tacerea si cuvantul

1
TĂCEREA şi CUVÂNTUL Astăzi vorbim tot mai mult şi mai goliţi de sens, şi tăcem tot mai puţin, iar când tăcem o facem pentru că nu avem răspunsuri, şi nu pentru că în această tăcere vrem tocmai să găsim răspunsuri, adică să ne regăsim pe noi înşine, să regăsim sinele ontologic. Numai în tăcere se poate cunoaşte cineva pe sine ca negrăit şi numai aşa se poate apropia şi de Dumnezeu, care este infinit mai negrăit. Persoanele umane pot comunica între ele atât prin vorbire cât şi prin tăcere, dar cine vorbeşte tot timpul este imposibil să nu greşească, căci acela îşi închipuie că toate se pot înţelege şi se pot mărgini de mintea proprie, însă trebuie înţeles că tăcerea înseamnă mai mult decât simplă abţinere de la a vorbi, ea fiind o stare care se referă mai mult la interiorul nostru şi nu la cele exterioare. Omul, de-abia când îi iei totul are şansa să se vadă pe el însuşi cum arată, cum este el de fapt, şi omul zilelor noastre tocmai de aceasta se sperie mai ales, de teama de a rămâne cu el însuşi şi de grija zilei de mâine. Diavolul ştie că dacă îi dă prilej omului să petreacă în linişte va începe să-şi de seama de lipsa de valoare a lumii văzută doar prin plăcerile ei şi mai ales de „prilejurileˮ zilnice pe care aceasta le oferă patimilor lui. Cei mai mulţi dintre oameni ajung să creadă că ştiu răspunsurile la toate problemele şi se consideră pregătiţi să vorbească indiferent de ce presupune subiectul discuţiei, devenind un fel de născători de cuvinte, considerând că atâta timp cât nu sunt muţi trebuie să şi vorbească. Dar din fericire mai este şi o altă categorie de oameni care trăiesc şi se cultivă în lumea tăcerii, iar aceştia tac nu pentru că nu au ce spune, ci mai ales din cauza nereceptivităţii sufleteşti a celor din jur. Dacă mulţi vorbesc în deşert, aceasta se datorează unei căderi din normalitate, iar recuperarea acestui firesc din noi nu se poate face decât prin tăcere, căci scopul acesteia nu este să uităm cuvintele şi să rămânem fără grai, ci doar să ne păstram sufletul neclătinat şi netulburat. Numai în tăcere omul se deschide lui însuşi, îl învaţă să asculte o lume care nu este cea a sunetului, ci a unei cântări interioare, a frumuseţii ce vine dinăuntru, de acolo de unde se află taina lui, centrul lui, Împărăţia Cerurilor ce are temelie pe Hristos. Aşa cum sunt multe feluri de a vorbi, înseamnă că sunt cel puţin atâtea feluri şi de a tăcea. A tăcea dintr-o sărăcie interioară poate fi o infirmitate, a tăcea pentru că urmăreşti răul este sigur un păcat, dar a tăcea mai ales din abundenţa unei forţe interioare, din setea şi voinţa îndreptată către Absolut, către Dumnezeu, este regăsirea drumului adevărat pe care trebuie să mergem, este spor şi frumuseţe, este viaţa veşnică. Dintre toate tăcerile, cea mai frumoasă tăcere va rămâne cea a lui Dumnezeu, pentru că este vie, desăvârşită şi vindecătoare, însă este totodată şi tăcerea care are cel mai frumos „sunet”. Adâncul nostru este lucrător numai în tăcere prin puterea şi curăţia rugaciunii, căci el se întâlneşte cu însuşi Duhul dumnezeiesc ce atrage cu putere privirea spre viaţa şi bogăţia acestui adânc, şi pentru că Duhul Sfânt este dincolo de adâncul omenesc se naşte aici o cunoştinţă, cunoscută numai de el, pe care o comunică şi celorlalţi mai mult prin felul în care se comportă decât prin cuvinte. În această tăcere te întâlneşti cu ceva care duce iar la tăcere. Cu alte cuvinte, cel care nu a învăţat să tacă mai întâi, nu ştie nici să vorbească, căci numai cel ce a învăţat tăcerea va afla şi rostul vorbirii, dar mai ales când să vorbească, şi chiar şi atunci cuvintele lui vor fi „drese cu sare”, vor fi cuvintele ce vin după tăcere şi nu înainte de a o afla pe aceasta. Din punct de vedere teologic cuvintele pot fi considerate ca manifestări ale sufletului nostru în afară, suflet asupra căruia Dumnezeu a suflat „suflare de viaţăˮ, iar odată rostite aceste cuvinte, ele capătă o libertate proprie pe care nu o mai putem îngrădi şi devin puteri ce săvârşesc binele sau răul, puteri ce ne vor depăşi toată viaţa, până la judecata finală, care fie ne vor apăra, fie ne vor condamna. Oamenii simt veşnic nevoia să comunice între ei, celălalt fiind astfel viaţa noastră, fie că mă ascultă fie că-mi vorbeşte. Ca să simţim că trăim trebuie să comunicăm, să împărtăşim reciproc iubirea, viaţa cu adevărat fiind între doi sau mai mulţi, iar eu fiindcă vreau să trăiesc pe celălalt sau pe ceilalţi, îi vreau veşnic parteneri de comunicare. Cu cât mintea s-a eliberat de patimi pentru răstimpuri mai largi, adică le-a veştejit mai mult, cu atât înaintează mai mult în contemplarea şi gustarea bunurilor dumnezeieşti si, deşi trăind în afară de noi înşine ne mărginim mereu, înlăuntrul nostru se află Împărăţia cerurilor care este tăcerea lui Dumnezeu la care nu se poate ajunge decât prin tăcere şi nu prin vorbărie multă. Punctul de întâlnire cu Dumnezeu este inima spirituală a omului ca centru fiinţial al acestuia şi este totodată locul cunoaşterii de sine, al depăşirii eu-lui propriu, în care omul se cunoaşte aşa cum este cu adevărat. Sfântul Isaac Sirul spunea ca, cuvântul este unealta lumii acesteia, iar tăcerea este taina veacului viitorˮ, căci viaţa îngerilor şi a drepţilor din lumea cealaltă este o nesăturare veşnică de vederea lui Dumnezeu, de dorinţa neîncetată de a fi mereu cu El, într -o uimire şi o bucurie de negrăit prin cuvânt sau orice comparaţie de ordin intelectual, pământesc.

