SECRETUL COPILĂRIEI

PROBLEMA SOCIALĂ A COPILULUI

De câţiva ani încoace, ne găsim în faţa unei mişcări sociale în favoarea copilului. Fără să fi fost organizată şi condusă de vre-un iniţiator, această mişcare a luat naştere ca o evoluţie a naturii într-un ţinut vulcanic în care apar, ici şi colo, mici focare împrăştiate. Aşa iau naştere marile mişcări. Fără îndoială că ştiinţa a contribuit mult la conştientizarea problemei şi poate fi considerată ca impuls iniţial al mişcării sociale în favoarea copilului. Mai întâi igiena a fost cea care a început să combată mortalitatea infantilă şi ne-a făcut să vedem în elev un martir neştiut, condamnat pe viaţă la un fel de temniţă crudă, care este de multe ori şi în multe privinţe, şcoala. Când spun condamnat pe viaţă, mă gândesc la faptul că odată cu terminarea şcolii se duce şi copilăria. Igiena ni-l descrie pe elev ca pe un nenorocit, istovit sufleteşte, deosebit ca inteligenţă, vicios, cu spatele îndoit, cu pieptul nedezvoltat şi ameninţat de tuberculoză.

În sfârşit, acum treizeci de ani, noi spuneam că e fiinţa umană cea uitată de societate, mai mult, uitată de înşişi aceia care îl iubesc, care i-au dat şi-i protejează viaţa. Nu e copilul o piedică în calea adulţilor, angrenaţi în afaceri din ce în ce mai urgente, mai rapide? În casele din ce în ce mai strâmte ale oraşelor moderne în care se aglomerează familiile, nu mai e loc pentru copii. În stradă nu e loc pentru că vehiculele se înmulţesc iar trotuarele sunt înţesate de lume grăbită. Adulţii n-au timp să se ocupe de ei, deoarece, şi tatăl şi mama pleacă de acasă, grăbiţi să meargă la lucru. Când nu se găseşte lucru, mizeria îi târăşte şi pe copii împreună cu adulţii. Dar şi în familiile de condiţie bună, copilul bogat este exilat în camera copiilor, lăsat în grija unei persoane străine, plătite şi nu îi este îngăduit să intre în camerele rezervate celor ce i-au dat viaţă. Nu există refugiu unde copilul să poată simţi că sufletul lui e înţeles, unde activitatea să nu-i fie stânjenită. Oriunde ar fi el trebuie să stea în nemişcat, să nu se atingă de nimic, pentru că nimic nu e al lui, totul este proprietatea adultului: tabu pentru copil. Unde sunt lucrurile acestuia? Până acum câteva zeci de ani, nu existau scaune pentru copii, de unde şi expresiile simbolice: "Eu te-am ţinut pe genunchi când erai mic", sau "Tu ai învăţat aceasta în braţele mamei tale". Într-adevăr, când un copil se atingea de mobilele părinteşti, era mustrat, când se aşeza pe scări, era mustrat, când se aşeza pe jos, era mustrat; doar când vre-un adult se îndura să-l ia în braţe, atunci putea şi el să şadă.

Aceasta e situaţia copilului care trăieşte în mediul adultului; e cel care deranjează, cel ce caută dar nu găseşte nimic pentru el, cel ce intră şi e izgonit. Starea sa seamănă a unui om lipsit de drepturi civile, fără ambianţă proprie, un extra-social pe care oricine îl poate trata fără respect, îl poate pălmui, pedepsi şi bate, în virtutea unui drept natural: dreptul de adult.

Printr-un fenomen sufletesc misterios, adultul a uitat să pregătească un mediu pentru copilul său; în organizarea socială şi-a uitat propriul său fiu. El, care face nenumărate legi de dreptate, şi-a lăsat propriul său moştenitor fără lege, deci în afara legii, fără drepturi, la bunul plac al fărădelegii ce zace în adâncul sufletului oricărui adult. Iată ce putem spune despre copil, despre fiinţa ce vine pe lume aducând puteri proaspete, puteri care ar trebui să fie vântul purificator ce suflă din generaţie în generaţie şi alungă putoarea asfixiantă, acumulată într-o omenire care trăieşte greşit.

1

Dar iată această fiinţă uitată se impune acum, dintr-o dată, văzului lumii şi e descoperită de o societate oarbă şi nepăsătoare de veacuri, poate chiar de la începutul veacului omenesc

A început igiena, sărind în ajutorul lui, ca în timpul unui dezastru, ca într-un cataclism ce a făcut nenumărate victime, luptând împotriva mortalităţii infantile din primul an al vieţii: atâţia erau cei morţi, încât cei ce umbreau încă pământul se puteau socoti, pe drept cuvânt, supravieţuitori ai unui cataclism ce i-a cruţat. În acest fel, igiena, odată ce s-a afirmat ca ştiinţă şi a fost popularizată ca o problemă vitală, a reuşit, încă de la începutul secolului al XX –lea, să dea o nouă imagine asupra vieţii copilului

Şcolile s-au transformat atât de mult încât cele de acum câteva decenii ne par îndepărtate cu secole. Concepţiile despre educaţie au început să fie mai blânde şi mai îngăduitoare faţă de copii, atât în familie cât şi în şcoală.

Dar, în afara acestor consecinţe ale progresului ştiinţific nu există decât iniţiative răzleţe pornite din sentiment. Mulţi reformatori ai timpurilor noastre ţin seama de copil. În oraşe se construiesc parcuri pentru copii, locuri de joacă, aşa zise “play-grounds”; în organizarea teatrelor, mulţi se gândesc la teatre pentru copii, în biserici se fac slujbe pentru copii, se tipăresc cărţi şi ziare pentru ei, se organizează excursii. În industrie, fabricanţii se gândesc şi ei la copii: fac îmbrăcăminte, mobilă, veselă în mărimea potrivită pentru ei. În sfârşit, odată cu conştiinţa organizării claselor sociale, s-a încercat a se organiza şi copiii spre a li se da sentimentul disciplinei şi al demnităţii ce rezultă din aceasta, cum se face în cercetăşie, în “republicile de copii” ş.a. Reformatorii politici, revoluţionarii timpurilor noastre, acordă importanţă copiilor şi îi adună spre a pregăti instrumente docile pentru intenţiile lor viitoare. Copilul e prezent peste tot, în bine şi în rău, în sentimentul curat de a-l ajuta ca şi în intenţia de a-l exploata,. Astăzi el se naşte ca o individualitate socială. E puternic şi pătrunde peste tot. Nu mai e un apendice al familiei, nu mai e copilul ce mergea la plimbare, duminica, în haine de sărbătoare, de mână cu tatăl său, ascultător şi grijuliu să nu-şi strice hainele. Nu. Copilul e acum o personalitate mare care a invadat lumea socială.

Însă, aşa cum spuneam, această mişcare este o una naturală, nu e provocată şi întreţinută de iniţiatori, nu e organizată şi condusă de organizaţii. Ea e numai o dovadă că a venit timpul copilului şi că în faţa noastră se ridică o mare problemă: problema socială a copilului.

E bine să înţelegem semnificaţia unei mişcări sociale în favoarea copilului, o semnificaţie imensă pentru societate, pentru civilizaţie, pentru omenirea întreagă. Toate operele risipite de până acum, fără legătură între ele dovedesc că nu au o importanţă constructivă; ele sunt – am putea spune – numai semne ale unor mişcări reale şi universale care a început şi că o mare reformă socială e pe cale de a se realiza sub ochii noştri. Această reformă e mare şi vesteşte vremuri noi, o nouă eră a civilizaţiei. Noi suntem cei din urmă supravieţuitori a unei epoci pe sfârşite, în care oamenii au muncit numai spre a construi un mediu comod şi confortabil pentru ei înşişi, un mediu corespunzător umanităţii adulte. De data aceasta, suntem în pragul unei lumi noi în care trebuie să se lucreze pentru două umanităţi, a adulţilor şi a copiilor. Şi ne îndreptăm spre o civilizaţie care trebuie să pregătească două medii sociale, două lumi deosebite: lumea adulţilor şi lumea copiilor.

2

Dar munca ce trebuie să o îndeplinim nu constă doar în a organiza logic şi din exterior toate mişcările sociale începute. Nu e vorba de a strânge şi a coordona diferitele măsuri sociale publice şi private în folosul copiilor. În acest caz am fi nişte adulţi ce se organizează spre a ajuta un obiect exterior: copilul.

Problema socială a copilului însă îşi află rădăcinile ei în viaţa interioară a noastră, a adulţilor. Ea ne priveşte pe noi, noi trebuie să ne curăţim conştiinţa, spre a ne înnoi. Copilul nu e o fiinţă străină pe care adultul să o poată privi din afară, pe baza unor criterii obiective. Copilul e începutul vieţii adultului, mai mult, el l-a creat pe adult. Binele şi răul din adult sunt în strânsă legătură de dependenţă cu viaţa copilului din care acesta a crescut. Copilul e omenirea viitoare întreagă dar e şi rodul nostru. Asupra lui s-au răsfrânt şi în el s-au întipărit toate greşelile noastre, el poartă pecetea de neşters a ignoranţei noastre. Noi vom muri, dar copiii noştri vor purta în sine urmările răului prin care le-am deformat pentru totdeauna sufletele.

Şi acest lanţ e continuu şi neîntreruptCine atinge un copil, atinge punctul cel mai sensibil al unui întreg ale cărui

rădăcini se înfig în trecutul cel mai îndepărtat şi al cărui creştet se îndreaptă spre nemărginirea viitorului. Cine atinge un copil, atinge punctul cel fraged al vieţii, în care totul se poate încă hotărî, în care totul se poate înnoi; căci în copil totul palpită arzând de viaţă, în el sunt ascunse tainele sufletului, în el se plămădeşte crearea omului adult. A lucra pentru copil, a duce până la capăt munca obositoare de a-l salva, înseamnă a cuceri secretul umanităţii însăşi, aşa cum, până acum, au fost cucerite atâtea taine ale naturii externe.

Această problemă socială a copilului e ca o plantă ce abia răsare din pământ şi ne farmecă prin prospeţimea ei; dar când dorim s-o culegem, ne dăm seama că are rădăcini puternice. Rădăcini ce nu se pot smulge. Şi de-am săpa încontinuu în pământ, mergând tot mai adânc, am descoperi în cele din urmă că rădăcinile ei se răspândesc în toate părţile şi se pierd în adâncimi de labirinturi nesfârşite. Aceasta este simbolul unui fapt real şi impresionant; cine ar fi în stare să scoată această plantă, ar trebui să scormonească întreg pământul.

Aceste rădăcini simbolizează inconştientul din istoria omenirii. Trebuie să mişcăm din loc acele idei fixe care sălăşluiesc în sufletul omului şi care l-au făcut incapabil să simtă copilul , să poată avea conştiinţa instinctivă a sufletului acestuia. Impresionanta orbire a adultului, insensibilitatea lui faţă de propriii săi copii, rodul propriei sale vieţi, au, de bună seamă, rădăcini adânci, ce s-au multiplicat de-a lungul generaţiilor. Iar suferinţa neînţeleasă a copilului, atât de iubit în mod conştient şi atât de dispreţuit în mod inconştient, e o oglindă a rătăcirii noastre şi un avertisment pentru viaţa noastră. Toate acestea dovedesc existenţa unui conflict universal, neştiut, între adult şi copil. Problema socială a copilului ne ajută să pătrundem legile formării omului şi să ne formăm o conştiinţă nouă, să dăm o orientare nouă vieţii noastre sociale.

3

NOUL NĂSCUT

“Mi s-a povestit despre un om care a trăit în întunericul cel mai de nepătruns; ochii lui n-au văzut nici cea mai slabă rază de lumină, ca în adâncimile unui abis”.

“Mi s-a vorbit despre un om care a trăit în tăcere; nici un zgomot, cât de mic, n-a izbit vre-o dată urechea lui”.

“Am auzit vorbindu-se despre un om care a trăit permanent înnecat în apă, o apă de o stranie încropeală; şi care, dintr-o dată s-a pomenit printre gheţuri. Şi a desfăcut atunci plămâni ce n-au mai respirat (ce sunt chinurile lui Tantal faţă de chinul lui?!; dar a învins). Aerul umplu dintr-o dată plămânii lui strânşi dintru început şi omul strigă”!

“Şi se auzi pe pământ un glas cutremurător, care nu s-a mai auzit până atunci ,ieşind dintr-un gâtlej care n-a mai vibrat vre-o dată”. . ……………..

“Era omul ce se odihnise. Cine şi-ar putea închipui repaosul absolut? Repaosul celui ce nu se osteneşte nici să mănânce, căci alţii mănâncă pentru el; şi stă în părăsirea tuturor fibrelor sale, căci alte ţesături vii îi dau căldura de care are nevoie spre a trăi; nici măcar ţesăturile lui cele mai intime nu lucrează spre a se apăra de veninuri şi baccili, căci alte ţesături lucrează pentru el şi oxigenul îi este dăruit fără a respira: printr-un privilegiu unic între cei vii”.

“Singura lui muncă: aceea a inimei, care a bătut înainte ca el să fi fost. Da, pe când el nici nu era, bătea totuşi inima lui, şi încă îndoit de cum bate o altă inimă; era totuşi o imină de om”.

“Şi acum se avântă singur, luând asupra sa toată munca, toate oboselile, rănit de lumină şi de zgomote, istovit până în cele mai adânci fibre ale fiinţei sale, scoţând marele strigăt:

De ce m-ai părăsit?“Şi atunci, întâia oară omul uneşte în sine pe Cristos care moare şi Cristos care

se înalţă”.La naştere, copilul nu intră în ambianţă naturală ci în cea a civilizaţiei în care se

desfăşoară viaţa oamenilor, o ambianţă deasupra celei naturale, creată de om, prin exploatarea naturei în folosul vieţei sale, a uşurărei adaptării sale.

Dar ce a făcut civilizaţia spre a ajuta pe noul născut, pe cel ce face cea mai grea din sforţările de adaptare când, născându-se, trece de la o viaţă la alta?

Această dureroasă trecere a naşterei ar trebui să fie ajutată printr-un tratament ştiinţific al noului născut, pentru că în nici o altă epocă a vieţei sale, omul nu trece printr-un moment de luptă, de contrast şi de suferinţă ca aceasta. Cei ce, spre a se justifica, afirmă că noul născut e inconştient şi deci nu suferă, uită câte ajutoare se dau şi cu câtă îngrijire se înconjoară suferinzii ce şi-au pierdut conştiinţa acestei nevoi pretinde aci, ca în ori care altă epocă a vieţei, atenţia cea mai desăvârşită a ştiinţei şi a sentimentului.

În istoria civilizaţiei este, deci, o lacună. Pagina întâia a vieţei omeneşti este o pagină albă, pe care nimeni n-a scris nimic, pentru că nimeni nu s-a preocupat de întâile nevoi ale omului. Cu toate acestea, ne convingem pe zi ce trece tot mai mult de un adevăr impresionant, dovedit de atâta experienţă: că neajunsurile primei epoci a vieţei (începând chiar înainte de naştere) au urmărit asupra întregei vieţi a omului. Viaţa embrională şi viaţa infantilă hotărăşte (cum se recunoaşte de toţi, astăzi) sănătatea

4

adultului, a rasei. De ce atunci nu se ia în seamă naşterea, criza cea mai greu de trecut din viaţă?

Până la momentul naşterii, copilul s-a dezvoltat ferit de orice lovire, de orice oscilaţie de temperatură, în lichidul cald şi uniform creat anume pentru odihnă, unde nu pătrunde nici o licărire de lumină, nici un zgomot. Apoi, dintr-o dată, schimbă această ambianţă lichidă spre a trăi în aer, fără să treacă prin transformări treptate, cum se întâmplă de exemplu cu mormolocul ce se metamorfozează în broască. Copilul apare în ambianţa omului adult, cu ochii săi ce n-au mai văzut lumina, cu urechile sale ce n-au cunoscut decât tăcerea. Corpul ce n-a fost măcar atins e isbit acum brutal de obiectele solide şi e frământat de mâinile fără suflet ale omului adult care, se mândreşte în alte împrejurări.

Dar nu numai contrastul dintre cele două ambianţe îi aduce suferinţă. El, care tot timpul odihnise, îndură acum chinuitoarea sforţare de a se naşte prin puterile sale proprii; corpul său e strivit de parcă ar trece printr-o maşină infernală ce-I mişcă din loc oasele.

Ajunge printre noi istovit de contrastul înfiorător dintre repaosul absolut şi neînchipuita sforţare a naşterii. E ca un călător ce vine din depărtări necunoscute rănit şi sleit de puteri.

Ce facem noi spre a-l primi şi a-l ajuta după o asemenea suferinţă?Toţi ne gândim numai la mamă.Medicul aruncă decât o privire, în treacăt, asupra noului născut, parcă ar zice:

“Fii viu, luptă deci singur”! Ai casei îl privesc în schimb cu duioşie, mişcaţi, copleşiţi de o fericire ce nu se poate exprima şi îi dau “bun venit”! cu acel egoism ce se bucură de un dar al naturii:

“Copilul”! … “Fiul”! …Ţoţi câţi l-au aşteptat sunt nerăbdători să se bucure de el, să-l admire, să-l

atingă. Tatăl său va dopri să-I vadă culoarea ochilor, căsnindu-se să desfacă pleoapele noii creaturi şi caută râzând de bucurie, privind pupilele ce-l vor vedea şi-l vor recunoaşte odată.

Dar “omul ce suferă”, întâia icoană a lui Cristos cel curat şi neânţeles, nimeni nu-l vede în copilul abea născut.

Se zice “Aşa e natura; ea este salvatoarea prevăzătoare; şi, la urma urmelor, orice fiinţă omenească trebuie să treacă prin această încercare”. Dar, s-ar putea răspunde omului adult cu o dreptate şi mai mare: “Trăeşte şi fii sănătos; după natură poţi trăi şi gol, fără apărare, prin păduri”! De ce s-au fabricat atuncea atâtea unelte de apărare, haine, case, sobe?

Moartea este şi ea un lucru natural şi fatal, pe care trebuie să-l cunoască orice fiinţă vie. De ce să ne silim atunci să îndulcim prin toate mijloacele acest mare moment? De ce căutăm să uşurăm ori ce durere când ştim că nu putem face nimic în faţa morţii?

Numai când e vorba de copil civilizaţia tace şi se ocupă de întuneric.

5

ÎNTRUPAREA

Noul născut poate fi privit ca un spirit ce s-a-ntrupat în carne spre a veni să trăiască în lume. Conceptul “întrupării” e ţinut de creştinism printre cele mai cinstite taine ale religiei; e taina întrupării spiritului sfânt: "Et incarnatus est de Spirito Sancto: et homo factus est”.

Ştiinţa însă priveşte această fiinţă nouă ca şi când ar veni din nimic. Dacă e aşa, atunci e numai carne, nu un spirit încarnat; e numai un complex de ţesuturi şi organe ce se dezvoltă alcătuind un tot viu. Dar chiar aşa de-ar fi, şi tot ar fi un mister. Cum s-a ivit acest corp complicat şi viu din nimic?

Pentru noi, noul născut este un punct de plecare impresionant.Copilul se naşte inert şi multă vreme după aceasta va mai rămâne aşa, fără să

se poată ridica, având nevoie de îngrijire ca un infirm, ca un paralitic; e mut şi glasul lui multă vreme nu se aude decât în plâns, în strigătul de durere, făcându-ne să alergăm la el ca la o fiinţă ce strigă după ajutor……

Numai după un timp îndelungat, după luni, un an întreg şi mai bine, acest corp se va ridica, va umbla, nu va mai fi un corp de infirm ci corpul omului-copil. Şi numai după luni şi ani acest glas va fi glasul unui om.

Prin civântul “întrupare” noi voim să înţelegem fenomenele psihice şi fiziologice ale creşterei.

Întruparea este procesul misterios al unei energii ce însufleţeşte corpul inert al noului născut, ce dă cărnii membrele sale, organelor de articulare cuvântul, omului puterea de a lucra după voinţă.

E în adevăr impresionant cum copilul se naşte şi rămâne atâta vreme inert, pe când, puii mamiferelor, aproape numaidecât, sau cel puţin foarte scurt timp după naştere, se pot ridica, pot sta în preajma mamei lor şi se pot folosi de un limbaj propriu al speciei lor, deşi încă plângător şi nedesăvârşit. Dar pisicuţele miaună în adevăr, meii behăe timid, iar mânzul nechează în lege; glasuri sfioase, de bună seamă, ce tind mai mult spre tăcere. De fapt, lumea nu răsună de ţipetele şi plânsul animalelor nou-născute. Timpul lor de pregătire e scurt, iar pregătirea uşurează; s-ar putea spune că animalele se nasc gata însufleţite de instinctele ce vor hotărâ faptele lor. Se poate întrezări saltul uşor pe care îl va face tigrul şi cum va sări iedul ce abia s-a ridicat în picioare după naştere. Aşa dar, fiinţele ce se nasc nu sunt numai nişte corpuri materiale, ci închid în ele funcţiuni ce nu se pot atribui organelor fiziologice ce trebuiesc considerate ca funcţiuni ce depind de instinct. Toate instinctele se manifestă prin mişcări, caracteristice speciei, mai statornice şi mai deosebitoare decât însăşi forma corpului. Animalul, cum spune şi cuvântul, e caracterizat prin însufleţire, prin suflet, nu prin formă. Toate aceste caractere ce nu sunt funcţiuni ale organizmului vegetativ le-am putea numi “caractere psihice”. Ele se găsesc în toate animalele, încă de la naştere; de ce tocmai omul-copil să nu le aibă, să fie numai un corp, fără suflet?

O anumită teorie ştiinţifică explică mişcările instinctive ale animalelor, socotindu-le ca o urmare a experienţei speciei în epoce anterioare, transmisă prin ereditare. De ce tocmai omul să fie o fiinţă care nu e în stare a moşteni de la strămoşii săi? Căci oamenii totdeauna au umblat în două picioare, au vorbit limbaj articulat şi au lăsat urmaşilor moştenire ceea ce au putut câştiga.

6

Trebuie să fie un adevăr care se ascunde îndărătul acestor contradicţiuni. Spre a înţelege mai uşor, să facem o asemănare. Să ne gândim la lucrurile ce le fabricăm noi. Sunt lucruri ce se fac în serie, toate la fel, le facem în grabă cu tiparul sau cu o maşină. Sunt însă altele pe care le facem cu mâna, şi se deosebesc unele de altele. Valoarea obiectelor făcute cu mâna stă în faptul că fiecare poartă pecetea directă a autorului său: a isteţimei unei femei ce face o dantelă sau pecetea unui geniu ce creează o operă de artă. Aşa este deosebirea dintre om şi animal. Animalul e ca un obiect ce se fabrică în serie: fiecare individ reproduce întocmai caracterele uniforme fixate pentru întreaga specie. Omul, dimpotrivă, e ca lucrul făcut de mână: fiecare deosebit, fiecare având un spirit creator, al lui, ce face din el o operă de artă a naturei. Dar munca e înceată şi lungă. Înainte de a se vedea efectele din afară, trebuie să se fi săvârşit o muncă înăuntru şi nu o muncă prin care să se reproducă un tip fix ci una prin care se creează activ un tip nou, o taină, o surpriză. Munca aceasta multă vreme se săvârşeşte în ascuns, în taină, cum se întâmplă şi în crearea operei de artă, pe care autorul o păstrează în intimitatea atelierului său, unde se întrece pe sine însuşi, înainte de a o expune în public.

Această muncă, prin care se formează personalitatea omenească, este opera nevăzută a întrupării. Omul inert este o enigmă. Un singur lucru se poate şti: că va putea totul. Dar e cu neputinţă să ştim cine va fi, ce va face noul născut ce stă în faţa noastră. Corpul acesta inert are un mecanism mai complicat decât toate mecanismele fiinţelor vii, însă e numai al lui, omul îşi aparţine sieşi.El trebuie să se întrupeze prin propria lui voinţă. Artiştii, muzicanţii, cântăreţii cu voce sublimă, cei ce prin munca mânilor lor au lăsat capodoperele artelor frumoase, dănţuitorii, sportivii, ca şi sfinţii şi tiranii, eroii şi răufăcătorii, toţi s-au născut aşa; toţi au venit pe lume închizând în sine o taină ce încetul cu încetul se putea descifra, în cursul dezvoltării omului, văzând faptele sale în lume.

Fenomenul copilului inert la naşterea sa a provocat întotdeauna reflexiuni filosofice, dar nu a atras până acuma atenţia jmedicilor, nici a psihologilor, nici a educatorilor; arămas un fapt printre multe alte fapte pe care nu poţi decât să le constaţi. Multe fapte rămân în felul acesta, multă vreme, ne băgate în seamă, închise în depozitul încăpător al subconştientului. Însă, această situaţie, în viaţa de toate zilele, a adus cu sine urmări periculoase pentru viaţa sufletească a copilului. Mulţi sunt ademeniţi să creadă nu numai că muşchii sunt pasivi, nu numai carnea ci copilul inert, o fiinţă pasivă, fără viaţă sufletească. Iar în faţa priveliştii măreţe dar târzii a înflorirei sale, adultul se umple de orgoliu, crezând că el l-a însufleţit, prin îngrijirile şi ajutorul ce I-a dat. El îşi face din aceasta o sarcină, o răspundere; adultul crede că el ar fi plăsmuitorul copilului, făuritorul vieţei lui sufleteşti; crede că poate săvârşi din exterior o operă creatoare, dând stimuli, directive şi sugestii spre a dezvolta în copil inteligenţă, sentiment de voinţă. Adultul şi-a atribuit o putere aproape dumnezeiască, a sfârşit prin a se socoti Dumnezeul copilului şi a gândit despre sine, cum scrie în Geneză: “Eu voi crea omul după chipul şi asemănarea mea”. Îngânfarea a fost întâiul păcat al omului; această substituire a omului în locul lui Dumnezeu a fost pricina căderii sale. De fapt, dacă un copil are în sine cheia propriei sale taine, dacă are un plan sufletesc şi directive de desvoltare, acestea trebuie să fie în el potenţiale şi extrem de gingaşe în sforţările lor de împlinire. Intervenţia grosolană a individului adult, volitiv şi ameţit de puterea lui închipuită, poate nimici aceste planuri sau poate devia înfăptuirile ascunse; adultul

7

poate şterge planul dumnezeesc, încă de la început şi, în felul acesta, din generaţie în generaţie, omul se îndepărtează tot mai mult de ceea ce ar trebui să fie. Aceasta este problema cea mare şi cea mai fundamentală dintre problemele practice ale omeniri. Acesta este adevărul: copilul trăieşte o viaţă sufletească activă şi atunci când n-o poate manifesta în afară, pentru că el are nevoie de multă vreme spre a săvârşi în taină anevoioasele sale înfăptuiri.

Aceste perspective noi ale sufletului copilului, aduc în faţa noastră o privelişte înfiorătoare: un suflet întemniţat, în întuneric, ce caută să iasă la lumină, să se nască, să crească, ce însufleţeşte încetul cu încetul carnea inertă, chiemând-o cu strigătul voinţei, înfăţişându-se în lumina conştiinţei cu sforţarea unei fiinţe ce se naşte. Şi în ambianţa vieţei din afară, iată că îl aşteaptă o altă fiinţă, cu puteri uriaşe, care îl înfaşcă aproape strivindu-l. în această ambianţă nu s-a pregătit nimic spre a se primi un fapt măreţ ca acela al întrupării unui om: pentru că nimeni nu vede, nimeni nu aşteaptă; nu există nimeni care să ocrotească această gingaşă lucrare, nici un ajutor nu s-a pregătit şi fiecare lucru e o piedică.

Copilul ce se întrupează este un embrion spiritual care trebuie să trăiască pe socoteala ambianţei. Dar, precum embrionul fizic are nevoie de o ambianţă specială, sânul mamei, tot aşa acest embrion spiritual are nevoe de ocrotirea unei ambianţe externe însufleţite, încălzite de dragoste, bogată în hrană, unde totul e primitor şi nimic nu poate fi o piedică.

Odată înţeles acest adevăr, trebuie schimbată atitudinea adultului faţă de copil. Copilul, văzând aşa, ca embrion spiritual ce se întrupează sub ochii noştri, ne pune pe gânduri şi ne impune îndatoriri noi. Corpul acela micuţ şi gingaş, pe care îl adorăm şi îl copleşim numai cu îngrijiri fizice, care e aproape o jucărie în mâinile noastre, ia o nouă înfăţişare şi ne inspiră respect: “Multa debetur puero reverentia”.

]întruparea e o muncă ascunsă şi obositoare; o muncă creatoare, o dramă necunoscută, ce n-a fost încă scrisă: o pagină albă în istoria omenirei.

Nu există fiinţă creată care să cunoască acea senzaţie istovitoare a voinţei ce încă nu e dar care va trebui să poruncească; şi să conducă lucruri inerte spre a le face active şi disciplinate. O viaţă nesigură şi plăpândă ce abia răsare în conştiinţă, punând simţurile sale în legătură cu ambianţa şi repede năvăleşte în muşchi, în sforţarea necurmată de a se realiza. Această sforţare ascunsă a copilului trebuie să fie sfântă pentru noi, manifestările sale chinuitoare trebuie să ne mişte şi să ne facă să le primim cu dragoste, căci în această perioadă creatoare se hotărăşte personalitatea viitoare a omului. În faţa unei răspunderi ca aceasta, se impune a cerceta şi a studia cu adâncime ştiinţifică nevoile psihice ale copilului şi a-I pregăti o ambianţă vie. E cel dintâi cuvânt al unei ştiinţe ce va trebui să se dezvolte multă vreme, căreia omul trebuie să-I ofere lucrarea inteligenţei sale, căci multe se vor scrie într-ânsa până să se ajungă la ultimul cuvânt asupra formării omului.

Acesta e cel dintâi cuvânt care trebuie scris pe pagina încă albă a istoriei omenirei: pagina istoriei sale care va pune pe copil la locul lui de onoare.

8

PERIOADELE SENZITIVE

De curând descoperite în biologie “perioadele senzitive” au pentru noi o semnificaţie deosebită, prin faptul că ele explică multe din secretele dezvoltării. De ce atârnă dezvoltarea? Cum se face că o fiinţă vie creşte? Când se vorbeşte despre dezvoltare, despre creştere, se vorbeşte despre un fapt pe care îl putem constata obiectiv, dar abia de curând mecanismul său intern a fost înţeles mai în amănunt. Două contribuţii majore pentru lămurirea acestei probleme provin din cercetările mai recente. Una provine din studiile asupra glandelor cu secreţie internă care privesc creşterea fizică. Cunoştinţele noi privitoare la aceste glande s-au popularizat cu repeziciune în urma uriaşei influenţe pe care au avut-o asupra îngrijirii copiilor. Cea de a doua este descoperirea “perioadelor senzitive” care oferă noi mijloace spre a înţelege creşterea psihică. Ele au fost descoperite la animale de către un om de ştiinţă olandez, De Vries. La rândul nostru, noi le-am descoperit în creşterea copiilor în şcolile noastre şi le-am pus în slujba educaţiei.

E vorba de anumite epoci în care fiinţele în formare (adică în stare infantilă) au o sensibilitate de o forţă deosebită dar de scurtă durată, care le ajută să câştige anumite calităţi şi care dispare îndată ce acestea au fost dobândite. Toate trăsăturile se cuceresc în modul acesta, cu ajutorul unui impuls şi al unei posibilităţi trecătoare. Prin urmare creşterea nu e ceva de neînţeles, o fatalitate ereditară înăuntrul fiinţelor, ci e o muncă minuţios călăuzită de instincte periodice trecătoare, care „împing” fiinţa aflată în dezvoltare spre o activitate determinată, ce, de multe ori, se deosebeşte în mod izbitor de aceea a individului adult. De Vries a observat pentru întâia oară perioadele senzitive la insecte. Ele au perioade de formare uşor de constatat căci trec prin faze de metamorfoză asupra cărora se pot face observaţii în laboratoarele experimentale.

Să luăm de exemplu acel citat de către De Vries, un umil viermişor, omida unui fluture. Se ştie că omizile cresc repede, hrănindu-se cu lăcomie şi de aceea sunt o adevărată pacoste pentru plante. Omida despre care vorbim, în primele zile ale vieţii sale, nu se poate hrăni cu frunzele mari ale arborilor ci cu frunze mici şi fragede ce se găsesc pe vârfuri. Se întâmplă însă că buna mamă, fluturele, din instinct, aşează ouăle în partea opusă, adică în colţul dintre creangă şi trunchi, spre a asigura urmaşilor săi un loc ferit de primejdii. Cine spune „puilor de omidă” că frunzele cele fragede de care au nevoie se găsesc tocmai pe vârfuri? Iată însă că omida e înzestrată cu o sensibilitate deosebită la lumină: lumina o atrage, o farmecă şi viermişorul porneşte în salturi, cum e mersul omizilor, spre locul unde lumina e mai activă, spre vârfurile crengilor şi se trezeşte înfometat printre frunzele proaspete care îl vor sătura. Şi, ceea ce pare ciudat, e faptul că, îndată ce această perioadă se termină, îndată ce omida a crescut şi se poate hrăni cu orice frunză, pierde sensibilitatea la lumină. După o bucată de vreme lumina n-o mai atrage, o lasă nepăsătoare, instinctul e orbit cu desăvârşire; timpul în care el a avut un rost a trecut şi, de acum înainte, omida va umbla pe alte drumuri, căutând alte mijloace de viaţă.

Omida nu e acum oarbă la lumină, e doar indiferentă.Aceste observaţii ne pot fi de mare ajutor spre a putea înţelege şi creşterea

copiilor. De o parte un impuls ce însufleţeşte, ce împinge spre săvârşirea unor acte surprinzătoare care ne uimesc, de altă parte o indiferenţă care transformă fiinţa într-una oarbă şi indiferentă. Adultul nu are nici o putere asupra acestor stări deosebite. Dar

9

când copilul nu poate lucra după norma perioadei sale senzitive, prilejul unui câştig natural e pierdut, şi e pierdut pentru totdeauna

În timpul dezvoltării sale psihice, copilul face cuceriri ce ne uimesc, ca nişte minuni; numai faptul că ne-am obişnuit a le vedea întâmplându-se ne face să le privim cu nepăsare. Cum se face însă că el, cel provenit din nimic, se poate orienta în această lume complicată? Cum ajunge copilul să deosebească lucrurile şi prin ce minune reuşeşte să înveţe în toate amănuntele lui un limbaj atât de complicat, fără nici un dascăl, doar prin simplul fapt că trăieşte? Copilul dobândeşte totul doar trăind cu simplitate şi voie bună, fără a obosi, pe când un adult, pentru a se orienta într-un mediu nou, are nevoie de atâtea ajutoare iar, pentru a învăţa o limbă străină, e silit să facă eforturi fără rod, fără să poată ajunge vre-o dată la perfecţiunea limbii materne pe care a desprins-o în copilărie.. copilul îşi face cuceririle în perioadele sale senzitive, ce s-ar putea asemui unui far aprins care luminează din interior, sau cu o stare electrică producătoare de fenomene active. Această sensibilitate îl face pe copil să se pună în raport cu lumea externă într-un mod neobişnuit de viu. În aceste momente totul e uşor, totul e entuziasm şi viaţă; ori ce sforţare e o creştere în putere. Numai după ce cucerirea s-a efectuat şi perioada de sensibilitate a trecut, numai atunci urmează amorţeala, indiferenţa şi oboseala. Dar nu s-a stins bine una din aceste pasiuni psihice şi alte flăcări se aprind călăuzind copilăria din cucerire în cucerire, într-o neîntreruptă fâlfâire de viaţă pe care cu toţii o vedem şi o numim: veselie, fericire a copilăriei. În această strălucitoare flacără spirituală ce arde fără a se consuma, se săvârşeşte opera creatoare a lumii spirituale a omului. După ce a trecut această perioadă de sensibilitate, cuceririle intelectuale se fac prin activitate reflectată, prin sforţarea voinţei şi osteneala cercetării; oboseala în muncă se naşte în amorţeala indiferenţei. Aici stă deosebirea fundamentală între psihologia copilului şi aceea a adultului.

Deci taina cuceririlor naturale ale copilului stă într-o anumită însufleţire interioară… dar îndată ce apare un obstacol în calea unei asemenea sensibilităţi, viaţa copilului se tulbură şi, de multe ori, se deformează. Din această clipă începe martirajul spiritual, pe care încă nu-l cunoaştem dar al cărui stigmat inconştient îl poartă în sine mai toţi oamenii.

