te (part 2)

Teoria economică Carmanovici Ina

7 ........

Rolul pie ii munciiț

1. Asigură orientarea ocupării depline i eficiente a for ei de muncă la nivel de firmă, ramură, ș țeconomie na ională în ansambluț

2. Oferă posibilitatea satisfacerii cerin elor economiei na ionale în for a de muncăț ț ț3. Oferă informa ie privind concordan a cererii cu oferta de muncă în care se ine seama la ț ț ț

elaborarea indicilor de orientare a cadrelor, de orientare profesională a tineretului, de restructurare a învă ămîntuluiț

4. Influen ează asupra pie ii capitalului, pie ii bunurilor materiale i a serviciilor i a ț ț ț ș șechilibrului în ansamblu al economiei

Salariul – venitul care îi revine lucrătorului în schimbul muncii sale sau plata pentru remunerarea muncii.

Criteriile de bază de care depinde salariul

1. Importan a muncii salariatului pentru firmă, ramură, societateț2. Nivelul de calificare i complexitatea munciiș3. Cantitatea, calitatea i rezultatele munciiș4. Acoperirea cheltuielilor de reproduc ie a for ei de muncăț ț

Statul aplică măsurile de reglementare a rela iilor de muncă.ț

1. Stabilirea condi iilor pentru folosirea for ei de muncă, durata muncii i a concediilor, ț ț șsecuritatea muncii i executarea contractului de muncăș

2. Intervine asupra condi iilor de remunerare a muncii prin stabilirea procedurii de fixare a țsalariilor în domeniile de activitate

3. Exercită rolul de arbitraj în rela iile dintre patronat i salariatț ș

Tipurile de salarii

1. Salariu nominal – cantitatea de bani ce revine lucrătorului pentru un anumit timp de muncă (oră, zi, săptămînă...) i pentru cantitatea de produse ob inute. Salariul depinde de:ș ț

a. Pre ul for ei de muncă care se creează pe pia a muncii sub influen a cererii i ț ț ț ț șofertei de muncă

b. Situa ia economică care se creează la diferite faze ale ciclului economic (la faza țdeplinului salariul scate, la faza reluării salariul cre te)ș

c. Politica statului i a antreprenorilor în domeniul de salarizare (statul determină șsalariul minim iar antreprenorii determină salariul în func ie de posibilită ile ț țfirmei)

2. Salariul disponibil – diferen a dintre salariul nominal i impozitele, taxele obligatorii de statț ș (impozit pe venit, taxele sindicale, asigurare socială i medicală), adică suma de bani ce șrevine spre achitare angajatului

3. Salariul real – cantitatea de mărfuri i servicii care pot fi procurate în baza salariului șdisponibil. Reprezintă capacitatea de cumpărare a salariului disponibil i depinde de:ș

a. Mărimea salariului nominalb. Nivelurile de pre uri la mărfuri i serviciiț ș

1


c. Mărimea impozitelord. Capacitatea de cumpărare a banilor

Principalele forme de salarizare:

1. Salariul în regie (după unitatea de timp) – salariul pentru care plata se face în func ie de țtimpul lucrat. Unitatea de măsură a acestui salariu este pre ul minim al unei ore de muncă.ț

2. Salariul în aport (cu bucata) – remunerarea se face în raport cu cantitatea de bunuri produse. Poate fi exprimat prin:

a. Aport direct – cînd salariul se stabile te după un tarif constantșb. Aport progresiv – cînd tariful pe unitatea de produs se majorează în anumite

propor ii în func ie de gradul de îndeplinire a sarciniiț țc. Aport premial – cînd salariatul prime te diferite premii pentru rezultatele ob inute ș ț

în muncăd. Aport global – cînd o forma iune, echipă îndepline te un volum de lucru la termenulț ș

stabilit, pentru care prime te salariul respectivș3. Foma mixtă (1+2) – regie i aportș4. Salariul colectiv – salariul stabilit în urma negocierilor dintre patronat i sindicate la nivel ș

de ramură de activitate5. Salariul social – Acea parte din venitul na ional care este destinată pentru plata accidentelorț

de muncă, bolilor profesionale i altor plă i cu caracter socialș ț

Salariul are tendin a de diferen iere condi ionată de:ț ț ț

1. Inegalitatea lucrătorilor (după capacită ile fizice, intelectuale, nivelul de instruire i ț șpregătire)

2. Neomogenitatea categoriilor de muncă (munci prestigioase i mai pu in prestigioase)ș ț3. Inegalitatea pie elor muncii (în diferite pie e de muncă coraportul dintre cerere i oferta deț ț ș

muncă e diferit ceea ce influen ează la determinarea salariuluiț

2 Pia a capitalului realțPia a capitalului real – rela iile băne ti care se formează în procesul atragerii i plasării fondurilor ț ț ș șbăne ti, rela ii rezultate din confruntarea cererii i ofertei de capital. Pia a capitalului privită în ș ț ș țsens îngust reflectă confruntarea cererii i a ofertei de capital real, iar în sens larg – toate șposibilită ile de procurare a capitalului, respectiv pie ele de credit i de tipuri de valoare.ț ț ș

Pia a capitalului cuprinde 2 componente principale:ț

1. Pia a capitalului pe termen scurt (pia a monetară) – rela iile care se formează în domeniul ț ț țatragerii i plasării fondurilor pe termen scurt (pînă la un an). Deserve te opera iunile ș ș ținterbancare i efectuiază opera iuni cu active financiare pe termen scurt (Cambii, bilete de ș țordin, certificate de depozit)

2. Pia a capitalului pe termen mediu i lung (pia a financiară) – rela iile în legătură cu ț ș ț țatragerea i plasarea de fonduri pe termen mediu (1-5 ani) i pe termen lung (»5 ani). ș șInclude componentele:

a. Pia a ac iunilor, obliga iunilor i altor tipuri financiareț ț ț șb. Pia a împrumuturilor de gaj, de titluri pe termen lung (lombard)țc. Pia a ipotecarăț

Ca i pia a muncii, pia a capitalului real includeș ț ț

2


1. Cererea de capital2. Oferta de capital3. Pre ul capitalului – dobîndaț

Cererea de capital – totalitatea nevoilor de capital ale agen ilor economici la un moment dat i ț șnivelul dobînzii pe care sunt dispu i să o suporte. Are componentele următoare:ș

1. Caapitalul solicitat pentru investi iiț2. Resursele suplimentare, destinate pentru func ionarea capitalului împrumutat i pentru ț ș

plata dobînzilor3. Mijloacele necesare pentru formarea de rezerve

Oferta de capital – totalitatea mijloacelor băne ti disponibile pentru clasament la un moment dat i ș șla un nivel al dobînzii dat. Include:

1. Economiile care se formează în perioada dată la întreprinderi2. Capitalul eliberat dintr-un împrumut sau dintr-o folosire anterioară3. Capitalurile băne ti care devin disponibile pentru un interval de timpș

Dobînda – venit însu it de proprietarul oricărui capital antrenat într-o activitate economică. Apare șsub formă de excident în raport cu capitalul avansat. Func iile dobînzii:ț

1. Influen ează asupra procesului de deplasare a factorilor de produc ie i folosirea lor ț ț șeficientă

2. Serve te ca pîrghie de stimulare a firmelor i a popula iei în economiserea unei păr i din ș ș ț țvenituri

3. Serve te ca modalitate de a asigura băcilor recuperarea cheltuielilor efectuate i realizarea ș șunui profit normal

4. Serve te ca instrument de redistribuire a veniturilorș

Dobînda totală (brută) include componentele:

1. Prima de risc care constituie o compensare a riscului la care e supus

Xerox

8. Piaţa resurselor financiare

Planul temei1. Piaţa financiară şi structura ei.

2. Piaţa monetară. Cererea şi oferta agregată de monedă.

3. Sistemul de credit: esenţa, formele, funcţiile.

4. Sistemul bancar şi funcţiile lui.

5. Piaţa valutară.

1. Piaţa financiară şi structura eiPiaţa financiară reprezintă piaţa în cadrul căreia are loc vânzarea-cumpărarea titlurilor de

proprietate şi de credit. Ea mijloceşte plasamentele economiilor populaţiei, ale întreprinderilor şi

3


ale altor unităţi economice în hârtii de valoare sau valori mobiliare pe termen lung şi fără termen (acţiuni şi obligaţiuni) emise de societăţile pe acţiuni şi de administraţiile publice.

Prin intermediul pieţei financiare are loc acumularea resurselor băneşti ale persoanelor fizice şi juridice şi ale statului, care sunt utilizate pentru investiţiile capitale în sfera productivă şi neproductivă.

Piaţa financiară este compusă din următoarele pieţe: a acţiunilor, care deţine ponderea principală în structura pieţei financiare; ipotecară (operaţiuni de vânzare-cumpărare a terenurilor de pământ); a obligaţiunilor emise de societăţile pe acţiuni; a obligaţiunilor emise de administraţiile publice.

Principalii subiecţi ai pieţei financiare în Republica Moldova sunt: Comisia Naţională a Pieţei Financiare; statul; brokerii şi casele de brokeraj; bursele de valori.

Piaţa financiară poate fi: primară şi secundară. În cadrul pieţei primare au loc tranzacţii cu hârtii de valoare mobiliare nou emise. Titlurile de valoare sunt emise şi scoase prima dată în vânzare prin intermediul băncilor comerciale. Mijloacele obţinute de la realizarea hârtiilor de valoare sunt folosite pentru finanţarea întreprinderilor care au emis aceste titluri de valoare.

În cadrul pieţei secundare se efectuează cumpărarea-vânzarea hârtiilor de valoare emise anterior. Pe piaţa secundară are loc schimbarea proprietarului hârtiei de valoare. Formele principale ale pieţei secundare sunt bursele de valori şi piaţa extrabursieră (piaţa în cadrul căreia are loc cumpărarea – vânzarea hârtiilor de valoare care nu sunt solicitate la bursa de valori).

Hârtiile de valoare pot fi clasificate în:

a) hârtii de valoare pe termen scurt, prin care se fac plasamente pe un termen până la un an (aici se referă cambiile comerciale, certificatele bancare şi alte hârtii de valoare cu o scadenţă de până la un an);

b) hârtii de valoare pe termen lung, care asigură plasamentul pe un termen mai mult de un an ( acţiuni, obligaţiuni );

c) hârtii de valoare cu venituri fixe (obligaţiuni şi acţiuni nominale şi privilegiate);d) hârtii de valoare cu venituri variabile (acţiuni simple, ordinare).

Ca obiecte de tranzacţii pe piaţa financiară servesc:

– acţiunea – este un titlu de proprietate, o hârtie de valoare pe termen lung, emisă de societatea pe acţiuni, care atestă deţinătorului dreptul la o parte din capitalul statutar al societăţii pe acţiuni şi primirea unui venit în formă de dividend şi acordă dreptul de vot la adunarea acţionarilor. Acţiunea se vinde şi se cumpără la bursa de valori. Preţul la care se vinde sau se

cumpără acţiunea este numit cursul acţiunii. Formula cursului acţiunii: CA=

Dd ' ¿100% , unde: CA –

cursul acţiunii; D – dividendul; d' – rata dobânzii;– obligaţiunea este un titlu de credit pe termen lung, o hârtie de valoare emisă de societatea

pe acţiuni pentru o anumită perioadă de timp. Posesorul obligaţiunii primeşte o dobândă fixă anuală (numită cuponul obligaţiunii), iar la expirarea termenului obligaţiunii, societatea pe acţiuni răscumpără obligaţiunea la preţul nominal. Obligaţiunea are numeroase indicaţii: număr de ordine, valoare nominală, termene de plată, modul în care se achită dobânda, condiţiile de rambursare.

Formula de calculare a randamentului obligaţiunii: P =

C

(1+e )n ; unde: P – preţul obligaţiunii; C – cuponul obligaţiunii; e – randamentul obligaţiunii; n – termenul de scadenţă;

– bonul de tezaur, este un gen de obligaţie emisă de către stat pe termen de până la un an pentru finanţarea deficitului bugetar şi pentru alte necesităţi curente. Bonul de tezaur atestă, că

4


posesorul acestuia a plasat mijloace băneşti la buget şi că are dreptul de a încasa, în termenul prevăzut de obligaţie, un anumit procent (dobândă) şi valoarea nominală a bonului de tezaur;

– certificat bancar, este o hârtie de valoare care atestă că o persoană fizică sau juridică a depus mijloace băneşti la bancă şi posesorul certificatului are dreptul să primească la expirarea termenului fixat, depozitul şi dobânda stabilită.

În cadrul pieţei financiare funcţionează următoarele instituţii:

1. Comisia Naţională a pieţei financiare care îndeplineşte astfel de funcţii cum ar fi: coordonarea activităţii tuturor instituţiilor din cadrul pieţei financiare, înregistrarea tuturor hârtiilor de valoare emise pe piaţa primară şi confirmarea prospectelor de emisiune; atestarea brokerilor şi a caselor de brokeraj, precum şi controlul activităţii acestora; controlul activităţii burselor de valori, precum şi aprobarea instituirii noilor burse de valori.

2. casele de brokeraj, care constituie o instituţie specifică pieţei financiare şi care cuprinde trei niveluri: brokerul ca persoană fizică; asociaţiile de brokeri; casele de brokeraj, ca intermediar între cumpărătorii şi vânzătorii de hârtii de valoare. Funcţiile caselor de brokeraj: introduc noile emisiuni pe piaţa primară; fac tranzacţii pe pieţele secundare, efectuează tranzacţii pe cont propriu (dealing); se ocupă cu gestionarea portofoliilor de hârtii de valoare; acordă consultanţă în probleme de investiţii financiare.

3. Bursa de valori este o piaţă publică (fictivă) organizată pentru a mijloci tranzacţii cu hârtii de valoare pe termen lung, emise anterior de către cele mai importante societăţi pe acţiuni, precum, şi de către autorităţile publice. În cadrul bursei de valori: preţurile sunt stabilite zilnic ca balanţă a anticipărilor; preţurile se formează în cadrul şedinţelor de licitaţii, pe baza cererii şi ofertei care se egalează zilnic; licitaţia se desfăşoară într-un loc anumit, în zile şi la ore programate; şedinţele la licitaţie se organizează în baza câtorva principii: tranzacţiile se realizează în conformitate cu ordinile de vânzare şi cumpărare, care cuprind trei tipuri de preţuri – minim de vânzare, maxim de cumpărare şi preţul zilei; în cadrul unei şedinţe de licitaţie se stabileşte un preţ fix (al zilei) pentru fiecare categorie de hârtii de valoare; fiecare hârtie de valoare beneficiază de serviciile unui broker specialist.

În cadrul bursei de valori are loc formarea cursului hârtiilor de valoare. Nivelul şi dinamica cursului hârtiilor de valoare pe termen lung se stabileşte în dependenţă de următorii factori: cererea şi oferta pe piaţa respectivă; mărimea dividendului asigurat; dinamica preţurilor; rata dobânzii.

Operaţiunile bursiere se împart în operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen. Operaţiunile la vedere presupun livrarea imediată, în limitele regulamentului, a titlurilor de valoare la cursul (preţul zilei) acceptat de agenţii participanţi. Operaţiunile la termen sunt acelea în care contractarea, înţelegerea privitoare la numărul titlurilor tranzacţionate la cursul de schimb şi la data scadenţei se va realiza la un moment dat, efectuarea tranzacţiei urmând a se derula ulterior, la data fixată, numită zi de scadenţă. Operaţiunile la termen au o tentă speculativă, deoarece unul dintre agenţii contractanţi câştigă, iar altul pierde, în dependenţă de mărimea cursului contractat şi cel existent în ziua derulării contractului.

