RENTA

Natura rentei

Renta este o formă de venit care a apărut în legătură cu factorul de producţie pământ. De aceea este considerată cea mai veche formă de venit, pentru că agricultura a fost prima îndeletnicire pe care a practicat-o omul. Pe măsura diversificării activităţii economice, dezvoltării ştiinţei economice şi a apariţiei unor noi unghiuri de abordare a realităţii economice, renta a devenit o formă de venit care a penetrat domenii noi ale economiei, iar definirea rentei a cunoscut evoluţii importante.

În teoria economică s-au conturat, de-a lungul timpului, mai multe abordări privind renta, cele mai importante fiind gândirea clasică şi teoria modernă asupra rentei.

Renta în teoria economică clasicăMult timp a predominat optica conform căreia renta este

venitul ce se cuvine proprietarului de terenuri, pentru acordarea dreptului de folosinţă a terenului către arendaş.

Alţi specialişti explică renta pe baza comportamentelor specifice ale agenţilor economici pe piaţa terenurilor agricole şi cu alte destinaţii, ca pieţe derivate ale pieţei bunurilor agroalimentare

Renta funciară – susţine W. Petty – reprezintă surplusul obţinut de pe un teren oarecare, după ce, din venitul obţinut s-au scăzut cheltuielile cu întreţinerea lucrătorului agricol şi celelalte cheltuieli de exploatare a terenului.

Adam Smith considera că renta este preţul plătit pentru obţinerea dreptului de folosire a pămâmntului ca factor de producţie originar. Renta este un produs al naturii. Dacă salariul şi profitul sunt factori ai preţului, renta este efect al formării unui anume preţ.

Creatorul teoriei moderne a rentei a fost David Ricardo care a abordat renta atât static cât şi într-o perspectivă dinamică. El a demonstrat că partea ce revine proprietarilor funciari depinde de costurile unitare, costuri care sunt în funcţie de fertilitatea terenurilor cultivate. Aceasta în sensul că preţul de vânzare al produselor agricole – pentru ansamblul ofertanţilor – este egal cu costul produselor obţinute pe terenul cel mai puţin fertil, cu condiţia ca aceste produse să fie cerute pe piaă, să fie necesare. Renta fiind prelevată, restul de venit trebuie atribuit salariaţilor şi capitaliştilor.

Şcoala marginalistă, îndeosebi varianta ei nord-americană reprezentată de J.B. Clark, a aşezat teoria rentei pe temeiurile legii randamentelor neproporţionale şi ale productivităţii marginale a factorilor de producţie, oricare ar fi acestea.

Şcoala clasică, în special prin David Ricardo, a fost prima care a creat o teorie închegată asupra rentei pe care a considerat-o ca fiind venitul factorului de producţie pământ şi care este însuşit de către proprietarul terenului de la fermier.

Teoria rentei funciare a fost elaborată pentru o agricultură extensivă în care creşterea producţiei agricole se realizează, în principal, pe seama sporirii cantităţii de factori de producţie şi, în primul rând, de teren afectat agriculturii. Pe aceasta bază a fost elaborat modelul rentei diferenţiale.

Studiul rentei funciare a fost dezvoltat de către J.S. Mill care a fundamentat modelul rentei absolute.

Teoria ricardiană a rentei funciare diferenţiale a fost elaborată pe baza câtorva supoziţii:

a) terenul este limitat – atât sub aspect fizic cât şi în raport cu nevoile societăţii pentru terenuri destinate agriculturii, industriei extractive, activităţii de construcţii şi edilitar-urbanistic;

b) terenurile agricole sunt diferite ca fertilitate şi poziţie faţă de căile de comunicaţii şi pieţele de approvizionare şi desfacere, ele grupându+se în mai multe clase de calitate. Atragerea terenurilor în circuitul economic se face în ordinea descrescândă a eficienţei utilizării lor. Terenul cel mai slab ca randament şi eficienţă generală, dar a cărui producţie este necesară pentru satisfacerea nevoilor şi acoperirea cererii de produse agricole, numit teren marginal, nu aduce, în principiu, rentă diferenţială;

1

c) pe terenuri identice ca mărime, dar diferite calitativ, investiţii identice de factori de producţie vor conduce la rezultate diferite;

d) preţul produselor agricole (şi ale industriei extractive) se formează pe seama costurilor de producţie (unitare sau medii) de pe terenul marginal şi evoluează în mod liber în raport de cerere şi ofertă.

