PRELIPCEAN LILIANA-IOANA 2760531333217

Facultatea Drept şi Administraţie PublicăSpecializarea Ştiinţe Penale

Restanţă Semestrul II

Criminalisticăprof. univ. dr. Lazăr Cârjan

Tactica ascultării martorilor

In unele cursuri universitare precum şi în alte lucrări consacrate ascultării martorilor, examinarea procedeelor tactice de audiere este precedată, îndeobşte, de expunerea procesului psihologic de formare a declaraţiilor martorilor. Cu alte cuvinte se face distincţie, pe de o parte, între problemele de psihologie a martorului şi a mărturiei, tratate de sine stătător, iar pe de altă parte, între procedeele tactice cu a căror aplicare trebuie efectuată această activitate. Astfel, în mod artificial, procedeele tactice de ascultare sunt examinate izolat, desprinse de psihologia martorului şi a mărturiei. Or, după cum se ştie, procedeele tactice de ascultare îşi au punctul de plecare, sunt determinate tocmai de psihologia martorului şi a mărturiei. Criminalistica elaborează anumite procedee tactice de ascultare a martorului pornind de la psihologia acestuia, deoarece procedeele tactice nu reprezintă altceva decât reflexul unei anumite forme particulare de manifestare a martorului, unei anumite legităţi sau particularităţi psihice.

Aşa fiind, considerăm că procedeele tactice de ascultare nu pot şi nu trebuie desprinse de psihologia martorului, nu trebuie tratate separat, ci, dintr-o anumită legitate sau particularitate psihică a acestuia trebuie desprins şi procedeul tactic a cărui eficienţă a fost verificată de practica audierilor. Acest mod de tratare, pe lângă avantajul înlăturării unor paralelisme, îngăduie organelor judiciare posibilitatea de a asocia procedeele tactice de anumite manifestări psihice ale martorilor. Aceasta înseamnă că cel ce conduce audierea va şti întotdeauna că o anumită atitudine, anumite particularităţi psihice ale celui ascultat, impun utilizarea unuia sau altuia dintre procedeele tactice.

De aceea, în ce ne priveşte, pentru raţiunile invocate, paralel cu expunerea procesului psihologic de formare a declaraţiilor martorilor, vom înfăţişa şi procedeele tactice ce se desprind din legităţile ce guvernează psihologia martorului.

Procesul de formare a declaraţiilor martorilor" implică un moment de achiziţie a Mormaţiilor circumscrise infracţiunii sau făptuitorului acesteia, moment în care martorul, prin mijlocirea organelor de simţ percepe împrejurări legate de fapta săvârşită, un moment de conservare în memorie a informaţiilor percepute, şi în fine, momentul de comunicare a acestor informaţii organelor judiciare pe calea reproducerii sau a recunoaşterii.

La formarea acestui proces concură, într-o măsură sau alta, toate categoriile de Mormaţii. Unora dintre acestea (senzaţiile tactile, olfactive şi gustative) le revine un rol subsecvent; altora (senzaţiile vizuale şi auditive) le revine un rol precumpănitor deaorece rare sunt situaţiile când la formarea mărturiei nu participă văzul şi auzul.

De aceea, în cadrul momentului de recepţie a Mormaţiilor, ne vom referi la senzaţiile cu rol determinant în formarea mărturiei, căutând să indicăm totodată procedeele tactice ce se desprind din specificul percepţiei vizuale şi auditive; asupra celorlalte categorii de senzaţii vom reveni cu ocazia examinării tacticii de ascultare a persoanei vătămate, proces la formarea căruia aceste senzaţii concură intr-o mai însemnată măsură.

Organul auditiv al omului este capabil să perceapă, într-o infinitate de nuanţe, o multitudine de fenomene sonore ce însoţesc fie în mod necesar, fie în mod întâmplător săvârşirea unor inlractiuni.

înălţimea, intensitatea şi timbrul constituie cele trei însuşiri caracteristici ale oricărui sunet a căror percepţie dă naştere senzaţiilor auditive.

In cazul mărturiei auditive, declaraţiile martorilor se pot întemeia exclusiv sau în primul rând pe senzaţiile auditive, după cum, sursa acestora o constituie, alături de senzaţiile auditive şi alte categorii de senzaţii.

La dovedirea diverselor aspecte legate de săvârşirea infracţiunilor, cel mai mare interes îl prezintă percepţia şi redarea cuvintelor, a vorbirii.

In raport cu împrejurările asupra cărora martorul este chemat să redea cuvintele sau vorbirea, am putea distinge următoarele două situaţii frecvent întâlnite la ascultarea martorului auditiv:

a. Martorului i se cere să reproducă cuvinte, termeni, expresii, numere, cifre a căror utilitate se verifică în acele situaţii în care cuvintele, termenii etc. reprezintă. însăşi activitatea materială prin care se realizează latura obiectivă a infracţiunii. în astfel de cazuri, însăşi existenţa infracţiunii poate fi condiţionată de exacta stabilire a acestora, după cum, alteori, de determinarea lor exactă poate depinde stabilirea unor împrejurări esenţiale ale comiterii infracţiunii, aflarea identităţii făptuitorului şi participanţilor la infracţiune etc. (nume proprii de persoane, de localităţi, adrese, numere de telefon etc).

în astfel de împrejurări, fireşte, martorului nu i se poate cere să reproducă fidel decât cuvinte, scurte propoziţii şi nicidecum să reproducă în termenii ei exacţi o întreagă conversaţie.

b. Aşa fiind, în mod curent, martorului auditiv nu i se cere să reproducă fidel nici termenii ce alcătuiesc o frază, nici chiar nuanţele unei conversaţii, ci sensul convorbirii.

Ceea ce martorul poate reproduce dintr-o conversaţie reprezintă sensul, conţinutul de idei, prezentate de cele mai multe ori într-o formă comprimată, deoarece este cu neputinţă ca cineva să reţină şi să reproducă toţi termenii ce o alcătuiesc.

Chiar şi atunci când reproducerea sensului vorbirii are loc în momentul imediat următor percepţiei, dar mai cu seamă atunci când acest moment este situat la o dată mult ulterioară, organele judiciare trebuie să ţină seama de influenţele exercitate asupra senzaţiilor auditive de alte procese psihice complexe - memorarea şi gândirea.

Reproducerea sensului unei convorbiri e riguros condiţionată de înţelegerea vorbirii, iar aceasta din urmă este condiţionată, la rândul ei, de capacitatea celui ce percepe de a discrimina sunetele verbale unele de altele şi de a degaja semnificaţia vorbirii, a conţinutului de sens139, noţional, a conţinutului semantic140. Aceasta explică de ce e cu neputinţă înţelegerea unei convorbiri într-o altă limbă decât cea maternă, dacă martorului nu-i sunt cunoscute lexicul şi structura gramaticală ale acelei limbi.