Rolul bursei de valori: stimulează procesul investiţional, transformând activele financiare în investiţii de capital; acţionează pozitiv asupra pieţei muncii, asupra pieţei bunurilor şi serviciilor de consum şi de capital prin preferinţa menajelor pentru patrimoniul financiar; transformă rapid, operativ, capitalul bănesc în capital real şi invers; favorizează libera intrare pe piaţă a capitalului şi înalta sa mobilitate; stimulează procesul de concentrare a puterii economice, de preluare a controlului asupra unor societăţi pe acţiuni prin deţinerea pachetului acţiunilor de control; este un barometru extrem de sensibil al stării economiei; scăderea bruscă a cursurilor prevesteşte declanşarea unei crize, ridicarea cursurilor, dimpotrivă, este un semn al expansiunii economice; operaţiunile speculative la bursă sustrag însă, disponibilităţi băneşti însemnate de la procesele economice reale.

5


2. Piaţa monetară. Cererea şi oferta agregată de monedă.Piaţa monetară – reprezintă locul unde are loc confruntarea dintre cererea şi oferta

agregată de monedă.

Piaţa monetară se deosebeşte de restul pieţelor prin aceea că obiectul îl constituie: moneda în numerar şi de cont (scripturală) (este constituită din depozitele băncilor comerciale, respectiv din soldurile creditoare ale agenţilor nebancari care sunt transmise de la un agent la altul prin intermediul cecurilor şi al viramentelor. Circulaţia monedei scripturale se limitează la înregistrări în conturile bancare prin care se diminuează, respectiv, se majorează sumele din conturi corespondente. O altă formă de existenţă a monedei scripturale o reprezintă cărţile de plată (cardurile bancare) şi moneda electronică).

Masa monetară reprezintă totalitatea mijloacelor de plată pe care le deţin agenţii economici dintr-o ţară, precum şi plasamentele lor financiare care pot fi transformate în mijloace de plată rapid şi fără pierderi importante. Masa monetară include trei agregate monetare (M1, M2 şi M3), fiecare având funcţii speciale şi relevanţă prin fluxurile reale pe care le mijlocesc instituţiile financiar-bancare ce îl gestionează.

Agregatul M1 – cuprinde mijloacele de plată imediat utilizabile pentru realizarea tranzacţiilor economice pe teritoriul ţării, formată din moneda în numerar existentă în circulaţie, depuneri în conturi bancare utilizabile (la vedere).

Agregatul M2 – cuprinde agregatul M1, depozite la termen şi alte plasamente care pot fi mobilizate fără risc şi aproape imediat (instrumente ale pieţei monetare).

Agregatul M3 – cuprinde M2 şi depozite în valută străină.

Principalele mecanisme ale pieţei monetare sunt: cererea agregată de monedă, oferta agregată de monedă şi preţul monedei (rata dobânzii).

Cererea agregată de monedă reprezintă cantitatea de monedă solicitată de agenţii economici, stat şi populaţie într-o anumită perioadă de timp. Cererea agregată de monedă depinde:

– de volumul total al schimburilor de mărfuri şi servicii, de nivelul preţurilor şi viteza de

rotaţie a unităţii monetare: M=T⋅PV ; unde M – cererea de monedă; T – volumul de mărfuri şi

servicii; P – nivelul preţurilor; V – viteza de rotaţie a unităţii monetare;– de volumul creditului de consum şi de raportul dintre vânzările pe datorie şi plăţile făcute în

contul creditelor ajunse la scadenţă în perioada de referinţă. Cu cât mai multe mărfuri şi servicii vor fi realizate în credit, cu atât se va reduce masa monetară în circulaţie;

– de rata dobânzii. Creşterea ratei dobânzii duce la scăderea cererii agregate de monedă, iar reducerea ratei dobânzii duce la sporirea cererii de monedă;

– de înclinaţia agenţilor economici spre lichidităţi. Preferinţele pentru lichidităţi se bazează pe următoarele mobiluri concrete: mobilul venitului – tendinţa agenţilor economici de a păstra bani lichizi pe măsura încasării lor; mobilul afacerilor – păstrarea unei sume de bani în aşteptarea unor plasamente mai avantajoase în viitor; mobilul prudenţei – dorinţa agenţilor economici de a fi pregătiţi pentru a face faţă situaţiilor neprevăzute; mobilul speculaţiei – situaţia când banii lichizi sunt utilizaţi pentru tranzacţii speculative.

Oferta agregată de monedă – totalitatea de monedă oferită de instituţiile financiar – bancare statului, agenţilor economici şi populaţiei într-o anumită perioadă de timp la un anumit nivel al ratei dobânzii. Oferta agregată de monedă are tendinţa de creştere, fiind influenţată de următorii

6


factori: de sporirea volumului de mărfuri şi servicii destinate vânzării; de reducere a vitezei de rotaţie a unităţii monetare; de creşterea deficitului bugetar; de mărimea ratei dobânzii.

Oferta agregată de monedă are următoarele surse de formare:

1. Banca Naţională oferă monedă pentru susţinerea nevoilor de resurse financiare ale statului, în cazul bugetului deficitar; sporeşte masa monetară de fiecare dată când cumpără valută obţinută prin exporturile de mărfuri efectuate de agenţii economici;

2. Băncile comerciale oferă monedă de cont prin acordarea de credite agenţilor economici;3. Trezoreria oferă monedă prin împrumuturile pe care le contractează la diferitele bănci

comerciale sub forma obligaţiunilor emise şi subscrise de aceste bănci. Toate conturile agenţilor economici sunt înregistrate în trezorerie, care exercită controlul strict asupra procesului de executare a conturilor respective;

4. Multiplicatorul monetar, care contribuie la majorarea ofertei banilor scripturali (bani de cont). Multiplicatorul monetar reflectă raportul între volumul noilor depozite şi noilor

rezerve. El se calculează după formula: Mm=

DR

=1r;

unde: Mm− multiplicatorul

monetar; D – depozite la vedere; R – rezerve obligatorii, r – rata rezervelor obligatorii.Exemplu 1, la o rată obligatorie egală cu 20%, multiplicatorul monetar va fi egal cu 5.

Aceasta înseamnă că fiecare unitate aflată în circulaţie se va multiplica de 5 ori, adică banii de cont vor creşte de cinci ori.

Mm=1R

= 10 ,20

=5.

Exemplu 2. la o rată obligatorie egală cu 8%, multiplicatorul monedei de cont va fi egal cu 12,5.

Mm=1R

= 10 ,08

=12 ,5 .

Cu cât rata obligatorie de rezervă este mai mică cu atât multiplicatorul monetar este mai mare. Acest fenomen îi dă posibilitate Băncii Centrale să folosească rata obligatorie de rezervă ca un instrument de politică monetară.

Punctul de intersecţie dintre cererea agregată de monedă şi oferta agregată de monedă la o rată a dobânzii unică constituie echilibrul pieţei monetare.

Pentru echilibrarea pieţei monetare statul elaborează diferite măsuri şi politici de reglare a masei monetare aflate în circulaţie, printre care pot fi menţionate:

1. suplimentarea ofertei de bani prin emisia de bancnote;2. controlarea directă asupra deţinerilor de bani de către sectorul monetar;3. operaţiuni de Open – market, care prevăd cumpărarea şi vânzarea de titluri de valoare de

stat prin operaţiuni pe piaţa liberă;4. stabilitatea puterii de cumpărare a monedei;5. evitarea riscului în operaţiunile financiar – creditare;6. asigurarea protecţiei deponenţilor şi a.

7


3. Sistemul de credit: esenţa, formele, funcţiileUnul din elementele de bază a pieţei monetare este creditul. Creditul reprezintă un

împrumut acordat în formă bănească sau în formă de marfă pe bază de restituire şi plăţii unei dobânzi.

Subiecţii creditului sunt: creditorul – persoana fizică sau juridică care acordă împrumut agenţilor economici şi populaţiei (de ex., băncile, întreprinderile, statul, ş.a.) şi debitorul – cel care primeşte împrumutul sau un bun şi trebuie să restituie suma primită sau valoarea bunului primit şi să plătească o anumită dobândă.

Creditul are următoarele surse de formare:

1. mijloacele băneşti disponibile ale agenţilor economici;2. mijloacele băneşti disponibile din bugetul de stat şi din bugetele locale;3. mijloacele băneşti disponibile ale populaţiei care se află în conturile bancare;4. mijloacele băneşti disponibile care se află pe conturile organizaţiilor obşteşti.

Principiile de creditare se referă la:

- solicitantul creditului (debitorul);- cererea de creditare (obiectivele urmărite);- rambursare (rate şi termene);- dobânzi şi comisioane bancare (remunerarea creditului);- garantarea (modalităţi de asigurare).

Funcţiile creditului:

1. Funcţia de distribuire şi redistribuire a mijloacelor băneşti disponibile;2. Funcţia de transformare a mijloacelor băneşti acumulate în investiţii de capital;3. Funcţia de susţinere a micului business;4. Funcţia de reducere a masei monetare aflate în circulaţie;5. Funcţia de accelerare a procesului de realizare a mărfurilor şi a serviciilor;6. Funcţia de îmbunătăţire a consumului;7. Funcţia de extindere a activităţii economice externe;8. Funcţia de acoperire a deficitului bugetar.

Formele creditului:

1. credit bancar – creditul acordat în formă bănească de către instituţiile bancare;2. creditul comercial – creditul acordat în formă de mărfuri şi servicii de către agenţii

economici.Tipurile de credit:

1. După forma de proprietate:a. credit public;b. credit privat.

2. După durata creditului:a. credit pe termen scurt (până la 1 an);b. credit pe termen mijlociu (până la 5 ani);c. credit pe termen lung (mai mult de 5 ani);d. credit fără termen (credit de încredere).

3. În dependenţă de forma de garanţie:a. credit personal (acordat fără garanţie materială, pe baza încrederii personale);b. credit real (întemeiat pe o garanţie obiectivă);c. credit lombard (întemeiat pe o garanţie din hârtii de valoare sau efecte private sau

publice);d. credit ipotecar (întemeiat pe o garanţie din bunuri imobiliare);

8


e. credit amanet (întemeiat pe o garanţie constituită de un bun mobiliar).4. În dependenţă de destinaţia creditului:

a. credit productiv (e destinat în sfera producţiei materiale);b. credit neproductiv (e utilizat în sfera socială; nematerială).

5. În dependenţă de realizarea teritorială:a. credit intern;b. credit regional;c. credit extern.

Termenele şi condiţiile creditării sunt cuprinse într-un contract de credit şi privesc: obiectul creditării, termenul de rambursare (scadenţa), eşalonarea ratelor, perioada de graţie (dacă există), dobânda (modul de calcul şi distribuţia în timp), garanţia ce va fi acordată, condiţiile cărora trebuie să se conformeze clientul (de exemplu, să furnizeze băncii situaţii financiare la intervale regulate şi să nu acorde vre-un activ drept garanţie unui terţ), cazurile care ar face ca împrumutul să devină scadent pentru rambursare imediată (cum ar fi: imposibilitatea clientului de a rambursa o rată la timp şi utilizarea creditului în alt scop decât cel aprobat etc.)

Perioada de graţie în care clientul nu trebuie să ramburseze nici o rată (menţionăm, că totuşi, în această perioadă dobânda trebuie plătită) îi dă posibilitate clientului de a realiza venituri de pe urma activului nou cumpărat, înainte de a trebui să înceapă rambursarea ratelor scadente.

Principalele instrumente utilizate în operaţiunile de credit sunt:

- creanţă – titlu de credit prin care se certifică dreptul creditorului de a primi la termenul indicat o sumă de bani sau alte bunuri de la debitor. Creanţa constituie un activ pentru creditor şi un pasiv pentru debitor;

- bilet de ordin – titlu de credit negociabil, utilizat ca instrument de plată, prin care o persoană numită emitent î-şi asumă obligaţia de a plăti într-un termen stabilit altei persoane, numită beneficiar, o sumă anumită de bani;

- trată – titlu de credit pe termen scurt, utilizat ca instrument de plată. Spre deosebire de cambie, trata poate fi transferată prin operaţiunea de andosare (gir) (indicarea pe dosul unui cec numele persoanei împuternicite să încaseze contravaloarea cecului), poate fi scontată la o bancă sau poate fi păstrată în portofelul beneficiarului până la scadenţă;

- gaj – bun economic depus de debitor la dispoziţia creditorului, pe baza căruia se garantează plata pentru împrumut. În cazul în care debitorul nu plăteşte la timp obligaţia asumată, creditorul poate vinde bunul depus drept gaj.

Care este politica monetar – creditară elaborată şi promovată de Banca Naţională?

Politica monetar – creditară reprezintă ansamblu de măsuri aplicate de Banca Naţională pentru a influenţa asupra masei monetare şi activelor financiare în scopul asigurării echilibrului economic general. Politica monetar – creditară are următoarele scopuri:

- stabilizarea preţurilor şi reducerea inflaţiei;- corelarea volumului masei monetare cu volumul de mărfuri şi servicii aflate în circulaţie;- reglarea ratei dobânzii în scopul stimulării investiţiilor de capital;- sporirea puterii de cumpărare a monedei naţionale;- asigurarea protecţiei deponenţilor de la falimentarea băncilor sau de la crizele financiare;- evitarea riscurilor în sistemul monetar şi creditor.Politica monetară, pe plan intern, se realizează prin reglarea cererii de monedă de schimb şi

de plată, iar pe plan extern – prin echilibrarea balanţei de plăţi externe şi prin reglarea intrării sau ieşirii fluxurilor de capital.

Principalele instrumente ale politicii monetar – creditare sunt:

9


a) reglarea masei monetare aflate în circulaţie prin mecanismele de emisie sau de retragere a monedei din circulaţie;

b) reglarea de către Banca Naţională a ratelor obligatorii de rezervă a băncilor comerciale ;c) reglarea ratei dobânzii de refinanţare la creditele obţinute de către băncile comerciale de

la Banca Naţională;d) aplicarea, în dependenţă de cazuri concrete, a politicii de bani ieftini şi „bani scumpi”

(bani ieftini – când rata dobânzii pentru credit este joasă; bani scumpi – când rata dobânzii este înaltă).

4. Sistemul bancar şi funcţiile luiBanca – reprezintă o instituţie care acumulează şi plasează profitabil mijloace băneşti

disponibile ale agenţilor economici şi ale populaţiei.

Sistemul bancar include 3 componente:

a) Banca Naţională (centrală);b) Băncile comerciale (15 în RM);c) Instituţiile financiar – creditare.

Banca Naţională (centrală) exercită următoarele funcţii:

- emisia de monedă, care constă în emisia şi punerea în circulaţie a monedei naţionale;- reglementarea activităţii tuturor instituţiilor financiar-bancare. Banca Naţională

elaborează acte normative obligatorii pentru toate instituţiile sistemului bancar;- acumulează şi păstrează fondurile de rezervă ale statului şi fondurile de rezervă obligatorii

ale băncilor comerciale;- acordă împrumutări guvernului pentru acoperirea necesităţilor curente (de regulă, pentru

acoperirea deficitului bugetar);- monitorizează activitatea băncilor comerciale şi previne falimentul acestora;- exercită operaţiuni financiar-creditare cu instituţiile financiare internaţionale;- elaborează politica monetar – creditară şi reglează cursul valutar din ţară.

