1

UNIVERSITATEA DE ARTE

TÂRGU-MUREŞ

Rezumatul tezei de doctorat

T e a t r u l r o m â n e s c

între constrângerea ideologică şi ideologia libertăţii

CONDUCĂTOR DOCTORAT: PROF. UNIV. DR. MIHAI SIN UNIVERSITATEA DE ARTE TÂRGU-MUREŞ

DOCTORAND:

GAVRIL BORODAN

-2010-

2

Cuprins Capitolul I Despre ideologii /i libertate 1.1 Teatrul de umbre: o metafizică sinistră 1.2 Când fiara are chip de om 1.3 Criza /i anticamera mor/ii Capitolul II 1787 -1949: Zestrea burghezo – moşierească 2.1 Clădiri de teatru 2.2 Actori 2.3 Regizori 2.4 Şcoli de teatru 2.5 Dramaturgia 2.6 Teoria teatrului 2.7 Managementul teatral 2.7.1 Managementul în teatrul subvenţionat 2.7.2 Managementul companiilor particulare Capitolul III 1949 – 1989: Uitarea! 3.1 Naţionalizarea 3.2 De ce au avut nevoie comuniştii de teatru 3.3 Secretariatele literare: poarta de intrare a ciumei roşii în teatre 3.4 Critică teatrală cu limba de lemn 3.5 Cenzura între mit şi realitate 3.6 Managementul teatrului în perioada comunistă 3.7 Clădiri de teatru şi instituţii 3.8 Regizori 3.9 Şcoli de teatru Capitolul IV 1990 – 2010: The Theater is dead. Long live the Theater! 4.1 Gâlceava zeiţelor poeticii la mormântul Thaliei 4.2 Managementul teatral: o fata morgana 4.3 Şcoli de teatru 4.3.1 Învăţământul universitar 4.3.2 Învăţământul preuniversitar de teatru 4.4 Clădiri 4.5 Constan/a: ambi/ii de/arte pe banii contribuabililor 4.6 Ion Luca Caragiale – 125 de ani în singurătate

3

Capitolul I

Despre ideologii !i libertate

Antoine Destutt de Tracy a creat termenul de ideologie la sfârşitul secolului XVIII în

urma studiului originii ideilor încercând apoi să le structureze pe specializări. Ideile sunt politice,

juridice, morale, religioase, artistice, filozofice şi după ce sunt diseminate devin o parte a

conştiinţei sociale. Ideologiile prezintă, interpretează şi evaluează lumea motivându-/i op/iunile

în detrimentul altora. În orice societate, ideea dominantă este întotdeauna aceea a conducătorului

care dispune la discreţie de mijloacele materiale.

Oamenii au fost şi vor fi creatorii, apoi produsul istoriei. În aceste condiţii ei au avut

nevoie de un sistem determinat de norme morale. Religioasă ori laică, morala a relevat faptul că

normele şi comportamentul exprimă nevoile şi interesele reale ale oamenilor. Filozofii şi

esteticienii le-au spus oamenilor cum ar trebui să trăiască şi ei s-au conformat modelându-şi

existenţa între o molimă şi un război, între un ritual de botez şi un ceremonial de înmormântare.

Dar ei au simţit nevoia să se cunoască nu numai sub aspect fizic, ci şi sub cel psiho-socio-

cultural. În consecinţă, operele de artă ilustrează până la urmă o idee, reflectând interesele

timpului şi (sau) sunt instrumentul de propagare a unor ideologii. Meşteşugari sau artişti, oamenii

şi-au răsfrânt imaginea atât în religii cât şi în viaţa laică. Şi atunci a început o polemică nesfârşită

între creatorii de artă şi publicul lor. Cui se adresează opera de artă? Dacă artistul transmite un

mesaj când creează o operă de artă, atunci el produce şi un public. Dacă un artist îşi formează un

public, la rândul lui publicul îşi va forma un artist.

Pentru ca publicul să reacţioneze în faţa creaţiei unui artist trebuie găsite elemente

4

comune. Limbajul însuşi reprezintă un astfel de sistem simbolic comun, care reuneşte artistul şi

publicul. Ştim însă că nimic nu e veşnic. Întotdeauna a existat tendinţa ca arta să spargă barierele

culturii care a generat-o şi căreia îi aparţinea în mod tradiţional, până la desfiinţare. Aşa a apărut

ideea de avangardă. Apoi deconstrucţia. Dar deconstrucţia presupune cunoştiinţe imense, pentru a

nu deveni superficială. Când cunoaşterea influenţează lumea artei, artistul şi publicul lui devin cu

adevărat liberi. Jumătatea de măsură, degenerează în exhibiţionism.

Francis Bacon a sesizat în „Noul organon” încă din Renaştere că oamenii au conştiinţa

bântuită de erori, păreri şi idei false, iar intelectul trebuie să lupte permanent pentru a instaura sau

restaura ştiinţa. Oamenii sunt subiectivi. Ei denaturează lucrurile pentru că au prejudecăţi şi spirit

mărginit. Fără intelect, simţurile omului se îmbolnăvesc. În proporţii variabile însă, relatia simţ-

intelect poate desfigura o societate dacă nu este dozată atent.

Secolul XX a fost epoca marilor militantisme ideologice şi acum se ajunge la maximă

ideologizare a ideii de literatură şi artă din motive de cele mai multe ori politice. Artele şi

literatura sunt constituite în numele unei ideologii, servesc ideologii şi produc ideologii iar

oamenii consumă fără discernământ. Din fericire ideologiile au un caracter polemic, de aceea

inevitabil ele intră în conflict cu alte ideologii. Cineva este în permanenţă pro sau contra,

constructiv sau distructiv, pozitiv sau negativ. Ideologia marxistă fundamenta rolul maselor în

realizarea progresului moral, definea libertatea voinţei drept capacitate de a acţiona în cunoştinţă

de cauză, conferea acţiunilor sociale ale individului, rolul de criteriu de apreciere a judecăţilor şi

sentimentelor sale morale. Omului i se inocula ideea că reflectarea conştientă de către individ, a

propriei existenţe, exprimă unicitatea persoanei în relaţiile cu ceilalţi oameni. Pentru aceste idei

au murit milioane de oameni. După o vreme cineva decretează că au fost erori regretabile. Unii

îşi cer scuze.

Fenomenul crizei culturale a fost pentru prima oară abordat la sfârşitul secolului XIX. La

scurt timp apare ideea de avangardă. Apoi se înfiinţează în Rusia mişcarea „Proletkult”

caracterizată printr-o respingere totală a tradiţiei culturale pe motiv că e burgheză. Aşa s-a născut

cultura proletară focalizată pe demnitatea omului muncitor /i pe principiul colectivismului.

Brusc, tradiţiile culturale, schimbările relativ naturale a dezvoltării artistice au fost

distruse. Literatura şi arta ideologică extremă nu au dus lipsă de critici şi de adepţi fanatici.

Oamenilor li s-a dat de lucru, consumându-şi energia pentru un munte de maculatură literară

comunistă. Aşa credem azi. Cu două decenii în urmă credeam că e artă. Dacă în secolul XVIII se

5

considera că ideologiile pot rezolva toate problemele, la sfârşitul secolului XX se proclama

eşecul şi moartea ideologiei. Eroare!