Renta diferenţială, în sens clasic, este venitul obţinut de către posesorii acelor terenuri pe care se obţine o productivitate a factorilor superioară celei de pe terenul marginal.

Renta absolută (conform modelului elaborat de J.S. Mill) – reprezintă acel venit pe care îl obţine în mod normal proprietarul oricărui teren atras în activitatea economică.

Premisa esenţială pe baza căreia a fost elaborată teoria rentei absolute a fost “argumentul lui Malthus” în baza căruia populaţia creşte mai repede decât producţia agricolă, ceea ce face ca în mod obişnuit pe piaţa produselor agroalimentare cererea să fie superioară ofertei.

De aceea, la nivel planetar ar putea fi luată în considerare ipoteza malthusiană după care, global, cererea de produse agroalimentare tinde să depăşească oferta şi, deci, o anumită rentă se obţine şi peterenurile marginale atrase în activitatea economică.

Renta în teoria economică modernăÎn condiţiile actuale, predomină teoria neoclasică asupra

rentei.Renta este acel venit fundamental care revine posesorului

(proprietarului) oricărui factor de producţie, a cărui ofertă este rigidă sau foarte puţin elastică; este venitul pretins de proprietar pentru transferarea dreptului de folosinţă şi de uzufruct al factorilor de producţie cu însuşiri speciale către alte persoane (întreprinzători). Pentru utilizatorul factorului respectiv, renta constituie plata pentru folosirea temporară a acestui factor, pe bază de c ontract.

În funcţie de natura cauzelor ofertei rigide (naturale, tehnologice, economice, sociale), renta poate dobândi caracter de venit stabil sau de venit temporar.

În sens restrâns, renta este venitul încasat pentru cedarea dreptului de folosinţă a factorului care are doar o singură utilizare posibilă. Utilizarea fiind extrem de limitată, curba ofertei

Sensul modern al rentei este dat de către şcoala neoclasică, în special prin Vilfredo Pareto care aprecia că rentă poate obţine posesorul oricărui factor de producţie a cărui ofertă este inelastică au perfect inelastică la preţ.

Renta, aprecia Pareto, este plata unui factor de producţie pe cât este necesar pentru a-l menţine în ocuparea prezentă.

În aprecierea lui Geoffrey Whitehead, renta apare ca diferenţă între preţul de tranzacţie şi plata de transfer (costul oportunităţii, adică ceea ce ar câştiga factorul respectiv prin angajarea sa alternativă cea mai bună). Din această

2

factorului în cauză are o alură perfect inelastică la modificarea preţului.

În sens larg, renta reprezintă încasarea pentru cedarea dreptului de folosire a oricărui factor de producţie cu ofertă inelastică în raport cu preţul, respectivul factor putând avea mai multe utilizări.

perspectivă, posesorul obţine rentă de poziţie sau de fertilitate, pentru că oferta de terenuri bune şi foarte bune, ca şi oferta generală, nu poate creşte odată cu majorarea preţului.

Mecanismul formării renteiChiar dacă renta poate proveni de pe urma folosirii

oricărui factor de producţie, aceasta se deosebeşte de celelalte venituri prin conţinut şi funcţii, dar, mai ales prin mecanismul de formare.

În plus, modelul cel mai frecvent utilizat pentru exprimarea rentei este cel care este ilustrat cu factorul pământ.

Pornindu-se de la legea randamentelor neproporţionale, se va concepe un model de formare a rentei diferenţiale de fertilitate.

Se presupun 3 parcele de teren agricol, clasate în ordinea descrescândă a gradelor de fertilitate. Pe fiecare parcela se aplică aceeaşi doză de capital şi de muncă, ceea ce înseamnă că producţia obţinută de fiecare întreprinzător va avea acelaşi cost (100 u.m.).

Parcele:Indicatori 1 2 3Costuri globale totale (u.m.)

100 100 100

Producţia (q) corespunzătoare

100 90 80

Cmg=Preţ=Vmg

(u.m.)1,00 1,11 1,25

Cererea de piaţă = 100 q

ÎT=CG=100Rd=0

Cererea de piaţă = 190 q

ÎT=111CG=100Rd=11

ÎT=CG=100Rd=0

Cererea de piaţă = 270 q

ÎT=125CG=100Rd=25

ÎT=112,5CG=100Rd=12,5

ÎT=CG=100Rd=0

Producţia de grâu descreşte de la 100 la 80 de quintale, pe măsură ce pe măsură ce se trece de la o parcelă mai fertilă la alta mai puţin fertilă. Preţul de vânzare este diferit de la un producător la altul, acesta rezultând din raportarea costului global la producţia fizică (100/100=1; 100/90=1,11; 100/80=1,25).