BN din RM este o instituţie care se supune numai parlamentului.

Din punct de vedere a spaţiului efectuării acestor funcţii, ele pot fi:

1. interne (operaţiuni cu băncile comerciale; operaţiuni cu hârtii de valoare; operaţiuni cu bugetul de stat);

2. externe (prezentarea intereselor ţării în relaţiile financiare cu străinătatea; primirea creditelor străine; determinarea cursului unităţii monetare; eliberarea licenţelor pentru exercitarea operaţiunilor cu valuta străină).

Băncile comerciale îndeplinesc mai multe funcţii, printre care pot fi menţionate: funcţiile de acordare a creditelor persoanelor fizice şi juridice; de deservire a conturilor bancare; de operaţiuni cu hârtii de valoare; de primire a depozitelor bancare de la clienţi; de acordare a cardurilor bancare; de deservire a plăţilor comunale şi multe alte funcţii.

Operaţiunile băncilor comerciale pot fi divizate în două grupe: pasive şi active.

La operaţiunile pasive se referă:

- formarea mijloacelor proprii ale băncii;- primirea depozitelor pe conturile clienţilor;- exercitarea operaţiunilor de casă a întreprinderilor şi a instituţiilor.La operaţiunile active se referă:

- acordarea de credite persoanelor fizice şi juridice;- investiţiile bancare, care constau în procurarea acţiunilor şi obligaţiunilor ce aduc băncii

dividende şi dobândă;10


- operaţiunile de factoring (mod de finanţare pe termen scurt (în general, a exporturilor de mărfuri de larg consum), conform căreia o instituţie financiară (bancă, ş.a.) se obligă, pe baza unui contract să preia, în schimbul unui comision (cota procentuală din valoarea tranzacţiei), toate creanţele exportatorului, inclusiv riscul neîncasării la termen a creanţelor);

- operaţiunile de leasing (operaţiune economică şi juridică prin care o parte, numită locator/finanţator, transmite dreptul de folosinţă asupra unui bun aflat în proprietatea sa unei alte părţi, numită utilizator, la solicitarea acesteia şi pentru o anumită perioadă de timp, contra unei plăţi periodice, numită rata de leasing. La sfârşitul perioadei prevăzute în contractul de leasing, locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing sau de a înceta raporturile contractuale.). Există leasing operativ şi financiar. Leasingul operativ prevede cumpărarea de către bancă a utilajului şi darea lui în arendă. Banca, în acest caz, exercită şi serviciile de reparaţie, care deseori nu aduc profit. Leasingul financiar presupune, că arendatorul singur să-şi aleagă utilajul, iar banca exercită numai plata de tranzacţie;

- operaţiuni legate de decontarea cambiilor. Cambia reprezintă un titlu de credit, utilizat ca instrument de plată pe termen scurt, prin care creditorul, numit trăgător, dă dispoziţie debitorului, numită tras, să plătească necondiţionat la ordinul acesteia o sumă, la scadenţă, unei a treia persoane, numită beneficiar;

- alte operaţiuni active, cum ar fi: repartizarea profitabilă a hârtiilor de valoare; analiza situaţiei financiare a întreprinderii; păstrarea obiectelor preţioase a clienţilor şi a.

Pentru exercitarea operaţiunilor active băncile comerciale încasează de la clienţi dobândă sau comision, iar pentru operaţiunile pasive băncile plătesc clienţilor anumite dobânzi. Diferenţa dintre dobânzile încasate şi cele plătite de către bănci constituie profitul bancar brut. Dacă din profitul bancar brut se scad cheltuielile de administrare şi impozitele respective, atunci ceea ce rămâne constituie profitul net bancar.

Există trei tipuri de licenţe de bază acordate de către BNM băncilor comerciale: licenţă tip A, tip B şi tip C, eliberate în conformitate cu cerinţele privind capitalul normativ total al băncilor.

În conformitate cu „Legea Instituţiilor financiare”şi începând cu 1 ianuarie 2002 pentru a primi licenţă de tip A o bancă comercială are nevoie de un capital normativ minim egal cu 32 milioane lei, pentru licenţa B – 64 milioane lei (dublu faţă de cuantumul minim), pentru licenţa de tip C – 96 milioane lei (triplu faţă de cuantumul minim).

Instituţiile financiar-creditare reprezintă societăţi cu răspundere limitată (SRL) a căror funcţie principală este microfinanţarea persoanelor fizice şi juridice, care se află în căutarea surselor financiare pentru plasarea în anumite afaceri. Resursele acestor instituţii constau în principal din fonduri provenite din depozite şi din angajamente financiare contractate. Printre cele mai profitabile instituţii financiar-creditare pot fi menţionate: ”Prime Capital” SRL, „Microinvest” SRL, „Nordic Capital” SRL, „EASY Credit” SRL.

În componenta a treia a sistemului bancar sunt la fel incluse şi companiile de asigurare, funcţiile cărora sunt orientate spre asigurări obligatorii şi facultative a bunurilor, patrimoniului şi persoanelor fizice şi juridice. Cele mai mari companii de asigurare sunt: Moldasig SRL care deţine 31,2% din piaţa de asigurări, ASITO SA – 22%, GRAWE CARAT Asigurări SA – 10,7% şi DONARIS-GROUP SA – 6,5%.

5. Piaţa valutarăPiaţa valutară reprezintă totalitatea tranzacţiilor de cumpărare – vânzare de valută straină

şi de diferite titluri de credit (acreditive, cecuri, cambii şi a.). Piaţa valutară include un sistem de relaţii care se formează între bănci şi casele de schimb valutar şi clienţii lor, prin intermediul cărora se efectuează operaţiunile de valută sau devize.

11


Piaţa valutară poate fi: naţională şi internaţională.

Piaţa valutară naţională include:

- piaţa valutar – bancară rezervată operaţiunilor de vânzare – cumpărare de valută, desfăşurate de persoane juridice;

- piaţa caselor de schimb valutar rezervată operaţiunilor de cumpărare – vânzare de valută, desfăşurate de persoane fizice.

Piaţa valutară internaţională reprezintă un sistem de relaţii valutare dintre ţările economice dezvoltate. Principalele pieţe internaţionale sunt considerate cele din New-York, Boston, Cicago, Paris, Tokio, Roma, Londra ş.a.

Ca subiecţi ai pieţei valutare sunt: a) subiecţii care generează cererea şi oferta de valută (agenţii economici ce exercită activităţi de comerţ internaţional); b) subiecţii care concentrează cererea şi oferta de valută, stabilesc cursul de schimb valutar, efectuează tranzacţii cu valuta (bursa valutară, băncile comerciale, brokerii, casele de schimb valutar).

Obiectele de tranzacţie pe piaţa valutară sunt: a) vânzarea – cumpărarea devizelor convertibile; b) vânzarea – cumpărarea monedei de cont (DST – drepturi speciale de tragere); c)schimbarea devizelor convertibile (dolarul, lira sterlină engleză, euro, iena japoneză) pe valută în cont sau invers.

Pe piaţa valutară se cofruntă cererea de valută cu oferta de valută. Cererea de valută reprezintă cantitatea de valută solicitată de agenţii economici şi populaţie într-o anumită perioadă de timp la nivelul cursului de schimb valutar. Cererea de valută este generată de următorii factori: de operaţiunile de import (importul de bunuri materiale şi servicii); de necesitatea procurării utilajului, materiei prime şi altor echipamente de producţie din străinătate; de necesitatea dezvoltării turismului; de necesitatea protecţiei cursului de schimb valutar (Banca Naţională a Moldovei adesea ori cumpără ori vinde valuta straină în scopul reglării cursului de schimb valutar); de necesitatea formării rezervelor valutare.

Oferta de valută reprezintă cantitatea de valută care poate fi oferită de insituţiile financiar – bancare agenţilor economici şi populaţiei într-o anumită perioadă de timp la cursul de schimb valutar în vigoare. Oferta de valută se formează în baza următoarelor surse: din contul depozitelor bancare ale agneţilor economici, persoanelor fizice şi juridice care activează în diferite domenii ale economiei naţionale; din contul transferurilor de valută a persoanelor care activează peste hotare; din contul exportului de mărfuri şi servicii; din contul investiţiilor străine care intră în ţară; din contul creditelor şi împrumuturilor din strainătate.

Funcţionarea normală a pieţei valutare presupune convertibilitatea modenei naţionale. Convertibilitatea reprezintă capacitatea monedei naţionale de a se schimba, în diferite proporţii, cu monedele altor ţări. Ţinând cont de condiţiile stabilite de F.M.I. sunt patru grade de convertibilitate a monedelor naţionale:

- convertibilitate parţială, limitată numai la unele operaţiuni (de transport, turism ş. a.);

- convertibilitate limitată internă, care prevede schimbul monedei naţionale pe alte monede străine numai în interiorul ţării (de ex., leul moldovenesc);

- convertibilitate deplină, care prevede schimbarea monedei naţionale pe alte monede străine fără restricţii (de ex., francul elveţian; crona norvegiană; crona suedeză; dolarul australian şi a.);

12


- convertibilitate externă totală dispun monedele liber utilizabile, care sunt utilizate în proporţii mari la decontările internaţionale şi tranzacţionate în cantităţi însemnate pe cele mai importante pieţe valutare (dolarul american, euro, lira sterlină engleză, iena japoneză).

Unul din mecanismele pieţei valutare este stabilirea cursului de schimb valutar. Cursul de schimb valutar reprezintă preţul unei monede naţionale exprimat într-o altă monedă cu care se compară valoric. Stabilirea cursului valutar are denumirea specifică de cotare. Cursul de schimb valutar este de cumpărare şi de vânzare.

Cursul de schimb valutar poate fi: a) curs valutar de piaţă, la care se efectuează cele mai multe operaţiuni pe pieţele valutare. El corespunde preţului de echilibru; b) curs valutar flotant, cursul flexibil ce se formează liber în funcţie de cerere şi ofertă, fără nici o intervenţie din partea băncii naţionale (flotare pură) sau cu o intervenţie minimă (flotare impură); c) curs valutar reprezentativ, raportul valoric dintre monedele ţărilor membre ale F.M.I. şi Drepturile Speciale de Tragere (DST). Acest curs se foloseşte de F.M.I., stabilindu-se pe o perioadă mai îndelungată, servind pentru tranzacţii şi operaţiuni F.M.I., ca şi pentru evaluarea activelor Fondului în monedele ţărilor membre.

Cursul valutar depinde de două grupe de factori:

- factori interni, la care se referă: ritmul de creştere a PIB-ului; evoluţia preţurilor la mărfuri şi servicii; volumul masei monetare aflată în circulaţie; nivelul şi dinamica ratei dobânzii; situaţia social-politică din ţară;

- factori externi, la care se referă: raportul dintre cerere şi ofertă de valută pe pieţele valutare internaţionale; starea balanţei de plăţi externe; conjunctura economiei mondiale.

Exprimarea cursului valutar se face atât prin metoda de cotare directă, cât şi prin metoda de cotare indirectă. Cotarea directă constă în faptul, că preţul unei unităţi de monedă straină se exprimă în monedă naţională (de ex. 1 dolar= 12,5 lei). Cotarea indirectă constă în faptul, că preţul unei monede naţionale se exprimă în monedă straină (de ex. 1 leu = 2,5 ruble ruseşti).

Cursul valutar poate fi: oficial, stabilit de către Banca Natională şi de piaţă, format liber în urma confruntării dintre cererea şi oferta de valută.

9. Produsul na ional ca rezultat al activită ii economice i utilizarea luiț ț ș4. Avu ia na ională i produsul na ionalț ț ș ț5. Consumul: esen a, factorii, tendin eleț ț6. Economiile: esen a, rata medie i marginală, motiveleț ș7. Investi iile: esen a, factorii, rolul economicț ț8. Multiplicatorul i acceleratorul investi ionalș ț

1Avu ia na ională – totalitatea bunurilor materiale i spirituale create i acumulate de societate ț ț ș șexistente la momentul dat într-o anumită ară. ț

Include:

1. Resursele materiale naturale, utilizate sau utilizabile în procesul de produc ie (fondul țfunciar, forestier...)

2. Resursele materiale acumulate prin muncă (capitalul fix circulant, rezervele de metale pre ioase, clădiri)ț

13


3. Resursele umane (popula ia totală, popula ia ocupată în cîmpul muncii în curs de pregătire ț țcolară)ș

4. Resursele financiare (fluxurile financiare ale statului i a organelor administrării publice șlocale, concentrate în bugetul na ional, mijloacele financiare ale agen ilor economici i ț ț șpopula iei)ț

5. Resursele de mediu (resursele naturale care reflectă interdependen a benefică între țactivitatea umană i mediul său fizic de existen ă (atmosfera, hidrosfera...))ș ț

6. Poten ialul creativ (patrimoniu tiin ific, cultural i creativ)ț ș ț ș

Avu ia na ională se manifestă în formele următoare:ț ț

1. Avu ia individuală (bunurile aflate în proprietatea privată)ț2. Avu ia colectivă (bunurile ce apar in întreprinderilor, diferitor organiza ii ob te ti)ț ț ț ș ș3. Avu ia publică (bunurile ce apar in administra iilor statale, centrale i locale)ț ț ț ș

Avu ia na ională determină poten ialul economic al unei ări care reprezintă un complex de ț ț ț țresurse materiale, umane, tiin ifice i tehnologice de care dispune o ară la momentul dat i care ș ț ș ț șexprimă posibilită ile de dezvoltare i de progres ale acesteia.ț ș

Poten ialul economic cuprinde: complexul de mijloace i factori cu care e înzestrată o anumită ară,ț ș ț mijloacele i factorii afla i pe teritoriul ării respective i care apar in precum i cei afla i pe ș ț ț ș ț ș țteritoriul ării străine sub formă de investi ii de capital în întreprinderile mixte, crea iile.ț ț ț

Factorii ce infuen ează poten ialul economic al unei ări:ț ț ț

1. Mărimea popula iei (pe grupe de vîrstă, mediu urban/rural, nivel de calificare)ț2. Mărimea teritoriului i configura ia sa geograficăș ț3. Bogă iile solului i subsolului (cantitatea, calitatea fondului funciar, forestier, bogă iilor ț ș ț

subterane)4. Mărimea avu iei na ionale i a venitului na ionalț ț ș ț5. Dimensiunile înzestrării tehnice i tiin ificeș ș ț

Produsul na ional – ansamblul rezultatelor activită ilor economice la nivel macroeconomic. El ț ținclude următorii indicatori macroeconomici de bază:

1. Produsul global brut (PGB) – valoarea totală a bunurilor i serviciilor ob inute timp de un ș țan. Include i elementele de consum intermediar (valoarea materiei prime, semifabricatele, șenergia combustibilă i altele)ș

2. Produsul intern brut (PIB) – mărimea valorii adăugate, brute, a bunurilor economice produse în interiorul ării de către agen ii economici autohtoni i străini timp de un an. Se ț ț șdetermină ca: PIB = PGB - consumul intermediar

3. Produsul intern net (PIN) – mărimea valorii adăugate nete, a bunurilor economice destinate consumului final. Este creat în interiorul unei ări de către agen ii economici autohtoni i ț ț șstrăini timp de un an. Se determină ca: PIN = PIB – amortizare (consumul de capital fix)

4. Produsul na ional brut (ț PNB) – rezultatele în formă bănească a activită ii agen ilor ț țeconomici autohtoni care activează în interiorul ării sau în străinătate. PNB poate fi mai țmare sau mai mic decît PIB în dependen ă de soldul (pozitiv sau negativ) dintre PIB-ul țob inut de agen ii economici străini din interiorul ării i PIB-ul ob inut de agen ii ț ț ț ș ț țeconomici autohtoni din străinătate. PNB = PIB +- SVAB (soldul valorii adăugate brute)

5. Produsul na ional net (ț PNN) – mărimea valorii adăugate nete a bunurilor i serviciilor șfinale ob inute de agen ii economici autohtoni. PNN = PNB – amortizareț ț

14


6. Venitul na ional (ț VN) – veniturile de la utilizarea factorilor de produc ie (salariul, dobînda, țrenta, profitul). VN = PNN – impozitele indirecte.