în raport cu natura extrem de variată a împrejurărilor în care se săvârşesc infracţiunile, cu natura sunetelor şi zgomotelor ce le pot însoţi, poate prezenta interes determinarea, pe baza recepţiei auditive, a raportului de distanţă dintre sursa sonoră şi organul receptor, determinarea direcţiei din care se propagă fenomenul sonor şi, în fine, determinarea naturii fenomenului acustic pe baza stabilirii naturii obiectului de la care a putut emana unda sonoră.

a. Stabilirea relaţiei - distanţa dintre sursa sonoră şi organul receptor - se află într-un raport direct cu intensitatea sau tăria fenomenului sonor, deoarece, după cum se ştie, intensitatea undelor sonore constituie criteriul de apreciere a distanţei la care s-a produs fenomenul acustic. Posibilitatea determinării relative a acestei relaţii există numai atunci când fenomenele sonore sunt familiare martorului; când astfel de fenomene sunt nefamiliare, posibilitatea determinării distanţei este exclusă, sau, în orice caz, va cunoaşete valori cu totul neînsemnate. Intensitatea redusă a sunetului constituie un indiciu al distanţei mari ce separa sursa sonoră de organul receptor şi viceversa. De aici tendinţa generală de a localiza la distanţe mari surse sonore a căror intensitate este redusă. Această împrejurare poate explica unele erori în declaraţiile martorilor. Astfel, un fenomen sonor a cărui intensitate este redusă va fi, în general, apreciat ca produs la o distanţă îndepărtată deşi în realitate acesta îşi poate avea sursa în chiar vecinătatea celui ce-1 percepe. în cazul de faţă, cauza localizării îndepărtate în spaţiu a sursei sonore o constituie intensitatea reală redusă a respectivului fenomen şi nu distanţa greşit apreciată de cel ce a perceput.

b. La stabilirea direcţiei de propagare a fenomenelor sonore se impune a se face distincţie între localizarea spaţială exclusiv auditivă a sursei sonore (în absenţa vederii) şi localizarea spaţială întemeiată atât pe senzaţiile auditive cât şi pe cele vizuale. în acest din urmă caz, datorită strânsei legături existente între analizatorii auditiv şi vizual, determinată de împrejurarea că în mod obişnuit percepţia auditivă a unui fenomen acustiv este însoţită şi pe percepţia vizuală a sursei acestuia (de pildă, martorul aude şi vedecum se trage cu arma), localizarea spaţială a sursei sonore - rezultat al cooperării celor doi analizatori - va prezenta un grad sporit de certitudine.

în condiţiile săvârşirii infracţiunilor, localizarea greşită de către martor a sursei sonore poate îmbrăca forma iluziilor provocate mai ales de cauze de natură mecanică. Astfel, e posibil ca martorul ce percepe un zgomot asemănător unei împuşcături, să-1 atribuie unei arme de foc prezente simultan în

câmpul vizual al acestuia, un zgomot produs de un mijloc de transport aflat în afara limitelor câmpului său vizual, să-1 atribuie celui prezent în câmpul său perceptiv etc. Sunt mai puţin expuse unor astfel de identificări greşite persoanele ce vorbesc, deoarece, în cazul acestora, percepţiei auditive a vorbirii i se alătură percepţia vizuală a mişcării buzelor, a mimicii, eventual a gesturilor.

c. în anumite condiţii, fenomenele acustice ce pot însoţi infracţiunileîngăduie celui ce le-a perceput în absenţa vederii, să le determine sub raportul naturii lor, să le

identifice chiar pe baza reprezentării generice sau individuale a obiectelor sau fenomenelor ce le-ar fi putut da naştere.

Datorită experienţei acumulate, omul nu percepe pur şi simplu sunete sau zgomote, ci acestea sunt însoţite de înţelegerea lor. Percepând un anumit sunet sau zgomot (vorbirea, explozia produsă de o armă de foc etc.) ne dăm seama că acesta provine de la o anumită persoană, de la un anumit obiect şi aceasta tocmai pentru că timbrul ce-i conferă caracter individual, constituie o însuşire caracteristică unei anumite persoane sau unui anumit obiect ori fenomen.

d. Percepţia fenomenelor sonore ce însoţesc infracţiunile poate fi influenţată într-un sens defavorabil de aşa-numitele iluzii acustice (auditive).

Deşi datorate unor cauze multiple, iluziile sunt declanşate de stări conflictuale circumscrise condiţiilor de săvârşire a infracţiunilor. Constituie condiţii propice apariţiei iluziilor acustice, stările afectiv - emoţionale preexistente sau declanşate de faptul la producerea căruia martorul participă: starea de nelinişte, de teamă provocată de săvârşirea faptului în timpul nopţii, percepţia sub imperiul fricii, spaimei a unor aspecte legate de săvârşirea unor infracţiuni care ameninţă cu înfăptuirea unor violenţe, a unor agresiuni. Cauza iluziilor acustice poate să rezide, de asemenea, în aşteptarea producerii unui anumit fenomen sonor (ţipete, apel la ajutor etc.) care, potrivit unei experienţe anterioare, trebuia să însoţească în mod necesar acel fenomen, dar care, în condiţiile date, nu s-a produs, sau în aşteptarea a ceea ce martorul dorea să audă146. Drept urmare, imaginea deformată pe care şi-o formează martorul asupra faptului, se substituie imaginii real percepute.

a. Mărturia a cărei sursă o constituie senzaţiile vizuale reprezintă mărturia tip, mărturia cel mai frecvent întâlnită deoarece în aproape fiecare pricină penală se resimte necesitatea reconstiuirii cât mai fidele a configuraţiei locului infracţiunii, a localizării spaţiale a unor obiecte, a precizării unor raporturi spaţiale între obiecte (distanţă, mărime, formă etc), dintre obiecte şi persoane a căror prezenţă la locul săvârşirii infracţiunii este, într-un fel sau altul, legată de comiterea acesteia, după cum, alteori, se impune necesitatea precizării însuşirilor cromatice ale unor obiecte sau ale persoanelor.

Deoarece percepţia însuşirilor spaţiale ale obiectelor este, într-o anumită măsură, dependentă de însuşirile cromatice ale obiectelor, vom preciza mai întâi mecanismul percepţiei culorilor.

Coeficientul de fidelitate al mărturiei ce poartă asupra culorilor precum şi asupra însuşirilor spaţiale ale obiectelor e sensibil diferenţiat în primul rând în funcţie de condiţiile de iluminare în care are loc recepţia.

în vederea crepusculară (în zori şi în amurg), culorile se şterg pe nesimţite, iar ochiul devine mai sensibil la culorile reci, la indigo; în aceste condiţii culorile nu pot fi percepute, ele dispar, rămânând doar nuanţe de cenuşiu. Aşa fiind, arătările martorilor cu privire la culorile percepute în condiţiile luminii crepusculare precum şi într-un mediu slab luminat vor avea o valoare relativă deoarece, datorită fenomenului virării culorilor spre tonurile reci, e posibil ca martorul ce afirmă că în atare condiţii, un obiect aflat în anumite raporturi cu infracţiunea sau cu infractorul (de pildă, haina sau paltonul

infractorului) avea, să zicem, culoarea neagră sau cenuşie, să indice corect culoarea, după cum, tot atât de verosimil poate fi şi faptul că în realitate respectivul obiect avea culoarea roşu-deschis sau roşu.

Acest fenomen poate explica şi eventualele neconcordanţe între declaraţiile a doi martori care ar atribui aceluiaşi obiect culori deosebite, unul indicând, de pildă, culoarea roşu, altul culoarea cenuşiu. De aceea, aprecierea unor atare declaraţii impune luarea în considerare a tuturor factorilor contextuali percepţiei (distanţa de la care a fost perceput obiectul, durata percepţiei etc.) şi în primul rând influenţa pe care o poate exercita intensitatea luminii. în condiţiile vederii nocturne, chiar ochiul adaptat cu întunericul percepe totul într-o gamă de nuanţe ale unui singur ton (vedere unitonală), iar acuitatea văzului scade de aproximativ 1/10147 şi chiar în clarul de lună strălucirea înconjurătoare e de mii de ori inferioară celei a zilei148.

