Tema 5 sciziunea politica din 1996 si alegerile prezidentiale din 1996 vizorul presei iunie 1995 decembrie 1996

1. Alegerile prezidentiale 17noiembrie 1996 2. Activitatea mass media 1996

Evenimentele politice din R Moldova in anul 1996 sint importante prin esenta lor deoarece in scurt timp urmau sa aiba loc alegerile prezidentiale, in acest mod toata lumea era intro campanile electorala chiar daca pina atinci inca mai era timp, si chiar daca acestia o faceau intr un mod illegal, prin intermediul postului de televiziune, prin intermediul ziarelor de partid, posturilor de radio, promisiunile déjà incepeau sa curga. In anul 1996 sau intimplat un sir de evenimente atit importante cit si mai putin inmporante aceste evenimente care tocmai avusese loc creau impresii, ca situatia creata in tara va permite oricui sa ajunga presedinte intrun mod simplu, astfel la alegerile prezidentiale care urmau sa aiba loc la 17 noiembrie 1996 sau inregistrat 9 candidati, numarul mare de candidate a facut ca sa aiba loc si al II lea scrutin electoral unde au ramas doar 2 concurenti electorali.

Chiar daca candidatii independent si formatiunile politici isi pregateau candidaturile la functia de presedinte, totusi Campania electoral incepe oficial la 19 august. Chiar daca Campania electoral incepe 19 august, oricum inainte de aceasta data au avut loc unele evenimente lucru ce demonstreaza ca Campania electorala a ainceput mai inainte in asa fel la data de 5 august - În cadrul unei conferinţe de presă comună, reprezentanţii FPCD şi AFD, anunţă despre decizia celor două formaţiuni de a sprijini la viitoarele alegeri prezidenţiale candidatura preşedintelui în exerciţiu, Mircea Snegur. „Această acţiune electorală este singura soluţie realistă în actuala situaţie politică”, se spune în Declaraţia Sfatului FPCD din 4 August 1996.7 august - 17 formaţiuni politice şi obşteşti, printre care şi FPCD, decid printr-o Declaraţie comună să constituie Mişcarea civică în susţinerea candidatului Mircea Snegur la alegerile prezidenţiale din 17 noiembrie 1996.2 septembrie - CEC înregistrează primul candidat: Mircea Snegur. În următoarele zile, Buletinul de vot pentru alegerile prezidenţiale se completează cu alte nume: Petru Lucinschi, Andrei Sangheli, Vladimir Voronin, Valeriu Matei, Maricica Leviţchi, Anatol Plugaru, Iulia Gorea-Costin, Veronica Abramciuc.

Cu toate că în cursa electorală s-au înscris 9 candidaţi, lupta politică s-a dat între cei 3 protagonişti: Mircea Snegur, preşedintele în exerciţiu, Petru Lucinschi, preşedintele Parlamentului, şi Andrei Sangheli, prim-ministru.

În primul tur, M. Snegur şi P. Lucinschi, ambii foşti nomenclaturişti sovietici de vârf, au obţinut 38,75%, respectiv, 27,66% din voturi, premierul A. Sangheli fiind scos din cursă. Turul al doilea a fost o simplă formalitate pentru P. Lucinschi, deoarece a obţinut majoritatea voturilor adversarilor lui M. Snegur, reuşind să câştige alegerile cu

54,02% din totalul voturilor exprimate, devenind cel de-al II-lea preşedinte al Republicii Moldova. Conform unei înţelegeri anterioare alegerilor între P. Lucinschi şi premierul în exerciţiu, A. Sangheli şi-a prezentat demisia, noul şef al statului desemnându-l, la 16 ianuarie 1997, pe Ion Ciubuc, un apropiat al său din vechea gardă a fostului partid totalitar. În absenţa unui sprijin parlamentar, preşedintele P. Lucinschi şi premierul Ion Ciubuc, învestit la 24 ianuarie 1997, au fost constrânşi să accepte o formulă de guvern în care erau reconfirmaţi circa 70% dintre miniştrii fostului Cabinet Sangheli, celelalte 30% dintre posturi fiind ocupate de oameni de încredere ai celor doi înalţi demnitari de stat.Era pentru prima dată când un preşedinte de altă orientare politică trebuia să coabiteze cu o majoritate agrariano-socialistă, până la finalul mandatului acesteia, mai exact timp de aproape un an de zile.(loc pentru discutii si interpretari ………..70 la suta din ministry erau tot aceiasi)

De la 15 ianuarie 1997 pînă la 4 aprilie 2001 deține funcția de președinte al Republicii

Moldova. În primul tur al alegerilor prezidențiale de la 17 noiembrie 1996, Lucinschi s-a clasat pe locul II cu 27,66% din voturi, fiind cu 11% în urma contracandidatului său,

președintele în exercițiu Mircea Snegur (care obținuse 38,75%). Totuși, Lucinschi a

câștigat cu 54,02% din voturi în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din 1 decembrie

1996, în fața lui Mircea Snegur, beneficiind de susținerea forțelor de centru și de stânga.