1. Principalul indicator macroeconomic în conomia na ională care nu include plă ile publice ț țtransferate popula iei în formă de pensii ajutoare sociale, deoarece persoanele ce se bucură țde aceste plă i nu participă la crearea PIB-ului.ț

2. Plă ile de transfer na ional ....Deoarece aceste plă i au fost înregistrate în formă de vinituri ț ț țale agen ilor economici respectivi.ț

3. Afacerile cu hîrtiile de valoare. Valoarea acestora au intrat în PIB în anii preceden i cînd au țfost fabricate aceste bunuri.

4. Realizarea obiectelor par ial utilizate....ț

PIB-ul calculat în pre uri curente – PIB nominal, iar cel calculat în pre uri comparabile – PIB real. ț țRaportul dintre PIB-ul real i cel nominal – deflatorul PIB-ului ce reflectă modificările survenite în șnivelul pre urilor sau în puterea de cumpărare a banilorț

PIB-ul poate fi calculat prin 2 metode.

1. Metoda veniturilor constă în sumarea veniturilor provenite de la remunerarea factorilor de produc ie (salariul, profitul, dobînda, renta) cu aloca iile de la consumul capitalului fix ț ț(amortizarea)

2. Metoda cheltuielilor constă în sumarea tuturor cheltuielilor pentru achizi ionarea bunurilorț care alcătuiesc produc ia finală (consumul privat, public, formarea brută a capitalului fix, țvaria ia stocurilor i exportul net (export-import))ț ș

2. ConsumulScopul final al oricării activită i economice e consumul de mărfuri i servicii.ț ș

Consumul – acea parte din venitul na ional care este cheltuită pentru procurarea bunurilor țmateriale i serviciilor destinate satisfacerii directe a cerin elor popula iei i societă iiș ț ț ș ț

Se determină din V = C + E, C = V – E, V – venitul, C – consumul, E – economiile.

Consumul se manifestă în următoarele forme:

1. În func ie de forma de utilizare: consum final, intermediarț2. În func ie de subiectul consumului: consum privat (consumul unei persoane, familii, firme), ț

consum public (administra ia publică centrală i locală)ț ș3. În func ie de obiectul consumului: consum material (produse alimentare i nealimentare), ț ș

consumul nematerial (serviciile)4. În func ie de durataconsumului: consum de folosin ă curentă (pîine, lapte), consum de ț ț

folosin ă îndelungată (haine, mobilă)ț5. În func ie de destina ia consumului: productiv (mijloacele de produc ie), neproductiv ț ț ț

(obiectelor de menire socială: coală, teatru)ș6. În func ie de modul de procurare: consum de bunuri marfare (procurate din magazine), ț

autoconsum (fabricate în gospodăria caselor)

Func iile consumului:ț

15


1. Consumul serve te ca mijloc direct de satisface a cerin elor oamenilor în obiecte i servicii ș ț șde consum

2. Consumul serve te ca pîrghie de infuen ă asupra procesului de produc ie (consumul poate ș ț țaccelera sau stopa produc ia)ț

3. Consumul serve te ca mijloc de influen ă asupra procesului de utilizare a for ei de muncă iș ț ț ș a altor factori de produc ieț

4. Consumul serve te ca mijloc de influen ă asupra nivelului i dinamismului economicș ț ș

Factorii ce influen ează asupra consumului:ț

1. Factorii obiectivi:a. Mărimea, structura i dinamica veniturilorșb. Nivelul i evolu ia pre urilorș ț țc. Rata dobînziid. Schimbările în politica fiscală (impozitele)

2. Factorii subiectivia. Înclina ia psihologică a oamenilor spre consumconsiderată de J. M. Keynes ca lege ț

fundamentală potrivit căreia o dată cu cre terea sau scăderea veniturilor are loc șcre terea sau scăderea consumului dar într-o măsură mai mică.ș

b. Previziunile referitor la venitul viitorc. Perspectiva schimbării pre urilorț

Pentru actualul consum sunt caracteristice 3 tendin e:ț

1. Scăderea ponderii cheltuielilor pentru produsele.... i îmbunătă irea structurii i calită ilor ș ț ș țacestora.

2. Men inerea relativ constantă a ponderii cheltuielilor pentru îmbrăcăminte i comfort ț șpersonal.

3. Cre terea ponderii cheltuielilor pentru servicii în special al celor legate de instruire, cultură,ș odihnă i sănătate.ș

În baza analizei acestor tendin e, economistul german E. Engel a formulat „Legea Engel” potrivit țcăreia partea cheltuielilor destinate alimenta iei este cu atît mai mare, cu cît venitul este mai mic i ț șinvers.

Raportul consumului fa ă de venit i tendin a acestuia se exprimă prin înclina ia medie i ț ș ț ț șmarginală spre consum.

Înclina ia medie de consum (rata medie a consumului) – exprimă raportul dintre valoarea totală a țconsumului i valoarea totală a venitului. c’ = (C/V)*100%, c – rata medie a consumului, C – șconsum, V – venit. Rata medie a consumului ne arată poderea consumului spre venit.

Înclina ia marginală a consumului (rata marginală a consumului) – raportul dintre varia ia ț țconsumului i varia ia venitului: c’m = (deltaC/deltaV)*100%, c’m – rata marginală. Ne arată ș țvaria ia consumului la varia ia cu o unitate a venitului.ț ț

9.3. Economiile: esenţa, rata medie şi marginală, motivele.Un rol important în economia naţională joacă economiile (economisirile). Economiile,

privite la nivel macroeconomic, reprezintă acea parte din Venitul Naţional, care rămâne în urma cheltuielilor de consum, deci E = V – C, unde: E – economiile, V – venitul naţional, C –consumul. Aceste economii sunt numite economii nete. Dacă la economiile nete se adaugă amortizarea, atunci

16


se formează economiile brute, deci Ebr=En+A , unde

Ebr – economiile brute, En – economiile

nete, A – amortizarea.

Între consum şi economii există un raport invers proporţional: cu cât creşte consumul, cu atât trebuie să se reducă economiile, şi invers.

Raportul dintre economiile nete şi venit se exprimă prin înclinaţiile spre economie (economisire) medie şi marginală . Înclinaţia spre economie medie (rata medie a economiilor)

exprimă raportul dintre economiile nete şi venit : e '= E

V⋅100%

, unde: e' – rata medie a economiilor; E – volumul economiilor; V –volumul venitului. Economia medie ne arată, cât se economiseşte dintr-o unitate de venit. Înclinaţia spre economie marginală (rata marginală a

economiei) exprimă raportul dintre variaţia economiilor şi variaţia veniturilor: em' = ΔEΔV

⋅100%,

unde:em'

– rata marginală a economiei; ΔE – variaţia economiiilor; ΔV – variaţia venitului. Rata marginală a economiei ne arată cu câte unităţi vor creşte economiile în urma sporirii cu o unitate a veniturilor.

Economiile pot fi clasificate în dependenţă de următoarele criterii: a) în dependenţă de forma de proprietate economiile pot fi grupate în economii private (la nivelul gospodăriilor, firmelor) şi economii publice (la nivelul statului şi administraţiilor publice locale); b) în dependenţă de sursele de formare economiile pot fi grupate în economii nete formate din contul venitului naţional şi economii brute (economiile nete + amortizarea); c) în dependenţă de modul cum se iau deciziile de economisire economiile pot fi grupate în economii libere şi economii forţate, legate de necesitatea rezistenţei la concurenţa dură sau de situaţii economice şi sociale complicate (criza economică, războaie, calamităţi naturale etc.).

Principalele motive de formare a economiilor sunt:

dorinţa de organizare raţională a cheltuielilor în timp (renunţarea de la procurarea unor mărfuri acum cu scopul de a le procura pe viitor);

dorinţa de îmbogăţire (dorinţa de a acumula mijloace care vor aduce la creşterea veniturilor în viitor);

preferinţa pentru lichiditate (dispunerea de monedă pentru tranzacţiile curente); zgârcenia unor persoane fizice şi juridice de a investi mijloacele băneşti în afaceri.

Economiile pot fi utilizate în trei forme : a) în formă de tezaurizare (păstrarea banilor în bănci sau transformarea lor în obiecte din metale preţioase); b) în formă de plasamente (cumpărarea hârtiilor de valoare şi obţinerea dividendelor); c) în formă de investiţii (investirea banilor în afaceri, în bunuri imobiliare etc.).

9.4. Investiţiile: esenţa, factorii, rolul economic.Multiplicatorul şi acceleratorul investiţional.

Acea parte din venitul naţional, care este cheltuită pentru formarea capitalului ca factor de producţie (formarea brută de capital fix), constituie investiţiile nete. Investiţiile nete luate în ansamblu cu amortizarea capitalului fix constituie investiţiile brute. Investiţiile brute sunt utilizate atât pentru înlocuirea capitalului fix consumat, cât şi pentru creşterea capitalului ca factor de

17


producţie. În viziunea lui J.M.Keynes, investiţiile trebuie să fie egale cu economiile. Ponderea investiţiilor în venitul naţional este diferită în diferite ţări şi constituie 15-25 %.

Structura investiţiilor de capital este determinată de următoarele criterii:

1. În dependenţă de forma de utilizare investiţiile pot fi structurate în:

- investiţii în capital fix, care cuprind cheltuielile pentru construcţii capitale, procurarea de echipamente, utilaje, instrumente, care sunt folosite în mai multe cicluri de producţie;

- investiţii în capital circulant, care includ cheltuielile pentru procurarea materiei prime, energiei, combustibilului, care sunt utilizate într-un singur ciclu de producţie;

- investiţii de înlocuire, care includ cheltuielile pentru înlocuirea echipamentului, clădirilor şi utilajului uzat. Aceste cheltuieli sunt exercitate din contul fondului de amortizare;

- investiţii de dezvoltare, care includ cheltuielile destinate pentru extinderea capitalului fix în aspect cantitativ şi calitativ. Aceste cheltuieli sunt acoperite din contul investiţiilor nete şi brute.

2. În dependenţă de obiectul de destinaţie, investiţiile pot fi grupate în:

- investiţii productive, care sunt orientate spre majorarea valorii capitalului fix (investiţii în lucrări de construcţii, montaj, utilaje şi instrumente, în lucrări geologice);

- investişii neproductive, destinate pentru dezvoltarea infrastructurii de producţie şi sociale (construirea drumurilor, podurilor, şcolilor, spitalelor, cluburilor şi altor obiecte de menire social-culturală);

- investiţii în capital uman, destinate pentru pregatirea cadrelor, sporirea nivelului de cunoştinţe şi profesionalism şi pentru aplicarea în producţie a experienţei avansate.

3. În dependenţă de forma de proprietate, investiţiile pot fi divizate în:

- investiţii private, exercitate de către întreprinderile din sectorul privat;

- investiţii publice, exercitate de către întreprinderile de stat şi cele municipale;

- investiţii mixte, exercitate de întreprinderi cu şi fără participarea capitalului străin.

4. În dependenţă de ramura de aplicare, investiţiile pot fi divizate în:

- investiţii industriale;

- investiţii agrare;

- investiţii în construcţii;

- investiţii în cercetări ştiinţifice.

5. În dependenţă de originea geografică, investiţiile pot fi divizate în:

- investiţii interne, exercitate de agenţii economici şi de către stat;

- investiţii externe (investiţii directe şi de portofoliu ) obţinute din străinătate.

18


Decizia de a investi se bazează pe luarea în considerare a următoarelor criterii şi factori economici:

- raportul dintre valoarea prezentă a venitului obţinut prin investiţii şi costul investiţiilor. Potrivit acestui criteriu, decizia de a investi este favorabilă dacă valoarea prezentă este mai mare sau egală cu mărimea costului investiţional;

- raportul dintre venitul net actualizat şi rata reală a dobânzilor (costul de oportunitate a investiţiilor). Potrivit acestui criteriu, decizia de a investi este favorabilă dacă rata venitului net actualizat este mai mare decât rata reală a dobânzii;

- ritmul progresului tehnico-ştiinţific, care prevede sporirea continuă a noilor tehnologii în baza majorării investiţiilor de capital;

- conjunctura economiei mondiale. Dacă pe piaţa mondială apare situaţia de recesiune economică, atunci investiţiile interne şi externe de capital se vor reduce (ceea ce s-a întâmplat în a. 2009), iar dacă economia mondială va fi în creştere, atunci vor spori şi investiţiile de capital;

- situaţia economică şi social-politică din ţară la fel serveşte ca factor de încurajare a creşterii investiţiilor (la faza de expansiune economică) sau, dimpotrivă, serveşte ca motiv de reducere a investiţiilor (la faza de declin economic).

Rolul economic al investiţiilor constă în următoarele: investiţiile contribuie la sporirea şi modernizarea capitalului ca factor de producţie; investiţiile servesc ca sursă materială în crearea noilor locuri de muncă; investiţiile contribuie la sporirea productivităţii factorilor de producţie; investiţiile contribuie la sporirea înzestrării tehnice a muncii şi la aplicarea tehnicii moderne în producţie; investiţiile contribuie la creşterea economică şi la majorarea venitului naţional.

Eficienţa economică a investiţiilor este reflectată în rata investiţiilor. Rata investiţiilor reprezintă raportul dintre formarea brută de capital fix (FBCF) şi produsul intern brut (PIB), deci

i1= FCBFPIB

⋅100%. Rata investiţiilor constituie: în SUA – 15-20%, Franţa – 20-25%, Moldova – 15-

20%, China – 30-40%, Coreea de Sud – 35-40 %.

Între investiţii şi venit există relaţii de interdependenţă, care sunt exprimate prin multiplicatorul şi acceleratorul investiţional . Multiplicatorul investiţional (K) reprezintă raportul

dintre creşterea venitului (V) şi creşterea investiţiilor (I), deci K =

ΔVΔI . Multiplicatorul arată în ce

măsură creşte venitul în urma sporirii cu o unitate a investiţiilor. Acceleratorul investiţional

reprezintă raportul dintre creşterea investiţiilor şi sporirea venitului, deci A= ΔI

ΔV . Acceleratorul arată în ce măsură cresc investiţiile în urma sporirii cu o unitate a venitului.