Dată fiind imposibilitatea percepţiei culorilor în timpul nopţii, declaraţiile martorului potrivit cărora ar fi perceput culoarea hainelor, a părului infractorului poate primi o întreită explicaţie: fie arătările acestuia sunt produsul fanteziei declanşate de factori afectogeni circumscrişi infracţiunii, fie arătările sale sunt exacte, dar aceasta nu se datoreşte unor aptitudini situate dincolo de pragul superior al percepţiei culorilor ci împrejurării că a perceput aceste caracteristici în condiţiile vederii diurne (de pildă, infractorul este o persoană cunoscută), fie, în sfârşit, ignorând limitele percepţiei culorilor în timpul nopţii, martorul face o descriere tendenţios denaturată în scopul de a îndrepta pe o pistă greşită cercetarea.

b. Capacitatea de discriminare a culorilor precum şi a însuşirilor spaţiale ale obiectelor este serios afectată la trecerea bruscă dintr-un mediu în altul cu sensibilităţi ale luminii vădit disproporţionate (de la lumină la întuneric sau într-un mediu cu o intensitate scăzută a luminii şi viceversa).

Vederea, în condiţii fundamental schimbate de luminozitate, devine eficientă de-abia din momentul în care intervine adaptarea. Adaptarea se instalează într-un moment mai îndepărtat sau mai apropiat după cum s-a făcut trecerea de la lumină la întuneric sau viceversa.

Adaptarea la întuneric149 se petrece în condiţiile trecerii bruşte dintr-un mediu viu luminat la întuneric, când ochiul nu percepe nimic iar după câteva momente, obiectele, incerte la început, dobândesc contur, devin mai clare. Adaptarea la întuneric se produce într-un ritm foarte rapid în primele 10 minute, după care, acest ritm înregistrează o încetinire. Adaptarea deplină intervine după o oră de şedere în întuneric, când sensibilitatea vederii creşte de 200.000 ori.

Adaptarea la lumină are loc atunci când se trece dintr-un mediu întunecos la o lumină de mare intensitate. La primul contact cu noul mediu ochii ne dor, nu vedem nimic (ebluisare), ca numai după câteva minute ochiul să se acomodeze cu intensitatea luminii şi să perceapă obiectele din jur. Acomodarea la lumină se petrece într-un timp mult mai scurt, de aproximativ 3-5 minute, după care ochiul vede normal.

în procesul penal adeseori se iveşte necesitatea precizării unor raporturi spaţiale, cum ar fi, distanţa care în momentul percepţiei separa martorul de locul săvârşirii infracţiunii, distanţa dintre diferite obiecte, dintre persoane, dintre persoane şi obiecte, dimensiunile unor obiecte etc.

Raportul de distanţă dintre martor şi locul infracţiunii reprezintă poate cel mai important factor ce asigură condiţii proprii sau mai puţin proprii percepţiei la nivelul organelor de simţ.

Percepţia oricăreia dintre însuşirile spaţiale la care ne-am referit e condiţionată de limitele obiective ale eficienţei privirii binoculare, cantonată de graniţe sub sau peste care percepţia vizuală nu mai este posibilă, sau, în orice caz, nu mai e sigură. Limita inferioară a vederii desluşite a unui obiect este de aproximativ 10 cm. distanţă de ochi, care, pe măsura înaintării în vârstă cunoaşte valori tot mai ridicate. Pragul superior al percepţiei vizuale este mărginit la distanţa de aproximativ 450 metri, limită care în cazul persoanelor exersate poate fi lărgită până la aproximativ 1200-1350 metri şi chiar mai mult.

Dependenţa preciziei percepţiei raporturilor spaţiale de distanţa la care sunt situate acestea ne îngăduie să formulăm următoarea legitate: siguranţa percepţiei scade odată cu distanţa, sau, altfel spus, exactitatea aprecierii acestei însuşiri spaţiale se află într-un raport invers proporţional cu distanţa.

Precizarea, prin mijlocirea declaraţiilor martorilor, a mărimii, a dimensiunilor obiectelor poartă asupra celor mai variate obiecte care au servit la săvârşirea infracţiunii sau la apărare ori asupra obiectelor ce constituie un produs al infracţiunii.

în literatura mai veche precum şi în cea recentă consacrată psihologiei mărturiei152, invocându-se date ale psihologiei experimentale se afirmă că omul normal înzestrat face aprecieri eronate asupra spaţiului concret, cercetările punând în evidenţă tendinţa cu caracter de legitate potrivit căreia dimensiunile mici sunt supraestimate în vreme ce dimensiunile mari, dimpotrivă, subestimate.

Percepţia dimensiunilor obiectelor poate fi influenţată de contextul în care sunt percepute obiectele, de dimensiunile obiectelor aflate în vecinătatea celui a cărui mărime interesează, deoarece în astfel de condiţii îşi face simţită prezenţa iluzia optică cunoscută sub denumirea de contrast simultan. Aşa, de pildă, un om, un obiect înalt, percepute alături de un om scund sau de un obiect de dimensiuni mai mici, par şi mai înalte. Tot astfel, dimensiunile unuia şi aceluiaşi obiect (de pildă, un cerc) sunt diferit percepute în funcţie de dimensiunile obiectelor care îl înconjoară: mic dacă apare în contextul unor obiecte mari, mare dacă este perceput în contextul unor obiecte mici154.

Jocul şi efectul culorilor pot, în anumite limite, influenţa în sensul sub sau supraaprecierii taliei, constituţiei fizice a persoanelor, aspect a cărui utilitate se verifică în cazul recunoaşterii infractorului. Astfel, se ştie că persoanele îmbrăcate în haine de culoare albă ne apar mai corpolente şi tot-odată mai înalte, în vreme ce culoarea neagră, în general coloritul sobru al îmbrăcămintei conferă persoanei o înfăţişare mai supla şi mai scundă; culoarea uniformă a hainelor, mai ales cele cu dungi longitudinale face ca cel ce le poartă să ne pară mai înalt, iar cele de culori diferite sau cu dungi transversale fac ca persoana să ne apară mai corpolentă şi totodată mai scundă156.

La aprecierea distanţelor mari trebuie, de asemenea, să se ţină seama de influenţele pe care formele de relief şi diferenţele de planuri (munţi, dealuri, văi), le pot exercita asupra unor astfel de evaluări precum şi de vârsta martorilor (copii, bătrâni)157.

în cazul unor profesii sau meserii şi chiar preocupări ale persoanei (cei ce lucrează în domeniul transporturilor, construcţiilor, anumiţi militari, sportivi etc.) care presupun necontenite operaţii de măsurare a dimensiunilor, a distanţelor, aptitudinea de a aprecia dimensiuni, distanţe poate ajunge la performanţe deosebite, la evaluări de o mare exactitate.

Când stabilirea exactă a dimensiunilor şi distanţelor prezintă interes, ori când astfel de aprecieri ridică semne de îndoială, aptitudinea martorului de a face astfel de aprecieri poate fi verificată de către organul judiciar, care, prin experimente adecvate, poate cere martorului să aprecieze dimensiunile încăperii în care se află, a distanţei la care sunt situate două obiecte etc.

Percepţia mişcării interesează în cazul acelor infracţiuni la care precizarea mişcării unor obiecte, părţi ale corpului etc. ar putea contribui la cunoaşterea mecanismului producerii infracţiunii, a cauzelor acesteia sau la înţelegerea modului de materializare a activităţii ce caracterizează latura obiectivă (unele infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice, unele infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale sau a sănătăţii etc).

în mărturie, cel mai mare interes îl prezintă aprecierea uneia dintre însuşirile temporale ale mişcării - viteza - a cărei utilitate se verifică mai ales în cazul accidentelor de trafic, deoarece, după cum se ştie, excesul de viteză constituie cauza multor accidente rutiere.

