Psihologia vârstelor Creşterea şi dezvoltarea psihică

a copilului antepreşcolar (1an-3 ani)

1. ACHIZIŢII DOMINANTE1. Dezvoltarea capacităţii de autodeplasare. Este şi motivul pentru care unii psihologi apreciază că

este stadiul fiinţei tropăitoare;2. Achiziţia limbajului şi plăcerea comunicării;3. Dezvoltarea inteligenţei simbolice sau preconceptuale;4. Debutul conştiinţei de sine.

2. REGIMUL DE VIAŢĂSe diminuează numărul orelor de somn, copilului fiindu-i suficiente aproximativ 12 ore. Organismul are nevoie şi de somnul de după-amiază (1 –1 ½ h). La 1 an 14/15 ore iar la 3 ani 11/12 ore.

Alimentaţia suportă modificări pentru că la începutul vârstei se întrerupe hrana cu lapte matern. Este necesar să se asigure produse lactate, fructe, legume.

Învăţarea mersului şi a comunicării verbale constituie baza experienţei de viaţă a copilului care are următoarele particularităţi:- este dominată de trebuinţa de acţiune (fac eu).

Peste planul acţiunii efectuate se va suprapune treptat acela al acţiunii vorbite, povestite. Fiinţa ce „tropăieşte” (în limba engleză to toddle = a merge cu paşi mărunţi) devine treptat fiinţa ce „trăncăneşte” (Paul Osterrieth).- are un pronunţat rol formativ prin implicarea şi autoimplicarea copilului în mânuirea

obiectelor (se dezvoltă spiritul de observaţie);- un începute de independenţă în autoservire (igiena personală);- începe să se familiarizeze cu permitivităţi şi interdicţii în familie, în viaţa de leagăn;- organismul traversează bolile specifice primei copilării (pojar, rujeolă etc.), care îi vor asigura

imunitatea;- creşte nervozitatea dacă este neglijat de adult, dacă îi apar dinţii sau dacă traversează

anumite momente maladive.

Substadiile antepreşcolarităţii (primei copilării)I. de la 12-18 luni – consolidarea mersului, este pronunţată tendinţa de explorare prin văz şi

acţiune a mediului (caută, trage faţa de masă);II. de la 18-28 luni – pronunţată dezvoltare a comunicării verbale; diminuarea nervozităţii

mersului şi acţiunii cu încercări de subordonare a acestora, împlinirii unor dorinţe;III. de la 28-36 luni – devine preocupat de joc, de aprecierea celorlalţi.

3. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA FIZICĂ

Ritmul de creştere este foarte intens, puţin încetinit spre finalul etapei.Dacă la 1 an greutatea copilului este în medie de 9.300g, la 3 ani ajunge la 14.000g, iar talia

creşte de la 74cm la 92cm.Ritmul de creştere al diferitelor părţi, organe este inegal. Copilul, disproporţionat dezvoltat în

raport cu corpul, în perioada anterioară, începe să se proporţioneze. Dacă la 1 an capul reprezintă 1/3 din statura corpului, la 3 ani este a ¼ -a parte din corp şi abia la 8 ani va deveni mai proporţionat, ajungând la 1/6. este o adevărată explozie a mişcărilor (deschide sertare, răsfoieşte cărţi etc.).

Se intensifică procesul de osificaţie la nivelul coloanei vertebrale, al cutiei craniene, al oaselor membrelor.

1

Psihologia vârstelorPână la 3 ani se completează dentiţia. Masticaţia devine curentă. Sistemul nervos îşi îmbogăţeşte ramificaţiile dendritelor iar circumvoluţiunile se adâncesc. Se

intensifică funcţia analitico-sintetică, integrativă şi de stereotipizare a scoarţei cerebrale.Predomină excitaţia în raport cu inhibiţia.Se constată posibilităţi crescute de organizare şi ierarhizare a conexiunilor nervoase; se

dezvoltă forme de inhibiţie condiţionată (oprire, amânare a unui comportament).Oboseala se instalează uşor. Este evidentă în jurul orei 11:30 şi după amiază după ora 17:00.Aceste caracteristici duc pe de o parte la creşterea rezistenţei organismului, iar pe de altă

parte la epuizarea fizică, nervoasă, de unde şi nevoia de sprijin (cer să fie luaţi în braţe).

4. PERCEPŢIA ŞI REPREZENTAREA

„Câştigul de mobilitate” susţine îmbogăţirea repertoriului de cunoaştere senzorială exprimat în conduita de explorare a mediului prin implicarea mâinilor în manipularea obiectelor, conduită coordonată de văz.