10. Fluctua iile ca legitate a cre terii economiceț ș1. Cre terea economică: factorii, esen aș ț2. Natura fluctuantă a cre terii economiceș3. Necesitatea, cauzele i metodele interven iei statului în economieș ț

19


1. Cre terea economicășCre terea economică poate fi definită ca o majorare a capacită ilor de produc ie a unei ări ș ț ț țidentificată prin sporirea venitului na ional real în decursul mai multor ani. Reflectă modificările țpozitive reale care au loc în sporirea rezultatelor activită ii la nivel macroeconomic într-o perioadă țrelativ îndelungată de timp. Cre terea economică poate fi:ș

1. Pozitivă – situa ie cînd sporirea PIB-ului e înso ită de cre terea de bunuri economice ce ț ț șrevin la un locuitor.

2. Zero – cînd ritmul de cre tere a PIB-ului i a popula iei coincidș ș ț3. Negativă – cînd cantitatea de bunuri ce revin la un locuitor se mic orează în urma cre terii ș ș

cu un ritm mai înalt a popula ieiț

Cre terea economică nu trebuie confundată cu no iunile de dezvoltare economică i progres ș ț șeconomic.

Dezvoltarea economică a unei ări – ansamblul transformărilor calitative i cantitative ce au loc în ț șstructurile social economice, tehnico tiin ifice, mecanismele economice i în comportamentul ș ț șoamenilor. De aici rezultă că dezvoltarea economică reflectă latura calitativă a schimbărilor structurale ale economiei na ionale (cre terea nivelului de trai a popula iei, modernizarea ț ș țproduc iei, .a.) iar cre terea economică – latura cantitativă (cre terea PIB-ului).ț ș ș ș

Progresul economic al unei ări – un proces de avansare a economiei na ionale într-o perioadă ț țanumită de timp de la inferior la superior. Este influen at de următorii factori:ț

1. Factorul uman2. Nivelul de dezvoltare al tiin ei i tehniciiș ț ș3. Gradul de integrare a economiei na ionale în diviziunea interna ională a muncii, .a.ț ț ș

Factorii ce influen ează asupra cre terii economice:ț ș

1. Factorii direc ița. Factorul uman (cre terea for ei de muncă) depinde de sporul natural, migra ia ș ț ț

for ei de muncă i rata de ocupare a popula iei (popula ia activă / popula ia totală)ț ș ț ț țb. Factorul capital – volumul capitalului fix i productivitatea lui, volumul capitalului ș

circulant i gradul de utilizare a capacită ii de produc ieș ț țc. Factorul natural (volumul i calitatea bogă iilor subterane de care dispune ara, ș ț ț

calitatea solului, fondului forestier, apei)d. Factorul progresului tehnic constă în tehnologii i echipamente noi de produc ie, ș ț

inven ii sau perfec ionări profesionale. Scopul lui e sporirea productivită ii ț ț țfactorilor de produc ieț

e. Factorul informa ional care joacă un rol esen ial în func ionarea sistemelor ț ț țeconomice intervenind în procesele de gestiune economică, cunoa terea tiin ifică aș ș ț realită ii economice i de formulare a politicii economiceț ș

f. Factorul tiin ifico-tehnic (cercetările tiin ifice fundamentale i aplicative, ș ț ș ț șinven iile i brevetele tiin ifice)ț ș ș ț

2. Factorii indirec ița. Volumul cererii i a ofertei agregateșb. Volumul investi iilor de capitalțc. Dinamica ratei dobînziid. Politica bugetar-fiscală i monetarășe. Climatul economic i social din arăș ț

20


f. Sistemul legislativ din ara respectivăț

Nivelul de cre tere economică a unei ări e determinată de regulă de rata cre terii economice. E ș ț ș

determinată după C e'=PI B2−PI B1PI B1

∗100%, unde PIB1 i PIB2 – valoarea PIB-ului la început i ș ș

sfîr it de an.ș

Tipurile cre terii economice:ș

1. Extensivă – sporirea PIB-ului din contul extinderii cantitative a factorilor de produc ie țutiliza i (majorarea numărului de lucrători, numărului de ma ini i utilaje, materiilor ț ș șprime, terenurilor arabile, .a.)ș

2. Intensivă - sporirea PIB-ului din contul perfec ionării calitative a factorilor de produc ie ț ț(sporirea productivită ii muncii, cre terea randamentului capitalului fix, sporirea gradului ț șde valorificare a materiilor prime i energiei, reducerea costului de produc ie)ș ț

Cre terea economică presupune atît beneficii cît i costuri. Beneficii:ș ș

1. Cre terea economică conduce la un nivel de trai ridicatș2. Poate reduce nivelul sărăciei3. Cre terea economică contribuie la distribuirea veniturilor în societate i respectarea ș ș

principiului de echitate socială în distribuirea acestuia

Costurile:

1. Cre terea economică presupune modificări care pot atrage beneficii pentru unii i efecte ș șnegative pentru al ii (ex: progresul tehnologic creează noi locuri de muncă dar i duce la ț șdispari ia altor locuri ceea ce face ca să apară omajul)ț ș

2. Cre terea economică are un cost de oportunitate. Cînd cre terea economică se realizează ș șprin investirea resurselor în bunuri de capital, costul de oportunitate este reprezentat de consumul curent de care s-ar fi putut beneficia, de fapt consumul curent va fi sacrificat pentru a ob ine o rată a consumului mai mare în viitorț

3. Cre terea economică continuă nu poate fi posibilă pe termen lung deoarece resursele șnaturale planetare sunt limitate i majoritatea sunt neregenerabile.ș

4. Cre terea economică provoacă efecte negative deoarece ea poate impune societă ii costuri ș țprivind poluarea i zgomotul i aglomerările urbane din ce în ce mai mariș ș

2. Natura fulctuantă a cre terii economiceșEconomia unei ări se dezvoltă fluctuant neuniform, periodic cunoscînd stări de criză sau țexpansiune economică. În evolu ia unei economii au loc au loc anumite fluctua ii.ț ț

Fluctua iile economice – formă a dinamcii economice care reflectă diferite faze ale activită ii ț țeconomice (expansiune, declin, depresiune, reluare). Fluctua iile pot fi divizate:ț

1. Fluctua ii sezoniere determinate de cauze naturale (secetă, inunda ii, cutremure), de regulăț ț durează pînă la un an fiind înso ite de reducerea volumului de proc ie în agricultură, a ț țocupării for ei de mucă i a scăderii activită ii economice în generalț ș ț

2. Fluctua iile întîmplătoare determinate de factorii sociali (războaie, tensiuni sociale)ț3. Fluctua iile ciclice, repetabile la anumite intevale de timp i cauzate de regulă de factorii ț ș

economici. Se repetă permanent începînd cu prima jumătate a secolului XIX.

21


Fluctua iile economice reflectă dezvoltarea ciclică a economiei. Ciclicitatea economică – un proces țde schimbare permanenta a cre terii i scăderii activită ii economice care reflectă oscilarea ș ș țvolumului de produc ie, ocuparea for ei de muncă i infla ia. Ciclu economic – perioadă de timp ce ț ț ș țse scurge de la începutul unei crize economice pînă la începutul crizei economice următoare, cuprinde anumite faze ce se deosebesc una de alta dar care se reproduc într-o anumită succesiune.

Principalele cicluri economice sunt:

1. Cicluri economice lungi, seculare (Kondratieff)2. Cicluri medii, decenale (Jugla)3. Cicluri economice scurte (Kitchen)

Ciclurile economice lungi au o durată de 40-60 ani i reflectă dinamica economiei, schimbarea șfactorilor i neofactorilor de produc ie, modificarea rezultatelor activită ii economice. Cauza ș ț țprincipală a acestor cicluri o constituie revolu ia tehnico- tiin ifică i inova iile tehnologice care ț ș ț ș țprovoacă schibări structurale în economie. Cuprinde 2 faze: ascedentară i descedentară.ș

Faza ascadentară are următoarele trăsături:

1. Prosperitate economică2. Ritmul relativ ridicat de cre tere a venitului na ionalș ț3. Cre terea investi iilor de capital, profiturilor agen ilor economici i al novelului de trai al ș ț ț ș

popula ieiț

Faza descedentară – trăsături:

1. Reducerea ritmului de cre tere a investi iilor de capital i al nivelului de trai al popula iei.ș ț ș ț2. Scăderea ritmului de cre tere al produc ieiș ț3. Cre terea omajului i a infla ieiș ș ș ț

Ciclurile medii sau decenale au o durată medie de 8-10 ani i se caracterizează prin următoarele ștrăsături:

1. Regularitate2. Simultanietate3. Amplitudine4. Amploare (toate domeniile economice)

Include 4 faze: expansiune (BOOM economic), criza (declin economic), depresiune (contrac ie țeconomică), reluare (înviorare economică).

Faza de expansiune are trăsăturile următoare:

1. Tendin a generală de cre tere a produc ieiț ș ț2. Majorarea investi iilor de capitalț3. Cre terea nivelului de ocupare a for ei de muncă, a masei monetare în circula ie, a salariilorș ț ț

profiturilor i a dobînziiș4. Reducerea omajuluiș

Faza de criză:

1. Reducerea ratei dobînzii, a volumului de investi ii, creditelor bancareț2. Majorarea stocurilor de mărfuri nerealizate

22


3. Scăderea activită ii antreprenorialeț

Faza de depresiune:

1. Stagnarea sau reducerea produc ieiț2. Cre terea numărului de falimente ale întreprinderilor, costurilor de produc ieș ț3. Scăderea ratei profitului i a nivelului de trai al popula ieiș ț

Faza de reluare:

1. Cre terea treptată a volumului de produc ie, veniturilor popula iei i agen ilor economici ș ț ț ș ți a cererii agregateș

2. Sporirea investi iilor de capitalț3. Reducerea omajuluiș

Ciclul economic scurt sau mic, numit ciclul Kitchin, are o durată de la 6 luni până la 3-4 ani şi se încadrează în interiorul ciclului decenal, între două crize şi contribuie la modificarea amplitudinii expansiunii, respectiv, a fazei de contracţie a ciclului decenal. Ciclul scurt cuprinde două faze: faza de expansiune şi faza de contracţie. Faza de expansiune se caracterizează prin: creşterea treptată şi fermă a investiţiilor de capital; oferta devansează cererea, generând reducerea ratei profitului şi a preţurilor; creşterea stocurilor de mărfuri. Faza de contracţie este caracteristică prin: reducerea investiţiilor de capital; cererea este mai mare ca oferta, ce contribuie la sporirea preţurilor şi a profiturilor; scăderea stocurilor de mărfuri.

Aceste decalaje au caracter periodic şi reflectă neconcordanţa dintre cerere şi ofertă. Ca exemple de cicluri scurte pot fi considerate: ciclul investiţional, ciclul variaţiei stocurilor de mărfuri; ciclul inflaţionist; ciclul energetic; ciclul alimentar etc.

Faza de declin economic sau criza economică reflectă o stare de dereglare în activitatea economică care se manifestă prin: încetinirea, stagnarea sau scăderea activităţilor economice; dezechilibru dintre producţie şi consum; dintre cererea şi oferta agregată, cu efecte directe asupra preţurilor, gradului de ocupare a forţei de muncă şi a utilizării factorilor de producţie. Crizele economice se manifestă în trei forme: crize de subproducţie; crize de supraproducţie; crize neciclice.

Crizele de subproducţie, care reflectă deficitul sau insuficienţa de produse cauzate de fenomene naturale (secetă, inundaţii, alunecări de teren etc.) sau de fenomene sociale (războaie, tensiuni religioase, interetnice). Astfel de crize au fost tipice până la începutul secolului XIX, dar ele nu sunt excluse nici în prezent, îndeosebi în ţările subdezvoltate economic.

Crizele de supraproducţie (numite crize ciclice) reflectă situaţia, când mărfurile fabricate nu pot fi realizate, ceea ce duce inevitabil la scăderea producţiei. Astfel de crize au demarat în prima jumătate a secolului XIX şi se repetă la anumite intervale de timp până în prezent. Crizele de supraproducţie se desfăşoară în cadrul ciclurilor decenale.

Crizele neciclice, reflectă stări de dereglare ce nu se caracterizează printr-o anumită regularitate în timp. La această categorie de crize se referă: a) crizele parţiale cuprind una sau mai multe ramuri şi domenii de activitate (industria, construcţiile ş.a.). Ele se manifestă prin: reducerea volumului de producţie;

23


scăderea gradului de ocupare a forţei de muncă; modificarea volumului şi structurii consumului; schimbarea modului de combinare a factorilor de producţie etc.; b) crizele agrare, apar în economiile slab dezvoltate şi în cele cu exploatări agricole fărâmiţate, cu înzestrare tehnică şi metode agrotehnice învechite. Aceste crize au o durată de 20-30 de ani şi au efecte negative asupra întregii economii: scad veniturile agricultorilor şi nivelul lor de trai; se reduce consumul alimentar; cresc preţurile asupra produselor agricole, ce afectează în mare măsură populaţia urbană cu venituri relativ mici. Crizele agrare pot fi atenuate prin diversificarea producţiei agricole, dezvoltarea transportului şi comerţului mondial cu produse agricole şi trecerea la agricultura intensivă.; c) crizele intermediare sau structurale, care se manifestă prin insuficienţa unor resurse în raport cu posibilităţile de acces spre obţinerea lor, ca şi prin creşterea preţurilor nejustificate economic. În calitate de crize structurale sunt considerate: crizele de materie primă, crizele energetice, crizele valutar-financiare, crizele alimentare, crizele ecologice etc. Crizele intermediare cuprind mai multe ramuri conexe. Ele întrerup temporar faza de expansiune sau cea de reluare a creşterii economice.

Criza economică din Republica Moldova din anii 1990-2000 a avut următoarele particularităţi:

ea a adus la scăderea bruscă a volumului produsului intern brut şi altor indicatori macroeconomici;

ea a contribuit la scăderea substanţială a nivelului de trai a populaţiei şi la divizarea societăţii în bogaţi şi săraci;

ea a fost însoţită de criza sistemului politic, administrativ şi ideologic.Pentru a diminua impactul negativ al fazelor de criză şi depresiune a

ciclurilor economice guvernele din ţările respective adoptă măsuri şi promovează politici anticiclice (anticriză). Politicile anticiclice pot fi grupate în: politici bazate pe cererea agregată şi politici bazate pe oferta agregată.

Politicile anticiclice bazate pe cererea agregată prevăd exercitarea următoarelor măsuri: a) majorarea în fazele de expansiune a cheltuielilor publice în scopul favorizării cererii agregate (majorarea achiziţiilor de stat, investiţiilor cu caracter socio-cultural, acordarea ajutoarelor de şomaj ş. a.); b) reglarea ratei dobânzii, creditului şi a masei monetare. Astfel la fazele de expansiune se promovează politica de sporire a ratei dobânzii, de aplicare a unor restricţii la acordarea de credite, majorarea rezervelor obligatorii în băncile comerciale, controlul riguros asupra masei monetare, iar la fazele de criză şi depresiune se aplică măsuri contrare (reducerea ratei dobânzii, facilităţi pentru sporirea volumului creditului, reducerea nivelului rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale); c) reglarea politicii fiscale. La fazele de criză şi depresiune economică se aplică politici de reducere a presiunii fiscale, iar la fazele de expansiune, dimpotrivă, se promovează politica de majorare a fiscalităţii (a impozitelor, taxelor).

Politicile anticiclice bazate pe oferta agregată prevăd aplicarea următoarelor măsuri şi politici: a) efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea concurenţei şi preţurilor libere; b) folosirea unor pârghii economice care să îmbunătăţească perspectivele de profit ale producătorilor, stimulându-i astfel să-şi sporească oferta de bunuri (reducerea ratei fiscalităţii, scăderea ratei dobânzii ş. a.).