Dacă cererea de grâu este de 100 q, atunci aceasta producţie ar putea fi acoperită de producţia obţinută şi oferită de proprietarul parcelei din prima categorie de fertilitate. În acest caz, preţul de vânzare este egal cu costul mediu, încasările totale sunt egale cu costurile globale, iar renta diferenţială este zero.

Să presupunem că cererea de grâu este de 190 q. Pentru satisfacerea acesteia se va lua în cultură şi parcela a doua. Deci, se extinde suprafaţa cultivată la terenuri mai puţin fertile. Preţul unic de vânzare al grâului va fi în acest caz cel care decurge din raportarea costului global la producţia de 90 q , cât se obţine pe cea de-a doua parcelă (100/90=1,11 u.m.). Întrucât proprietarul primei parcele va vinde la acelaşi preţ unic, el va avea încasări

Raţionamentul descris în cazul rentei diferenţiale de fertilitate este valabil şi pentru renta diferenţială de poziţie faţă de piaţă şi căile de comunicaţie. Se va pleca de la ipoteza că fertilitatea terenurilor este identică, dar inegalităţile de poziţie faţă de piaţă conduc la costuri de producţie unitare diferite pe diferite categorii de teren. Pe baza aceleiaşi ipoteze că cererea excede oferta, preţul de piaţă se formează pe fundamentul celui mai mare cost unitar (al terenului cu poziţia cea mai proastă), excedându-l pe acesta, ceea ce asigură venitul pentru proprietarii funciari ca rentă diferenţială de poziţie; mărimea ei este cu atât mai mare cu cât este mai favorabilă poziţia respectivelor terenuri faţă de pieţele de aprovizionare şi desfacere, faţă de porturi, staţii de cale ferată, etc.

O varietate a rentei diferenţiale este şi renta de intensitate care apare când se practică agricultura intensivă. În logica acesteia, se urmăreşte obţinerea unei producţii superioare pe aceeaşi unitate de suprafaţă, mărind dozele de muncă, de capital şi de creaţie tehnico-ştiinţifică şi informaţie care se încorporează terenului. Însă, în baza legii randamentelor descrescânde, producţia creşte mai încet decât consumul de factori, costul unitar se măreşte comparativ cu cel al investiţiei iniţiale, preţul de piaţă formându-se pe baza costului unitar mai ridicat pentru că produsele agriculturii intensive sunt necesare pentru acoperirea cererii. Dar şi legea randamentelor descrescânde acţionează în forme diferite pe diferite categorii de teren în comparaţie cu terenul marginal. În felul acesta apare o rentă în raport cu prima investiţie care revine proprietarului funciar sub formă de rentă diferenţială de intensitate.

3

totale de 111 u.m.. Ca urmare, renta diferenţială va fi de 11 u.m. (111–100 u.m., adică încasările totale minus costul său de producţie).

Deci, mărimea rentei diferenţiale depinde de cantitatea de producţie marginală obţinută prin folosirea unei doze suplimentare dintr-un factor de producţie. Această cantitate are o evoluţie inegală, oscilantă.

Transferarea surplusului de producţie fizică în venit-rentă este condiţionată de situaţia pe piaţa bunului în cauză. Oferta rigidă în raport cu cererea va determina o urcare a preţului de vânzare peste nivelul său de echilibru.

Venitul încasat de către deţinătorul factorului de producţie a cărui ofertă totală este insensibilă la ridicarea preţului de vânzare, se numeşte rentă economică.

Cu cât oferta totală este mai rigidă, cu atât renta economică este mai mare. Aceasta este efectul preţului de vânzare format peste cel de echilibru, ea nu este cauza acestui preţ

După cum se observă, la o cantitate oferită de factori perfect inelastică (OF), preţul de procurare a acestora (P1) depăşeşte preţul de echilibru (PE), preţ care corespunde unei oferte concordante cu cererea (OQ). Suprafaţa PE P1 M E conturează mărimea rentei economice pe care o încasează deţinătorul factorului de producţie cu oferta rigidă, respectiv pe care o plăteşte utilizatorul acestui factor.

Deci, modelul formării rentei economice, orcare ar fi aceasta, (funciară, minieră, de construcţii, renta consumatorului, a vânzătorului, de abilitate, de raritate, de transfer, industrială sau comercială), a fost constitui pe baza caracterului rigid al factorilor de producţie faţă de modificare şi în condiţiile unei cereri mai mari de produse, comparativ cu oferta lor. Numai astfel, venitul încasat de anumiţi producători este mai mare decât suma dintre costul global şi profitul normal necesar pentru a susţine oferta în continuare.

