Mitul lui Orfeu

Orfeu este personaj al unui mit descris în felurite chipuri de poeţi şi întunecat de numeroase legende. Totuşi, Orfeu apare pretutindeni ca muzicianul prin excelenţă, care, cu lira sau ţitera lui, potoleşte stihiile dezălnţuite ale furtunii,farmecă plantele, animalele, pe oameni şi pe zei. Datorită efectului magic al muzicii, el reuşeşte să obţina de la zeii Infernului eliberarea soţiei sale, Euridice, omorîtă de un şarpe pe când fugea vrând să scape de stăruinţele lui Aristeu. I s-a pus însă o condiţie: să n-o privească până nu vor reveni la lumina zilei. Cuprins de o îndoială, Orfeu întoarce capul pe la mijlocul drumului şi Euridice dispare pentru totdeauna. Neconsolat, Orfeu sfârşeşte sfâşiat de femeile din Tracia, cărora le-a dispreţuit dragostea. EI pare să fi instituit misterele de la Eleusis. A inspirat anumiţi poeţi creştini din primele secole ale creştinismului, care vedeau în el pe cel ce-a biruit forţele brutale ale naturii ( pe Dionysos ) asemenea lui Iisus care l-a biruit pe Satan. A inspirat o bogată literatură ezoterică.

Informaţii generale

În toate elementele legendei sale, Orfeu se arată a fi un seducător, la toate nivelurile cosmosului şi psihismului: cer, pământ, ocean, infern; subconştient, conştiinţă şi supraconştient; el alungă mâniile, înfrânge rezistenţele, farmecă. Dar, până la urmă, eşuează şi nu-şi aduce iubita din Infern, iar propriile lor rămaşiţe, făcute fărâme, sunt aruncate in apele fluviului. Poate că este simbolul luptătorului, în stare doar să domolească răul, nu şi să-l facă să piară, şi care moare la rândul său, victimă a propriei incapacitaţi de a-şi depăşi neputinţa. Pe un plan superior, el poate să reprezinte urmărirea unui ideal, căruia i te sacrifici în vorbe, nu în fapte. Acest ideal transcedent nu poate fi nicicând atind de acela care nu renunţă radical şi efectiv la propria sa vanitate şi la multitudinea dorinţelor sale. Orfeu nu izbuteşte să scape de contradicţia dintre aspiraţiile sale spre sublic şi spre banalitate şi moare deoarece n-a avut curajul să aleagă ( DIES, 569, 136-143).

Jean Servier face o apropiere între interdicţia de care s-au lovit Orfeu şi Euridice în Infern şi anumite interdicţii apărute în preajma perioadei arăturilor in bazinul Mediteranei orientale. Când trage prima brazdă, agricultorul trebuie să tacă, la fel cum tac femeile care fac urzeala la război de ţesut şi bărbaţii care sapă un mormânt. El nu poate întoarce capul, nici face cale întoarsă, aşa cum nu pot face cale-ntoarsă însoţitorii unui alai funebru, deoarece forţe invizibile sunt prezente şi s-ar putea supăra că au fost zărite pe furiş, peste umăr ( SERP, 148 ). Orfeu este omul care a îndrăznit să încalce o interdicţie şi să privească invizibilul.

Mitul lui Orfeu a inspirat literatura secolului al XX-lea, fiind receptat şi reactualizat odată cu o multitudine de transpuneri literare moderne şi contemporane. În aceste transpuneri, avem de-a face cu resemantizări sau recreări ale mitului arhaic, variantele moderne ale acestuia fiind reconstituite pe nucleul mitic şi adaptate unei noi concepţii despre lume. Legenda lui Orfeu trasează o impresionantă călătorie de iniţiere care eşuează în ultimul moment, când Orfeu încalcă interdicţia impusă de zei de a întoarce capul pentru a o privi pe Euridice, soţia sa, pe care doreşte s-o readucă din lumea de dincolo. Datorită încălcării acestei interdicţii, el nu reuşeşte să o salveze pe Euridice din infern, pierzând orice posibilitate de a o aduce înapoi. Prin transpunerea mitului orfic în modernitate, autorii realizează o deposedare a eroului arhetipal de aura sa legendară, reducându-l la calitatea unui om obişnuit, având toate frustrările şi angoasele omului contemporan.