Învestitura sa ca președinte a avut loc la 15 ianuarie 1997. Mediile de informare

occidentale au schițat portretul-robot al noului președinte, prezentându-l drept om al

Moscovei, rămas orientat spre trecutul sovietic. Totuși, el a fost preferat lui Vladimir Voronin, fiind considerat „răul mai mic”.[2]

Odată cu ajungerea la putere a lui Petru Lucinschi, au fost continuate reformele începute

de predecesorul său Mircea Snegur, la presiunea organismelor financiare internaționale.

A fost continuat procesul de privatizare a proprietăților de stat. În domeniul politicii

externe, a început procesul de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană și

de distanțare față de țările din Comunitatea Statelor Independente (CSI).

Nivelul de trai fiind foarte scăzut pentru majoritatea populației a cauzat nemulțumiri în

rândul cetățenilor Republicii Moldova, nemulțumiri care au afectat rezultatele alegerilor

parlamentare din 20 martie 1998, când Partidul Comuniștilor din Republica Moldova a

fost votat de 30% dintre alegători. În următorii doi ani, administrația Lucinschi a fost marcată de confruntări dure purtate în cadrul Parlamentului. În primul rând, Lucinschi a

eșuat în realizarea reformelor instituționale și economice în Republica Moldova.

Încercând să-și asigure realegerea sa ca președinte la alegerile ulterioare, Lucinschi a

coalizat cu Partidul Comunist și cu Frontul Popular Creștin-Democrat și l-a desemnat pe Ion Sturza ca prim-ministru. Acesta a format un guvern de centru-dreapta, singurul

guvern reformist și pro-occidental pe care l-a avut Republica Moldova, și a rămas la putere doar o jumătate de an.

Neînțelegerile dintre partidele parlamentare au dus la desemnarea ca premier a unui

apropiat al lui Lucinschi, Dumitru Braghiș, care a beneficiat de sprijin limitat din partea

instituțiilor financiare internaționale pentru activitatea sa. Reformele esențiale nu au avut

un progres semnificativ, iar Braghiș s-a axat în cele din urmă pe sprijinirea eforturilor

electorale pentru realegerea lui Lucinschi în funcția de președinte.

În al doilea rând, Lucinschi a eșuat în utilizarea autorității prezidențiale pentru a

împiedica extinderea corupției la nivel înalt. Departamentul de Stat pentru Combaterea

Crimei Organizate și a Corupției și Serviciul de Securitate a Statului, controlate de

adepții președintelui, au funcționat în special ca instrumente politice împotriva

oponenților politici. [3]

În al treilea rând, președintele a făcut mari concesii Moscovei în chestiunea Transnistriei și a Armatei a XIV-a ruse staționate în Transnistria, regiune a Republicii Moldova.

Lucinschi a semnat la 8 mai 1997 cu Federația Rusă a „Memorandumului privind

principiile normalizării relațiilor între Moldova și Transnistria”, potrivit căruia

retragerea definitivă a trupelor rusești trebuie sincronizată cu soluționarea diferendului

transnistrean, practică fără precedent în politica internațională deoarece se permitea

ingerința Rusiei în politica internă a Republicii Moldova. Rusia a devenit astfel arbitru

permanent al politicii interne din Republica Moldova și „garant militar” cu o armată

"străină" pe teritoriul Republicii Moldova, aceasta în condițiile în care Eduard Șevardnadze (Georgia) și Heydar Aliyev au respins solicitări similare formulate de

Moscova. Prin acest memorandum, Chișinăul a recunoscut de facto independența statală

a autoproclamatei Republici Moldovenești Nistrene, ridicând-o la rang egal cu Republica Moldova. Prin acceptarea în textul Memorandumului a termenului de „stat comun” (inventat de ministrul de externe al Rusiei, Evgheni Primakov), Petru Lucinschi a pus oarecum, prima piatră de temelie la federalizarea Republicii Moldova. Concesiile au fost

făcute cu speranța că va obține sprijinul Moscovei pentru realegerea sa ca președinte,

deci un alt amestec extern rus. Lucinschi nu a reușit (dacă a dorit) să elibereze Republica

Moldova de controlul politic și economic exercitat de Federația Rusă.

