Încercare noteTEORETIC A CLASICULUI
7
MOTTO:
„Actul de credin const mai puin în a gsi ceea ce caui,
pentru c ceea ce caui exist deja, decât în a continua s caui
lucrul care, în ceea ce ai gsit, rmâne înc de descoperit.
Graie acestei experiene, nimic nu este încheiat, când totul
pare s fie, ci, dimpotriv, totul se nate exact atunci când pare a
nu mai exista nimic în faa noastr”
(tefan Aug. Doina, Mai-mult-ca-prezentul, p. 104)
9
Cuprins
Între Orfeu i Narcis: ctre un dialog intim cu Doina
(prefa de Dan Negrescu) .......................................................................... 11
Cuvânt înainte ................................................................................................ 17
I.1. Scurt istoric al conceptelor de clasicism i clasic ............................... 27
I.2. Poeticile clasice versus Poeticile moderne .......................................... 44
I.2.1. Poeticile clasice ........................................................................ 44
I.2.2. Poeticile moderne ..................................................................... 59
I.3. Canonul clasic ..................................................................................... 77
II. DOINA TEORETICIANUL – ÎNTRE TENTAIA
NARCISIAC I CEA ORFIC ........................................................... 91
II.1. O perspectiv mitic .......................................................................... 91
II.1.1. Narcis i poezia modern ........................................................ 93
II.1.2. Orfeu i poezia tradiional ................................................... 106
II.2. O structur individual clasic ......................................................... 116
II.3. Formaia cultural. Cercul Literar de la Sibiu ................................. 123
II.4. Între Narcis i Orfeu ........................................................................ 137
III. DOINA - O VIZIUNE MODERN
ASUPRA POETICILOR CLASICE .................................................... 147
III.1. O privire sintetic asupra eseisticii lui tefan Aug. Doina ........... 147
III.2. Poetic i poietic ........................................................................... 155
III.3. O abordare conceptual .................................................................. 160
III.3.1. Form i fond ....................................................................... 163
III.3.2. Inspiraie i meteug poetic ................................................ 209
III.3.3. Imitaie/Mímesis .................................................................. 253
IV.1. O altfel de poietic ......................................................................... 291
IV.2. Poietica prieteniei ........................................................................... 293
Schi pentru o poietic a Psalmilor.............................................. 312
În chip de concluzie ...................................................................................... 323
Bibliografie ................................................................................................... 339
Surprinztoare prin problematici, abordri i încuvântri, Dorina
Popescu se prezint din nou în ipostaza de adevrat cercettor, adic vdind
temeinicie în tratarea subiectului propus în prezentul op, la origine o tez de
doctorat excelent prin chiar calificativul obinut, dar i originalitate, caliti
prin care continu firesc cele demonstrate deja în studiile precedente
finalizate cu o remarcabil carte despre Ispita confesiunii sau Convertirea la
Aurelius Augustinus i Nicolae Steinhardt (Eubeea, Timioara, 2010) ale
crei concluzii difer ludabil de ceea ce se scrie în direcia aceasta la noi.
Autoarea pornete voltairian de la explicitarea termenilor, dar, mai ales,
de la necesitatea de a argumenta alegerea svârit: „Refleciile noastre
asupra vieii, ca i viaa însi, stau sub semnul tentaiei, cci suntem atrai
spre un anumit model de gândire sau de comportament i refuzm s ne lsm
sedui de un altul, optm pentru o anumit cale în via, cu toate c nzuina
noastr a fost exact drumul opus, ne întoarcem – contient sau nu – la anumite
valori, dei contextul în care trim nu le mai promoveaz etc”. Ca atare,
autoarea propune o anume întoarcere: „Nu putem neglija tentaia noastr spre
valorile clasice [...] acestea suprapunându-se peste o structur eminamente
clasic, pe care am încercat s o identificm i la Doina.”
Explicaiile sunt cu atât mai necesare cu cât nu avem de-a face cu o nou
exegez de tipul „elemente clasice în poezia lui Doina”, ci cu un excurs
referitor la opera teoretic a lui Doina: „demersul nostru are în vedere dou
epoci: Antichitatea i modernitatea, dou paradigme: paradigma clasic i
paradigma modern, ambele fiind raportate la opera teoretic (eseistica) a lui
tefan Aug. Doina. Premisa de la care am pornit poate fi formulat cu ajutorul
metaforei drumului cu dou sensuri, între Antichitate i Modernitate: regsirea
12
în poeticile secolului al XIX-lea i al XX-lea a unor elemente ale poeticilor
clasice dovedete validitatea modelului clasic, capacitatea acestuia de a modela
periodic cultura omenirii”. S adugm i faptul, menionat discret de autoare,
c, spre deosebire de opera liric a lui Doina, care a trezit interesul exegeilor,
chiar în necunotin de Antichitate, a aduga, scrierile teoretice au fost
ocolite, a aduga din nou, cu elegan, mai ales c necesit serioase cunotine
despre teoria poetic antic, ceea ce Dorina Popescu dovedete c are.