Lira lui Orfeu

Fiul muzei Calliope ( a poeziei epice) şi al regelui Traciei, Eagru, Orfeu devine artist neîntrecut în frumuseţea cântecului pe care îl dăruie lumii cu lira primită de la Apollo. Prin harul său, ( ca şi Esculap, în medicină) este egalul paşnic al marilor eroi, precum Heracles, Tezeu, Perseu, Iason şi alţii, slăvit, iubit şi admirat de oameni. Prin vraja muyicii, el săvârşeşte adevărate miracole: fiarele sălbatice devin blânde, pietrele se miscă din loc, iar inimile celor mai crunte ascultă tulburate. Succesul expediţiei argonauţilor se datorează, în parte, lui Orfeu: a domolit valurile furioase ale mării, a întrecut în măiestrie cântecul Sirenelor, a potolit patima devoratoare a monştrilor Sczlla şi Charzbda şi a reusit să-i înduplece până şi pe Caron sau Cerber, paznicul fioros al Infernului.

,, Lira lui Orfeu“ semnifică instrumentul unei arte minunate, capabile de performanţe incredibile, egale în frumuseţea şi efectele lor cu eroismul cel mai vestit.

Eugen Ionescu a reluat mitul orfic în câteva dintre piesele sale, în care se păstrează câteva elemente, fapt specific resemantizării miturilor printr-un procedeu al desacralizării acestora în epoca modernă; aceste elemente sunt reminiscenţe de semnificaţii, rearanjate după altă logică faţă de cea a mitului arhaic. Există o reinterpretare sau numai nuanţe ale mitului orfic în diferite piese ale autorului, precum Setea şi foamea, Omul cu valizele, Călătorie în lumea morţilor.

Raportând varianta ionesciană a mitului orfic transpus în Setea şi foamea la mitul arhaic, se pot observa asemănările şi deosebirile acesteia faţă de varianta primară de referinţă. Jean/Orfeu este un dramaturg, în majoritatea pieselor autorului. Protagonistul este un scriitor nemulţumit de tot ce a realizat până la acea vârstă, el nu se simte realizat în viaţă, alături de soţia sa, Marie-Madeleine/Euridice, şi de fiica lor, Marthe. Când pleacă de acasă, părăsindu-le pe amândouă, Jean nu-şi dă seama că iubirea înseamnă totul pentru el şi că va ajunge să considere recuperarea lor ca pe ţelul vieţii sale.

Mitul orfic în opera ionesciană

Plecarea sa este pusă în scenă într-o modalitate ludică, din care nici nu s-ar putea intui naşterea unei tragedii, printr-un joc al dispariţiilor lui Jean care alternează cu căutările din ce în ce mai disperate ale lui Marie-Madeleine.

Perspectiva mitică ionesciană este nuanţată, datorită faptului că autorul realizează reinterpretări ale celor trei mituri asociate, mitul orfic, mitul lui Oedip şi mitul labirintului, în piese în care protagoniştii îşi caută identitatea printr-o călătorie de iniţiere, onirică, precum în Setea şi foamea, în Omul cu valizele şi în Călătorie în lumea morţilor. După toate peregrinările prin labirintul memoriei lor, personajele principale par condamnate să rămână blocate într-un eşec perpetuu al căutării originilor, sau a locurilor natale. La momentul final, protagoniştii îşi dau seama de eşecul lor, la care se adaugă şi cel al renunţării la dragostea, pe care nu o pot regăsi, într-o lume distrugătoare a personalităţii individului, a conflictului permanent, copleşitor.