Implicarea văzului contribuie la claritatea şi discriminarea imaginii perceptive, mai ales faţă de lucrurile din mediul familial.

Se dezvoltă mecanismele constanţei de mărime, de identificare a sunetelor.Copilul trăieşte anumite reuşite privind localizarea sursei sonore şi identificarea vocii.Apare un început al dezvoltării auzului fonematic sprijinit de comunicarea cu cei din jur.Creşte receptivitatea faţă de sunetele muzicale, preferă liniile melodice ritmate. Pe la 18 luni

se semnalează chiar o conduită de căutare a unui mediu stimulativ sonor.Reprezentarea debutează în jurul vârstei de 1 ½ - 1 an şi 8 luni când are loc o trecere de la

tatonări bazate pe fel de fel de combinaţii de mişcări concrete la găsirea unor soluţii care apar inventate înaintea acţiunii ca atare.

Trecerea de la planul motor şi gestual la cel al reprezentării este şi mai evidentă în imitaţie, care este de fapt „o reprezentare prin acţiune” pentru că imaginea este jucată concret înainte de a fi gândită. Prin acestea copilul dezvoltă jocul simbolic dominat de caracteristica de „a face ca şi cum” (simulează că doarme pe un ziar care ţine loc de pernă etc). E un început de învăţare socială (imită că citeşte cartea).

Reprezentarea îl ajută să adapteze prin gest, realitatea la persoana sa, practic o transformă, face din ea ceva ce nu există, de aceea lumea în care trăieşte este pentru antepreşcolar o lume imaginară în care totul este posibil (animalele gândesc, râd etc.).

Copilul îşi reprezintă situaţiile jucându-le, sau retrăieşte evenimentele deja trăite (culcat pe masă şi luând o ţinută nemişcată imită raţa moartă, imită zgomotul motorului mişcând pe covor o cutie de carton aşa cum tatăl conduce maşina).

Reprezentările, deşi au un grad scăzut de generalitate, au un rol important în construirea planului mintal intern.

5. EXPANSIUNEA MOTRICITĂŢII

Dezvoltarea motricităţii este atât de spectaculoasă încât s-a vorbit chiar de dominarea ei asupra tuturor celorlalte tipuri de conduite ale copilului. Mersul se automatizează şi se stabilizează. La 20 de luni este stăpân pe sine, trece de la mersul normal la alergat, căţărat, sărit. După 2 ani mersul devine o plăcere. Pe distanţe mai lungi oboseşte. Mişcările prehensiunii şi manipulării obiectelor se diferenţiază, se coordonează, capătă precizie. La 2 ani începe să ia parte la propria echipare, să mănânce singur, devine un nestăpânit în faţa oricărei situaţii care poate deveni un joc motric. Prin repetarea mişcărilor îşi fixează experienţa perceptivă, are loc un început al învăţării senzorio-motorii, se descoperă pe sine ca agent al mişcării, al reuşitei ceea ce conduce la dezvoltarea

2

Psihologia vârstelorîncrederii în sine. Motricitatea devine o cale importantă de afimare, de exprimare a autonomiei prin care dobândeşte sentimentul propriei valori.

6. EVOLUŢIA VORBIRII

În evoluţia limbajului se conturează mai multe etape:1. etapa „cuvântului frază” (holofraza) (1 - 1 ½ ani) – cuvintele exprimă o mare încărcătură

afectivă şi informaţională. Acelaşi cuvânt este folosit pentru situaţii diferite şi nu are întotdeauna aceeaşi valoare. „Pa-pa” înseamnă – îmi este foame, „tai-tai” înseamnă – vreau să mergem.

2. etapa „pre-frază” – reprezentată prin 2 şi apoi 3 cuvinte, ordonate mai ales după importanţa lor afectivă; începe pe la 18 luni; se conturează vârsta întrebărilor. Când întreabă „asta ce este?” numele şi obiectul sunt totuna pentru copil, este expresia nevoii de orientare. Indică mai mult acţiuni posibile decât obiecte.

3. etapa „preconceptelor” (2-4 ani) – „Cuvântul se situează la jumătatea drumului între simbolul personal şi conceptul generic la care va ajunge mai târziu. Văzând în diferite rânduri mere diferite, el va spune de fiecare dată „mărul” ca şi cum întotdeauna este acelaşi măr şi nu de fiecare dată „un măr” pentru că este un articol diferit din aceeaşi clasă de obiecte.” Preconceptul este un fel de prototip care nu are încă valoarea generală a unei clase dar nici nu este individualizat pe deplin.