Paradoxal sau nu, deja Introducerea se încheie cu o concluzie pe care
nu o putem ignora sau ocoli, deoarece st la baza înelegerii prezentei
cercetri, fiind în acelai timp, ca formulare, o dovad a unei gândiri clasice,
infirmând absurda concepie despre scrisul feminin sau masculin, mai ales în
exegez: „lirica secolului al XX-lea – i, în consecin, refleciile teoretice pe
marginea acesteia – axându-se pe concepte negative al cror referent nu mai
trimite la nimic sau, în orice caz, trimite la o transcenden goal, simte
nevoia s-i contureze identitatea prin raportare la Altul, care, în acest caz,
devine Antichitatea Norma clasic. Aceasta este o dovad c spiritul clasic
nu moare, c, periodic, cultura este modelat de aceste tipare clasice care
ofer stabilitate, continuitate i, paradoxal, progres.”
Capitolul I – Permanena clasicului – începe cu un Scurt istoric al
conceptelor de clasicism i clasic, pornind de la aseriunea c „definirea
termenilor implicai în analiz trebuie s precead orice demers de descriere
i interpretare”, ceea ce vdete înc o dat spiritul clasic al autoarei într-o
vreme cultural în care se scrie i se vorbete mult, fr s se tie exact ce
anume. Deloc scurt, excursul teoretico-istoric propus nou este mai curând o
biografie exhaustiv (fr ca autoarea s aib aceast pretenie) a termenilor
amintii. Pornind evident din latin, autoarea trece prin veacuri europene,
ajungând pân în contemporaneitate la Adrian Marino, Ion Pillat, Tudor
Vianu, G. Clinescu, Romul Munteanu, Eugen Cizek, Traian Diaconescu,
Liviu Franga et multi caeteri, dar nu într-o învlmeal, ci într-o ordine
logic, i aceasta deoarece, spune ea, „domeniul clasicului este subordonat
raiunii”. Pe bun dreptate, fr a fi neaprat sclava vreunei opiuni
anterioare, autoarea este totui adepta perspectivei lansate la noi de „clasicul”
Tudor Vianu dup care Antichitatea clasic a generat „tipuri estetice
permanente”. Subcapitolul Poeticile clasice versus poeticile moderne îi
dobândete temeinica sa originalitate nu doar prin „expertizarea” termenului de
mimesis, e drept svârit de muli, dar priceput de puini, ci i prin aceea c
13
totul duce la clasici. Chiar i în subcapitolul substanial dedicat poeticilor
moderne, autoarea ajunge tot la concluzia omniprezenei clasicului, dar cu
argumente irefutabile, astfel încât parafraza pe care mi-o permit, „clasicul e-n
toate”, se justific, adic e justificat cu aplomb i raiune. Absolut remarcabil
prin aceeai exactitate i putere de analiz este subcapitolul dedicat Canonului
clasic. Ernst Robert Curtius i Harold Bloom sunt considerai, pe drept, nume
de referin în domeniu. Astfel, totul nu poate fi decât Sub semnul
permanenei clasicului, titlu care ar putea servi drept concluzie la generosul i
temeinicul excurs teoretic propus de autoare.
Cu totul incitant prin titlu deja este capitolul II – Doina teoreticianul
– între tentaia narcisiac i cea orfic. Dup excursul teoretic, intrarea in
medias res este ca i svârit, astfel c autoarea ne conduce printr-o original
exegez a celor dou mituri care caracterizeaz personalitatea teoreticianului
poet tefan Aug. Doina: mitul lui Orfeu i mitul lui Narcis. Refuzând
eseismul facil, autoarea gsete acele texte care s-i confirme excursul:
„reflecia poetic de azi mrturisete un act narcisiac: poezia se gândete pe
sine i atâta tot; lirismul a devenit poematizare sau poetic pur, adic
speculaie asupra poeziei însei” , citeaz autoarea din eseul Sol major i La
minor. Pe de alt parte, tot Doina vorbete i despre povestea lui Orfeu
considerat „un mit al crizei poetice”. Pornind de la acestea, Dorina Popescu
încearc, cu succes, credem, s expliciteze o „structur individual clasic”.
Autoarea menioneaz c propune o ipotez „pe cât de interesant, pe atât de
expus unor polemici”, mai ales c e implicat i ceea ce Virgil Nemoianu
numea referitor la statutul social al lui Doina „o remarcabil ambiguitate, de
o caracteristic incertitudine”. Autoarea procedeaz corect, fr a pica prad
unei anumite isterii postrevoluionare care confund valoarea estetic cu
noncolaboraionismul, altminteri greu de definit, principiul rmânând acelai
– stalinist: „Cine nu e cu noi e împotriva noastr”. Cu definitoriul echilibru
clasic care nu o prsete nicio virgul, autoarea reia onesta opinie a lui
Nemoianu, dup care nu se poate vorbi de diziden în cazul poetului, ci de:
„un onorabil refuz al conformrii i al servituii”. În fond, ce s-ar face
francezii cu Céline dac critica lor ar gândi, s nu zic postrevoluionar ca a
noastr, ci postbelic??? Concluzia autoarei e demn de clasicism: „Noi
credem c rezistena în faa tentaiei (cci exista cel puin una, de ce s nu
recunoatem?) se explic prin structura echilibrat, clasic, care a inut în
balan interesul care ar fi existat pe termen scurt (a fi în graiile regimului, cu
14
toate avantajele ce decurgeau, pe moment, de aici) i cel pe termen lung (a
pstra, în ochii posteritii, o imagine integr, netirbit de conjunctural),
situarea subt vremi i aezarea deasupra vremurilor, notorietatea i valoarea”.