Mitul lui Orfeu în literatura română

La ţiganci de Mircea Eliade

Protagonistul operei, Gavrilescu, este omul obişnuit, confruntat cu iminenta morţii, cu straniul şi neobişnuitul. El intră în labirint, unde contrastele coexistă - viaţă şi moarte, plăcere şi eşec, real şi ideal -, în timp ce textul aluneca ludic spre o densitate de simboluri şi motive mitice. Deşi este marcat de aspiraţia spre absolutul artei, al muzicii şi are nostalgia iubirii pierdute, Gavrilescu nu intră în sfera tragicului. Nu are nici forţa necesară, fiind istovit, nici curajul , nici împlinirea erotică sau artistică necesară. El devine anxios, tinde spre lumea banală, monotonă din care a venit şi refuză să ia act de tragicul existenţei sau de ritualul misterios al iniţierii.

Gavrilescu resimte însa totul ca pe o farsă, ca pe un joc din care trebuie să iasă. Eugen Simion consideră că, în termeni existenţialişti, Gavrilescu refuză să ia act de condiţia lui, refuză să-şi asume destinul tragic". Fără a fi prin aceasta mai puţin tragic, în destinul omului simplu, eşuat in visele lui, se descoperă o realitate spirituală profundă.

În curte la Dionisde Mircea Eliade

Mitul orfic se regăseşte şi în opera În curte la Dionis,de Mircea Eliade, în care cuplul Adrian şi Leana îi reprezintă pe Orfeu şi Euridice. Euridice este întruchipată de Leana, o. cântăreaţă prin cârciumile bucureştene din perioada interbelică, fermecând ,,fiarele” cu cântecul ei. Aceste „fiare” sunt atât oamenii „în stare naturală” cât şi cei „în condiţia lor culturală” desacralizată. Orfeu este poetul Adrian, omul caruia i se fac semne, dar care din cauza unui accident , a pierdut firul care leaga planurile existentei, suferind de amnezie. Cântul Leanei este singura cale de salvare, o salvare prin arta poeziei pe cale mistică, aşa cum recunoaşte Orfeu, în rolul unei instanţe reflexive, a apologetului şi profetului aici.

Memento mori de Mihai Eminescu

Eminescu a valorificat mitul lui Orfeu, legendarul cântaret trac, care, cu lira sa îmblânzea fiarele si cobora întreaga natura într-o vraja extatica. Orfeu reprezinta prototipul poetului dintotdeauna, sinteza muzicii cu verbul. Mitul lui Orfeu a fost valorificat de Eminescu în forma sa cea mai directa si cea mai expresiva în episodul dedicat Gradinii Antice din "Memento mori", în care Eminescu îsi imagineaza gestul deznadajduit al lui Orfeu de sfarâmare a harfei si de azvârlire a ei în haos, ceea ce ar fi angrenat dupa sine o enorma perturbatie cosmica si o fantastica migratie de lume:

"De-ar fi aruncat în chaos arfa-i de cântari îmflata,Toata lumea dupa dânsa, de-al ei sunet atârnata,Ar fi curs în vai eterne, lin si-ncet ar fi cazut...Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lunesi popoarele de stele, universu-n rugaciune,În migratie eterna de mult s-ar fi pierdut".

Dar Orfeu în loc să arunce harfa în haos, o aruncă în mare şi omenirea este salvată. În doctrina orfică numai cântecul, numai muzica susţine lumea. Mitul orfic mai apare într-o formă mai cifrată în "Luceafarul", atunci când Demiurgul îi ofera lui Hyperion una dintre ipostazele omului de geniu, aceea de poet.

Dar mitul orfic apare de cele mai multe ori în subtextul creaţiei eminesciene, şi este un mit îngropat în textul eminescian, un mit obsedant şi recurent, care străbate creaţia eminesciană de la un capat la altul. Daca facem fie şi o sumară statistică, vom observa că printre cuvintele care revin cel mai mult la Eminescu sunt: "cântec", "lira", "harfa", ceea ce ne trimite indirect la mitul orfic.

Orfeu este un simbol al muzicalitaţii, al armoniei eminesciene. La cultură, la idei avem mai greu acces, sensurile ultime şi cele mai profunde ale versurilor lui Eminescu ne scapă uneori, chiar şi celor mai subtili exegeti. În schimb armonia, vraja orfică a versului eminescian ne cucereşte de la început, pune stapânire pe noi si ne subjugă pentru totdeauna.

