67

Iason §i Orfeu

Prinţul moștenitor, Iason, este încă foarte tâ-năr atunci când moare regele din Iolcos. Pu-

terea este deci încredinţată lui Pelias, fratele vitreg al regelui.

Peste câtva timp, ros de invidie și avid de putere, Pelias îl izgonește pe Iason din regatul lui și îi răpește coroana.

Din fericire, Chiron, înţeleptul centaur cu corpul de cal, iar bustul și chipul de om, îl adăpostește și-l crește în grota sa, scobită în coasta

unui munte acoperit de măslini. Acolo, cen-taurul nemuritor se ocupă dintotdeauna de

numeroși copii, pe care îi educă nemaipome-nit de inteligenţi, curajoși și puternici.

Iason trăiește alături de el ani îndelungaţi, învăţând muzica, arta războiului și a vânătorii, morala și medicina.

În ziua când împlinește optsprezece ani, Ia-son pleacă să-și recucerească regatul. Călătoria

e lungă, și el o face pe jos.

70

La sosirea sa la palatul regal, el cere să-l vadă pe regele Pelias.

– Ce dorești, nobile călător? îl întreabă acesta, stând întins pe un pat pentru ceremonii solemne.

– Să-mi recapăt regatul, nimic mai mult! Căci eu sunt Iason, declară el cu autoritate.

– Cererea ta e... foarte firească, îi răspunde rege-

71

le, care, bineînţeles, nu are nici cea mai mică dorinţă de a-i întoarce coroana. Dar, pentru a dovedi că ești demn să fii rege, trebuie să fii supus unei încercări!

– Foarte bine, acceptă Iason, cu privirea semeaţă.

– Dacă te duci în Colhida după Lâna de aur a berbecului înaripat, îţi voi da înapoi regatul. Dar nu uita că ea e păzită de groaznicul Balaur Ce Nu Doarme Nicicând!

Iason începe îndată pregătirile. El face apel la prietenii săi din copilă-

rie, crescuţi cu toţii, ca și el, de înţeleptul centaur Chiron. Toţi

se bucură cu gândul la minuna-ta călătorie pe care o vor între-prinde și la aventurile de care nu vor duce lipsă odată por-

niți la drum.

Iată care sunt prietenii lui: Heracle, cel mai pu-ternic erou din lume, Castor și Pollux, gemenii cei teribili, Zetes și Calais, fraţii cu aripi viguroase, Lynceu, care vede dincolo de orizont, Butes cel de temut și, mai cu seamă, Orfeu, poetul muzicant... Ei se îmbarcă, în număr de cincizeci, pe Argo, o corabie uriașă construită special pentru ei.

– Înainte, argonauţi! strigă Iason. Pornim!

Plini de voie bună, toţi împreună ridică pânzele și pun mâna pe vâsle pentru a despica talazurile cărunte.

Nu atât de puternic precum tovarășii săi, Or-feu nu vâslește, ci marchează cadenţa cu muzi-ca sa.

Vocea lui gravă se împletește armonios cu su-netul lirei sale. Oamenii vâslesc, păsările zboară,

delfinii saltă din valuri, peștii înoată, și toţi îl as-cultă plini de fe-ricire. Învăluită de cântări melo-dioase, corabia sparge valurile,

74

înaintând cu o viteză nebună. Zilele și nopţile urmează una după alta, când, deodată, cerul se întunecă și marea se umflă. Izbucnește o furtună cumplită.

Un fulger orbitor învârstează cerul plumburiu. Tunetul răsună mai tare decât o mie de trâmbiţe. Furtuna se dezlănţuie atât de violent, încât teama pune stăpânire pe inimile oamenilor...

– Ne vom duce la fund! exclamă ei.– Nu vă temeţi de nimic, îi îmbărbătează Orfeu,

scăldat de puhoaiele de ploaie. Ascultaţi.

75

Melodiile lui devin dulci pentru a calma echi-pajul și încă mai dulci pentru a domoli valurile. Fermecate de cântările lui, talazurile se potolesc. Corăbierii își recapătă curajul. Orfeu cântă și iar cântă... Când liniștea și pacea sunt restabilite de-plin, cântul lui devine antrenant pentru a da rit-mul vâslașilor. Călătoria continuă.

Argonauţii speră să aibă parte de aventuri. Ei sunt muţumiţi, fiindcă întâmpină multe greutăţi și ies din ele întotdeauna învingă-tori.