A îndrzni s afirm c, într-adevr, concluzia autoarei despre clasicismul
personalitii lui Doina ine de exegeza de calitate încuvântat în proz de
marc: „i când poetul a ajuns s-i priveasc chipul în oglind ca un Narcis
btrân, în mod cert a vzut-o i pe femeia vieii lui, împreun cu opera. Iar
când el a trecut în împria umbrelor, ea, de data aceasta, asemenea lui Orfeu
(un Orfeu invers?), a plecat dup el”.
Autoarea este îns „bântuit” în continuare de situarea poetului Între
Narcis i Orfeu, a crei expresie o gsete în volumul Lampa lui Diogene.
Remarcabil i de aceast dat concluzia, identic cu a poetului: „Acest
pretins dialog cu tine însui nu poate fi, în fapt, decât un monolog: monologul
lui Narcis”, în ciuda faptului c, spune autoarea de data aceasta, „suntem
tentai asemenea lui Orfeu s ne situm permanent în raport cu Altul”.
Capitolul III – Doina – o viziune modern asupra poeticilor clasice
– pornete de la o gril de lectur a eseurilor lui Doina, diferit de cele ale
unor exegei ai poetului: „ne propunem s citim poeticile aparinând
Antichitii i lui Doina ca un dialog peste veacuri, pornind de la premisa c
poetul triete în cultur i nu poate face abstracie (contient sau nu) de
„bagajul axiologic” acumulat de omenire; se impune o nou privire asupra
trecutului-tradiiei literare, adic revenirea la modele (un nou Clasicism?),
umplute cu substana nou a contemporaneitii, dup cum ar spune Doina.”
Pentru aceasta, autoarea propune o abordare conceptual care dovedete înc
o dat, i prin Doina, viabilitatea Antichitii. Autoarea dovedete înc o dat
nu doar o bun cunoatere a Antichitii clasice, ci i a ceea ce a urmat dup
aceasta, adic ceea ce nu ar fi existat fr antici. Nu putem face abstracie,
dup cum ne-o demonstreaz autoarea, de „figurile” retoricii antice, totul
pornind de la distincia anticilor dintre „vorbirea metric” i „vorbirea
nemetric”. Contiina artistic este tributar i acestei distincii, iar Doina
afirm c „ nu exist art care s se sustrag unei anumite contiine artistice,
unui principiu ordonator. Un strigt, oricât de sincer i de puternic, nu se
convertete în fapt artistic decât depind graniele expresiei imediate,
transfigurându-le”. Iar autoarea concluzioneaz înelept: „textul rezultat este
un document clinic, cel mult existenial, i deloc unul literar”. i astfel se
ajunge la problema inspiraiei la Doina, pe care autoarea o analizeaz fr a
15
pica îns în transa poetului, mai ales c în cazul celui analizat, el însui n-o
îngduie, fiind i aici un clasic(ist).
Capitolul IV – O alt perspectiv asupra eseisticii lui Doina – st în
întregime sub semnul originalitii de bun calitate, pornind de la ideea de
prietenie, ciceronian, credem noi, deci inevitabil clasic. Autoarea relev la
Doina o poietic a prieteniei. Revenind la obsesiva alternan Orfeu-Narcis,
autoarea crede, i nu avem de ce s nu-i dm dreptate, c „aceast privire
înuntru îl conduce iar în afar, în exterior identificându-l, de data acesta, pe
Cellalt, cu divinitatea. Orfeu i Narcis se concureaz în oper, ca i în via.
Remarcabil este subcapitolul Schi pentru o poetic a Psalmilor. A
remarca totui, fr a încerca o maliioas contrazicere a autoarei, c pân i
citatul din Psalm LII, prin versul „Rotete-i peste mine doar compasul” tot
clasicist rmâne, trimiându-ne la Omul i compasul.
În fine, nu cred c i-a putea reproa ceva autoarei. Ca atare, s-i citm
concluzia: „ori de câte ori omul simte nevoia satisfacerii aspiraiilor
spirituale (profunzime, unitate, idealitate, echilibru), iar creatorul, imperativul
realizrii unei creaii desvârite, idealul clasic renate. Spiritul clasic nu
moare”.
Ca o concluzie personal: fr a fi nici orfic, nici narcisiac, autoarea
poate privi cu calm clasic la cercetarea sa, tocmai în spiritul echilibrului
dintre cei doi, în care a reuit s se încadreze pe parcursul opulentului discurs
din care ne-a oferit i nou; dialogul cu Doina poate continua, de data
aceasta în intimitate. i totui, cu invitai ilutri, adic Ad Orphei et Narcissi
convivium.