Upload: vasile-negus

Post on 04-Dec-2015

212 views

Category:

Documents


0 download

DESCRIPTION

Cei mai mulţi dintre oameni ajung să creadă că ştiu răspunsurile la toate problemele şi se consideră pregătiţi să vorbească indiferent de ce presupune subiectul discuţiei, devenind un fel de născători de cuvinte, considerând că atâta timp cât nu sunt muţi trebuie să şi vorbească. Dar din fericire mai este şi o altă categorie de oameni care trăiesc şi se cultivă în lumea tăcerii, iar aceştia tac nu pentru că nu au ce spune, ci mai ales din cauza nereceptivităţii sufleteşti a celor din jur. Dacă mulţi vorbesc în deşert, aceasta se datorează unei căderi din normalitate, iar recuperarea acestui firesc din noi nu se poate face decât prin tăcere, căci scopul acesteia nu este să uităm cuvintele şi să rămânem fără grai, ci doar să ne păstram sufletul neclătinat şi netulburat.

TRANSCRIPT

Page 1: Tacerea Si Cuvantul

TĂCEREA şi CUVÂNTUL

Astăzi vorbim tot mai mult şi mai goliţi de sens, şi tăcem tot mai puţin, iar când tăcem o facem

pentru că nu avem răspunsuri, şi nu pentru că în această tăcere vrem tocmai să găsim răspunsuri, adică

să ne regăsim pe noi înşine, să regăsim sinele ontologic. Numai în tăcere se poate cunoaşte cineva pe

sine ca negrăit şi numai aşa se poate apropia şi de Dumnezeu, care este infinit mai negrăit. Persoanele

umane pot comunica între ele atât prin vorbire cât şi prin tăcere, dar cine vorbeşte tot timpul este

imposibil să nu greşească, căci acela îşi închipuie că toate se pot înţelege şi se pot mărgini de mintea

proprie, însă trebuie înţeles că tăcerea înseamnă mai mult decât simplă abţinere de la a vorbi, ea fiind o

stare care se referă mai mult la interiorul nostru şi nu la cele exterioare. Omul, de-abia când îi iei totul

are şansa să se vadă pe el însuşi cum arată, cum este el de fapt, şi omul zilelor noastre tocmai de

aceasta se sperie mai ales, de teama de a rămâne cu el însuşi şi de grija zilei de mâine. Diavolul ştie că

dacă îi dă prilej omului să petreacă în linişte va începe să-şi de seama de lipsa de valoare a lumii

văzută doar prin plăcerile ei şi mai ales de „prilejurileˮ zilnice pe care aceasta le oferă patimilor lui.