Factorii de care este condiţionată percepţia vitezei vehiculelor, ca de altfel, a vitezei în general158, sunt reprezentaţi de viteza obiectivă a mişcării şi de distanţa dintre vehicul şi martor. Astfel, cu cât distanţa ce separă martorul de vehiculul în mers este mai mare şi, corespunzător, unghiul vizual mai mic, viteza va fi percepută ca fiind mai lentă. Vehiculul situat la o distanţă mai mică de martor pare a dezvolta o viteză mai mare, pe câtă vreme cel situat la o distanţă mai mare pare a dezvolta o viteză mai redusă.

Inexistenţa unor criterii sigure, lipsa de experienţă a martorului (excepţia o constituie acea categorie de persoane care datorită exersării -conducători auto, lucrători din domeniul transporturilor, al circulaţiei etc. fac aprecieri de o mare exactitate) atribuie acestor aprecieri o valoare relativă deoarece martorul comun evaluează în termeni generali viteza vehiculelor (viteză mare, redusă, excesivă sau indică limite minime şi maxime de asemenea aproximative).

Marea varietate a situaţiilor în care se săvârşesc infracţiunile face imposibilă enunţarea tuturor aspectelor în care se poate ivi necesitatea localizărilor în timp a acestora precum şi a unor activităţi, acţiuni, împrejurări ce gravitează în jurul lor sau a făptuitorului. Pe calea abstractizării ar putea fi scoase în factor comun următoarele situaţii tipice şi de aceea comune tuturor infracţiunilor:

a) Localizarea în timp a faptei săvârşite precum şi a altor activităţilegate de infracţiune sau de făptuitor;

b) Durata în timp a infracţiunii, dar mai cu seamă a unor activităţilegate de infracţiune sau de făptuitor;

c) Precizarea succesiunii în timp a unor împrejurări având legătură cuinfracţiunea sau cu făptuitorul.

Aceasta este ordinea în care vor fi prezentate, urmărind a preciza în ce împrejurări se iveşte necesitatea stabilirii unei situaţii sau a alteia, limitele în care pot fi determinate precum şi criteriile pe care martorul pe de o parte, organul judiciar pe de altă parte, trebuie să le aibă în vedere pentru situarea în timp a unor fapte, activităţi legate de infracţiune sau de făptuitor.

Localizarea în timp a infracţiunii precum şi a activităţilor ce gravitează în jurul ei presupun încadrarea acestora în unităţi de timp cât mai precis delimitate, ceea ce coincide cu indicarea anului, lunii, zilei şi chiar a minutului.

Localizarea în timp, prin mijlocirea declaraţiilor martorilor, a infracţiunilor precum şi a celorlalte activităţi e dependentă de însuşirile subiective ale acestora de a fi reţinut astfel de împrejurări, precum şi de intervalul de timp ce separă momentul perceptiv de cel al reproducerii. Când aceste două momente sunt separate de un interval scurt de timp, martorii normal înzestraţi sub raportul însuşirilor de percepţie şi de memorare nu întâmpină dificultăţi la încadrarea în limite exacte de timp a infracţiunii precum şi a activităţilor aflate într-un raport sau altul cu aceasta.

Principala cauză obiectivă a neputinţei martorului de a localiza în timp infracţiunea precum şi alte activităţi, o constituie existenţa unor intervale mari de timp între momentele perceptiv şi cel al reproducerii. Acestei cauze i se alătură altele, subiective: lipsa de semnificaţie pentru martorul dat a unei anumite împrejurări legate de infracţiune, lipsa de atenţie, de interes, tipul perceptiv şi de memorare căruia aparţine martorul etc. In astfel de situaţii neputinţa localizării în timp a unor fapte, întâmplări etc. precum şi greşita lor localizare privesc mai ales unităţile reduse de timp - ora, ziua -, dar pot privi şi unităţile mari, cum ar fi luna şi anul.

Cu excepţia acelor situaţii când martorul a folosit anumite mijloace de măsurare a timpului sau a notat o anumită dată calendaristică, la localizarea în timp a unor fapte, întâmplări se ajunge pe cale de apreciere, ceea ce, de multe ori, presupune izolarea dintr-o multitudine de fapte, evenimente con-comitente, anterioare sau ulterioare acelora a căror situare în timp interesează sau precizarea a două limite

care marchează momentele de început şi sfârşit ale unui fapt sau eveniment. în aceste condiţii, căutarea unor elemente de referinţă, a căror localizare în timp e certă, de care faptul ce părea uitat se leagă prin raporturi spaţiale şi temporale, permite reamintirea şi localizarea corectă în timp şi a acestora din urmă. într-adevăr, simultaneitatea unui fapt bine încadrat în timp cu faptul ce urmează a fi determinat conduce, de cele mai multe ori, la localizarea exactă a acestuia din urmă. Tot astfel, faptele, întâmplările remarcabile din viaţa martorului, aflate într-un raport de anterioritate sau de posterioritate cu cele ce nu au putut fi localizate temporal, pot ajuta la situarea lor relativă în timp în sensul că, pornind de la acestea, ar putea să precizeze dacă s-au petrecut anterior sau ulterior acestor momente.

Necesitatea precizării duratei de timp se impune în cazul acelor infracţiuni a căror săvârşire presupune o activitate de durată şi nu una de moment, fără de care obiectul ocrotit de legea penală nu poate fi vătămat (infracţiunile continui) şi tot atât de frecvent se iveşte necesitatea evaluării în timp a celor mai variate activităţi, fenomene, acţiuni legate fie de infracţiune, fie de făptuitorul acesteia.

Fie că poartă asupra unor durate scurte de timp (de ordinul secundelor, minutelor, orelor) fie asupra unor durate lungi, estimările martorilor se caracterizează prin mari oscilaţii şi imprecizii.

într-adevăr, cercetările experimentale au evidenţiat tendinţa quasi generală de supraevaluare a duratelor scurte de timp şi de subevaluare a duratelor lungi. Ca şi în cazul aprecierii distanţelor şi dimensiunilor, studiile experimentale nu ne permit indicarea unei limite unice de la şi peste care se evidenţiază această legitate şi tot experimental s-a stabilit că cel ce apreciază corect duratele scurte de timp tot astfel va aprecia şi pe cele lungi şi viceversa163; în fine, pot exista subiecte ce subestimează mărimi care în general sunt supraestimate.

Deşi legităţii mai sus formulate le sunt tributare declaraţiile aproape tuturor martorilor, organul judiciar are la îndemână mijloace de verificare, care, corect aplicate vor învedera în ce măsură martorul are aptitudinea de a face astfel de aprecieri, în ce măsură aprecierile acestuia se situează sub sau peste mărimile temporale reale.

între momentul perceptiv şi cel al reproducerii în faţa organelor judiciare a faptelor percepute se interpune momentul conservării pentru un timp mai mult sau mai puţin îndelungat în memorie a informaţiilor dobândite. în acest stadiu al formării declaraţiilor martorilor intervine, aşadar, un alt proces extrem de complex-memorarea.

Experienţa anterioară a omului nu se şterge, nu dispare fară a lăsa urme în creier, ci impresiile provocate de realitatea imediată se întipăresc în memorie, cu alte cuvinte, sunt memorate; odată memorate, aceste impresii sunt păstrate (conservate) pentru o anumită perioadă de timp, şi, în cele din urmă, omul are posibilitatea să evoce impresiile dobândite, să-şi amintească de ele, adică să le recunoască sau să le reproducă.

Ansamblul procedeelor de întipărire (memorare), păstrare, reproducere şi recunoaştere a experienţei dobândite anterior, constituie ceea ce în psihologie poartă denumirea de memorie.

Memoria implică în mod necesar succesiunea a trei momente între care există o strânsă unitate: faza de achiziţie (memorarea), faza de păstrare (reţinere) şi faza de reactivare (recunoaştere şi reproducere).