1.2 Când fiara are chip de om

Dincolo de ştiinţa discursului literar, Dostoievski a intuit genial toate ororile

comunismului, avertizându-ne că stăpânii ideologiilor au la îndemână o arma mai

înspăimântătoare decât orice armă convenţională: haosul controlat. Acest microb odată lansat în

economia, religia şi cultura unui popor pătrunde până în cele mai mici structuri ale societăţii,

afectându-i sănătatea. Cea mai distrugătoare revoluţie a secolului XX, a fost precedată /i

prorocită în paginile revistelor literare /i artistice ale cercurilor boeme sau în romane ca de pildă

„Demonii” de F. M. Dostoievski, înainte de a erupe pe străzile Petrogradului. Şi oamenii au

crezut că le va fi mai bine trăind pe principiul colectivismului. După aproape un secol de

existenţă, comunismul s-a dovedit a fi un răsunător eşec. Libertatea, fraternitatea, egalitatea atât

de dorite, s-au transformat în lanţuri.

Din păcate, teatrul a avut dintotdeauna două feţe: artă şi instrument de propagandă. În

România, diferite grupări s-au folosit de teatru chiar la primele lui manifestări sub formă cultă,

pentru a-şi atinge scopuri ascunse. În perioada interbelică scandalurile izbucneau fără motiv în

sălile de spectacol, mai ales atunci când se jucau spectacole cu caracter naţionalist, sau autorul

dramatic împărtăşea anumite crezuri care nu erau pe placul altor grupări. Ar putea acest fapt

explica desfiinţarea puţinelor teatre existente şi lipsa de sprijin financiar din partea statului, a

numeroaselor asociaţii din oraşele mari care îşi doreau un teatru stabil? Trei teatre au dispărut în

perioada interbelică în numele crizei. Pentru două dintre ele care abia se înfiinţaseră la Chişinău

şi Cernăuţi s-ar putea găsi o explicaţie în faptul că erau foarte aproape de Uniunea Sovietică. Dar

pentru Craiova?

Comuniştii au avut o extraordinară abilitate de a insufla opiniei publice ideea că ei nu fac

nimic rău artei, cucerind astfel relativ uşor firava redută a culturii româneşti, după ce aceasta

fusese zdruncinată din temelii de criza interbelică. Cum ar putea fi acuzat cineva care spune că

muncitorul sau omul de artă o duce prost, că nu are condiţii de viaţă şi muncă? Cum să nu se

revolte cititorul sau publicul, atunci când i se aducea la cunoştinţă că proletarul era bătut crunt de

slugile capitalismului, când îndrăznea să-şi ceară drepturile? Că intoleranţa, schimbările dese de

guverne şi odată cu ele şi politica, îi obliga pe actorii români la eforturi de neimaginat pentru

actorii occidentali. Comunismul a controlat total literatura, arta, mass-media şi azi privind în

6

urmă (cu detaşare?), putem afirma că majoritatea membrilor societăţii comuniste, poartă în

bagajul lor cultural amprenta ei.

După momentul 1989, mass-media aproape inexistentă timp de 40 de ani în România,

importată din Europa şi SUA, a fracturat în timp record ideea de naţionalism cultivată de

Ceauşescu, punând la zid orice încercare de manifestare a artelor în această direcţie. Teatrul

românesc s-a fărâmiţat în bucăţele, iar maşina comunistă de produs cultură şi-a pierdut pur şi

simplu direcţia. Deocamdată e greu de decelat cultura autentică, de pseudocultura comunistă

pentru că, din nefericire, statul român, în cele două decenii postcomuniste nu a avut o politică

culturală. Încă nu ştim de ce, din întâmplare sau voit, românii nu mai pot comunica azi. Ştim doar

că func/ia principală a limbajului este aceea de comunicare a unui mesaj dincolo de el însuşi

către un semen capabil să-l recepţioneze adecvat căci limbajul controlează şi echilibrează psihicul

uman dirijând afectivitatea în direcţia dorită (creaţie, acţiune etc.), iar cuvântul capătă valoare de

simbol. Probabil că în România postcomunistă s-au pierdut simbolurile şi valoarea lor iar

catharsisul lui Aristotel se ascunde azi în dosul unui zâmbet maliţios de circumstanţă. Teatrul

mortal semnalat de Brook cu o jumătate de secol în urmă şi-a extins tentaculele asupra întregii

culturi. Arta a fost de multe ori o căruţă trasă de ideologi în direcţia dorită.

În România comunistă s-au scris tot felul de piese: realiste, suprarealiste, suprarealist

socialiste, aluzive, alegorice, metaforice, parabolice. În primul rând prin dramaturgia de comandă

ideologică s-a încercat introducerea unui alt produs: omul uman, revolu/ionar, nou, /i mai

recent, omul hiperrealist sau hiperinteriorizat. Paralel cu dramaturgia comandată, a mai existat

însă o dramaturgie care a creat lucrări nonconformiste /i dezideologizate, rezistente la cenzură

chiar cu riscul de a nu ajunge la cunoştinta publicului. În communism, ideologia le cerea

oamenilor de teatru să schimbe oamenii, după 1990 li s-a cerut să renun/e la parabolă /i

metafore, să schimbe ritmul interior al pieselor pentru a fi în concordan/ă cu ritmul noii vie/i

libere. O parte a esteticienilor au sperat că teatrul nu va mai fi folosit ca o armă, ci ca o plăcere,

că dramaturgii vor scrie despre oameni normali care trec, ca atâ/ia al/ii, prin abera/iile /i

complica/iile vie/ii. Cealaltă parte, lucrează detaşat în penumbră, mirându-se din când în când

cu zgomot, că teatrul şi-a pierdut suflul şi ritmul. Şi are dreptate căci nu se ştie la ordinul cui,

teatrul românesc s-a conformat, renun/ând la ritmul lui A. P. Cehov, William Shakespeare,

Henrik Ibsen sau Sofocle.

7

Capitolul II

Zestrea burghezo–moşierească

2.1 Clădiri de teatru

Cultura se defineşte prin totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de omenire în

procesul practicii social-istorice, precum şi a instituţiilor necesare pentru crearea şi comunicarea

acestor valori. Componentele culturii formează un patrimoniu cultural: literatură, muzică şi arte

interpretative, arte vizuale, mijloace audio-vizuale, găzduite de muzee, galerii de artă, biblioteci,

edituri, librării, săli special construite sau adaptate ad-hoc situaţiilor impuse de moment.

După ce a fost ţinută în lagărul comunist, cultura a fost supusă haotic regulilor liberei

concurenţe. Acum statul nu mai avea nevoie de teatru. Ştim că de multe ori produsele artistice şi

cei care le-au produs trebuie protejaţi şi încurajaţi de stat, asociaţii sau persoane, mai ales de către

statele care se confruntă cu situaţii economice instabile, În aceste condiţii, statul este dator să

înfiinţeze şi să supravegheze cadrul organizatoric şi legislativ care să asigure dezvoltarea

culturală. Dar cultura din România, a beneficiat în ultimul timp doar de…dispreţul statului.

