Tema 13. Modurile de dobândire a dreptului de proprietate. (2 ore)1.Clasificarea modurilor de dobândire.2.Moduri originale de dobândire.3.Moduri derivate de dobândire.

1.Clasificarea modurilor de dobândire

Prin moduri de dobândire a dreptului de proprietate se înţelege acele acte şi fapte juridice în virtutea cărora se dobândeşte dreptul de proprietate sau un alt drept asupra unui bun.

Art.320 din Codul civil al Republicii Moldova enumera modurile de dobândire a proprietăţii: în condiţiile legii, prin ocupatiune, act juridic, succesiune, accesiune, uzucapiune, precum şi prin hotărâre judecătorească.

În raport de diferite criterii se deosebesc mai multe moduri de dobândire a dreptului de proprietate.

I. După întinderea dobândirii: • moduri de dobândire universală sau cu titlu universal când transmisiunea cuprinde o

universalitate (un patrimoniu) sau o fracţiune de universalitate; sunt astfel succesiunea şi legatele universale şi cu titlu universal;

• moduri de dobândire cu titlu particular, când transmisiunea cuprinde unul sau mai multe bunuri individual determinate. Cu excepţia succesiunilor şi legatelor universale ori cu titlu universal, toate celelalte moduri de dobândire, inclusiv legatul cu titlu particular, sunt cu titlu particular.

II. După momentul cînd operează transmisiunea :• moduri de dobândire între vii şi anume: actul juridic, accesiunea, uzucapiunea, legea şi

ocupaţiunea, în acest caz, dobândirea operează din momentul convenit între părţi sau stabilit de legislaţia în vigoare;

• moduri de dobândire pentru cauză de moarte (mortis causa) şi anume: succesiunea, legatul, acestea operează din momentul morţii autorului. Clasificarea prezintă interes pentru dobânditor, de a şti momentul dobândirii.

III.După situaţia juridică a bunului în momentul dobândirii:• moduri de dobândire originare, care nu comportă o transmisiune juridică a dreptului de

proprietate de la o persoană la alta, deoarece bunul nu a aparţinut nimănui în momentul dobândirii, şi anume, ocupaţiunea.

Unii autori (Liviu Pop) include şi uzucapiunea, dobândirea cu bună credinţă a bunurilor mobile, dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credinţă.

• moduri derivate de dobândire derivate, care presupun un transfer al dreptului de proprietate de la o persoană la alta. Toate celelalte moduri de dobândire decât cele originare sunt derivate: succesiunea, legatul, actul juridic, accesiunea, uzucapiunea, legea.

Această clasificare prezintă un interes redus, deoarece ocupaţiunea nu se mai poate aplica decât Ia bunurile mobile, dar nu şi pentru cele imobile în privinţa cărora se aplică art.323 şi art.324 Cod Civil, care prevede că bunurile fără stăpân sunt ale statului.

IV. După caracterul transmisiunii:• moduri de dobândire cu titlu oneros, cînd dobânditorul este obligat să dea un lucru ori să facă o

prestaţie în schimbul dobândirii ceva în loc: actul juridic;• moduri de dobândire cu titlu gratuit, dobânditorul nu are vre-o obligaţie în schimbul dobândirii:

legatul, donaţia, succesiunea.2.Moduri originale de dobândire.

Ocupaţiunea ca mod de dobândire a proprietăţii constă în luarea în posesie a unui bun, care nu aparţine nimănui, cu intenţia de a deveni proprietarul lui.

Faţă de prevederile art. 323 din Codul civil al Republicii Moldova potrivit căruia toate averile fără stăpâni, precum şi cele ale persoanelor care mor fără moştenitori sau ale căror moşteniri nu au fost acceptate se cuvin statului, ocupaţiunea, în prezent, are o arie restrânsă de aplicare ca mod de dobândire a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale.

Pentru a forma obiectul ocupaţiunii bunurile trebuie să fie fără stăpân, adică să nu fi fost vreodată în proprietatea cuiva sau dacă au fost să fi fost abandonate de proprietar. De asemenea, bunurile să fie corporale, mobile şi să fie individual determinate, fiindcă, pe de o parte numai aceste bunuri sunt

susceptibile de a fi luate în stăpânire, iar pe de alta parte, prevederile art. 323 Codul civil al Republicii Moldova fac inaplicabilă ocupaţiunea ca mod de dobândire a bunurilor imobile.