Data 17 noiembrie 1996

Alegători în listele electorale 2,399,156

Au participat la votare 1,634,661

Procentaj de participare 68.13

Voturi valabil exprimate 1,557,860

Nr. Candidaţi Numărul de voturi %

1 Mircea Snegur 603,652 38.75

2 Andrei Sangheli 147,555 9.47

3 Petru Lucinschi 430,836 27.66

4 Valeriu Matei 138,605 8.90

5 Vladimir Voronin 159,393 10.23

6 lulia Gorea-Costin 9,926 0.64

7 Anatol Plugaru 28,159 1.80

8 Veronica Abramciuc 6,619 0.42

9 Marina Liviţchi 33,115 2.13

Turul 2

Data 1 decembrie 1996

Alegători în listele electorale 2,441,074

Au participat la votare 1,748,139

Procentaj de participare 71.61

Voturi valabil exprimate 1,702,764

Nr. Candidaţi Numărul de voturi %

1 Mircea Snegur 782,933 45.98

2 Petru Lucinschi 919,831 54.02

Din 1996 în fruntea Republicii Moldova a venit Petru Lucinschi. Acesta era licenţiat al Facultăţii de Filozofie şi Istorie de la Universitatea de Stat din Moldova, Unul dintre cei mai activi membri ai PCUS, a fost între 1978 şi 1986 şef adjunct de secţie la CC al PCUS, iar între 1986 şi 1989 secretar II al CC al Partidului Comunist din Tadjikistan. A fost mutat de la Duşanbe în noiembrie 1989, pentru a deveni prim-secretar al CC al PCM, calitate pe care a îndeplinit-o până în februarie 1991. Această avansare a sa s-a datorat aderenţei pe care a manifestat-o faţă de programul de reforme iniţiate de Mihail Gorbaciov. Se pare că nu a dovedit o abilitate suficientă pentru a reuşi să armonizeze divergenţele care existau între cei care doreau perpetuarea sistemului sovietic tradiţional şi ceilalţi care îi reproşau lipsa unor reforme radicale şi rapide. În aceste condiţii el şi-a dat demisia în februarie 1991, fiind rechemat de Gorbaciov la Moscova. După destrămarea URSS, traseul politic al lui Lucinschi nu a încetat să fie unul marcant din punct de vedere public. Din 1992 a deţinut funcţia de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Republicii Moldova la Moscova. Între februarie 1993 şi decembrie 1996 a fost preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova. La alegerile din decembrie 1996, Lucinschi a câştigat funcţia de preşedinte al Republicii Moldova în faţa preşedintelui în exerciţiu, Mircea Snegur.

Nu este aici loc pentru a analiza şi comenta sistemul de alianţe creat în acel moment, precum şi discursul electoral al celor doi contracandidaţi. Ne vom concentra pe relaţiile

dintre RM şi România, precum şi de maniera în care a fost definită integrarea europeană în timpul administraţiei Lucinschi. Relaţiile bilaterale dintre RM şi România au fost interpretate atât de diferit de diverse centre de analiză a politicii externe încât singura formă de a da un sens raţional acestora este recursul la fapte şi evenimente. Analizând programul de politică externă asumat de guvernele de la Chişinău din timpul preşedinţiei lui Petru Lucinschi, putem observa o evoluţie a nuanţelor de abordare şi definire. Programul de activitate expus de primul guvern Ciubuc, prevede că „sunt considerate drept prioritare relaţiile cu ţările vecine România şi Ucraina, precum şi cu unul din partenerii noştri strategici – Rusia.” Un an mai târziu, în programul celui de al doilea guvern Ciubuc, se vorbea despre „aprofundarea şi diversificarea raporturilor de parteneriat cu statele vecine România şi Ucraina, inclusiv prin definitivarea cadrului juridic bilateral. Imprimarea unui conţinut concret cooperării trilaterale dintre Republica Moldova, România şi Ucraina şi valorificarea activă a euroregiunilor şi zonelor economice libere” În acest mod, observăm cum pentru prima dată guvernul de la Chişinău a subordonat relaţiile cu vecinii săi unor proiecte regionale, şi anume, euroregiunile, obiectivului integrării europene. Această formulare este preluată şi de guvernul Sturza în 1999, iar apoi de cabinetul Braghiş în decembrie 1999.