Martorul la care percepţia şi implicit fixarea se produc în mod lent, mai cu seamă când acesta a participat la producerea unor fapte complexe, cu o succesiune rapidă, va rJercepe lacunar şi tot astfel le va memora şi conserva. Martorul la care memorarea (întipărirea) se produce cu uşurinţă, dar in memoria căruia faptele se conservă un interval scurt de timp, ascultat de îndată după producerea faptelor va fi capabil să facă o depoziţie exactă.

Interesul diferenţierii acestor procese psihice e justificat şi de împrejurarea că în marea majoritate a situaţiilor martorul nu e ascultat de îndată după producerea faptelor, adică după întipărirea lor în memorie, ci după o anumită perioadă de timp, ceea ce presupune existenţa unui interval în care faptele sunt păstrate, conservate în memorie. De aici se desprinde următoarea constatare: cu cât intervalul de timp scurs între momentul întipăririi şi cel al evocării este mai lung, deci cu cât perioada de păstrare a informaţiilor este mai îndelungată, cu atât mai mult, cel puţin virtual, există posibilitatea pierderilor din memorie, cu repercusiuni asupra întinderii şi fidelităţii mărturiei.

în cazul mărturiei, memorarea faptelor poate avea atât un caracter deliberat, voluntar cât şi un caracter neintenţionat.

în cazul memorării involuntare datele percepute se întipăresc neintenţionat, subiectul nu-şi propune un scop prealabil şi nu utilizează procedee speciale în vederea memorării.

Dimpotrivă, ceea ce caracterizează memorarea voluntară este existenţa scopului mnemic, căruia i se adaugă folosirea unor mijloace, procedee speciale în vederea realizării scopurilor mnemice. Memorarea voluntară caracterizează acele situaţii în care martorul, conştient de semnificaţia faptului la a cărui producere participă, întrezăreşte posibilitatea chemării sale în faţa organelor judiciare şi, în strădania lui de a ajuta la aflarea adevărului în pricina dată sau din alte motive, face eforturi pentru a reţine faptele percepute.

La cercetarea modului în care se produce procesul memorării în cazul mărturiei, trebuie să deosebim, în afară de formele fundamentale amintite, şi tipurile speciale sau particulare de memorare, deoarece, de caracterul predominant al unuia sau altuia, se leagă importante consecinţe de ordin tactic.

In această privinţă, în psihologie se face distincţie între următoarele forme speciale de memorare:Memorarea logică şi mecanică constituie tipuri speciale ale memorării voluntare, iar criteriul de

diferenţiere e reprezentat de prezenţa sau absenţa înţelegerii la însuşirea informaţiei.In cazul mărturiei, aceste două forme de memorare privesc mai ales fixarea datelor percepute la

nivelul analizatorilor vizual şi auditiv. Aşa, de pildă, memorarea conţinutului unei convorbiri, al unui înscris presupune folosirea unor procedee logice, pe câtă vreme memorarea unor cuvinte, noţiuni fără sens (numere, cifre etc.) presupune folosirea unor procedee mecanice.

Memorarea motrică (motorie) rezidă într-o predispoziţie a subiectului pentru întipărirea a tot ceea ce e legat de mişcare (de pildă, memorarea conţinutului unui act scris de propria mână, întipărirea unor activităţi fizice etc.).

Memorarea plastic-intuitivă presupune capacitatea subiectului de a întipări şi conserva în memorie reprezentările concrete ale faptelor şi obiectelor percepute. Două dintre formele acesteia-memorarea vizuală şi auditivă - prezintă interes deosebit la formarea declaraţiilor martorilor. La tipul vizual e sensibil diferenţiată capacitatea de a reţine imaginile, figurile (înfăţişarea persoanelor, forma obiectelor, culorile etc.), la cel auditiv capacitatea de a reţine şi reproduce fidel sunetele (materialul vorbit, în primul rând) şi zgomotele, prevalează asupra celorlalte forme de memorare.

Memorarea emoţională constă în reţinerea şi reproducerea fidelă, de regulă, a acelor fapte, evenimente, întâmplări legate de sentimente trăite anterior, care au avut un anumit ecou în psihicul persoanei (bucurie, mâhnire, durere, frică etc.).

La anumite categorii de persoane memorarea faptelor este mult uşurată de natura preocupărilor lor profesionale, de cercul intereselor, aptitudinilor, preocupărilor stăruitoare; la aceste persoane se dezvoltă aşa-numita memorare profesională.

în procesul judiciar reproducerea faptelor este, în majoritatea aproape absolută a situaţiilor, separată de momentul perceptiv, de un anumit interval de timp a cărui întindere, variabilă, este determinată de o seamă de factori

legaţi de anevoioasa muncă de cercetare a infracţiunilor.Păstrarea nu constituie o conservare pasivă a informaţiilor ci, dimpotrivă, un proces dinamic în

cursul căruia informaţiile dobândite de martor nu se păstrează în forma în care au fost achiziţionate, ci sunt supuse unor necontenite restructurări, reorganizări ceea ce, virtual, include în sine posibilitatea ivirii unor denaturări.

Cu trecerea timpului, mai curând sau mai târziu, în informaţiile păstrate se înregistrează pierderi datorate procesului uitării.

Uitarea constituie reversul păstrării şi se manifestă sub forma neputinţei reamintirii unor date memorate ori în imposibilitatea recunoaşterii unor evenimente trăite, la o nouă confruntare cu acestea, sau în reproducerea ori recunoaşterea lor eronată.

Cercetările experimentale, precum şi observaţiile de fiecare zi, învederează faptul că timpul şi factorii afectivi acţionează ca principale fenomene de eroziune, de denaturare a informaţiilor memorate.

Alegerea locului unde martorii urmează a fi ascultaţi este de multe ori determinată de considerente de ordin tactic. Legea nu fixează un loc anume. Aşa fiind, ascultarea se poate petrece acolo unde organul judiciar consideră că acesta poate exercita o influenţă favorabilă obţinerii declaraţiilor, după cum, alteori, alegerea locului e impusă de situaţia în care se află cel ce urmează a fi audiat.

De regulă, martorii sunt ascultaţi la sediul organului judiciar (cabinetul organului de urmărire, sala de şedinţe). Alteori, martorii pot fi ascultaţi la locul unde se află la un moment dat, adică la domiciliu sau la locul de muncă (când, de pildă, e necesară realizarea surprinderii ori din alte considerente), sau, în cazul martorilor a căror sănătate nu le îngăduie să se prezinte la sediul organului judiciar, la locul unde se află sub îngrijire (instituţie medicală, domiciliu etc), iar în cazul celor aflaţi în executarea unei pedepse privative de libertate, la locul unde sunt internaţi. Când se scontează în forţa evocatoare a locului săvârşirii infracţiunii martorii pot fi ascultaţi la faţa locului.

Elaborarea planului de ascultare a martorului se plasează în momentul final al activităţii de pregătire în vederea audierii şi se întemeiază pe acele elemente rezultate în urma studierii materialelor cauzei, a precizării cercului de persoane, a modalităţii şi ordinei de chemare a martorilor, a culegerii de informaţii cu privire la martorii importanţi.

Planul de ascultare a martorilor atribuie acestei activităţi un caracter organizat, evită posibilitatea rămânerii nelămurite a unor aspecte, evită, de asemenea, posibilitatea chemării martorilor pentru a fi reaudiaţi, într-un cuvânt asigură acel cadru propice pentru obţinerea unor declaraţii complete şi fidele.