Faţă de această stare legislativă se admite că proprietatea se poate dobândi prin ocupaţiune în cazul bunurilor comune cum ar fi apa de băut sau pentru trebuinţe casnice luată de la un izvor natural, precum şi asupra vânatului ori a peştelui capturat de pescar sau vânător, cu condiţia ca vânătoarea sau pescuitul să se fi desfăşurat în conformitate cu dispoziţiile legale în aceste domenii.

3.Moduri derivate de dobândire.

Accesiunea este încorporarea materială unui lucru mai puţin important cu un alt lucru mai important, fiecare având proprietari diferiţi.

Proprietarul lucrului mai important devine titular al bunului mai puţin important, adică dobândeşte dreptul de proprietate asupra lucrului mai puţin important.

De regulă, fostul proprietar al bunului accesoriu (mai puţin important) are dreptul la o despăgubire în baza principiului îmbogăţirii fără just temei.

Din analiza Codului civil privind accesiunea, rezultă că ea este operantă numai dacă două bunuri având proprietari diferiţi s-au unit în aşa fel încît despărţirea lor nu este posibilă decât prin deteriorarea sau distrugerea totală sau parţială a unuia dintre ele.

In raport de bunul principal la care se referă, accesiunea poate fi:> mobiliară - când bunurile ce-i alcătuiesc obiectul sunt mobile;> imobiliară - când bunurile sunt imobile.

La rândul ei accesiunea imobiliară poate fi:- naturală - ce se produce ca urmare a unui fenomen natural, fără intervenţia faptei

omului şi - artificială- cînd presupune intervenţia faptei omului.I. Accesiunea mobiliară presupune unirea a două bunuri mobile care aparţin la doi

proprietari diferiţi, unire ce are ca efect crearea unui bun mobil nou, care va aparţine proprietarului bunului cel mai important dintre cele care au fost unite.

Codul civil, în art.330 prevede trei cazuri de accesiune mobiliară:> adjuncţiunea;> specificaţiunea;> confuziunea.

Adjuncţiunea constă în unirea a două bunuri mobile având proprietari diferiţi, deşi formând un singur tot, ele pot fi despărţite, păstrându-şi fiecare substanţa.

Ex: o piatră preţioasă şi inelul în care este montată, tabloul şi rama în acre este montat. Se pune întrebarea: cui va aparţine bunul rezultat din unire? Regula generală este că proprietarul bunului principal va dobândi prin accesiune proprietatea asupra bunului accesoriu. În toate cazurile, însă, proprietarul bunului principal va fi obligat să despăgubească pe proprietarul bunului accesoriu, plătind acestuia contravaloarea bunului. Atunci când nu se poate stabili care dintre cele două bunuri este principal, proprietar al bunului obţinut va deveni cel al cărui valoare este mai mare, iar dacă valoarea este egală, cel al cărui bun are un volum mai mare.

Specificaţiunea constă în preluarea unei materii ce aparţine unei persoane de către o altă persoană, într-un obiect cu totul nou.

Ex: un croitor confecţionează un costum dintr-o stofă proprietatea altuia, aceasta din urmă plătind stofa. In conformitate cu prevederile art.330 din Codul civil, obiectul realizat va aparţine proprietarului materialului întrebuinţat, dacă valoarea acestuia va fi superioară manoperei, în caz contrar proprietatea va aparţine celui care a prestat manopera, despăgubindu-se reciproc până la concurenţa valorii lucrului întrebuinţat, respectiv al manoperei.

Ex: dintr-o bucată de lemn aparţinând cu titlu de proprietate unei persoane, Brîncuş va confecţiona o manoperă întruchipată în coloana lui Brîncuş.

Confuziunea are loc în cazul în care două materii aparţinând la doi proprietari diferiţi, sînt amestecate astfel încât formează un obiect nou, fără ca materiile reunite să mai poată fi identificate.

