Tema 7. Atestarea provinienţei copiilor

1. Stabilirea filiaţiei faţă de mamă.2. Stabilirea filiaţiei faţă de tată.

2.1.Recunoaşterea benevolă a paternităţii.2.2.Stabilirea paternităţii în instanţa de judecată.

3. Contestarea maternităţii şi paternităţii.

1. Stabilirea filiaţiei faţă de mamă.În conformitate cu prevederile legislaţiei familiale, şi anume art.46 Codul Familiei, stipulează că drepturile şi obligaţiile reciproce ale părinţilor şi copiilor rezultă din provinienţa copiilor, atestată în modul stabilit de lege. Provinienţa copiilor de la anumiţi părinţi se numeşte filiaţie. Filiaţia este raportul de descendenţă dintre un copil şi fiecare din părinţii lui. Filiaţia faţă de mamă se numeşte maternitate, filiaţia faţă de tată – paternitate.În ceea ce priveşte stabilirea filiaţiei faţă de mamă, aceasta se efectuiază prin înregistrarea naşterii copilului, pe baza declaraţiei de naştere depusă la organul de stare civilă.Declaraţia de naştere a copilului o pot face: părinţii sau unul dintre ei; rudele părinţilor; persoana împuternicită de părinţi; autoritatea tutelară; administraţia unităţii sanitare în care s-a produs naşterea sau în care se află copilul; alte persoane care dispun de actele şi informaţiile necesare.Termenul prevăzut de legislaţie cu privire la depunerea declaraţiei de naştere a copilului este cel mult de 3 luni de zile pentru copilul născut viu şi 3 zile pentru copilul născut mort. În cazul în care copilul născut viu a decedat în prima săptămînă după naştere, se înregistrează naşterea şi decesul, eliberîndu-se numai certificatul de deces.În cazul nerespectării acestor termene, legea reglementează două situaţii: dacă declaraţia este făcută în termen de pînă la un an de zile de la naşterea copilului, întocmirea actului de naştere se face de către oficiul stare civilă cu acordul şefului acestuia; dacă declaraţia a fost făcută după trecerea unui an de la naşterea copilului, întocmirea actului corespunzător se face la oficiul de stare civilă pe baza avizului, privind înregistrarea tardivă a naşterii copilului, fiind cercetate cauzele încălcării termenelor stabilite şi exceptată o eventuală dublare a înregistrării naşterii respective.Legislaţia familială permite ca filiaţia copilului să fie stabilită mai întîi în baza declaraţiei tatălui. Astfel de situaţii sunt posibile cînd mama este decedată, declarată incapabilă sau declarată dispărută fără vesteDovada filiaţiei faţă de mamă se poate face în faţa instanţei judecătoreşti în cazul lipsei actului medical constatator al naşterii, eliberat de unitatea sanitară în care a avut loc naşterea., precum şi lipsa certificatului medical de naştere, eliberat de unitatea sanitară privată, de medicul care a asistat naşterea sau la care s-a adresat mama după naştere, ori de un medic privat care a asistat naşterea. Acţiunea în justiţie se introduce numai dacă nu există o altă posibilitate de a proba filiaţia faţă de mamă.

2. Stabilirea filiaţiei faţă de tată.Filiaţia faţă de tată reprezintă legătura juridică între un copil şi bărbatul care este considerat, în condiţiile legii, tatăl acestuia. Stabilirea paternităţii este în legătură directă cu starea civilă a mamei care a născut copilul, adică dacă aceasta este căsătorită sau nu.În conformitate cu art.47 Codul Familiei, copilul născut din părinţi căsătoriţi are ca tată pe soţul mamei. Cu alte cuvinte, paternitatea copilului din căsătorie se stabileşte prin prezumţia de paternitate. Paternitatea se stabileşte în baza certificatului de căsătorie a mamei copilului cu soţul ei.Legislaţia familială prevede că în cazul în care soţul mamei nu este tatăl colipului, faptul încheierii căsătoriei posterior concepţiei copilului, de către bărbatul care a cunoscut sarcina viitoarei soţii, este considerat de legiuitor şi asimilat în acelaşi timp cu o recunoaştere tacită a paternităţii copilului.Filiaţia faţă de tată a copilului născut din afara căsătoriei se poate stabili prin recunoaşterea benevolă sau prin acţiunea în justiţie pentru stabilirea paternităţii.