Vreme de un secol, din a doua jumătate a sec. XIX, şi prima jumătatea a sec. XX, cultura

românească a avut un drum ascendent. Din punct de vedere sectorial şi teritorial, dezvoltarea a

fost inegală. În primul rând fostele capitale politico-adminstrative - Bucureşti şi Iaşi - îşi vor

păstra monopolul asupra culturii.

Criza economică din perioada interbelică a accelerat sau a frânat brutal anumite sectoare

ale culturii căci modernismul afiliat ideilor avangardismului şi mişcările procomuniste au avut o

ţintă comună: distrugerea civilizaţiei creştine, abrutizarea şi degradarea maselor de oameni pentru

a-i înrobi şi transforma în animale de povară în numele libertăţii.

La începutul celei de a doua jumătăţi a secolului XIX, cultura capătă legitimitate prin

înfiinţarea în cadrul guvernului a unui minister care de la caz la caz a avut atribuţiuni mai

restrânse sau extinse, incluzând de multe ori în sfera de preocupare, segmente aparţinând altor

ministere care nu aveau neaparat legătură cu obiectul principal de activitate al acestuia.

Succesiunea alertă a guvernelor şi a miniştrilor care au prezidat cultura în România nu a fost de

natură să încurajeze preocupările pentru un studiu aprofundat al fenomenului. Unii miniştri şi-au

facut datoria din plin, în timp ce alţii, mânaţi de interese obscure, de conjunctură, şi-au lăsat doar

8

numele în arhive iar cultura a făcut salturi spectaculoase sau regrese umilitoare ca beneficiar

necondiţionat al legilor mai mult sau mai puţin inspirate.

Dacă în prima jumătate a sec. XIX, teatrul românesc a fost marcat de căutarea unei

identităţi, din momentul inaugurării Teatrului cel Mare, se poate vorbi de o efervescenţă

creatoare, o luptă continuă cu autorităţile pentru afirmarea unei mişcări teatrale la nivel naţional

şi crearea unei infrastructuri, care a durat mai mult de un secol.

Datorită sărăciei cercetărilor în domeniul artei spectacolului de teatru, încă nu s-a stabilit

cu certitudine, care este cea mai veche clădire construită pentru a găzdui spectacole.

Arad În toamna anului 1817 Iacob Hirschl deschide prima stagiune cu spectacolul Cenuşăreasa

susţinut de trupa lui Johann Cristoph Kunz în teatrul construit de el. Ridicarea clădirii teatrului

arădean care există şi azi, a început în anul 1872 şi s-a încheiat în 1874, an în care au avut loc şi

primele reprezentaţii.

Bacău Neculai Drăgoianu construieşte în anul 1873, o sală destinată reprezentaţiilor teatrale

inaugurată în 1874. În 1929 este inaugurat palatul Mărăşti care va găzdui un hotel, un

cinematograf /i un teatru unde funcţionează azi Teatrul Municipal "Bacovia".

Botoşani Prin 1860 se construieşte prima sală de teatru cunoscută sub denumirea „Teatrul

Petrache Cristea”, cu scenă, două rânduri de loji, parter, orchestră şi celelalte accesorii. În

ianuarie 1912 se constituie „Societatea pe acţiuni Teatrul Eminescu” având drept scop ridicarea

unui teatru.. La 23 septembrie acelaşi an, s-a pus piatra fundamentală a construcţiei care a fost

terminată doi ani mai târziu. Clădirea bombardată la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi

modificată apoi, există şi azi.

Brăila Hotelul Rally construit la mijlocul secolului XIX era o clădire multifuncţională reunind

sub acelaşi acoperiş hotel, club, restaurant, cinematograf, arenă de vară, cofetărie, sală de

spectacole. Teatrul Rally va fi cedat de proprietarul său - Dumitru Ionescu, fost primar al Brăilei

– Primăriei oraşului prin testament, în 1910.

Bucureşti Prima sală de teatru din Bucureşti, a fost cea de la Cişmeaua roşie rezultată din

modificarile unui club cu o arhitectură modestă, la cererea Domniţei Ralu, fiica lui Caragea-

Vodă, în 1817. La scurt timp, bucătarul italian Ieronim Momolo, construieşte în centrul capitalei

o sală care se va numi Teatrul „Momolo”. În 1836, Societatea Filarmonică cumpără Hanul

Câmpinencii pentru a construi un Teatru Naţional. În 1840, Domnitorul Alexandru Ghica aprobă

proiectul. Cinci ani mai târziu este ales planul arhitectului vienez Heft. În 1852 se deschide

9

Teatrul cel Mare din Bucureşti, primul director fiind Costache Caragiale. Clădirea a fost

construită în stil baroc. Prima reprezentaţie a avut loc la 31 decembrie 1852 cu piesa „Zoe sau Un

amor românesc”. Tot în această perioadă, pe Calea Victoriei, se construieşte sala Bossel unde se

joacă teatru frecvent.

În 1864 Teatrul cel Mare devine instituţie publică de cultură, printr-un decret semnat de

primul ministru de atunci, Mihail Kogălniceanu. Prin Legea pentru organizarea şi administrarea

teatrelor în România, promulgată la 6 aprilie 1877, lua fiinţă Teatrul Naţional din Bucureşti.

Teatrul Comedia Din iniţiativa lui Emil Lahovari, arhitectul Grigore Cerchez a conceput un

ansamblu arhitectural pe Calea Victoriei, având în centru Teatrul „Comedia” inaugurat în 25

decembrie 1911.

Teatrul din Sărindar În 1914, la Bucureşti se inaugurează un nou teatru. Între cele două

războaie mondiale teatrul va avea diferite nume date de trupele şi patronii lor care au închiriat

sala: Ion Iancovescu, Maria Filotti şi alţii. Azi, se numeşte „Teatrul Mic”.

Caracal Construirea teatrului a început pe 14 iulie 1896. Operă de artă în sine, concepută în

stilul barocului târziu după planurile arhitectului austriac Franz Billek, clădirea impresionează

prin bogăţia ornamentelor, coloane, capiteluri, ancadramente, balcoane, cupole. Construcţia a fost

finalizată în anul 1901.

Cluj-Napoca Un teatru a fost construit în 1821 pe locul Casei Universitarilor de azi. Clădirea

Teatrului Naţional „Lucian Blaga” a fost construită între 1904 - 1906 operă a renumiţilor arhitecţi

austrieci Helmer şi Fellner.

Craiova Boierii olteni, în frunte cu Filişanu, Pera Opran şi Diculescu au ridicat un teatru care

este inaugurat în 1851. În 1856 acesta arde. Pera Opran şi Diculescu ridică un alt teatru care-şi

deschide stagiunea în 1857.

Deva Pe vatra vechiului local de la „Redout”, restaurant, cu sală de spectacole şi grădină de vară,

în 1910, se finaliza construirea Teatrului orăşenesc al Devei, actualul Teatru de Artă Dramatică

Deva.