Ex: amestecul a două lichide sau topirea a două metale. Dacă unul din bunuri poate fi con-siderat ca principal şi altul ca accesoriu, fie din punct de vedere al valorii, fie al cantităţii, atunci noul obiect va aparţine proprietarului bunului principal, cu obligaţia acestuia de a despăgubi proprietarul celuilalt bun. Dacă bunurile amestecate sînt echivalente, bunul format prin amestec

va deveni proprietatea comună în proporţie cu cantitatea, calitatea şi valoarea bunurilor amestecate, coproprietarii putând cere împărţeala.

II. Accesiunea imobiliară are o importanţă mult mai mare decât cea mobiliară. Principiul general care domină accesiunea imobiliară este că pământul se consideră totdeauna ca un bun principal, toate celelalte bunuri, care se incorporează în el, sunt considerate ca accesorii, chiar dacă valoarea lor întrece cu mult pe cea a pământului şi ele vor aparţine în consecinţă proprietarului pământului.

După cum rezultă, fie în mod natural, fie urmare a faptei omului, accesiunea imobiliară se împarte în naturală şi artificială.

Accesiunea imobiliară naturală presupune unirea a două bunuri imobile în mod natural, adică independent de fapta omului.

Codul civil al Republicii Moldova reglementează câteva cazuri de accesiunea imobiliară naturală şi anume: aluviunea, avulsiunea, insulele şi prundişurile.

a). Un prim caz de accesiune imobiliară naturală este aluviunea , reglementată de art. 328, al.(l) Cod civil, potrivit căruia prin aluviune se înţeleg creşterile de pământ ce se fac succesiv şi pe nesimţite la malurile fluviilor şi râurilor, la terenurile proprietarilor riverani.

Adăugirile de terenuri astfel provocate vor forma proprietatea proprietarilor riverani cărora aparţin terenurile la care s-au alipit.

b) . Un al doilea caz de accesiune imobiliară naturală este avulsiunea prevăzută de art.328, al. (3) Cod civil prin care se înţelege ruperea bruscă prin acţiunea apelor a unor bucăţi de terenuri de la o proprietate oarecare şi alipirea lor la o altă proprietate riverană.

În acest caz dacă bucata de teren se poate identifica, proprietarul fondului din care s-a rupt poate să o revendice în termen de un an.

Accesiunea imobiliară artificială. Spre deosebire de accesiunea naturală care este urmarea unui fenomen natural, accesiunea imobiliară artificială este rezultatul intervenţiei faptei omului şi implică obligaţia celui ce beneficiază de accesiune să plătească despăgubiri celui în detrimentul căruia a operat.

În conformitate cu prevederile art. 329 Cod civil, orice construcţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte contrariul.

Accesiunea operează întotdeauna în folosul proprietarului terenului, chiar dacă construcţiile, plantaţiile ori alte lucrări întrec prin valoarea lor pe cea a terenului.

Pentru existenţa accesiunii imobiliare artificiale trebuie să existe o incorporaţie materială efectivă, adică materialele folosite să fi devenit bunuri imobile.

Codul civil în art. 329 reglementează două cazuri de accesiune imobiliară artificială şi anume:

a) Accesiunea construcţiilor şi altor lucrări făcute de către proprietarul terenului însă cu materialele aparţinând unei alte persoane. În această situaţie Codul civil dispune, că proprietarul terenului va dobândi, prin accesiune şi proprietatea asupra construcţiilor şi a altor lucrări, având însă obligaţia de a plăti proprietarului materialului o despăgubire egală cu valoarea materialului încorporat şi chiar daune — interese dacă i s-a fi cauzat vre-un prejudiciu, în funcţie de buna sau reaua sa credinţă.

b) Un al doilea caz este atunci când lucrările au fost făcute de către o persoană cu materialele sale pe terenul proprietatea altuia. Proprietarul terenului are dreptul să le ţină pentru sine sau să-I oblige pe primul să le ridice pe cheltuiala proprie şi să repare daunele cauzate.

Regula generală este că proprietarul terenului devine prin accesiune proprietarul lucrărilor făcute de o altă persoană pe fondul său, dar este obligat să plătească, la alegere, valoarea materialelor şi costul muncii ori o sumă de bani egală cu creşterea valorii terenului.