Practica s-a fixat asupra următoarei succesiuni a problemelor pe care trebuie să le cuprindă planul de ascultare: indicarea, într-o anumită ordine a împrejurărilor ce urmează a fi precizate, întrebările, într-o succesiune firească, prin care se tinde la stabilirea împrejurărilor necunoscute, preci zarea datelor deja existente în legătură cu acele împrejurări, precum şi notarea filei dosarului ce confirmă sau infirmă un anumit fapt.

Obţinerea unor declaraţii complete şi exacte depinde în largă măsură de modul în care sunt formulate întrebările, de succesiunea în care sunt adresate, de momentul psihologic în care sunt plasate.

Formularea întrebărilor e impusă de necesitatea acoperirii tuturor aspectelor pricinii, de necesitatea evitării posibilităţii rămânerii nelămurite a unor împrejurări.

La formularea întrebărilor trebuie să se ţină seama de faptul că martorul se poate situa atât pe o poziţie de bună-credinţă cât şi de rea-credinţă. Dacă se ignoră această eventualitate organul judiciar poate

fi surprins nepregătit. Aşa fiind, ţinând seama de diversele atitudini pe care le poate adopta, organul judiciar trebuie să-şi reprezinte răspunsurile probabile pe care le va primi, iar acestea vor constitui punctul de plecare pentru formularea altor întrebări.

Ordinea, succesiunea întrebărilor trebuie să urmeze o linie firească, logică, astfel încât o întrebare să pregătească pe alta, să decurgă în mod firesc una din alta. Când se presupune că martorul se va situa pe o poziţie de rea-credinţă trebuie să se realizeze elementul surprinderii prin adresarea unor întrebări neaşteptate.

Momentul reproducerii aduce martorul în contact nemijlocit cu organul judiciar, cu mediul în care va avea loc audierea. Această împrejurare explică posibilitatea intervenirii unor factori ce se pot repercuta defavorabil asupra capacităţii de comunicare a faptelor. Unii dintre aceştia sunt dependenţi de cel ce compare în calitate de martor, alţii îşi au cauza în ambianţa în care se petrece ascultarea, după cum alţi factori sunt determinaţi, voit sau nevoit, de comportarea celor ce îndeplinesc atribuţiile organelor judiciare.

Momentul reproducerii e puternic marcat de emotivitatea martorului, provocată de mediul, de ambianţa în care are loc comunicarea faptelor, care, de cele mai multe ori se repercutează inhibitor asupra capacităţii de verbalizare.

Această stare emoţională, declanşată într-un moment anterior prezentării în faţa organului judiciar, coincide cu momentul în care martorul, atât de bună cât şi de rea-credinţă, este încunoştiinţat asupra datei şi organului judiciar în faţa căruia e pendinte cauza, adică în momentul chemării sale în calitate de martor.

Pe fondul acestei emotivităţi se desfăşoară o vie activitate de elaborare, de reamintire, de confruntare a faptelor. Cu alte cuvinte, martorul îşi precizează încă de pe acum atitudinea pe care o va adopta în faţa organului judiciar, îşi prepară depoziţia, îşi imaginează întrebările posibile ce îi vor fi adresate şi răspunsurile pe care le va da194.

Această stare emoţională se amplifică în momentul prezentării martorului în faţa organului judiciar, la contactul cu atmosfera în care va face depoziţia.

Organul judiciar trebuie să manifeste o atitudine plină de interes faţă de martor şi depoziţia sa. în această privinţă organul judiciar trebuie să explice că faptul de a depune mărturie reprezintă o îndatorire, să sublinieze importanţa declaraţiilor sale sincere pentru aflarea adevărului, pentru înfăptuirea justiţiei.

Interesul faţă de depoziţiile martorului trebuie să rezulte nu numai din explicaţiile date, din sublinierile făcute, ci să se degaje din întreaga atitudine a organului judiciar.

Evocarea faptelor reprezintă momentul final al proceselor memoriale şi constă în actualizarea legăturilor nervoase temporare sub forma celor două modalităţi de comunicare a experienţei anterioare: reproducerea şi recunoaşterea.

în mărturie, modul comun de obţinere a depoziţiilor îl constituie reproducerea orală care poate îmbrăca forma relatării (evocării, narării, redării) libere (spontane, nedirijate) a faptelor percepute, precum şi forma răspunsurilor la întrebările adresate de organul judiciar (interogatoriul). Paralel cu forma orală, reproducerea poate îmbrăca, în subsidiar, forma depoziţiei scrise personal de către martor.

Ascultarea martorilor sub forma reproducerii orale parcurge în desfăşurarea sa, de regulă, trei momente.

Momentul iniţial debutează cu stabilirea identităţii martorului, continuă cu precizarea raporturilor acestuia cu părţile şi cu pricina, cu depunerea jurământului şi se încheie cu avertismentul adresat asupra obligaţiei de a spune adevărul şi arătarea consecinţelor la care se expune în caz contrar.

Momentul următor îl constituie relatarea liberă a faptelor, moment căruia îi succedă întrebările adresate de către organul judiciar şi primirea răspunsurilor.

1. Contactul iniţial al martorului cu organul judiciar presupune stabilirea identităţii acestuia prin adresarea unor întrebări referitoare la datele personale şi consemnarea răspunsurilor primite în declaraţia scrisă. Când există îndoială asupra identităţii martorului aceasta poate fi stabilită prin orice mijloc de probă, în primul rând pe baza actelor ce servesc la dovedirea stării civile.

2. După ce s-a stabilit identitatea martorului, legea (art. 84 alin. 3, C. pr. pen.) instituie obligaţia cunoaşterii, mai înainte de a se trece la ascultarea propriu zisă, a raporturilor sale cu pricina şi cu părţile, adică a acelor împrejurări ce pot ameninţa serios poziţia de imparţialitate pe care trebuie să se situeze.

In ceea ce priveşte raporturile martorului cu pricina organele judiciare trebuie să aibă în vedere în primul rând interesul material sau moral al acestuia ca pricina să fie soluţionată într-un anumit fel. O aparentă prezumţie de interesare materială sau morală în soluţionarea cauzei există în situaţia în care martorul este soţ sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul ori cu celelalte părţi, persoane pe care legea le dispensează de obligaţia de a depune mărturie. Aceeaşi prezumţie exista şi în cazul rudelor mai îndepărtate cu învinuitul sau inculpatul ori cu celelalte părţi, deşi legea nu le scuteşte de obligaţia de a depune mărturie, precum şi în cazul persoanei vătămate, care, renunţând la calitatea de parte, optează pentru poziţia de martor (chiar şi atunci când este de bună-credinţă, datorită unor puternice elemente de deformare).

3. Pentru a orienta martorul asupra împrejurărilor cu privire la care e chemat să facă declaraţii, în măsura în care e necesar, organul judiciar trebuie să precizeze obiectul cauzei precum şi faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, după care, i se adresează invitaţia de a expune liber tot ceea ce ştie cu privire la acestea.

Expunerea liberă a faptelor, mai cu seamă când priveşte un volum mare de informaţii sau date care comportă un anumit grad de comlexitate, nu înseamnă o simplă reproducere a fenomenelor în forma în care au fost percepute şi memorate. Reproducerea este un proces activ, de gândire în care informaţiile memorate sunt supuse unor modificări, restructurări196. Această particularitate a reproducerii se poate repercuta atât într-o direcţie favorabilă cât şi defavorabilă asupra relatării spontane. Astfel, influenţează adeseori într-un sens defavorabil asupra declaraţiilor, expunerea faptelor într-o altă succesiune decât cea în care acestea s-au produs ori într-o formă schematizată, comprimată. Dimpotrivă, expunerea în ordinea în care au fost percepute, evocarea ordonată, detaliată a faptelor exercită o influenţă pozitivă asupra declaraţiilor martorilor.