CUVÂNT ÎNAINTE
Refleciile noastre asupra vieii, ca i viaa însi, stau sub semnul
tentaiei, cci suntem atrai spre un anumit model de gândire sau de
comportament i refuzm s ne lsm sedui de un altul, optm pentru o
anumit cale în via, cu toate c nzuina noastr a fost exact drumul
opus, ne întoarcem – contient sau nu – la anumite valori, dei contextul în
care trim nu le mai promoveaz etc. Despre o astfel de revenire, în plin
modernitate, la ceea ce se numete spirit clasic (desemnat, printr-un
adjectiv substantivizat, clasic) este vorba în lucrarea de fa; nu m refer la
propria întoarcere (care exist, firete, prin opiunea pentru aceast tem),
ci despre întoarcerea unui autor revendicat de modernitate i
postmodernitate, tefan Aug. Doina, la valorile clasice.
Întotdeauna când vine vorba despre opiunea pentru pentru o tem în
defavoarea alteia, explicaiile ulterioare se strduiesc s lumineze alegerea.
Încercm i noi un astfel de exerciiu hermeneutic, pentru a ne edifica noi
înine, înainte de a-i convinge pe alii. Evident c o prim explicaie ar
putea s se opreasc asupra anilor de coal, când l-am studiat pe tefan
Aug. Doina, aa cum se studia un autor care era contemporanul nostru i
în legtur cu care Timpul nu decisese înc nimic. Peste impactul
emoional declanat de contactul cu poezia lui s-a aternut uitarea.
Reluarea legturii cu opera acestuia a avut loc mult mai târziu, în
cadrul masteratului despre Patristica latin între clasicism i modernism.
Cursurile Domnului Profesor Universitar Dr. Dan Negrescu, despre
Invariante clasice în literatura român, ne-au redeteptat vechile
sensibiliti vizavi de Doina. De data aceasta, impactul a fost mult mai
puternic, din mai multe motive: în primul rând, lecturii textelor lirice i s-a
18
obiectul lucrrii noastre; în al doilea rând, preferina autorului cursului
pentru Doina, a crui oper este analizat cu competen i cu
sensibilitate, din perspectiva legturii ei cu Antichitatea greco-latin, ne-a
sedus ireversibil.
Nu putem neglija tentaia noastr spre valorile clasice, pe care ne-am
strduit s le asimilm – în msura posibilitilor –, acestea suprapunân-
du-se peste o structur eminamente clasic, pe care am încercat s o
identificm i la Doina. Întotdeauna opiunile ne definesc i, oricât am
tinde spre obiectivitate, ceva din obiectul cercetat se rsfrânge i asupra
noastr, cum se întâmpl – paradoxal – i în tiin, când aparatul de
msur preia o energie – e drept, infim – din obiectul investigat,
poziionându-l pe cercettor altfel decât a avut – poate – intenia.
Am încercat s strbatem – mental i sufletete – distana între
Modernitate i Antichitate în ambele sensuri, cu reveniri i întoarceri, încet
sau alert, în pai de mers sau, uneori, de dans – spre a ne menine în cadrul
distinciei poeticianului francez Paul Valéry dintre proz i poezie –,
situându-ne echidistant între poezia lumii i proza ei – spre a relua, de data
acesta, o distincie a teoreticianului român tefan Aug. Doina dintre dou
atitudini posibile vizavi de realitate (fie ea obiectiv sau livresc). La
sfâritul cltoriei – care poate fi oricând reluat de ctre oricine, cu alte
popasuri, evident, sau, cel puin, cu ali timp de popas – am realizat c,
fr punerea noastr pe acest drum i fr reperele primite pe parcurs, nu
am fi ajuns hic et nunc. De aceea, gratitudinea noastr se îndreapt, în
primul rând, spre conductorul tiinific al tezei de doctorat ( tez care st
la baza lucrrii), Prof. Univ. Dr. Dan Negrescu. Domniei Sale îi datorm
mulumirile noastre ex imo pectore pentru aceast punere pe drumul
potrivit i pentru ajungerea la finalul cltoriei propuse; în al doilea rând,
le suntem recunosctori tuturor celor care, într-un fel sau altul, mai
devreme sau mai târziu, au fost prtai la demersul nostru (profesorii celor
dou universiti care ne-au format: Universitatea din Bucureti i
Universitatea de Vest din Timioara, membrii Comisiei de Doctorat: Prof.
Univ. Dr. Dan Negrescu, Prof. Univ. Dr. Traian Diaconescu, Prof. Univ.
Dr. Liviu Franga, Prof. Univ. Dr. Ioan Viorel Boldurean, Prof. Univ. Dr.
Otilia Hedean, membrii familiei, prietenii).