Munca de creştere, adică de cucerire activă a puterilor sufleteşti a fost până acum prea puţin băgată în seamă; printr-o lungă experienţă am reuşit doar să înregistrăm reacţiile dureroase şi violente ale copilului, când activitatea lui vitală a fost stânjenită de piedici externe. Necunoscând cauzele acestor reacţii, le-am socotit fără cauză şi rezistenţa copiilor la străduinţele noastre de corectare am socotit-o capriciu. Cu acest termen vag noi numim fenomene total diferite între ele. Pentru noi, tot ce nu are cauză evidentă, tot ce e faptă ilogică şi nestăpânită e capriciu. Vedem că anumite capricii au tendinţa de a se agrava cu timpul: acesta e un semn că avem de a face cu cauze statornice, ce nu încetează să lucreze şi cărora nu le-am găsit leacul. Perioadele senzitive ne pot lămuri multe din capriciile copiilor; nu pe toate, pentru că izvoarele strădaniilor interioare sunt multe şi multe din capricii sunt urmări ale abaterii de la normalitate ce se adâncesc tocmai fiindcă au fost tratate în mod greşit. Capriciile apărute în urma tulburărilor interioare în perioadele senzitive sunt trecătoare ca şi acestea; nu lasă urme în caracter, dar au efecte din cele mai grave atunci când dezvoltarea s-a realizat complet, lucru ce nu se mai poate îndrepta în devenirea ulterioară a vieţii psihice. Capriciile din perioadele senzitive sunt semnele exterioare ale

10

unor nevoi neîmplinite, adevărate semnale despre existenţa unor condiţii rele, a unui pericol; ele dispar îndată ce nevoile au fost înţelese şi împlinite. Imediat se poate vedea cum neliniştea şi tulburarea ce poate deveni boală psihică sunt alungate de către o stare de seninătate. Există, deci, o nevoie vitală de a se căuta cauzele tuturor manifestărilor infantile pe care noi le numim capricii (deoarece aceste cauze ne scapă). Această străduinţă a noastră de a înţelege trebuie să ne fie ca o călăuză care să ne ajute să pătrundem tainele sufletului copiilor şi să realizăm o epocă de înţelegere şi de pace în raporturile noastre cu ei.

11

CERCETÂND PERIOADELE SENZITIVE

Întruparea şi perioadele senzitive s-ar putea compara cu nişte ferestre mici prin care putem privi înăuntrul sufletului, spre a vedea cum creşte. Dezvoltarea sufletului copilului nu se realizează la întâmplare, dezvoltarea lui nu e cauzată de stimuli din lumea externă, ci e călăuzită de sensibilităţi speciale, de scurtă durată care îl conduc şi-l fac să câştige calităţi deosebite. Deşi toate acestea se întâmplă într-un mediu înconjurător, acesta nu are o importanţă constructivă; el oferă numai mijloacele necesare vieţii spirituale, în acelaşi fel în care, pentru creşterea fizică, ne luăm elementele vitale din mediu prin hrană şi respiraţie. Aceste sensibilităţi interioare călăuzesc şi stabilesc ordinea de alegere a celor necesare, a împrejurărilor favorabile pentru dezvoltare, din diversitatea mediului înconjurător. În ce mod? Făcându-l pe copil simţitor faţă de anumite lucruri şi indiferent faţă de altele. Când e simţitor pare că din el ţâşneşte un spot luminos care luminează numai anumite lucruri: în acele momente acestea constituie toată lumea lui. Nu e vorba doar de o dorinţă puternică de a se găsi în anumite condiţii, de a folosi doar anumite lucruri. Există în copil o forţă unică, extraordinară, care-l face să profite de tot şi de toate, pentru a creşte. În timpul acestor perioade senzitive se cuceresc capacităţile spirituale: capacitatea de a se orienta în mediul extern, de a însufleţi organele de mişcare până în cele mai intime şi mai delicate părţi ale lor. Aceste raporturi senzitive dintre copil şi mediu sunt cheia cu care putem deschide secretele embrionului spiritual ce împlineşte minunea creşterii. . …….

Ne putem închipui această activitate minunată de creaţie ca un şir de emoţii vii, isvorâte din subconştient ce construesc conştiinţa omului în contact cu ambianţa. Ele pleacă de la confuziune spre a ajunge la distincţiune şi creaţia activităţii, cum se întâmplă în învăţarea vorbirii. De fapt, sunetele din ambianţă sunt pentru copil, la început, nelămurite şi amestecate; dar de-o dată se aud distincte, atrăgătoare, fiecare sunet al limbajului articulat parcă îl farmecă, iar sufletul lui încă lipsit de gând ascultă o muzică ce umple universul lui. Atunci şi fibrele copilului tresar. Nu toate fibrele, ci numai acelea ascunse şi fragede, ce au vibrat până atunci numai în ţipete nelămurite: ele se deşteaptă într-o mişcare regulată, într-o ordine ce schimbă felul lor de a vibra. Acest fapt găteşte timpuri noi pentru embrionul spiritual. El însă trăeşte cu intensitate prezentul său şi se concentrează într-ânsul; stălucirea viitoare a fiinţei lui e încă necunoscută. Încetul cu încetul urechea ascultă şi limba la rândul ei se mişcă printr-o însufleţire nouă; ea, care ştie numai să sugă, începe să simptă tresăriri interioare, se mişcă în căutarea unui sprijin, supunându-se parcă unei puteri neânfrânte şi nelogice. Aceste vibrări sunt vibrări de vieată, dar nu servesc încă la nimica; doar atâta că produc o plăcere nespusă. Şi se vede bine cu întreaga fiinţă a copilului se bucură de această plăcere superioară, când, cu membrele încordate, cu pumnii strânşi, cu capul ridicat spre o persoană care vorbeşte, îşi aţinteşte cu toate puterile privirea spre buzele care se mişcă. E în perioada sensitivă, o orânduire dumnezeiască ce însufleţeşte prin spirit lucrurile inerte.

Această dramă interioară a copilului este o dramă de iubire, e unica şi marea realitate ce se împlineşte în ascunzişurile misterioase ale sufletului şi îl umple în unele momente cu desăvârşire. Această activitate lasă urme de neşters, îl înalţă neîncetat pe

12

om şi îl înzestrează cu însuşiri ce-I vor fi necesare şi fără de care nu va putea trăi mai târziu. Această lucrare minunată se săvârşeşte însă în umilinţa tăcerii.

De aceea totul se petrece în linişte, în taină, câtă vreme condiţiunile ambianţei din afară răspund în de-ajuns nervilor din lăuntru. În deprinderea vorbirei, spre exemplu, cea mai grea şi mai anevoioasă însufleţire, ce corespunde în mod vădit unei perioade sensitive, totul se petrece neobservat, copilul găseşte întotdeauna în jurul lui persoane care vorbesc şi îi oferă astfel elementele necesare constituirei lui. Singurul lucru ce ne-ar putea face să ne dăm seama din afară că avem de a face cu o perioadă sensitivă e doar zâmbetul copilului, plăcerea pe care o arată el când cineva îi adresează cuvinte scurte, rostite răspicat, încât să poată distinge deosebitele sunete ale vorbei cum se disting sunetele în cântecul clopotelor de la biserică. Ori seara, când îl vedem liniştindu-se într-o pace plină de fericire, în timp ce adultul şopteşte un cântec de leagăn, repetând mereu aceleaşi vorbe, iar el, în acest fermecător deliciu, lasă lumea conştientă spre a intra în repaosul visurilor. Noi ştim foarte bine acest lucru, de aceea îl alintăm cu vorbele noastre; ne place râsul lui plin de viaţă ce ni-l dă în schimb şi de aceea, din timpuri neştiute, adultul zăboveşte seara în preajma copilului ce doreşte şi cere cuvântul şi cântecul cu setea celui care cere o mângâere şi o îmbărbătare în ceasul de desnădejde.

Acestea sunt, ca să zicem aşa, dovezile pozitive ale sensibilităţii creatoare. Sunt şi alte dovezi, mult mai vădite, dar cu o semnificaţie negativă, ce se arată când o piedică oarecare stăvileşte viaţa interioară. În aceste cazuri, existenţa unei perioade sensitive se poate manifesta prin acţiuni violente, disperate, ale căror cauze nu ne sunt cunoscute şi pe care de aceea le numim capricii. Capriciile sunt expresiuni ale unor turburări interioare ale unor nevoi neâmplinite, ce se găsesc într-o stare de încordare, ca o ultimă încercare a sufletului de a smulge împlinirea nevoilor sale şi a se mântui.

Acest fenomen se arată printr-un prisos de activitate nefolositoare şi bolnăvicioasă ce s-ar putea asemăna, în domeniul fizic, cu febra ridicată a copiilor, de multe ori bruscă şi fără să-I corespundă o cauză patologică proporţională. E un lucru caracteristic la copii urcarea îngrijorătoare a temperaturii din cauze de nimica ce ar lăsa aproape în stare normală un om matur; o febră neobişnuită care însă trece cu aceeaşi uşurinţă cu care a venit. Atât în domeniul fizic cât şi în cel sufletesc, de multe ori, ne găsim în faţa unor agitaţiuni violente ce se datoresc unei sensibilităţi excepţionale a copiilor. Cum aceste reacţiuni “capriciile” se ivesc încă de la naştere, au fost întotdeauna cunoscute şi considerate ca dovezi ale personalităţii înnăscute a omului. dAr, orice alterare a funcţiunilor e socotită ca o boală funcţională, trebuie să privim drept o boală funcţională şi alterările ce privesc latura sufletească a vieţii. Întâile capricii ale copilului sunt întâile boli ale sufletului.

Capriciile au fost întotdeauna cunoscute fiind că faptele patologice sunt cele dintâi care ne atrag atenţia: calmul nu pune probleme şi nu obligă la reflexiune. În natură, ceea ce ne isbeşte mai puternic nu sunt legile sale ci abaterile. În felul acesta, nimeni nu bagă în seamă semnele exterioare ce însoţesc activitatea creatoare a vieţei, sau a funcţiunilor ce o păstrează. Faptele de creaţie ca şi cele de conservare rămân necunoscute. Faptele de viaţă sunt ca obiectele ce noi le facem: le expunem în vitrină făcute gata; atelierele rămân necunoscute pentru public deşi sunt partea cea mai însemnată.

13

Astfel, ar fi demne de admirat, în funcţionarea corpului, mecanismele diferitelor organe interne; însă nimeni nu le vede şi nimeni nu le bagă în seamă. Însuşi individul care le are şi trăeşte prin ele nu-şi dă seama de uimitoarea lor organizare. Natura lucrează pe tăcute: “să nu ştie mâna dreaptă ce face mâna stângă”, cum spune preceptul. Acest echilibru armonios de energii ce se îmbină împreună îl numim “sănătate”, “normalitate”. Sănătatea e triumful totului asupra amănuntelor, a scopului asupra cauzelor.

Noi constatăm obiectiv şi amănunţit toate bolile, dar ostenitoarele minuni ale sănătăţii rămân neobservate, necunoscute. De fapt, în istoria medicinei bolile au fost cunoscute din timpurile cele mai îndepărtate. Se găsesc urme de măsuri chirurgice printre rămăşiţele omului preistoric şi rădăcinile medicinei se găsesc în civilizaţia egipteană şi în cea greacă. Funcţionarea organelor interioare însă a fost descoperită foarte târziu. Descoperirea circulaţiei sângelui datează abia din secolul al XVII-lea al erei noastre; iar prima secţiune anatomică a corpului omenesc, făcută cu scopul de a studia organele interne s-a făcut la 1600. Pe urmă, patologia, adică studiul bolilor, a ajutat pătrunderea şi descoperirea pe cale indirectă a secretelor fiziologice, a funcţiunilor normale. De aceea nu e lucru de mirare că la copil au isbit numai bolile psihice pe când funcţionarea normală a sufletului a rămas în întunericul cel mai nepătruns. Şi e cu atât nai de înţeles, când ne gândim la extrema delicateţe a funcţiunilor psihice ce săvârşesc opera lor în umbră, în taină, fără nici o posibilitate de a se manifesta.

Afirmaţia aceasta e de bună seamă puţin cam surprinzătoare, dar nu e absurdă. Adultul a cunoscut numai bolile sufletului copilăresc, n-a cunoscut sănătatea lui: sufletul cel sănătos a rămas tăinuit, ca toate energiile universului ce n-au fost descoperite încă. Copilul sănătos e ca mitul omului creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea lui, pe care nimeni nu l-a cunoscut încă, până ce s-au cunoscut numai moştenitorii lui deformaţi încă de la origine.

Dacă lucrurile stau aşa, dacă copilul sănătos este o origoine necunoscută, dacă viaţa sufletească se desfăşoară pe o temelie de desechilibru funcţional, de boală, atunci enorma deformare a omenirei în cursul veacurilor trebuie să ne dea de gândit. Pe vremea când încă nu se putea vorbi de igiena infantilă, mortalitatea copiilor se impunea prin numărul impresionant al victimelor. Şi nu era aceasta singurul fenomen al vremei: printre cei rămaşi în viaţă, câţi orbi, câţi rahitici, câţi schilozi, câţi paralizaţi, câte monstruăzităţi şi debilităţi organice ce dispun la infecţiunile ale căror focare sunt răspândite în ambianţă: tuberculoză, lepră, scrofuloză!

O privelişte asemănătoare ar trebui să fim în stare să vedem în domeniul sufletesc, azi, când nu există nici o igienă psihică a copiilor, când nu s-a pregătit nimic în ambianţă spre a-I ocroti şi a-I salva, când se ignorează până şi existenţa funcţiunilor sale tainice, ce ard de pasiunea de a crea o armonie spirituală. Moartea înainte de toate. Acea moarte pe care toţi o vedem şi de care vorbeşte Biserica atunci când ne arată cauzele ei: păcatele de moarte, adică păcatele ce duc la moartea sufletului şi condamnă omul şi societatea la chinurile iadului: îngânfarea, lăcomia de putere, sgârcenia, ura, disordinea ce stăpâneşte şi turbură armonia morală a tuturor funcţiunilor. Şi, pe lângă moarte, câte deformaţiuni, câtă debilitate, câţi rău desvoltaţi! Nu e vorba de o figură retorică, nu e o asemănare, e doar realitatea îngrozitoare a prezentului spiritual, descris prin vorbe luate din trecutul apropiat al vieţei corpului.

14

Pricini mici, când se găsesc acolo unde înmugureşte viaţa, pot da naştere unor deviaţiuni din cele mai adânci: şi omul creşte şi se desvoltă într-o ambianţă spirituală care nu e a lui: el trăeşte, dar, cum spune zicătoarea, “a pierdut raiul vieţei sale”.

15

ORDINEA

Una din cele mai importante şi mai misterioase perioade sensitive este aceea în care copilul devine extrem de doritor de ordine. Această sensibilitate deosebită se arată încă din întâiul an al vieţii şi continuă în cursul celui de al doilea. Nouă ni se poate părea curios să se vorbească de o perioadă sensitivă a ordinei la copil; toată lumea e convinsă că el e desordonat de la natură. E greu să ne dăm seama de o atitudine atât de delicată când copilul trăeşte într-o ambianţă închisă cum e aceea a caselor orăşeneşti, plină de obiecte mari şi mici pe care adultul le mişcă şi le mânueşte cu scopuri străine de copil. Şi tocmai perioada aceasta sensitivă a ordinei face din ambianţă o piedică de neânvins şi, prin aceasta, o cauză de stări anormale. În adevăr, de câte ori copilul plânge fără un motiv vădit, fără să-l putem linişti?

Pentru a putea surprinde o manifestare pozitive a acestei sensibilităţi, adică o expresiune de entuziasm şi plăcere în raport cu împlinirea ei, e nevoe ca persoanele adulte să cunoască aceste studii de psihologie infantilă, cu atât mai mult cu cât perioada sensitivă a ordinei se manifestă încă din cele dintâi luni ale vieţei.

De multe ori piedicele ne pot face să înţelegem mai uşor existenţa unei perioade sensitive şi poate că cele mai multe din capricii se datoresc acestei sensibilităţi.

Voi aminti câteva exemple luate din viaţa reală. Iată o scenă de familie: personajul principal este o fetiţă foarte mică, de vreo şase luni. Într-o zi, o doamnă vine în vizită şi, întrând în camera copiilor, îşi pune umbrela pe masă. Fetiţa dă semne de nelinişte şi se vede prea bine că din pricina umbrelei şi nu a doamnei, căci, după ce o priveşte lung, începe să plângă. Doamna, crezând că fetiţa vrea umbrela, se gândeşte să I-o dea, însoţind acest gest cu surâsul şi desmierdările obişnuite faţă de copii. Dar micuţa o respinge şi continuă să ţipe. Se fac alte încercări, dar fetiţa se turbură din ce în ce mai mult. Ce-I de făcut? Iată conturându-se unul din acele capricii ce se ivesc încă de la naştere. La un moment dat, mama fetiţei, care avea câzteva cunoştinţe asupra manifestărilor psihice despre care vorbim, ia umbrela de pe masă şi o duce în camera vecină. Fetiţa se linişteşte numai de cât. Motivul neliniştei era umbrela “pe masă”, adică un abiect la loc nepotrivit: aceasta turbura rânduiala obişnuită a lucrurilor, rânduială pe care fetiţa simţea nevoia să şi-o amintească.

Iată un alt exemplu: e vorba de un copil mult mai mare… de un an şi jumătate. Eu însă-mi am luat parte activă la această şcenă. Mă aflam, împreună cu câteva persoane, în pasajul de la peştera lui Nerone, la Napoli. Cu noi mai era şi o doamnă tânără, cu un copilaş prea mic ca să poată parcurge pe jos acea trecătoare subterană ce străbătea un deal întreg. De fapt, după câteva minute obosi şi mamă-sa îl luă în braţe. Dar şi dânsa obosi de curând şi, încălzită cum era, se opri, îşi scoase pardesiul luându-l pe mână, apoi, încărcată cum era mai luă şi copilul. Acesta se puse pe un plâns din ce în ce mai sgomotos. Mamă-sa căuta în zadar să-l liniştească. Se vedea bine că era istovită şi începea să devină nervoasă. Ba începură cu toţii să devină nervaşi şi, natural, fiecare voia s-o ajute. Copilul trecea din braţe în braţe, din ce în ce mai turburat. Fiecare îi spunea câte o vorbă sau se răstea la el şi situaţia se înrăutăţea tot mai mult.

Se părea că nu e altceva de făcut decât să-l ia iarăşi mamă-sa îm braţe. Dar acum lucrurile ajunseseră la culmea ce se cheamă capriciu. Părea în adevăr o situaţie disperată. Atunci interveni călăuza şi, cu o energie de om hotărât, îl strânse în braţele

16

sale puternic. Atunci copilul începu să reacţioneze cu drept cuvânt violent. Eu mă gândeam că aceste reacţiuni trebuie să aibă o cauză psihică de sensibilitate inertă şi făcui o încercare. Mă apropiai de mama copilului şi o rugai: “Doamnă îmi daţi voie să vă ajut să îmbrăcaţi pardesiul?” ea mă privea mirată căci îi era încă prea cald, dar, buimăcită cum era, se lăsă să fie îmbrăcată. Copilul se linişti numai de cât. Se sfârşi cu lacrimile şi agitaţiile şi repetă de mai multe ori: “To palda!” ce voia să însemne: “Il paleton sulle spale!”, adică “pardesiul trebuie să stea pe tine”. Părea că se gândea: “În sfârşit, bine că m-aţi înţeles!”. Întinse braţele spre ea surâzând şi călătoria se sfârşi în cea mai deplină linişte. Pardesiul e spre a fi îmbrăcat şi nu a atârna ca o sdreanţă pe braţ … această deosebire a persoanei mamei sale a fost cauza unui conflic turburător. Aceste exemple arată cât de puternic e instinctul ordinei, surprinzându-ne prin extrema lui precocitate, căci la copilul de doi ani începe să slăbească trecând în perioada activă şi liniştită a aplicaţiunilor. E tocmai unul din cele mai interesante fenomene ce se observă în şcolile noastre. Când un obiect nu stă la locul lui, copilul de doi ani bagă de seamă şi-l pune la loc. El ami simpte încă micile amănunte de neorânduială pe lângă care adulţii şi chiar copiii mai mari trec fără a le băga în seamă. Dacă, spre exemplu, o bucată de săpun a rămas pe masă în loc să stea unde trebuie, copilul de doi ani vede numai de cât şi o aşează frumos la loc.

S-ar zice că desordinea conţine în sine un stimul, un imbold ce împinge spre actuvitate; dar, pe bună deamă, e mai mult decât atâta: nevoia aceasta a ordinei e una din plăcerile adevărate ale vieţei. De fapt, se observă, în şcolile noastre, cum şi copiii mai mari, de trei sau de patru ani, după ce au isprăvit un exerciţiu, aşează lucrurile la locul lor, făcând o muncă plăcută şi spontană.”Ordinea lucrurilor” înseamnă putinţa de a cunoaşte aşezarea obiectelor din ambianţă, putinţa de a ne putea aminti locul unde se găseşte fiecare din ele, sau, cu alte cuvinte, putinţa de a ne orienta în ambianţă şi de a fi stăpâni pe fiecare dintre părţile sale. Adevărata ambianţă a sufletului este aceea pe care o cunoşti, în care te poţi mişca cu ochii închişi şi numai întinzând mâna să poţi găsi ceea ce cauţi, un loc dorit şi necesar pentru liniştea şi fericirea vieţii. Căci toate acestea produc o plăcere deosebită o dovedesc unele jocuri la copii foarte mici, ce ne surprind prin iraţionalitatea lor şi care constau în plăcerea simplă de a găsi obiectele la locul ştiut. Înainte de a vorbi despre ele, vreau să amintesc o experienţă făcută de Profesorul J. Piaget de la Geneva cu copilul său. El a luat un obiect şi la ascuns sub periniţa unui fotoliu, apoi, îndepărtând copilul, a luat obiectul şi l-a pus sub periniţa fotoliului din faţă. Socotea că negăsind obiectul în locul ştiut, copilul îl va căuta în altă parte şi, spre a-I uşura căutarea, l-a pus într-un loc analog. Dar copilul se mulţumea să ridice periniţa fotoliului dintâi, spunând pe limba lui: “nu mai e!”, fără să facă nici o altă încercare de a-l găsi în alt loc. Atunci profesorul făcu din nou experimentul arătând copilului că duce obiectul de la un fotoliu la celălalt. Dar copilul repeta scena de la început, spunând: “nu mai e!”. se gândea Prof. Piaget, amărât, cât de lipsit de inteligenţă e copilul său … şi aproape cu ciudă ridică periniţa fotoliului al doilea zicând: “N-ai văzut că l-am pus aici?” – “Ba da, răspunse copilul, arătând spre fotoliul întâi, dar trebuia să fie aici!”

Interesul micuţului nu era de a căuta un obiect ci de a-l găsi la locul lui. Eu însumi am încercat o mare uimire asistând la aşa zisul joc “de-a vaţi ascunselea” al copiilor între doi şi trei ani. În aceste jocuri ei par entuziasmaţi şi fericiţi, plini de interes. Dar jocul lor consta în aceasta: un copil se “ascunde” în faţa celorlaţi sub o masă acoperită până la pământ. După aceea toţi ceilalţi copii ies afară, apoi intră din nou şi,

17

ridicând faţa de masă, în srigăte de bucurie îl găsesc pe tovarăşul lor ascuns dedesubt. Jocul se repeta de mai multe ori: fiecare zicând “acuma mă ascund eu” şi se ghemia sub masă. Altă dată, am văzut copii mai mari ce se jucau aşa cu un copil mai mic. Acesta se ascundea după o mobilă şi cei mai mari, intrând se prefăceau că îl caută peste tot dar nu-l găsesc, crezând că în felul acesta îi fac plăcere. Dar micuţul striga îndată: “sunt aici!” cu accentul unuia care ar zice: “cum n-aţi văzut unde sunt?”

Într-o zi am luat şi eu parte la unul din aceste jocuri. Am găsit un grup de micuţi strigând şi bătând din palme de bucurie că şi-au găsit tovarăşul ascuns după uşă. Îmi veniră înainte zicându-mi: “joacă-te şi tu cu noi!” primi. Toţi ieşiră afară serioşi ca atunci când pleci ca să nu vezi unde se ascunde cineva. Eu, în loc să mă ascund după uşă, m-am ascuns într-un colţ, după dulap. Când intrară copiii, se duseră grămadă să mă caute după uşă. Eu aşteptai cât aşteptai, dar, văzând că nu mă mai caută nimeni, ieşii afară din ascunzătoare. Copiii mă priviră desamăgiţi: “De ce n-ai vrut să te joci cu noi, de ce nu te-ai ascuns?”

Dacă e adevărat că jocul produce plăcere (şi, de fapt, copiii erau veseli repetând absurdul lor exerciţiu), trebuie să adăugăm că plăcerea pe care o au copiii la o anumită vârstă este aceea de a regăsi lucrurile la locul lor. Jocul de-a v-aţi ascunselea e interpretat de ei aşa: a aşeza lucruri la locuri ascunse, a le regăsi în locuri unde nu se pot vedea; ca şi când şi-ar zice în mintea lor: “De afară nu se vede dar eu ştiu unde e şi pot să găsesc un lucru, cu ochii închişi, sigur de locul unde e aşezat”.

Toate acestea ne dovedesc că natura înzestrează pe copil cu o sensibilitate faţă de ordine, cu un simţ care nu constă în a găsi deosebirea dintre lucruri şi a găsi raporturile dintre lucruri, legând ambianţa într-un tot ale cărui părţi sunt dependente între ele. Numai într-o asemenea ambianţă, pe care o cunoaştem în totalitate ei, ne putem orienta în mişcările noastre şi ne putem ajunge scopurile; fără această putere ar lipsi temeiul vieţei de relaţiune. Ar fi ca şi când am avea mobilă, dar n-am avea casă în care să le aşezăm. La ce ne-ar folosi îngrămădirea de imagini externe, dacă ar lipsi ordinea care să le organizeze? Dacă omul ar cunoaşte numai obiectele şi n-ar cunoaşte raporturile lor, s-ar găsi într-un haos fără ieşire. Putinţa omului de a se orienta şi a-şi găsi calea vieţei nu este un dar al naturei, cum ar părea, ci o cucerire activă a omului în timpul copilăriei. În perioada sensitivă a ordinei natura ne dă cea dintâi lecţie, asemănătoare aceleea pe care profesorul învăţând pe copil planul clasei, pentru a-l iniţia în studiul hărţilor geografice ce reprezintă suprafaţa pământului. S-ar mai putea spune că prin această perioadă natura a dat omului o busolă spre a se orienta în lume. Întocmai cum a dat copilului şi puterea de a reproduce cu exactitate sunetele din care se compune limbajul articulat, încă multe secole. iNteligenţa omului nu vine din nimica: ea se clădeşte pe temeliile pe care le aşează copilul în perioadele sale sensitive.

18

INTELIGENŢA

Copilul ne-a dovedit că inteligenţa nu se construeşte încet, din afară, cum se credea după concepţia psihologiei mecaniciste ce încă mai are o influenţă practică în educaţie, adică în tratamentul copilului. După această concepţie, imaginile obiectelor din afară vin şi bat la poarta simţurilor, aproape o forţează şi pătrunde înăuntru printr-un impuls exterior; se aşează apoi acolo, în suflet, se asociază şi, pe măsură ce se organizează, se construeşte şi inteligenţa. Totul s-ar putea reduce mai mult sau mai puţin la fraza: “Nihil est in intellectual quod non fuerit in sensu”. După această concepţie, sufletul copilului e pasiv, la discreţia ambianţei şi, drept urmare, la completa directivă a adultului. La aceasta s-ar mai putea adăuga şi un alt postulat comun: copilul, din punct de vedere psihic, nu numai că e pasiv, ci, cum se zicea în vechea educaţie, e ca un vas gol, ce trebue umplut, un obiect de modelat.

Experienţele noastre nu ne duc, de bună seamă, la concluzia că ambianţa n-ar avea o importanţă mare în formarea minţii. În pedagogia noastră, ambianţa are o importanţă atât de mare încât o considerăm ca centru al întregii construcţii pedagogice. De asemenea se ştie că noi luăm în considerare senzaţiile în mod fundamental şi sistematic, cum n-o face nici o altă metodă de educaţie. Este totuşi deosebire între vechiul concept al copilului pasiv şi realitate: existenţa acelor perioade sensitive de care vorbim. Există o perioadă sensitivă foarte lungă ce durează aproape până la vârsta de cinci ani, ce dă copilului o putere uimitoare de a se face stăpân pe imaginile din ambianţă. Copilul e prin urmare un observator activ ce adună imaginile cu ajutorul simţurilor, el nu e o oglindă. Cine observă, observă dintr-un impuls interior, dintr-un sentiment, dintr-un gust special, prin urmare alege imaginile. Acest concept a fost ales de James, când a zis că nimeni nu vede vre-o dată un obiect în toate amănuntele lui; fiecare individ vede numai o parte, după sentimentele şi interesele sale proprii; de aceea, unul şi acelaşi lucru e descris în mod deosebit de deosebitele persoane care l-au văzut. Exemplele sale erau strălucite: “dacă aveţi o haină nouă, zicea el, de care sunteţi încântaţi, veţi observa pe stradă în deosebi hainele persoanelor elegante, şi, în felul acesta, vă paşte primejdia s-o sfârşiţi subt un automobil”.

Ne-am putea întreba: care ar putea fi preocupările copilului mic care îl conduc în alegerea imaginilor atât de numeroase şi amestecate pe care le găseşte în ambianţă? E de la sine înţeles că copilul nu poate fi îmboldit de o preocupare din afară ca aceea citată de James, pentru că nu are încă experienţă. Copilul pleacă în adevăr de la nimic, e o fiinţă activă ce înaintează singur. Centrul în jurul căruia lucrează perioada sensitivă este raţiunea. Raţionamentul, ca funcţiune naturală şi creatoare germinează încetul cu încetul ca tot ce e viu, creşte şi se concretează folosindu-se de imaginile pe care le ia din ambianţă.

E o forţă irezistibilă, energia primordială. Imaginile se organizează îndată în slujba raţionamentului, în acest scop culege copilul imaginile. El e lacom şi nesăturat. Toată lumea ştie că copilul e atras de o putere foarte mare de lumină, de culori, de sunete şi că se bucură de ele cu vădită plăcere. Noi ne străduim însă a atrage atenţia asupra fenomenului interior, adică raţionamentului ca imbold primordial, chiar dacă e vorba de un raţionament încă în germene. Nu e nevoe să mai spunem că avem datoria să respectăm şi să ajutăm pe copil în această muncă. Plecând de la nimica spre început, el cucereşte darul ce caracterizează superioritatea omului: raţiunea. Şi pe

19

această temelie se înalţă sufletul lui cu mult înainte ca picioruşele să-I poată susţine corpul.

Un exemplu poate lămuri mai bine decât o discuţie. Voi aminti un exemplu foarte impresionant. E vorba de un copil de patru săptămâni care încă n-a ieşit din casă de când s-a născut. Doica îl ţinea în braţe când tatăl şi un unchi al lui intrară în casă. Cei doi bărbaţi aveau aproape aceaşi statură şi aproape aceaşi vârstă. Văzându-I, micuţul avu o mişcare de surprindere vie şi de spaimă. Atunci cei doi bărbaţi, care aveau cunoştinţe asupra psihologiei noastre căutară să nu-l turbure ci să-l ajute. Stând în faţa copilului, ca să-I vadă, se despărţiră încet unul spre stânga şi celălalt spre dreapta. Micuţul se întoarse spre unul din ei, îl privi cu o vădită nelinişte, apoi îi surâse. Dar, deodată privirea lui luă o atitudine mai mult decât preocupată, înspăimântată şi, cu o mişcare repezită, întoarse capul spre celălalt, îl privi lung şi numai după câtva timp îi surâse şi lui. Repetă aceste treceri de la preocupare la surâs, însoţite de mişcările capului de la dreapta la stânga de vre-o zece ori, până s-a lămurit că erau doi bărbaţi. Erau singurii bărbaţi pe care I-a văzut până atunci şi amândoi l-au ţinut în braţe şi l-au alintat. El a priceput că există o fiinţă deosebită de mamă, de doică, de grupul de femei pe care a avut ocazia să le vadă în casă; însă nu I-a văzut nici o dată împreună şi şi-a format ideea că există un singur om. De aici spaima lui când a văzut că fiinţa, pe care el a catalogat-o din haos cu atâta osteneală, se dublează dintr-o dată. El a descoperit prima lui eroare. Pentru întâia oară, la vârsta de patru săptămâni, slăbiciunea raţiunei omeneşti s-a înfăţişat spiritului său ce lupta în procesul întrupării.

În o altă ambianţă, în care aduţii n-ar fi ştiut de existenţa unei vieţi psihice în copil încă de la naşterea sa, faptul ar fi fost trecut cu vederea şi copilul ar fi fost lipsit de nepreţuitul ajutor pe care I l-au dat cei doi bărbaţi uşurându-I un proces greu, o sforţare spre realizarea cunoştiinţei.

Iată alte exemple, cu copii mai mari. O fetiţă de şatpe luni se juca cu o perniţă şezând pe un covor. Pe faţa perniţei erau imprimate figuri cu flori şi copii; fetiţa săruta florile şi copiii. O sevitoare ignorantă, căreea îi era încredinţată fetiţa, interpretă faptul acesta astfel: fetiţei îi place să se joace mirosind şi sărutând toate lucrurile … şi se grăbi să-I dea tot felul de lucruri zicându-I “miroase asta, sărută asta!”. În felul acesta, mintea plăpândă ce era pe cale de a se organiza, care recunăştea imaginile şi le fixa prin mişcările sale, săvârşind cu plăcere şi cu seninătate o muncă interioară constructivă, a rămas încurcată. Sforţarea sa misterioasă spre ordinea lăuntrică a fost ştearsă de un suflet de adult nepriceput, cum şterge valul mării desenele făcute pe nisipul plajei.

Experienţele nenumărate dovedesc că încă din primul an, copiii au cules impresiuni sensoriale din ambianţă într-un mod atât de limpede, încât sunt în stare a recunoaşte imaginile reprezentate de deosebitele figuri în plan şi în perspectivă. Se poate afirma chiar că acest fel de impresiuni sunt acuma întrecute şi nu mai prezintă un interes viu.

Încă de la începutul anului al doilea copilul nu mai e atras cu acel farmec ce e propriu perioadelor sensitive de lucrurile strălucitoare, de culorile vii, ci mai curând de lucrurile mici de tot, ce nouă ne scapă. S-ar putea spune că îl interesează invizibilul, sau ceea ce e la marginile conştiinţei.

Pentru întâia oară am constatat această sensibilitate la o fetiţă de cinsprezece luni. Auzeam râsul ei puternic, neobişnuit la copiii atât de mici. Era în grădină. Eşise singură şi şedea pe zidul terasei. Aproape de tot erau nişte minunate geranium de plină

20

floare sub un soare aproape tropical. Dar fetiţa nu le privea. Privirea ei era aţintită în pământ, unde nu se vedea nimic. O nouă enigmă infantilă. Mă apropiai încet, privii şi eu dar n-am putut să văd nimica. Atuci fetiţa îmi explică foarte avântată: “Uite colea, un lucru mic, mic, cum se mişcă!” cu ajutorul ei am putut să văd o vietate micuţă, aproape microscopică, cam de culoarea cărămizii, ce alerga cu mare isteţime. Fetiţa era surprinsă că există fiinţe atât de mici, că se mişcă, aleargă. Mirarea ei îi producea o bucurie sgomotoasă, mai mare decât aceea pe care în mod obişnuit o întâlnim la copii; şi nu era bucuria de soare, de lumină, de culoari.

O impresie asemănătoare mi-a făcut-o un copil de aceeaşi vârstă. Mama sa îi strânsese o adevărată colecţie de ilustrate colorate. Copilul părea că ar vrea să mi le arate şi mie şi adusă lângă mine pachetul voluminos. “Automobilul” îmi zise el pe limba lui, cu o vorbă monosilabică: “Ban, Ban” din care am putut să înţeleg că voia să-mi arate o ilustrată cu un automobil.

Era o varietate de figuri aşa de mare, încât se vedea foarte bine intenşia mamei de a oferi copilului prin această colecţie şi delectare şi instrucţie în acelaşi timp. Erau figuri de animale exotice: girafe, lei, urşi, maimuţe, păsări; apoi animale de casă ce trebuiau să intereseze pe copil: oi, cai, vaci, măgari, pisici şi mici şcene şi peisaje unde se găseau împreună oameni, lucruri şi animale. Dar ceea ce era curios, era că în bogata colecţie lipsea tocmai automobilul. “Nu văd nici un automobil!” zise copilului. Atunci el luă ilustratele, căută şi scoase una din ele zicândum-I triunfător: “Iată-l!”. Era o şcenă de vânătoare în care se urmărea să se prezinte, la mijloc un foarte frumos câine de vânat. Mai departe, în perspectivă, era vânătorul cu puşca pe umăr. Într-un colţ, în depărtare, o căsuţă şi o linie şerpuitoare ce trebuia să însemneze un drum şi, pe această linie, un punct nelămurit. Copilul arătă cu degetul acest punct zicândum-I: “automobilul”. De fapt, în proporţii ce aproape că nu se văd, se putea recunoaşte că acel punct reprezenta un automobil. Iată ce făcea ca figura să fie interesantă pentru copil şi ceea ce credea el că e vrednic de a fi arătat altuia: faptul că o maşină poate fi reprezentată în proporţii atât de mici încât abia să se poată distinge.

Mă gândeam totuşi că poate acea varietate de lucruri frumoase şi folositoare nu a fost explicată copilului. Am ales deci o ilustrată ce reprezenta o girafă cu un gât foarte lung şi începui sî-I explic: “Uite, ce gât grozav, ce lung e…” – “afa” răspunse serios copilul (girafa). Nu mai aviu curaj să continui. S-ar zice că există în cursul anului al doilea al vieţii copilului o perioadă în care natura ajută inteligenţa să câştige o cunoştinţă completă a lucrurilor.

Adulţii nu cunosc sufletul copilului, el e o taină pentru ei, pentru că îl judecă numai sub unghiul neputinţei sale practice şi nu din punct de vedere al puterii energiei sale psihice. Nu trebuie să uităm că orice manifestare a copilului are o cauză; nu e fenomen care să nu aibă o raţiune a sa de a fi. E foarte uşor să vedem în fiecare reacţiune a lui un capriciu. Capriciul trebuie să aibă însă pentru noi importanţa unei probleme de rezolvat, a unei taine de lămurit. Această nouă atitudine e o adevărată înălţare morală pentru adult.