Drobeta Turnu Severin Ales preşedinte al Societăţii "Teatrul oraşului Turnu Severin", Theodor

Costescu, directorul Liceului ,,Traian" din localitate, a reuşit doar în câteva zile să acopere

întreaga subscripţie de acţiuni, necesară pentru finanţarea construcţiei teatrului. Lucrările au

început în anul 1912. După îndelungi eforturi, operă a arhitectului Grigore Cerchez, clădirea este

dată în folosinţă în anul 1924.

10

Focşani La 11 septembrie 1909 se pune piatra de temelie a construcţiei teatrului în prezenţa

primului ministru, ministrului industriei /i comerţului /i ministrul justiţiei. Cu acest prilej a fost

emisă o medalie jubiliară pe care era înscris numele donatorului mr. Gh. Pastia, al primarului

oraşului I.G.Poenaru, al ing. arh. C. Ciugolea /i a antreprenorului arh. S. Vasilescu. La 21

noiembrie 1913 în prezenţa autorităţilor locale, a donatorului /i ai unor artişti din acea perioadă

are loc inaugurarea edificiului cu spectacolul “ Fântâna Blanduziei” de V. Alecsandri producţie a

Teatrului Naţional din Iaşi.

Galaţi Lucrările la actuala clădire a teatrului, cunoscută atunci sub numele de Sala "V.A.

Urechia", au început în 1924 şi s-au terminat în 1941.

Iaşi În 1846, este dată în folosinţă noua sală a Teatrului cel Mare de la Copou. Clădirea a fost

distrusă de un incendiu devastator, în anul 1888. Construcţia Teatrului Naţional „Vasile

Alecsandri”, după planurile arhitecţilor vienezi Fellner şi Helmer, durează doi ani şi este

inaugurat în 1896, la 2 decembrie.

Oradea Proiectul clădirii teatrului a fost întocmit de Fellner şi Helmer, iar construirea clădirii a

durat din iulie 1899, până în octombrie 1900.

Oraviţa Clădirea Teatrului "Mihai Eminescu”, monument istoric de artă şi arhitectură, realizat în

stilul barocului vienez (barocul târziu) a fost inaugurată în 1817.

Petroşani Societatea Anonimă Română Petroşani construieşte în Colonia de Jos, între anii 1923-

1925. Cazinoul muncitoresc din Petroşani. Pe scena acestui cazinou muncitoresc, se vor perinda

în perioada interbelică şi după, trupe de teatru din mai toate marile oraşe ale ţării.

Piatra Neamţ Între anii 1870 -1871 răzeşul Petrache-Liciu-Caia, bunicul marelui actor Petre

Liciu, a construit Sala Roxy, primul local special amenajat pentru teatru. Sala Roxy s-a păstrat

până la mijlocul secolului XX, când a fost dărâmată iar în locul ei s-a amenajat parcul dintre

actualul teatru şi Hotelul Ceahlău. Actuala clădire a teatrului a fost construită între anii 1929-

1947.

Piteşti În jurul anului 1880 germanul Uklar construise o sală destinată spectacolelor de teatru. În

1886, exista o clădire în construcţie destinată teatrului, dar ea nu se mai finalizează din lipsă de

fonduri. Între timp se mai transformă câteva săli din centrul oraşului pentru a putea găzdui

spectacole. În 1910, municipalitatea hotărăşte să se construiască un teatru care va fi inaugurat în

1915.

Ploieşti În vara anului 1947, pe ruinele fostei săli germane, unde a funcţionat pe toată perioada

11

războiului ,,Cercul Militar al Ofiţerilor nemţi", aflată pe str. Anastase Panu, s-a ridicat un teatru.

Satu Mare Până la jumătatea secolului XIX, spectacolele de teatru s-au prezentat în clădirea

hanului „La arborele verde”, în casa Jenei, construită în 1799 şi în grădina Kotro. În anul 1844, s-

a construit o clădire cu mai multe destinaţii, găzduind însă şi trupe de teatru.

Sibiu Sala „Thalia” a fost construită în anul 1787 de Martin Hochmeister, o adevarată bijuterie

arhitecturală, având două balcoane /i lojă pentru guvernatorul Transilvaniei. Clădirea fost

concepută pentru a găzdui reprezentaţiile teatrale şi a fost ridicată într-un an de zile astfel că în

luna iunie 1788 a avut loc primul spectacol. A fost distrusă de un incendiu.

Târgu-Mureş Din anul 1946 până în 1973 activitatea teatrului s-a desfăşurat în clădirea Palatului

Culturii, edificiu proiectat în 1910 când a fost organizat un concurs pentru selectarea planurilor.

Palatul a fost construit între anii 1911 - 1913 de edilul oraşului, Bernády György şi proiectat de

arhitecţii Komor Marcell şi Jakab Dezső conform şcolii lechneriene.

Timişoara Actuala clădire a teatrului timişorean a fost ridicată după planurile arhitecţilor vienezi

Helmer şi Fellner construcţia durând din 1871 până în 1875. Inaugurarea a avut loc pe 22

septembrie 1876.

Turda Clădirea Teatrului Municipal din Turda a fost construită între anii 1901-1904, în stil

eclectic şi este una din cele mai frumoase clădiri ale municipiului. Destinaţia iniţială a fost de

cazinou.

2.2. Actori

Primele trupe de teatru s-au constituit la sfârşitul secolului XVIII, având drept model

trupele venite de peste graniţe care jucau în limbile ţării lor. „Occisio Gregorii in Moldaviae

tragedice expressa”, atribuită lui Samuil Vulcan şi scrisă în perioada 1777- 1780 a fost jucată de

elevii de la internatul Gimnaziului din Blaj. Până la sfârşitul secolului XIX, limba română are de

înfruntat pe scenă, concurenţa trupelor de teatru şi operă de import..

În 1815, „Vecinătatea periculoasă” de August von Kotzebue este jucată de trupa lui

Johann Gerger, în sala Reduta, Braşov.Un an mai târziu Gh. Asachi traduce şi regizează „Mirtil şi

Hloe”, după Gessner şi Florian - într-o sală adaptată pentru spectacole în casa lui C. Ghica din

Iaşi. „Hecuba” de Euripide se joacă în limba greacă la Teatrul "Cişmeaua roşie" din Bucureşti în

1819. Printre alte obiecte de activitate ale „Societăţii literare” iniţiate în 1827 de Ion Heliade

Rădulescu, Dinicu Golescu şi alţii în Bucureşti, era şi aceea de a pune bazele unui Teatru

Naţional. Societatea reuşeşte în 1834 să deschidă „Şcoala de muzică vocală, declamaţie şi

12

literatură” a Societăţii Filarmonice. Primul spectacol al elevilor jucat în limba română:

„Mahomet” de Voltaire, pregătit de actorul-profesor C. Aristia. După modelul şcolii bucureştene,

în 1836 se deschide la Iaşi „Conservatorul filarmonic–dramatic”. În repertoriul elevilor: piese de

August Kotzebue şi Gheorghe Asachi. Actorul Matei Millo, organizează primul turneu în ţară în

1851.

În Transilvania, manifestările asociaţiilor de diletanţi au fost rare: în 1876, sunt

menţionate manifestările actorilor amatori din Făgăraş sau Şiria.

Primele elemente ale teatrului evreiesc modern se formează tot în a doua jumătate a

secolului XIX. Majoritatea trupelor vin din afara ţării şi joacă în idiş.