2.1.Recunoaşterea benevolă a paternităţii.Paternitatea copilului născut în afara căsătoriei poate fi recunoscută de către tatăl său printr-o declaraţie comună a acestuia şi a mamei copilului, depusă la organul de stare civilă.Recunoaşterea paternităţii poate avea loc şi fără acordul mamei copilului, dar numai în cazurile expres prevăzute de lege, şi anume: decesul mamei; declararea acesteia de către instanţa de judecată ca fiind incapabilă; nu se cunoaşte locul aflării acesteia; mama a fost decăzută din drepturile părinteşti în baza unei hotărîri a instanţei de judecată.Poate fi recunoscut orice copil care este din afara căsătoriei, inclusiv şi copilul major. Recunoaşterea paternităţii faţă de un copil major se face doar cu acordul acestuiaDeclaraţia de recunoaştere a paternităţii poate fi depusă atît în momentul înregistrării naşterii copilului la oficiul de stare civilă, cît şi ulterior.Recunoaşterea de paternitate este un act juridic unilateral care are un caracter personal, ceea ce implică imposibilitatea transmiterii drepturilor de recunoaştere terţelor persoane.Legislaţia nu prevede pentru cel ce vrea să-şi recunoască paternitatea o anumită vîrstă. În cazul recunoaşterii paternităţii de către un minor cu capacitate de exerciţiu restrînsă nu este nevoie de acordul părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului.

2.2.Stabilirea paternităţii în instanţa de judecată

Recunoaşterea paternităţii sau a maternităţii are ca efect apariţia drepturilor şi obligaţiilor între copil şi părinţii acestuia, precum şi între copil şi rudele părinţilor acestuia.În conformitate cu art.48 Codul Familiei stabilirea paternităţii prin instanţa de judecată poate apărea în cazul în care filiaţia faţă de tată a copilului născut în afara căsătoriei nu este stabilită la organele de stare civilă. Deci, ca rezultat, acţiunea în stabilirea paternităţii poate fi pornită în următoarele cazuri: copilul e născut din părinţi necunoscuţi; lipseşte declaraţia comună a părinţilor sau a tatălui copilului în organele de stare civilă; lipseşte acordul autorităţii tutelare pentru stabilirea paternităţii în baza declaraţiei tatălui atunci cînd mama copilului este decedată, dispărută, nu se cunoaşte locul aflării ei, este declarată incapabilă sau decăzută din drepturile părinteşti.Persoanele care se pot adresa în instanţa de judecată cu privire la stabilirea paternităţii sînt: unul dintre părinţi; tutorele sau curatorul copilului; copilul la atingerea majoratului.La stabilirea paternităţii faţă de tată instanţa de judecată va examina toate probele care pot confirma provinienţa copilului de la pîrît. Acestea pot fi: convieţuirea mamei copilului cu pretinsul tată; pretinsul tată a acordat benevol întreţinerea copilului; mama şi pretinsul tată au educat împreună copilul; expertiza medico-legală; alte probe care pot confirma cu certitudine paternitatea.Paternitatea poate fi stabilită şi în cazul cînd copilul s-a născut ca rezultat a săvîrşirii unui viol. În această situaţie hotărîrea instanţei judecătoreşti privind stabilirea paternităţii se transmite organului de stare civilă pentru a se efectua rectificările şi completările respective în actul de naştere a copilului.