19
INTRODUCERE
Aa cum reiese i din titlu, demersul nostru are în vedere dou epoci:
Antichitatea i Modernitatea, dou paradigme: paradigma clasic i
paradigma modern, ambele fiind raportate la opera teoretic (eseistica) a
lui tefan Aug. Doina. Premisa de la care am pornit poate fi formulat cu
ajutorul metaforei drumului cu dou sensuri, între Antichitate i
Modernitate: regsirea în poeticile secolului al XIX-lea i al XX-lea a unor
elemente ale poeticilor clasice dovedete validitatea modelului clasic,
capacitatea acestuia de a modela periodic cultura omenirii. Evident c nu
putem face abstracie de cele aproape dou milenii care despart cele dou
perioade: evoluia – îneleas, cel puin, în sens cronologic, istoric – poate
fi privit în termeni de continuitate sau de ruptur. Aceast opoziie care
caracterizeaz tiinele umane este explicat de ctre Michel Foucault prin
caracterul bipolar al cunoaterii1. Întotdeauna analiza în termeni de
continuitate se întemeiaz pe permanena funciilor, pe înlnuirea
conflictelor, pe „estura de semnificaii (ce se reiau unele pe altele,
formând un fel de pânz universal a discursului)”2. Noi preferm s
urmm un demers bazat pe continuitate, fr ca acest fapt s însemne c
nu vom sublinia diferenele specifice.
1 Michel Foucault, Cuvintele i lucrurile. O arheologie a tiinelor umane, traducere de
Bogdan Ghiu i Mircea Vasilescu, studiu introductiv de Mircea Martin, Bucureti,
Editura Univers, 1996, p. 419. 2 Ibidem, p. 419; Foucault analizeaz, în termeni de continuitate, toate cele trei
componente ale universului omului: viaa, munca i limbajul. Prima este axat pe
biologie, unde domin funcia i norma; a doua se constituie în obiect al economiei, unde
conflictul i regulile devin primordiale; a treia este limbajul, pus în legtur cu sensul i
cu sistemul de semne.
20
Dac opera liric a lui Doina a trezit interesul unor autori de
monografii (Virgil Nemoianu, Ioan Mihu), de studii i teze de doctorat, de
articole din revistele literare (mai ales România Literar), opera teoretic
(eseistica din volume) nu s-a constituit în obiect al unei cercetri distincte
de amploare. Exist, fr îndoial, referiri la opiniile lui Doina asupra
literaturii (asupra poeziei, în special), de care nu se poate face abstracie în
contextul analizei liricii româneti a secolului trecut (dar i a propriei
poezii), imposibil de abordat în absena refleciilor teoretice asupra ei
însei. În monografia lui Virgil Nemoianu, Surâsul abundenei.
Cunoatere liric i modele ideologice la tefan Aug. Doina (1984),
eseistica ocup un spaiu restrâns, autorul insistând asupra rolului acesteia
de modelare cultural a „realitii sociale monolitice” a deceniilor apte i
opt ale secolului al XX-lea3. Exist, de asemenea, un articol al lui Ion
Bogdan Lefter („Eseistica lui tefan Aug. Doina. Schi cartografic”),
publicat în numrul omagial al revistei Secolul 214, în care sunt trecute în
revist „felurile” eseurilor (din volume i din publicaii) i câteva
„contribuii” ale autorului în materie de eseistic. Semnalm i studiile
cercettoarei sibiene, Ioana-Narcisa Creu5, în care regsim repere ale
poeticii lui Doina, din volumele de eseuri. Sunt de amintit i câteva
articole din România Literar despre eseistica lui Doina (Iulian Boldea,
Gheorghe Grigurcu, Aurel Pantea, Alex tefnescu). Referiri la aceste
articole i studii vom face pe parcursul lucrrii.
Obiectivul lucrrii noastre este altul: evidenierea acelor aspecte ale
eseisticii lui Doina, care probeaz tentaia clasicului. În acest scop, am
optat pentru un corpus de texte format din cele zece volume de eseuri
3 Virgil Nemoianu, Surâsul abundenei. Cunoatere liric i modele ideologice la tefan
Aug. Doina, Bucureti, Editura Eminescu, 1994, p. 154. 4 Ion Bogdan Lefter, „Eseistica lui tefan Aug. Doina. Schi cartografic”, în Secolul
21, 1-6/2003, 454-459, numr realizat de Alina Ledeanu, pp. 125-130. 5 Ioana-Narcisa Creu, Poetica lui tefan Aug. Doina, Sibiu, Editura Universitii Lucian
Blaga/Leuven, De Zevenslapers/Les Sept Dormants, 2002; vezi i Ioana Creu, Nivele
infrastilistice ale textului poetic la tefan Aug. Doina, Sibiu, Editura Universitii
Lucian Blaga/Leuven, De Zevenslapers/Les Sept Dormants, 2001. Poziionarea
cercettoarei este clar exprimat: „Lucrarea de fa schimb perspectiva de abordare:
observaiile sunt fcute din prisma cercettorului de limb care apeleaz la dovada
textului i nu cea a criticului literar preocupat de comentariul interpretativ” (p. 285); vezi
i Ioana-Narcisa Creu, Spectacolul stilistic al operei lui tefan Aug. Doina, Sibiu,
Editura Universitii Lucian Blaga/Leuven, De Zevenslapers/Les Sept Dormants, 2004.