Cei mai mulţi dintre oameni ajung să creadă că ştiu răspunsurile la toate problemele şi se consideră

pregătiţi să vorbească indiferent de ce presupune subiectul discuţiei, devenind un fel de născători de

cuvinte, considerând că atâta timp cât nu sunt muţi trebuie să şi vorbească. Dar din fericire mai este şi

o altă categorie de oameni care trăiesc şi se cultivă în lumea tăcerii, iar aceştia tac nu pentru că nu au

ce spune, ci mai ales din cauza nereceptivităţii sufleteşti a celor din jur. Dacă mulţi vorbesc în deşert,

aceasta se datorează unei căderi din normalitate, iar recuperarea acestui firesc din noi nu se poate face

decât prin tăcere, căci scopul acesteia nu este să uităm cuvintele şi să rămânem fără grai, ci doar să ne

păstram sufletul neclătinat şi netulburat. Numai în tăcere omul se deschide lui însuşi, îl învaţă să

asculte o lume care nu este cea a sunetului, ci a unei cântări interioare, a frumuseţii ce vine dinăuntru,

de acolo de unde se află taina lui, centrul lui, Împărăţia Cerurilor ce are temelie pe Hristos. Aşa cum

sunt multe feluri de a vorbi, înseamnă că sunt cel puţin atâtea feluri şi de a tăcea. A tăcea dintr-o

sărăcie interioară poate fi o infirmitate, a tăcea pentru că urmăreşti răul este sigur un păcat, dar a tăcea

mai ales din abundenţa unei forţe interioare, din setea şi voinţa îndreptată către Absolut, către

Dumnezeu, este regăsirea drumului adevărat pe care trebuie să mergem, este spor şi frumuseţe, este

viaţa veşnică. Dintre toate tăcerile, cea mai frumoasă tăcere va rămâne cea a lui Dumnezeu, pentru că

este vie, desăvârşită şi vindecătoare, însă este totodată şi tăcerea care are cel mai frumos „sunet”.

Adâncul nostru este lucrător numai în tăcere prin puterea şi curăţia rugaciunii, căci el se întâlneşte cu

însuşi Duhul dumnezeiesc ce atrage cu putere privirea spre viaţa şi bogăţia acestui adânc, şi pentru că

Duhul Sfânt este dincolo de adâncul omenesc se naşte aici o cunoştinţă, cunoscută numai de el, pe care

o comunică şi celorlalţi mai mult prin felul în care se comportă decât prin cuvinte. În această tăcere te

întâlneşti cu ceva care duce iar la tăcere. Cu alte cuvinte, cel care nu a învăţat să tacă mai întâi, nu ştie

nici să vorbească, căci numai cel ce a învăţat tăcerea va afla şi rostul vorbirii, dar mai ales când să

vorbească, şi chiar şi atunci cuvintele lui vor fi „drese cu sare”, vor fi cuvintele ce vin după tăcere şi nu

înainte de a o afla pe aceasta. Din punct de vedere teologic cuvintele pot fi considerate ca manifestări

ale sufletului nostru în afară, suflet asupra căruia Dumnezeu a suflat „suflare de viaţăˮ, iar odată rostite

aceste cuvinte, ele capătă o libertate proprie pe care nu o mai putem îngrădi şi devin puteri ce săvârşesc

binele sau răul, puteri ce ne vor depăşi toată viaţa, până la judecata finală, care fie ne vor apăra, fie ne

vor condamna. Oamenii simt veşnic nevoia să comunice între ei, celălalt fiind astfel viaţa noastră, fie

că mă ascultă fie că-mi vorbeşte. Ca să simţim că trăim trebuie să comunicăm, să împărtăşim reciproc

iubirea, viaţa cu adevărat fiind între doi sau mai mulţi, iar eu fiindcă vreau să trăiesc pe celălalt sau pe

ceilalţi, îi vreau veşnic parteneri de comunicare. Cu cât mintea s-a eliberat de patimi pentru răstimpuri

mai largi, adică le-a veştejit mai mult, cu atât înaintează mai mult în contemplarea şi gustarea bunurilor

dumnezeieşti si, deşi trăind în afară de noi înşine ne mărginim mereu, înlăuntrul nostru se află

Împărăţia cerurilor care este tăcerea lui Dumnezeu la care nu se poate ajunge decât prin tăcere şi nu

prin vorbărie multă. Punctul de întâlnire cu Dumnezeu este inima spirituală a omului ca centru fiinţial

al acestuia şi este totodată locul cunoaşterii de sine, al depăşirii eu-lui propriu, în care omul se

cunoaşte aşa cum este cu adevărat. Sfântul Isaac Sirul spunea ca, „cuvântul este unealta lumii acesteia,

iar tăcerea este taina veacului viitorˮ, căci viaţa îngerilor şi a drepţilor din lumea cealaltă este o

nesăturare veşnică de vederea lui Dumnezeu, de dorinţa neîncetată de a fi mereu cu El, într-o uimire şi

o bucurie de negrăit prin cuvânt sau orice comparaţie de ordin intelectual, pământesc.