4. etapa „frazei gramaticale” – în care exprimă judecăţi, relaţii, noţiuni. Apare la începutul celui de al 3-lea an. Apoi ea se apropie de poveste. Copilul se identifică pe sine la persoana a III-a. Pe sine se priveşte din exterior.

5. etapa „diferenţierii formelor gramaticale” – îndeosebi a pronumelui personal, persoana I – dovadă a apariţiei conştiinţei de sine.

Însuşirea limbajului este condiţionată de: componenta senzorio-motorie: în stadiul gânguritului deja se joacă cu vocea aşa cum se joacă

cu mâinile, iar după luna a opta de viată, imitaţia modelelor sonore este raportată nu numai la acţiunea materială ci şi la reprezentarea ei; spre sfârşitul perioadei, acţiunile verbale se detaşează de cele materiale, se interiorizează şi poartă amprenta mentală; apar onomatopeele (cuvânte care, prin forma lor sonoră, imită sunete sau zgomote din natură).

componenta intelectuală: pe măsura repetării, cuvintele se raportează la acţiunile materiale şi devin educative, reprezentative ca şi gesturile. P. Osterrieth afirmă că sunetele obişnuite devin reprezentative ca şi gesturile, ele sunt chiar gesturi de o natură specială, întrucât de la 1-3 ani copilul are o înţelegere globală, sincretică a realităţii iar cuvintele rămân global simbolice, puţin diferenţiate;

componenta afectivă: încărcătura afectivă a relaţiilor cu mama, cu cei din jur, atmosfera cu care participă la jocurile vârstei, sprijină pronunţia, înţelegerea, fixarea cuvintelor.În procesul comunicării se exersează toate funcţiile limbajului, dar cea mai expresivă este cea

ludică. De la jocul vocal din perioada anterioară ajunge la jocul verbal bazat pe repetiţii de silabe, cuvinte, pe formarea unor cuvinte, pe efectuarea unor asociaţii. Achiziţia limbajului nu se limitează la cunoaşterea structurilor, a regulilor, la îmbogăţirea vocabularului care spre sfârşitul perioadei ajunge, aproximativ la 1000 de cuvinte, unde predomină substantivele, verbele, adjectivele; urmăreşte şi învăţarea funcţiilor sociale ale limbajului. Limbajul nu poate fi separat de contextul în care este utilizat. Brunner (1983) vede în limbaj un produs secundar şi un vehicul al transmiterii culturii. Se întâlnesc următoarele fenomene:-integrarea limbajului în rezonanţele psihice ale situaţiei (chiar dacă încearcă să povestească o poveste ştiută, introduce cuvinte din mediul lor, deci este situativ; -reducerea şi înlocuirea articulărilor complexe cu articulări mai simple.

În jurul vârstei de 3 ani debutează cea de a II-a vârstă a întrebărilor. Copilul nu urmăreşte să cunoască atât numele obiectelor cât raţiunea lor de a fi. Este vârsta lui „pentru ce?”, „de ce?”, „la ce e bun?”. Apare şi o perspectivă finalistă cu funcţii intelectuale şi afective.

3

Psihologia vârstelorCuvântul exprimă acţiunea. Este un fel de umbră a ei, pe copil nu-l interesează dacă este

ascultat, el vorbeşte chiar şi atunci când este singur. Treptat acest monolog se interiorizează, se desprinde de acţiune, pe care o va putea precede şi chiar conduce, astfel el contribuie la structurarea gândirii.

Modul în care părinţii îşi ajusteazã limbajul pentru a corespunde nivelului de înţelegere al copilului joacă un rol deosebit în asimilarea acesteia. Din repetarea unor silabe (ma-ma, pa-pa) şi asocierea lor cu persoane, obiecte, acţiuni iau naştere primele cuvinte utilizate de copil. Se însuşesc foarte uşor cuvintele a căror formă se asociază cu o însuşire caracteristică puternică a obiectelor: ham, ham pentru câine. Se apreciază că acestea, într-o anume măsură, avantajează rostirea cuvintelor-propoziţii, care servesc nu numai la denumirea obiectelor, fiinţelor, ci exprimă intenţii, dorinţe.

Limbajul este, totodată şi un element esenţial de socializare prin noţiunile vehiculate şi prin schimburile de intenţii, gânduri, expresii.