21
aprute antum: Lampa lui Diogene – 1970, Poezie i mod poetic –
1972, Orfeu i tentaia realului – 1974, Lectura poeziei urmat de Tragic
i demonic – 1980, Mtile adevrului poetic – 1992, Eseuri – 1996, Mai–
mult-ca-prezentul – 1996, Poei strini – 1997, Poei români – 1999,
Scriitori români – 2000. Acestora le-am adugat dou volume aprute
postum: Evocri – 2003, Arta dialogului – 2003.
De obicei, titlul reflect esena lucrrii. De ce tefan Aug. Doina i
tentaia teoretic a clasicului? Noiunea de tentaie este asimilat de ctre
Mikel Dufrenne (Phénoménologie de l’ expérience esthétique) (1967), la
care Doina face referire, cu cea de tentativ, aceasta fiind definit fie ca
orientare spre obiect i inclus în noiunea de contiin, fie ca
încercare/prob la care este supus contiina, ori de câte ori vine în
contact cu ceea ce se afl dincolo de ea6. Pornind de la aceast
interpretare, teoreticianul român aplic noiunea relaiei dintre poezie i
realitate, unde tentaia desemneaz atât contiina specific artistului, care
întreine o dialectic intim cu realitatea, cât i punerea la încercare a
poetului în relaia cu lumea, dar i cu limbajul, al crui caracter reflexiv
constituie o piedic pentru el7. Noi am utilizat noiunea cu alte sensuri, a
cror sugestie ne-a oferit-o analiza etimologic. Verbul temptare (tentare)
are, în latina clasic, mai multe sensuri8, pe care le regsim i la
substantivul temptatio (tentatio): 1. „a atinge, a pipi”; 2. „a ataca, a lovi,
a încerca s cucereasc”; 3. (poetic) „a tinde ctre ceva, a cuta s obin”;
4. „a pune la încercare, a proba”; 5. „a cuta s câtige de partea sa, a
încerca s corup”. Aadar, tentaia lui Doina spre clasic se refer, din
punctul nostru de vedere, la încercarea de a obine acele „note spirituale”
de esen clasic, despre care vorbea Adrian Marino9, dar ea este i o
prob care demonstreaz supravieuirea „spiritului clasic”10, a „idealului
clasic”11. Nu în ultimul rând, tentaia clasicului reflect formaia cultural
6 Apud tefan Aug. Doina, Orfeu i tentaia realului, Bucureti, Editura Eminescu, 1974,
p. 6. 7 Ibidem, p. 6. 8 Gheorghe Guu, Dicionar latin-român, Bucureti, Editura tiinific i Enciclopedic,
1983, p. 1211. 9 Adrian Marino, Dicionar de idei literare, I, Bucureti, Editura Eminescu, 1973, p. 291. 10 Ibidem, p. 319. 11 Tudor Vianu, Studii de filosofia culturii, Bucureti, Editura Eminescu, 1982, p. 400.
22
a poetului, o anumit structur individual, dar, poate, i modul elegant de
a se aeza decent într-un regim politic opresiv.
Dintr-o raiune intrinsec modului în care s-a desfurat demersul
nostru, am optat pentru o structur simetric a primelor dou capitole –
care au câte patru subcapitole – i a ultimelor dou – fiecare fiind alctuit
din trei subcapitole –, încât, la nivelul întregului, s rezulte o alctuire
asimetric (I – 4; II – 4; III – 3; IV – 3). Am intenionat ca, i în felul
acesta, s surprindem relaia dintre Antichitate i Modernitate, prin
intermediul opoziiei simetrie – asimetrie, care, în final, se dizolv datorit
tentaiei de absorbire a simetricului într-o structur asimetric. Nu am
optat pentru un capitol separat dedicat aparatului conceptual, ci am
introdus la începutul fiecrui capitol (uneori, subcapitol) delimitrile
conceptuale necesare, pentru asigurarea unitii lucrrii, dar i pentru
facilitarea unei lecturi fluente, fr reveniri.
Capitolul întâi, intitulat „Permanena clasicului”, a impus, din
punctul nostru de vedere, o structurare în patru subcapitole. Dup un scurt
istoric al conceptelor de clasicism i clasic (I.1), am abordat poeticile
clasice versus poeticile moderne, pentru a evidenia elementul de
continuitate (I.2). Evident c era nevoie de o circumscriere a principiior
clasice („Canonul clasic”) (I.3), în vederea realizrii comparaiei dintre
poetica lui tefan Aug. Doina i poeticile Antichitii. Dei canonul
implic un efect de schematizare i de simplificare, el este necesar pentru
a fixa standardele estetice, reperele stabile ale unei culturi. Clasicul,
îneles ca o tendin arhetipal spre armonie, echilibru, unitate,
raionalitate, devine o permanen a culturii (I.4).