4. De regulă, relatarea liberă nu epuizează toate aspectele referitoare la infracţiune sau la făptuitor, cu alte cuvinte, declaraţiile martorului nu acoperă sfera tuturor împrejurărilor pe care le cunoaşte. Aceasta se dato-reşte unor multiple cauze.

Astfel, uneori, omisiunea, cu ocazia relatării libere a unor aspecte, poate avea un caracter deliberat când martorul, cu rea-credinţă, trece sub tăcere fapte, împrejurări bine cunoscute. Alteori, omisiunea unor aspecte are un caracter nedeliberat deoarece martorul nu intuieşte utilitatea acestora pentru aflarea adevărului şi de aceea nu le aminteşte; dar ceea ce a considerat lipsit de importanţă din punctul său de vedere, se dovedeşte a fi important pentru organul judiciar.

Alteori, astfel de omisiuni se datoresc scăpării din vedere, situaţie ce se verifică mai cu seamă in cazul martorilor emotivi sau care întâmpină dificultăţi în exprimarea ordonată a ideilor. în fine, de regulă, în cursul expunerii libere martorul se referă la acele împrejurări pe care şi le aminteşte cu uşurinţă, care stăruie în memoria sa. Dar chiar şi în această din urmă situaţie nu înseamnă că acele aspecte omise au

dispărut din memorie, că nu pot fi restabilite cu ajutorul întrebărilor adresate de organul judiciar menite a completa depoziţiile.

5. Obţinerea, prin mijlocirea întrebărilor adresate martorilor, a unor răspunsuri care să precizeze relatarea liberă este condiţionată însă de modul de comunicare dintre organul judiciar şi martor, de modul de formulare a întrebărilor precum şi de succesiunea acestora.

Astfel, obţinerea răspunsurilor dorite este condiţionată, înainte de toate, de inteligibilitatea limbajului, de modul de formulare, de termenii prin care se exprimă întrebarea. Remarca vizează mai cu seamă întrebările ce se referă la aspecte ce comportă un anumit grad de complexitate. Asemenea întrebări trebuie formulate într-un limbaj pe înţesul celui ascultat astfel încât să fie accesibile şi martorului cu un redus grad de instrucţie. Atât conţinutul de idei pe care îl implică întrebarea, cât şi formularea însăşi trebuie adaptate nivelului de cultură, posibilităţilor de înţelegere ale celui ascultat. Uneori, dintr-un nejustificat sentiment de jenă, martorii nu recunosc că nu au înţeles întrebarea. De aceea, când nivelul cultural al celui ascultat e redus, când întrebarea se referă la aspecte complexe, organul judiciar, prin utilizarea unui limbaj simplu trebuie să explice cu răbdare conţinutul chestiunii adresate, să întrebe martorul dacă a înţeles-o şi chiar să-i adreseze întrebări distincte pentru a verifica acest lucru.

Tot astfel, întrebările trebuie să fie concise şi să se refere la aspecte determinate. Când se urmăreşte precizarea unui mare număr de împrejurări nu e indicat ca toate acestea să fie cuprinse într-o singură întrebare, ci se recomandă disjungerea lor în tot atâtea întrebări câte aspecte comportă răspunsul.

întrebările trebuie adresate într-o anumită ordine, într-o anumită succesiune impusă de sfera şi natura împrejurărilor ce urmează a fi completate şi precizate. Fiecare întrebare trebuie să decurgă în mod firesc din cea anterioară astfel încât adresarea unei întrebări să fie pregătită de cea care i-a precedat, să permită precizarea succesivă a împrejurărilor rămase nelămurite în urma expunerii libere.

Strâns legate de cele dintâi sunt întrebările numite de precizare care, aşa cum ne previne însăşi denumirea, sunt menite a detalia, a atribui exactitate acelor părţi ale depoziţiei care, astfel cum au fost obţinute pe calea relatării libere, suferă de unele impreciziuni.

întrebările de reamintire au menirea de a ajuta martorul la resta-bilirea în memorie a unor fapte, împrejurări temporar uitate.

Legităţile ce guvernează uitarea precum şi modul în care pot fi restabilite în memorie faptele uitate ne sunt cunoscute. De aceea facem trimitere la cel de al doilea moment de formare a procesului psihologic al mărturiei - memorarea (reamintirea prin utilizarea procedeului asociaţiei de idei) precum şi la localizarea, durata şi succesiunea în timp a infracţiunii şi a activităţilor, faptelor ce gravitează în jurul ei.

Intrebările de control îngăduie organelor judiciare posibilitatea verificărtii depoziţiilor martorilor sub raportul realităţii, al exactităţii celor declarate.

6. Mărturia obţinută pe calea relatării libere prezintă, faţă de mărturia obţinută prin mijlocirea interogatoriului, un procent sporit de fidelitate. Principalul neajuns al interogatoriului îl constituie posibilitatea de sugestionare a martorului. De aceea, în practica ascultării persoanelor sunt interzise întrebările tendenţios sugestive precum şi cele sugestive.

Sugestia conduce la „acceptarea fără examen critic a ideilor altei persoane"; martorul aflat sub această influenţă afirmă nu ceea ce în mod real a perceput, ci ceea ce i s-a sugerat.

întrebările ce pot sugera un anumit răspuns sunt denumite, îndeobşte, tendenţios sugestive. Tendenţios sugestive sunt întrebările care fie insinuează, fie provoacă un anumit răspuns scontat şi dorit

de cel ce efectuează ascultarea, fie, în sfârşit, îngrădesc libertatea martorului la una sau alta dintre alternativele pe care întrebarea însăşi le indică.

întrebările tendenţios sugestive au un caracter deliberat; prin adresarea acestora se urmăreşte voit un anumit răspuns ce nu corespunde realităţii.

în funcţie de o seamă de factori, gradul de sugestibilitate al întrebărilor se înscrie în parametri largi; de la întrebări vădit sugestive până la întrebări uşor sugestive.

Martorul trece sub tăcere împrejurări esenţiale pentru a convinge organul judiciar de inutilitatea chemării sale, că declaraţiile sale sunt irelevante, în scopul de a se elibera de obligaţia de a depune mărturie.

După cum se ştie, îndatorirea de a depune mărturie implică, între altele, obligaţia martorului de a se prezenta în faţa organului judiciar ori de câte ori este chemat. De aceea, martorul doreşte să se elibereze de această obligaţie stânjenitoare care înseamnă pierdere de timp, la care se adaugă perspectiva chemării sale repetate atât în faţa organului de urmărire penală cât şi în faţa instanţei de judecată, sau perspectiva tărăgănării procesului. Astfel de martori se recrutează din rândul celor în a căror conştiinţă se reflectă negativ anumite aspecte ale activităţii organelor judiciare.

Organul judiciar trebuie să convingă un asemenea martor de importanţa declaraţiilor sale pentru aflarea adevărului, pentru înfăptuirea justiţiei iar temerea că va fi din nou chemat poate fi înlăturată prin precizarea că dacă declară tot ce ştie, ulterior nu va mai fi citat.

Martorul trece sub tăcere împrejurări esenţiale ori denaturează împrejurări favorabile învinuitului sau inculpatului datorită resentimentelor faţă de acesta, datorită sentimentelor de ură, de invidie, care, de cele mai multe ori se manifestă sub forma răzbunării. O atare poziţie poate fi desprinsă din întreaga atitudine a martorului, din însuşi conţinutul depoziţiei, din însăşi aprecierile sale la adresa părţilor, din „îngroşarea", exagerarea voită a acelor împrejurări ce vin în defavoarea învinuitului sau inculpatului,după cum, alteori, cunoaşterea adevăratelor raporturi dintre martor şi învinuit sau inculpat poate constitui pentru organul judiciar un indiciu în acest sens.