7. DEZVOLTAREA GÂNDIRII

Prin conduitele acţionale copilul caută noul, mijloace noi, soluţii noi, căutare care în plan mintal se realizează cu ajutorul reprezentării. Acţiunile, obiectele precum şi modul în care acestea pot fi manevrate ajung treptat să fie interiorizate.

Dezvoltarea gandirii cuprinde urmatoarele momente:- 1 – 1,6 ani – conduitele inteligente achiziţionate (a suportului, a bastonului etc.) se

consolidează, se diversifică, ceea ce denotă un început de separare dintre mijloc şi scop; Conduita de tatonare (sondare), fără participarea reprezentării;

- 1 ½ - 1,8 ani – apare funcţia semiotică (simbolică) pe baza începuturilor reprezentării, ceea ce asigură trecerea spre gândirea simbolică. Funcţia semiotică se manifestă prin 3 conduite acţionale: imitaţia amânată, jocul simbolic, desen.

Indiciile unor acţiuni mentale sunt situate foarte aproape de cele ale acţiunii practice, dar odată asimilate în plan mintal, conduc la asimilări care vor avea un caracter structurant.

Acţionând pe baza asimilărilor structurante, acestea îl vor ajuta să găsească un răspuns inteligent printr-o combinare mentală. Din exterior soluţia pare că s-a realizat brusc, dintr-o dată.

Reprezentările devin elemente ale acestor asimilări structurante cu rolul unor simboluri figurative şi ajung să dobândească statutul de elemente ale gândirii. Această activitate mentală este vehiculată cu ajutorul semnelor verbale, sub formă de preconcepte, care semnifică o experienţă de cunoaştere a copilului, reprezentând un fel de generalizare.

Schemele mentale la 2 ani sunt încă rigide, nu au caracter reversibil. De ex.: Un copil este întrebat: „Ai un frate?” „Da.” „Cum îl cheamă?” „Laurenţiu.” „Dar Laurenţiu are un frate?” „Nu.”

Combinarea schemelor mentale se realizează într-un mod asemănător acţiunilor practice fiind legate de plăcerile, dorinţele copilului, întrucât acesta este centrat pe sine.

Principalele caracteristici ale gândirii- La 2 ani surprinde caracterul magic – constă în asimilarea lumii la puterea magică a propriilor

ţipete, cuvinte. Prin acestea vrea să obţină totul.- Caracterul egocentric – copilul se află în centrul mediului. Totul se învârte în jurul său. Reduce

totul la Eu. Este firesc pentru că nu are altă experienţă decât a sa. Nu concepe decât punctul său de vedere;

- Caracterul precauzal – întrebările „de ce?” sau „la ce foloseşte?” (de tip finalist) şi jocul simbolic;

4

Psihologia vârstelor- Caracterul animist – exprimat în tendinţa de a atribui obiectelor din jur ceea ce îi este lui

specific ca fiinţă vie (să vorbească, să simtă etc.); După Jean Piaget precauzalitatea, alături de jocul simbolic îl descrie pe copil în stadiul inteligenţei preoperatorii ce continuă până în jurul vârstei de 7-8 ani.

- Caracter operativ – (după H, Wallon) primează satisfacţia, nu raţiunea, adică ceea ce satisface dorinţele sale.

8. DEZVOLTAREA AFECTIVITĂŢII

„Starea de confort psihic” este cel mai important suport pentru dezvoltarea afectivităţii care este prezentă în maturizarea motorie, în apariţia reprezentării, simbolismului, în evoluţia limbajului.

La 1 ½ ani îşi exprimă puternic impresionabilitatea, intuieşte bucuria sau tristeţea mamei. Reacţionează la o melodie veselă prin gestică.

La 2 ani ataşamentul faţă de mamă este foarte puternic, gesticulează bogat, atât la apropierea cât şi la depărtarea de mamă. Este mult mai temperat faţă de tată.

Se îmbogăţeşte gama emoţiilor pozitive şi negative. Începe o oarecare organizare a lor, adică să aibă o numită cauză, o orientare anume spre persoane, jucării, alte obiecte.

Încep trăirile afective să se desprindă de momentan şi să capete un caracter generalizat.Apare o nevoie evidentă de a fi iubit de cei di jur, încearcă să se alinte şi să se facă plăcut, mai

ales prin imitaţie.Îşi face loc fenomenul de compensare afectivă (în loc să ţipe, se poate descărca lovind cu furie

scaunul, sau se ceartă cu păpuşa preferată spunându-i necazul său, adresându-i epitete care în alte ocazii le-a primit el).