3. Contestarea maternităţii şi paternităţii.Contestarea maternităţii sau paternităţii poate fi efectuată numai pe cale judecătorească de către persoanele înscrise drept mamă sau tată sau de către persoanele care sunt mamă sau tatăl firesc al copilului, de către copil la atingerea majoratului, de către tutorele copilului sau tutorele părintelui declarat incapabil.Termenul de prescripţie prevăzut de legislaţia familială cu privire la contestarea maternităţii sau paternităţii este de un an de zile din momentul cînd una dintre persoanele enumerate mai sus a aflat sau trebuia să afle despre înscrierea privind maternitatea sau paternitatea sau din momentul atingerii majoratului, în cazul unui minor.Persoanele care nu au dreptul să conteste paternitatea sunt prevăzute în art.49 alin.3 Codul Familiei, şi anume: soţul care şi-a dat acordul în scris cu privire la fecundarea artificială sau implantarea embrionului soţiei; persoana care a fost înscrisă drept tată al copilului în baza declaraţiei comune a acestuia şi a mamei copilului sau în baza declaraţiei proprii, dacă în momentul depunerii acesteia ştia că nu este tatăl firesc al copilului.Dacă instanţa de judecată va constata că tatăl sau mama copilului sunt alte persoane decît cele indicate în actul de naştere a copilului, se va pronunţa o hotărîre care urmează să fie expediată la oficiul de stare civilă unde s-a înregistrat naşterea copilului pentru a efectua modificările necesare.

Tema 8. Drepturile şi obligaţiile părinţilor.

1. Caracteristica generală a drepturilor şi obligaţiilor părinteşti.2. Litigiile privind educaţia copiilor.3. Decăderea din drepturile părinteşti şi restabilirea în drepturile părinteşti.4. Luarea copilului fără decăderea din drepturile părinteşti.

1. Caracteristica generală a drepturilor şi obligaţiilor părinteşti.Odată cu apariţia raportului juridic dintre părinţi şi copii ca rezultat a atestării provinienţei copilului între aceştea se nasc drepturi şi obligaţii părinteşti, care, la rîndul său, sunt de două tipuri: patrimoniale şi nepatrimoniale.Raporturile nepatrimoniale, comparativ cu cele patrimoniale, sunt mult mai vaste şi se bazează pe următoarele principii: părinţii trebuie să-şi exercite drepturile şi să-şi îndeplinească obligaţiile lor părinteşti numai în interesul copilului. La rîndul său, părinţii sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educaţia, instruirea şi pregătirea profesională a acestuia, în conformitate cu capacităţile copilului şi posibilităţilor părinţilor; exercitarea drepturilor şi îndeplinirea opbligaţiilor părinteşti se fac sub îndrumarea şi controlul continuu al autorităţii tutelare; drepturile şi obligaţiile părinteşti sînt limitate în timp, acţionînd numai pe perioada minorităţii copiilor. Odată cu atingerea majoratului, drepturile şi obligaţiile părinteşti încetează; egalitatea părinţilor în ceea ce priveşte desfăşurarea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti faţă de copil. În conformitate cu capitolul XI Codul Familiei, deosebim următoarea categorie de drepturi personale ale părinţilor: dreptul la educaţia şi instruirea copilului; dreptul de a stabili domiciliul copilului; dreptul de a reprezenta copilul şi a-i apăra drepturile şi interesele legitime ale acestuia; dreptul de ai stabili un nume şi prenumele copilului; dreptul la apărarea drepturilor sale. Unul dintre cele mai importante drepturi al părinţilor este dreptul la educaţia copilului. Aceasta fiind o anumită acţiune sistematică asupra psihologiei copilului pentru a-i forma deprinderi şi calităţi dorite de educator.Exercitîndu-şi drepturile, părinţii trebuie să excludă: comportamentul abuziv;

insultele şi maltratările de orice fel, discriminarea; violenţa fizică şi psihică; implicarea în acţiuni criminale; consumul de băuturi alcoolice, folosirea substanţelor psihotrope; practicarea jocului de noroc, cerşitul şi alte acte ilicite.Părinţii poartă răspundere pentru exercitarea drepturilor părinteşti în detrimentul intereselor copilului. Răspunderea se naşte ca urmare a unei fapte ilicite, a unei neglijenţe sau a unei imprudenţe.De asemenea, părinţii au dreptul de a stabili domiciliul copilului de la naştere şi pînă la majorat. Domiciliul copilului în vîrstă de pînă la 14 ani este la părinţii săi. Odată ce a trecut de această vîrstă, copilul poate locui separat, cu condiţia că aceasta nu influenţează negativ asupra educaţiei lui. Dacă părinţii copilului locuiesc separat, domiciliul acestuia este determinat prin acordul părinţilor. În lipsa acordului acestora, domiciliul se stabileşte de instanţa judecătorească, ţinîndu-se cont de interesele copilului.Conform art.61 alin.2 Codul Familiei, părinţii sînt reprezentanţii legali ai copiilor şi acţionează în numele lor în relaţiile cu toate persoanele fizice şi juridice, inclusiv în autorităţile administrative publice şi instanţele judecătoreşti, fără a avea nevoie de împuterniciri speciale.Părinţii au dreptul să-i stabilească copilului numele de familie comun, sau dacă ei au nume diferite – numele mamei sau al tatălui la comun acord al lor.Părinţii au dreptul la apărarea drepturilor sale. Fiind un drept personal, dreptul părinţilor de a creşte şi a educa copilul presupune că părintele trebuie să locuiască împreună cu copilul.