Preşedintele Senatului României s-a aflat la Chişinău, în vizită de lucru. De asemenea, în mai 1999, a fost înregistrată vizita oficială la Chişinău a Primului ministru al României, Radu Vasile, iar două luni mai târziu, vizita oficială la Bucureşti a premierului moldovean, Ion Sturza.

În planul rezultatelor concrete, relaţiile dintre cele două ţări vecine au marcat negocierea şi parafarea, în aprilie 2000, a Tratatul de Parteneriat Privilegiat şi Cooperare între Republica Moldova şi România. Textul acestui document a fost rezultatul a şapte ani de discuţii, ce păreau interminabile. S-a ajuns, finalmente, la un document politic prin care Chişinăul şi Bucureştiul afirmau caracterul special al relaţiilor lor bilaterale, privilegiate cu fundamente în trecutul istoric, care avea la bază şi comunitatea de cultură şi limbă existentă între cele două republici. Ambele state stabileau ca obiective directoare ce ar fi trebuit să ghideze viitorul lor parteneriat privilegiat, axat, în special, „pe sprijinul reciproc al eforturilor lor de integrare în structurile europene în cadrul unei Europe unite”, precum şi pe angajamentul României de „a sprijini activ pe plan internaţional acţiunile pe care le va întreprinde Republica Moldova pentru păstrarea unităţii şi integrităţii sale statale ca unic subiect de drept internaţional”.

În privinţa chestiunii transnistrene, Lucinschi nu se deosebeşte în mod semnificativ de predecesorul său, Mircea Snegur. În 1997, el a încheiat un memorandum cu autorităţile instaurate la Tiraspol. „Memorandumul cu privire la bazele normalizării relaţiilor dintre Republica Moldova şi Transnistria”, căruia i se mai spune Planul Primakov, a fost lansat la Moscova în 8 mai 1997. Actul a fost semnat de Preşedintele Lucinschi. Acesta a fost acuzat, ulterior, că prin acest document a pus baza consolidării regimului lui Igor Smirnov. Memorandumul prevedea un stat comun format din două componente cu statut

egal, Moldova şi Transnistria cu repartizarea împuternicirilor prin acorduri între Chişinău şi Tiraspol. Prin această formulare se deschidea calea federalizării RM. Tot atât de important este faptul că Memorandumul stabilea formatul de negocieri cu cinci participanţi, formatul pentilateral: Rusia, Ucraina, OSCE, Transnistria, Republica Moldova. Iar în calitate de mediatori şi garanţi: Rusia, Ucraina şi OSCE, consfinţind, astfel, excluderea participării directe a României şi a altor state occidentale din formatul mediatorilor şi garanţilor.

În ceea ce priveşte relaţia cu Uniunea Europeană a administraţiei Lucinschi, reţinem faptul că, spre deosebire de predecesorul său „agrarian“, primul guvern Ciubuc, instaurat în ianuarie 1997, nu a făcut nicio referinţă la Uniunea Europeană, în schimb acţiunile de lărgire şi dezvoltare a relaţiilor în cadrul CSI au fost expuse mai detaliat. Concepţia de politică externă a noului guvern moldovean atrăgea atenţia prin modul cum erau prezentate relaţiile cu Federaţia Rusă: „Luând în considerare particularităţile dezvoltării istorice şi situaţia geopolitică a Republicii Moldova, sunt considerate drept prioritare relaţiile cu ţările vecine România şi Ucraina, precum şi cu unul din partenerii noştri strategici – Rusia.” Cu toate acestea ar fi de reţinut faptul că, încă din decembrie 1997, Petru Lucinschi i-a trimis preşedintelui Comisiei Europene Jacques Santer o scrisoare prin care îşi exprima dorinţa de a încheia un acord cu UE. Evoluţia dramatică a crizei economice prin care trecea Rusia în anul 1998, a determinat cel de al doilea guvern Ciubuc să îşi schimbe priorităţile strategice în ceea ce priveşte politica sa externă. În această logică, un capitol distinct al concepţiei de politică externă a guvernului de la Chişinău îl constituie: „Republica Moldova şi integrarea europeană”. Textul definirii acestei opţiuni este următorul: „Integrarea ţării în Uniunea Europeană este un obiectiv strategic al politicii externe a Republicii Moldova. Această orientare este determinată de factorii obiectivi ai edificării unui stat democratic şi prosper, bazat pe economia de piaţă, şi angajării în spaţiul european de securitate şi stabilitate.”