Voi aminti în legătură cu aceasta o mică istorioară. Mai multe doamne stau de vorbă într-un salon. Un copil mic, de vreo optâsprezece luni, se juca liniştit lângă mama lui, gazda casei. Se vorbea despre cărţile ce se scriau pentru copiii mici “Unele sunt destul de proaste” spunea tânăra mamă. “Iată una intitulată Sambo pe care am cumpărat-o pentru copil. Sambo e un mic negru. De ziua lui, părinţii I-au cumpărat

21

multe lucruri: o umbrelă, pantalonaşi, ciorapi, pantofi, o haină în culori vii şi I-au pregătit o masă bună. Sambo însă, nerăbdător voind să se fălească cu hainele cele noi, se îmbracă şi pleacă pe furişi de acasă. Pe drum îi eşiră înainte animale fioroase şi, ca se scape de ele, a trebuit să dea fiecăreia câte ceva: girafa luă umbrela, tigrul pantofii, etc … şi bietul Sambo se întoarse acasă gol-goluţ, plângând. Dar totul se termină cu ertare şi cu veselie, în jurul mesei, cum arată ultima pagină”.

Doamna arată cartea care trecea din mână în mână, când, deodată, copilul strigă: “Nu! Lola!” toate rămaseră surprinse. Iată o enigmă infantilă. Copilul repeta cu energie misteriosul: “Nu! Lola!”.

!Lola”, explică mama, e numele doicii; n-a stat decât câteva zile cu el”. Dar copilul începu să strige tot mai tare “Lola!”. Iată un capriciu în toată puterea cuvântului, cu strigăte şi ţipăte! Atunci luară iarăşi cartea cu povestea lui Sambo şi copilul le arătă ultima poză, nu din text ci de pe copertă, ce reprezenta pe micuţul negru plângând. Înţeleseseră atunci că “Lola” în limbajul său copilăresc corespundea cuvântului spaniol “Ilora”, adică “plânge”.

De fapt, sfârşitul cărţii era pe copertă, cu Sambo plângând şi nu înăuntrul ei cu masa cea bună şi şcena veselă. Nimeni n-a băgat în seamă această poză. Protestarea copilului era logică; a auzit spunându-se: “totul se sfârşeşte în veselie” … pe când pentru el cartea se sfârşea cu lacrimile lui Sambo. Copilul a observat cartea mai bine decât mama lui. Şi, ceea ce e mai impresionant, e că un copil ca el, care însă nici nu vorbea, a fost în stare să urmărească firul acestei lungi conversaţiuni.

Iată alte exemple din propria mea experienţă. Voiam odată să arăt unui micuţ de vreo douăzeci de luni o carte frumoasă o carte pentru adulţi. Era o evanghelie, ilustrată de Gustav Dore care a reprodus printre altele tablouri clasice cum e spre exemplu “schimbarea la faţă” a lui Raffael. Am ales un tablou cu Cristos ce chiamă la el pe copii şi începui să explic:

“Uite un copil, chiar în braţele lui Isus, alţii îşi reazemă capul de El, toţi îl privesc şi El îi iubeşte pe toţi”…

faţa copilului nu arăta un interes, iar eu spre a lua o atitudine de indiferenţă, întorsei pagina şi începui să răsfoesc în căutarea altor figuri. Deodată copilul îmi zise: “Doarme!”

- Mărturisesc că am rămas surprins.“Cine doarme”?“Isus răspunse copilul doarme” – şi îmi făcu semn să răsfoesc înapoi ca să-mi

arăte. Chipul lui Isus, înalt, privea în jos, la copii, cu pleoapele aplecate, ca la ochii care dorm. Atenţia copilului s-a oprit asupra acestui amănunt, asupra căruia nici un adult nu s-ar fi oprit.

Am continuat apoi expunerea şi am ajuns la “schimbarea la faţă” a lui Raffael: “Ia uită-te, Isus se înalţă de pe pământ şi lumea e înspăimântată, uită-te la copilul acela, ce ochi face, femeia aceea cu braţele întinse”…

Văzui că explicarea nu era potrivită pentru un copil şi că n-am ales bine figura. Dar, ceea ce mă interesa pe mine acum, era să mai smulg vriun răspuns enigmatic şi să fac o comparaţie între ceea ce vede un adult într-o figură atât de complexă şi ceea ce vede un copil atât de mic. Dar de data aceasta copilul murmură ceva încet, parcă ar fi voit să-mi spună: “Ei bine, hai mai departe!” şi nici un pic de interes nu se vedea pe faţa lui. În timp ce eu începui să întorc din nou paginile, el se juca cu un “pendentiv” ce-l

22

avea la gât şi care reprezenta un iepuraş. În sfârşit zise: “Iepuraş” – “Se distrează cu “pendentivul” mă gândeam el; dar copilul interveni cu energie, făcându-mă să întorc paginile înapoi. Era adevărat, în tabloul cu schimbarea la faţă, este, la o parte, un epuraş. Cine l-o mai fi observat!? Se vede bine că adultul şi copilul sunt două personalităţi psihice deosebite; nu e vorba deci de un minimum care să meargă spre un maximum.

Copiii văd amănuntele cele mai fine şi reale ale lucrurilor, ei trebuie să-şi facă despre noi, care vedem în figuri sintezele noastre mintale, o judecată de inferioritate, ca despre nişte incapabili, care nu ştiu să privească. Poate că, după părerea lor, noi nu avem nici o preciziune şi trecem nesimţitori peste lucruri interesante. Dacă s-ar putea exprima, am putea vedea, de sigur, că, în sufletul lor, nu au încredere în noi, întocmai precum noi nu avem încredere în copil, fiindcă e străin de felul nostru de a concepe lucrurile.

De aceea adultul şi copilul nu se înţeleg.Când în azilele infantile sau în primele clase primare învăţătorii se chinuesc să

ilustreze un obiect comun pentru copii de trei sau patru ani ca şi când n-ar fi mai văzut nimica, ca şi când ar fi venit pe lume chiar în momentul acela, poate că copiii au aceeaşi impresie penibilă pe care o are un om care aude bine şi e luat drept surd. Lumea îi urlă în urechi şi silabiseşte cuvinte ca să-I spună lucruri pe care le auzise destul de bine; şi omul, în loc să răspundă, protestează: “Că doar nu sunt surd!…”

23

SOMNUL

Conflictul dintre adult şi copil începe îndată ce copilul a ajuns la acea treaptă de desvoltare când poate făptui.

Până atunci nimeni nu l-a putut împiedica să vadă şi să audă, adică să cucerească lumea prin simţuri.

Însă, din clipa în care copilul “face “, umblă, atinge lucrurile din jurul său, totul se schimbă. Atunci, cu toată dragostea reală şi adâncă a adultului faţă de propriul său copil, se naşte în el un instinct de apărare împotriva noului venit care îi încurcă lucrurile.

Starea sufletească a copilului şi a adultului sunt atât de deosebite, încât o viaţă înpreună e aproape cu neputinţă dacă nu s-au luat măsuri potrivite, din vrenme. Din nenorocire, aceste măsuri se iau numai împotriva copilului, a cărui inferioritate socială e absolută; şi represiunea în lumea în care domneşte adultul devine fatală, deoarece adultul nu e conştient de atitudinea lui de apărare, el ştie numai atâta: că îşi iubeşte copilul şi-I vrea binele.

Apărarea inconştientă nu se înfăţişează în lumina conştiinţei decât ascunsă sub o mască; zgârcenia ce apără lucrurile adultului devine “datoria de a da copilului o creştere bună”; iar frica de micul turburător ce face: “trebuinţa de a culca copilul, să se odihnească”.

În popor, mama se mulţumeşte să se apere cu câteva palme peste cap cu ţipete şi înjurături, trimiţănd copilul la joacă, pe stradă; fără ca prin aceasta să renunţe la desmierdările excesive, sau sărutările sgomotoase prin care îşi manifestă dragostea.

În lumea înaltă, acest instinc îmbracă o mască de atitudini preţuite de toată lumea: dragoste, sacrificiu, bună purtare. Dar mamele din lumea aleasă au alte mijloace de a se sdescotorosi de copiii lor ce le incomodează… îi dă pe mâna unei doici sau a unei guvernante care-I duce la plimbare. Răbdarea, bunăvoinţa, uneori chiar şi supunerea mamelor faţă de aceste persoane sunt un fel de compromis tăcut, ele iartă şi rabdă totul numai ca fiii lor care le incomodează să fie ţinuţi la depărtare.

Nici n-a ieşit bine copilul din crisalida lui, triunfător, izbutind să însufleţească membrele sale, bucurându-se de această biruinţă a sa, că îi şi iese în cale armata neânfrântă a giganţilor care îl opresc să intre în lume.

O adevărată luptă, mascată de inconştient, se dă între iubirea părinţilor şi nevinovăţia copiilor.

Cât e de uşr pentru adult să spună copilului să stea cuminte, să nu se atingă de lucruri, să nu vorbească, să nu ţipe, să doarmă, să mănânce, sau să meargă la plimbare cu cineva care nu-l iubeşte. Dar soluţia cea mai comodă din toate e: “la culcare”.

Cine se poate îndoi de binefacerile somnului? Nu trebuie să uităm însă că copilul este o fiinţă ce poate să observe şi nu e un somnoros de la natură. El are nevoie de un timp normal de somn şi fără îndoială că trebuie să avem grije ca această nevoie să fie împlinită. Dar una e somnul normal al copilului şi alta e somnul artificial pe care noi I-l provocăm.

Se ştie că o persoană cu o voinţă puternică poate sugestiona o fiinţă slabă. Adultul ce adoarme copilul îl sugestionează fără să-şi dea seama şi condamnă la somn această fiinţă atât de vie, mai cu seamă când e reprezentat de un specialist în materie cum e doica… nu numai copilul din faşie şi cel de trei sau patru ani e condamnat să

24

doarmă peste nevoile sale. Copiii de la ţară, care aleargă pe stradă toată ziua, nu-şi obosesc mamele şi scapă de pericolul somnului. Se ştie de altfel că copiii din popor nu sunt atât de nervaşi ca aceea ai familiilor cultivate. Cu toate acestea, igiena recomandă somn lung, făcând un adevărat panegeric vieţii vegetative. Îmi aduc aminte de un copil de şapte ani care îmi spunea că n-a văzut nici o dată stelele de pe cer pentru că era dus la culcare întotdeauna înainte de a înnopta. “Cea mai mare dorinţă a mea e să mă duc într-o noapte sus pe munte, să mă culc pe iarbă şi să privesc stelele” – îmi spunea el. Câţi părinţi nu se laudă că şi-au obişnuit atât de bine copiii să se culce devreme, încât pot pleca de acasă când vor!.

Patul copiilor ce pot să se mişte singuri este o erezie. El se deosebeşte de leagănul frumos şi moale,; se deosebeşte şi de patul celor mari care, se înţelege, e făcut, aşa ca să se poată dormi în el comod. Ceea ce se cheamă “pat de copii” e cea dintâi închisoare pe care familia o pregăteşte acestor fiinţe ce luptă pentru existenţa intelectuală. Colivia înaltă, de fier, în care părinţii îi coboară, este un culcuşi forţat şi un simbol în acelaşi timp. Copiii sunt prizinierii unei civilizaţii construite de adult, spre binele adultului, ce nu lasă copilului decât un spaţiu din ce în ce mai restrâns.

Patul copiilor este o colivie anume făcută pentru ca să dea adultului putinţa de a ţine pe copil deoparte, fără pericolul de a se răni; în felul acesta îl poate lăsa singur şi chiar dacă va plânge, nu-I nimica, principalul e că nu se poate răni. În jurul lui se face întuneric şi lumina nu-l va trezi când se face ziuă.

Una din cele mai gravnice ajutoare pe care trebuie să le dăm vieţi psihice a copilului este reformarea patului şi a obiceiului de a impune somnul lung. Copilul trebuie să aibă dreptul de a dormi când îi este somn şi de a se scula când vrea. De aceea, noi recomandăm să se părăsească patul clasic al copiilor şi să se înlocuiască cu o canapea foarte joasă, acoperită cu o pătură mare , pe care copilul să se culce şi de pe care să se scoale după voia lui. Multe amănunte ce par la prima vedere grele îşi pot găsi o deslegare prin reforme destul de simple. Reforma despre care vorbeam e pe deasupra şi economică; de altfel toate reformele ce tind să ajute viaţa psihică a copilului sunt aşa. El are nevoie de lucruri simple. Puţinele lucruri ce sunt făcute pentru el sunt complicate în piedici ce-I stânjenesc viaţa. Multe familii au primit această reformă. Copiii merg la culcare seara spontan, cu plăcere, iar dimineaţa se scoală fără să trezească din somn pe ceilalţi. Exemplele acestea dovedesc cât de greşită este organizarea vieţii copiilor. Adultul se oboseşte pentru binele copilului şi lucrează tocmai împotriva nevoilor sale.

Prin urmare, adultul trebuie să caute să interpreteze nevoile copilului spre a le înţelege şi a le sprijini, pregătindu-I o ambianţă potrivită. Numai aşa se va putea deschide o epocă nouă în educaţie, aceea a “ajutorului vieţii”. Trebuie să se sfârşească epoca în care adultul vedea în copil un obiect pe care îl poţi lua şi transporta unde-ţi place, când e mic, iar când e mare să nu ştie decât să asculte şi să se supună.

Pentru ca personalitatea copilului, care e slab, să poată fi ajutată în desvoltarea sa, de personalitatea adultului, care e cel puternic, trebuie ca acesta să ştie să fie îngăduitor şi, luând drept călăuză copilul însuşi, să fie o mândrie pentru el faptul că îl poate înţelege şi îl poate urma.

25

MERSUL

Adultul ar trebui să renunţe la nevoile sale proprii şi să sprijine pe acelea ale fiinţei în formaţiune.

Animalele superioare se adaptează prin instinct la nevoile puilor lor. Când un pui de elefant e dus de mama lui în grupul celor adulţi, marea masă a pachidermelor încetează pasul, pentru ca micuţul să poată merge în rând cu cei mari; iar când a obosit şi se opreşte, se opresc cu toţii.

În forma noastră de civilizaţie încă n-a pătruns sentimentul unui sacrificiu ca acesta.

Am văzut o dată un japonez ce se plimba cu un copil de vre-un an şi jumătate sau doi ani. La un moment dat, copilul se opri şi cuprinse cu braţele piciorul tatălui său; tatăl se opri şi el, iar copilul începu să se învârtească în jurul piciorului, jucându-se. după ce copilul îşi sfârşi jocul, plimbarea continuă în pas încet. După câtva timp, copilul se opri din nou la marginea trotuarului. Tatăl său se opri lângă el. Faţa lui era serioasă şi naturală: era un tată ce-şi plimba copilul.

Aşa ar trebui să se înţeleagă plimbarea, spre a da putinţă copilului să facă exerciţiul senzorial al mersului, într-o epocă a vieţii sale în care organismul trebuie să coordoneze atâtea eforturi spre a putea câştiga echilibrul individului.

Cu toate că mul e alcătuit din părţi asemănătoare cu acelea ale mamiferelor, el trebuie să umble în două picioare şi nu în patru. Şi maimuţa are membrele foarte lungi şi se poate ajuta de ele în mers. Omul e singura vietate ce-şi sprijină echilibrul numai pe două membre. Mamiferele umblă ridicând în acelaşi timp două picioare în diagonală încât în orice moment le rămâne două sprijine pentru corpul lor. Omul însă, când umblă, îşi schimbă sprijinul pe un singur picior. Greutatea e rezolvată de natură cu ajutorul instinctului şi al efortului individual.

Pentru aşi putea perfecţiona mersul, copilul trebuie să umble. Cel dintâi pas al lui – eveniment primit cu mare bucurie de familie – e de bună seamă o biruinţă asupra naturii; el însemnează trecerea de la întâiul an de viaţă la al doilea. Am putea spune că atunci se naşte omul activ, care ia locul omului inert; din acest moment copilul începe o viaţă nouă. Stabilirea acestei funcţiuni e considerată de fiziologie drept un criteriu de desvoltare. Dar, din acest moment, factorul hotărâtor este exerciţiul copilului. Echilibrul şi siguranţa în mers se cucereşte prin exerciţiu îndelungat prin effort individual. Se ştie cu cât elan irezistibil şi cu cât curaj se avântă copilul în mers. eL păşeşte mândru, ca un soldat ce pleacă la atac fără să-I pese de primejdii. De aceea, adultul se grăbeşte să-l protejeze şi astfel îl împiedică: îl ţine la adăpost în vre-un pat de copii, sau îl leagă în cărucior, cu toate că membrele sale sunt destul de zdravene.

La o plimbare, tot copilul trebuie să se adapteze la pasul adultului. Picioarele sale sunt mai scurte şi mai puţin rezistente la drumuri lungi, dar adultul nu renunţă la ritmul lui, chiar dacă e o doică sau o guvernantă, adică o specialistă, al cărei rost este tocmai să îngrijească copii mici. Ea merge în pasul el, pe drumul pe care l-a ales să se plimbe, împingând căruciorul în care parcă n-ar fi un copil ci zarzavat pe care îl duci la piaţă… numai după ce a ajuns unde voia, de exemplu, într-un parc frumos, se aşează, scoate copilul din cărucior şi îl lasă să se plimbe pe lângă ea.

26

În toată această purtare, singurul obiect e corpul copilului, viaţa vegetativă, adăpostul împotriva primejdiilor din afară; în schimb nici o considerare asupra nevoilor sale esenţiale şi constitutive ale vieţii de relaţiune, ca viaţă spirituală.

Copilul, între 18 luni şi doi ani e în stare să meargă chilometri, poate să înfrunte drumuri grele, poate urca trepte. Numai că el umblă cu un scop deosebit de scopurile noastre. Noi umblăm pentru a ajunge la o ţintă exterioară şi mergem drept spre ea. Copilul însă umblă spre aşi făuri funcţiunile sale. Scopul lui este prin urmare a se crea pe sine însuşi. E încet. Ritmul lui însă nu s-a statornicit, dar lucrurile ce-l înconjoară îl atrag. Ajutorul pe care I l-ar putea da adultul ar fi să renunţe în aceste momente la ritmul lui obişnuit, la scopurile lui obişnuite.

Am cunoscut la Napoli o familie cu multă înţelegere faţă de nevoile copiilor. Cel mai mic avea 18 luni. Drumul pe care mergea vara la malul mării avea peste un chilometru şi nu era practicabil pentru trăsuri. Tinerii părinţi, care voiau să-l ia şi pe cel mic cu ei, îl ajutau în această plimbare cu ritmul pasului lor. Copilul se oprea la vreo floare, se aşeza pe iarbă, ori privea vriun animal. Într-o zi a stat aproape un sfert de oră să privească cu interes un măgar. În felul acesta, copilul urca şi cobora fără să obosească drumul lung şi greu.

Tocmai în această privinţă unele mame se plâng de capricii. O doamnă m-a întrebat într-o zi ce să facă cu fetiţa ei care avea “capricii”. Nu putea însă să meargă bine dar la vederea scărilor casei ţipa şi când era luată în braţe, la coborâre, avea adevărate accese de furie. I se părea doamnei că poate n-a observat bine, căci era cu totul nelogic ca fetiţa să plângă tocmai când trece pe scări; de ce tocmai atunci? Ea credea că e o simplă coincidenţă. Se vede însă cât de colo că micuţa voia să urce şi să coboare treptele “singură”. Calea aceasta cu atâtea locuri de sprijin şi bune de şezut o ademenea mai mult decât pământul neted, acoperit cu iarbă, în care I se încurcau picioarele, iar mâinile nu găseau un punct de sprijin. Totuşi acesta îi era singurul loc îngăduit, când nu era ţinută în braţe sau în cărucior.

Nişte scări în aer liber sunt un loc de deliciu pentru copiii ce le urcă, le coboară, se aşează, se ridică, alunecă. Isteţimea în mişcări a unui copil de stradă care aleargă, trece peste piedici, se agaţă de vehicule în mers, evită primejdii, arată că există în el un potenţial de viaţă ce nu se poate asemăna cu inerţia fricoasă şi – la urma urmei – trândavă de care dau dovadă copiii din clasele culte. Nici una din clasele sociale nu-şi ajută copiii ăn desvoltarea lor: unii trăiesc părăsiţi în ambianţa nepotrivită şi plină de primejdii a adulţilor; alţii, spre a fi feriţi de aceste primejdii, sunt sechestraţi şi legaţi cu lanţuri de obstacole protectoare.

Copilul, acest mare luptător pentru menţinerea rasei, se poate asemăna cu Mesia, despre care profeţii spuneau: că n-avea loc unde să-şi sprijine capul, nici drum pe care să-şi poarte pasuri.

27

MÂNA

E ciudat să constatăm că cele două mari etape considerate de psihologie drept criterii ale desvoltării normale a copilului să întemeeze pe mişcare: mersul şi cuvântul. Ştiinţa a considerat aceste două funcţiuni ca un horoscop, în care se poate citi viitorul omului. De fapt, ele însemnează prima biruinţă asupra instrumentelor de expresie şi faptă.

Vorbirea este una din caracteristicele omului, expresiune a cugetării sale; umblatul e comun tuturor animalelor. Deşi “deplasarea în spaţiu” a omului are o importanţă atât de mare pentru el încât îi dă putinţa să cotropească întreg pământul, mişcare ce caracterizează fiinţa inteligentă nu este umblatul.

Organul de mişcare ce caracterizează omul este mâna ce lucrează în slujba inteligenţei.

Existenţa omului în epocile preistorice o dovedesc pietrele cioplite, primele sale instrumente de muncă. Ele semnează un drum nou în istoria biologică a fiinţelor ce vieţuiesc pe planeta noastră. lImbajul omenesc devine un document al trecutului din momentul în care a fost înregistrat de o lucrare a mâinii în piatră.

Una din caracteristicile omului este că mâna lui e liberă; membrele sale superioare pot fi folosite în gesturi, care nu se fac pentru o deplasare în spaţiu, ci transformă mâinile în organe executive ale inteligenţei.

În evoluţia fiinţelor vii, omul ia o poziţie nouă, desăvârşind unitatea funcţională a spiritului şi a mişcării.

Mâna este organul care prin structura sa fină şi complicată dă putinţă inteligenţei a se mişca, dă omului puterea de a stăpâni ambianţa şi a o transforma, condusă de inteligenţă, de a-şi împlini misiunea sa în univers.

Ar fi logic prin urmare ca atunci când judecăm dezvoltarea psihică a copilului să luăm în seamă, de la începutul ei, expresia “mişcării sale intelectuale”: vorbirea şi activitatea mâinilor sale făcute pentru a munci.

Omul, condus de un instinct inconştient, uneşte cele două manifestări motrice ale inteligenţei, ce sunt proprii şi exclusive genului omenesc, când două fiinţe se căsătoresc, dându-şi unul altuia cuvântul şi unundu-şi mâinile. Când se făgădueşte căsătoria, “se dă cuvântul”; când se cere în căsătorie “se cere mâna”. Ce poate fi deci mai sfânt şi mai minunat la copil decât această “mişcare umană”? întâia mişcare a mânuţei copilului ce se îndreaptă spre un obiect extern ar trebui să fie aşteptată şi primită cu solemnitate. Efortul copilului în avântul său de a pătrunde în lume ar trebui să umple de admiraţie pe adult. El însă se teme de aceste mânuţe ce se întind spre obiecte fără valoare şi fără importanţă ce stau în jurul copilului şi nu ştie ce să facă să-şi apere mai bine lucrurile. Grija lui e să repete la fiecare pas: “ea mâna de acolo!”, “astâmpără-te!”, “taci!”.

Însă, pentru ca mâna copilului să poată lucra, trebuie să găsească în ambianţa înconjurătoare obiectele necesare, să găsească “motive de activitate”. Familia nu ia în considerare această nevoie. Toate obiectele ce înconjoară copilul sunt proprietatea adultului şi el nu le poate atinge. Un “tabu” pentru copil. Un simplu “nu te atinge” rezolvă problema vitală a dezvoltării copilului. Iar când izbuteşte să pună mâna pe ceva, nu se deosebeşte de un câine ce gâseşte un os şi îl duce să îl roadă într-un colţ.

28

Copilul însă nu se mişcă fără rost. El se căsneşte să-şi organizeze mişcările supunându-se impulsiunilor ce-I vin din interior. Acest “eu interior” stabileşte unitatea între sufletul născând şi organele de expresiune, prin ajutorul experienţelor neântrerupte.

Ceea ce este important este prin urmare să poată alege şi să săvârşească el însuşi gesturile sale, în plină spontaneitate. Aceste mişcări constructive au caractere bine determinate; ele nu sunt datorate unor impulsiuni dezordonate sau absurde. Nu e vorba de a alerga, de a sări, de a mânui la întâmplare obiecte, semămând dezordinea şi stricăciunea. Mişcarea constructivă ia forma acţiunilor pe care copilul le-a văzut făptuindu-se de către adulţi. Activităţile sale sunt, prin urmare în legătură cu obiceiurile din deosebitele medii familiale şi sociale în care trăeşte. Copilul vrea să şteargă de praf, să spele vasele ori albiturile, să verse apă ori să se spele, să se piptene, să se îmbrace, ş.a…. cum acesta e un fenomen universal, se zice că “imită”, face ceea ce vede că face adultul. Această interpretare e neexactă “imitarea” de care e vorba e cu totul deosebită de aceea nemişlocită, a maimuţei spre exemplu. Mişcările constructive ale copilului sunt poruncite de sufletul său; ele se întemeiază pe o cunoştinţă. Viaţa psihică ce trebuie să conducă, preexistă totdeauna mişcărilor cu care e în legătură. Când un copil vrea să se mişte, ştie dinainte ceea ce vrea; şi ceea ce vrea să facă a văzut mai înainte făcându-se. Aceeaşi observaţie e de făcut şi la dezvoltarea vorbirii. Copilul adoptă limbajul pe care îl aude în jurul lui; când pronunţă un cuvânt, înseamnă că l-a învăţat auzindu-l şi l-a reţinut. El îl întrebuinţează însă după nevoile sale momentane. Cunoştinţa cuvântului şi întrebuinţarea lui nu este o imitaţie de papagal, ci o observaţie, o cunoştinţă câştigată. Folosirea acestei cunoştinţe este un act independent. Această deosebire capitală trebuie să facă să se înţeleagă mai corect activităţile copilului.

Chiar înainte de a reuşi să execute acţiuni vădit logice ca acelea pe care le-a văzut săvârşindu-se de către adulţi, copilul începe prin a lucra după scopuri ale lui, întrebuinţând obiectele într-un chip pe care noi de cele mai multe ori nu-l înţelegem; aceasta mai cu seamă între 18 luni şi trei ani.

Am văzut un copil de un an şi jumătate care, găsind în casă o grămadă de şervete frumos călcate şi aşezate una peste alte, a luat unul din ele şi, ţinându-l cu multă grije în jos ca să nu se desfacă l-a dus în colţul opus şi l-a aşezat pe jos zicând: “unu!”. Apoi s-a întors înapoi, pe acelaşi drum, în diagonală, a luat un alt şervet şi, ducându-l în acelaşi loc, l-a aşezat peste celălalt spunând acelaşi cuvânt; “unu!”. A continuat în felul acesta până a transportat toate şervetele. Apoi, urmând acelaşi procedeu le-a dus pe toate înapoi. Deşi şervetele nu mai stăteau în ordinea perfectă în cale l-e aşezase servitoarea, erau totuşi într-o ordine destul de onorabilă… Din fericire nimeni din cei ai casei n-a fost de faţă la această treabă.

De câte ori copiii mici nu văd venind un adult care le strigă: “opreşte-te! Stai! Lasă lucrurile în pace!” de câte ori aceste mânuţe venerabile nu sunt bătute ca să înveţe să nu atingă nimica!

Un alt lucru ce le place copiilor este să scoată şi să pună la loc dopul unei sticle, mai ales dacă e de cristal, căci atunci străluceşte în culorile curcubeului; sau să ridice şi să aşeze capacul unei călimări sau al unei cutii, sau, mai ales, să deschidă şi să închidă uşa unui dulap. Se înţelege că din pricina acestei plăceri a copiilor de a se atinge şi a mânui lucrurile “tabu”, naşte un adevărat război. Atunci apare reacţiunea “capricioasă”.

29

Însă copilului nu-I trebuie acea sticlă sau acea călimară. El s-ar mulţumi foarte bine să aibă obiecte făcute anume pentru el, care I-ar permite să exerciteze aceleaşi mişcări.

Gesturi ca acestea şi altele de acelaşi fel par a nu avea nici un scop logic; se pot însă considera ca întâia dibuire a omului ce munceşte. Noi am dedicat câteva din obiectele materialului nostru educativ acestei perioade de pregătire, cum sunt incastrele solide, şi au obţinut un succes universa.

Se admite uşor că trebuie să lăsăm copilul să lucreze. În practică însă, se întâlnesc piedici complexe şi adânc înrădăcinate. Chiar dacă adultul voeşte să lase pe copil să atingă obiectele, nu poate să reziste impulsiunilor sale dominatoare.

O tânără americană a încercat să pună în practică aceste idei în educaţia unui copil al său de doi ani şi jumătate. Într-o zi văzu pe copil ducâmd – fără vriun rost – un ulcior plin cu apă, din camera sa, în salon. Ea îl observa: copilul era încordat în sforţarea lui şi repeta continuu ca pentru sine: “be, carefull!” (ai grijă!). ulciorul era greu şi mama nu se putu reţine multă vreme să nu-I vină în ajutor; luându-I din mână ulciorul, îl puse în locul unde voia copilul să-l ducă. Micuţul se simţi j9icnit şi începu să plângă. Mama-sa, nemângâiată că I-a pricinuit o neplăcere se justifică explicând copilului că ea ştie că era o necesitate ce-l împingea să ducă ulciorul el şi că a voit numai să facă ea mai repede ceea ce pentru el era atât de obositor şi îl făcea să piardă atâta timp… “eu îmi dau deama că am făcu o greşeală”, cum spunea doamna, cerându-mi neliniştită un sfat, de parcă era vorba de o boală pe care ea nu ajunsese să o vindece.

Am recurs la celălalt aspect al chestiunii la acel sentiment de apărare a obiectelor, care s-ar putea numi “zgârcenia faţă de copil”. Şi I-am zis: “aveţi un serviciu de porţelan fin, ceşti de valoare? Daţi unul din aceste obiecte de valoare copilului să le transporte şi observaţi ce se petrece”. Doamna îmi urmă sfatul şi îmi povesti pe urmă cum copilul a transportat o grijă aceste mici obiecte, oprindu-se la fiecare pas, fără să le spargă. Mama era împărţită între bucuria de a-şi vedea copilul muncind şi între grija ce o purta ceştilor. Dar îl lăsă pe copil în pace. El putu să săvârşească această muncă ce-l pasiona şi de care era legată sănătatea lui psihică.

Într-o zi am dat unui copil de un an şi jumătate o cârpă de şters praful de pe mobile; acesta a fost pentru el un izvor de muncă încântătoare.. şezând mereu jos, a lustruit toate mobilele, de străluceau. Mamă-sa era însă un fel de “obstacol”, cum să dea copilului un lucru atât de contrarlprincipiilor de igienă?

Întâia manifestare a instinctului muncii la copil este fenomenul cel mai tulburător pentru adultul care I-a înţeles importanţa. El înţelege că I se impune o nemăsurată renunţare; că e vorba de o adevărată micşorare a personalităţii sale, de o transformare a ambiţiei sale. Dar toate acestea nu se potrivesc cu activitatea lui socială. Copilul nu-şi are locul său în societatea noastră. Însă, a-l opri să intre, aşa cum de altfel se face astăzi, înseamnă a-I reprima creşterea, a-l condamna la muţenie.

Dezlegarea acestui conflict stă în pregătirea mediului. Trebuie să ştim să primim manifestările superioare ale copilului. Când el pronunţă întâuiul său cuvânt, nu e nevoie să pregătim nimic pentru el; gânrăritul lui intră în casă ca un zgomot ce ne face fericiţi. Însă munca mâini lui micuţe, acest alt gângărit, cere “motive de activitate” sub forma obiectelor ce I se potrivesc. Se vede atunci cum copiii mici săvârşesc acţiuni pe care nu le-am crede cu putinţă pentru ei. Scriind acestea am înaintea mea o fotografie cu o mititică englezoaică ce transportă o pâine din acelea în formă de prismă, cum se văd în mod obişnuit în Anglia, atât de mare că cele două braţe ale micuţei nu ajung să o

30

cuprindă şi care, sprijinind-o de corpul său, e silită să se plece îndărăt, încât nu vede unde să-şi pună picioarele. Se vede, în fotografie, emoţia unui câine ce o însoţeşte cu ochii ţintă la ea, încordat, gata să-I sară în ajutor. Mai încolo, se văd niste adulţi reţinându-se să nu ia pâinea din mâinile fetiţei.

Copiii mici de tot, dau uneori dovadă de o iscusinţă şi o exactitate ce ne uimeşte.

31

RITMUL

Adultul ce încă n-a ajuns să vadă în activitatea mâinii copiilor o nevoie vitală şi să recunoască într-ânsa cea dintâi manifestare al unui instinct al muncii, împiedică pe copil să lucreze.

Obstacolul nu vine numai dintr-o apărare a adultului; pot exista şi alte cauze. Adultul priveşte scopul exterior al actelor sale; el şi-a orânduit viaţa printr-un fel de constituţie mintală: a ajunge la ţintă prin acţiunea cea mai directă, adică în cel mai scurt timp cu putinţă. Văzând eforturile copilului într-o acţiune adesea inutilă sau de nimica, pe care adultul ar putea să o săvârşească într-o clipă şi încă mult mai bine, e ispitit a-l ajuta, întrerupând astfel o muncă ce îl jenează.

Copilul nu va putea prin urmare să ducă la capăt munca lui decât în lipsa adultului, când acesta nu bagă de seamă efortul lui.

Dacă încearcă să se pieptene, adultul reacţionează numaidecât; în loc de a simţi admiraţia în faţa acestei încercări, el vede doar că micuţul se pieptenă rău şi încet şi nu isprăveşte niciodată. Atunci copilul, care e pe cale de a săvârşi cu deliciu acest act prin care îşi construeşte propria lui personalitate, vede cum adultul, această fiinţă înaltă până la tavan, cu o putere neânchipuită, împotriva căruia nu poţi lupta, vine la el, îi smulge pieptenul din mână, zicându-I că-l va pieptena el. Şi tot aşa se întâmplă când copilul se căsneşte să se îmbrace sau să-şi încalţe ghetele. Ori ce încercare I se retează. Adultul e iritat nu numai că fiindcă vede copilul încercând în zadar să săvârşească ceva, ci şi de ritmul lui, de felul de a se mişca, deosebit de al său.

Însă ritmul nu este ca o părere pe care o părăseşte când s-a învechit sau pe care o adopţi când e nouă; ritmul face parte integrantă din individ, este un caracter ce îi este propriu, ca şi forma corpului său. Dacă ritmul e în armonie cu corpul, individul nu-l poate schimba fără suferinţă.

Când vedem un paralitic ducând încet un pahar la gură, gata să-I verse conţinutul, din ciocnirea acestui ritm cu ritmul nostru se naşte o suferinţă de care vrem să scăpăm, substituind ritmul lui cu al nostru; e ceea ce noi numim “a ajuta un paralitic”.

Ceva analog se petrece între noi şi copil; o apărare inconştientă ne împinge să împiedicăm mişcările lui încete, întocmai ca atunci când prindem o muscă inofensivă.

Adultul poate suporta mişcările copilului numai când sunt făcute cu îndemânare şi într-un ritm accelerat. El se poate “înarma cu răbdare”, pentru că are de aface cu acte exterioare, limpezi; voinţa adultului e în stare întotdeauna să lucreze asupra actelor conştiente. Însă, când ritmul copilului este încet, îl substituie cu al său. În loc să îl ajute în nevoile sale psihice cele mai esenţiale, adultul se substituie copilului în toate actele pe care acesta ar vrea să le săvârşească singur; luându-I ori ce posibilitate de a face ceva devenind piedica cea mai puternică pentru dezvoltarea vieţii sale. Plânsul disperat al aşa zisului copil “capricios”, ce nu vrea să se lase să fie spălat, pieptănat şi îmbrăcat, sunt exploziile unei drame ce începe.

Acest ajutor inutil ce se dă copilului e rădăcina tuturor represiunilor, a daunelor celor mai vătămătoare pe care adultul I le poate pricinui.

Japonezii au o curioasă concepţie asupra infernului copiilor. Cultul morţilor la ei constă în a aşeza jucării pe mormântul copiilorm ca să-I ajute să scape, de viaţa de dincolo, de chinurile de care demonii caută să le pricinuiască necontenit: când copilul e

32

pe cale de a face o construcţie, se iveşte un demon ce se aruncă asupra lui şi-I strică lucrarea. Micile jucării, aşezate de părinţii evlavioşi a da putinţă copiilor să reînceapă construcţiile lor.

E un exemplu de cele mai impresionante de interpretare a vieţii viitoare de către subconştient.

33

SUBSTITUIREA DE PERSONALITATE

Substituirea adultului în locul copilului nu constă numai în a lucra în locul acestuia. Ea poate fi o strecurare a voinţei puternice în aceea a copilului. În acest caz, nu mai lucrează copilul ci adultul lucrează în copil.