2. Litigiile privind educaţia copiilor.Litigiile privind educaţia copilului pot apărea între părinţi şi alţi membri ai familiei privind locul de trai al copilului şi exercitarea dreptului la educaţia lui.Astfel, art.38 Codul Familiei prevede că în cazul în care soţii fiind divorţaţi nu ajung la un acord comun în ceea ce priveşte domiciliul copilului, atunci stabilirea domiciliului a copilului minor va ţine de competanţa instanţei de judecată. În această situaţie creată vorbim despre prezenţa litigiului privind determinarea locului de trai a copilului.La soluţionarea unui astfel de litigiu, instanţa de judecată va ţine cont de: ataşamentul copilului faţă de fiecare dintre părinţi, faţă de fraţi şi surori; vîrsta copilului; calităţile morale ale părinţilor; relaţiile existante între fiecare părinte şi copil; posibilităţile părinţilor de a crea condiţii adecvate pentru educaţia şi dezvoltarea copilului.Litigiul privind exercitarea drepturilor părinteşti în cazul cînd părinţii locuiesc separat se soluţionează de către autoritatea tutelară, iar decizia acesteia poate fi atacată în instanţa judecătorească1. Părintele care locuieşte separat de copil are aceleaşi drepturi ca şi părintele care locuieşte cu copilul. El poate comunica cu copilul, poate participa la educarea şi instruirea lui. Totodată el are obligaţia de a întreţine copilul, de a participa la cheltuielile suplimentare şi poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat de copilul minor.Litigiul privind educarea copiilor poate apărea nu numai între părinţi, dar şi între părinţi şi alte rude.Legislaţia familială prevede că bunicii, fraţii şi surorile copilului au dreptul să comunice cu acesta. În cazul în care unul sau ambii părinţi refuză acest drept, litigiul este soluţionat de către autoritatea tutelară, care printr-o hotărîre va obliga părinţii să permită comunicarea rudelor cu copilul lor, evident, dacă această comunicare nu dăunează considerabil stării psihice sau sănătăţii copilului.

3. Decăderea din drepturile părinteşti şi restabilirea în drepturile părinteştiDecăderea din drepturile părinteşti este o sancţiune care poate fi aplicată faţă de părinţii care din culpă gravă nu-şi îndeplinesc obligaţiunile faţă de copii sau fac abuz de drepturile lor părinteşti.Art.67 Codul Familiei prevede că părinţii pot fi decăzuţi din drepturile părinteşti dacă:a). se eschivează de la exercitarea obligaţiilor părinteşti, inclusiv de la plata pensiei de întreţinere. Aceasta include acţiunile sau inacţiunile care pun în primejdie sănătatea fizică şi psihică a copilului, dezvoltarea lui morală, asigurarea condiţiilor de trai şi materiale, învăţătură şi instruirea copilului.b). refuză să ia copilul din maternitate sau dintr-o altă instituţie curativă, educativă. Ca excepţie poate servi situaţia în care copilul are un handicap şi la cererea părinţilor sau cu acordul lor el este plasat într-o instituţie curativă.c). fac abuz de drepturile părinteşti, ceea ce include folosirea drepturilor pentru a impune copilul la cerşit, consumul de alcool, a drogurilor, implicarea în activitatea criminală, interdicţia de a frecventa şcoala, cheltuirea mijloacelor destinate pentru creşterea şi îngrijirea copilului.d). se comportă cu cruzime faţă de copil, aplicînd violenţa fizică sau psihică, atentează la inviolabilitatea sexuală a copilului.e). suferă de alcoolism cronic sau de narcomanie. Alcoolismul cronic sau narcomania sînt nişte boli care duc la degradarea persoanelor, pericolul lor constă în faptul că părinţii nu-şi dau seama de acţiunile care le săvîrşesc.f). au săvîrşit infracţiuni grave contra vieţii şi sănătăţii copiilor sau a soţului şi persistă o hotărîre a instanţei de judecată cu privire la aceste infracţiuni.Conform legislaţiei familiale, acţiunea privind decăderea din drepturile părinteşti poate fi pornită de către: unul dintre părinţi (tutore); autoritatea tutelară; procuror.Fiind o măsură de ocrotire a copiilor minori şi o sancţiune gravă pentru părinţi, decăderea din drepturile părinteşti are şi efectele sale juridice, reglementate de art.69 Codul Familiei, care prevede că aceştia pierd toate drepturile părinteşti cu privire la persoana şi bunurile minorului precum şi îndatoririle părinteşti, cu excepţia îndatoririi de a întreţine copilul.Copilul ai cărui părinţi sunt decăzuţi din drepturile părinteşti păstrează dreptul de folosinţă asupra spaţiului locativ şi toate drepturile patrimoniale bazate pe rudenia cu părinţii şi rudele fireşti, inclusiv dreptul la succesiune.