Roadele Societăţii Filarmonice se văd abia la începutul secolului XX când se afirmă o

nouă pleiadă de actori: Aristide Demetriade, Petru Liciu, C. Belcot, Aglae Pruteanu, Constantin

Radovici, Maria Filotti, George Storin, Petre Sturdza, Marioara Voiculescu-fiecare o

personalitate distinctă, revoluţionând interpretarea scenică.

Între 1909 – 1914, se înfiinţează în Bucureşti primele companii teatrale particulare. În

1919 se inaugurează Teatrul Naţional din Cluj. Alte Teatre Naţionale vor fi deschise la Cernăuţi

şi Chişinău.

În perioada interbelică s-au creat spectacole valoroase datorită unui mare număr de talente

actoriceşti, de generaţii şi formaţii artistice diferite. Tot acum, actori de origine română, joacă pe

mari scene ale Europei: Elvira Popescu, De Max, Yonel, la Paris, Mihai Popescu la Viena, etc.

Generaţiile actorilor din prima jumătate a secolului XX, au fost pentru elevi sau colegii lor,

prilejul unor evocări emoţionante fără precedent şi unice în istoria teatrului românesc. Aceştia au

înţeles că atât cultura fără talent cât şi talentul fără cultură nu pot făuri un actor desăvârşit. Au

fost însă şi excepţii: Maria Ciucurescu, Ion Petrescu. În toate oraşele României sunt menţionate

spectacole teatrale susţinute la început de trupe semiprofesioniste, cu precădere în a doua

jumătate a secolului XIX.

Bacău Primele spectacole de teatru organizate de trupe de amatori sunt atestate documentar

începând cu a doua jumătate a secolului XIX. Trupa Vlădicescu-Tardini încearcă în câteva

rânduri să obţină subvenţii şi o clădire permanentă în oraş dar se izbeşte de indiferenţa forurilor

locale.

Baia Mare În Baia Mare, prima trupă de teatru (semiprofesionistă) s-a înfiinţat în anul 1796, sub

conducerea lui János Nagy.

13

Botoşani Prima reprezentaţie în limba română a avut loc în 1838, când directorul Şcolii

Domneşti, Nicolini, asociat cu Costachi Caragiali au început o serie de reprezentanţii.

Cluj - Napoca Fondatorul Teatrului Naţional din Cluj şi primul său director a fost Zaharia

Bârsan, actor, regizor, autor dramatic, animator cultural. Spectacolul inaugural al Naţionalului

clujean a avut loc la 1 Decembrie 1919.

Galaţi Între 1851-1853, la Galaţi, Fany Tardini juca alături de Mihail Pascaly, Matei Milo, I.

Poni, în localuri improvizate.

Oradea În octombrie 1927 se inaugurează prima stagiune românească pe scena orădeană cu

reprezentaţiile Teatrului Naţional din Cluj. În 29 ianuarie 1928 se constituie Asociaţia „Vestul

Românesc” cu scopul predilect de a întemeia un teatru stabil şi un cotidian românesc. Sub

direcţia Comitetului Central al Asociaţiei pe 18 septembrie 1928 ia fiinţă Teatrul Asociaţiei

Vestul Românesc, primul teatru românesc stabil din Oradea.

Piatra Neamţ În turneul lui prin ţară, Matei Millo joacă la Piatra Neamţ în 1851. În Sala Roxy

va juca în 1876 compania teatrală condusă de Fany Tardini şi fraţii Alexandru şi Ioan Vlădicescu.

Piteşti În anul 1848 la Piteşti, Constantin Halepliu îşi alcătuieşte o trupă care joacă până la

sfârşitul anului 1852, când Halepliu pleacă la Brăila.

Satu Mare Mişcarea teatrală sătmăreană are vechi şi remarcabile tradiţii. Primul spectacol de

teatru a avut loc la 1790, fiind susţinut de către o trupă de teatru sub conducerea lui Moricz

György. Între 1814 – 1816 sunt atestate spectacole date de trupe venite de la Oradea şi Debrecen

şi mai apoi, de la 1818 trupe ale lui Bérnat Filep. Odată cu înfiinţarea „Societăţii pentru fond de

teatru român” (1870) s-a produs o grupare a forţelor culturale româneşti într-un front programatic

şi s-a asigurat un cadru oficial pentru întemeierea unei instituţii teatrale româneşti.

Suceava Începând cu anul 1903 şi mulţi ani după aceea a funcţionat în Suceava, Reuniunea

Muzical-Dramatică "Ciprian Porumbescu".

Timişoara În 1861 ia fiinţă societatea „Astra”, cu scopul declarat de a promova literatura română

şi cultura, având un rol important în încurajarea primelor încercări teatrale timişorene, susţinute

de trupe de diletanţi. Primul spectacol de teatru în limba română prezentat de o trupă de diletanţi

a avut loc la 1 martie 1870, în suburbia "Fabric", într-o sală a hotelului "Tigrul".

S-ar putea spune că acum, mai mult ca oricând, actorii români au dreptul la titlul de eroi ai

culturii, pentru că au muncit în condiţii care azi par de neimaginat. Sfâşietoare sunt evocările

unor mari personalităţi, în special actori care după o viaţă trăită în lumina strălucitoare şi

14

înşelătoare a reflectoarelor, au părăsit această lume în sărăcie, uitaţi de public, neglijaţi de stat.

2.3 Regizori

Cel mai important regizor român de la sfârşitul secolului XIX şi din primele decenii ale

noului secol, este Paul Gusty. I.L. Caragiale l-a sprijinit foarte mult pe Paul Gusty, amândoi fiind

uni/i de dragostea pentru teatrul realist. Sub directoratele lui Petre Grădişteanu, Scarlat Ghica şi

Ştefan Sihleanu, Gusty î/i continuă con/tiincios, discret dar consecvent meseria de regizor,

marcând succes după succes. După 22 de ani petrecuţi în Teatrul Naţional din Bucureşti, în 1907,

Alexandru Davila îi consfinţeşte atribuţiile de director de scenă, pe care de fapt le îndeplinea de

mulţi ani. Modest şi discret, Gusty avea ştiinţa de a păstra poezia textului dramatic care întreţine

imaginaţia şi proporţiile reclamate de scenă.

După primul război mondial, regizori propriu-zişi erau doar cîţiva. Puneau în scenă la

teatrele unde erau angajaţi, Constantin Nottara, Ion Livescu, Lucia Sturdza Bulandra, Marioara

Voiculescu, Ion Maximilian, Ion Iancovescu şi alţii, dar nu erau profesionişti şi nimeni nu-i

solicita să monteze în alte teatre. Grupul regizorilor bucureşteni se reducea la Paul Gusty, Vasile

Enescu, Soare Z. Soare şi Victor Bumbeşti. Nu se ivise încă nici Ion Şahighian, nici Sandu Eliad

iar Sică Alexandrescu lucra la Naţionalul clujean. Aurel Ion Maican abia apărea atunci în

provincie şi încă nu se ştia că după câţiva ani va apărea Ion Sava. Au fost vremuri, când fiecare

actor, director de scenă improvizat, regiza cum îl tăia capul piesa în care juca rolul principal cu

gândul doar la succesul său personal. Au fost însă şi câţiva regizori de excepţie: George Mihail

Zamfirescu, un neobosit animator a suferit din cauza convingerilor politice mai ales când fusese

angajat al teatrului ieşean în perioada interbelică. Apariţia ca regizor a lui Victor Ion Popa a fost

primită cu prudenţă şi curiozitate de către breaslă. Dar la nici un secol de la adoptarea regiei în

familia teatrului, exponen/ii noii arte încep să deranjeze în primul rând prin interven/iile

brutale asupra textului dramatic. Unii regizori asistă uimiţi la complicităţile dintre alţi confraţi şi

dramaturgi a căror ideal e unul singur: să ajungă oricum şi prin orice compromis la premieră.