Când Charcot a demonstrat substituirea de personalitate la isterici, cu ajutorul sugestiei, a produs o impresie adâncă. Experienţele sale răsturnau concepte fundamentale, socotite de neclintit: convingerea că omul e stăpânul propriilor sale acţiuni. S-a demonstrat însă experimental că un subiect poate fi sugestionat în aşa măsură că I se poate suprima propria personalitate, înlocuind-o cu aceea a persoanei ce sugestionează.

Aceste fenomene, deşi rezervate pentru clinici şi experienţe limitate, deschid totuşi o cale nouă cercetărilor şi descoperirilor.

Studiile asupra dedublării de personalitate, asupra subconştientului şi asupra stărilor psihice sublimate îşi găsesc originile în aceste fenomene, ca şi adâncirea cercetărilor asupra conştientului, datorită psihoanalizei.

O perioadă a experienţei în care individul e predispus la sugestie este tocmai aceea a copilăriei. În copilărie conştiinţa este în formaţiune, iar sensibilitatea faţă de elementele exterioare are o importanţă covârşitoare în formarea personalităţii. Adultul se poate atunci insinua şi se poate strecura uşor, însufletind cu voinţa lui proprie acea sublimă proprietate care e voinţa copilului.

Se întâmplă în şcolile noastre, că, arătând copiilor cum se face un exerciţiu, se pune prea multă pasiune şi se execută mişcările cu o energie şi cu o exactitate excesivă, încât stinge în ei şi puterea de a judeca, şi puterea de a lucra după personalitatea proprie. S-ar zice că mişcarea se desprinde de EUL copilului care ar trebui să o condamne şi e luată în stăpânire de un alt EU, străin şi mai puternic. Acest EU străin are puterea de a lua – aşi zice chiar de a răpi – personalităţi infantile organele sale fragede. În general, adultul nu sugestionează cu voinţă; o face fără să vrea, fără să ştie, fără măcar să-şi pună în faţă această problemă.

Am văzut într-o zi un copil de vre-o doi ani punând o pereche de ghete pe pătura albă ce acoperea un pat. Am luat ghetele, le-am pus pe pământ, într-un colţ zicând: “e murdar!” apoi, cu mâna, am făcut gestul de a şterge pătura în locul unde au fost ghetele. În urma acestui incident, de câte ori vedea o pereche de ghete, micuţul se grăbea să le ia şi să zică “e murdar!” Le punea în alt loc apoi se ducea să şteargă cu mâna pătura de pe vre-un pat, deşi nici o gheată n-a fost acolo.

Actele oprite sunt cu deosebire potrivite pentru infiltrarea unei voinţe străine. Aceasta se întâmplă datorită mai cu seamă doicilor rafinate. Voi cita cazul destul de elocvent al unei fetiţe ce locuia singură cu bunica sa. Într-o zi, dorind să vadă jocul apei unei fântâni săritoare, voia să deschidă robinetul bazinului; însă, în momentul în când era să execute gestul, îşi retrase mâna. Bunica o încuraja, însă fetiţa îi răspundea: “Nu, doica nu vrea”.

Atunci bunica încercă s-o convingă, dându-I întregul său consimţământ şi explicându-I că acum e la ea şi poate face ce vrea. Copilul surâdea la gândul de a vedea apa săritoare, însă, nu întindea bine braţul spre robinet şi îl şi trăgea înapoi.

34

Supunerea la comandamentul doicii absente era atât de puternică încât, în faţa acestei forţe îndepărtate, vorbele afectuoase ale bunicii nu aveau nici o putere.

O fetiţă mai mare – de vre-o şapte ani -, în timp ce şedea, se ridica de-odată parcă pentru a merge spre un punct îndepărtat ce o atrăgea; însă îndată renunţa şi se aşeza înapoi, mişcată ca de o oscilaţie de neînvins a voinţei sale. Cine era “învăţătorul” ce comanda întrânsa? Nimeni nu-l cunoştea; era pierdut în întunericul amintiri copilului.

Se poate spune că uşurinţa cu care poate fi sugestionat copilul este exagerarea uneia din funcţiunile sale constructive. E vorba de acea deosebită sensibilitate interioară pe care am numit-o “dragostea de ambianţă”. Copilul care observă lucrurile cu pasiune este atras de ele. Mai ales actele adultului îl atrag; el vrea să le cunoască şi să le facă. Adultul trebuie să-şi facă o misiune din aceasta. El trebuie să fie inspiratorul faptelor copilului, o carte deschisă în care aceasta să poată descoperi călăuza mişcărilor sale şi să înveţe să lucreze bine.

Pentru realizarea acestui ideal, ar trebui ca adultul să fie totdeauna calm, să lucreze încet, încât faptele lui să poată fi înţelese în toate amănuntele lor de către copilul ce îl observă. Când însă adultul se lasă dus de ritmul său repezit şi puternic, în loc să îl inspire, riscă să se introducă în sufletul copilului substituindu-I-se, prin sugestie.

Însăşi obiectele externe, ce atrag din punct de vedere senzorial, pot avea o putere de sugestie cerând activitatea copilului şi conducând-o din exterior. Voi aminti, în legătură cu aceasta, o experienţă pe care a făcut-o profesorul Levine cu cinematograful său psihologic. Scopul lui a fost să cunoască comportamentul deosebit al copiilor deficienţi şi al copiilor normali din şcolile noastre, de aceleaşi condiţii şi de aceleaşi vârstă, în faţa aceloraşi obiecte: o masă lungă cu obiecte deosebite, printre care câteva din materialul nostru. Intră întâi un grup de copii. Sunt atraşi de masă şi se arată a fi interesaţi. Sunt vioi şi surâd. Par a fi bucuroşi că se găsesc în mijlocul atâtor lucruri. Fiecare dintre ei ia un obiect şi lucrează; apoi ia un altul şi aşa mai departe făcând o sumă de experienţe. E primul film.

Urmează filmul al doilea. Iată un alt grup de copii. Aceştia se mişcă încet, se opresc, se uită; apucă câte un obiect, îl cercetează îndelung, apoi par a rămâne inerţi. E sfârşitul filmului al doilea.

Care din cele două grupuri e de copii deficienţi şi care de copii normali? Deficienţii sunt copiii vioi, veseli, ce caută peste tot, voind să experimenteze totul. Ei dau publicului impresia că sunt copiii cei inteligenţi, pentru că toată lumea e obişnuită să considere ca inteligenţi copiii vioi, veseli, ce trec de la un lucru la altul.

Copiii normali se văd, dimpotrivă, mişcându-se liniştiţi; ei rămân liniştiţi şi se fixează asupra unui obiect, ca şi când ar reflecta. Calmul, mişcările rare şi măsurate, atitudinea cumpănitoare, iată imaginea copilului normal!

Esperienţa reprodusă de cele două filme contrastează cu concepţia ce o avem în general, pentru că, în ambianţa obişnuită, copiii inteligenţi se poartă ca deficienţii din film. Copilul normal, încet şi cumpănit e un tip nou; el arată însă că EUL său controlează mişcările sale şi că raţiunea sa le conduce. Ceea ce este important, prin urmare, nu este a învârti multe lucruri, ci a fi stăpân pe sine. Ceea ce este important nu este ca individul să se mişte oricum şi ori unde, ci aceea de a fi reuşit să se facă stăpânul organelor sale de mişcare. Putinţa de a se mişca sub raţiune şi nu prin simpla raţiune a lucrurilor, iată ceea ce aduce după sine o concentrare ce constituie un fenomen interior.

35

Numai această mişcare delicată şi sensibilă este cea normală: aspectul sintetic al unei ordini ce se poate chema disciplina interioară. Disciplina actelor exterioare este atunci expresia unei discipline interioare, organizată cu rânduială.

Când aceasta nu se face, mişcarea scapă de sub călăuza personalităţii şi poate fi prinsă de voinţa altuia sau poate rămâne în prada lucrurilor exterioare: o barcă în voia valurilor.

Voinţa exterioară disciplinează rare ori actele, pentru că lipseşte organizarea interioară. Individualitatea e sfărâmată. Am putea asemăna copilul contrariat în dezvoltarea sa cu un om care se coboară cu un balon în deşert şi-şi vede balonul dus în vânt: multe direcţii posibile şi nimic în jurul său care să-l înlocuiască.

Iată imaginea omului, aşa cum de fapt îl face lupta dintre adult şi copil; o inteligenţă întunecată, nedezvoltată, ale cărei mijloace de expresie sunt la voia întâmplării.

36

CĂILE NOI ALE EDUCAŢIEI

Trebuie să ne dăm seama că primele manifestări ale vieţii psihice a copilului sunt atât de delicate încât trec neobservate şi că adultul, sfărâmă fără să ştie avântul lor, le nimiceşte prin piedicile ce le pune înainte.

Ambianţa adultului nu e făcută pentru copil; ea este alcătuită din obstacole faţă de care aceasta dezvoltă reacţiuni de apărare, de deformare, sau rămâne o victimă a sugestiilor. Cum însă psihologia infantilă a studiat aparenţa exterioară a copilului şi a socotit aceste manifestări deformate drept caractere ale sufletului copilăresc trebuie revăzută din temelie. Noi am constatat că fiecare răspuns al lui ce ne surprinde ascunde o taină de dezlegat; fiecare capriciu al său e datorit unei cauze adânci; nu se mai poate să interpretăm toate aceste reacţiuni, ca o izbucnire superficială; ele sunt explozii ale unui caracter superior, esenţial, ce-şi caută căile spre a se manifesta.

E lucru vădit că toate acestea “camuflaje” maschează sufletul cel adevărat al copilului, ascuns îndărătul silinţelor sale de a-şi realiza viaţa; aceste capricii, aceste lupte şi deformaţiuni nu ne pot da ideea unei personalităţi. Ele nu sunt decât o sumă de însuşiri. O personalitate trebuie totuşi să existe; copilul, acest embrion spiritual, se dezvoltă după un plan. Îndărătul tuturor aparenţelor se ascunde un om, un copil necunoscut, o fiinţă întemniţată, pe care trebuie s-o slobozim.

E datoria cea mai grabnică a educaţiei. În acest înţeles, a elibera înseamnă a cunoaşte; e vorba deci să descoperim necunoscutul.

Deosebirea esenţială între cele arătate de cercetările psiho-analitice şi între această psihologie a copilului necunoscut, constă înainte de toate în aceea că secretul, în subconştientul adultului, rămâne închis în individ însuşi. Trebuie să vorbim cu el spre a-l ajuta să descurce iţele înodate de adaptări complexe, organizate de-a lungul unei experienţe. Secretul copilului, dimpotrivă, abia a început să se acopere. Spre al elibera trebuie să lucrăm asupra ambianţei; copilul trăeşte într-o epocă de creaţiune; n-avem decât să-I deschidem porţile. Fiind vorba de o energie expansivă, nu e nici o greutate pentru ea pentru a se exterioriza. Pregătind un mediu potrivit dezvoltării vieţii, manifestarea psihică naturală trebuie să se producă spontan, aducând după sine relevaţia tainei copilului.

Ne ţinând seama de acest principiu, educaţia se pierde într-un labirint fără ieşire.Adevărata educaţie nouă constă înainte de toate în descoperirea copilului şi

eliberarea lui. E problema existenţei: el trebuie să existe întâi.Urmează apoi problema ajutorului pe care trebuie să-l dăm copilului şi care

trebuie să dureze cât timp durează evoluţia lui.Aceste două probleme au un temei comun: ambianţa ce trebuie să reducă

piedicile la minimum. Ea oferă mijloacele necesare dezvoltării activităţii.Adultul face parte şi el din ambianţă. Trebuie deci să se adapteze. Pe de o parte

să nu fie o piedică pentru copil, pe de alta să nu I se substituie în deosebitele activităţi pe care acesta trebuie să le împlinească înainte de a ajunge la maturizare.

Metoda noastră de educaţie se caracterizează tocmai prin importanţa prin care o atribue ambianţei.

Figura învăţătorului a fost una din inovaţiile ce a provocat cel mai mare interes şi cele mai multe discuţii: un învăţător pasiv, care renunţă la propria sa activitate spre a nu

37

fi o piedică pentru copil, care renunţă la propria sa autoritate şi se mulţumeşte să-l vadă muncind şi progresând singur, fără să-şi atribuie lui meritul acestei dezvoltări.

O altă caracteristică esenţială a metodei noastre este respectarea personalităţii copilului, într-o măsură nestinsă până acum..

Pe aceste rtei principii esenţiale s-au creat instituţii speciale, numite “Case ale Copiilor”.

Cei ce au urmărit această mişcare de educaţie ştiu cât a fost şi este încă de discutată. Ceea ce a surprins mai mult a fost răsturnarea raportului dintre adult şi copil: învăţătorul fără catedră, fără autoritate, aproape fără învăţământ şi copilul devenind centru al activităţii; el învaţă singur, liber în alegerea ocupaţiilor şi a mişcărilor. Când nu s-a vorbit de utopie, s-a vorbit de exagerare.

În schimb, conceptul celălalt, al ambianţei materiale adaptate proporţiilor corpului copilului, a fost primit cu bunăvoinţă. Camerele luminoase, cu ferestre joase şi înflorite, cu mobile mici, dulăpioarele joase, la îndemâna copiilor care aşează în ele obiectele şi iau din ele ce le place, toate acestea au apărut o îmbunătăţire însemnată din punct de vedere practic în viaţa copilului. Eu cred că multe din “Casele Copiilor” au acest criteriu exterior ca element principal.

Astăzi, după lungi cercetări şi numeroase experienţe, credem că e nevoie să vorbim de această metodă şi, mai ales, să-I arătăm originile.

Ar fi o greşeală să se creadă că idea unei naturi oculte a copilului ar fi dat naştere unei metode de educaţie specială şi apoi unor şcoli potrivite acestei metode. E cu neputinţă să atribui copilului printr-o simplă intenţie două naturi şi să cauţi apoi să demonstrezi. Necunoscutul trebuie să se arate prin propria sa energie; nu e necredincios mai mare decât celuia ce I se arată. Şi trebuie ca acest necunoscut să se înfăţişeze cu stăruinţă, până când, în sfârşit, poate fi recunoscut şi primit.

Dar cu cât entuziasm îl reţine pe urmă cel ce vede noua lumină! Cât e de însufleţit de ea, cum îşi consacră viaţa răspândirei ei! Tocmai acest entuziasm ne face să credem că cel ce a fost izbit de faptele cele noi le-a creat el însuşi. Cel mai greu lucru pentru noi este de a băga de seamă şi apoi de a ne încredinţa despre realitatea unei descoperiri. Tocmai în faţa noutăţii se închid porţile percepţiei noastre. Câmpul spiritului este ca un salon ales, în care nu poate intra ori ce nou venit; pentru a pătrunde înăuntru, trebuie să fie prezentata de un cunoscut. Necunoscutul trebuie să se strecoare prin uşa închisă nesimţit de nimeni. Atunci este necunoscut produce o surprindere, o tulburare a cenaclului.

Când Volta a băgat de seamă că faimoasa mortăciune se mişcă, nu s-a convins, de bună seamă, dintr-o dată, de la întâia mişcare, şi fără emoţie, de autenticitatea fenomenului. L-a reţinut cu toate acestea şi aşa s-a născut electricitatea. un lucru fără însemnătate e destul câte o dată spre a deschide orizonturi nemărginite; omul de la natură este un cercetător, însă, dacă aceste fapte neânsemnate nu sunt descoperite, înaintarea nu e cu putinţă.

În fizică ţi în medicină, trebuie să câştigi o siguranţă serioasă asupra unui fenomen nou. Un fenomen nou este întâia descoperire a unor fapte necunoscute, deci ca şi neexistente. Un fapt în sine este totdeauna obiectiv şi nu depinde de o intuiţie. Pentru a demonstra existenţa unui fapt nou, trebuie să dovedim înainte de toate că acesta există în sine; trebuie să-l izolăm. Urmează apoi un al doilea moment, în care se situează condiţiile în care se manifestă fenomenul, cu scopul de a-l putea reproduce şi

38

menţine. Numai atunci îl putem studia. Cercetarea trebuie să fie ca o anticamără: momentul apariţiei; apoi, o nouă formă de studiu e menită să reproducă fenomenul, să-l întreţină, să nu piară ca o vedenie ci să se transforme în o realitate, în ceva ce se poate mânui, în o valoare reală.

Cea dintâi “Casă a Copiilor” e un exemplu de descoperire datorită unor fapte neânsemnate dar care au deschis căi nemărginite.

39

PREGĂTIREA SPIRITUALĂ A ÎNVĂŢĂTORULUI

Învăţătorul nu trebuie să-şi facă iluzii că se poate pregăti pentru sarcina sa studiind câteva lucruri, adică formându-şi o cultură. Înainte de toate, el trebuie să pregătească însuşi “aptitudini” de ordine morală.

Există un punct central al chestiunii, care se referă la modul de a privi copilul, punct ce nu poate fi judecat numai din latura externă, adică aceea a cunoaşterii lui teoretice, a noţiunilor asupra naturii sau a modului de a.l educa şi de a.l corecta.

Vrem să stăruim mai cu seamă asupra faptului că educatorul trebuie să se pregătească şi în ceea ce priveşte “interiorul” său, reintrând în sine însuşi cu înţelepciune spre a descoperi anumite şi determinate scăderi ce pot deveni într-ânsul obstacole, când va educa pe cei mici. Spre a putea descoperi aceste defecte înrădăcinate în cunoştiinţa lui, e nevoie de un ajutor, de o “învăţătură”; precum spre a putea şti ce avem în ochiul nostru, e nevoie ca să fie cineva care să ne spună.

În acest sens, învăţătorul trebuie să fie “iniţiat” cu privire la pregătirea sa interioară. Ne ocupăm cam prea mult de “tendinţele rele ale copilului” de a-l corecta în “faptele sale rele” de acţiunea periculoasă pentru suflet ce o pot avea urmele păcatului strămoşesc în copil. Ar trebui, dimpotrivă, ca educatorul să caute tendinţele rele şi defectele din el însuşi: “Ăntâiu scoate bârna din ochiul tău şi după aceea caută paiul în ochiul copilului!”

Această pregătire interioară nu este “generică”, nu e vorba de a căuta propria perfecţiune, cum fac religioşii. O persoană care se ocupă tot timpul de viaţa sa interioară pentru a se înălţa ar putea să rămână inconştientă de defectele care îi fac cu neputinţă o înţelegere mai dreaptă a copilului. Tocmai pentru aceea e nevoie să învăţăm, să fim pregătiţi ca să putem fi dascălii micuţilor.

Noi avem în sufletul nostru tendinţe care nu sunt deloc “bune” şi care cresc ca iarba rea prin holde. Aceste tendinţe sunt multe, se pot însă reduce la şapte grupe: cele şapte păcate de moarte.

Mai mult sau mai puţin, toate păcatele de moarte ne îndepărtează de copil, pentru că el, în comparaţie cu noi, nu este numai o fiinţă pură, ci are în el ascunse calităţi misterioase, pe care noi, adulţii, în general nu le putem vedea dar în care trebuie să credem.

Isus însuşi a vorbit despre ele cu stăruinţă şi cu o evidenţă atât de mare, încât Evangheliştii scriseră: “De nu vă veţi pocăi şi nu vă veţi face asemenea acestor copii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor!” ceea ce este important pentru un învăţător, este să poată vedea în copil ceea ce a văzut Cristos. Învăţătorul este omul care se eliberează de toate obstacolele care îl împiedică a înţelege copilul, nu numai cel care caută să devină din ce în ce mai bun. Pregătirea pe care o dăm noi (în metoda noastră) învăţătorilor, constă în a le arăta care sunt stările sufleteşti pe care trebuie să le corecteze; precum un medic arată care boală particulară şi determinată slăbeşte şi pune în pericol un organism fizic.

Iată dar ajutorul “pozitiv”.“Păcatul de moarte care se încuibează în noi şi ne împiedică a înţelege copilul,

este mânia”.

40

Cum însă nici un păcat mortal nu poate lucra singur, ci întotdeauna se însoţeşte sau se contopeşte cu altele – precum Eva se însoţi cu Adam îndată ce se născu păcatul – mânia se uneşte cu un alt păcat mortal, care are aparenţa cea mai nobilă – şi tocmai de aceea este cel mai diabolic – orgoliul. Tendinţele noastre rele pot fi nimicite pe două căi: una este interioară şi constă în lupta individului, care, recunoscând cu deplina calitate a inteligenţei sale propriile sale defecte, încearcă în mod voit, din toate puterile, a le combate. Altă cale este corectivul social, extern. Există o anumită rezistenţă a lumii externe, care se opune manifestărilor exterioare ale tendinţelor noastre rele şi ne ajută în felul acesta a ne desăvârşi.

Această reacţie externă are o mare influenţă. Ea este, s-ar putea spune, principalul indiciu că se găsesc în noi defecte morale şi ne îndeamnă, în unele cazuri, a ne judeca pe noi înşine şi deci a lucra activ la o purificare interioară serios voită.

Să ne gândim puţin la păcatele de moarte. Orgoliul este îmblânzit de opinia celor ce ne înconjoară; mânia, de răspunsul celor mai puternici decât noi; trândăvia, de nevoia de a munci pentru a putea trăi; invidia, de nevoia de a apărea demni; desfrâul, de obiceiurile sociale; lăcomia, de limita posibilităţilor de a ne procura lucrurile superflue.

Afară de cele amintite, fără îndoială, şi voinţa proprie a individului poate combate defectele; rezistenţa externă este totuşi un imbold pozitiv şi destul de salutar.

Controlul social, în sfârşit, este o bază de susţinere a echilibrului moral al individualităţii noastre.

Totuşi, în faţa rezistenţei sociale, noi nu ne pocăim cu aceeaşi sete de curăţenie ca în faţa lui Dumnezeu. Însă, în timp ce sufletul nostru consimpte şi se supune docil necesităţii de a ne corecta greşelile recunoscute de noi voluntar, cu greu poate primi cealaltă cale, aceea umilitoare, a controlului altuia; încât ne simţim mai umiliţi când trebuie să cedăm, decât când facem o greşeală. Când e nevoie a ne înfrâna – şi nu se poate altfel – un instinct de apărare a demnităţii noastre lumeşti ne îndeamnă să facem aşa ca să părem că am ales inevitabilul. Mica făţărnicie de a spune: “nu-mi place” un lucru pe care nu-l putem avea, este un obicei foarte răpândit.

Ne oprim în faţa rezisteţei, cu o mică prefăcătorie, intrând în felul acesta într-un câmp de luptă, în loc de a păşi pe calea perfecţiunii.

Şi, ca în ori-ce luptă, se iveşte îndată “nevoia unei organizări a luptei” – faptul individual se întăreşte în faptul colectiv.

Cei ce au acelaşi defect, înainte de a ceda, sunt împinşi instinctiv a-l face să biruiască prin puterea unirii. Se construeşte atunci un cetate întărită care rezistă armelor ce s-ar potrivi expansiunii viciilor noastre capitale.

Nimeni n-ar îndrăzni spre pildă, să spună că repartiţia egală a bunurilor materiale nu place celor bogaţi fiindcă sunt zgârciţi şi trândavi. Se va zice însă, că bogăţia astefl distribuită este un bine comun şi este un lucru necesar pentru progresul social şi chiar dacă s-ar spune de către mulţi bogaţi că se resemnează cu gândul de a servi un ideal, există totuşi o tendinţă instinctivă de a masca păcatele noastre de moarte cu pretexte de datorii înalte şi necesare, precum se maschează în război un teren plin de tranşe, sau împănat cu “camuflaje” ucigătoare, cu aparenţa unei câmpii înflorite.

Cu cât sunt mai slabe lucrurile externe ce se împotrivesc defectelor noastre, cu atât dispunem de mai multă comoditate şi de mai mult timp pentru a ne construi “camuflajele” noastre şi tunurile de apărare.

41

Adâncindu-ne puţin în aceste reflexiuni, sfârşim prin a crede că, de fapt, noi suntem cei nedreptăţiţi şi nu ne vom gândi la păcatele noastre; şi în felul acesta diavolul se furişează uşor în sufletul nostru, în subconştientul nostru, sugerându-ne a ne ascunde până şi nouă înşine. Această apărare, nu a vieţii, ci a slăbiciunilor noastre, este masca pe care de bună voie o punem pe faţa noastră, chemând-o “necesitate”, “datorie”, “bine comun” etc … Din acea clipă, posibilitatea de a ne mântui devine tot mai grea, deşi, cândva, conştiinţa noastră, cu o pace adâncă dar surdă, putea încă să ne şoptească nouă înşine, în secret: că era vorba de o falsitate.

Învăţătorul, şi în genere toţi aceia care voesc a educa copiii, trebuie să se lapede de rătăcirea care îl pune într-o situaţie de falsitate în faţa copilului. Trebuie să se lămurească limpede care este defectul preocupărilor; şi aici e vorba nu numai de un singur păcat, ci de o complexitate de păcate de moarte, destul de înrudite: orgoliul şi mânia.

De fapt, păcatul esenţial este mânia: orgoliul intervine numai pentru a-I împrumuta o înfăţişare, o haină plăcută, îmbrăcând personalitatea adultului cu o mulţime de văluri care îl îndulcesc asperităţile, ba le face chiar respectabile.

Mânia este păcatul de moarte ţinut în frâu de reacţiunea puternică ţi voită a altuia. Este o manifestare care cu greu s-ar putea suferi din partea unui alt om. De aceea ea este o prizonieră când se întâlneşte cu un puternic. Omul se ruşinează a-şi manifesta mânia în faţa unui alt om, pentru că se găseşte îndată în umilitoarea situaţie de a trebui să se retragă, fiind constrâns de propria lui slăbiciune.

E prin urmare o adevărată uşurare faptul de a putea găsi persoane care nu se pot apăra şi nu pot înţelege, persoane care cred totul cum sunt copiii. Copilul nu numai că uită îndată ofensele noastre, ci se simpte chiar vinovat de tot ce-l acuzăm. Aşa era acel sfânt discipol al Sf. Francisc de Assisi, care plângea, fiindcă se credea ipocrit: I-o spusese un preot.

Educatorul trebuie să se gândească la gravitatea urmărilor unor condiţii ca acstea asupra vieţii copilului. Mintea copilului nu pricepe echivocul: dar inima lui îl simpte se înnăbuşe şi deseori se deformează. Se ivesc atunci reacţii infantile, reacţii ce sunt semnele unei apărări inconştiente. Timiditatea, minciuna, plânsul fregvent, fără să putem cunoaşte cauzele care îl justifică, agitaţia nocturnă, toate formele de frică exagerată – şi alte asemenea lucruri obscure – nu sunt altceva decât stări inconştiente de apărare ale micului copil, neluminat încă de judecată, spre a înţelege starea reală a raporturilor sale cu adultul.

Pe de altă parte, mânia nu este întotdeauna violenţă materială.Din acea pornire simplă şi primitivă, care se înţelege de obicei prin acest cuvânt,

pot deriva manifestări complexe. Omul rafinat sufleteşte îşi maschează şi complică stările sale interioare de păcat.

În forma ei simplă, mânia se arată, de fapt, numai ca o reacţie la rezistenţa făţişă a copilului; în faţa expresiilor obscure ale sufletului copilului însă, mânia se uneşte cu orgoliul într-o stare complexă, înfăţişându-se în acea formă precisă, liniştită şi respectabilă, care se cheamă tiranie.

Expresia ce nu se discută, pune individul tiran într-o cetate neânvinsă de drepturi şi de dreptate necunoscută. Adultul are dreptate faţă de copil prin însuşi natura lucrurilor pentru că, adică, este adult. A mai discuta acest lucru, ar fi a atenta la un act de suveranitate recunoscută şi consacrată. În societatea adulţilor, tiranul fu recunoscut

42

ca un ales al lui Dumnezeu. Pentru copil însă, adultul reprezintă pe Dumnezeu însuşi. E un lucru de nediscutat. De fapt, singura fiinţă care ar putea să-l discute este copilul: şi el tace. El, cu toate se împacă, toate le crede, toate le iartă. El, pălmuit nu se răzbună, şi bucuros îşi cere iertare de la adultul mânios, uitând să-l întrebe cu ce la jignit.

Câteodată şi copilul se apără, dar apărarea lui mai niciodată nu este un răspuns direct şi voit la ceea ce face adultul; deşi este o apărare a propriei sale integrităţi “psihice”, o reacţie a unui suflet rănit.

Copilul îşi îndreaptă apărarea sa în contra tiraniei numai când a crescut; dar atunci adultul găseşte cauze care îi dau dreptate lui şi se retrage astfel cu şiretenie în tranşele sale, mascate cu aparenţa unei câmpii înflorite, reuşind câteodată a convinge copilul însuşi că adultul spre binele lui trebuie să fie tiran.

“Respectul” este numai de-o parte: respectul celui slab faţă de cel puternic.“Ofensa” este legitimă din partea adultului: el are dreptul de a judeca şi a vorbi

rău despre copil, şi a face făţiş, fiind în stare chiar a-l lovi. Nevoile copilului sunt aprobate sau suprimate de către adult, după cum îi place lui, după cum crede el de cuvinţă; o protestare din partea copilului, ar fi o nesupunere, care ar putea deveni periculoasă, dacă am tolera-o.

toate acestea s-au întărit într-un fel de guvernământ milenar, în care cei guvernaţi nu avură niciodată “Duma” lor. După cum unele popoare au putut crede că tot ceea ce au, le-a fost dăruit din mila suveranului, tot astfel poporul copiilor trebuie să creadă că toate le datoreşte bunăvoinţei adultului. Sau, mai bine zis, adultul crede aşa: “Camuflaj-ul” său de creator este organizat. Acest adult, în orgaliul său, este convins că el creează în copil tot ceea ce are, el îl face inteligent, instruit, bun, religios; adică el fabrică pentru copil tot ce este necesarpentru a.l pune în comunicaţie cu mediul, cu oamenii şi cu Dumnezeu. Misiunea aceasta e obositoare. Abnegaţia tiranului completează tiranul. Nu există tiran care să mărturisească că îşi sacrifică supuşii…

ceea ce cerem în metoda noastră învăţătorului şi învăţătoarei ca pregătire a sa, este de a intra în sine însuşi şi a se spăla de păcatul de moarte al tiraniei, scoţând din rădăcini acel complex milenar de orgoliu şi de ură, a avea puterea de a se face umil înainte de toate, pentru a îmbrăca apoi haina blândeţei şi a iubirii, iată aptitudinea pe care trebuie să o câştige. Aceasta este un punctcentral de echuilibru, fără de care nu poţi merge înainte. Este pregătirea interioară: punctul de plecare şi cel de încoronare.

Aceasta nu înseamnă de loc că trebuie să aprobăm orice act al copilului şi să ne abţinem de a-l judeca şi a nu-l ajuta cu nimica în dezvoltarea inteligenţei şi a sentimentelor sale; din potrivă, nu este permis să uităm că datoria noastră este de a “educa” şi de a deveni pozitiv dascălii copilului.

Ceea ce se cere, este un act de umilinţă: să ne dezbrăcăm de prejudecata înrădăcinată în inima noastră, cum face un preot, care, înainte de a păşi în faţa altarului, recită “Confiteor”-ul său.

Aşa, şi nu în alt chip.Nu trebuie să părăsim ajutorul activ pe care trebuie să-l dăm copilului, ci starea

noastră interioară care ne împiedică a-l înţelege.

43

ORIGINELE METODEI NOASTRE

La 1 Ianuarie 1906, s-a inaugurat o şcoală de copii mici, normali, între trei şi şase ani, n-aşi putea spune cu metoda mea, căci nu există încă, însă trebuie să ia naştere în curând cu această şcoală.

Erau vreo cincizeci de copii mici, foarte săraci şi timizi; mulţi din ei plângeau. Aproape toţi erau copii de analfabeţi.

Proiectul de la început era să se copiii locatarilor unei case populare, spre ai împiedica să alerge pe scări, să strice zidurile şi să facă dezordine. În acest scop, s-a ales o sală în acelaşi imobil. Am fost chemată să organizez această instituţie “ce putea să aibă un frumos viitor” … Aveam un sentiment nelămurit că o operă de mari proporţii era pe cale de a se înfăptui.

Mi se părea că sunt ca o ţărancă ce a pus de o parte sămânţa cea bună şi căreia I s-a dat un pământ roditor unde s-o semene în voe. Dar n-a fost aşa: nici n-am început bine să desţelenesc ogorul şi, în loc de grâu, am găsit aur. Ogorul acesta ascundea o comoară bogată. Nu eram ţăranca ce mi-am închipuit că sunt.

De fapt, lucrarea mea asupra copiilor normali mi-a dat un şir de surprize. E vădit că animite procedee, ce s-au dovedit rodnice la copii deficienţi, trebuie să fie o adevărată chee care să deschidă calea dezvoltării copiilor normali. Tot ceea ce a dus la succes în tratamentul sufletelor plăpânde, în îndreptarea inteligenţei greşite, conţinea principii de igienă intelectuală în stare a ajuta sufletele normale să crească drepte şi puternice. Nu-I nimic de necrezut în toate acestea. Teoria de educaţie ce s-a născut din această experienţă conţine tot ce poate fi mai pozitiv şi mai ştiinţific pentru a convinge spiritele cumpănite şi prevăzătoare. Trebuie să mărturisesc însă că primele rezultate mi-au produs mare uimire şi, adesea, le-am primit cu neîncredere.

Obiectele acestea pe care le dădeam copiilor normali nu aveau acelaşi efect ca asupra deficienţilor: în timp ce aceştia din urmă erau fermecaţi numaidecât de obiecte, pentru a face pe copiii normali să se ocupe cu ele trebuia să mă folosesc de toată puterea mea de convingere. Copilul normal era atras de un obiect, îşi fixa asupra lui toată atenţia şi începea să lucreze fără întrerupere, cu o concentrare uimitoare. După ce se oprea, părea mulţumit, odihnit, fericit. O impresie de repaos zugrăveau acei obrăjori mici şi senini, acei ochi de copil strălucitori de mulţumire, după ce au sfârşit o muncă spontană. Obiectele (materialul educativ) era ca o chee cu care învârţi un ceasornic, care, după aceea, merge singur. Mi-a trebuit mult timp să mă conving că nu sunt victima unei ilizii. Am stat mult timp neâncrezătoare, chiar atunci când vedeam limpede, tremurând de emoţie.

Întâmplarea m-a adus aci. Erau nişte copii pe care nu-I mai puteai scoate din plâns erau fricoşi şi atât de timizi că nu-I puteai face să scoată o vorbă. Chipurile lor erau fără expresie, ochii rătăcitori. De fapt, erau nişte bieţi copii părăsiţi, crescuţi în case dărăpănate şi mohorâte, fără îngrijire, fără stimulenţi. Se vedea bine că erau subalimentaţi. Aveau nevoie grabnică de hrană, de aer şi de soare, ca nişte flori ofilite, dar cu muguri încă proaspeţi; suflete închise ca într-o cutie ermetică.

Care au fost, aşa dar, condiţiunile datorită cărora au fost cu putinţă revelaţia copiilor noi, al căror suflet s-a manifestat cu o strălucire aşa de mare încât a luminat lumea întreagă?

44

Aceste condiţiuni trebuiau să fie deosebit de alese, ca să poată realiza “eliberarea sufletului copilului!” Trebuia ca toate obstacolele represive să fie înlăturate! Dar cine ar fi putut să bănuiască aceste obstacole represive şi împrejurările favorabile, necesare pentru ca un suflet ascuns să poată eşi la iveală? Multe din condiţiunile noastre păreau contrare acestui scop atât de înalt.

Copiii erau din clasele sociale cele mai de jos; părinţii nu erau muncitori în adevăratul sens al cuvântului, ci nişte oameni ce căutau zilnic o ocupaţie trecătoare şi care, de aceea, nu se puteau ocupa de copiii lor. Cea mai mare parte erau analfabeţii.

n-am putut să găsim o învăţătoare pentru un asemenea post. Ne având încotro, ne-am adresat unei persoane care, pe vremuri, a făcut câteva studii spre a intra în învăţământ şi care, pe când deschideam şcoala, muncea ca simplă muncitoare. Ea nu avea, prin urmare, nici o ambiţie de învăţătoare, n-avea nici o pregătire şi nici o idee preconcepută, cum ar fi avut în mod fatal dacă ar fi fost învăţătoare de profesiune. Condiţiunile cu totul speciale în care ne găsim dovedesc că nu era vorba de o “operă socială” propriu zisă. Copiii erau strânşi doar spre a feri casa de pagubele ce le puteau face. Singurele cheltueli ce le puteam face erau acelea ale unui birou obişnuit. Casa Copiilor nu era o şcoală adevărată, ci un fel de maşină de măsurat ce începea cu zero.

În felul acesta, ne având mijloace pentru a crea o ambianţă cu bănci de şcoală, cu catedră sau alte mobile obişnuite, s-a făcut un mobilier ca pentru un birou, sau o casă burgheză. În acelaşi timp, am dat să se facă un material ştiinţific exact, ca acela pe care l-am întrebuinţat la institutul de deficienţi; nimeni nu s-ar fi gândit că s-ar fi putut face un material şcolar.