Totuși, când zăresc sus-sus în înaltul ce-rului niște monștri jumătate femei, jumă-tate păsări, sunt cu-prinși de tremur.

– Acestea-s Sire-nele, zic ei. Cele trei surori adoră muzica și îi vră-jesc pe toţi cei care le ascultă.

76

Corăbierii, pierzându-și minţi-le, sar în mare, și atunci... ele îi devorează.

– Aha. Uitaţi-vă la ele! se amuză Orfeu. Prima ţine în mână o liră, a doua un flaut, iar a treia cân-tă din gură.

– Ne paște moartea, Orfeu, și tu râzi! Tu, ca-re ești cel mai mare muzicant al Greciei, salvea-ză-ne!

– Așadar, nu te temi de ele? îl întreabă Iason. Uiţi că melodiile lor ne vor fermeca dacă trecem aproape de ele? Când tu cânţi, fiarele sălbatice te urmează, copacii ţi se închină, oamenii se fac dulci ca mierea. Iute, Orfeu, respinge Sirenele astea! Alungă-le!

77

Bătând lin din aripi, femeile-păsări se apropie de corabie, cântând mirific. Atunci, Orfeu își îm-pletește vocea cu sunetele lirei sale pentru a acope-ri melodiile muzicantelor înaripate.

Ore întregi, el cântă, întrecându-și rivalele în gingășia și armonia cântului.

Fiindcă argonauţii nu-l aud decât pe el, ei nu-și pierd minţile, nu se aruncă

în mare și își continuă călătoria. În curând, orice pericol este îndepărtat și Sirenele caută deja

alţi călători.

Din peripeţie în peripeţie, Iason și tovarășii săi ajung în Colhida, unde regele le face o

primire foarte rece.– Trebuie să pun la încercare forţa și curajul vostru, le spune el ca să scape

de ei. Dacă ieșiţi învingători, vă voi lăsa la Lâna de aur.

Iason acceptă.După ce a zădărnicit uneltirile și vicleșugurile

regelui, el pătrunde noaptea împreună cu tovarășii săi în pădurea sacră, acolo unde se află Lâna de aur, păzită de Balaurul Ce Nu Doarme Nicicând.

Mergând în fruntea argonauţilor, Orfeu cân-tă, acompaniindu-se cu lira, arii de o suavitate nemaipomentiă.

Sute de păsări și de fiare sălbatice îl urmea-ză, copleșite de admiraţie. Înduioșate de această muzică, râurile se umflă de propriile

lor lacrimi. Copacii își leagănă frunzișul întune-cat. Stâncile plutesc, ici și colo, în văzduh.

Când aude muzica, Balaurul Ce Nu Doarme Nicicând este uluit, apoi fermecat. Descolăcin-du-și inelele, el se răsucește și se întoarce așa încât să audă mai bine.

El vrea să știe de unde vin aceste melodii minu-nate, dar nu poate desluși nimic în întunecimea pădurii. Atunci ascultă cu și mai multă atenţie. Orfeu cântă un cântec de leagăn, dulce și liniștitor. Înfiorătoarea reptilă suspină de fericire, se lungește pe jos, se destinde și... adoarme.

Câteva minute mai târziu, argonauţii descoperă Lâna de aur agăţată pe o ramură. Cufundat într-un

somn adânc, Balaurul Ce Nu

Doarme Nicicând nici nu mișcă.

Preţioasa Lână de aur scân-teiază în mii de ape, luminată

de o palidă rază de lună.

Ea așteaptă să fie luată de acolo. Iason pune mâna pe ea, aleargă cu însoţitorii săi spre corabie și părăsește

îndată această ţară.Cum nu adie nicio boare

de vânt, ei trebuie să vâslească, să vâslească din ce în ce mai

repede, pentru că regele Colhidei, furios că a pierdut cea mai de preţ comoară a sa, îi urmărește ca să și-o redobândească. În sfârșit, noaptea se lasă, ascunzându-i pe argonauţi.

– Suntem salvaţi, răsuflă ușurat Iason, strân-gând la piept Lâna de aur.

El speră ca, de acum înainte, să-și poată recăpă-ta tronul.

Ca întotdeaua, Orfeu cântă, făcând să danseze păsările din ceruri, delfinii și peștii din adâncuri.

Din acea zi se spune că, dacă delfinii sar din apă, eca să-l audă mai bine pe Orfeu, cel mai mare din-tre muzicanţi.