2.4 Şcoli de teatru

Bucureşti Prima şcoală de teatru îşi începe activitatea în Bucureşti în 1834 în cadrul Societăţii

Filarmonice. În 1864 se înfiinţează Conservatoarele de muzică şi declamaţie din Iaşi şi Bucureşti.

„Conservatorul de Muzica şi Declamaţiune” din Bucureşti este condus de Alexandru

Flechtenmacher între anii 1864-1869. În 1931 primeşte denumirea de ”Conservatorul Regal de

15

Muzică şi Artă Dramatică” Bucureşti. La Conservatorul din Bucureşti, au predat distinşi actori şi

pedagogi ca Ştefan Vellescu şi Aristizza Romanescu, la începutul secolului XX. Maria Ventura,

Lucia Sturdza-Bulandra, Maria Filotti, Sonia Cluceru au fost studentele Aristizzei Romanescu.

Marea artistă, creatoare a sute de roluri, a murit în sărăcie. Nu exista o metodologie pentru

admiterea în conservatoare.

Iaşi Conservatorul Filarmonic-Dramatic din Iaşi este a doua şcoală de teatru după cea din

Bucureşti înfiinţată în condiţii eroice. Meritul îi revine lui Gheorghe Asachi. Dar ca şi cea din

Bucureşti, şcoala nu are o viaţă prea lungă. În 1864, Alexandru Ioan Cuza aprobă Regulamentul

pentru Conservatoarele de Muzică şi Declamaţiune înfiinţate la Iaşi şi Bucureşti.

Cluj Conservatorul de Muzică din Cluj a luat fiinţă în anul 1919, ca urmare a modernizării şi

ridicării pe o treaptă valorică superioară a întregului învăţământ românesc, primul rector fiind o

remarcabilă personalitate a muzicii româneşti, compozitorul, dirijorul, cântăreţul şi profesorul

Gheorghe Dima. Din 1931 se numeşte Academia de Muzică şi Artă Dramatică.

În prima jumătate a secolului XX se înfiinţează însă Conservatoare de muzică şi artă

dramatică particulare în marile oraşe. Toate vor fi desfiinţate de regimul comunist la mijlocul

secolului XX.

Craiova În toamna anului 1911, Şcoala de Muzică ,,Elefterie şi Elena Cornetti" îşi deschide

porţile.

Braşov Conducerea Conservatorului ASTRA din Braşov a fost încredinţată unei eforii, avându-l

ca preşedinte pe Tiberiu Brediceanu, eforie care s-a menţinut pe tot timpul activităţii acestei

instituţii. Conservatorul şi-a început activitatea la 5 noiembrie 1928, cu 230 de elevi si 14

profesori, avându-l ca director pe Paul Richter.

Oradea Încă din anii 1925-1926, un grup de entuziaşti, iubitori ai muzicii, în frunte cu

profesorul, compozitorul /i dirijorul Francisc Hubic, încearcă să înfiinţeze un Conservator de

Muzică după modelul celor din Bucureşti, Cluj şi Timişoara. Acest Conservator a primit după cel

de-al doilea război mondial, în anul 1945, titulatura de Conservatorul de Muzică şi Artă

Dramatică.

Sibiu Prin Ordinul Ministrului Artelor nr. 1118/06 martie 1946 s-a autorizat înfiinţarea la Sibiu a

Conservatorului Popular de Muzică şi Artă Dramatică, sub conducerea compozitorului Timotei

Popovici.

Târgu-Mureş La Târgu-Mureş este înfiinţată o şcoală de arte în anul 1908. Denumirea instituţiei

16

s-a schimbat de-a lungul vremii. În perioada 1908-1913, şcoala şi-a desfăşurat activitatea în

diferite sedii pentru ca în anul 1913, după terminarea Palatului Culturii din Târgu-Mureş, şcoala

să fie mutată în noua clădire construită în acest scop, având la dispoziţie săli de curs, săli de

spectacol şi spaţii pentru expoziţii. În anul 1954 Conservatorul îşi schimbă denumirea în Şcoala

Populară de Artă, pentru ca mai apoi să primească denumirile de Şcoala de Arte şi Şcoala

Populară de Arte şi Meserii. Între timp, precursorul legal al Universităţii de Arte din Târgu-

Mureş, Conservatorul Maghiar de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj, înfiinţat în 1946 prin

Decretul-lege nr. 276 din 9 aprilie, semnat de Regele Mihai, de Ministrul Artelor, Mihail Ralea şi

de Ministrul Finanţelor, Gheorghe Tătărescu, este mutat la Târgu-Mureş.

Timişoara Şcoala orăşenească de muzică, înfiinţată în anul 1906, devine Conservatorul Comunal

şi apoi Municipal, iar în 1946, Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică, fiind similar

Academiilor din Bucureşti, Cluj şi Iaşi. Între 1948-1950 este reorganizat ca Institut de Artă, de

nivel superior, fiind condus de Sabin Drăgoi dar în scurt timp este desfiinţat.

2.5 Dramaturgia

Teatrul nu a fost liber niciodată. El s-a hrănit cu ideile timpului şi le-a transmis

reformulate, esenţializate şi mai expresive societăţii din care făcea parte şi viitorului.

Dramaturgia românească tocmai a depăşit două secole de existenţă. E tânără dacă o

comparăm cu dramaturgia universală. Din cei peste 1000 de dramaturgi recenzaţi de Mircea

Ghiţulescu, în „Istoria literaturii române: dramaturgia”, criticii literari acordă importanţa cuvenită

unui număr ridicol de mic. Raportaţi la o jumătate de secol şi la curentele artistice şi literare care

în România s-au manifestat de regulă cu întârziere faţă de occident, cam în jur de zece dramaturgi

scapă de furcile caudine ale istoriilor literaturii dramatice şi a recenziilor spectacolelor de teatru.

Programul vizionar cu inflexiuni romantice publicat în primul număr al Daciei literare în 1840, dă

câteva capodopere ale genului: în primul rând Vasile Alecsandri, prin ciclul,, Chiriţelor”,

răspunde nevoii de a descrie moravurile contemporane în culoare locală. Apoi dramele istorice –

,,Despot Vodă”, ,,Fântâna Blanduziei”, ,,Ovidiu”, răspund nevoilor politico - ideologice

stringente ale unei naţiuni pe cale de a-şi dobândi independenţa. Rămăşiţele ideilor

romantismului prefigurat de dramaturgia germană la sfârşit de secol XVIII, se mai văd în trilogia

istorică ,,Apus de soare”, ,,Luceafărul” şi ,,Viforul” scrise la început de secol XX. Dar între

Alecsandri şi Delavrancea se interpun alte două capodopere romantice: ,,Răzvan şi Vidra” de B.