10.3. Necesitatea şi metodele intervenţiei statului în economie

Necesitatea intervenţiei statului în activitatea economică este condiţionată de următorii factori: a) insuficienţa sectorului privat de a rezolva problemele de interes general; b) complexitatea problemelor care apar în perioadele dificile (războaie, crize, calamităţi naturale); c) satisfacerea nevoilor publice (apărarea naţională, păstrarea ordinii publice, dezvoltarea sferei sociale etc.).

24


Reglarea economică reprezintă modalitatea de funcţionare a economiei naţionale, prin intermediul căreia variabilele ansamblului economic se ajustează.

Există trei tipuri de mecanisme de reglare a economiei la nivel macroeconomic: reglarea economică spontană (prin piaţă); reglare economică dirijată şi reglare economică mixtă.

Reglarea economică spontană (prin intermediul pieţei) reprezintă o modalitate de funcţionare a economiei în virtutea căreia variabilele ansamblului economic se ajustează reciproc, datorită confruntării cererii şi ofertei.

Reglarea economică dirijată, reprezintă o modalitate de funcţionare a economiei, potrivit căreia elementele ansamblului economic (sau o parte a acestora) sunt influenţate de stat prin politica generală de stat şi prin existenţa unui sector public semnificativ.

Reglarea mixtă, reprezintă o combinare a mecanismelor de reglare economică spontană şi dirijată. Actualmente, în ţările dezvoltate economic (ţările cu sistem economic mixt), funcţionarea economiei este bazată pe reglarea mixtă.

Mecanismul reglării mixte a economiei naţionale îşi găseşte expresia în elaborarea şi realizarea diferitor politici economice, care pot fi clasificate după următoarele criterii:

în dependenţă de domeniul de aplicare politicile economice se clasifică în: politici de creştere economică; politici de ocupare a populaţiei; politici antiinflaţioniste şi altele;

în dependenţă de instrumentele folosite statul elaborează: politici de reglare indirectă a economiei (politica monetară, politica bugetară); politici de reglare directă a economiei (politica de preţuri, politica de venituri);

în dependenţă de durata de extindere a politicii statul elaborează: politici conjuncturale (politici anticiclice, antişomaj ); politici structurale (politici de restructurare a economiei naţionale );

în dependenţă de influenţa statului asupra agenţilor economici statul elaborează: politici de reducere a impozitelor; politici de reducere a ratei dobânzii; politici de acordare a subvenţilor;

în dependenţă de amploarea domeniului de activitate statul elaborează: politici globale (politica economică externă ); politici sectoriale ( politici de susţinere a micului business; politici de combatere a sărăciei );

în dependenţă de orientarea doctrinară statul elaborează: politici economice liberale (politici de liberalizare a activităţii economice); politici dirijiste; politici de orientare socială şi protejare a păturilor vulnerabile ale populaţiei.

Mecanismul de reglare a economiei naţionale mixte se manifestă în următoarele forme concrete:

1. Reglarea cadrului juridic de funcţionare a economiei naţionale, care include: adoptarea de către Parlament a actelor legislative referitor la activitatea economică; elaborarea de către Guvern a actelor normative cu privire la funcţionarea agenţilor economici; elaborarea normativelor referitor la condiţiile de muncă a lucrătorilor.

2. Reglarea activităţii monopoliste, care prevede: controlul strict asupra preţurilor de monopol (apă, gaz, energie electrică); protejarea concurenţei loiale; crearea mediului concurenţial.

25


3. Reglarea administrativă, care prevede: înregistrarea întreprinderilor; determinarea standardelor şi normativelor ce reflectă masurile de volum, greutate şi calitate a mărfurilor şi serviciilor.

4. Reglarea proceselor de stabilizare şi relansare macroeconomică, care prevede: asigurarea creşterii permanente a agregatelor macroeconomice; ocuparea deplină a forţei de muncă; stabilitatea preţurilor şi reducerea ratei inflaţiei; aplicarea unei politici fiscale orientată spre stimularea activităţii agenţilor economici; stimularea investiţiilor de capital şi crearea noilor locuri de muncă; reglarea ciclului economic.

5. Reglarea de stat în calitate de antreprenor. Statul este proprietar a mai multor întreprinderi, deţinând majoritatea pachetului de acţiuni al acestora. În calitate de antreprenor statul: cumpără şi vinde mărfuri şi servicii; construieşte întreprinderi noi cu destinaţie strategică.

6. Reglarea bugetară, care prevede: formarea veniturilor bugetare; distribuirea cheltuielilor bugetare pentru necesităţile economiei naţionale; reglarea deficitului bugetar şi datoriei publice interne şi externe.

7. Reglarea creditară şi monetară, care prevede: reglarea ratei dobânzii pentru refinanţare; reglarea ratelor obligatoare de rezerve la băncile comerciale; reglarea masei monetare aflate în circulaţie; reglarea emisiei de monedă naţională.

8. Reglarea de stat a resurselor necesare pentru funcţionarea normală a economiei naţionale: asigurarea securităţii de stat cu produse alimentare; asigurarea economiei naţionale cu resurse naturale (gaz, petrol, cărbune, surse energetice); limitarea utilizării resurselor, care aduc daună mediului ambiant.

9. Reglarea de stat a ramurilor şi sectoarelor economiei naţionale, care prevede: reglarea ramurilor industriale (elaborarea programelor de dezvoltare a industriei); reglarea complexului agroindustrial (elaborarea programelor de înzestrare tehnică a agriculturii; a programelor de realizare a produselor agricole; de subvenţionare a agriculturii); reglarea reţelelor de dezvoltare a tuturor tipurilor de transport; reglarea ramurii de construcţii capitale; reglarea infrastructurii de producţie şi sociale.

10. Reglarea de stat a veniturilor, care prevede: reglarea salariului minim în economia naţională; reglarea nivelului de salarizare în sfera bugetară; reglarea mărimii pensiilor, indemnizaţiilor, burselor şi altor ajutoare sociale; reglarea nivelului minim a mijloacelor de existenţă a populaţiei.

11. Reglarea relaţiilor economice externe, care prevede: reglarea comerţului extern; reglarea relaţiilor şi fluxurilor valutare cu străinătatea; licenţierea agenţilor economici, care exercită operaţiuni de export şi import de mărfuri şi servicii; reglarea tarifelor vamale; reglarea balanţei de plăţi externe şi altele.

11. Sistemul fiscal

11.3. Sistemul fiscal şi specificul ei în Republica MoldovaSistemul fiscal reprezintă totalitatea impozitelor şi taxelor, a principiilor,

formelor şi metodelor de stabilire, modificare şi anulare a acestora prevăzute de legislaţie, precum şi totalitatea măsurilor ce asigură achitarea lor.

Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice la dispoziţia statului, în vederea acoperirii cheltuielilor avansate. Prelevarea se face:

- în mod obligatoriu;26


- cu titlul nerambursabil şi definitiv;- fără contraprestaţie directă şi imediată din partea statului;- în caz de neplată, statul te poate urmări din punct de vedere juridic.

Funcţiile impozitelor:

1. funcţia fiscală (financiară) – constă în formarea veniturilor bugetare (în R. Moldova – aproximativ 90% din bugetul public) şi finanţarea cheltuielilor publice;

2. funcţia de reglare-stimulare – în acest caz impozitul se transformă dintr-un instrument fiscal într-o pârghie financiar-economică de intervenţie în activitatea economică (reducerea impozitelor în faza declinului economic şi mărirea lor în faza de expansiune economică, stimularea activităţii antreprenoriale, în special stimularea investiţiilor şi înviorarea conjuncturii economice);

3. funcţia socială – constă în redistribuirea veniturilor în favoarea păturilor sărace.

Elementele impozitului:

subiecţii impunerii (persoanele fizice; persoanele juridice; salariaţii); obiectul impunerii (veniturile persoanelor fizice; veniturile persoanelor

juridice; profitul obţinut de la operaţiunile cu hârtii de valoare; veniturile de la utilizarea resurselor naturale; averea persoanelor fizice şi juridice; averea căpătată prin moştenire);

cotele impozitelor şi taxelor; modul şi termenii de achitare; facilităţile, etc.

Principiile impunerii

Cu peste 200 ani în urmă Adam Smith a formulat 4 principii care trebuiau să stea la baza politicii fiscale a statului, fiind valabile şi astăzi. Un bun impozit, spunea Adam Smith, trebuie să aibă următoarele caracteristici:

1. să fie echitabil, adică să aibă în vedere capacitatea de plată a fiecărui contribuabil;

2. să fie economicos, un bun impozit nu trebuie să fie scump de administrat, pentru că cea mai mare parte posibilă din suma încasată trebuie să contribuie la creşterea veniturilor statului;

3. să fie comod, convenabil pentru plătitor, atât prin metoda, cât şi prin frecvenţa plăţii;

4. să fie cert, sigur, adică impunerea să fie astfel făcută încât plătitorul să fie sigur asupra sumei pe care trebuie s-o plătească şi asupra momentului plăţii impozitului.

Mai târziu practica a demonstrat că este necesar de ţinut cont şi de alte principii ca:

5. un bun sistem de impozitare trebuie să fie flexibil, adică prompt adoptat circumstanţelor schimbătoare;

6. un bun sistem fiscal trebuie să aibă la bază principiul bunăstării, adică dimensiunea fiecărei taxe să fie în corelaţie cu ceea ce i se oferă contribuabilului sub forme de servicii din partea statului;

7. principiul celui mai mic sacrificiu – incomodităţile pentru contribuabil trebuie să fie minime;

8. principiul avantajului social-maxim – un sistem fiscal funcţionează pe baza acestui principiu dacă sacrificiul plătitorului este minimalizat,

27


iar bunăstarea oferită de stat este maximalizată;9. un bun sistem de impozitare trebuie să se bazeze pe principiul

egalităţii prin impozit – acest principiu presupune diferenţierea sarcinilor fiscale de la persoană la persoană în funcţie de o serie de criterii, cum ar fi:

mărimea absolută a materiei impozabile; situaţia personală a subiectului impozabil; natura şi provenienţa veniturilor.

Clasificarea impozitelor

Impozitele se pot clasifica după mai multe criterii:

1. după modul cum sunt afectate veniturile sunt:

impozite directe – impozitele încasate direct de la veniturile contribuabililor, care includ: impozitul pe venit de la persoanele juridice (18%), impozitul pe venit de la persoanele fizice, impozite sociale (contribuţii de asigurări sociale, contribuţii de asigurări medicale), impozitul privat (0,03 – 0,05% de la valoarea patrimoniului), impozitul funciar, care depinde de gradul de fertilitate a solului, impozitul de la realizarea bunurilor imobiliare şi impozitul pentru folosirea resurselor naturale;

impozite indirecte – impozitele încasate de la realizarea mărfurilor şi serviciilor. Acest impozit reprezintă un adaos la preţul de realizare şi nu depinde de mărimea veniturilor cumpărătorului. Impozitele indirecte includ:

taxa pe valoarea adăugată (TVA), impozit indirect care este stabilit şi perceput asupra valorii adăugate în fiecare stadiu al producţiei şi al distribuţiei bunurilor economice. TVA are un caracter universal deoarece se aplică asupra tuturor bunurilor realizate atât din activitatea curentă de exploatare, cât şi din activitatea financiară de fructificare a capitalurilor disponibile. În R. Moldova în a. 2010 taxa pe valoarea adăugată constituie 20%, cu excepţia unor produse la care TVA este mai mică (la produsele agricole – 8%, la gaze naturale – 6%);

accizele – impozit indirect care se include în preţul de vânzare a unor mărfuri determinate, cum ar fi: produsele petroliere, băuturile alcoolice, ţigările, autoturismele de lux, parfumuri, obiectele din metale preţioase, blănuri şi a. De ex., în R. Moldova acciza la autoturismul de lux constituie cel puţin 5250 euro;

taxa vamală – impozit indirect care se aplică asupra mărfurilor trecute peste graniţa vamală a unei ţări. Taxa vamală cuprinde exportul şi importul de mărfuri, cât şi mărfurile de tranzit. În R. Moldova mărimea taxelor vamale variază între 5 şi 15% din valoarea mărfurilor declarate la vamă. Taxa vamală are următoarele scopuri: fiscal, orientat spre majorarea veniturilor bugetare; protecţionist, orientat spre limitarea importului de mărfuri care pot fi fabricate în ţară; preferenţial, orientat spre stimularea importului sau exportului unor grupe de mărfuri; politic, orientat spre a influenţa situaţia economică şi politică din alte ţări;

taxele locale, care sunt determinate de administraţiile publice locale (taxele pentru amenajarea teritoriului, pentru unităţile comerciale şi de prestări de servicii şi a.).

Impozitele au avantaje şi dezavantaje. Avantajele impozitelor directe: nivelul jos al impozitelor directe stimulează activitatea investiţională şi lărgeşte baza de impozitare. Dezavantajele impozitelor directe: impozitele mari nu stimulează activitatea antreprenorială, contribuie la ascunderea veniturilor şi la extinderea economiei tenebre. Avantajele impozitelor indirecte: aceste impozite sunt invizibile şi nedureroase, fiind incluse în preţurile de realizare a mărfurilor şi serviciilor.

28


Dezavantajele impozitelor indirecte: aceste impozite sunt încasate de la toţi consumatorii, fără a ţine cont de nivelul de venituri al acestora (atât persoana bogată, cât şi cea săracă plăteşte aceleaşi impozite procurând o marfă sau un serviciu).

2. după obiectul impunerii sunt: impozit pe venit;

impozit pe avere; impozit pe consum (pe cheltuieli).

3. în dependenţă de modul de încasare sunt:- impozit unic proporţional, când taxa procentuală a impozitului este stabilită

unică, indiferent de mărimea venitului. Astfel de impozit este aplicat în Estonia, Letonia, Lituania, Rusia, Serbia, Ucraina, Georgia, România, Polonia şi în alte ţări;

- impozit progresiv, când taxa impozitului creşte odată cu sporirea venitului. Actualmente astfel de impozit funcţionează în R. Moldova şi în multe alte ţări. De ex., în S.U.A. impozitul până la 27050 dolari pe an constituie 15%, între 27051-65550 – 27,5%, între 65551-136750 – 30,5%, între 136751-297350 – 35.5%, peste 297351 dolari – 39,1%;

- impozitul regresiv, când taxa de impozitare se reduce în urma creşterii venitului faţă de nivelul maxim de impozitare;

- impozit negativ, forma de redistribuire sau de transfer de venit, de la cei bogaţi la cei săraci, în vederea garantării unui venit minim acestora din urmă. Impozitul negativ este considerat o formă de ajutor social, de alocaţie informală pentru cei cu venituri mici.

4. în funcţie de scopul urmărit pot fi: impozite financiare; impozite de ordine.

5. după frecvenţa realizării lor pot fi: impozite permanente; impozite incidentale.

6. după instituţia care le administrează pot fi:

impozite federale; impozite ale statelor; impozite ale provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei; impozite locale.

Raportul între încasările fiscale şi produsul intern brut constituie presiune

fiscală. Formula: PF= I

PIB⋅100%

unde PF – presiunea fiscală; I – impozitele; PIB – produsul intern brut. Presiunea fiscală serveşte la stabilirea sarcinilor fiscale, la evoluarea schimbării, în timp, a impozitelor, la comparaţii internaţionale. În R. Moldova presiunea fiscală constituie circa 30%. Presiunea fiscală joasă stimulează creşterea economică şi contribuie la mărirea încasărilor fiscale, iar presiunea fiscală înaltă are ca consecinţe negative: evaziuni fiscale, fraudă fiscală, reducerea PIB-ului, scăderea încasărilor fiscale. Este important de a determina rata optimă de presiune fiscală, care reprezintă acel prag de impunere la care şi dincolo de care încasările fiscale sunt mai slabe. Acest optim al presiunii fiscale este reflectat în curba lui A. Laffer, economist american (figura de jos).