Capitolul al doilea – „Doina teoreticianul – între tentaia narcisiac
i cea orfic” – reprezint, în intenia noastr, punctul de legtur dintre
cele dou epoci, Antichitatea i Modernitatea, prin intermediul a dou
mituri antice (mitul lui Narcis i mitul lui Orfeu), sub semnul crora am
situat opiunile livreti i de via ale lui Doina. Miturile, ca structuri ale
subcontientului, pot explica anumite date biografice, ca i unele elemente
ale operei. Situarea autorului între Narcis, care îi contureaz identitatea
prin raportare la sine, i Orfeu, pentru care identitatea se definete prin
referire la alii (alteritate), este, de fapt, oscilaia dintre modern i clasic,
reflectat atât în oper (teoretic i liric) (II.1), cât i în via (II.2).
23
Atitudinile de via i în legtur cu o oper sunt determinate, în mare
msur, de formaia cultural; în cazul lui Doina, Cercul Literar de la
Sibiu (II.3) a avut un rol esenial pentru conturarea personalitii celui
care, în plin modernitate, pledeaz pentru revenirea la valorile clasice
(II.4).
Cel mai amplu capitol al tezei noastre – Capitolul al treilea: „Doina –
o viziune modern asupra poeticilor clasice” – debuteaz cu „O privire
sintetic asupra eseisticii lui tefan Aug. Doina” (III.1). Deoarece autorul
nu s-a referit direct la propria creaie (decât foarte rar, în interviurile
acordate), am considerat c devin la fel de relevante referirile la operele
altora, care trdeaz repere ale propriei creaii; orice poetic (implicit sau
explicit) este o pledoarie pro domo. Opera teoretic devine spaiu de
manifestare a unei poietici implicite a operei lirice, dar i o punere în abis
pentru modelele de lectur ale autorului (III.2 – „Poetic i poietic”). Se
ajunge, astfel, la intertextualitate, cci o oper se integreaz într-o serie
cultural, doar astfel dovedindu-i viabilitatea, deci valoarea. Raportarea
poeticii lui Doina la poeticile clasice am fcut-o prin intermediul a câteva
concepte, care definesc canonul clasic: coninut – form, inspiraie –
meteug poetic, imitaie/mmesis, raiune, perfeciune, model, norm,
genuri literare, stil. Pentru evitarea suprapunerilor i a relurilor inerente
unui demers axat pe poetici nesistematice – fie c este vorba despre
Antichitate, fie c ne referim la tefan Aug. Doina –, am preferat s le
abordm în trei subcapitole, care poart titlul a trei dintre
conceptele/perechile conceptuale mai înainte menionate (III. 3.1. „Form
i fond”; III.3.2. „Inspiraie i meteug poetic”; III.3.3
„Imitaie/mmesis”), acestea având rolul unor concepte integratoare sau
supraordonatoare, deoarece se bazeaz (în abordarea noastr) pe unul sau
mai multe concepte dintre cele enumerate: norma, stilul, genurile literare
i perfeciunea se vor regsi la „Form i fond”; raiunea este cea la care
se raporteaz partizanii inspiraiei sau ai meteugului poetic, pe care se
bazeaz poezia; modelul va fi nelipsit de la „Imitaie/mmesis”.
Am introdus un al patrulea capitol – „O alt perspectiv asupra
eseisticii lui Doina” , extrapolând sensurile conceptului de poietic
înspre dou domenii noi ca sfer de aplicare: prietenia i credina (IV.1).
Prietenia este un concept clasic, iar Cercul Literar de la Sibiu, în care s-a
24
format Doina, a fost considerat, în primul rând, o coal a prieteniei
formative. În plus, în ultimul volum de eseuri – Scriitori români –,
teoreticianul român renun aproape complet la zona teoreticului,
îndreptându-i atenia asupra schielor de portret interior ale prietenilor
„cerchiti” (IV.2). În ceea ce privete credina, am considerat c
mrturisirile autorului din volumele de eseuri, vizavi de opiunea sa
religioas, pot funciona ca o punere în abis pentru ultimul su volum de
poezii – Psalmi. În acest subcapitol (IV.3), cu caracter mai mult aplicativ,
se verific înc o dat ipoteza siturii lui Doina între ipostaza orfic i cea
narcisiac: raportându-se la ceilali mult timp, el ajunge s îi priveasc în
ap chipul, „ca un Narcis btrân” – spre a folosi exprimarea poetului.
Aceast privire înuntru îl conduce iar la orientarea ei în afar, unde, de
data aceasta, cellalt/alteritatea este divinitatea.
Capitolul „În chip de concluzie” încheie acest demers, în care am
încercat s demonstrm existena unei tentaii a clasicului la un autor situat
în plin modernitate – tefan Aug. Doina.
Calea ctre atingerea unui scop, adic metoda, este la fel de
important ca i inta. Specificul lucrrii noastre a impus utilizarea a mai
multe metode, în funcie de capitol. Astfel, metoda hermeneutic este
adecvat capitolelor în care este prezentat istoricul unor concepte (I, II).