Harap-Alb de Ion Creangă

În textul lui Creangă, coborârea în infern este prezentată într-un peisaj de poveste, ideea de infern fiind mentionata foarte subtil. Coborarea lui Harap-Alb in fantana intruchipeaza mitul lui Orfeu, infernul reprezentând o fântână părăsită. Coborârea este facută, ca şi în mit, din iniţiativa personajului, dar ieşirea acestuia din fântână depinde în mare măsură de Span, cel ce a pus capacul fântânii. La fel ca si la Orfeu iesirea personajului din infern depinde de un om, iubita lui Orfeu si respectiv Spanul, iar singura soluţie de care dispunea Harap-Alb a fost cea de a i se supune Spanului.

Citate aferente mitului

•Când societatea devine o junglă, nici Orfeu cu cântecul său nu mai poate îmblânzi fiarele.

De N. Petrescu-Redi din Ergo...

•În oricare femeie, zice,El vede pe Eurydice;Însă de dânsul, nu cred eu,Să spună ele că-i Orfeu.

de Constantin Iuraşcu-Tataia din Reflexe (şi reflecţii) într-o picătură de cerneală

Orfeu în operele filosofice

În perioada renaşterii, Orfeu este redescoperit ca reprezentant al muzicii. Preţuirea artei muzicale ca limbaj iniţial al înţelepciunii se datorează platonicienilor florentini, care înţeleg din perspectiva teologiei creştine influenţa orfismului asupra lui Platon, dând pe deasupra „filosofiei iubirii” din Banchetul o nouă interpretare, în care Orfeu este artistul arhetipic.

Marsilio Ficino este principalul apologet al personajului, el mărturiseşte în dedicaţia operei sale din 1469, In Convivium Platonis sive de Amore, că a aflat cu ajutorul lui Orfeu de puterea neţărmurită a lui Amor asupra lumii întregi. Ficino s-a identificat chiar cu Orfeu, compunând după propriile spuse imnuri orfice, acompaniindu-se la un instrument asemănător cu lira.

Analogia dintre filosofie şi muzică intenţionează s-o confirme şi Jean-Jacques Rousseau atunci când îşi aminteşte în „Confesiunile” sale cum ar fi dorit să-şi găsească doar în muzică fericirea, asemeni unui „Orfeu modern”.

Latura demonică, dionisiacă a personajului îl interesează pe Georg Friedrich Creuzer. În opera sa, Orfeu nu este văzut doar ca poetul apolinic, civilizator, ci şi ca iniţiatorul misterelor dionisiace.

Socrate îşi găseşte sfârşitul ca un „nou Orfeu” datorită forţelor dionisiace cărora li se împotrivise. Aceste forţe au dat naştere în perioada de supremaţie a platonismului la diverse culte secrete, printre care se gaseste şi orfismul.

Orfismul a aparut drept o doctrină secretă provenită din Tracia care s-a răspândit în Grecia secolului al V-lea î.Hr. Adepţii acestei religii se considerau urmaşii lui Orfeu.

Izvoarele falsificate

Orfismul grec are la bază mai ales texte anonime, care pretind a fi anterioare operei lui Homer. Poetul Onomacrit, care a trăit conform lui Herodot în perioada pisistratizilor (ca. 607 - 510 î. Hr.), este considerat principalul falsificator al textelor mistice ale sectei, pe care le-a atribuit lui Orfeu.

În filosofie, orfismul a influenţat Școala pitagoreică şi pe Platon, acesta din urmă acordând sufletului ca instanţǎ eticǎ un loc central în gândirea sa Platon preia însă foarte selectiv elemente orifce în dialogurile sale, considerând bunăoară viziunile mistagogilor de orice gen drept primitive datorită caracterului lor aparent pragmatic.