Tratamentul juridic al constructorului este diferit, după cum el a fost de bună sau de rea-credintă în momentul facerii lucrărilor.Dacă constructorul este de rea-credinţă, adică dacă ştie că fondul pe care construieşte este al altuia, atunci el nu poate pretinde la o despăgubire mai mare de o treime din valoarea materialelor şi costul muncii.

Hotărârea judecătorească - mod de dobândire a dreptului de proprietate

Hotărârea judecătorească este un mod de dobândire a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale numai arunci când este constitutivă sau atributivă de drepturi. Marea majoritate a hotărârilor judecătoreşti au însă un caracter declarativ, ceea ce înseamnă că numai în cazuri

excepţionale pot constitui un mod de dobândire a dreptului de proprietate. Această operaţiune are loc spre exemplu; în materie de executare silită imobiliară, care se termină printr-o ordonanţă de adjudecare prin care se definitivează executarea silită, în temeiul ordonanţei de adjudecare cumpărătorul devine proprietarul bunurilor adjudecate.

Actul juridic - mod de dobândire a dreptului de proprietate

în dreptul nostru actul juridic (contractul) este cel mai des întâlnit mod de dobândire a dreptului de proprietate şi a tuturor drepturilor reale, în genere. Prin efectul contractelor, dobândirea dreptului de proprietate are loc numai în mod derivat.

Contractul constituie cel mai important şi cel mai utilizat mod de dobândire a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale. Constituie moduri de dobândire a dreptului de proprietate, precum şi a celorlalte drepturi reale principale numai contractele constitutive sau translative de drepturi reale nu şi cele generatoare de drepturi de creanţă. Sunt contracte constitutive sau translative de drepturi reale contractele de vânzare-cumpărare, de schimb, de donaţie, de consumaţie, de renta viageră etc.

Potrivit Codului civil, în contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii, sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor şi lucrul rămâne în pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut transmisiunea lucrului. Făcând aplicaţia acestui principiu în materie de vânzare-cumpărare, vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu este predat şi preţul încă nu este numărat.

Aceste texte de lege consacră principiul potrivit căruia, transmiterea dreptului de proprietate sau constituirea altui drept real are loc în momentul încheierii contractului, adică al acordului de voinţă al părţilor contractante. De la principiul consensualităţii transferului drepturilor reale fac excepţie contractele solemne la care efectul translativ de proprietate va avea loc în momentul în care contractul este încheiat în formă autentică. Transmiterea dreptului de proprietate, precum şi constituirea altor drepturi reale nu are loc odată cu momentul încheierii valabile a contractului în următoarele cazuri:

1.Când contractul are ca obiect strămutarea dreptului de proprietate asupra bunurilor generice, caz în care strămutarea va opera numai din momentul în care bunurile vor fi individualizate, prin măsurare, cântărire sau prin predare.

1. Când înstrăinarea are ca obiect un lucru viitor, transferul dreptului de proprietate va opera numai din momentul în care lucrul va fi executat şi predat dobânditorului.

2. Când părţile contractului convin în mod expres, că dreptul de proprietate se transferă asupra dobânditorului la împlinirea unui termen sau după realizarea unei anumite condiţii.

3. în sistemul regimului de înregistrare a bunurilor imobile, drepturile reale asupra imobilelor se transmit ori se constituie numai în momentul înscrierii în registru.

Toate acestea constituie excepţii de la principiul potrivit căruia, transferul dreptului de proprietate sau constituirea oricărui alt drept real are loc în momentul încheierii valabile a contractului.

Uzucapiunea - mod de dobândire a dreptului de proprietateUzucapiunea este unul dintre cele mai importante efecte ale posesiei. Ca mod de dobândire

a dreptului de proprietate, uzucapiunea este prevăzută în art. 332-333 din Codul civil al Republicii Moldova.

Dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, este rezultatul unui fapt juridic, adică al exercitării posesiei asupra unui bun mobil sau imobil o anumită perioadă de timp, în condiţiile stabilite de lege, în scopul urmărit de posesor de a deveni proprietar sau titular al altui drept real asupra bunului ce se află în stăpânirea sa.