După unii autori anxietatea este un fenomen dominant, resimţită din cauza acţiunii stimulilor externi, de teama de a pierde sprijinul matern, de interdicţii, obligaţii, de unele aprecieri sau experienţe devalorizate, de unele contradicţii care apar în comportamentul adultului.

La sfârşitul perioadei, anxietatea poate lua forma unei crize afective în faţa constrângerilor adultului.

Se manifestă prin plâns violent, ţipăt, bătut din picioare. Este şi expresia dorinţei de a face ceva, de a se autoafirma.

Adultul, faţă de asemenea reacţii nu trebuie să insiste impunându-şi punctul de vedere ci să-i distragă atenţia şi să-l orienteze spre altceva. Altfel degenerează în „care pe care” dominator pentru amândoi, adult şi copil.

Stările afective tensionate pot îmbolnăvi copilul, îi creează vomă, insomnie.Opus negativismului, apare cooperarea cu adultul, bazată pe o oarecare înţelegere,

disciplinare şi chiar interiorizare a unor reacţii (dacă se apropie de aragaz, de priză, spune singur „nu, nu”).

Afectivitatea este implicată şi în dezvoltarea încrederii în sine.Pentru a dobândi încredere în el sunt periculoase 2 tipuri de atitudini ale adultului faţă de

copil:- retragerea iubirii („dacă nu taci, mama nu te mai iubeşte”);- toleranţa excesivă sau lipsa de interes.

9. DEZVOLTAREA PERSONALITĂŢII PREŞCOLARULUI

Dacă în primul an copilul şi realitatea formează un tot nediferenţiat, odată cu intrarea în antepreşcolaritate, treptat începe o desprindere de obiecte, verbalizarea acţiunilor, folosirea pronumelui personal „Eu”, ceea ce înseamnă un început de generalizare relativ la propria fiinţă.

Treptat îşi dă seama că de fapt, el, copilul, este cauză a acţiunii, este subiect al activităţii.

5

Psihologia vârstelorAre loc, astfel, intuirea propriei persoane, reprezentarea de sine. Apariţia identităţii de sine a

fost legată de momentul recunoaşterii în oglindă (Gessel o situează la 2 ani, Rene Zazzo la 3 ani).Apariţia identităţii de sine cunoaşte 2 etape:

- identificarea primară (bucurie, teamă, mirare);- identitatea autentică – atunci când îşi dă seama că cel din oglindă este el însuşi.

Se formează şi imaginea de sine care la această vârstă este o copie fidelă a imaginii propuse de adult. Chiar cele mai ascunse nuanţe ale atitudinii propuse de adult „copilul le percepe cu o uimitoare sensibilitate” (ex. „Eşti o fetiţă frumoasă? „Da, aşa zice mama”).

Pe fondul identităţii şi al imaginii de sine încep să se contureze primele trăsături ale personalităţii. Copiii foarte alintaţi, dependenţi de adulţi devin capricioşi, geloşi, iar cei care trăiesc într-un regim prea restrictiv pot deveni inhibaţi, timizi.

Personalitatea copiilor evoluează în mare măsură în funcţie de controlul părinţilor.

Cerinţe psihopedagogice:-îmbogăţirea mediului prin jucării pentru a satisface cerinţa de explorare şi de fixare a

experienţei în mişcări, acţiuni ce presupun eforturi, antrenare;-crearea unui univers situaţional cât mai favorabil pentru implicarea directă şi independentă a

copilului în acţiune, în formarea deprinderilor de autoservire;-denumit stadiul înmuguririi verbale, al fiinţei ce ţopăie, educaţia trebuie să aibă în vedere că

mersul, vorbirea şi simbolismul sunt conduitele ce cunosc o dezvoltare impetuoasă, iar celelalte se formează în cadrul lor;

-la nivelul conduitelor socio-afective, adultul trebuie să stimuleze încrederea, evitând retragerea iubirii în formule ameninţătoare ,,dacă nu eşti ascultător, mama nu te mai iubeşte’’, ca şi toleranţa excesivă;

-pentru că antepreşcolaritatea este perioada unei receptivităţi puternice fată de situaţii şi atitudini sociale, modul de comportare al adulţilor, relaţiile dintre ei, atmosfera cooperantă, sistemică, reprezintă cele mai favorabile modele în vederea unei educaţii şi dezvoltări psihice echilibrate a copilului.

6