P. Haşdeu (o pledoarie pentru toleranţa interetnică, azi poate la fel de necesară ca în perioada

17

interbelică, dar ignorată cu desăvârşire de către teatre) şi ,,Vlaicu Vodă”, unica şi mult contestata

scriere dramatică a lui Al. Davila. Aceasta era una din metodele cele mai eficace pentru a

reaminti poporului că are un trecut glorios care se cere continuat. Şi în sfâr/it, dar nu cel din

urmă, I.L. Caragiale încheie în mod genial secolul XIX. Dramaturgia lui Caragiale a fost

încadrată în curentul realist, dar Caragiale rămâne unic, inconfundabil, un reper şi un handicap

pentru aspiranţii în literatura dramatică. Lucrul cel mai important: românii au o literatură

dramatică originală. Acum pot îndrăzni să aspire la universalitate.

În prima jumătate a secolului XX, dramaturgia originală cuprinde titluri importante

datorate lui Camil Petrescu (,,Jocul ielelor - 1919, ,,Suflete tari”- 1922, ,,Danton” - 1925), Lucian

Blaga (,,Tulburarea apelor” - 1923, ,,Meşterul Manole” - 1927, ,,Cruciada copiilor” - 1930,

,,Avram Iancu” - 1934), G. M. Zamfirescu (,,Domnişoara Nastasia” - 1927, ,,Sam” - 1928),

Mihail Sebastian (,,Jocul de-a vacanţa”- 1936, „Steaua fără nume” - 1943), Victor Eftimiu,

George Ciprian, Adrian Maniu, Vasile Voiculescu, Alexandru Kiriţescu, Tudor Muşatescu, etc.

Doar Mihail Sorbul mai încearcă o incursiune în istorie cu piesa Letopiseţi şi Lucian Blaga. Deşi

sunt considerate capodopere, dramele lui Blaga cu subiect istoric şi mitic naţional, s-au jucat

sporadic, publicul aderând greu la metaforele tributare curentelor filozofice şi expresionismului.

S-au bucurat de succes spectacolele după comedii cu teme minore, bine scrise însă şi

având caractere puternice. Victor Ion Popa readuce în prim plan toleranţa interetnică cu comedia

,,Tache, Ianke şi Cadâr”, un text aproape fără acţiune, surprinzător de viu şi actual.

2.6 Teoria teatrului

Nicolae Filimon relevă însemnătatea unui repertoriu inspirat din realităţile româneşti,

trecute şi prezente, dar intervenţiile sale nu sunt din nefericire, prea numeroase în publicaţii ca

„Independinţa”, ,,Dâmboviţa” şi îndeosebi în ,,Ţăranul român”, ziarul condus de democratul

paşoptist Ion - Ionescu de la Brad, care apare în 1864. Despre vodevilul în cinci acte ,,Prăpăstiile

Bucureştilor” şi ,,Lipitorile satelor” de Alecsandri, Filimon spune că au o canava franţuzească,

dar ,,Cucoana Chiriţa în Iaşi” e o comedie valoroasă, întrucât înfăţişa un tip autentic. I.L.

Caragiale se preocupă constant în cronici de viaţa teatrală, mai ales de organizarea Teatrului

Naţional care deşi este subvenţionat de stat, nu reuşeşte să mulţumească nici publicul nici actorii.

Merită menţionată apariţia Teoriei dramei de Iosif Blaga primul studiu românesc dedicat

teatrului, cu atât mai mult cu cât el nu a fost semnalat în istoriile teatrului românesc decât foarte

rar. Teoria dramei a fost retipărită la nouăzeci de ani după ce văzuse pentru prima oară lumina

18

tiparului, datorită lui Serafim Duicu, profesor de Istoria teatrului la Universitatea de Teatru din

Târgu Mureş şi director al Teatrului Naţional din aceeaşi localitate.

Singura publicaţie în domeniu la început de secol XX este ,,Revista teatrelor”, avându-l

ca redactor pe Ion Livescu şi colaboratori pe Th. D. Speranţia, Ion A. Bassarabescu, membru al

Academiei, Vasile Leonescu, Bonifaciu Florescu, Mircea Dimitriadi, Gheorghe Ranetti,

Haralamb G. Lecca şi alţii. În format mare şi cu ilustraţii, revista a rezistat până în 1903. Camil

Petrescu este considerat de către contemporani meticulos, exigent, dar şi cel mai irascibil autor

dramatic român. De la autenticitatea documentului prezentat scenic, indicaţiile precise date

pentru regizor şi interpreţi, pînă la „drama" creată în jurul repetiţiilor şi a spectacolului, a

cronicilor dramatice, indică un autor dificil pentru care teatrul este mai curând spectacol decât

literatură.

O critică teatrală propriu zisă, nu exista la Iaşi înainte de 1940 şi nici reviste de

specialitate. Ziarele se rezumau de obicei, la intenţia de a face reclamă spectacolului şi actorilor,

fapt ce nu merită să fie luat în consideraţie. Foarte rar apărea câte o cronică teatrală scrisă cu

obiectivitate şi discernământ.

La Bucureşti, Grigore Ventura, care trăise multă vreme în Occident, era o autoritate de

netăgăduit în materie de artă. Fin observator al fenomenului teatral, dramaturgul Mircea

Ştefănescu care a promovat permanent principiul întâietăţii dramei originale, susţinut cu

convingere în articole, cronici şi interviuri, considera independenţa criticului ca o condiţie a

profesiunii, înţelegând prin aceasta, absoluta onestitate profesională în relaţiile cu redacţiile şi cu

oamenii de teatru. Teatrul românesc suferea şi din cauza lipsei criticilor veniţi spre teatru din

domenii exterioare care ar fi putut construi o punte între cronicarii literari şi cei teatrali. Fiecare

condeier îşi apăra teritoriul, fie al dramaturgiei fie al spectacolului şi nu-l interesa ce se întâmplă

în cealaltă tabără, ajungându-se în situaţii paradoxale, când mari filologi ignorau în studiile lor

dramaturgia. Ar fi necesară o operă de control şi de discernământ, de valorificare şi de îndrumare

a textului, scenei şi publicului, credea G.M. Zamfirescu.

2.7.1 Managementul în teatrul subvenţionat

În România, legile n-au fost niciodată mulţumitoare în privinţa finanţării teatrelor. Statul

ori a dat bani puţini şi n-a cerut nimic, ori a subvenţionat teatrele sută la sută şi a pretins loialitate

totală timp de câteva decenii în comunism sau a dat bani mai mulţi decât ar fi fost nevoie fără să-l

intereseze în ce scop sunt folosiţi, în perioada postcomunistă.