1 Codul Familiei al R.Moldova, art.64, al.2.

În cazul în care din drepturile părinteşti a fost decăzut un părinte, copilul, reieşind din interesele lui, se transmite spre creştere şi educare celuilalt părinte.În cazul în care ambii părinţi au fost decăzuţi din drepturile părinteşti, copilul se transmite autorităţii tutelare pentru ca aceasta să-l ia la evidenţă ca pe un copil lipsit de grija părintească şi să-i aleagă una din formale de educaţie potrivită. Copilul lipsit de ocrotirea părintească poate fi plasat sub tutelă sau curatelă, propus spre adopţie sau plasat înt-r casă de copii de tip familial.Conform art.70 Codul Familei, părinţii pot fi restabiliţi în drepturile părinteşti dacă: au încetat împrejurările care au condus la decăderea lor din aceste drepturi; dacă restabilirea în drepturile părinteşti este în interesul copilului; dacă copilul nu este adoptat.

4. Luarea copilului fără decăderea din drepturile părinteştiCodul Familiei în art.71 prevede luarea copilului fără decăderea din drepturile părinteşti ca o sancţiune aplicată în cazul neîndeplinirii obligaţiilor părinteşti.Luarea copilului înseamnă limitarea drepturilor părinteşti în scopul ocrotirii intereselor copilului minor. Această măsură de ocrotire a copilului, spre deosebire de decăderea din drepturile părinteşti, are un caracter temporar.Legislaţia familială prevede că copilul poate fi luat de la părinţi la cererea autorităţii tutelare în baza hotărîrii judecătoreşti.Unicul temei pentru luarea copilului este că aflarea copilului împreună cu părinţii reprezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea lui. Acestea fiind cazurile cînd părinţii sau unicul părinte care educă copilul se îmbolnăveşte psihic şi, respectiv, nu poate creşte şi educa copilul. Se pot întîmpla şi cazuri în care copilul este luat de la ambii părinţi, deoarece nici unul din ei nu este în stare să aibă grijă de copil, şi transmis bunicilor spre educare.Conform art.71 alin.2 Codul Familiei, în cazul în care există un pericol pentru viaţa şi sănătatea copilului, autoritatea tutelară poate decide luarea copilului de la părinţi. În astfel de situaţii, autoritatea tutelară este obligată: să anunţe procurorul timp de 24 de ore; să pornească în termen de cel mult 7 zile o acţiune în instanţa judecătorească privind luarea copilului de la părinţi sau decăderea părinţilor din drepturile părinteşti.În urma luării copilului de la părinţi, aceştia pierd dreptul de a comunica cu copilul, de a participa personal la educaţia lui şi de a-i reprezenta interesele.Dacă după o perioadă de timp părinţii se tratează şi sunt conştienţi de comportamentul lor faţă de copil, ei pot depune o cerere în instanţa judecătorească despre înapoierea copilului