Nu trebue să se creadă că ambianţa primei Case a Copiilor era plăcută şi drăguţă ca aceea ce se vede astăzi. Mobilele cele mai de seamă erau: o masă grosolană pentru învăţătoare, tronând cam ca o catedră şi un dulap uriaş înalt şi masiv în care se puteau aşeza tot felul de obiecte şi ale cărui uşi puternice erau încuiate, iar cheea era la învăţătoare. Mesele erau făcute aşa ca să fie puternice şi trainice, destul de lungi ca să poată şedea într-un rând trei copii; erau aşezate una după alta, cum sunt băncile la şcoală. Singura noutate erau scaunele individuale, foarte simple. Florile, o caracteristică a şcolilor noastre, lipseau. În curte era o grădină cu mici pajişti şi arbori. Un ansamblu ca acesta nu-mi putea da speranţa unei experienţe importante. Ceea ce mă interesa, cu toate acestea, era să fac o educaţie raţională a simţurilor şi să încerc deosebirea de reacţiune a copiilor normali faţă de cei anormali şi, mai cu seamă, să cau o corespondenţă, ce o întrezăream interesantă, între reacţiunile copiilor normali mai mici şi ale copiilor normali mai în vârstă.

Nu am impus învăţătoarei nici o rezervă, nici o obligaţie. Am învăţat-o doar cum să se servească de materialul sensorial, ca să-l poată prezenta corect copiilor. Lucrul I se părea uşor şi interesant. Încolo, I-am lăsat orice iniţiativă.

Am băgat de seamă, puţin timp după aceea, că a fabricat şi ea un material: cruci de hârtie aurită pe care trebuia să le dea ca răsplată copiilor mai cuminţi. Adese ori găseam copiii decoraţi cu aceste nevinovate hârtioare. I-a învăţat apoi să salute milităreşte, deşi cei mai în vârstă dintre copii aveau abia cinci ani. Aceasta părea însă că-I dă o mare mulţumire; am găsit lucrul caraghios şi am rămas indiferent.

Aşa a început viaţa noastră de pace şi de izolare. Multă vreme, nimeni nu se ocupa de noi.

45

Evenimentele principale din această epocă erau lucruri atât de neânsemnate, încât ar fi demne de acele poveşti pentru copiii ce încep cu: “A fost odată…” Intervenţiile mele erau atât de simple şi copilăroase, încât nimeni nu le-ar fi putut considera din punct de vedere ştiinţific. Descrierea lor completă ar cere cu toate acestea un volum de observaţiuni sau, mai de grabă, de descoperiri psihologice.

46

REPEŢIREA EXERCIŢIULUI

Cel dintâi fenomen vrednic de a fi luat în considerare: o fetiţă de trei ani se exercita cu cilindrele micuţe ale incastrelor solide, ce se mânuiesc cam ca dopul unei sticle; nişte cilindre de mărime gradată ce au fiecare câte un loc anumit, scobit într-o bucată de lemn. Eram uimită că un copil atât de mic găsea un interes aşa de mare în acest exerciţiu, încât îl repeta la nesfârşit. Nu se vedea nici un progres nici în repeziciunea nici în îndemânela sa. Era un fel de mişcare perpetuă. Am început să număr de câte ori repătă exerciţiul, apoi, am vrut să încerc puterea de rezistenţă a concentrării neobişnuită pe care o arăta fetiţa. Am spus învăţătoarei să pună copiii să facă zgomot şi să cânte. Fetiţa nici nu se sinchisea. Atunci am ridicat-o încet cu tot cu scaunul pe care şedea, punând-o pe masă. Cu o mişcare repede fetiţa ăşi strânse lucrurile şi continuă să lucreze ţinându-le pe genunchi. Din momentul în care am început să număr, micuţa a repetat de patruzeci şi două de ori acest exerciţiu. Apoi se opri, trezindu-se ca dintr-un vis şi zâmbi fericită: ochii ei străluceau privind împrejur.

Părea că nu ştie nimic de ce am făcut spre a o tulbura. Lucrul ei se sfârşi aşa, dintr-o dată, fără vreo cauză aparentă. Ce s-a sfârşit? Şi pentru ce?

Aceasta a fost întâia licărire ce a luminat adâncimile neexplorate ale sufletului copilăresc. Era o fată mititică, la o vârstă la care atenţia este instabilă. Şi, cu toate acestea, concentrarea a fost atât de mare, încât, “eul” său s-a sustras tuturor stimulenţilor din afară. Această concentrare era însoţită de o mişcare ritmică a mâinii, asupra unui obiect exact, ştiinţific gradat. O concentrare ca aceasta, ce face sufletul nesimţitor faţă de lumea din afară, nu era un fenomen obişnuit; s-a mai repetat cu toate acestea. Copiii păreau de fiecare dată odihniţi, plini de viaţă, ca cineva care a trecut printr-un moment de mare bucurie.

Dar un comportament curios, comun tuturora, constant în fiecare din acţiunile lor, era acel caracter propriu al muncii copilului pe care eu l-am numit mai târziu repeţirea exerciţiului.

Văzând toate aceste mânuţe murdare muncind, m-am gândit că ar trebui să învăţ pe copii să-şi spele mâinile. Şi ei şi le spălară cu pasiune. Chiar după ce erau curate, continuau să şi le spele. Când eşau de la şcoală se duceau să se spele pe mâini. Mamele ne povesteau că, într-o zi, copiii au dispărut de lângă ele: I-au găsit îngrămădiţi în jurul unui lighean spălânde-se pe mâini; erau foarte mândri şi îşi arătau mâinile lor curate la toată lumea. Tot întinzându-şi mâinile, într-o bună zi au fost luaţi drept cerşetori! Exerciţiul se repeta fără să mai aibă un scop exterior. Ei îşi spălau mâinile curate dintr-o nevoie interioară. Cu cât se învăţa un lucru cu mai mare exeactitate, cu atât părea că devine stimulent de repetiţii nesfârşite.

47

LIBERA ALEGERE

Învăţătoarea împărţea materialul şi, la urmă, tot ea îl aşeza la loc. Îmi povestea că în timp ce era ocupată cu această lucrare, copiii se ridicau şi se apropiau de ea. Ea îi trimitea la loc, dar se întorceau înapoi; aceasta se repeta la nesfârşit. Învăţătoarea a conchis că elevii săi sunt neascultători.

Observându-I, am înţeles că ar dori să aşeze ei înşişi lucrurile la loc şi le-am dat voie s-o facă.

Această metodă nouă a deschis o adevărată cale nouă. Lucrarea de a aşeza lucrurile în ordine, de a înlătura orice dezordine, devine foarte atrăgătoare. Când unui copil îi cădea un pahar din mână, ceilalţi alergau să strângă cioburile şi să şteargă pe jos.

Într-o zi, învăţătoarei îi căzu din mână cutia cu cele optzeci de culori gradate. Îmi amintesc încurcătura ei în faţa greutăţii de a recunoaşte acea mulţime de culori foarte fin gradate. Copiii însă alergară cu toţii la cutie şi, spre mirarea noastră, aşezară repede toate culorile la loc, dând dovadă de o sensibilitate extraordinară la culori, cum noi, înşine nu aveam.

Învăţătoarea a venit într-o zi târziu la şcoală. Uitase, cu o zi mai înainte, să încuie cu cheea dulapul. Îl găsi deschis şi copiii toţi în jurul lui. Unii din ei luau obiecte şi plecau cu ele. Învăţătoarea socotea că acest procedeu e datorit unui instinct de furt. După ea, copiii aceştea ce fură şi sunt lipsiţi de respect, aveau nevoie de o severă educaţie morală. Eu, din partea mea, m-am gândit că ei cunoşteau obiectele destul de bine ca să le poată alege singuri. Aşa şi făcură.

Urmarea fu o revărsare de activitate: copiii aveau dorinţe deosebite şi îşi alegeau ocupaţiile. Din acest motiv, ni s-a părut că dulăpiorul scund şi elegant e mai potrivit; în el materialul poate sta totdeauna în ordine şi la dispoziţia copiilor care îl pot alege după nevoile lor interioare. În felul acesta, principiul alegerii libere însoţea principiul repeţirei exerciţiului.

Asupra acestor copii, liberi în alegerea lor, s-au putut face toate acele observaţiuni asupra tendinţelor şi a nevoilor lor psihice. O primă consecinţă a fost că am văzut că ei nu aleg întreg materialul ştiinţific pe care l-am pregătit, ci numai unele din obiectele ce îl compun. Luau cu toţii aproape aceleaşi obiecte; unele din ele cu o vădită preferinţă. Alte obiecte, în schimb, rămâneau mereu la loc şi praful le acoperea. Eu le prezentam pe toate la rând şi am pus învăţătoarea să le ofere, explicându-le modul de întrebuinţare, dar copiii nu le mai luau după aceea, spontan. Am înţeles atunci că în ambianţa copilului totul trebuie să fie măsurat şi rânduit; şi că interesul şi concentrarea iau naştere numai când lipseşte confuziunea şi lucrurile de prisos.

48

JUCĂRIILE

Deşi în şcoală erau jucării foarte frumoase, totdeauna la îndemâna lor, copiii nu se jucau cu ele nici o dată. Lucrul acesta m-a surprins foarte mult şi am voit să intervin şi să mă joc împreună cu ei, învăţându-I cum să întrebuinţeze vesela, aprinzând focul în mica bucătărie, aşezând înăuntru o păpuşe frumoasă. Copiii se interesau o clipăî, apoi plecau şi, în alegerile lor spontane, nu luau niciodată jucăriile.

Au înţeles atunci că jucăria e fără îndoială un lucru inferior în viaţa copilului şi că el nu o doreşte decât în lipsa unui lucru mai bun; există în sufletul său ceva mai înalt ce precumpăneşte asupra nimicurilor. Tot aşa am spune şi despre noi: şahul şi cărţile de joc ne face plăcere în momente de plictiseală. Nu ne-ar face însă deloc plăcere dacă am fi siliţi toată viaţa să nu facem altceva. Când avem o ocupaţie mai înaltă şi mai grabnică, uităm de cărţi. Şi copilul are totdeauna ocupaţii înalte şi grabnice înaintea lui. Fiecare clipă prin care trece îi este preţioasă, pentru că reprezintă o punte de trecere de la o existenţă inferioară la una superioară. De fapt, copilul creşte neâncetat şi tot ceea ce se leagă de dezvoltarea lui îl farmecă şi-l face să uite de plictiseală.

49

TĂCEREA

Într-o zi am intrat în clasă ţinând în braţe un copilaş de patru luni, pe care l-am luat din braţele mamei sale, în curte. Mititica era strânsă în faşe, cum era obiceiul în popor; nu plângea; obrazul ei era grusuţ şi roz. Tăcerea fiinţei acesteia mici mi-a făcut o impresie adâncă şi voiam să comunic copiilor acest sentiment al meu: “Ea nu face nici un zgomot”, zisei; şi adăugai, în glumă: “Nici unul din voi n-ar putea să stea atât de tăcut” (le-am arătat fetiţa cum era strânsă în faşe, cu picioarele legate). Fu o adevărată uimire pentru copii; mă priveau nemişcaţi. S-ar fi zis că sunt suspendaţi de buzele mele şi că cele ce le spuneam răspundeau adânc în sufletul lor. “Dar cât de uşoară e respiraţia ei, continuai! Nimeni n-ar putea să respire ca ea, fără cel mai mic zgomot…” Copiii, surprinşi şi nemişcaţi, îşi reţinură răsuflarea. Se “auzea”, în acest moment, o tăcere impresionantă. Se auzea tic-tac-ul ciasornicului. Mititica părea că a adus cu ea o atmosferă de linişte cum n-a mai fost până aci. Nimeni nu făcea nici o mişcare. Din acest moment se născu dorinţa de a mai gusta farmecul tăcerii; cerură să se repete; n-am putut spune că o făceau cu entuziasm, pentru că entuziasmul are ceva impulsiv, ce se manifestă în afară, pe când această manifestare corespundea, dimpotrivă, unei dorinţe adânci; ei rămaseră nemişcaţi controlându-şi şi răsuflarea, într-o atitudine senină de meditaţie. Aşa se născu exerciţiul nostru de tăcere.

Într-o zi, mi-a venit în gând să profit de tăcere spre a face experienţe asupra acuităţii auditive a copiilor. I-am chemat încet pe nume, de la o oarecare depărtare. Acest exerciţiu de atenţie cerea o răbdare pe care eu am crezut-o cu neputinţă într.o clasă cu patruzeci de copii: am adus prăjituri şi bomboane, spre a le împărţi celor ce veneau la mine. Copiii au refuzat prăjiturile şi bomboanele. Păreau a zice: “Nu ne strica dispoziţia; sufletul nostru se delectează, nu ne distra”.

Am înţeles atunci că ei erau simţitori nu numai la tăcere ci şi la vocea care îi chema, abia auzindu-se, în tăcere. Veneau încet, mergând în vârful picioarelor, cu grije, spre a nu se lovi de nimica; pasul lor nu se auzea. Era limpede, prin urmare, că fiecare exerciţiu de mişcare a cărui eroare se poate controla cum era, în cazul acesta, prin zgomotul ce se făcea în tăcere – ajută copilul să se desăvârşească. În felul acesta, repetarea exerciţiului poate duce la o educaţie exterioară pe care n-ar fi cu putinţă s-o obţinem printr-un învăţământ din afară.

Copiii noştri învăţară astfel să se mişte printre obstacole fără să le atingă, să fugă uşor, fără zgomot, devenind îndemânatici şi isteţi. Ei se bucurau de această desăvârşire a lor. Le plăcea să descopere ei înşişi puterile lor şi să le exerciteze în lumea misterioasă a vieţii ce creşte.

50

RECOMPENSE ŞI PEDEPSE

Venind într-o zi la şcoală, am văzut în mijlocul sălii un copil ce şedea singur, pe un scaun, nefăcând nimica. Pe pieptul lui strălucea decoraţia. I-o dăduse învăţătoarea?

Mi s-a spus că era pedepsit. Cu puţin înainte de aceea, ea dăduse cruciuliţa aurită drept premiu unui alt copil, care, trecând pe lângă cel pedepsit, I-a dat lui cruciuliţa, ca pe un lucru nefolositor şi care îl încurca în munca lui.

Cel pedepsit privi la cruciuluţă cu indiferenţă, apoi se întoarse şi privi liniştit în jurul lui; nici nu-I păsa de pedeapsă.

Acest prim incident ne-a făcut să părăsim orice sancţiune. Însă noi voiam să ducem mai departe observaţiile noastre şi numai după o lungă experienţă ne-am hotărât, pentru că faptul se repeta şi învăţătoarea simţea un fel de jenă de câte ori voia să dea recompense şi pedepse acestor copii ce nu se sinchiseau nici de unele nici de altele.

Nici n-am mai continuat. Ceea ce ne-a uimit mai mult, a fost refuzul repetat al recompenselor. Era o deşteptare a cunoştiinţei, un simpţ de demnitate necunoscut până aci.

A trebuit să treacă multă vreme până să mă conving că refuzul bomboanelor avea o raţiune în sine. Bomboanele, aşa dar, date ca recompensă, erau un aliment de prisos şi fără însemnătate pentru copii. Acest lucru mi s-a părut atât de curios, încât am repetat stăruitor experienţa. Am adus la şcoală în acest scop bomboane; copiii le refuzau. Le puneau în buzunarul şorţului. Mă gândeam că fiind săraci, voiau să le ducă acasă; le-am zis: “Astea pentru tine şi astea să le duci acasă”. Le luau pe toate, le puneau în buzunar, însă nu mâncau nici una. Copiii preţuiau cu toate acestea darul, căci, odată, unul din ei fiind bolnav în pat, spre a-şi apăra recunoştinţa pentru vizita ce I-o făcuse învăţătoarea, trase un sertăraş, luă o bomboană mare pe care a primit-o la şcoală şi o oferi învăţătoarei. Bomboana stătuse săptămâni întregi acolo, neatinsă. Acest fenomen deveni general în şcolile ce s-au deschis după aceea. Numeroşi vizitatori vedeau cu ochii faptele şi, pe vremea aceea, s-au scris cărţi asupra acestui subiect. E vorba aci de un fapt psihic spontan şi natural. Nimeni nu s-a gândit la suprimarea pedepselor şi a bomboanelor. cUi i-ar fi venit năstruşnica idee să afirme: “Copiii nu trebuie nici să se joace, nici să mănânce bomboane”.

Ei refuzau spontan recompense exterioare şi de prisos, în timp ce se înălţau în viaţa spirituală.

Unul din vizitatori a împărţit copiilor biscuiţi în forme geometrice. Copiii în loc să la mănânce, le priveau cu interes, zicând: “Acesta e un cerc; acesta, un dreptunghi.

O altă anecdotă: un copilaş privea la mamă-sa cum gătea; privind o bucată întreagă de unt, strigă: “Un dreptunghi!” Când mama tăie un colţ, să-l pună în mâncare, copilul zise: “Acuma, ai luat un triunghi”. A uitat să zică: “Dă-mi niţică pâine cu unt”!

51

DEMNITATEA

Într-o zi, am făcut o lecţie puţin cam umoristică asupra felului de a-şi sufla nasul. După ce am imitat deosebitele chipuri în care ne putem sluji de batistă, am arătat cum se poate face în mod discret, acest gest, fără zgomot, fără să se bage de seamă. Copiii mă ascultau şi mă priveau cu mare atenţie. Nu râdeau. Mă întrebam singură, de unde atâta succes?

Abia isprăvii, şi izbucni un ropot de aplaude. Am rămas cu drepr cuvânt înlemnită. Niciodată nu m-aşi fi gândit că nişte copii atât de mici s-ar putea transforma într-o mulţime entuziastă sau că nişte mâini atât de micuţe ar putea bate cu atâta putere.

Am avut atunci conştiinţa limpede că am atins un punct simţitor al acestei lumi de micuţi. Copiii sunt totdeauna luaţi în râs şi umiliţi în legătură cu acest fapt, mai ales în popor, unde e o batjocură ce se adresează copiilor şi în care se face aluzie la curăţenia nasului lor. Toată lumea îi ceartă, toată lumea îi ofensează. Iar în şcoală, li se coase anume o batistă la buzunar, ca să n-o piardă. Nimeni însă nu I-a învăţat vreodată cum ar trebui să facă.

Copiii sunt cu toate acestea foarte simţitori la toate gesturile de dispreţ cu care îi dăruim şi de care ei se simpt umiliţi. Lecţiunea aceasta le făcea dreptate, îi înălţa, le ajuta să se ridice în Societate. Numai în acest chip puteam să interpretez entuziasmul lor.

Experienţa mi-a dovedit, după aceea, că încă de mici, copiii au un sentiment de demnitate personală foarte adânc; sufletul lor rămâne adesea rănit, sângerând, cum adultul nici nu îşi poate închipui.

Incidentul din ziua aceea nu s-a terminat numai cu aceasta. La plecare, copiii strigară în urma mea: “Mulţumim, mulţumim pentru lecţie”! Iar când am plecat, se luară după mine pe stradă, urmându-mă ca o procesiune tăcută, până când le zisei: “Când vă întoarceţi înapoi, fugiţi în vârful picioarelor şi aveţi grije să nu vă loviţi de colţul zidului”. Se întoarseră repede şi pieriră ca luaţi de vânt. I-am atins tocmai în demnitatea lor socială!

Când primeam vizite, copiii se purtau cu demnitate şi amor propriu; ştiau să-şi urmeze lucrul lor şi “să primească” cu inima deschisă. Multă vreme m-am îndoit, ameţind biata învăţătoare să nu facă paradă, să nu facă pregătiri. Dar mă plecai, la urmă, luminată.

Ei îşi cinsteau vizitatorii şi erau mândri că pot să arate ce ştiu. Eu nu le-am spus: “Aşi vrea să se spună despre voi că sunteţi copiii cei mai cuminţi de pe lume”. Era de ajuns să li se spună: “Vom avea o vizită”, cum s-ar anunţa într-un salon: şi un întreg popor de pitici, conştient şi responsabil, plin de graţie şi demnitate, făcea restul.

Am văzut că nu există timiditate la copii. Între sufletukl lor şi ambianţă nu era nici o piedică. Expansiunea lor era completă şi naturală, ca o floare de lotus ce-şi deschide toată corola ei albă şi primeşte razele soarelui, răspândind împrejurul ei un parfum ales. Nici o piedică: iată esenţialul. Nimic de ascuns, nimic de reţinut, nimic de temut. Aceasta e totul. Farmecul drăgălăşeniei şi al naturaleţei lor se datorea unei adaptări desăvârşite şi immediate la ambianţă.

Un suflet sprinten, activ se înfăţişa în lume, simţinde-se în largul lui, răspândind o căldură spirituală ce topea toate resentimentele oprimante ale adultului cu care venea

52

în atingere. Copiii aceştia primeau pe toată lumea cu dragoste. Mulţi simţeau nevoia să se întoarcă, să primească de la ei o impresie nouă, înviorătoare.

Întrţo zi, un copil se apropie de o doamnă în doliu, îşi lipi capul lui cel mic de dânsa şi-I luă mâna ţinând-o într-ale sale. Doamna aceasta spunea că nimeni n-a consolat-o ca aceşti copii.

Altă dată, fetiţa Preşedintelui nostru de Consiliu a voit să însoţească pe Ambasadorul republicei Argentine la Casa Copiilor. Ambasadorul a dispus să nu I se anunţe vizita, spre a putea asista la acea muncă spontană despre care auzise vorbindu-se. ajungând la şcoală, află că era zi de vacanţă, zise unul din ei, cu naturaleţe; noi suntem cu toţii la şcoală şi cheea e la portar”.

Chiemară pe ceilalţi camarazi, deschiseră uşa şi se puseră pe lucru. Spontaneitatea lor minunată fu dovedită astfel în mod neândoelnic.

Mamele copiilor îmi povesteau diferite întâmplări din intimitatea lor familială. “Copiii aceştea de trei-patru ani ne spun nişte lucruri … ce ne-ar jigni de ni le-ar spune altcineva! De exemplu: “ţi-s mâinile murdare. Trebuie să le speli. Tot aşa să-ţi speli şi petele de pe haine”. Ne fac nişte dojane cum nu le auzim nici în vis”.

Oamenii aceştia de jos se făcură mai ordonaţi, mai îngrijiţi: curăţiră peste tot de cioburi şi, încetul cu încetul, geamurile deveniră curate şi străvezii, iar florile se iviră pe la ferestre.

53

DISCIPLINA

Cu toată naturaleţea şi libertatea în mişcări ce caracterizau felul lor de a fi, copiii aceştia făceau impresia că sunt foarte disciplinaţi. Fiecare lucra, liniştit, absorbit de ocupaţia lui. Umblau cu uşurinţă, ducându-se să schimbe materialul cu care lucra. Eşau din clasă, aruncau o privire prin curte, apoi se întorceau. Se supuneau dorinţelor învăţătoarei cu o repeziciune aşa de neobişnuită, încât învăţătoarea îmi mărturisea: “Eu încep să simpt o răspundere pentru fiecare cuvânt pe care îl pronunţ”. Când spunea să se facă exerciţiul tăcerii, nici nu sfârşea bine vorba şi copiii erau nemişcaţi.

Cu toată această aparentă dependenţă, ei lucrau după propria lor iniţiativă, dispunând singuri de timpul lor. Îşi luau singuri materialul de lucru, făceau rânduială prin şcoală şi, când învăţătoarea întârzia sau pleca lăsându-I singuri, nimic nu se cunoştea.

De unde isvora această disciplină desăvârşită, vie, chiar când se manifesta în tăcerea cea mai adâncă, această supunere ce ia ănainte poruncii? Liniştea ce domnea în clasă când copiii lucrau era pătrunzătoare, înfiorătoare. Nimeni nu o provoca. Nimeni, de altfel, n-ar fi putut să o obţină din afară.

Ei se mişcau atât de statornici în “orbita” lor, încât păreau niştestele ce se rotesc fără să-şi schimbe vreo dată drumul.

O disciplină naturală, ca aceasta, pare că ne depăşeşte, integrându-se în disciplina universală ce guvernează lumea. De această disciplină vorbesc Psalmii, când spun că oamenii au pierdut-o. şi se pare că din ea ar trebui să se nască cealaltă disciplină, ale cărei motive sunt exterioare şi immediate: disciplina socială.

În adevăr, ceea ce uimeşte mai mult pe copiii noştri, ceea ce dă mai mult de gândit şi pare a ascunde o taină, este priveliştea ordinei şi a disciplinei din care, ca dintr-un izvor, ia naştere libertatea.

54

ÎNCEPUTUL ÎNVĂŢĂTURIISCRISUL – CITITUL

Într-o zi a venit la mine o delegaţie de două sau trei mame. Îmi cereau să învăţ copiii să citească şi să scrie. Erau analfabete. Cum eu mă opuneam, pe acea vreme, să mă ocup de treaba aceasta, ele mă rugară cu insistenţă.

Cele mai mari surprize fură legate de momentul acela. La început nu I-am învăţat decât câteva litere din alfabetul pe care, la îndemnul meu, învăţătoarea l-a toiat dintr-un carton. “Şcolarii erau între patru şi cinci ani. Am tăiat apoi alte litere în hârtie “smirgher”, pentru ai pune pe copii să le urmărească pipăindu-le cu vârful degetelor, în sensul scrierii. Am rânduit literele pe o masă, după asemănarea formei, pentru ca mânuţa copilului să poată face mişcări unuforme.

Învăţătoarei îi plăcea această ocupaţie şi se dedica cu toată inima, ca unui lucru important. Ne uimea entusiasmul copiilor. Se strângeau în grupuri şi porneau ca în procesiuni, ţinând cartonaşele în sus, ca pe nişte steaguri, scoţând strigăte de bucurie. Într-o zi, am surprins un copil ce se plimba singur, vorbind ca pentru sine: “Ca să fac “Sofia” îmi trebuie un S, un O, un F, un I, şi un A” şi repeta sunetele ce compuneau cuvântul. El făcea deci o lucrare de analiză a cuvintelor ce le avea în minte, căutând sunetele ce le alcătuesc. Şi o făcea cu pasiunea unui explorator ce se găseşte pe urma unei descoperiri; înţelegea că aceste sunete corespund literelor din alfabet. De fapt, ce e scrierea alfabetică dacă nu o corespondenţă a unui semn din sunet? Limbajul scris nu e decât traducerea literară a limbajului vorbit. Tot sensul scrierii alfabetice stă în acest păunct de întâlnire, în care cele două limbi se dezvoltă paralel. La început, una din ele – limba scrisă – cade din cealaltă, ca în stropi împrăştiaţi, despărţiţi, care, apoi, se unesc şi formează un curs de apă deosebit, adică vorba, propoziţia.

E aci o adevărată taină, o chee care, odată descoperită, îndoeşte câştigul, dând mâini putinţa de a săvârşi o lucrare vitală, aproape inconştientă, ca şi limbajul vorbit, şi de a crea un alt limbaj care să oglindească, în toate amănuntele sale, limbajul vorbit. Spiritul îşi are partea lui, mâna pe a sa. Pe urmă, poate să înceapă mâna; din aceşti stropi cade atunci o adevărată cascadă. Limbajul întreg curge. Un curs de apă, o cascadă, nu sunt decât o îngrămădire de stropi.

Odată precizat alfabetul, limba scrisă îi urmează în mod logic, ca o consecinţă naturală. Doar mâna să ştie să tragă semne. Semnele alfabetului sunt simple simboluri. Nu prezintă nici o imagine şi, de aceea, sunt uşor de desemnat. Totuşi nu m-am gândit nicidecum la toate acestea când, la Casa Copiilor, se produse cel mai important eveniment.

Un copil s-a apucat să scrie. Surprinderea lui a fost aşa de mare încât a început să ţipe din toate puterile lui: “Eu scriu! Eu am scris”! Camarazii veniră la el curioşi, privind cuvintele pe care copilul le scrisese pe jos, cu o bucăţică de cretă albă. “Şi eu! Şi eu”! strigară alţii şi se împrăştiară. Căutau loc unde să scrie; unii se strânseră în jurul unei tăbliţe, alţii pe jos, şi aşa, se ivi limba scrisă, ca o adevărată explozie.

Activitatea aceasta inepuizabilă se putea asemăna cu o cădere de apă. Copiii scriau peste tot, pe uşi, pe pereţi, ba – acasă – chiar pe coji de pâine. Aveau patru ori

55

cinci ani. Stabilirea scrisului era un fapt concret. Învăţătoarea spunea: “Copilul acesta a început să scrie ieri, la ora 3”.

Ne găseam în adevăr înaintea unei minuni. Când am prezentat copiilor cărţi (şi mulţi care auziseră de succesul şcolii aduseseră cărţi foarte frumoase, ilustrate), le primiră cu răceală; le socoteau foarte frumoase, cu iconi … însă găseau că sunt lucruri care îi distrag de la ceea ce pentru ei cuprindea totul în sine: scrierea. Nu mai văzuseră cărţi şi ne-am silit câtva timp să le atragem atenţia asupra lor. Nu ne-a fost cu putinţă să-I facem să înţeleagă ce e lectura. Am lăsat de aceea cărţile în dulap, aşteptând vremuri mai bune. Copiii citeau scrierea de mână, însă rare ori se interesau de ce scriau alţii. S-ar fi zis că nu puteau citi acele cuvinte. Şi când eu citii cu voce tare ce scriau ei, de parcă ar fi zis “Cum de ştie ea ce e scris acolo”?

Numai după vreo şase luni au început să înţeleagă şi citirea asociind-o mereu cu scrisul. Copiii trebuiau să urmărească cu ochii mâna mea ce scria pe hârtie, ca, astfel, să descopere că îmi transmiteam gândul, ca şi prin cuvânt. De îndată ce înţeleasără limpede aceasta, începură să-mi smulgă bucăţile de hârtie pe care scriam, spre a le descifra într-un colţ, fără să scoată un cuvânt. Se vedea că au înţeles, când un surâs se zugrăvea deodată pe micul lor obraz încruntat de silinţa de a pricepe ce era scris, sau când vreunul strângându-şi buzele să nu-I scape taina, se ducea să facă ce scriam, căci fiecare frază era un “ordin” pe care l-aşi fi putut da şi vorbind: “Deschide fereastra”!, “Vino la mine”!, ş. a.

Aşa a început citirea. Ea s-a dezvoltat pe urmă, ajungând la fraze lungi, ce ordinau acte complicate. Se părea că limbajul scris e luat de copii ca un simplu fel de a vorbi, de a se exprima, care se transmite de la om la om ca şi vorbirea.

Când primeam vizite, copiii, care mai înainte se întreceau în formule de politeţe, stăteau acum liniştiţi. Se ridicau şi se duceau să scrie pe tablă: “Luaţi loc”, “mulţumim pentru vizită”, ş. a.

Se vorbea într-un timp de un mare dezastru în Sicilia; un cutremur de pământ distrusese Messina în întregime, făcând sute de mii de victime. Un copil de cinci ani se ridică şi se duse să scrie pe tablă; începui aşa: “Îmi pare rău…” Noi îl urmăream, crezând că vrea să spună că-I pare rău de nenorocirea întâmplată; dar el scria: “Îmi pare rău că sunt mic…” Ce reflexie egoistă! Copilul continuă să scrie: “Dacă aş fi mare, m-aşi duce să-I ajut…” Făcuse o mică compoziţie literară, dezvăluind bunătatea inimi sale. Era fiul unei femei ce vindea zarzavat pe stradă, ca să poată trăi.

În timp ce eram ocupaţi cu pregătirea materialului pentru învăţarea alfabetului tipărit şi voiam să facem o nouă încercare cu cărţile, copiii se apucară dintr-o dată să citească tot ce găseau tipărit prin şcoală. Şi erau fraze în adevăr greu de descifrat, unele, pe deasupra erau scrise cu litere gotice, pe calendar. Părinţii, pe vremea aceea, ne povesteau că, pe stradă, copiii se opreau să citească toate firmele prăvăliilor şi că nu mai era chip să te plimbi cu ei. Era vădit că se interesau nu atât de cuvinte, cât de semnele alfabetice. Era acolo un alt fel de scriere şi se căsneau s-o descopere din sensul unui cuvânt. Era un effort de intuiţie ce se poate asemăna cu acela de a găsi cheea unui scris preistoric săpat în piatră.

O prea mare grabă a noastră în explicarea literelor de tipar ar fi nimicit acest interes şi această energie intuitivă. O simplă stăruinţă în ai învăţa să citească într-o carte ar fi fost un ajutor negativ care pentru un scop neânsemnat, ar fi compromis energia acestor spirite dinamice. De aceea cărţile fură lăsate mai departe în dulap. Şi

56

numai mult timp după aceea, în urma unei întâmplări ciudate, copiii le luară să le citească. Într-o zi, un copil a venit la şcoală foarte tulburat, ascunzând în mână o bucată de hârtie mototolită şi s-a destăinuit unui camarad: “Ghiceşte ce e în această bucată de hârtie? – Ce să fie? Nimic; o bucată de hârtie mototolită. – Nu! E o poveste…” O poveste acolo? Iată ce-l minună pe copil. El a găsit hârtia în gunoi. Şi s-a apucat să citească; să citească povestea.

s-a înţeles atunci ce e o carte şi, din acea clipă cărţile ajunseră la preţ. Mulţi copii însă, găsind vreo lectură ce le plăcea, rupeau hârtia şi o luau cu ei.

Descoperirea valorii cărţilor schimbă totul; ordinea fu tulburată şi fu nevoie să disciplinăm mânuţele neastâmpărate ce distrugeau din dragoste. Însă, chiar înainte de a ajunge să citească acele cărţi şi de a le respecta, copiii şi-au îndreptat ortografia şi şi-au perfecţionat scrisul în aşa măsură, încât era socotit corespunzător cu acela al copiilor din clasa a treia primară.

În tot acest timp, nu am făcut nimic spre a îmbunătăţi condiţiile fizice ale copiilor. Şi, cu toate acestea, nimeni n-ar fi recunoscut, în acele feţe colorate, în acele fiinţe mititele cu înfăţişare vie copiii subalimentaţi şi anemici ce se părea că au nevoie grabnică de îngrijire, de medicamente şi de hrană întăritoare. Arătau cu toţii bine, ca după o cură de aer şi soare. De fapt, dacă pricini fizice deprimante pot înrăuri metabolismul, micşorând vigoarea vieţii, se poate produce tot aşa de bine şi contrarul: cauzele ce înalţă sufletul au şi ele urmări asupra metabolismului şi asupra tuturor funcţiunilor fizice. Cele de mai sus sunt o dovadă; pe vremea aceea însă, a fost o adevărată surprindere.

Toate aceste evenimente făcură să se vorbească despre “minuni” şi istorioarele cu copii minunaţi se răspândiră cu repeziciune; până şi ziarele vorbeau cu aprindere despre ele. S-au scris cărţi despre ei, şi romancierii s-au inspirat din faptele lor, încât numai descriind ceea ce au văzut, se părea că zugrăvesc lumi necunoscute. Se vorbea de descoperirea sufletului omenesc, de minuni, se citau conversaţii de-ale copiilor; ultima carte engleză asupra acestui subiect se intitula: “New Children” (Copii noi). Multă lume venea din depărtări, în deosebi din America, spre a constata aceste fenomene surprinzătoare.

Cuvintele Bibliei, ce se citesc în biserică la 6 Ianuarie – tocmai ziua înfiinţării şcolii – păreau că privesc aceşti copii: “Ridică-ţi ochii şi priveşte în jurul tău: cu toţii s-au strâns şi vin spre tine. Spre tine se îndreaptă mulţimea, de dincolo de marginile mărilor”.

57

PRINCIPIILE

Expunerea aceasta succintă de fapte şi de impresii lasă o nedumerire asupra problemei “metodei”. Nu se prea poate pricepe cu ce metodă se poate ajunge la astfel de rezultate.

Chestiunea este însă aceasta.Nu se vede metoda. Ceea ce se vede este copilul. Sufletul copilului care, ferit de

obstacole, lucrează potrivit naturii sale proprii. Calităţile copiilor pe cale le-am văzut sunt pur şi simplu calităţi ale Vieţii, ca şi culorile păsărilor sau parfumul florilor. Ele nu sunt câtuşi de puţin rezultate ale unei “metode de educaţie”. E cu toate acestea limpede că aceste fapte naturale pot fi influenţate prin educaţie, al cărei scop este acela de a ocroti pe copil, pentru a-I uşura desvoltarea.

Fenomenele ivite în Casa Copiilor sunt fenomene psihice naturale. Totuşi ele nu sunt uşor de văzut, ca fenomenele naturale ale vieţii vegetative. Viaţa sufletească este atât de schimbătoare, încât însuşirile sale pot dispărea pe neaşteptate, când condiţiile din afară nu-I sunt spre ajutor: alte însuşiri iau atunci locul lor. De aceea, e nevoie ca înainte de a intreprindre orice încercare de educaţie, să se realizeze în ambianţă condiţiile cele mai potrivite care sprijină dezlănţuirea caracterelor normale adânci. Pentru a ajunge la această ambianţă favorabilă, e de ajuns să înlăturăm piedicile; acesta e primul pas pe care trebuie să-l facem, temeiul însuşi al educaţiei.

Nu e vorba deci numai să dezvoltăm însuşirile existente, ci înainte de toate, să descoperim natura; numai atunci vom putea uşura dezvoltarea vieţii normale.

A fost doar o întâmplare că aceste condiţii s-au realizat în experienţele nostre. Una din cele mai caracteristice a fost ambianţa plăcută ce li s-a oferit. Crescuţi în mizerie, copiii aceea erau foarte simţitori la acea casă curată şi albă, în care găseau mese noi, scaune mici, făcute pentru ei şi o curte însorită.