Uzucapiunea poate fi definită, aşadar, ca fiind un mod de dobândire a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale prin efectul posesiei exercitate asupra unui bun imobil sau mobil în termenul şi în condiţiile prevăzute de lege.

Din definiţie rezultă că uzucapiunea este un mod de dobândire atât a dreptului de proprietate, cât şi a celorlalte drepturi reale.

Pentru a face obiectul uzucapiunii bunurile trebuie să se afle în circuitul civil şi să fie alienabile. Nu vor putea fi dobândite prin uzucapiune bunurile care fac parte din domeniul public, indiferent dacă titular este statul sau unităţile administrativ-teritoriale care potrivit reglementărilor constituţionale sunt inalienabile.

în sistemul instituţiilor dreptului civil, uzucapiunea are o importanţă deosebită, ea constituind o dovadă absolută a dreptului de proprietate în sensul că cel ce reuşeşte să facă dovada dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune în cadrul unei acţiuni în revendicare, dovada sa va fi absolută.

Faţă de împrejurarea că dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune este rezultatul unui fapt juridic voit al exercitării de către posesor a unei posesii prelungite în timp, în literatura de specialitate, uzucapiunea a fost justificată pe următoarele argumente:

> în primul rând, uzucapiunea are menirea să ocrotească posesia ca stare de fapt, care, în timp, are menirea să imprime stărilor de fapt caracterul siguranţei, încrederii şi stabilităţii. Interesele sociale şi economice impun ca această stare de fapt să fie generatoare a unei situaţii de drept. Sub acest aspect uzucapiunea are rolul de a transforma aparenţa îndelungată într-un raport juridic de proprietate cu o existenţă certă şi indiscutabilă;

> în al doilea rând, uzucapiunea constituie o sancţiune indirectă îndreptată împotriva proprietarului care a comis o neglijenţă excesivă, lăsând timp îndelungat bunul său în posesia altei persoane să se comporte în mod public că este proprietarul bunului;

>în al treilea rând, cel mai adesea posesia corespunde dreptului de proprietare şi întrucât dovada dreptului de proprietate este greu de făcut, uzucapiunea are rolul de a înlătura dificultăţile şi inconvenientele dovedirii dreptului de proprietate în cadrul unei acţiuni în revendicare.

Pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, posesia trebuie să fie utilă şi efectivă. Posesia este utilă atunci când îndeplineşte calităţile prevăzute de Codul civil şi nu este afectată de vicii. Posesia există în mod efectiv când cel ce deţine bunul săvârşeşte acte de folosinţă asupra lui cu intenţia de a deveni proprietar sau titular al altui drept real.

De asemenea, pentru a duce la dobândirea dreptului de proprietate sau a altui drept real, posesia trebuie să fie exercitată pe toată perioada termenului prevăzut de lege, fără ca posesorul să fi făcut acte de întrerupere a prescripţiei.

In funcţie de termenul necesar şi pentru realizarea uzucapiunii, Codul civil prevede două feluri de uzucapiune:

a) uzucapiunea imobiliară -15 ani, conform art. 332 din Codul civil al Republicii Moldova;

b) uzucapiunea mobiliară - 5 ani, conform art. 333 din Codul civil al Republicii Moldova.

Uzucapiunea de 15 de ani. Pentru dobândirea dreptului de proprietate sau a altui drept real prin prescripţia de 15 de ani, potrivit dispoziţiilor art. 332 din Codul civil al Republicii Moldova se cer a fi îndeplinite următoarele două condiţii: în primul rând, posesia să fi fost utilă şi în al doilea rând, posesia să fi fost exercitată timp de 15 de ani şi cu bună-credinţă.

Prescripţia se socoteşte împlinita la data ultimei zile a termenului de prescripţie prevăzut de lege.

Uzucapiunea de 5 ani. In conformitate cu prevederile art. 333 din Codul civil al Republicii Moldova, persoana care posedă cu bună credinţă timp de 5 ani un bun mobil al altuia, comportându-se ca un proprietar, dobândeşte dreptul de proprietate asupra acestui bun.

Din acest text rezultă că pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune de 5 ani, se cer întrunite cumulativ următoarele două condiţii: just titlu şi bună-credinţă.