Venitul

de la

În curba prezentată rata optimă de presiune fiscală este de 40%

29


impozitare

10 30 40 60 80

Rata de impozitare

Gradul de presiune fiscală depinde în mare măsură de politica fiscală promovată de stat. Politica fiscală cuprinde un ansamblu de măsuri ale statului privind impozitele şi rolul lor în formarea veniturilor bugetare şi în stimularea creşterii economice.

În scopul simplificării sistemului fiscal şi a respectării principiilor impunerii în Republica Moldova începând cu anii 1994-1995 s-a început reforma fiscală, care a contribuit la adoptarea unui document unic al fiscalităţii – Codul Fiscal. Codul Fiscal este alcătuit din 7 titluri:

Titlul I „Dispoziţii generale” în care se stipulează că în Republica Moldova se percep impozite şi taxe de stat şi locale.

Sistemul impozitelor şi taxelor de stat include:

a) impozitul pe venit;b) taxa pe valoarea adăugată;c) accizele;d) impozitul privat;e) taxa vamală;f) taxele percepute în fondul rutier.

Sistemul impozitelor şi taxelor locale include:

a) impozitul funciar;b) impozitul pe bunurile imobiliare;c) impozitul pentru folosirea resurselor naturale.

Taxele locale includ:

a) taxa de amenajare a teritoriului;b) taxa pentru dreptul de a organiza licitaţii şi loterii pe teritoriul unităţii

administrativ-teritoriale;c) taxa de amplasare a publicităţii;d) taxa pentru dreptul de a folosi simbolica locală;

30


e) taxa de eliberare a autorizaţiei pentru amplasarea unităţilor comerciale;f) taxa de piaţă;g) taxa hotelieră;h) taxa de staţiune.

Titlul II „Impozitul pe venit”;

Titlul III „Taxa pe valoarea adăugată”;

Titlul IV „Accizele”;

Titlul V „Administrare fiscală”;

Titlul VI „Impozitul pe bunurile imobiliare”;

Titlul VII „Taxele locale”.

12. Dezechilibrele economice şi orientările sociale ale dezvoltării economice

1. Echilibrul economic general şi formele lui de manifestare.2. Şomajul şi formele lui de manifestare.3. Inflaţia: esenţa, cauzele, formele, consecinţele. Măsuri antiinflaţioniste.4. Interacţiunea dezvoltării economice şi sociale. Nivelul şi calitatea vieţii.

12.1. Teoria echilibrului economic general şi formele lui de manifestareÎn economie, ca şi în natură, trebuie să existe un anumit echilibru. Termenul de echilibru

derivă de la cuvintele latine „aegus” (egal) şi „libre” (balanţă), descriind egalitatea a două mărimi măsurabile, reversul stării de egalitate fiind desemnat prin conceptul de dezechilibru. În condiţiile economiei cu piaţa concurenţială, echilibrul economic se manifestă sub forma unei stări proprii pieţei, generată de acţiunea agenţilor economici în calitatea lor de producători-vânzători şi de cumpărători-consumatori. Agenţii economici producători urmăresc maximizarea profiturilor lor, în timp ce agenţii economici consumatori – satisfacerea trebuinţelor lor. De aici, şi, reiese esenţa conceptului de echilibru economic general.

Echilibrul economic general exprimă acea stare spre care tinde piaţa naţională în ansamblul său (piaţa bunurilor economice, piaţa muncii, piaţa monetară şi piaţa capitalului) caracterizată printr-o concordanţă relativă a cererii şi ofertei agregate, decalajele dintre forţele pieţei nedepăşind anumite limite considerate normale, nesemnificative pentru producerea de dificultăţi, de dezechilibre.

Echilibrul economic se manifestă sub o multitudine de forme, care se clasifică după anumite criterii:

a) după modul de manifestare în timp se distinge: echilibrul economic static, care se caracterizează prin absenţa schimbărilor şi este considerat doar o ipoteză, neexistând practic în realitate, şi echilibrul economic dinamic, ce se manifestă prin modificarea permanentă a raporturilor dintre forţele care se confruntă, concordanţa lor realizându-se în timp, ca tendinţă dominantă şi care poate fi privit ca un echilibru pe termen scurt (se manifestă în condiţiile unor schimbări nesemnificative sau al modificării unor restricţii posibil de ameliorat pe termen scurt) şi pe termen lung (admite posibilitatea schimbărilor în toate variabilele sistemului, progresul tuturor factorilor de producţie, ceea ce presupune depăşirea unor dezechilibre temporare prin atragerea unor forţe de compensare existente în sistem sau în afara lui);

31


b) din punctul de vedere al sferei de cuprindere (al pieţelor la care se referă), echilibrul economic poate fi parţial (referitor la o piaţă, un sector, domeniu etc.)şi general;

c) în raport cu nivelurile agregării economiei naţionale se distinge: echilibrul microeconomic, care se referă la nivelul agenţilor economici şi al unităţilor administrativ-teritoriale de bază; echilibrul mezoeconomic, care se referă la structurile de ramură şi zone teritoriale (judeţe, landuri etc.); echilibrul macroeconomic, care se referă la nivelul economiei naţionale;

d) în funcţie de conţinutul proceselor economice şi de modul de exprimare a rezultatelor se distinge: echilibrul economic material, care exprimă acea stare de concordanţă relativă între volumul, structura şi calitatea producţiei (oferta globală), pe de o parte, şi nevoile de consum final şi de producţie (cerere globală), sub aspect cantitativ, structural şi calitativ, pe de altă parte (de ex., pentru a asigura o anumită cantitate de energie electrică e necesară o cantitate determinată de combustibil, într-o anumită structură şi putere calorică); echilibrul economic valoric, care exprimă concordanţa relativă între diferite structuri valorice ale rezultatelor economice, între acestea şi eforturile depuse, şi în cadrul căruia se disting următoarele forme speciale: echilibrul bănesc (monetar), care exprimă concordanţa relativă dintre expresia bănească a volumului de bunuri economice existente pe piaţă şi cantitatea de bani aflată în circulaţie; echilibrul financiar, care reflectă concordanţa relativă între sursele financiare şi necesităţile de plată ale agenţilor economici; echilibrul bugetar, care reflectă concordanţa relativă între veniturile şi cheltuielile bugetare; echilibrul valutar, care evidenţiază concordanţa relativă între încasările şi plăţile în valută; echilibrul comercial, care reflectă concordanţa relativă dintre exportul şi importul de mărfuri şi servicii (balanţa comercială); echilibrul resurselor de muncă, care exprimă concordanţa relativă dintre cantitatea, structura şi calitatea factorului uman activ disponibil şi necesităţile de resurse de muncă ale utilizatorilor (mai ales ale unităţilor economice).În unitatea lor, aceste forme concrete de manifestare a echilibrului economic asigură

desfăşurarea procesului creşterii economice, concretizat în sporirea dimensiunilor rezultatelor macroeconomice.

Pentru ca economia unei ţări să se afle în stare de echilibru este necesară respectarea anumitor condiţii, în cazul diferitelor pieţe:

a) în cazul pieţei bunurilor economice oferta agregată de mărfuri şi servicii trebuie să fie egală cu cererea agregată de mărfuri şi servicii;

b) în cazul pieţei monetare oferta monetară agregată trebuie să fie egală cu cererea monetară agregată;

c) în cazul pieţei muncii oferta de locuri de muncă trebuie să fie egală cu cererea de locuri de muncă la nivel macroeconomic.

Echilibrul economic general sau echilibrul macroeconomic caracterizează, aşadar, acea situaţie generală a economiei unei ţări în care proporţiile şi corelaţiile dintre mărimile sau variabilele macroeconomice permit desfăşurarea normală a fluxurilor reale şi monetare în economie, o funcţionare performantă a sistemului care dă satisfacţie subiecţilor economici.

De regulă, în orice economie de piaţă există surplusuri sau deficite de mărfuri, monedă, resurse de muncă. Astfel, economia este dominată de dezechilibre. Dezechilibrul economic reflectă neconcordanţa dintre cerere şi ofertă atât la nivel microeconomic, cât şi la nivel mezo şi macroeconomic. Principalele forme de dezechilibre macroeconomice sunt: recesiuni economice (crize), şomajul, inflaţia, balanţa de plăţi negativă, diferenţierea nejustificată între veniturile diferitor categorii sociale ale populaţiei.

12.2. Şomajul şi formele lui de manifestareUna din problemele fundamentale care stă în faţa oricărei ţări este asigurarea ocupării

depline a forţei de muncă. Ocuparea deplină a forţei de muncă înseamnă încadrarea în câmpul muncii a populaţiei apte de muncă. Acea parte din populaţia aptă de muncă care nu este atrasă în câmpul muncii (din diferite motive) constituie şomajul.

32


Şomajul – un fenomen social-economic concretizat dintr-un dezechilibru important al pieţei muncii, prin care apare un excedent al ofertei forţei de muncă (cererea de locuri de muncă) faţă de cerere (oferta de locuri de muncă).

Potrivit legislaţiei în vigoare din R.Moldova şomer e considerată persoana care corespunde următoarelor condiţii: este aptă de muncă; are vârsta cuprinsă între 16 ani şi 62,5 ani pentru bărbaţi şi 57,5 ani pentru femei; nu dispune de loc de muncă; caută activ un loc de muncă şi este disponibil să înceapă lucru; este înregistrată în agenţia teritorială pentru ocuparea forţei de muncă. Există şomer de scurtă durată (persoana care nu şi-a găsit un loc de muncă în decursul anului) şi şomer de lungă durată (persoana care n-a reuşit să se angajeze în câmpul muncii mai mult de un an).

Statut de şomer îi se acordă persoanei odată în an, în baza unei cereri personale cu prezentarea documentelor respective. Durata de şomer constituie: 26 săptămâni, pentru unele categorii de persoane – 36 săptămâni sau un an. Ca şomeri sunt considerate persoanele care: au pierdut locul de muncă în urma eliberării din funcţie; au părăsit benevol locul de lucru; s-au prezentat pentru prima dată la piaţa muncii (absolvenţii instituţiilor de învăţământ); s-au prezentat la piaţa muncii după întreruperea activităţii de muncă (persoanele care au fost afectate de boli profesionale, de schimbarea locului de trai). Coraportul dintre aceste categorii de persoane pe piaţa muncii este diferit şi depinde de fazele ciclului economic.

În termenii pieţei muncii, şomajul este un fenomen macroeconomic opus ocupării, reprezentând un surplus relativ de populaţie activă faţă de acea care poate fi angajată în condiţii de rentabilitate, impuse de piaţă.

Pe piaţa muncii se pot întâlni: o situaţie de echilibru, care reflectă o ocupare optimă a forţei de muncă şi o situaţie de dezechilibru, care reflectă un grad de subocupare sau de supraocupare a forţei de muncă.

Principalele caracteristici ale şomajului sunt următoarele: Nivelul, mărimea sau proporţia şomajului la un moment dat, care constituie un

indicator statistic ce reflectă numărul persoanelor, care nu lucrează, în raport cu numărul total al persoanelor, care sunt apte şi doresc să lucreze. Se măsoară fie în expresie absolută (prin numărul celor neocupaţi din populaţia activă), fie în expresie relativă (prin rata şomajului). Rata şomajului este raportul procentual dintre numărul şomerilor şi populaţia activă ori ocupată, sau dintre numărul şomerilor şi cel al salariaţilor:

R ş=N şPa

×100%; Rş=N şPo

×100%; R ş=N şS

×100%,

unde: Rş – rata şomajului;Nş – numărul şomerilor;Pa – populaţia activă;Po – populaţia ocupată;S – numărul salariaţilor.

Rata şomajului exprimă ponderea persoanelor care caută loc de muncă faţă de totalul populaţiei apte de muncă (activă, ocupată, numărul salariaţilor).

Ocuparea deplină presupune o populaţie ocupată în proporţie de 95% sau o rată a şomajului de 5%.

Ponderea persoanelor neocupate în perioada în care ele se află în procesul de schimbare a locului de muncă sau a celor care nu se adaptează la condiţiile de muncă poartă denumirea de rată naturală a şomajului. În funcţie de această rată deosebim:

a. starea de subocupare a forţei de muncă (când rata şomajului efectivă este mai mare decât cea naturală, adică se iroseşte munca socială);

b. starea de supraocupare a forţei de muncă (când rata şomajului efectivă este mai mică decât cea naturală);

c. starea de ocupare normală a forţei de muncă (când rata şomajului efectivă este egală cu rata naturală).

Intensitatea şomajului – gradul în care este prezentă imposibilitatea de angajare a persoanelor ce nu au loc de muncă;

33


Durata şomajului – intervalul de timp din momentul pierderii locului de muncă până la reluarea normală a muncii. Deoarece durata şomajului de la o persoană sau categorie de persoane la alta este diferită se impune luarea în calcul a duratei medii a şomajului (care se poate calcula ţinându-se seama de numărul şomerilor şi ritmul intrărilor (persoanele concediate, persoanelor care au încheiat un ciclu de învăţământ, persoanele casnice ş.a.), respectiv, ieşirilor în şi din şomaj (persoanele care găsesc noi locuri de muncă, persoanele care preferă să îngrijească copii, persoanele care emigrează, pensionarii ş.a.)).

Structura sau componenţa şomajului relevă componentele acestuia ţinând cont de diferite criterii, gradul de calificare pe ramuri şi subramuri economice, vârstă, rasă, sex etc.

Şomajul se manifestă în următoarele forme:

1. Din punct de vedere al intensităţii:a. şomaj total – constă în pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii;b. şomaj parţial – presupune diminuarea perioadei de muncă, în special prin reducerea

duratei zilei sau săptămânii de lucru sub cea legală;c. şomaj deghizat – se referă la acele persoane care au o activitate aparentă cu o productivitate

mică.

2. Conform originii şomajului:a. şomaj conjunctural (ciclic) – persoanele eliberate din funcţie în urma declinului (crizei)

economic;b. şomaj structural – persoanele eliberate din funcţie în urma modificării structurii socio-

profesionale;c. şomaj tehnologic – persoanele eliberate din funcţie în urma aplicării tehnologiilor noi;d. şomaj sezonier – persoanele, care activează în ramurile economiei naţionale ce depind de

factori sezonieri (agricultură, construcţii, lucrări publice);e. şomaj fricţional – persoanele care se află în căutarea noilor locuri de muncă;f. şomaj la negru – cuprinde persoanele care sunt angajate în câmpul muncii şi concomitent

primesc indemnizaţii de şomer.

3. Ţinând cont de ansamblul de cauze complexe:a. şomaj voluntar – persoanele, care se află în căutarea locurilor de muncă mai prestigioase;b. şomaj involuntar – persoanele neocupate, care sunt dispuse să se angajeze la orice muncă

salariată.Şomajul este un factor negativ, deoarece impune trei feluri de costuri unei ţări: mai întâi, un

cost social datorat efectului psihologic pe care şomajul îl poate avea asupra indivizilor şi problemelor sociale pe care le poate crea; în al doilea rând, un cost financiar constând în ajutoarele plătite şi în pierderea veniturilor rezultate din impozitare şi asigurări naţionale; în al treilea rând, este costul economic determinat de pierderea de producţie ca urmare a subutilizării forţei de muncă. Pentru aprecierea cât mai bună a efectelor şi costurilor şomajului este util să avem în vedere şi legea Okun: dacă rata şomajului e mai mare ca şomajul natural cu 1%, atunci produsul naţional brut se reduce cu 2,5%. Deci, această lege exprimă interrelaţia negativă dintre nivelul şi dinamica şomajului, pe de o parte, şi mărimea şi modificarea în termeni reali ale produsului naţional brut, pe de altă parte.