O altă condiţie esenţială era starea negativă a adultului: părinţii analfabeţi, învăţătoarea o lucrătoare, fără ambiţii, fără prejudecăţi. Această împrejurare a dus la un “calm intelectual”. În toate timpurile s-a recunoscut că educatorul trebuie să fie calm. Dar acel calm se înţelegea numai din punct de vedere al impulsiunilor nervoase. Aici e vorba de un calm mai adânc: de o stare de gol sau, mai bine, de o lipsă de încurcătură mintală, din care izvorăşte o limpeziciune lăuntrică, o descătuşare de orice legătură intelectuală. Ceea ce ne poate face în stare să pricepem copilul e tocmai această “umilinţă spirituală” care ar trebui să fie partea esenţială în pregătirea învăţătorului.

Altă împrejurare prielnică a fost materialul ştiinţific atrăgător, ce fusese perfecţionat în experienţele de mainainte pentru educaţia simţurilor.

Toate acestea ajutau concentrarea atenţiei. Şi n-am fi putut ajunge la acelaşi rezultat, dacă, printr-un învăţământ cu voce tare, am fi căutat să chemăm energiile din afară.

Deci: ambianţa potrivită, învăţătorul modest şi materialul ştiinţific. Iată cele trei puncte din afară.

Să încercăm acum să scoatem în lumină câteva manifestări ale copiilor.Cea mai izbitoare şi care parcă ar fi produsă de o baghetă magică ce face să

izvorască însuşirile normale, este activitatea concentrată într-o muncă, asupra unui obiect, făcută de mâna condusă de inteligenţă. În acest moment, se ivesc anumite fenomene cu scopuri exterioare, ca “repetarea exerciţiului” şi “alegerea liberă”. Copilul

58

pare iluminat de bucurie, neobosit; activitatea e ca un metabolism psihic, izvor de viaţă şi condiţie de înălţare. De acum înainte, totul va fi călăuzit de alegerea lui. El caută plăcerea ce o dă exerciţiul tăcerii; el se entuziasmează de învăţământul ce-I deschide calea justiţiei şi a demnităţii. El soarbe cu însetare tot ce poate contribui la dezvoltarea spiritului său. În schimb, refuză alte categorii de lucruri: recompensele, bomboanele, jucăriile. Pe lângă aceasta, ne arată că ordinea şi disciplina sunt pentru el manifestări şi nevoi vitale. Şi, cu toate acestea, e un copil: vioi, sincer, vesel, deschis, ce ţipă când se entuziasmează, aplaudă, aleargă, mulţumeşte din inimă, ştie să vorbească şi să-şi arate recunoştinţa; el se apropie de toată lumea, admiră totul, se adaptează la toate.

Să facem acum o listă, cu tot ceea ce a ales el, în mod spontan şi una cu ceea ce a respins. În lista întâia notăm: Lucrul individual. Repeţirea exerciţiului. Liberă alegere. Controlul muncii. Analiza mişcărilor. Exerciţii de tăcere. Bunele maniere în relaţiile sociale. Ordinea în ambianţă. Curăţenia şi îngrijirea propriei persoane. Educaţia simpţurilor. Scrierea independentă de citire. Scrierea precedând lectura. Citirea fără cărţi. Disciplina în activitatea liberă.

În lista a doua: Părăsirea recompenselor şi a pedepselor, a abecedarelor, a lecţiilor colective, a programelor şi a examenelor, a jucăriilor şi a dulciurilor, a catedrei învăţătorului ce “propune”.

În aceste liste se poate vedea planul unei educaţii. De la copil ne-au venit directivele practice, pozitive şi experimentale, în construirea unei metode de educaţie în care călăuza este alegerea lui şi în care voiciunea sa vitală e un control al erorii.

E de observat că, în stabilirea ulterioară a metodei de educaţie, propriu zise, ce s-a desăvârşit apoi îndelung prin experienţă, primele directive (ce au urmat acelui zero al începutului) au fost păstrate neatinse. Ca să facem o comparaţie, la început, în embrionul unei vertebre, se iveşte o linie, linia primitivă, un fel de desemn lipsit de substanţă al viitoarei coloane vertebrale. Se pot deosebi trei părţi: capul, partea toracică şi abdominală; apoi, multe alte puncte mărunte, ce se vor rândui şi se vor lămuri încetul cu încetul până se vor solidifica şi vor fi, în sfârşit, vertebre. Tot aşa, în prima înfăţişare a acestei metode de educaţie se găsea totul: o linie fundamentală din care răsăreau trei mari factori: ambianţa, învăţătorul şi materialul; şi pe urmă, un număr mare de amănunte ce se vor preciza încetul cu încetul ca nişte vertebre.

Ar fi interesant de urmărit pas cu pas această operă care, în societatea omenească, pare a fi ceadintâi operă condusă de copil, spre a se putea vedea evoluţia acestor principii care, la început, au fost nişte revelaţii nebănuite.

Desvoltarea ce a avuto această singulară metodă e în adevăr o evoluţie, pentru că fenomenele cele noi izvorăsc dintr-o viaţă ce se desfăşoară în relaţie cu ambianţa. Această ambianţă însă e cu totul particulară, este un răspuns activ din partea adultului la planurile noi pe care le manifestă viaţa copilului în desvoltarea sa.

Uimitoarea repeziciune cu care s-au înmulţit încercările de aplicare a acestei metode în şcoli pentru copii de toate condiţiile sociale, de toate rasele, a lărgit experienţa şi a făcut cu putinţă să se vadă puncte comune, tendinţe universale şi, ca urmare, să se determine legile naturale pe care educaţia trebuie să-şi aşeze primele sale temelii.

Experienţele din şcolile ce au urmat primei: “Casa din Bambini” sunt interesante, mai cu seamă prin faptul că au continuat aceeaşi atitudine de aşteptare a fenomenelor spontane ale copilului, pe vremea când metoda nu era precizată.

59

ORFANII DE LA MESSINA

O experienţă importantă, cu rezultate foarte interesante, s-a făcut în una din primele Case din Bambini, ce s-au înfinţat la Roma. Condiţiile în care s-a făcut această experienţă erau şi mai excepţionale ca cele dintâi, deoarece copiii pentru care s-a înfinţat erau orfanii ce au rămas de pe urma cutremurului din Messina: vreo şase zeci de copilaşi, ce s-au găsit rătăcind printre ruine. Nu li se cunoştea nici numele nici condiţia socială. Groaznica nenorocire I-a uniformizat pe toţi: erau abătuţi, mulţi şi absenţi. Erau greu de hrănit, greu de adormit. Noaptea, se auzeau ţipete şi plâns. S-a creat pentru ei o atmosferă aleasă şi Regina Italiei se ocupa ea însăşi de ei. S-au făcut mobile micuţe şi viu colorate, drăguţe şi variate; dulăpioare frumos vopsite, măsuţe rotunde foarte joase, în culori vii, la mijloc alte măsuţe dreptunghiulare, mai înalte, albe; scaune şi jeţuri mititele; vasela era în deosebi atrăgătoare: farfuriile erau mici, feţele de masă şi şerveţelele minulscule; până şi săpunul şi prosoapele, toate erau potrivite mânuţelor cărora le trebuia încă multă vreme până să crească. Peste tot era câte un ornament, un semn de gust ales. Tablourile frumoase pe pereţi, vase cu flori. Locul era într-o mănăstire de Maici franciscane, cu grădini mari, alee largi, cu flori cultivate raţional. Erau şi bazine cu peşti roşii, porumbei… În această ambianţă se mişcau liniştite şi senine maicile cu hainele lor albe, cu vălurile lor ce le dădeau un aer maestos.

Ele învăţau pe copii cum să se poarte frumos, cu o minuţiozitate ce se complica zi de zi. Multe din aceste maici erau din societatea aristocratică şi se sileau să-i înveţe regulile cele mai minuţioase ale vieţii mondene pe care au părăsit-o, căutând în memoria lor şi în vechile lor obiceiuri toate amănuntele ce şi le puteau aduce aduce aminte. Copiii păreau nesăturaţi. Învăţară să stea la masă ca principii şi să servească pe alţii ca în casele mari. Dacă la masă nu-I atrăgea mâncarea, îi atrăgea spiritul de exactitate, exerciţiul şi controlul mişcărilor, cunoştinţele ce le puteau câştiga; încetul cu încetul, pofta de mâncare a copiilor reapăru, odată cu somnul întăritor. sChimbarea acestor copii fu impresionantă: se vedeau ducând în grădină o grămadă de obiecte pe care le ţineau în braţe, desfăceau mobilierul bucată cu bucată spre al aşeza sub pomi, la umbră, fără să strice nimic, cu faţa plină de viaţă, fericiţi.

Ei făcură să se vorbească pentru întâia oară de “convertire”. Una din cele mai distinse literate din Italia îmi spunea într-o zi: “Copiii ăştia îţi fac impresia unor convertiţi. Nu e conversiune mai miraculoasă decât cea care îndepărtează tristeţea şi te ridică pe un plan mai înalt de viaţă”.

Acest concep dădea o formă spirituală fenomenului inexplicabil şi impresionant, pe care toată lumea îl vedea. Ideea conversiunii pare la început nepotrivitş ce starea de nevinovăţie a copiilor. Era vorba însă de o schimbare spirituală ce îi elibera de durere şi de singurătate, făcându-I să renască într-o viaţă de bucurie. Tristeţea e o dovadă că izvorul puterii de viaţă e în scădere; a fi în stare să regăseşti această energie vitală înseamnă a fi convertit. Lipsurile şi tristeţea se duc, veselia renaşte.

Multe scăderi au dispărut în felul acesta. Au dispărut defecte ce de obicei se credeau incorigibile, mai mult, au dispărut caractere ce se consideră de obicei ca bune. Şi aceasta a adus o lumină orbitoare. “Nihil est innoxium”… Totul e rătăcitor în om, totul

60

trebuie refăcut. Şi, spre a reface, există o singură cale: întoarcerea la izvorul unic al energiilor creatoare. Fără această demonstraţie din şcolile noastre, de către copiii proveniţi din cele mai anormale situaţii, n-ar fi fost cu putinţă să se deosebească binele de rău.

Adultul avea o părere a sa şi considera drept bun la copil tot ceea ce se adapta la condiţiile sale de viaţă şi invers. În această judecată a lui, caracterele naturale ale copilului rămâneau în umbră. Copilul real era o fiinţă pierdută, un necunoscut în lumea adultului: binele şi răul erau şi ele înmormântate împreună cu el.

61

COPIII “PRIVILEGIAŢI”

Se pare că se pot educa mai uşor copiii bogaţi decât copiii săraci, cum erau cei din prima noastră şcoală, sau micuţii strânşi printre ruinele cutremurului de la Messina. În adevăr, în ce ar şi putea să constea “conversaţia” copiilor bogaţi? Ei sunt privilegiaţi, încurajaţi de cea mai aleasă îngrijire.

Frumuseţea ambianţei, florile nu-I poate atrage; aleile unei grădini nu îi îmbie; legătura între ei şi material nu se realizează. Învăţătoarea rămâne dezorientată pentru că ei nu se reped la material aşa cum spera ea.

Copiii cei săraci se apropie numai de material. Cei bogaţi, fiind plictisiţi de obiectele multe şi variate, de jucării alese, rare ori sunt sunt atraşi dintr-o dată de stimulii ce li se prezintă.

Iată câteva din inpresiile unora din învăţătoarele noastre ce au înfinţat şcoli în Europa şi în America, în faţa greutăţilor ce le-au întâlnit.

Una din ele Miss G., îmi scria de la Waschington:“Copiii îşi smulg unul altuia obiectele din mână; dacă încerc să arăt ceva unui

copil, toţi ceilalţi îşi lasă lucrurile şi aleargă sgomotoşi să vadă şi ei. Când sfârşesc cu explicarea vreunei piese din material, toţi copii se bat între ei să o ia. Ei nu arată nici un interes pentru material; trec de la un obiect la altul fără a se opri mai îndelung la vreunul. Unii nu sunt în stare să stea liniştiţi spre a urmări cu degetul marginile unui obiect ce li se dă. În cele mai multe cazuri, e o mişcare fără rost. Aleargă în jurul camerei fără să ştie de ce. Nu au nici un respect pentru obiectele cu care lucrează. Se împiedică de mese, răstoarnă scaunele, calcă în picioare materialul: câte o dată încep un lucru, apoi aleargă şi iau altul, îl lasă, fără nici o noimă”.

d-şoara D. scrie de la Paris: “Trebuie să mărturisesc că experienţele mele au fost în adevăr descurajatoare. Copiii nu se puteau fixa în nici o muncă. Nici o perseverenţă; nici o iniţiativă din partea lor. Câte o dată se luau unul după altul ca o turmă de oi. Când unul din ei luau un obiect, toţi ceilalţi voiau să-l imite. Ajungeau să se rostogolească pe jos răsturnând scaunele”.

De la o şcoală înfiinţată pentru copii bogaţi, la Roma, ne-a venit această descriere laconică: “Cea mai mare grijă ne-o dă disciplina copiilor. Copiii se arată dezorientaţi în munca lor şi refractori ori cărei directive”.

Iată, acum, cum e descrisă naşterea disciplinei. Miss G. scrie de la Washington: “În câteva zile, masa aceasta nebuloasă de copii dezordonaţi începu să capete o formă. Descoperiră un interes original în obiecte pe care mai înainte le dispreţuiau. Rezultatul fu că se puseră pe lucru ca nişte fiinţe independente, extrem de individualiste. Se întâmpla că un obiect ce absorbea toată atenţia unui copil, pentru altul să nu aibă nici o atracţie. Se întreceau care din care în concentrarea atenţiei.

“Bătălia nu e definitiv câştigată decât atunci când vreunul din ei arată în mod spontan un interes real pentru un obiect pe care îl descoperă. Acest entuziasm poate veni pe neaşteptate şi cu o uimitoare repeziciune. O dată, am încercat să-l fac pe unul să se intereseze de multe obiecte din material, fără să excit în el cel mai mic interes; I-am arătat, din întâmplare, cele două tăbliţe roşii şi albastre, atrăgându-I atenţia asupra deosebirei culorilor. A înţeles numai de cât şi, cu un fel de foame intelectuală, a învăţat cinci culori într-o singură lecţie. În zilele următoare, luă obiectele pe care la început le dispreţuia şi, încetul cu încetul, se interesă de toate.

62

“Un copil care la început îşi putea concentra atenţia cu mare greutate, puse capăt acestei stări de haos, interesându-se de unul din cele mai complicate obiecte din material: lungimile. S-a jucat cu ele fără întrerupere, timp de o săptămână şi a ajuns să numere şi să facă adunări simple. S-a întors apoi îndărăt, spre obiectele cele mai elementare, la incastrele solide, la cilindre şi până la sfârşit, a lucrat cu întreg materialul. Îndată ce copiii găsesc un obiect interesant, piere neorânduiala iar rătăcirile spiritului încetează”.

Aceeaşi învăţare descrie în felul următor deşteptarea unei personalităţi; “Erau la noi, la şcoală, două surori, una de trei ani, cealaltă de cinci. Cea mai mică era neexistenţă ca personalitate. Se lua în toate după sora sa. Dacă aceasta avea un creon albastru, nu avea pace până nu avea şi ea unul la fel; dacă cea mai mare mânca pâine cu unt, orice ar fi avut, nu voia să mănânce decât pâine cu unt. La şcoală, nu se interesa de nimic şi imita în toate pe sora sa. Într-o zi, pe neaşteptate, micuţa se interesă de culori roz; construi turnul cu o atenţie foarte vie, repetă acest exerciţiu un mare număr de ori şi uită cu totul de cea mare. Aceasta, mirându-se de schimbarea surorii sale, o chemă şi-I zise: “Cum se face că eu fac un cerc, iar tu un turn”? Şi, din ziua aceea, micuţa îşi dobândi personalitatea ei şi nu mai fu doar oglinda celeilalte”.

D-şoara D. vorbeşte despre o fetiţă de patru ani ce nu era în stare să ducă un pahar cu apă, chiar dacă era umplut numai până la jumătate, fără să-l verse; de altfel ea fugea de acest exerciţiu, ştiind că nu-l poate face. De îndată ce începu să se intereseze de unul din obiectele din material, se apucă aşa deodată să ducă la pahare cu apă cu multă uşurinţă. Şi cum unele din prietenele ei desenau cu culori şi aveau nevoie de apă, le ducea pe rând apă la toate fără să verse un strop.

Un alt fapt curios ni l-a adus la cunoştinţă învăţătoarea australiană, Miss B. Ea avea la şcoală o fetiţă ce nu putea vorbi. Părinţii ei o arătaseră la un doctor să ştie dacă nu cumva e anormală. Într-o zi fetiţa descoperi incastrele solide şi îşi petrecu tot timpul scoţând şi punând la loc cilindrele de lemn. După ce a repetat de mai multe ori această lucrare, cu un interes puternic, alergă la învăţătoare, strigând:

“Vino, să vezi”!Miss D. povesteşte: “După vacanţa Crăciunului, la începerea şcolii, s-a întâmplat

o mare schimbare în clasă. Ordinea părea că se stabileşte de la sine, fără prezenţa mea. Copiii păreau a fi prea interesaţi în lucrul lor ca să se mai dea la neorânduiala cu care erau obişnuiţi. Se duceau singuri la dulap şi luau obiectele care la început îi plictiseau, lucrând cu toate, unul după altul, fără să se arate obosiţi. O atmosferă de muncă se răspândi în clasă. Copiii ce până atunci luau în mână vriun obiect doar din capriciu, de acuma înainte, această muncă deveni pentru ei un fel de regulă personală şi interioară; îşi concentrau eforturile lor asupra unor lucruri exacte şi metodice, încercând o adevărată mulţumire când puteau trece peste greutăţi. Această muncă de precizie avu o urmare imediată asupra caracterului lor. Ei se făcură stăpâni pe sine”.

63

ADEVĂRATA NORMALITATE

Aceste descrieri autentice ale învăţătoarelor ce au înfinţat şcoli, la început, când metoda încă nu era definită, se pot repeta la infinit. Greutăţile de felul acestora, mai mult sau mai puţin grave, se întâlnesc la toţi copiii bine trataţi în familiile lor. Sunt greutăţi spirituale în legătură cu ceea ce noi numim “bună stare” şi care fac să se înţeleagă răsunetul ce îl au în orice inimă cuvintele Predicei de pe Munte: “Fericiţi cei săraci cu duhul, fericiţi cei ce plâng”…

Dar ei sunt chemaţi cu toţii şi cu toţii răspund, învingând greutăţile din lăuntrul lor. De aceea, fenomenul ce era privit ca o “conversiune” este propriu copilăriei. El implică o schimbare repede, uneori instantanee, a cărei cauză e totdeauna aceeaşi. În toate cazurile de “conversiune” era un fenomen comun: concentrarea activităţii într-o lucrare plină de interes. Cele mai deosebite conversiuni se întâmplă în felul acesta. Cei neliniştiţi se înseninează, cei oprimaţi renasc; şi toţi merg pe acelaşi drum, al muncii şi al disciplinei. Progresul se desfăşoară de la sine, împins de o putere lăuntrică ce a isbutit să se reverse în afară, găsind o portiţă de ieşire.

Schimbarea începe printr-o izbucnire, o prevestire a dezvoltării ce va urma. Toată viaţa copilului se desfăşoară aşa, azi îi iese întâiul dinte, mâine va îngâna cel dintâi cuvânt, va face cel dintâi pas; şi când I-a ieşit dintele dintâi, toţi dinţii îi vor ieşi, unul după altul; când a pronunţat primul cuvânt, întreg limbajul se va dezvolta; cu primul pas, începe umblatul lui. Dezvoltarea a fost împiedicată, sau, mai bine zis, a luat o cale greşită, la toţi copiii, de toate condiţiile sociale.

Răspândirea şcolilor noastre în toată lumea, la toate rasele, e o dovadă că această conversiune infantilă e comună, întregii omeniri.

Se întâmplă des că, la copii foarte mici, o greşeală deformează tipul psihologic natural şi în felul acesta dă naştere la nenumărate deviaţiuni.

Conversaţia infantilă e o vindecare psihică, o reântoarcere la condiţiile normale. Da, copilul acesta, ce ne minunează cu precocitatea inteligenţei sale, acest erou ce se întrece pe sine însuşi, acest suflet bogat ce preferă munca disciplinată nimicurilor vieţii, acesta e copilul normal. Şi, ceea ce am găsit lucru uimitor la prima sa înfăţişare şi căruia I-am zis “conversiune”, nu e decât o “normalizare”. Există în om o natură ascunsă, o natură acoperită de un văl nepătruns, deci necunoscută, şi e natura lui cea adevărată pe care a primit-o în momentul creaţiunii, natura sănătoasă.

Această interpretare nu înlătură nici decum o conversiune a adultului.el se poate întoarce, îşi poate regăsi adevărata natură, însă o schimbare ca aceasta e atât de anevoioasă pentru el, încât nu vom putea să vedem în ea o reântoarcere la natura umană.

La copil, dimpotrivă, caracterele psihice normale se deşteaptă cu multă uşurinţă, iar cele deviate pier cu totul, cum pier simptomele bolii c-nd ne facem sănătoşi.

Observăm copiii în lumina acestei înţelegeri, vom putea descoperi adeseori caractere normale ce se ivesc spontan, chiar în ciuda condiţiilor nepotrivita ale

64

ambianţei; respinse – prin faptul că nu sunt cunoscute – ele se înfăţişează din nou sbătându-se printre obstacole să iasă la lumina zilei.

s-ar putea spune că energiile normale ale copiilor ne dau o lecţie asupra iertării, amintindu-ne cuvintele Mântuitorului: “Să ierţi, nu de şapte ori, ci de şaptezeci şi şapte de ori”. Natura adâncă a copilului se reântoarce la suprafaţă nu de şapte ori, iertând parcă de fiecare dată represiunea oarbă a adultului. Pricina decăderii caracterelor normale nu este o perioadă trecătoare din copilărie, ci lupta neântreruptă împotriva represiunii neântrerupte a adultului.

65

DEVIAŢIUNILE

Dacă observăm însuşirile ce dispar prin revenire la normalitate, constatăm cu uimire că aproape tot ceea ce era considerat caracteristic copilăriei dispare. Nu numai disordinea, nesupunerea, neastâmpărul, lăcomia, egoismul, certurile, capriciile, ci şi aşa zisa imaginaţie creatoare, plăcerea poveştilor, alipirea afectuoasă faţă de persoane, supunerea, jocul ş. a. Dispar şi acele însuşiri studiate în mod ştiinţific ca proprii psihologiei infantile, ca imitaţia, curiozitatea, instabilitatea ş. a. Acestea înseamnă că natura copilului, aşa cum e cunoscută, nu e decât o aparenţă ce maschează o altă natură: cea normală, primitivă. Constatarea aceasta, de altfel, nu spune nimic nou. Îndoita natură a omului a fost văzută din cea mai îndepărtată vechime: a omului creaţiune şi a omului decăzut.

În adevăr, decăderea omului a fost atribuită unei greşeli ce s-a răsfrânt asupra omenirii întregi. Şi s-a subliniat că greşeala în sine a fost neînsemnată, disproporţionată faţă de greutatea urmărilor ei. Era însă o greşeală ce însemna o îndepărtare de spiritul creator. Îndepărtându-se de legile ce I s-au dat prin creaţiune, omul a ajuns o barcă în voia valurilor, lipsit de apărare împotriva primejdiilor lumii şi ale iluziilor minţii sale.

E o potrivire minunată între această concepţie filosofică a vieţii şi ceea ce se petrece la copil. Un lucru de nimica îl poate abate de pe calea cea adevărată. Ceea ce se înfăţişează subt haina dragostei şi a ajutorului, izvorăşte, în realitate, din orbirea adultului; din egoismul său inconştient, o adevărată putere diavolească îndreptată împotriva copilului. Dar copilul renaşte vecinic proaspăt, purtând cu sine neatins planul după care trebuie să se dezvolta omul.

Dacă revenirea la normalitate se leagă de un fapt determinat şi unic, adică de concentrarea copilului într-o activitate ce îl pune în contact cu lumea din afară, tot aşa şi izvorul tuturor deviaţiunilor nu poate fi decât unul: faptul că copilul n-a isbutit să realizeze planul dezvoltării sale, în epoca de formaţiune, când energiile lui potenţiale trebuie să se actualizeze printr-un proces de încarnare.

Faptul că putem reduce o mulţime de consecinţe la o cauză unică şi limpede, e o dovadă că factorul din care ele derivă trebuie să se caute la începutul vieţii, când omul e abia un embrion spiritual, când doar o singură şi imperceptibilă cauză e de ajuns să abată omul din calea dezvoltării lui normale.

66

FUGILE

Pentru ca să putem înţelege deviaţiunile şi urmările lor caracteristiceebuie să ne gândim la conceptul întrupării, după care, energia psihică trebuie să se încarneze în mişcare, statornicind în felul acesta unitatea personalităţii active. Dacă unitatea nu s-a putut realiza din pricina substituirii copilului de către adult, sau din lipsa motivelor de activitate din ambianţă, cele două elemente sunt silite să se dezvolte despărţite, dând naştere omului dezechilibrat.

Dacă, în natură, nimic nu se crează şi nimic nu se pierde, aceste energii trebuie să se dezvolte. Ele se şi dezvoltă, însă alături de scopul lor natural, deviază, iar inteligenţa, ce trebuie să se construiască prin exerciţiul mişcării, fuge în fantezie. Ea rătăceşte printre imagini şi simboluri. Copiii ce prezintă aceste însuşiri dau dovadă de o mobilitate continuă, cu neputinţă de oprit, dezordonată şi fără scop, pentru că energia trece prin ei fără să se poată încărca. Adultul pedepseşte tulburarea lor, sau o tolerează cu răbdare, dar încurajează această fantezie, considerând-o imaginaţie, fecunditate a inteligenţei infantile. e de observat că o parte din materialul lui Froebel sprijină dezvoltarea acestui simbolism. El îmboldeşte pe copil să descopere în cuburi şi în beţişoare, unite în chipuri deosebite, asemănări cu un cal, cu un castel sau cu un tron princiar. De fapt, simbolismul copilăresc îl face pe copil să se slujească de obiecte ca de nişte butoane electrice, ce declanşează mirajul fantastic al spiritului: un băţ e un cal, un scaun e un tren, un creon e un aeroplan. Iată pentru ce jucăriile ce se dau copiilor nu fac cu putinţă o activitate reală şi produc în ei numai iluzii, adică imagini imperfecte şi sterpe ale realităţii.

Jucăriile par, în adevăr, reprezentarea unei ambianţe inutile, ce nu poate duce la concentrarea spiritului şi nu prezintă vreun scop. Ele sunt doar nişte obiecte ce se dau spiritului spre a uşura rătăcirile sale în lumea iluziilor. Şi activitatea copiilor se trezeşte numai decât, ca şi când un suflet animator ar aprinde o mică flacără în jurul ce mocnea sub cenuşă. Însă, această mică flacără se stinge şi jucăria îi plictiseşte. Jucăriile sunt, cu toate acestea, singurul lucru pe care adultul l-a găsit pentru spiritul copilului, căutând să-I dea un material prin care să-şi poată exercita în libertate activitatea. De fapt, adultul nu-l lasă pe copil liber decât în jocurile sale şi numai cu jucăriile. El e convins că ele alcătuesc universul în care copilul îşi găseşte fericirea. Din această credinţă el n-a ieşit niciodată; copilul se plictiseşte de jucării cu uşurinţă, le strică, însă adultul e darnic şi liberal în această privinţă, el împarte copiilor jucăriile cu un adevărat ritual. Aceasta e unica libertate pe care lumea adulţilor a lăsat-o omului, la vârsta venerabilă a copilăriei, în care ar trebui să prindă rădăcini o viaţă mai înaltă. Copiii aceştia deviaţi sunt socotoţi în şcoală drept foarte inteligenţi, însă nedisciplinaţi şi dezordonaţi. În ambianţa din şcolile noastre, ei se apucă numai decât de lucru; rătăcirile spiritului şi dizordinea mişcărilor dispar şi un copil liniştit şi senin, prins în realitate se înalţă prin muncă. Reântoarcerea la starea normală e pe cale de a se împlini. Organele de mişcare ies din starea haotică din clipa în care au reuşit să se supună călăuzei lor lăuntrice. Din această clipă, ele se fac instrumentul unei inteligenţe lacome de a cunoaşte şi a pătrunde realitatea ambianţei. În felul acesta, curiozitatea rătăcitoare se preface într-o sforţare de a câştiga cunoştinţe.

67

Psihanaliza a recunoscut latura anormală a imaginaţiei şi a jocului şi printrşo dreaptă interpretare, le-a aşezat în capitolul “fugile psihice”. A fugi, înseamnă a se salva, a se refugia şi, adeseori a scăpa de o tiranie; ori s-ar mai putea spune, e o apărare subconştientă a eului ce fuge de o suferinţă şi de o primejdie, ascunzându-se subt o mască.

68

STAVILE PSIHICE

Învăţătorii constată că şcolarii cu imaginaţie vie nu sunt, cum s-ar putea aştepta, printre cei mai buni. În munca şcolară, ei reuşesc rar sau nu reuşesc deloc. Nimeni însă nu se gândeşte că inteligenţa lor e deviată; se crede doar că un spirit creator nu se poate adapta existenţei practice. Cu toate acestea e o dovadă limpede că la copilul deviat avem deaface cu o scădere a inteligenţei, deoarece nu e stăpân pe ea şi nu poate fi stăpân pe dezvoltarea sa. Aceasta se întâmplă nu numai în cazul când inteligenţa s-a refugiat în lumea închipuirilor ci şi când a fost înnăbuşită ori stinsă prin descurajare, adică atunci când s-a retras înăuntrul fiinţei.

Nivelul inteligenţei mijlocii a copiilor deviaţi e mai scăzută decât acela al inteligenţei copiilor reveniţi la normal. Vina este a deviaţiunilor, care s-ar putea asemăna – imperfect, bineânţeles – cu scrintirile (luxaţiunile); se înţelege câtă delicateţe de tratament e necesară pentru a aduce pe copil la normal. îN practică, se foloseşte, dimpotrivă, agresiunea directă, atât în învăţământul intelectual cât şi în îndreptarea disordinei. O inteligenţă deviată nu poate fi constrânsă la o muncă zilnică fără a provoca un fenomen psihic de apărare.

Nu e vorba de acea apărare cunoscută în psihologie ci care se leagă de actele exterioare, cum e nesupunerea sau lenea. Apărarea de care vorbim e dimpotrivă, desprinsă de voinţă; e un fenomen cu desăvârşire inconştient, ce împiedică simpţirea şi înţelegerea. Psihanaliştii I-au dat numele elocvent de “stavilă psihică” (barieră). Învăţătorii trebuie să cunoască acest fenomen. E un fel de perdea ce se coboară peste sufletul copilului şi îl face tot mai orb şi mai surd din punct de vedere psihic. E ca şi când subconştientul ar spune lumii din afară: “Tu vorbeşti, dar eu nu ascult, tu repeţi dar eu nu înţeleg. Eu nu-mi pot construi universul meu pentru că sunt ocupat cu înălţarea unui zid de apărare, prin care nimeni să nu mai poată pătrunde”.

Această lucrare înceată şi lungă, de apărare, îl face pe copil să se poarte ca şi când şi-ar fi pierdut facultăţile lui naturale; nu mai poate fi vorba de bună sau rea voinţă.

Învăţătorii judecă aceşti copii cu stavile psihice ca lipsiţi de inteligenţă, incapabili de a înţelege anumite materii cum ar fi matematica, ori scrierea corectă. Când stavilele se opun mai multor materii şcolare sau tuturora, copii I inteligenţi pot fi luaţi drept nişte deficienţi; iar când aceştia au repetat de mai multe ori clasa, riscă să fie trimişi pentru totdeauna printre copiii întârziaţi.

De cele mai multe ori, stavila psihică nu e de netrecut, ea însă se înconjoară de apărări înainte, cunoscute în psihanaliză subt denumirea de “repugnanţe”: repugnanţă, scârbă, groază de un anumit studiu sau de un gen de studii, de şcoală, de învăţător, de camarazi. Dragostea şi afecţiunea, veselia copilului pierde încetul cu încetul, până ajunge să I se facă groază de şcoală; şi, din această clipă, rămâne izolat cu desăvârşire.

Nimic nu e mai obişnuit decât să porţi în tine toată viaţa o astfel de stavilă psihică din copilărie. Groaza de matematică, pe care unii o păstrează toată viaţa lor, e un exemplu; ea nu se reduce la o incapacitate de a înţelege; numai auzul numelui acestei materii ridică un obstacol interior şi provoacă oboseală, înainte de a începe o operaţie.

69

Eu am cunoscut o fetiţă italiancă, destul de inteligentă, care făcea nişte greşeli de ortografie în adevăr grosolane pentru vârsta şi cultura ei. Orice încercare de a o corecta era zadarnică. Exerciţiile părea că îi măresc numărul greşelilor. Lectura clasicilor rămânea fără rezultat. Într-o bună zi, spre marea mea surprindere, o văzui scriind într-o italiană corectă şi curată. E neândoelnic că limbajul corect exista în ea. Dar, o putere ascunsă îl ţinea încătuşat şi o făcea să împrăştie în afară o ploaie de greşeli.

70

VINDECAREA

Am putea să ne întrebăm care din cele două fenomene de deviaţiune – fugile sau stavilele – sunt cele mai grave. În şcolile noastre, fugile în imaginaţie şi în joc au fost cele mai uşor de vindecat. În adevăr, când cineva fuge dintr-un loc unde n-a găsit mijloacele care să-I satisfacă nevoile, poate fi făcut să se reântoarcă, schimbând condiţiile ambianţei.

Unul din fenomenele mai des observate în şcolile noastre, este repeziciunea schimbării copiilor dezordonaţi şi violenţi, ce par a se întoarce, dintr-o dată, dintr-o lume îndepărtată. Schimbarea dezordinei în muncă nu e numai o aparenţă exterioară; e o schimbare adâncă ce se înfăţişează sub aspectul seninătăţii şi al mulţumirii. Deviaţiile pier oarecum spontan, e o transformare naturală. Dar, cu toate acestea, dacă deviaţia nu a fost îndreptată în copilărie, ea poate întovărăşi omul toată viaţa. Mulţi adulţi, a căror imaginaţie pare bogată, în realitate nu au decât sentimente nelămurite şi trec superficial peste realităţi sensoriale doar înflorindu-le. Multe persoane despre care se zice că au temperament imaginativ, sunt dezordonate în actele lor. Admiră lumina, cerul, culorile, florile, peisajele, muzica şi văd lucrurile şi viaţa ca într-un roman, însă nu iubesc cu adevărat lumina pe care o admiră şi le-ar fi cu neputinţă să se oprească o clipă spre a o cunoaşte: stelele ce îl inspiră, n-ar putea să le reţină atenţia spre a-I învăţa cea mai mică cunoştinţă astronomică. Aceştia au o aplecare artistică însă nici o producţie artistică nu poate da, pentru că o adâncire tehnică nu le e cu putinţă. Ei, de obicei, nu ştiu ce să facă cu mâinile lor; nu pot nici să lucreze nici să le ţină liniştite; ating cu nervozitate lucrurile şi adeseori le strică, rup din distracţie petalele florilor pe care le admiră şi nu pot crea nimic frumos, pentru că nu ştiu unde să găsească poezia reală a lumii.

Sunt pierduţi, când nimeni nu îi salvează pentru că ei văd în slăbiciunea lor organică, în incapacitatea lor o superioritate. Această stare ce predispune la adevărate boli psihice, ăşi are originea la rădăcinile însăşi ale vieţii; în vârsta în care confuzia e uşoară şi în care viaţa împiedicată provocă deviaţii ce nu se pot băga de seamă la început.

Stavilele, dimpotrivă, chiar la copiii mici sunt mult mai greu de vindecat. În aceste cazuri e vorba de construcţii interioare ce închid spiritul şi îl ascund spre al apăra de lume. O dramă ocultă se petrece îndărătul acestor pavăze, ce, de cele mai multe ori despart detot ce e mai frumos, de tot ce ar aduce bogăţie şi fericire: de studiu, de tainele ştiinţei şi ale matematicilor, de fineţea fermecătoare a unei limbi nemuritoare, de muzică, de tot, ce pentru aceştia, e “duşman” de care trebuie să te aperi.

O schimbare a energiei spirituale, ce poate părea neânsemnată, confundă în întuneric tot ceea ce ar putea fi iubire şi vieaţă. Studiile sunt plictisitoare şi respingătoare, în loc să îşi ajungă scopul, pregătind tinerimea pentru vieaţă.

Stavilele! Numele acesta sugestiv ne face să ne gândim la o mulţime de lucruri. Cu câte apărătoare a înconjurat omul corpul copilului, înainte ca igiena să-I arate calea vieţii sănătoase. Oamenii l-au ferit de soare, de aer, de apă, punându-l la adăpostul zidurilor prin care nu poate trece lumina, astupând ferestrele, şi sşa prea mici, cu o

71

grămadă de pături puse una peste alta ca foile la ceapă, împiedicând porii pielii să vină în atingere cu aerul curăţitor. Ambianţa vieţii era o adevărată baricadă împotriva vieţii. În planul social, se pot vedea de asemenea fenomene ce ne fac să ne gândim la bariere. De ce se izolează oamenii unul de altul? De ce fiecare grup familial “se închide” cu atâta “repugnanţă” faţă de alt grup? Familia nu se închide spre a-şi găsi fericirea în sânul ei, ci spre a se izola de alţii. Nu sunt ziduri ce se ridică spre a păstra dragostea; sunt ziduri de apărare mai greu de trecut, mai puternice decât zidurile casei, mai puternice decât cele ce despart clasele sociale şi naţiunile.