4

FORMELE RENTEI

1. Rente ale bunurilor oferite de către natură:

a) renta minieră obţinută de către proprietarii terenurilor pe care se organizează activităţi care ţin de industria extractivă şi care permit obţinerea unei productivităţi mai mari decât cea din exploatarea marginală, iar cererea este în exces în raport cu oferta (pe termen mediu sau lung), ceea ce face ca preţul să fie mai mare decât costul mediu;

b) renta pe terenurile de construcţie obţinută de posesorii acestora şi ale cărei dimensiuni ţin de intensitatea cererii şi poziţia terenului. Ea decurge din insuficienţa ofertei, este foarte durabilă şi poate fi cedată odată cu vânzarea terenului;

c) renta funciară pentru terenurile atrase în circuitul agricol, care ţine de fertilitatea şi poziţia acestora, conjugată cu dimensiunile cererii de produse agricole.

2. Renta pentru capitalurile produse de om (maşini, utilaje, amenajări durabile, licenţe, brevete) în măsura în care unele dintre acestea au productivităţi superioare sau ofertă insuficientă în raport cu cererea.

3. Renta de abilitate ce revine posesorilor unor calităţi profesionale de excepţie, talente înnăscute, pregătire foarte îndelungată şi costisitoare.

4. Rente ale producătorilor însuşite de acei ofertanţi care întâlnesc pe piaţă condiţii de vânzare mai bune decât anticipările făcute; se mai numesc surplusuri (excedente) ale producătorilor (fig. 2). Realitatea economica surprinsă în figura 2 poate fi interpretată astfel: dacă preţul pieţei ar fi P1, producătorul (sau producătorii) ar fi dispuşi să producă şi să comercializeze cantitatea Q1, întrucât pentru aceasta costul marginal este egal cu preţul P1. Dacă preţul ar fi P2, ei ar aduce o cantitate de producţie suplimentară pentru a mări numărul de producători rentabili (cei care au costurile marginale inferioare sau egale cu P2), sau ar spori scara producţiei pentru cei existenţi şi care deja sunt rentabili. Raţionamentul este similar dacă preţul ar fi P3. În realitate, preţul pieţei este P4, mai mare decât P1, P2, P3. Ca atare, producătorii care erau dispuşi să producă şi să vândă la preţurile P1, P2, P3 (mai mici decât P4) îşi vor vinde produsele la preţul P4. Ei vor încasa la timp veniturile pe care le scontau la preţurile P1, respectiv P2, P3 şi un surplus de venituri descris prin aria ABC, ca diferenţă între preţul pieţei P 4 şi preţurile şi cantităţile la care ei erau dispuşi şi anticipau să efectueze tranzacţiile.

Figura 2

5

5. Renta consumatorului care apare atunci când pe piaţă preţurile bunurilor sunt mai mici decât programul de cumpărare şi anticipările consumatorului. Se numeşte surplus al consumatorului (fig. 3). Ea îşi are suportul logic în teoria utilităţii marginale. În fapt, primele doze achiziţionate din bunul „X” au utilităţi marginale mai ridicate. Pentru ele, consumatorul ar fi dispus să plătească preţurile P 1, P2, P3. Preţul pieţei P4 este cel care corespunde utilităţii marginale sociale, sau de piaţă, cea care rezultă din confruntarea cererii şi ofertei pieţei. Ca atare, pentru întreaga cantitate achiziţionată, consumatorul va plăti preţul P4, deşi diferitele doze sunt diferite pentru utilităţi individuale şi marginale. În consecinţă, faţă de ceea ce el era dispus să plătească (aria OBCQ4), el va plăti doar OACQ4. Rezultă un avantaj economic (aria ABC) care rezultă din diferenţa între ceea ce era dispus să plătească cumpărătorul, în funcţie de diferitele utilităţi individuale şi ceea ce plăteşte el efectiv. Acest avantaj economic se numeşte rentă a consumatorului.

Figura 3

6. Rentă în genere sunt, în ultimă instanţă, orice plăţi pentru a accede la folosirea unor factori de producţie unici sau de calitate cu totul excepţională.

În măsura în care aceste forme de rentă au un caracter durabil ele se numesc rente economice sau rente pure. Dacă au un caracter temporar se numesc cvasirente.

6