În orice ţară pentru combaterea şomajului se elaborează politici antişomaj (ansamblu de măsuri luate de către societate (stat) şi agenţii economici în vederea atenuării consecinţelor şomajului şi diminuării sau chiar resorbirii acestuia).

Principalele măsuri de reducere a şomajului pot fi divizate în patru grupe.

La prima grupă se referă măsurile de prevenire a şomajului stipulate în legislaţie:

– în cazul lichidării, reorganizării sau reprofilării întreprinderii patronul este obligat să informeze (în scris), cu două luni până la lichidarea întreprinderii, agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă şi pe fiecare lucrător care va fi eliberat din lucru;

– patronul, cu trei luni înainte de închiderea întreprinderii, trebuie să obţină aviz de la sindicate şi de la autorităţile publice referitor la posibilitatea angajării lucrătorilor eliberaţi;

34


– patronul este obligat să exercite reorientarea profesională în cadrul întreprinderii în scopul reangajării a persoanelor destituite din funcţie.

La a doua grupă de măsuri se referă măsurile active de stimulare a ocupării forţei de muncă. Printre astfel de măsuri pot fi menţionate:

stimularea patronului pentru încadrarea în muncă a şomerilor şi crearea a locurilor noi de muncă (acordarea subvenţiilor);

stimularea întreprinderilor pentru angajarea în câmpul muncii al absolvenţilor instituţiilor de învăţământ (absolventul este remunerat suplimentar cu un salariu minim timp de un an);

acordarea asistenţei speciale şi consultanţei şomerilor pentru iniţierea unei activităţi de antreprenoriat (acordarea serviciilor juridice, financiare, de marketing etc.);

orientarea profesională şi reciclarea şomerilor în dependenţă de cererea pe piaţa muncii;

acordarea informaţiei necesare privind locurile de muncă vacante şi condiţiile de angajare;

organizarea târgurilor locurilor de muncă vacante pentru absolvenţii instituţiilor de învăţământ;

organizarea lucrărilor publice pentru şomeri (de întreţinere a infrastructurii, de ecologizare şi de realizare a unor lucrări de folos public, organizate de autorităţile administraţiei publice;

stimularea întreprinderilor care reduc programul de lucru şi nu reduc numărul de lucrători angajaţi.

La grupa a treia se referă măsurile pasive de protecţie socială a şomerilor:

a. acordarea ajutorului (indemnizaţiilor) de şomaj;b. alocaţia de integrare sau de reintegrare profesională, care prezintă o sumă lunară de

15% din salariul mediu pe economie acordat şomerilor timp de 9 luni (la această grupă se referă persoanele la care le-a expirat termenul de invaliditate, de îngrijire a copilului, a militarilor trecuţi în rezervă).

La grupa a patra se referă măsurile care prevăd pe înşişi angajaţi:

organizarea în cadrul întreprinderii a cursurilor de reciclare în legătură cu aplicarea tehnicii şi tehnologiilor avansate;

angajarea parţială a şomerilor în cadrul întreprinderii (de ex., o zi pe săptămână); limitarea angajării în câmpul muncii a persoanelor străine, care fac concurenţă lucrătorilor

autohtoni.

12.3. Inflaţia: esenţa, cauzele, formele, consecinţele. Măsuri antiinflaţionisteUnul dintre cele mai perverse dezechilibre marcoeconomice actuale o prezintă inflaţia. În

unele ţări şi perioade, inflaţia a fost şi este pericolul (inamicul) numărul unu al dezvoltării şi progresului economic.

Inflaţia – un dezechilibru macroeconomic între masa monetară aflată în circulaţie şi volumul de mărfuri şi servicii destinate pentru realizare. Inflaţia reflectă: creşterea generală a preţurilor; deprecierea puterii de cumpărare a monedei; creşterea costurilor de producţie.

Trebuie de menţionat că nu fiecare majorare a preţurilor duce la inflaţie. Ea are loc atunci, când cresc costurile de producţie şi, respectiv, preţurile în toate ramurile economiei naţionale, adică la nivel macroeconomic. Inflaţia trebuie deosebită de deflaţie şi stagflaţie. Deflaţia – un proces monetar – real de reducere sau blocare a creşterii preţurilor pe baza micşorării masei monetare aflate în circulaţie. Stagflaţia reflectă acea situaţie din economia naţională când concomitent are loc creşterea inflaţiei, şomajului şi stagnarea sau chiar scăderea volumului de producţie.

Cauzele inflaţiei sunt următoarele:– cauza monetară (inflaţia prin monedă), care reflectă creşterea masei monetare peste

limitele necesare, ceea ce duce la creşterea preţurilor şi deprecierea monedei;

35


– cauza cererii (inflaţie prin cerere), care reflectă un proces de sporire a cererii agregate de mărfuri şi servicii ce depăşeşte oferta agregată al acestora. Acest proces inevitabil duce la majorarea generală a preţurilor. În condiţii economice normale cererea trebuie să stimuleze creşterea producţiei (ofertei). Inflaţia prin cerere mai este generată şi de sporirea cu un ritm mai înalt al salariului în raport de ritmul de creştere a productivităţii muncii, cât şi de majorarea achiziţiilor de stat;

– cauza creşterii costurilor de producţie (inflaţie prin costuri). Creşterea costurilor de producţie este provocată de sporirea preţurilor la factorii de producţie (muncă, capital, resurse naturale);

– cauza importului (inflaţia prin import), care este determinată de liberalizarea comerţului internaţional (importul la un preţ înalt al gazelor naturale, petrolului, energiei electrice, îngrăşămintelor minerale etc.) şi care influenţează creşterea generală a preţurilor.

Indicii şi coeficienţii măsurării inflaţiei contemporane:- indicele general al preţurilor (IGP) sau deflatorul PIB, PNB, care este calculat prin

raportarea PIB sau PNB, calculat în preţurile curente, la PIB sau PNB, calculat în preţurile perioadei de bază:

IGP= PIB în preturile perioadei curentePIB în preturile perioadei de baza

.

Rata inflaţiei (Ri): Ri=( IGP−1 )×100% .- indicele preţurilor de consum (IPC) include preţurile la principalele produse alimentare,

nealimentare şi servicii, care alcătuiesc aşa numitul “coş de consum” şi se determină după formula:

IPC=∑ (Q0×P1 )

∑ (Q0×P0 ),

unde: Q0 – reprezintă structura coşului de bunuri ce reflectă nevoia socială în perioada de bază;P0, P1 – preţul curent şi cel de bază.

- indicele puterii de cumpărare a banilor se determină ca raport procentual dintre puterea de cumpărare a banilor în perioada curentă şi puterea de cumpărare a banilor în perioada anterioară.

În funcţie de ritmul de modificare al preţurilor, există următoarele forme de inflaţie:1. inflaţie rampantă sau târâtoare – se caracterizează printr-o creştere neesenţială a

preţurilor cu 3-4% anual;2. inflaţie moderată – creşterea anuală a preţurilor între 5-10% anual;3. inflaţie rapidă – creşterea anuală a preţurilor între 11-20%;4. inflaţie galopantă – creşterea anuală a preţurilor între 21-50%;5. hiperinflaţia – care reflectă creşterea anuală a preţurilor de sute şi mii de ori şi are loc în

cazul, când ritmul de creştere lunară a preţurilor întrece pragul de 50% în timp de cel puţin de jumătate de an.

În afară de inflaţia legată de majorarea preţurilor mai există:1. inflaţie echilibrată – situaţia când concomitent cu creşterea preţurilor are loc creşterea

salariilor şi veniturilor;2. inflaţia neechilibrată – situaţia când se petrece creşterea bruscă a preţurilor în unele ramuri,

veniturile rămânând neschimbate;3. inflaţie anticipată – situaţia când procesele inflaţioniste sunt prognozate de către stat;4. inflaţie neanticipată – situaţia când procesele inflaţioniste nu sunt prognozate de către stat şi

se caracterizează prin creşterea bruscă a preţurilor;5. inflaţie controlată – situaţia când statul poate încetini sau accelera ritmul de creştere a

preţurilor pe termen mediu;6. inflaţie necontrolată – când statul nu are pârghii reale pentru corectarea inflaţiei.

Consecinţele inflaţiei: Inflaţia are consecinţe pozitive şi negative. La consecinţele pozitive se referă:

36


a) inflaţia până la 5% are o influenţă pozitivă asupra investiţiilor de capital, deoarece întreprinzătorul întoarce împrumutul primit de la bancă cu o capacitate a monedei mai scăzută;

b) inflaţia generează o ieftinire a mărfurilor autohtone măsurate în valută străină, ce stimulează exportul de mărfuri.

Consecinţele negative ale inflaţiei pot fi divizate în două grupe: consecinţe economice şi consecinţe sociale.

Consecinţe economice au ca efect: agravarea dezechilibrelor dintre ramurile economiei naţionale şi dintre structurile cererii şi ofertei agregate; deprecierea investiţiilor de capital şi stoparea construcţiilor capitale; sporirea costurilor de producţie; devalorizarea veniturilor bugetare; deprecierea monedei naţionale etc.

Consecinţele sociale ale inflaţiei au ca efect: reducerea consumului populaţiei, deoarece creşterea preţurilor duce la micşorarea volumului mărfurilor şi serviciilor procurate de consumatori; deprecierea acumulărilor băneşti ale populaţiei; redistribuirea veniturilor şi diferenţierea socială a populaţiei; aprofundarea inegalităţii economice dintre diferite pături ale societăţii; reducerea nivelului de ocupare a forţei de muncă.

Politicile antiinflaţioniste sunt măsuri antiinflaţioniste şi urmăresc prevenirea, diminuarea şi controlul inflaţiei, precum şi protecţia subiecţilor economici de creşterea preţurilor şi diminuarea puterii de cumpărare a banilor.

Politicile antiinflaţioniste pot fi divizate în două grupe: politici de ordin strategic şi politici de ordin tactic.

La politicile antiinflaţioniste de ordin strategic se referă:

– reducerea cererii agregate în baza: micşorării cheltuielilor publice; reducerii deficitului bugetar; reducerii datoriei publice; majorării impozitelor asupra veniturilor;

– stimularea ofertei de mărfuri şi servicii în baza: stimulării producţiei de mărfuri autohtone; atragerii investiţiilor străine directe; reducerii impozitelor şi taxelor asupra agenţilor economici; acordării subvenţiilor agenţilor economici;

– reducerea masei monetare aflate în circulaţie în baza: reducerii emisiei de bani de către Banca Naţională; reducerii împrumuturilor străine destinate pentru acoperirea deficitului bugetare; majorarea de către Banca Naţională a rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale; “îngheţarea” preţurilor şi a salariilor.

La politicile antiinflaţioniste de ordin tactic se referă măsurile de protecţie a populaţiei:

– indexarea veniturilor populaţiei (salariilor, pensiilor, burselor, indemnizaţiilor şi ajutoarelor sociale) în raport cu dinamica ratei inflaţiei;

– fixarea preţurilor la produsele de prima necesitate (pâine, lapte);

– privatizarea întreprinderilor de stat nerentabile;

– simularea importului de mărfuri care nu se produc în ţară;

– mărirea ratei dobânzii la depunerile populaţiei în băncile comerciale şi corelarea ei cu dinamica ratei inflaţiei.

37


Strategiile antiinflaţioniste trebuie să fie flexibile, să formeze un sistem unitar de măsuri care să se completeze cât mai bine.

12.4 Interacţiunea dezvoltării economice şi sociale. Nivelul şi calitatea vieţiiOrice ţară, ţinând cont de condiţiile ei economice şi sociale, elaborează politica sa socială

specifică. Politica socială a statului constă în reglarea condiţiilor social-economice de viaţă a societăţii. Politica socială a statului prevede: susţinerea relaţiilor normale dintre diferite grupe şi pături sociale ale populaţiei; crearea condiţiilor de ridicare a nivelului de trai a membrilor societăţii; acordarea garanţiilor sociale tuturor cetăţenilor în activitatea de muncă; apărarea drepturilor civile a populaţiei. Direcţiile politicii sociale:

1) crearea condiţiilor necesare pentru majorarea veniturilor populaţiei;2) reducerea inegalităţilor economice şi a nivelului de sărăcie în societate;3) asigurarea unui nivel înalt a calităţii vieţii în ţară;4) ridicarea nivelului de trai a populaţiei;5) asigurarea echităţii sociale în ţară;6) exercitarea protecţiei sociale a populaţiei.Una din direcţiile principale în politica socială a statului este majorarea veniturilor

nominale, disponibile şi reale a populaţiei. Veniturile familiale se formează din următoarele surse:

a) veniturile de la factorii de producţie în formă de salariu, rentă şi profit;b) veniturile băneşti de la operaţiunile financiar-creditare în formă de dobânzi şi

dividende;c) veniturile obţinute din conturile programelor sociale în formă de pensii, indemnizaţii,

ajutoare etc. Inegalitatea veniturilor inevitabil duce la apariţia sărăciei. Criteriile sărăciei: nivelul scăzut de venituri a familiei (mai jos de coşul de consum; numărul mare de membri ai familiei inapţi de muncă (copii, bolnavi, bătrâni)); minimul mijloacelor de existenţă în ţară la etapa dată (nivelul coşului de consum).

Calitatea vieţii reprezintă ansamblu condiţiilor naturale, tehnice, economice, politice, culturale, etice care asigură integritatea biologică, socială şi spirituală a fiinţei umane. Principalele componente ale calităţii vieţii sunt:

1) calitatea mediului ambiant;2) starea demografică;3) calitatea condiţiilor de muncă;4) mărimea şi structura veniturilor populaţiei;5) accesul la instruire, educaţie, cultură, sport;6) mediul social-politic din ţară;7) starea de sănătate a populaţiei;8) existenţa timpului liber pentru recuperarea fizică şi intelectuală a forţei de muncă;9) existenţa programelor sociale de protecţie a populaţiei.

Calitatea vieţii este influenţată de următorii factori: calitatea solului şi subsolului; progresul tehnico-ştiinţific şi economic; mărimea, structura şi dinamica avuţiei naţionale şi a venitului naţional; starea mediului ambiant; gradul de acces la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

Principala componentă a calităţii vieţii o constituie nivelul de trai a populaţiei. Indicatorii nivelului de trai: durata medie a vieţii; rata mortalităţii; starea de sănătate a populaţiei; nivelul de instruire a populaţiei; rata analfabetismului; gradul de ocupare a forţei de muncă şi rata şomajului; condiţiile, spaţiul locativ şi confortul locuinţei; numărul mediu al orelor de muncă pe zi şi săptămână; durata timpului de transport la locul de muncă; concedii anuale plătite; timpul liber şi modul de utilizare a lui; nivelul, structura şi dinamica consumului de bunuri materiale şi coşul de consum; nivelul şi dinamica venitului; nivelul şi evoluţia preţurilor; nivelul sărăciei; poluarea aerului, solului, apei; nivelul zgomotului ş.a.

38

te (part 2)

Documents