De ce se face aşa, când civilizaţia se face prin schimburi? Barierele sunt, fără îndoială, şi pentru naţiuni un fenomen psihic, o consecinţă a unei mari violenţe. Durerea s-a organizat. Ea a fost atât de mare, încât viaţa naţiunilor s-a retras îndărătul barierelor din ce în ce mai de netrecut.

72

COPILUL DEPENDENT

Unii copii ascultători, ale căror energii psihice sunt prea slabe pentru a putea să fugă, se alipesc de un adult, care substituie activitatea lor cu a sa; ei trăiesc, în felul acesta, depinzând în toate de alţii. Nefăcând nimica, ei găsesc totdeauna să se plângă de ceva. Au un aer de mici suferinzi şi sunt socotiţi fiinţe cu sentimente delicate şi foarte simpţitori. Ei se plictisesc fără să ştie şi cer întotdeauna ajutorul adultului, nefiinnd în stare să scapa singuri de plictiseala ce îi apasă. Ei se alipesc vecinic de cineva, ca şi când vitalitatea lor ar atârna de alţii. Ei se roagă de adult să-I ajute, să se joace cu ei, să le spună poveşti, să le cânte, să nu-I lase nici o clipă singuri. Adultul devine sclavul lor. Ei par a se înţelege şi a se iubi, dar o dependenţă ascunsă îi leagă pe amândoi. Nesfârşite “pentru ce” urmează una după alta, făcând să se pară că izvorăsc din dorinţa de a cunoaşte; dar, zudecând bine, se vede că întrebările se succed înainte de a li se fi răspuns. Ceea ce pare a fi o curiozitate de a li se fi răspuns. Ceea ce pare a fi o curiozitate de a şti, este, în realitate, pentru aceşti copii, un mijloc de a păstra asupra lor atenţia persoanei de care au nevoie spre a fi susţinuţi. Acesteia îi este foarte uşor să se înlocuiască voinţa sa voinţei copilului care cedează cu supunere; şi, în felul acesta, copilul cade pradă nenumăratelor primejdii ce-l ameninţă, cum este inerţia, lenea, trândăvia.

O stare de lucruri ca acesta, pe care adultul o primeşte favorabil, fiindcă nu-l contrariază în propria lui activitate, este, în realitate, extrema limită pe care o poate atinge această deviaţie.

Ce e trândăvia? E o depresiune a organismului spiritual. E, dacă vrem, o slăbire a puterilor sufleteşti la o fiinţă grav bolnavă; din punct de vedere psihic, e un apus al energiilor vitale şi creatoare. Adultul l-a făcut pe copil să dea îndărăt, I-a impus ajutoarele sale, I s-a substituit; l-a sugestionat şi a atins sufletul din el fără să-şi dea seama.

73

POSESIUNEA

Atât copiii foarte mici cât şi cei redeveniţi normali sunt influenţaţi de un elan ce îi face să iubească sforţarea muncii proprii. Atragerea pe care ei o simpt fără de ambianţă nu e un lucru fără însemnătate; e o adevărată şi adâncă dragoste, e o nevoie vitală, asemănătoare cu foamea. Cel flămând e împins de o putere lăuntrică să caute mâncare. El nu raţioneazădupă regulile logice şi nu-şi zice: “N-am mâncat de mult; fără să mănânci nu poţi avea putere de muncă şi mori; prin urmare trebuie să caut ceva de mâncare!”… Nu, foamea este o suferinţă ce ne împinge irezistibil să mâncăm. Un fel de foame asemănătoare îl împinge pe copil spre ambianţă, în care caută elementele în stare să-i nutrească spiritul. Şi el se nutreşte prin activitate. “Ca unor copii nou-născuţi, nouă ne place laptele spiritual”. Acest elan, această dragoste este caracteristica omului.

Elanul ce împinge pe copil să iubească ambianţa îl menţine într-o activitate neântreruptă, întreţine un foc continuu, asemănător combustiunei elementelor în atingere cu oxigenul, ce păstrează căldura plăcută şi naturală a corpurilor vii.

Fără această putinţă, totul slăbeşte la copil, totul deviază, se opreşte şi copilul devine o fiinţă de neânţeles, enigmatică, goală, incapabilă, capricioasă, plictisită, în afară de societate. Atenţia lui nu e atrasă decât de “lucruri”, pe care ar vrea să le aibe; lucru uşor, pentru care lumina intelectuală şi dragostea nu sunt de nici un folos! “Nu, eu vreau ceasul” zice alt copil, gata să-l spargă, numai să-l aibă. Şi aşa încep rivalităţile şi lupta nimicitoare.

Aproape toate deviaţiile morale sunt urmări ale acestui prim pas care trebuie să hotărască între iubire şi posesiune şi care poate duce omul pe căi potrivnice, cu toată puterea vieţii. Activitatea copilului se îndreaptă asupra ambianţei ca tentaculele unei caracatiţe, apucând cu putere şi nimicind obiectele din mâna altuia. Sentimentul proprietăţii îl face să se alipească de lucruri şi să le apere cum şi-ar apăra propria lui persoană.

Copiii mai mari se bat cu alţi copii, spre a păstra ceea ce e al lor. Ei se ceartă între ei tot timpul, fiindcă toţi ar vrea să aibă acelaşi lucru şi fiecare doreşte lucrul altuia. Iată originea reacţiunilor ce nu izvorăsc din dragoste şi a căror explozie provoacă război pentru un lucru de nimica. În realitate, nu e pentru un lucru de nimica, ci dintr-o cauză foarte gravă: abaterea de la ceea ce ar trebui să fie, abaterea energiei spirituale de la normalitate. Aceste reacţiuni, prin urmare, nu sunt pricinuite de lucrul dorit, ci de un rău interior.

s-a încercat să li se dea copiilor un fel de educaţie morală, îndemnându-I să nu se lege atât de lucruri, întemeind acest învăţământ pe respectul proprietăţii altuia. Însă, când un copil a ajuns până acolo, înseamnă că a trecut de punctul ce desparte omul de măreţia vieţii sale interioare şi tocmai aceasta îl face să-şi concentreze dorinţa asupra lucrurilor exterioare. Germenele acestei deviaţiuni a pătruns în sufletul său atât de bine, încât e considerat ca un caracter propriu al naturii umane.

Copiii supuşi au un fel de a “poseda”, mai paşnic. Ei strâng obiectele şi le ascund, ceea ce îi face să treacă drept colecţionari. Adevărata colecţie însă e cu totul deosebită, ea e o clasificare a obiectelor cu ajutorul cunoştiinţelor. În cazul acestor

74

copii, dimpotrivă, se adună lucrurile cele mai deosebite fără nici o legătură între ele. În patologie se cunoaşte o manie de colecţionar, lacom şi ilogic, determinată de o anomalie psihică. Această anomalie nu se întâlneşte numai la oameni cu sufletul bolnav ci şi la copii delicvenţi, ale căror buzunare sunt adesea pline de obiecte nefolositoare şi dispărute. Mania de a colecţiona a unor copii slabi de caracter, e aproape de aceeaşi natură, însă e privită drept un fapt cu totul normal. Dacă cineva încearcă să le ia obiectele pe care le-au adunat, ei le apără cu înverşunare. Psihanalistul Adler compară aceste manifestări cu sgârcenia adultului, pe care, în general, o putem descoperi la copii. Acest fenomen, prin care omul se leagă de lucruri şi nu vrea să renunţe la ele nici când nu-I sunt de nici un folos, este o otravă groaznică pentru echilibrul spiritual.

Părinţilor le pare bine când îşi văd copiii apărându-şi lucrurile. Ei recunosc în această purtare a lor natura omenească, legătura ce-I uneşte cu viaţa socială. Copiii ce păstrează şi adună sunt forme de viaţă omenească pe care societatea le poate înţelege.

75

IUBIREA DE PUTERE

O altă deviaţie caracteristică, înrudită cu dorinţa de a poseda, este dorinţa de “a putea”. Există un fel de putere, ce se câştigă prin instinctul stăpânirii, care constă în a pune stăpânire asupra lumii exterioare, împinşi de o iubire a ambianţei.

Putrerea este însă o deviaţie, când, în loc să fie o cucerire ce face să crească personalitatea, e doar o însuşire a anumitor lucruri.

Copilul deviat vede în adult o fiinţă puternică prin excelenţă, care dispune de toate lucrurile şi înţelege că puterea lui ar fi mare, dacă ar putea lucra prin mijlocirea lui. Şi atunci, începe o companie de exploatare, spre a obţine de la adult lucruri pe care singur nu le-ar putea avea. Acest proces se poate înţelege foarte uşor; el se manifestă la toţi copiii şi e considerat ca un fapt foarte obişnuit şi greu de corectat: e capriciul clasic. E logic şi natural că, îndată ce o fiinţă slabă, neputincioasă şi prizonieră a văzut că poate constrânge o fiinţă puternică şi liberă să-I aducă foloase, să profite de aceasta. Şi copilul începe să aibe dorinţe peste acelea pe care adultul le socoteşte îndreptăţite. De fapt dorinţele lui nu au margini. Copilul aiurează; pentru el, adultul este un uriaşi ce ar putea împlini dorinţele visurilor sale cele mai absurde. Sentimentul acesta îşi găseşte un fel de mulţumire în poveşti; ele oglindesc romanul sufletului copilăresc. În poveşti, copiii îşi simpt dorinţele lor nelămurite exaltate într-o formă atrăgătoare. În poveşti, se pot obţine lucruri ce depăşesc fantastic puterile omeneşti. Acolo trăesc zâne bune şi zâne rele, frumoase şi urâte. Ele sunt când nişte femei sărace, când nişte femei de împărat; trăesc prin păduri sau în palate fermecate. Aceasta seamănă în totul cu proectarea idealizată a copilului ce trăeşte în mijlocul adulţilor. Zânele sunt bătrâne ca bunicile, ori tinere şi frumoase ca mamele; ele sunt îmbrăcate în zdrenţe, sau în veşmânt de aur, ca şi mamele sărace sau mamele bogate, cu haine strălucitoare de mătase; toate îl încântă pe copil şi-l strică. Adultul, fie nenorocit sau fericit, e pentru copil totdeauna o fiinţă puternică. Exploatarea lui, în realitatea vieţii, începe prin această exploatare ce se sfârşeşte într-o luptă, uşoară la început, pentru că adultul cedează şi se lasă învins, din dorinţa de a-şi vedea copilul fericit şi mulţumit.

Da, adultul nu-şi lasă copilul să se spele singur pe mâini, dar îl sprijină în mania sa de posesiune, deşi, după prima lui biruinţă, o va căuta pe a doua. Pe măsură ce adultul cedează, el se face tot mai pretenţios; şi amărăciunea urmează iluziei pe care şi-a făcut-o adultul în silinţele lui de a-l vedea mulţumit. Şi, cum lumea materială are margini peste care nu poţi trece, pe când imaginaţia rătăceşte în nemărginit, o luptă aprigă se deslănţuie între ei. Capriciul copilului devine pedeapsa adultului. De altfel, adultul recunoaşte numai decât că el e vinovat: “Mi-am stricat copilul”.

Copilul supus îşi are şi el felui lui de a învinge: el învinge prin drăgălăşenii, prin lacrimi şi rugăminţi, prin tristeţea sa şi prin atracţia graţiei sale, cărora adultul le cedează, până când ajunge să-I fie cu neputinţă a-I da copilului ceea ce doreşte. Atunci se naşte în sufletul lui o nemulţumire care îl duce la tot felul de rătăciri. Adultul stă şi se gândeşte; bagă de seamă că n-a făcut bine cea făcut şi a sprijinit viciile ce au pus stăpânire pe sufletul copilului său; stă şi se gândeşte cum ar putea drege răul.

76

Se ştie însă că nimic nu poate corecta capriciul copilului; nici sfatul, nici pedeapsa nu ajută la nimic. E ca şi când am ţine un discurs unui om bolnav, spre al convinge că e mai bine să fie sănătos, ameninţându-l cu băţul ca să-I scadă temperatura…

Nu, nu! Adultul nu şi-a stricat copilul când a lăsat după el, ci când l-a împiedicat să trăiască, silindu-l să devieze.

77

COMPLEXUL DE INFERIORITATE

Adultul îşi crede copilul frumos şi desăvârşit, îşi pune în el toată nădejdea lui în viitor, mândria lui. Dar, în acelaşi timp, o putere necunoscută îl face să-l dispreţuiască. Nu numai convingerea că “copilul e gol”, că “ e rău”, îl împinge să umple ce-I gol şi să îndrepte ce-i rău. Nu, înainte de toate “dispreţul copilului” îl îndeamnă să se poarte aşa. El simpte că are de a face în adevăr cu un copil, adică o fiinţă faţă de care poţi face tot ce vrei. În faţa lui, adultul are dreptul să-şi arate şi sentimentele sale cele mai josnice de care I-ar fi ruşine în societatea adulţilor. Sgârcenia, tendinţa spre tiranie şi absolutism sunt unele dintre ele.

În chipul acesta, dărâmarea personalităţii infantile ăşi urmează calea ei liniştită, sub masca autorităţii părinteşti. Când adultul vede un copil punând mâna pe un pahar, tremură la gândul că ar putea să-l spargă; în clipele acelea, sgârcenia îl face să vadă într-un pahar o adevărată bogăţie şi, ca să-l apere, opreşte copilul să-l mişte din loc. El poate fi un om bogat, ce adună comori, spre a le lăsa moştenire fiului său. Însă, în aceste momente, pentru el, un pahar are o însemnătate nemărginită. Între altele, îşi zice: “De ce să-l pună el altfel, dacă eu l-am aşezat aşa? Va să zică nu am nici o autoritate”? şi cu toate acestea, ar fi în stare să săvârşească un act de abnegaţie pentru copilul său. El visează să-l vadă mare într-o zi; ar vrea să-l ştie puternic, vestit în lume. Dar, în aceste clipe, nevoia de autoritate îl sileşte să prefere un lucru de nimica.

Dacă gestul acesta ar fi făcut de un servitor, tatăl ar surâde; iar dacă un invitat ar sparge un pahar, s-ar grăbi să-l încredinţeze că nu-I nimica… de altfel paharul nare cine ştie ce valoare, ş. a. Copilul ănsă trebuie să se convingă la fiecare pas că este singurul individ periculos pentru lucruri şi, prin urmare, singurul ce nu le poate atinge: că e o fiinţă inferioară, că nu-I bun de nimica.

Există un alt context pe care trebuie să-l luăm în considerare în formarea interioară a copilului. El are nevoie nu numai să atingă lucrurile şi să lucreze cu ele şi să săvârşească o succesiune de acte, lucru de mare însemnătate pentru formarea interioară a personalităţii sale. Adultul nu mai e conştient de succesiunea actelor obişnuite din viaţa de toate zilele, fiindcă le stăpâneşte de multă vreme şi s-au legat de propria sa existenţă. Când un adult se trezeşte, dimineaţa, ştie că trebuie să facă lucrul cutare sau cutare şi le face ca pe lucrurile cele mai simple din lume. La adult, aceste acte au devenit automatisme; el nu mai are nevoie să se ocupe de ele, după cum respiră fără să se gândească şi inima îi bate fără ca el să ştie. Copilul, dimpotrivă, nu şi-a zidit încă temeliile sale. Însi nici o dată nu e lăsat să sfârşească un plan de acţiuni complete. Dacă stă şi se joacă, vine adultul şi-l ia la plimbare: îl îmbracă şi pleacă împreună cu el; sau, pe când e ocupat să săvârşească o mică muncă,de pildă să umple o găleată cu nisip, iată că vine un prieten al casei şi e luat de la lucrul său ca să fie arătat noului venit.

În fiecare moment intervine această fiinţă puternică, ce dispune de viaţa lui fără să-I ceară niciodată părerea, fără consideraţie faţă de nici unul din faptele sale. În

78

schimb chiar în prezenţa copilului adultul nu întrerupe un alt adult, chiar dacă ar fi un servitor, fără să zică: “Te rog…” – “Dacă poţi”… de aceea copilul are sentimentul că el e făcut altfel decât ceilalţi şi că o inferioritate particulară îl face să fie mai prejos de restul genului uman.

Însă succesiunea actelor, în legătură cu un plan interior prestabilit, este extrem de important. Va veni o zi, când adultul îl va învăţa că fiecare e răspunzător de faptele sale. Însă prima bază a acestei răspunderi este planul ce stabileşte legătura dintre fapte şi, după aceea, judecata asupra înţelesului lor. Copilul înţelege doar că tot ce face e fără însemnătate. Părinţii se plâng că nu reuşesc să trezească în copiii lor sentimentul răspunderii şi stăpânirea de sine; nu-şi dau seama însă că tocmai ei au sfărâmat clipă cu clipă continuitatea faptelor copilului şi sentimentul demnităţii lor.

Pentru ca să poţi lua o răspundere oarecare, trebuie să fii încredinţat că eşti stăpân pe faptele tale şi ai încredere în tine. Cea mai adâncă descurajare se naşte din convingerea “neputinţei”.

Să ne închipuim că un copil paralizat şi unul sănătos ar fi să se ia de la început în fugă. Cel paralizat nici nu va încerca să fugă. Dacă, într-o luptă de box, un omuleţ nepriceput s-ar trezi în faţa unui uriaşi, n-ar consimţi să se bată. Putinţa efortului e nimicit înainte de a fi pus la încercare; sentimentul neputinţei se naşte înainte de “a încerca”.

Nimic nu stinge dorinţa efortului la copil ca umilirea pe care o simpte în faţa puterii adultului. Acesta nu se mulţumeşte numai să împiedice copilul să facă ceva, ci îi şi spune: “Tu nu poţi face asta, degeaba încerci”, sau: “Imbecilule! De ce nu te astâmperi? Nu vezi cât eşti de prăpădit”?

Un tratament ca acesta nu are urmări numai asupra muncii şi asupra continuităţii faptelor copilului ci şi asupra personalităţii sale. Acest procedeu înrădăcinează în sufletul copilului convingerea că nu numai faptele sale ci însăşi personalitatea sa e neputincioasă şi fără nici o valoare. Aşa se naşte descurajarea şi neâncrederea în sine.

Când cineva mai puternic decât noi ne-a împiedicat să împlinim un gând, ne gândim întotdeauna că poate va veni cineva mai slab decât noi şi vom putea începe din nou. Însă adultul caută să convingă copilul că nare nici o putere şi o sfială se naşte în el, un fel de apatie şi o frică ce devine pe urmă constituţională. Toate acestea construesc împreună un “obstacol interior” pe care psihanaliza îl numeşte “complex de inferioritate”.

Acest obstacol poate rămâne în suflet pentru totdeauna şi îl împiedică pe cel ce îl are să ia parte la încercările vieţii zilnice, sociale.

De acest complex se leagă timiditatea, nesiguranţa, lipsa de stăruinţă şi statornicie în faţa greutăţilor şi a criticilor, disperarea şi lacrimile în aceste situaţii penibile.

La “copilul normal”, dimpotrivă, una din caracteristicele cele mai uimitoare e tocmai încrederea în sine. El ştie ce face şi e stăpân pe succesiunea faptelor sale, necesară în ceea ce întreprinde şi lucrează cu seninătate, fără să I se pară că face vreun lucru extraordinar.

79

FRICA

Frica este o altă deviaţie pe care o socotim de obicei o caracteristică naturală a copilului. Când spunem despre un copil că e fricos, ne gândim la o tulburare interioară, independent de condiţiile ambianţei şi care, ca şi timiditatea, face parte din caracterul său.

Sunt copiii supuşi, veşnic fricoşo. Alţii, puternici şi activi, deşi de obicei curajoşoi în faţa primejdiei, pot fi prinşi de o frică neexplicabilă, nelogică şi de neânvins. Această frică este o urmare a impresiilor puternice din trecut; frica de a trece o stradă, de a găsi o pisică sub pat, de a întâlni o găină, sunt stări vecine cu fobia, pe care psihanaliza le studiază la adult. Acest fel de frică se întâlneşte de obicei la copiii ce “depind de adult”; aceasta profită de starea nebuloasă a conştiinţei copilului şi îi imprimă în mod artificial frică de anumite lucruri, ca să-l facă ascultător. E una din cele mai nefaste apăsări ale adultului împotriva copilului, căci măreşte frica naturală ce populează noaptea cu duhuri înfiorătoare.

Tot ceea ce pune în legătură pe copil cu realitatea şi îi face cu putinţă experienţa, îl ajută să priceapă lucruri şi îndepărtează starea tulburătoare a fricii.

Unul din rezultatele cele mai însemnate la care am ajuns în şcolile noastre, este că am preântâmpinat frica subconştientă şi, când a existat, am nimicit-o.

O familie spaniolă avea trei fete; două erau mari, iar a treia fregventa şcoala noastră. Noaptea, când se întâmpla să fie furtună, numai ei nu-I era frică şi îşi conducea surorile prin casă, când acestea fugeau în camera părinţilor. Cum nu-I era niciodată frică, prezenţa ei era o adevărată îmbărbătare pentru cele mari. Câte o dată, noaptea, când cele mari se înspăimântau de întuneric, se alipeau de ea spre a se linişti.

“Starea de frică” e deosebită de frica adevărată, instinctul normal de conservare. Cea din urmă e mai rară la copii decât la adulţi. Şi nu numai fiindcă ei au mai puţină experienţă în ceea ce priveşte primejdiile exterioare, ci – aşa se pare – fiindcă la copil e mult mai dezvoltat curajul de a înfrunta primejdiile decât la adult.

Copiii se expun foarte des primejdiilor; cei de la oraş se agaţă de vehicule, iar cei de la ţară se caţără prin arbori sau se scoboară în prăpăstii; ei se aruncă cu îndrăzneală în mare şi în râuri şi învaţă să înnoate cu riacul vieţii lor proprii. Cazurile de eroism ale copiilor ce îşi salvează sau încearcă să-şi salveze tovarăşii sunt fără număr. Îmi aduc aminte de incendiul de la un ospiciu din California. Acest ospiciu avea şi un despărţământ pentru copiii orbi. Printre victime, s-au găsit şi corpuri de copii ce nu erau orbi, ce trăiau în altă parte ai instituţiei şi care, în momentul nenorocirei, au alergat să-şi salveze camarazii.

În asociaţiile de copii, cum e cercetăşia, se pot găsi în fiecare zi exemple de eroism copilăresc.

Ne-am putea întreba dacă reântoarcerea la starea de normalitate dezvoltă sau nu această tendinţă ce se întâlneşte atât de des la copii. Noi n-am avut niciodată episoade de eroism în experienţele noastre, cu excepţia unor dorinţe nobile, dar departe de o adevărată acţiune eroică. Purtarea reală şi ordinară a copiilor noştri e

80

călăuzită de o “prudenţă” ce îi ajută să se ferească de primejdii şi, prin aceasta, ei se pot servi de cuţite la masă şi la bucătărie, umblă cu chibrituri, aprind focul, stau liberi lângă un bazin sau trec o stradă; adică pot fi îndrăzneţi, mulţumită controlului propriu al faptelor lor şi pot duce o viaţă senină şi superioară.

Reântoarcerea la viaţă normală nu constă, prin urmare, în a se arunca în primejdie, şi în dezvoltarea prevederei ce face cu putinţă a trăi în mijlocul primejdiilor, cunoscându-le şi stăpânindu-le.

81

MINCIUNA

Deşi deviaţiile psihice pot avea înfăţişeri fără număr, sunt toate ca nişte ramuri parazite ce cresc din rădăcinile unei plante riguroase; în această însuşire comună a lor se găseşte succesul unic al “normalizării”. Psihologia comună însă, ca şi educaţia obişnuită, consideră fiecare din aceste ramuri ca defecte fără legetură între ele, ce trebuesc studiate şi înfruntate deosebit. Minciuna este una din cele mai importante dintre ele, o adevărată haină în care se îmbracă sufletul, ascunzându-se. sunt fel de fel de minciuni; fiecare cu o însemnătate şi un înţeles deosebit. Trebuie să facem deosebire între minciunile normale şi minciunile patologice. Vechea psihiatrie s-a ocupat pe larg cu minciunile datorite histeriei. Acestea iau proporţii atât de mari, încât limbajul devine o adevărată ţesătură de minciuni. Psihiatrii au atras atenţia asupra minciunii inconştiente a copiilor în faţa tribunalelor pentru minori şi, în general, când sunt chemaţi ca martori. A fost o adevărată revelaţie când s-a văzut că “sufletul nevinovat al copilului” – aproape sinonim cu adevărul (adevărul iese din gura copilului) – poate spune lucruri neadevărate cu un accent atât de sincer. Psihologii ce se ocupau de criminalitate au recunoscut că ei erau sinceri; minciuna, datorită unei forme de confuziune mintale, era agravată de emoţie.

Această înlocuire a adevărului cu un neadevăr, ce poate fi întâmplătoare sau permanentă, este, de bună seamă, foarte îndepărtată de minciuna normală a copilului ce caută să se apere conştient. De asemenea, la copii normali şi în viaţa obişnuită, pot exista minciuni care n-au vreun scop de apărare şi care pot fi adevărate invenţii, isvorâte din nevoia de a povesti lucruri fantastice ce pot fi luate drept adevărate. Aceste minciuni nu au scopul de a înşela, n-au vreun interes personal, ci sunt adevărate forme artistice, ca acelea pe care le întrupează pe şcenă un actor.

Nişte copii mi-au povestit într-o zi că mama lor, având la masă un musafir, a pregătit singură nişte sucuri vegetale bogate în vitamine, cu intenţia de a face propagandă naturistă; că a reuşit să facă o băutură naturală atât de fină încât acel domn s-a hotărât să o folosească şi el, acasă. Povestea era atât de amănunţită şi de interesantă, încât rugai pe mama copiilor să aibe bunătatea să-mi dea şi mie reţeta preparatului său cu vitamine. Îmi răspunse că nu s-a gândit niciodată să pregătească asemenea lucru. Iată un exemplu de pură creaţie a imaginaţiei copilului, tradusă în minciună, fără alt scop decât acela de a crea un roman.

Aceste minciuni sunt opuse celor ce se spun din lene. Cu toate acestea, câte o dată, minciuna e un rezultat al unui raţionament isteţ.

Eu am cunoscut un copil de cinci ani, pe care mama sa l-a dus într-un colegiu. Guvernanta căreia I s-a încredinţat grupul din care făcea parte şi acest copil era pătrunsă de misiunea sa şi avea o deosebită admiraţie faţă de acest micuţ. După câtva timp, copilul se plânse mamei sale împotriva guvernantei, spunând o mulţime de nedreptăţi despre ea, descriind-o ca peste măsură de severă. Mama se adresă directoarei spre a căpăta lămuriri şi I se dovedi că guvernanta avea o mare dragoste

82

pentru el şi că îl copleşea de îngrijirile cele mai afectuoase. Ea certă copilul şi îi ceru să-I spună de ce a minţit. “Eu n-am spus minciuni, răspunse copilul, însă nu puteam spune că directoarea e rea”. N-o făcea din lipsă de curaj, ci se ferea să acuze directoarea dintr-un respect al convenienţelor.

Copiii slabi, supuşi, încearcă pe altă cale să combine minciuni, în grabă, ca într-un reflex de apărare, fără conlucrarea inteligenţei lor şi fără nici o înfrumuseţare a imaginaţiei. Sunt minciuni nevinovate, improvizate şi, deci, foarte străvezii; împotriva acestor minciuni luptă educatorii, uitând că ele sunt dovezile cele mai vădite de apărare a copilului împotriva adultului.

Minciuna este unul din fenomenele formaţiunii în legătură cu inteligenţa; ea se formează în copilărie şi se organizează cu vârsta şi constituie un element important în societate, având chiar de neânlăturat, decentă şi estetică, în aceeaşi măsură cu hainele pentru corp.

În şcolile noastre, sufletul copilului se eliberează de această mască şi se arată natural şi sincer. Cu toate acestea, minciuna nu e o deviaţie ce piere ca prin farmec. E nevoie de o reorganizare, deosebită de conversiune, e nevoie de limpeziciunea ideilor de simpţul realităţii. Ambianţa în care se poate reface un suflet sincer este libertatea spiritului şi interesul pentru lucrurile înalte.

Dacă se analizează însă viaţa socială, se vede că ea pluteşte în minciuni ca într-o atmosferă din care n-o poţi scoate fără a răsturna ordinea socială. De fapt, mulţi din copiii noştri, trecând în şcolile secundare obişnuite, au fost judecaţi ca obraznici şi nesubordonaţi, numai fiindcă erau mai sinceri decât ceilalţi şi nu se prefăceau. Profesorii nu au observat că disciplina şi raporturile sociale fiind organizate pe minciună, sinceritatea pe care n-o cunoşteau părea că răstoarnă baza educaţiei.

Una din cele mai strălucite contribuţii ale psihanalizei la istoria sufletului omenesc este interpretarea “camuflajelor” subconştientului. Aceste “camuflaje” ale adultului şi nu minciunile copilului, sunt haină ca penele la păsări, ce acoperă, înfrumuseţează şi apără maşina vie ce funcţionează dedesubt. Camuflajul şi minciuna îl ajută să trăiască într-o lume, cu care s-ar găsi numai decât în conflict decă şi-ar arăta sentimentele sale adevărate şi naturale. Şi, cum nu e cu putinţă să trăeşti mereu în conflict, sufletul trebuie să se adapteze. Unul din camuflajele cele mai stranii este acela al adultului împotriva copilului. Adultul jertfeşte nevoile copilului pentru nevoile sale; însă, cum ar fi un lucru nesuferit să o recunoască, se convinge pe sine însuşi că e un drept natural al său şi că lucrează pentru binele copilului. Când micuţul se apără, adultul nu priveşte starea adevărată a lucrurilor ci socoteşte copilul ce îşi apără viaţa ca neascultător şi rău. Încetul cu încetul acest glas al adevărului şi al dreptăţii slăbeşte şi se stinge; el e înlocuit cu camuflaje strălucitoare, puternice, statornice de datorie, de drept, de autoritate, de prudenţă, ş. a.

“Inima se întăreşte, se face de gheaţă şi străluceşte ca un lucru străveziu. Tot ce se izbeşte de ea se sfărâmă…” – “Inima mea a împietrit…” Imaginea grandioasă pe care o zugrăveşte Dante în prăpastia Infernului unde s-a retras ura, e de gheaţă. Iubirea şi ura sunt două stări ale sufletului ce se pot asemăna cu starea lichidă şi solidă a apei. Camuflajul, ce ajută pe om să se adapteze la deviaţiile organizate ale societăţii, împietreşte încetul cu încetul tot ce putea fi dragostea în ură.

Groaznica minciună se ascunde în colţurile întunecoase ale subconştientului.

83

URMĂRILE DEVIAŢIUNILOR ASUPRA VIEŢII FIZICE

s-ar putea înşira o mulţime de însuşiri ce decurg din deviaţiunile psihice. Unele din ele pot părea de altă natură, fiindcă privesc funcţiunile corpului. Însă, în medicină, în urma studiilor psihanalizei, s-a constatat că multe din tulburările fizice se datoresc unor cauze psihice. Unele din aceste tulburări se întâlnesc în deosebi la copii. E vorba de tulburări de nutriţie. Copiii puternici, activi, mănâncă cu lăcomie şi sunt greu de tratat atât prin educaţie cât şi prin igienă. Ei mănâncă mai mult decât au nevoie, împinşi irezistibile de ceea ce cu bunăvoinţă se numeşte “apetit bun”, în timp ce tulburările digestive şi stările toxice nu-I cruţă mai niciodată, cu toate tratamentele medicale.

Încă din antichitate lăcomia oarbă a corpului de a înghiţi alimente peste nevoile sale, fără nici un folos şi în paguba sănătăţii, a fost privită ca un viciu moral. Acest “apetit” depinde de o sensibilitate normală care face omul să caute hrana, dar care ar trebui să o mărginească la ceea ce e necesar, cum se întâmplă la animale, a căror sănătate se sprijină pe instinctul de conservare. De fapt, conservarea individului are două înfăţişeri: ocolirea primejdiilor ambianţei şi hranei. Instinctul călăuzeşte animalele în alegerea alimentelor şi, în acelaşi timp, determină cantitatea lor. E o însuşire din cele mai pline de înţeles ce se întâlmeşte la toate speciile de animale. Fiecare specie păstrează măsura pe care a pus-o în ele natura sub forma instinctului. Numai omul suferă de lăcomie. El înghite o cantitate excesivă de alimente şi adese ori adevărate otrăvuri. El a pierdut sensibilitatea ocrotitoare ce călăuzeşte pă căile sănătăţii, odată cu ivirea deviaţiilor psihice. Dovada o avem la copilul deviat, ce-şi pierde foarte curând echilibrul în alimentaţie.

Mâncărurile îl atrag pe copilul deviat prin înfăţişarea lor gustoasă. El le simpte numai prin gust, şi sensibilitatea slăbită ori nimicită a consrvării nu-l mai înfrânează. A fost pentru noi una din demonstraţiile cele mai impresionante, când am văzut că, îndată ce au revenit la starea de normalitate, copiii noştri încetară de a mai fi lacomi şi mâncăcioşi. Interesul lor se îndrepta asupra exerciţiilor, în care îşi găseau toată mulţumirea. Era greu de crezut în această reânviere a sensibilităţii vitale: la început se vorbea de conversiune. A trebuit să descriem amănunţit fiecare scenă, pentru a dovedi realitatea acestui fenomen. Copiii mici, la ora unui prânz pe care îl meritau, aveau tot timpul grijă ca şervetul lor să stea bine, priveau tacâmul spre a-şi aminti felul corect în care trebuiau să-l ţină, sau ajutau un camarad mai mic. Câte o dată erau atât de minuţioşi în această grijă, că uitau de mâncarea ademnenitoare ce se răcea în farfurie. Alţii erau trişti, pentru că sperau să servească şi, în ziua aceea, n-au fost aleşi decât pentru lucrul cel mai uşor pe care-l puteau face: acela de a mânca.

Legătura între faptele psihice şi alimentaţie se dovedeşte prin fapte contrare. Copiii supuşi suferă de o scârbă de mâncare, neobişnuită şi adesea de neânvins. Mulţi părinţi au putut constata cu câtă greutate pot fi făcuţi să mănânce unii copii. Ei refuză orice mâncare; câte odată într-un mod atât de impresionant, încât se naşte o adevărată greutate pentru familie sau pentru şcoală. E impresionant acest fapt, mai ales la copiii săraci şi slăbuţi care, în mod logic, ar trebui să primească cu bucurie orice ocazie de a

84

mânca. Fenomenele acestea se pot înrăutăţi foarte mult; se pot naşte tulburări ce se împotrivesc oricărui tratament. Refuzul de a mânca nu trebuie să se confunde cu dyspepsia, care e o stare anormală a organelor dogestive, din care urmează lipsa de poftă de mâncare. Nu, copilul nu vrea să mănânce dintr-o cauză psihică. Uneori el se şi apără, protestează cu violenţă, când cineva vrea să-I bage cu sila mâncarea în gură, sau când e obligat să mănânce repede, adică după ritmul adultului. Pediatrii ştiu că ritmul copiilor e deosebit; ei mănâncă încet şi cu pauze mari. Acest ritm cu întreruperi se poate observa şi la sugari; ei nu se opresc din subt fiindcă s-au săturat, ci ca să se odihnească, spre a începe apoi din nou. E deci feresc la copii o reacţie de apărare, o pavăză împotriva violenţei cu care sunt constrâşi să mănânce împotriva legilor naturale. Sunt şi cazuri în care nu se poate vorbi de o astfel de apărare. Se întâmplă ca lipsa poftei de mâncare să fie constituţională. În aceste cazuri, copilul e palid şi nici un tratament nu-l poate îndrepta, nici viaţa în aer liber, nici soarele, ori viaţa la mare. Însă, lângă el se găseşte de obicei un adult care îl oprimă şi de care copilul e foarte alipit. Singurul leac este îndepărtarea persoanei respective; aşezarea copilului într-o ambianţă liberă şi activă, spre a pierde acea alipire ce-I deformează spiritul.

Există prin urmare, o strânsă legătură între fenomenele fizice chiar şi între cele ce se cred mai îndepărtate (cum sunt cele în legătură cu hrănirea) şi viaţa psihică propriu-zisă. Cărţile sfinte povestesc că Esau, pentru a-şi mulţumi lăcomia lui nesăturată de mâncare, a renunţat la dreptul său de întâietate, lucrând fără judecată, împotriva interesului său. Lăcomia la mâncare este, de fapt, unul din viciile ce “strică sufletului”. E demnă de amintit preciziunea cu care sfântul Toma de Aquino arată legătura dintre lăcomia la mâncare şi viaţa intelectuală. El susţine că prea multă mâncare toceşte inteligenţa şi, ca urmare, slăbeşte puterea de cunoaştere a realităţii inteligibile. Copilul susţine aceeaşi teză însă întoarsă: că, adică, tulburările psihice fac să se nască lăcomia.