Dacă raporturile dintre martor şi învinuit sau inculpat, dacă atitudinea, conţinutul depoziţiei conduc la concluzia că martorul denaturează faptele în defavoarea învinuitului sau inculpatului, organul judiciar va trebui să-1 determine să părăsească poziţia de rea-credinţă, să-i trezească sentimentul de sinceritate. In acest scop poate utiliza cu succes un procedeu tactic la care ne-am referit într-alt loc: repetarea, pe un ton ferm, înainte de a se adresa întrebări cu privire la împrejurări esenţiale, a obligaţiei de a spuneadevărul şi a gravelor consecinţe de ordin penal la care se expune dacă vanesocoti această obligaţie.

Martorul nu declară tot ce ştie sau prezintă faptele denaturat deoarece dacă ar face depoziţii sincere ar putea fi implicat ca învinuit sau inculpat în cauză, sau din temerea de a fi tras la răspundere penală pentru o faptă săvârşită anterior, rămasă nedescoperită.

Când există temeiuri să se presupună că acesta este motivul pentru care martorul nu face declaraţii adevărate, organul judiciar trebuie să-1 convingă pe de o parte că mai curând sau mai târziu, faptele vor fi oricum descoperite, iar pe de altă parte că declaraţiile sale sincere, ajutorul acordat organelor judiciare reprezintă împrejurări favorabile, de natură a-i uşura situaţia, care vor fi luate în considerare. Nu este însă indicat ca organul judiciar să promită martorului că va păstra secretul asupra faptelor comunicate sau a i se avansa garanţii că va depune toate diligentele pentru a nu fi tras la răspundere penală. Astfel de promisiuni, pe lângă faptul că sunt de natură a ştirbi prestigiul autorităţii cu care e investit organul judiciar, contravin totodată dispoziţiilor legii.

Alteori, tendinţa de a face declaraţii mincinoase e determinată de anumite resentimente ale martorului faţă de organul judiciar, cel mai adeseori de sentimentul de antipatie, datorită unor raporturi anterioare dintre aceştia.

Pentru ca un astfel de martor să poată fi câştigat cauzei, organul judiciar trebuie să adopte o atitudine calmă, plină de respect, de consideraţie. Nu trebuie reactualizate inutil împrejurările anterioare care au dus la deteriorarea raporturilor dintre martor şi organul judiciar, sau, dacă se consideră necesar a fi reiterate aceasta trebuie să se facă în scopul de a i se explica martorului că neînţelegerile din trecut au un caracter privat pe câtă vreme, acum, cel ce efectuează ascultarea e investit cu atribuţiile organului judiciar, iar obţinerea unor declaraţii sincere prezintă cea mai mare importanţă pentru înfăptuirea justiţiei.

Când raporturile dintre martor şi organul judiciar sunt în asemenea măsură deteriorate, în cazurile importante în care acea mărturie reprezintă o însemnată sursă de informare, efectuarea audierii trebuie încredinţată unui alt organ judiciar. (Avem în vedere faza de urmărire penală, în cursul căreia anumite acte, activităţi, între care şi'ascultarea martorilor, pot fi efectuate de un alt procuror sau un alt organ de cercetare decât cel însărcinat cu investigarea cauzei respective.).

In astfel de situaţii organul judiciar trebuie să dea toate asigurările martorului că atâta vreme cât se află sub protecţia sa, răul cu care e ameninţat nu se poate în nici un caz înfăptui. Martorul trebuie convins că de aici încolo se află sub protecţia reală a organului judiciar care va lua toate măsurile pentru a preveni răul cu care e ameninţat el sau membri ai familiei sale. Nu este însă indicat a i se da asigurări martorului în sensul că învinuitul sau inculpatul nu va afla că a depus mărturie în cauză; o asemenea promisiune contravine dispoziţiilor legii potrivit cărora la sfârşitul urmăririi penale învinuitul sau inculpatul are dreptul de a cunoaşte întregul material al cauzei.

Martorul este interesat material sau moral în rezultatul cauzei datorită raporturilor în care se află cu învinuitul sau inculpatul ori cu una dintre părţi: soţi sau rude apropiate, relaţii de amiciţie, de dependenţă de serviciu, de colegialitate, de bună vecinătate etc. Unele dintre aceste raporturi pot fi cunoscute din arătările celor ascultaţi (învinuit sau inculpat, ceilalţi martori) sau din informaţiile culese cu privire la martorii importanţi.

La ascultarea acestor martori organul judiciar trebuie să precizeze faptul că sunt bine cunoscute raporturile în care se află cu învinuitul sau inculpatul ori cu celelalte părţi şi totodată li se va atrage atenţia asupra consecinţelor la care se expun dacă vor depune mincinos.

Caracterul relativ al motivelor ce pot conduce la mărturie mincinoasă, astfel cum au fost înfăţişate în cele ce precedă, e evident. Nu au fost menţionate decât parte dintre ele şi anume cele mai importante. Alături de acestea ar putea fi indicate şi altele, care, ca şi cele dintâi, pot conduce la acelaşi rezultat: mărturia mincinoasă inspirată de sentimentul de simpatie faţă de victimă sau autorul infracţiunii, mărturia inspirată de un interes material datorită coruperii martorului, instigarea la mărturia mincinoasă şi altele.'Luarea în considerare a principalelor cauze ce pot conduce la mărturie mincinoasă este însă utilă deoarece constituie punctul de plecare al unor preţioase indicaţii tactice cu a căror observare trebuie efectuată ascultarea martorilor în una sau alta dintre situaţiile menţionate.

Dacă procedeele tactice utilizate nu au avut efectul psihologic scontat, dacă există temeiuri a considera de rea-credinţă declaraţiile martorului, când acestea sunt contrazise de probele existente în cauză, din punct de vedere tactic, nu se recomandă, cele mai adeseori, dezvăluirea de îndată a contradicţiilor, a inexactităţilor ci acestea trebuie consemnate exact şi păstrate în rezervă pentru cel mai potrivit moment psihologic de demascare a poziţiei de nesinceritate. Pentru aceasta se impune alegerea celui mai propice moment, a unui moment de descumpănire, de deconcertare, care să facă posibilă înfrângerea rezistenţei opuse, iar pe de altă parte, prezentarea progresivă a probelor care dovedesc

caracterul mincinos al celor declarate, adică a probelor a căror forţă demascatoare se înscrie într-o linie mereu ascendentă, de la cele mai puţin convingătoare până la cele decisive, peremptorii. Probele menite a dovedi neadevărul celor afirmate trebuie să convingă martorul de inutilitatea perseverării în minciună, să-1 determine să abandoneze poziţia de rea-credinţă.

Procedeul tactic în vederea demascării caracterului mincinos al depoziţiilor martorilor, a cărui eficienţă e necontenit verificată în practica audierii îl constituie adresarea unor abile întrebări cu privire la împrejurări de detaliu, accesorii, referitoare la fapte, acţiuni, activităţi, persoane, obiecte etc, care se află într-un anumit raport cu infracţiunea săvârşită sau cu făptuitorul acesteia.

Bibliografie

1. Aurel Ciopraga – Criminalistică – Tratat de tactică Ed. Gama Iaşi 1996

2. Aurel Ciopraga – Criminalistică – Ed. Chemarea Iaşi

3. Tiberiu Bogdan – Probleme de psihologie judiciară

4. Ion Mircea – Criminalistică Lumina Lex Bucureşti 2001

5. Lucian Ionescu – Criminalistică – Note de curs Ed. Universităţii Creştine Dimitrie Cantemir Bucureşti 2002