Nu trecem sub tcere, astfel, raportarea la câteva puncte de vedere –
Adrian Marino, Reinhart Kosselek, Ernst Robert Curtius, Harold Bloom –
utile demersului nostru. Critica psihanalitic i arhetipal – C. G. Jung,
Gilbert Durand, Gaston Bachelard, Didier Anzieu – s-a impus de la sine în
Capitolul al doilea, în care cele dou mituri – Orfeu i Narcis – au fost
puse în legtur cu structuri ale incontientului, care explic, pân la un
punct, viaa i opera unui autor. Descrierea „gruprii cerchiste” necesit o
abordare de tip sociologic, literatura fiind vzut, în acest context, ca o
instituie social, care funcioneaz sub stindardul unei reviste. Elementele
de biografie a lui tefan Aug. Doina fac obiectul istoriei literare.
Referirea la structuralism, cruia îi aparin analizele cele mai pertinente în
materie de form i fond i care a pus bazele poeticii, se regsete în
Capitolul al treilea. O nou perspectiv asupra poeticii s-a datorat
structuralismului – în special, formalismul rus –, început prin Roman
Jakobson, Boris Tomaevski, Iuri Tînianov, Victor klovski, care a fost
25
Tzvetan Todorov i extins spre domenii paralele (psihocritic: Charles
Mauron; hermeneutic: Paul Ricoeur; critic tematic: Jean-Pierre
Richard; semiotic: Julia Kristeva). Punctele de vedere a câiva dintre
aceti autori au fost preluate în demersul nostru (Roland Barthes i
conceptul de scriitur, Tzvetan Todorov i ideea relaiei dintre poetic i
critica literar/interpretare, Claude Lévi-Strauss i noiunea de bricolaj,
Solomon Marcus i conceptul de „poetic matematic” etc.). Nu au lipsit
metodele de abordare poetic i poietic; în delimitarea celui din urm
concept am avut în vedere lucrrile Irinei Mavrodin, precum i concepia
lui Paul Valéry, cruia i se datoreaz introducerea acestui termen în spaiul
refleciilor teoretice. Am pornit de la premisa c opera teoretic a lui
Doina poate fi citit ca o poietic implicit a operei lirice sau ca punere
în abis pentru poezie i pentru modelele de lectur ale autorului. Se
ajunge, astfel, volens-nolens, la ideea de intertextualitate, deoarece orice
oper face parte dintr-o serie, al crei început se situeaz departe, în timp.
Orice oper „citete” istoria umanitii i funcioneaz ca „memorie”
pentru viitorul culturii (Capitolul al treilea, Capitolul al patrulea). Retorica
i poetica nu pot fi excluse, atâta vreme cât obiectul cercetrii noastre îl
constituie dou epoci – Antichitatea i Modernitatea –, la care raportarea
nu se poate face fr ajutorul retoricii (Antichitatea) i al poeticii
(Modernitatea).
Nu putem încheia cuvântul de introducere fr câteva consideraii
asupra metodelor utilizate. Dup cum se poate uor sesiza, în demersul
nostru se fac trimiteri la autori de diverse orientri, se apeleaz la metode
diferite, care, la o prim vedere, nasc cel puin un semn de întrebare.
Avem în sprijinul nostru opinia unui mare gânditor al secolului al XX-lea,
Michel Foucault, a crui autoritate poate fi cu greu contestat. Acesta,
referindu-se la tiinele umane, face analiza unor modele la care se recurge
în acest domeniu (modele de formalizare, provenite din matematic;
concepte împrumutate din alte domenii; categorii sau „modele
constitutive” preluate din biologie, economie, filologie; cele trei domenii
sunt corelate de ctre filosof cu întreg universul uman, care cuprinde:
viaa, munca i limbajul). Suprapunerea a mai multe modele sau metode
nu constituie, dup Foucault, un defect, atâta vreme cât metodele sunt
26
ordonate i articulate între ele12, ceea ce sperm c se recunoate în cazul
nostru. Considerm, ca i filosoful francez, c aceast intersectare i
suprapunere a modelelor/metodelor îi gsete explicaia nu atât în
complexitatea i contradicia omului, cât mai ales în „jocul de opoziii”,
care face ca un model s nu poat fi definit decât prin raportare la altul.
Sistemul acesta de opoziii cu doi termeni este, în fond, o reminiscen
clasic, o actualizare a logicii formale a lui Aristotel, care îi dovedete
valabilitatea i astzi.
Abordând cele susinute pân acum din alt perspectiv, am putea
afirma c lirica secolului al XX-lea – i, în consecin, refleciile teoretice
pe marginea acesteia –, axându-se pe concepte negative al cror referent
nu mai trimite la nimic sau, în orice caz, trimite la o transcenden goal,
simte nevoia s-i contureze identitatea prin raportare la Altul, care, în
acest caz, devine Antichitatea/Norma clasic. Aceasta este o dovad c
spiritul clasic nu moare, c, periodic, cultura este modelat de aceste tipare
clasice, care ofer stabilitate, continuitate i, paradoxal, progres.