Religia consideră acest viciu ca o tulburare de ordin spiritual. Psihanaliza – modernă şi ştiinţifică – sprijineşte conceptul nostru al pierderii instinctului-călăuză, adică a sensibilităţii conservării. Ea însă, interpretează lucrurile altfel şi vorbeşte de “instinctul morţii”, adică de o tendinţă naturală a omului de a grăbi evenimentul de neânlăturat, a-l uşura, a scurta termenul şi al îmfrunta prin sinucudere. Omul se otrăveşte cu alcool, cu opiu, cocaină, simţind o nevoie pe care n-o poate stăpâni, merge spre moarte, o chiamă, în loc să se lege de viaţă şi de sănătate. Nu sunt toate acestea o dovadă a pierderii sensibilităţii vitale lăuntrice care veghează la bună stare şi păstrarea vieţii? Dacă tendinţa despre care vorbim ar fi legată de fatalitatea morţii, ar trebui s-o aibă toate fiinţele. S-ar putea spune mai curând că deviaţiile psihice îl duc pe om pe calea pieirii, făcându-l să lucreze împotriva vieţii sale; şi acest păcat groaznic prinde rădăcini nevăzute în prima copilărie.

Bolile pot avea întotdeauna o legătură cu sufletul, pentru că vieaţa corpului şi vieaţa sufletului sunt strâns legate una de alta. Dar, pe lângă aceasta, o alimentaţie anormală deschide poarta tuturor bolilor. Câte odată însă, aceste boli sunt numai o închipuire. Psihanaliza a adus o mare lumină prin dovedirea “fugilor” în boală. Aceste “fugi” nu sunt prefăcătorii: ele au simptome reale, alteraţiuni de temperatură şi adevărate tulburări funcţionale ce iau câte odată o înfăţişare gravă. Cu toate acestea, ele sunt boli neexistente, legate în subconştient de fapte psihice ce ajung să domine legile fiziologice. Eul se poate feri de anumite situaţii sau de anumite îndatoriri

85

neplăcute prin îmbolnăvire. Boala rezistă oricărui tratament şi nu dispare decât eliberând eul de situaţia de care voia să scape. Eu am asistat la cazuri de acestea într-un institut religios, în care se ducea o vieaţă igienică excelentă. Cu toate acestea, în infirmerie se găseau copii bolnavi. Bolile nu se mai iviră îndată ce s-a renunţat de a mai obliga copiii să asiste la slujba de dimineaţă.

Multe boli dispar la copii ca şi defectele morale; dispar când li se dă putinţa de a trăi într-o ambianţă de liberă activitate. Astăzi, mulţi din specialişti pentru copii recunosc în şcolile noastre adevărate case de sănătate şi ne trimit copii cu tulburări constituţionale ce n-au putut fi lecuiţi cu tratamentele obişnuite. Lucruri surprinzătoare s-au putut obţine în felul acesta.

86

MIŞCAREA

Trebuie să fim bine lămuriţi asupra însemnătăţii pe care o are mişcarea în formarea sufletească.

s-a născut o mare greşeală considerându-se mişcarea ca una din multele funcţiuni ale corpului, fără a se distinge esenţa ei deosebită de viaţă vegetativă, de digestie, respiraţie, ş. a. S-a ajuns până acolo că s-a crezut că mişcarea e un ajutor pentru buna funcţionare a corpului, că ajută la respiraţie, la circulaţie. Mişcarea, care de altfel este o funcţiune caracteristică a lumii animale, are ce e drept şi o influenţă asupra funcţiunilor organelor interioare, asupra vieţii vegetative. Ar fi însă o greşeală să se creadă că mişcarea trebuie să fie privită dintr-un singur punct de vedere fizic. Sportul, spre exemplu, nu aduce numai o vieaţă mai sănătoasă, ci şi curaj, încrederea în sine, o moralitate mai înaltă; el entuziasmează mulţimea. Şi entuziasmul e de ordin psihic.

Manifestările psihice ale copilului mic dovedesc cu prisosinţă că creşterea este activă. Ea e determinată pas cu pas de efort, de exerciţiul individual şi de vârstă. E un lucru esenţial pentru copil să adune imagini şi să le păstreze limpezi şi ordonate, ca astfel eul să poată construi inteligenţa, luminat de puterile sale lăuntrice. Raţiunea se construeşte prin această muncă nevăzută, şi tocmai aceasta îl deosebeşte pe om, ca fiinţă cu judecată. Individul înzestrat cu raţiune e înzestrat şi cu voinţă, şi, când vrea, se mişcă.

De obicei, adultul aşteaptă ca judecata copilului să se dezvolte cu timpul, adică odată cu înaintarea în vârstă. Nebănuind caznele şi oboselile copilului, ce creşte prin propria lui sforţare, nu-I dă nici un ajutor. El aşteaptă ivirea fiinţei raţionale spre a lupta împotriva ei cu armele raţiunii sale şi pune piedici voinţei sale când aceasta se exprimă prin mişcare.

Pentru a înţelege mişcarea în esenţa ei, trebuie s-o judecăm după conceptul încarnării funcţionale a energiei creatoare; el, copilul, ridică omul la înălţimea speciei sale, însufleţind instrumentul cu care va lucra asupra ambianţei exterioare şi împlinindu-şi rostul său în lume.

Mişcarea nu este numai o expresie a eului. Ea e factorul de neânlăturat în formarea conştiinţei, pentru că e singurul mijloc concret prin care se stabilesc raporturile dintre eu şi realitatea exterioară. Prin urmare, mişcarea este factorul esenţial în formaţiunea inteligenţei, ce se nutreşte şi trăeşte prin cunoştinţele luate din ambianţa exterioară. Ideile abstracte se nasc şi ele din contactul cu realitatea. La toate acestea ajută mişcarea. Ideile cele mai abstracte, ca idei de spaţiu şi idei de timp, sunt concepute de spirit cu ajutorul mişcării. Mişcarea este deci o punte de legătură între spirit şi lume, un instrument spiritual ce săvârşeşte o îndoită lucrare: a concepţiunii interioare exacte şi a făptuirii exterioare.

La om, organul mişcării e mai complicat decât la toate celălalte fiinţe. Muşchii sunt atât de mulţi încât nu e cu putinţă să se slujească de toţi. Omul poartă în sine totdeauna o rezervă de organe neântrebuinţate. Muncitorul cu mâna nu întrebuinţează

87

muşchii pe care îi întrebuinţează un dansator şi invers. S-ar putea zice, aşa dar, că individualitatea se dezvoltă neutilizând decât o parte din ea însuşi.

E nevoie, cu toate acestea, de o însufleţire suficientă a muşchilor pentru a trăi o vieaţă normală. Există o măsură comună tuturor oamenilor, care constituie temelia pe care se sprijină nesfârşitele posibilităţi individuale. Acest substrat normal nu e pus în lucrare aproape niciodată în întregime şi, astfel, personalitatea e micşorată. Anumiţi muşchi care în mod normal ar trebui să lucreze sunt lăsaţi inerţi, ceea ce dă naştere nu numai unei depresiuni fizice ci şi unei depresiuni morale. De aceea reeducarea mişcării e întotdeauna un izvor de energii spirituale.

Dar, ceea ce ne poate ajuta să înţelegem mai bine însemnătatea mişcării, este înţelegerea legăturii directe între funcţiunea motrică şi voinţa. Fiecare organ are funcţiunile lui deosebite; celulele şi ţesuturile au câştigat o structură potrivită cu funcţiunile pe care trebuie să le împlinească, ca nişte lucrători ce s-au specializat atât de desăvârşit, încât nu mai pot ieşi din rutina lor. Deosebirea adâncă dintre fibrele musculare şi aceste fibre nu săvârşesc o lucrare neântreruptă prin ele însele, deşi celulele lor s-au modificat în vederea adaptării la o muncă anumită. Ele stau şi aşteaptă o poruncă spre a lucra şi, fără poruncă, ele nu lucrează, ca nişte soldaţi ce aşteaptă pregătiţi, gata să se supună la un ordin, disciplinaţi şi cu repeziciune.

Celulele ce au funcţiuni determinate ca aceea de a produce salivă, de a absorbi oxigenul sau de a îndepărta substanţele dăunătoare, iau parte toate împreună la economia corpului; organizarea acestor lucrări determinate este esenţial ce menţine buna funcţionare a întregului. Lucrarea celulelor musculare, dimpotrivă, trebuie să fie libere, ageră şi repede, gata în orice clipă să se supună unui ordin. Ele însă trebuie să fie din vreme pregătite pentru aceasta. Această pregătire se face prin excepţii îndelungate, ce organizează, unesc şi coordonează diferitele grupe de muşchi ce trebuie să ia parte la executarea exactă a unui ordin. În această organizare, disciplina trebuie să fie o parte însemnată pentru ca, îndată ce vine un ordin, această organizare să poată cuprinde întreaga individualitate; atunci când acest tot poate săvârşi minuni.

La ce slujeşte voinţa fără acest instrument al său? Căci numai prin mişcare voinţa se poate răspândi, poate pătrunde şi se poate realiza în fiecare fibră.

Noi suntem de faţă la sforţările pe care le face copilul şi la lupta lui pentru a ajunge la această realizare. Aspiraţiunea, sau, mai de grabă, impulsiunea copilului constă în desăvârşirea acestui instrument, fără de care el nu înseamnă nimic. Fără acest instrument, ar fi numai o imagine a omuluin-ar fi om. El n-ar putea să lucreze după voinţa lui, pentru că nu ar avea voinţă. N-ar putea comunica lumii roadele inteligenţei sale, fiindcă inteligenţa lui n-ar da nici un rod. Instrumentul acestei funcţiuni imateriale, ce se numeşte voinţă, nu e numai un instrument de execuţie ci şi de construcţie.

Una din manifestările cele mai neaşteptate şi, de aceea, cele mai surprinzătoare ale copiilor ce lucrau prin ei înşişi în şcolile noastre, a fost dragostea lor de exactitate în actele ce le săvârşesc. Copilul ce se bucură de această libertate de vieaţă, se leagă mai puţin de imaginile vizibile decât de exactitatea faptelor sale. Spiritul lui pare că se îndreaptă spre existenţă, spre realizarea propriei fiinţe. El se înfăţişează ca un cercetător, ca un om ce se arată printre nori ca o fiinţă nelămurită ce-şi caută o formă a sa.

88

INSTINCTELE – CĂLĂUZA

În natură sunt două forme de vieaţă: vieaţa de adult şi vieaţa de copil, deosebite în multe privinţe una de alta şi adesea potrivnice.

Vieaţa adultului se caracterizează prin luptă, fie în vederea adaptării la mediu (Lamarck), fie în vederea selecţiei naturale a speciilor (Darwin).

Evoluţia, adică desăvârşirea fiinţelor, după Darwin, se datoreşte acestei lupte a speciilor. El explică supravieţuirea fiinţelor cum explicau istoricii materialişti evoluţia istorică a omenirii, prin lupta şi concurenţa dintre oameni.

Dar, în timp ce în explicarea istoriei omeneşti nu există argumente posibile decât faptele adultului, în natură, adevărata chee ce poate explica varietăţile nenumărate şi uimitoare de indivizi, se găseşte în copilărie. Înainte de a fi destul de puternică spre a putea să lupte, fiecare vietate a început prin a fi slabă, trecând printr-un prim stadiu în care organele nu se puteau adapta din simplul motiv că nu existau. Nu e fiinţă vie care să fi început prin a fi adult.

Trebuie să existe, prin urmare, o parte tăinuită a vieţii, cu o altă înfăţişare, cu mijloace şi motive cu totul deosebite de cele cunoscute în raporturile dintre individul puternic şi ambianţă. Capitolul care ar putea cuprinde explicarea acestor fenomene deosebite s-ar putea numi “copilul în natură”. Acolo se poate găsi adevărata chee a vieţii, pentru că cele ce se petrec la adult nu pot explica singure taina supravieţuirii.

Observaţiile biologilor asupra vieţii copilăreşti au scos la lumină realităţi uimitoare, posibilităţi sublime ce umplu întreaga natură vie de poezie – de religie chiar. Biologia a putut să descopere înţelesul creaţiunii şi al păstrării speciei, dovedind existenţa unor instincte ce călăuzesc din lăuntrul lor fiinţele vii. Pentru ca să putem deosebi aceste instincte de mulţimea celorlalte instincte impulsive, ce stabilesc o legătură imediată între fiinţă şi ambianţă, le-am putea muni: “instinct-călăuză”.

Toate instinctele existente s-au împărţit întotdeauna, în biologie, în două grupe fundamentale, după scopul lor: instinctele pentru păstrarea individului şi instinctele pentru păstrarea speciei.

Lupta ce le implică aceste categorii din instincte se înfăţişează în episoade trecătoare, în ciocnirea dintre indivizi şi ambianţă. Această însuşire episodică, în instinctul de păstrare a individului, se înfăţişează în lupta împotriva evenimentelor nefavorabile sau a lipsurilor iar în instinctul de păstrare a speciei, în relaţiile dintre indivizi, în legăturile sau rivalităţile sexuale.

Acestea au fost primele amănunte recunoscute şi studiate în biologie. Însă, în multele timpuri, s-au făcut studii mai adâncite asupra acestor instincte de păstrare a indivizilor şi a speciilor deosebindu-se instinctele pe care le-am numit “instinct-călăuză”, de care se leagă însuşi existenţa vieţii, în înţelesul ei cosmic. Ele nu sunt reacţiuni esterioare ale vieţii, ci sensibilităţi delicate interioare, ca şi gândirea.

Am putea spune că sunt gândiri divine ce se ţes în intimitatea fiinţei vii şi o ajută să lucreze asupra lumii din afară. Instinctele-călăuză, prin urmare, nu se înfăţişează ca

89

porniri impulsive, de luptă episodică, ci ca o inteligenţă, o ştiinţă, ce conduce fiinţele: indivizii, pe drumul lor în timp şi speciape drumul ei în veşnicie.

Instinctele-călăuză sunt deosebit de uimitoare când inspiră ori ocrotesc pe copil la începutul vieţii sale, când fiinţa încă nu se poate spune că e, când nu e încă matură, ci în curs de dezvoltare şi nare încă însuşirile speciei, nici puterea şi rezistenţa ei, nici armele sale biologice pentru luptă, nici nădejdea în biruinţa finală, a cărei răsplată e supravieţuitoare.

Aci, călăuza lucrează în acelaşi timp şi sub o formă de educaţie misterioasă, ascunsă, ca o taină a creaţiei. Ea salvează ceea ce e inert şi ceea ce nu are în sine puterea de a se salva.

Unul din aceste instincte e în legătură cu maternitatea. El a fost ilulsrat de Fabre şi de biologii moderni, ca o chee a supravieţuirii fiinţelor. Un alt instinct e în legătură cu dezvoltarea individului şi a fost ilustrat de savantul De Vries, în perioadele sensitive.

Instinctul maternităţiinu e în legătură numai cu mama, deşi ea este procreatoare directă a speciei şi are partea cea mai mare din această datorie de ocrotire, ci cu amândoi părinţii şi, câte o dată, cu o societate întreagă de indivizi.

Studiind mai adânc ceea ce instinct matern, vom sfârşi prin a recunoaşte că e o energie misterioasă ce nu e dedicată în mod necesar fiinţelor vii, ci stă în legătură cu protecţia speciei în general, chiar şi atunci când aceasta nu există în mod material, cum zice Biblia: “Eu eram cu tine în univers, când încă nimic nu exista”.

De altfel, de obicei, instinctul-călăuză al păstrării speciei se cunoaşte sub numele de instinct matern. Există anumite însuşiri ce precumpănesc, în toate speciile, asupra tuturor celălalte instincte şi de care atârnă supravieţuirea. Animalul fioros dă uneori dovadă de o bunătate şi o duioşie ce contrastează cu natura sa. Pasărea ce zboară spre a-şi găsi hrana sau spre a fugi de primejdii nu mai fuge din cuib şi găseşte alte mijloace de apărare. Instinctele speciei îşi găseşte dintr-o dată înfăţişarea lor obişnuită. Între altele, aptitudinile de a construi, de a lucra, în aceste momente dispar la multe specii. Aceste aptitudini nu se întâlnesc niciodată la animale pentru ele înşile, pentru că, în starea adultă, ele se adaptează la natură aşa cum o găsesc. Instinctul nou al ocrotirii speciei aduce cu sine o putere de muncă de construcţie, al cărei scop este pregătirea unui adăpost pentru noii născuţi; şi fiecare specie are o călăuză determinată pentru aceasta. Nici o specie nu ia la întâmplare primul material ce-l găseşte în cale, nici nu construeşte adaptându-se la loc; nu. Ele au un criteriu statornic şi precis. Felul în care se construesc cuiburile sunt caracteristice ce deosebesc fiecare varietate de păsări.

La insecte, găsim exemple uimitoare de construcţie. De fapt, alveolele albinelor sunt adevărate palate cu o arhitectură geometrică desăvârşită la zidirea cărora lucrază o societate întreagă, spre a găzdui în ele generaţiile cele noi. Sunt alte cazuri în care lucrurile sunt mai greu de văzut; sunt animale ce fac nişte construcţii excepţionale, extrem de interesante, ca păianjenul ce ştie să ţese plase întinse pentru duşmanii săi. Deodată însă, păianjenul îşi schimbă cu totul munca lui şi, uitând de duşman şi de nevoile sale proprii, se apucă să coase un sac mititel, dintr-o materie deosebită, fină şi deasă, impermeabilă şi adesea cu pereţi dubli, un adăpost excelent în locurile reci şi umede în care trăesc anumite varietăţi de păianjen: o adevărată ştiinţă în faţa exigenţelor climatului. În acest săculeţ îşi depune ouăle păianjenul. Lucrul ciudat este că păianjenul iubeşte săculeţul acesta cu înverşunare. S-a constatat, în anumite cercetări de laborator, că păianjenul acesta cu corpul cenuşiu şi vâscos, în care în

90

zadar am căutat să găsim o inimă, poate muri de durere, în faţa sacului său rupt ori nimicit. Şi, de fapt, se vede că păianjenul e atât de legat de săculeţ, încât pare că e parte din corpul lui. El îşi iubeşte prin urmare sacul şi nu ouăle nici păianjenii mititei ce vor ieşi din ele. Se pare chiar că nici nu bagă de seamă existenţa lor. Instinctul împinge această mamă să lucreze pentru specie fără să aibă ca obiect direct fiinţa vie. Am putea spune că e un “instinct fără obiect”cu neputinţă de înfrânat, al cărui înţeles este supunerea la comandamentul interior şi care face fiinţa să iubească ceea ce I se porunceşte.

Există fluturi care toată vieaţa lor au supt numai nectarul florilor, fără să cunoască altă atracţie şi altă hrană. Însă, îndată ce soseşte timpul pentru depunerea ouălor, instinctul lor de nutrire se schimbă şi fluturii zboară spre un mediu deosebit, dar potrivit cu specia cea nouă, care are nevoie de altfel de hrană. Dar fluturii aceştia nici nu cunosc această hrană cum, de altfel, nu-şi vor cunoaşte nici urmaşii lor. Ei sunt conduşi de un comandant al naturii, străin de individualitatea lor. Multe insecte, cum sunt anumiţi gândăcei, nu aşează niciodată ouăle pe frunzele ce vor trebui să slujească ca hrană pentru larve ci pe dosul lor, spre a fi la adăpost.

“Reflexia” aceasta “inteligentă” o fac mulţime de insecte ce nu se hrănesc niciodată cu frunzele plantelor pe care le aleg pentru descendenţii lor. Ele cunosc din punct de vedere teoretic capitolul alimentaţiei micuţilor lor – mai mult – prevăd primejdia ploii şi a soarelui.

Adultul, a cărui menire aceea de a ocroti fiinţele noi, deci, propriile lui însuşiri, se transformă pe ele însuşi, ca şi când ar fi sosit momentul în care legea obişnuită trebuie să se schimbe, în faţa unui mare eveniment ce se petrece în natură. Ceea ce fac fiinţele în aceste momente nu seamănă cu ceea ce fac de obicei în viaţa lor: s-ar zice că se săvârşeşte un rit în jurul acestei minuni.

Acest instinct călăuzitor intim şi delicat, se leagă de ceea ce am putea numi “depozitul-bază” al instinctelor creatoare. În acest laborator măreţ se găseşte izvorul nemuririi speciei.

Vieaţa e condusă spre mântuirea ei de instinct ce se găseşte atât în fiinţele în formaţiune cât şi în cele adulte. Ele întovărăşesc fiinţele, le ocrotesc existenţa, şi îşi împlinesc menirea lor, nevăzute şi neştiute.

Privind lumea adulţilor în totalitatea ei, s.ar putea spune că, din timp în timp, se întâmplă rupturi de legi; de legi izbitoare ale naturii ce se credeau absolute şi nieperitoare. Legi neânvinse se frâng, se opresc şi se fac loc unor manifestări superioare, plecându-se înaintea unor fapte concrete lor înşile. În felul acesta se menţine vieaţa. Rupturile acestea înnoesc vieaţa şi o confundă în veşnicie.

Ne-am putea întreba cum ia parte omul la aceste legi ale naturii. Se zice că omul e ca o sinteză a tuturor fenomenelor naturale ale fiinţelor ce-I sunt inferioare; el le rezumă şi le depăşeşte.

Sub ce înfăţişare se arată cele două căi ale umanităţii? Ele în adevăr că nu se arată. Dacă le căutăm în umanitate, trebuie să recunoaştem că avem de aface cu o lume de adulţi în care stăpâneşte lupta, efortul de adaptare, grija biruinţii exterioare. Ceea ce se petrece la oameni, se îndreaptă spre cucerire şi producţiune, ca şi când n-ar mai exista nimic în afară de acestea. Dacă adultul ia în considerare copilul, o face după logica vieţii sale: vede în el o fiinţă deosebită de el, nefolositoare. Sau, prin ceea ce se cheamă “educaţie”, se sileşte să-l “formeze” în mod prematur şi direct, după

91

chipul şi asemănarea sa. El lucrează cum ar lucra (dacă ar fi cu putinţă) un fluture care ar rupe gogoaşea nimfei sale, spre a o chema să sboare, sau ca broasca, care ar scoate mormolocul său din apă, căznindu-se să-l facă să respire prin plămâni şi să-I schimbe în verde culoarea lui neagră ce nu I-ar fi pe plac.

Într-un chip asemănător se poartă omul cu copiii săi. Adultul îşi expune în faţa lor propria sa desăvârşire, propria sa maturitate şi propriul său exemplu istoric, cerând să fie imitat. El nu se gândeşte deloc că însuşirile deosebite ale copilului cer crearea unei ambianţe deosebite, cu mijloace proprii.

Cum se poate explica o greşeală de înţelegere ca aceasta, tocmai la fiinţa cea mai înaintată, cea mai evoluată şi înzestrată cu inteligenţă; la stăpânul ambianţei, creatura puternică, în stare să facă o muncă nemăsurată superioară faţă de celelalte creaţii?

El, arhitectul, constructorul, producătorul, face pentru copilul său mai puţin decât o albină, mai puţin ca o insectă, mai puţin decât oricare altă creatură.

E cu putinţă ca instinctul-călăuză cel mai înalt, cel mai esenţial vieţii, să lipsească cu totul în omenire, e cu putinţă ca ea să fie în adevăr inertă şi oarbă în faţa fenomenelor celor mai răsturnătoare ale vieţii universale, de care depinde existenţa speciei?

Omul ar trebui să simptă şi el ceva analog cu ceea ce simpt celelalte fiinţe. În natură totul se transformă şi nu se pierde nimica; energiile ce conduc universul există şi când sunt rău distribuite, când au deviat de la scopul lor.

Unde ridică omul monumentul copilului? Ar trebui să existe în vieaţa omenească o exaltare a frumuseţii, în care să se exprime arta cea mai înaltă; o artă pură de orice materialitate, ce nu se modelează după nici o nevoie exterioară, în care un avânt de iubire generoasă ar aduna bogăţii ce nu seamănă cu cele din lumea producţiunii. Există căi care să-l facă pe om să simptă nevoia de a se lăpăda de sine şi de a uita pornirile sale obişnuite? Să simptă că partea esenţială a vieţii nu este lupta? Să se pătrundă ca de un adevăr adânc că secretul vieţii nu stă în a întrece pe alţii şi că nu e aceasta partea importantă a existenţei? Că adevărata fericire o dă lăpădare de sine? Nu există vreun loc în care sufletul să aspire să înfrângă legile de oţel ce-l încătuşează de lumea externă? Nu se aşteaptă cu îngrijorare şi cu nădejde o minune? Nu se simpte nădejdea unei minuni care să apere continuitatea vieţii?aspiraţia spre ceva peste vieaţa individuală, ce merge mai departe şi se pierde în veşnicie?

Pe această cale stă mântuirea. În aceste locuri omul simpte nevoia de a renunţa la raţionamentul lui harnic şi de a fi gata să creadă ceea ce nu poate judeca. Aceste sentimente ar trebui să fie trezite în om prin fapte analoage cu acelea ce fac fiinţele vii să înfrângă legile lor proprii, să se jertfească pe sine, spre a da vieţii veşnicia. Da, sunt locuri unde omul nu mai simpte nevoia de a cuceri, ci numai nevoia de a se curăţi şi a se înălţa; o nevoie de inocenţă, de simplitate şi de pace. În această pace curată omul caută o reânnoire a vieţii, o reânnoire a lumii grele de materie.

Da! Trebuie să existe în omenire şi sentimente mari, potrivnice celor ale vieţii obişnuite” un glas divin pe care nimeni nu-l poate înnăbuşi şi care îi cheamă pe oameni, poruncindu-le să se strângă cu toţii în jurul copilului.

92

ÎNŢELEGEREA DRAGOSTEI

Toată lucrarea ce se înfăptueşte după legile naturii şi aduce armonie între fiinţe, înfloreşte în conştiinţă ca iubire. Ea este, am putea spune, sensul mântuirii şi al sănătăţii.

Iubirea nu este cauza, ea reflectă lumina unei cauze, cum planetele reflectă lumina soarelui. Impulsul îl dă instinctul, pornirea creatoare de vieaţă. El face să se nască iubirea, în creaţia lui şi, de aceea, conştiinţa copilului e plină de iubire.

Iubirea ambianţei este pornirea irezistibilă ce-l face pe copil să se apropie de lucruri, în perioadele sale sensitive. Iubirea aceasta nu are înţelesul obişnuit prin care se urmăreşte să se exprime un sentiment emotiv; ea este o iubire, a inteligenţei, ce vede, absoarbe şi clădeşte iubind. Această călăuză ce sileşte copiii să observe, s-ar putea numi cu o expresie a lui Dante: “Înţelegerea dragostei”.

E în adevăr o formă de dragoste, puterea care face copilul să observe cu o amănunţime şi o repeziciune deosebită tot ce îl înconjoară să descopere ceea ce nouă înşine, oameni mari, ne scapă, să aprecieze calităţi ascunse, pe care numai dragostea le poate descoperi. Inteligenţa copilului absoarbe iubind. Şi nu iubind oricum, poţi vedea ceea ce alţii nu văd. Această absorbire activă, arzătoare şi amănunţită a dragostei, este o caracteristică a copiilor.

Această însuşire a fost interpretată de adulţi ca vioiciune, veselie, intensitate de voinţă proprie copilăriei, dar nu s-a văzut în ea iubirea, adică energia spirituală şi frumuseţea morală ce întovărăşeşte creaţia.

Iubirea copilului e încă lipsită de contradicţii. Natura îi porunceşte să absoarbă şi aşa şi face, spre a se construi pe sine.

Adultul este, pentru el, o fiinţă pentru care simte o dragoste deosebită. De la el primeşte lucruri materiale şi de ajutor şi de la el cere cu dragoste intensă mijloacele de care are nevoie spre a se forma pe sine.

Adultul este pentru el o fiinţă venerabilă din gura căruia izvorăşte înţelepciunea şi ale cărui vorbe îl ajută să-şi construiască limbajul său. În toate, adultul e o călăuză pentru el. Vorbele adulţilor sunt pentru copil stimuli supra-naturali; el le simpte ca pe nişte proiectile spirituale ce-I pătrund în inimă. Copilul e fascinat până la sugestie de vorbele adultului. De aceea e atât de sensibil la tot ce face adultul şi de aceea e atât de uşoară substituirea adultului în faptele sale. Întâmplarea cu copilul ce a aşezat pantofii pe pătura de pat e o dovadă a supunerii ce ajunge la sugestie. Adultul sapă în memoria copilului cum sapă în piatră un sculptor. De aceea ar trebui să-şi măsoare fiecare vorbă ce o spune în faţa copilului, pentru că el e dornic de a primi totul, ca un adevărat ascultător de iubire. Spiritul copilului e aplecat până în rădăcinile sale la supunere. Numai când adultul îi cere să renunţe la porunca impulsiunii ce îl construeşte după legi neânsemnate, numai atunci copilul nu se supune. E ca şi când, în epoca dentiţiunii, I s-ar cere să o oprească, să-şi împiedice dinţii să iasă. Capriciile şi nesupunerea copilului sunt izbucniri ale unui conflict vital între impulsul creator şi iubirea lui pentru adultul care nu-l înţelege.

93

În faţa unui capriciu trebuie întotdeauna să ne gândim că poate fi un act vital, o apărare profundă şi să ne amintim că copilul fără îndoială vrea să ni se supună şi ne iubeşte.

“Copilul iubeşte adultul”: iată ceea ce ar trebui să fie întotdeauna în gândul nostru. Veşnic se zice: “Cum iubeşte adultul pe copil” Cum îşi iubeşte mama copilul său”! ba se zice că despre învăţător; “Cum mai iubeşte copiii”! Şi aşa despre toate fiinţele adulte.

Se zice că trebuie să învăţăm copiii a-şi iubi mama, tata, învăţătorul, trebuie să-I învăţăm a iubi totul şi pe toţi. Şi cine este acest dascăl al dragostei, care voieşte a învăţa copiii să iubească? Acela care vede capriciul în toate manifestările copiilor şi care are grijă să se apere pe sine însuşi de copil.

El nu poate deveni propovăduitor al iubirii, fără un exerciţiu special şi fără a deschide ochii conştiinţei sale spre a vedea şi a înţelege lumea în care domneşte “înţelegerea dragostei”.

Copilul iubeşte neânchipuit de mult pe adult. Când se duce să se culce, vrea întotdeauna ca o persoană iubită să-I stea aproape. Şi persoana iubită zice: “Trebuie să împiedic acest capriciu: copilul nu trebuie să câştige reua deprindere de a nu dormi fără a avea pe cineva lângă dândul”.

Sau poate un copil vrea să vină la noi când mâncăm, şi plânge, ca şi când ar pretinde să nu mâncăm. Aceasta e vorba omului fără dragoste de copii.

Copilul doreşte doar să stea aproape de noi, spre a privi pe cei ce mănâncă, e un copil mic, în primul an al vieţii şi n-a luat în gură altceva decât lapte. Şi totuşi plânge în timp ce noi mâncăm; de l-am primi la masă, n-ar mai plânge; sau poate ar scrânci, fiindcă cei ce mănâncă uită de el: el vrea să fie privit şi să simptă că vine vorba şi despre el în conversaţie.

Cine va mai plânge într-o zi, din nemărginita dorinţă de a ne vedea când prânzim? Şi cât de trist vom zice într-o zi: “Nu mai am pe nimeni care să plângă, pentru că mă doreşte aproape, când se duce să se culce” Toţi se gândesc la ei înşişi, adorm cu gândul la ceea ce au de făcut peste zi, niciunul nu-şi mai aminteşte de mine”!

-Pentru că numai copilul îşi aminteşte în fiecare seară şi zice: “Nu mă lăsa, stai aici, lângă mine”! şi adultul: “Nu pot am de lucru şi apoi ce capriciu mai e şi ăsta”?! Şi credem că trebuie să-l corectăm, pentru că altfel ne-ar face pe toţi sclavi.

Sunt şi capricii complicate şi unul din cele mai înspăimântătoare pentru familie este când copilul se deşteaptă dimineaţa şi se duce să trezească pe tata şi pe mama, care ar voi să mai doarmă; acesta e lucrul cel mai îngrozitor, de care toţi se plâng. Dar copilul care se dă jos din pat, este o fiinţă curată care face ceea ce toţi ar trebui să facă, când se arată soarele şi lumina; lumea ar trebui să se scoale, dar mama şi tata dorm încă şi această mică fiinţă se duce la ei parcă ar zice: “Învăţaţi a trăi sfânt, dimineaţa oamenii se scoală”! Dar copilul e un dascăl, se duce numai ca să-I privească, pentru că îi sunt dragi; abia se deşteaptă, şi fuge la cei ce îi iubeşte. Va trebui să treacă prin odăi încă întunecoase, ce fură închise, ca lumina să nu-I poată trezi înainte de vreme; copilul se duce se poticneşte, nu-I e frică de întuneric, nu-I e frică de uşi pe jumătate închise şi ajunge lângă tatăl său şi mama sa şi-I atinge dulce. De câte ori I se spune: “Puiule, nu ne trezi dimineaţa”! – Dar copilul vine, îi trezeşte, apoi zice: “Dar eu nu te-am trezit, ţi-am dat numai o sărutare”. – Se gândesc părinţii cum ar face să-l dezveţe. Dar când se va mai întâmpla oare în vieaţă ca cineva, abia trezit, să ardă de dorinţa de a alerga la

94

noi, învingând orice greutate, pentru a ne sta aproape, fără să-I treacă prin minte a ne trezi, ci numai pentru a privi pe cei dragi lui şi pentru a le da un sărut?

Noi zicem că trebuie să corectăm copilul; şi totuşi aceste fapte de dragoste nu ne sunt indiferente; nu e indiferent, pentru adult, dragostea copilului, mai mult: adultul ar trebui să înţeleagă că un copil care iubeşte nu numai că trezeşte pe tatăl şi pe mama sa, care dorm prea mult dimineaţa; acel tată şi acea mamă adeseori dorm în vieaţă; pentru că toţi avem tendinţa de a “dormi” asupra lucrurilor; şi avem nevoie de o fiinţă nouă, care să ne deştepte şi să ne menţină treji, cu un mijloc de care noi nu putem dispune: o fiinţă care să trăiască şi să lucreze altfel decât noi şi în fiecare dimineaţă să vină să ne spună: “Priveşte, există o altă viaţă, trăeşte mai bine”!

A trăi mai bine, pentru că omul ar merge pe calea degenerării şi copilul îl ajută să urce. Dacă adultul nu ia în seamă, se pierde; încetul cu încetul sufletul lui se acoperă cu o scoarţă groasă şi devine nesimpţitor. Aceasta ne face să ne gândim la judecata universală cand Cristos, întorcându-se către cei blestemaţi, care ar fi cei ce nu s-au folosit de mijloacele ce le-au îmtâlnit în viaţă pentru a se îndrepta, le zice:

-“Voi m-aşi văzut suferind şi nu m-aţi îngrijit”! şi aceia îi vor răspunde:-“Doamne, te-am văzut noi suferind şi nu te-am îngrijit”?-“Eu am zăcut în închisoare şi voi nu m-aşi cercetat”?-“Da, în fiecare închisoare eram eu”!în cazul nostru, adultul ar fi acela care ar fi trebuit să-l ajute pe Cristos în cei ce

suferă, iar copilul, parafrazând ideea minunată, ar fi acela care a ajutat pe adult.În ziua de judecată când vom fi condamnaţi ni se va putea imputa de către

Cristos:-“Eu te-am iubit mult şi am venit la tine în fiecare dimineaţă, să te trezesc, dar tu

m-ai respins”!-“Doamne, tu ai venit, ai venit să mă trezeşti dimineaţa şi eu te-am respins”?“Da, copilul care te iubea şi te trezea dimineaţa sărutându-te eram eu”!-“Când eu voiam să stau tot lângă tine, tu mă alungai”!-“Când te-am alungat eu, Doamne”?-“Da, copilul care te implora să stai lângă el, eram eu, şi tu m-ai alungat”!era copilul ce-l care voia să ne înveţe a iubi; dar noi l-am crezut un capricios; şi

aşa ne-am pierdut inima noastră.Copilul, cum spune Emerson, e Mesia cel vecinic, ce coboară în fiecare zi printre

oameni, ca să le arate drumul spre Împărăţia Cerurilor.

95

CUPRINSProblema socială a copilului………………………………………………..1Noul născut…………………………………………………………………4Întruparea…………………………………………………………………...6Perioadele sensitive……………………………………………………….10Cercetând perioadele sensitive……………………………………………13Ordinea……………………………………………………………………16Inteligenţa…………………………………………………………………20Somnul…………………………………………………………………….25Mersul……………………………………………………………………..28Mâna………………………………………………………………………30Ritmul……………………………………………………………………..34Substituirea de personalitate………………………………………………35Căile noi ale educaţiei…………………………………………………….38Pregătirea spirituală a învăţătorului……………………………………….41Originile metodei noastre…………………………………………………46Repeţirea exerciţiului……………………………………………………..48Libera alegere…………………………………………………………….49Jucăriile………………………………………………………………..…50Tăcerea……………………………………………………………………51Recompense şi pedepse…………………………………………………..52Demnitatea……………………………………………………………….53Disciplina…………………………………………………………………55Începutul învăţăturii. Scrisul-cititul………………………………………56Principiile…………………………………………………………………59Orfanii de la Messina……………………………………………………..62Copiii “privilegiaţi”………………………………………………………63Adevărata normalitate…………………………………………………….65Deviaţiunile……………………………………………………………….67Fugile……………………………………………………………………..68Stavile psihice…………………………………………………………….69Vindecarea………………………………………………………………..71Copilul dependent………………………………………………………..72Posesiunea………………………………………………………………..73Iubirea de putere………………………………………………………….75Complexul de inferioritate……………………………………………….76Frica………………………………………………………………………78Minciuna…………………………………………………………………80Urmările deviaţiunilor asupra vieţii fizice……………………………….82

96

Mişcarea…………………………………………………………………85Instinctele – călăuză……………………………………………………..87“Înţelegerea dragostei”…………………………………………………..92

97