Prin just titlu se înţelege un act sau un fapt juridic translativ de proprietate, cu titlu particular care are drept scop să transmită proprietatea şi pe care ar fi transmis-o în mod efectiv dacă ar fi emanat de la adevăratul proprietar. Esenţial în materie de just titlu, este aşadar, faptul că acest titlu provine de la o altă persoană decât adevăratul proprietar al bunului transmis.

Pot constitui just titlu vânzarea, donaţia, schimbul etc, daca emană de la altă persoană decât adevăratul proprietar.

Cu excepţia faptului că titlul emană de la altă persoană decât adevăratul proprietar, el trebuie să fie valabil, adică să întrunească toate calităţile unui titlu. Un titlu lovit de o nulitate absolută care l-ar împiedica să producă efecte chiar dacă ar emana de la proprietar nu poate constitui just titlu şi nu poate servi ca bază a uzucapiunii.

Buna-credinţă trebuie să existe nu numai în momentul dobândirii posesiei bunului printr-un just titlu, ci să persiste pe tot timpul celor 5 ani.

Conform literaturii de specialitate, uzucapiunea începe să curgă din ziua următoare aceleia intrării în posesie şi se socoteşte împlinită numai după expirarea celei din urmă zile a termenului de prescripţie. Ultima zi a termenului intră în calcul chiar dacă este o sărbătoare legală.

Pentru realizarea uzucapiunii potrivit legislaţiei în vigoare, este necesar ca prescripţia sa nu fie întreruptă.

Consecinţa întreruperii prescripţiei constă în înlăturarea efectelor posesiei exercitate până la apariţia cauzei de întrerupere. După întrerupere, posesorul poate să înceapă o nouă posesie fără să se ia în calcul termenul scurs până la intervenirea cauzei de întrerupere, el devenind proprietar numai după curgerea unui nou termen de prescripţie.

Codul civil al Republicii Moldova nu reglementează cauzele de întrerupere a prescripţiei, care conform legislaţiei României poate fi: întrerupere naturală şi întrerupere civilă.

Astfel, sunt cauze de întrerupere civilă a prescripţiei următoarele:a) Introducerea de către proprietar a unei acţiuni în revendicare împotriva

posesorului în scopul reintrării în posesia bunului său. Pentru ca cererea de chemare în judecată (acţiunea în revendicare) să întrerupă prescripţia, se cere ca acţiunea să fie admisă printr-o hotărâre definitivă. Dacă cererea a fost respinsă, anulată sau s-a dispus perimarea, ori dacă reclamantul a renunţat la ea, uzucapiunea nu va fi întreruptă considerându-se că termenul s-a scurs în mod continuu.

a) Săvârşirea de către adevăratul proprietar a unui act începător de executare cum ar fi sechestrul sau comandamentul, împotriva posesorului care deţine bunul.

b) Recunoaşterea de către posesor că bunul aparţine adevăratului proprietar.întreruperea naturală operează în două cazuri:

a) Când posesorul este şi rămâne lipsit mai mult de un an de folosinţa lucrului, fie de către proprietar, fie de către o a treia persoană, în fond este vorba de o deposedare a posesorului de către adevăratul proprietar sau de o terţă persoană făcută, împotriva voinţei sale.

Când lucrul este declarat imprescriptibil ca urmare a unei transformări legale a naturii sau destinaţiei sale, cum ar fi declararea unui bun ca făcând parte din domeniul public sau prin scoaterea lui din circuitul civil. Suspendarea prescripţiei se caracterizează prin aceea că timpul curs înaintea intervenirii cauzei de suspendare se socoteşte la timpul scurs după încetarea cauzei de suspendare, în caz de suspendare, prescripţia îşi opreşte temporar cursul pe toată perioada cât durează cauza de suspendare.

împlinirea termenului prescripţiei are ca efect faptul că posesorul devine proprietarul bunului uzucapat sau titularul unui alt drept real dobândit prin uzucapiune.

Succesiunea - mod de dobândire a dreptului de proprietateSuccesiunea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizic decedate către una sau mai

multe persoane în viaţă.Prin efectul unui act administrativ. Art.320, alin. (3) din Codul civil dispune că proprietatea se

poate dobândi prin efectul unui act administrativ.