Orfeu în muzică

Opera L´Euridice în trei acte a lui Ottavio Rinuccini, reprezentată în 1600 la Florenţa, cu ocazia nunţii Mariei de‘ Medici cu Henric al IV-lea al Franţei, este primă operă din istoria muzicii ale cărei note s-au păstrat, fiind reprezentată exclusiv pentru mireasa care-şi sărbătorea în Florenţa natală singură nunta, fără mire. Reprezentaţia a inclus şi pasaje compuse de Giulio Caccini. În drama lui Rinuccini, Orfeu reuşeşte să-şi salveze soţia.

L‘Euridice Actul 1

Georg Philipp Telemann: opera Mirabila statornicie a iubirii sau Orfeu , prelucrată drept Iubirea dornică de răzbunare sau Orasia, regina văduvă în Tracia. Libretul conţine recitative şi arii în limbile franceză, italiană şi germană, preluate din alte opere. Orasia este o regină tracă îndrăgostită de Orfeu, care se face vinovată de moartea Euridicei. Orfeu încearcă zadarnic să-şi salveze iubita din infern şi este ucis până la urmă de regina tracă. Tragedia Orasiei este aici subiectul principal, prin sinuciderea acesteia se şi încheie opera.

Joseph Haydn: opera L'anima del filosofo ossia Orfeo ed Euridice, concepută în cinci acte, dar rămasă fragment şi reprezentată pentru prima oară de-abia în la Florenţa. Cele patru acte care s-au păstrat au o acţiune care, lipsind libretele, nu mai poate fi reconstruită. Ea se orientează în linii mari după textul lui Vergiliu, cu adaosul unei introduceri în care Orfeu o salvează pe Euridice de oamenii sălbatici ai pădurii şi o ia de soţie. În actul patru, bacantele poartă capul lui Orfeu spre Insula Bucuriei, dar sunt surprinse pe mare de o furtună, care probabil le va nimici

Franz Schubert: Lied des Orpheus, als er in die Hölle ging, lied pe versurile lui Johann Georg Jacobi. Textul numeşte iubirea în general ca motiv al coborârii în infern, nu pe Euridice.

Franz Liszt:poemul simfonic „Orfeu” (1854). Inspirat de opera lui Gluck, poemul a fost creat iniţial ca preludiul acesteia.

Orfeu în artele plastice

Una din cele mai vechi reprezentări ale lui Orfeu se întâlneşte pe o metopǎ din tezaurul Sikyonienilor din Delfi, unde acesta se află în rândul argonauţilor. Această reprezentare corespunde versiunii celei mai vechi a legendei, legată de mitul argonauţilor. De obicei, Orfeu este înveşmântat în pictura Greciei antice în portul trac, cu cizme, himation cu motive geometrice şi tichie frigiană.

O categorie aparte o formează scenele reprezentate pe vasele găsite în sudul Italiei, mai ales în Puglia, datând din secolul al IV-lea î.Hr. Acestea înfăţişează cu predilecţie coborârea eroului în imperiul lui Hades, alături de alte scene plasate în infern, probabil datorită răspândirii imnurilor orfice şi a orfismului în regiune.

BibliografieJean, Chevalier, Alain, Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Vol. 2, Editura Artemis, Anul

1996, Bucureşti

Eugène, Ionesco, Teatru VIII, Editura Humanitas, Anul 2006, Bucureşti

Revista Contemporanul. Ideea europeană, februarie 2010

Mircea, Eliade, La ţiganci, Editura Humanitas, Anul 2011, Bucureşti

Teodor, Parapiru, Dicţionar enciclopedic de expresii celebre, Editura Alma, Anul 2002, Galaţi

Mihai, Eminescu, Poezii, Editura Cartex, Anul 2006, Burureşti

Ion, Itu, Orfismul eminescian, Editura Dacia XXI, Anul 2012, Bucureşti

Ion, Creangă, Poveşti, Povestiri, Amintiri, Editura Regis, Bucureşti

Alexandru, Mitru, Legendele Olimpului, Volumul 2, Anul 2007, Bucureşti

Mircea, Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Volumul 2