19

În a doua jumătate a secolului XIX, după inaugurarea Teatrului cel Mare, Bucureştiul s-a

aliniat capitalelor europene, mândrindu-se cu o clădire relativ spaţioasă şi o arhitectură

corespunzătoare stilului epocii. Întreţinerea ei însă a dat bătăi de cap autorităţilor, aşa că au

rezolvat problema închiriind-o trupelor străine sau pentru reuniuni mondene. Timp de o jumătate

de secol trupele străine au avut prioritate la subvenţii acordate nu pe criterii calitative, ci motivate

de preferinţele publicului. Nici după unirea Moldovei cu Muntenia lucrurile nu s-au schimbat în

bine, deşi majoritatea legilor au fost adaptate noilor condiţii teritoriale. Matei Millo, care

devenise o personalitate teatrală de necontestat şi rival al lui Pascaly, cere /i prime/te o

concesiune a Teatrului cel Mare timp de trei ani în condiţii nu tocmai onorabile pentru un mare

artist.

Deşi între timp s-au emis câteva legi ale teatrelor, managementul defectuos se perpetuează

pentru că legile nu sunt respectate. Pentru prima oară de la directoratul Caragiale, prima scenă a

ţării era condusă de un adevarat om de teatru: Alexandru Davila. Haralamb G. Lecca la Bucureşti

nu a fost tolerat în funcţia de director adjunct, dar a făcut ordine ca director la Iaşi, cu o mână de

fier. Victor Eftimiu îmbogăţeşte Naţionalul cu o serie de tablouri executate de pictori cunoscuţi şi

reprezentând actori importanţi, precum şi o serie de busturi ale autorilor dramatici, aşezate în

peristilul şi în foaierele teatrului. Din toate acestea nu mai există nimic azi. După ce a fost

bombardat de nemţi, Teatrul Naţional a fost jefuit de ruşi.

În 1937 a intrat în vigoare o nouă Lege a Teatrelor şi spectacolelor. Problema

reorganizării teatrelor naţionale este îngreunată de combinaţiile politice locale, chemate să

satisfacă ambiţia unui aderent simpatic, sau să căpătuiască un membru al partidului rămas fără

slujbă.

2.7.2 Managementul companiilor particulare

În urma confruntării inegale cu Milo, Mihail Pascaly pierde concesiunea Teatrului cel

Mare şi nu vede altă soluţie decât aceea a teatrului privat, domeniu în care avea experienţă

deschizând în sala Bossel un mic teatru în 1864. Astfel continuă şirul directorilor de trupe care au

străbătut România de la un capăt la celălalt, adoptaţi de localităţi pentru o stagiune, o jumătate de

stagiune, o săptămână sau o zi. Primele companii teatrale particulare cu sediu stabil apar la

începutul secolului XX, când Alexandru Davila a deschis primul teatru fără subvenţii şi

regulamente. Lucia Sturdza Bulandra înfiinţează în 1914, împreună cu soţul ei o companie de

teatru, asociindu-se cu Ion Manolescu, G. Storin şi V. Maximilian, trei actori de valoare. În timp

20

compania îşi va schimba numele în funcţie de asociaţi. Până în 1941 Lucia Sturdza a regizat

spectacole în cadrul companiei, a jucat şi în acelaşi timp, a fost profesoară la Conservatorul de

Artă Dramatică din Bucureşti, formând câteva generaţii de actori, din care s-au evidenţiat:

Nicolae Bălţăţeanu, George Calboreanu, Dina Cocea, Radu Beligan, Aura Buzescu, Mihai

Popescu, Fory Etterle, Alexandru Giugaru, Nineta Gusty. În 1919 se înfiinţează Compania

Excelsior cu asociaţii: Elvira Popescu, Manolescu, Storin, Mihalescu şi Maria Filotti ca primă

angajată. Între 1941 – 1949, Dina Cocea este directoarea companiei „Teatrul Nostru” pe care a

creat-o împreună cu Fory Etterle, P. Nove şi Eugenia Zaharia, pentru care a elaborat un repertoriu

de cea mai înaltă calitate, la care au colaborat cei mai mari actori ai scenei româneşti de atunci.

Între 1929 şi 1936 Maria Ventura a dat anual spectacole la Bucureşti şi în România, cu

ansamblul teatrului „Maria Ventura” pe care îl conducea, jucând în piese de Alexandru Kiriţescu,

M. Ştefănescu etc., promovând dramaturgia românească originală. În urma unei substanţiale

subvenţii obţinute de la stat, Maria Ventura închiriază sala Comedia la concurenţă cu Teatrul

Naţional şi Compania Bulandra. Cu tot talentul lui Victor Ion Popa ca regizor, după trei stagiuni

Teatrul Ventura dă semne de oboseală, generată de un management defectuos. Ion Iancovescu a

înfiinţat două companii teatrale. Deasemenea spectacolele de revistă s-au jucat peste tot în

Bucureşti, începând cu reprezentaţii fastuoase la Alhambra, la cinematograful Rio pe Calea

Victoriei (Teatrul Cărăbuş), în sala Majestic (în subsolul sălii Comedia, s-a reprezentat Majestic-

Vals, revistă de N. Kanner şi Dinu Botescu) şi spectacole mai modeste, în pauzele filmelor, pe

scenele cinematografelor de cartier ori a grădinilor de vară: Marconi pe Calea Griviţei, Volta,

Izbînda pe Calea Văcăreşti. Teatrul „Vesel” condus de Sică Alecsandrescu şi Tudor Muşatescu s-

a instalat în Palatul Eforiei spitalelor civile din Bulevardul Elisabeta. După ce Teatrul Popular a

ars, din inţiativa lui N. Iorga, cu sprijinul Primăriei, pe locul viran din Bulevardul Schitu

Măgureanu, proprietate a Ligii Culturale, s-a început construcţia unui teatru, care prin extindere

şi transformări radicale de-a lungul anilor, a devenit Teatrul Bulandra. Teatrul „Ligii Culturale",

avându-l director pe actorul Vasile Brezeanu, şi-a deschis stagiunea în 1935. Tot în această

perioadă, la Vălenii de Munte s-au deschis stagiuni de „teatru în aer liber".

Capitolul III

1949 – 1989: Uitarea!

21

3.1 Naţionalizarea

Cu un an înaintea Legii etatizarii economiei începea naţionalizarea domeniului artistic. În

1947 se dă noua lege a teatrelor prin care a/ezămintele de cultură deveneau instituţii de stat cu

menirea şi datoria de a propaga prin artă, ideologia comunistă în rândul maselor largi. Un an mai

târziu teatrele particulare sunt naţionalizate. Prin Decretul nr. 62 din iunie 1948, Ministerul

Artelor s-a contopit cu cel al Informaţiilor. Sub conducerea noului minister intrau aşezămintele şi

căminele culturale, teatrele, cinematografia, radiodifuziunea, presa, muzica, literatura, artele

plastice, învăţământul, expoziţiile şi muzeele. Între 1948 – 1960, se înfiinţează un mare număr de

teatre de stat (dramatice, de păpuşi) în principalele oraşe (peste 30 de teatre dramatice şi 20 de

păpuşi).

În Bucureşti erau Teatrul Naţional, Teatrul Municipal (devenit Teatrul Municipal L.S.

Bulandra), Teatrul de Comedie, Teatrul Mic, Teatrul Armatei (Nottara), Teatrul Giuleşti (Odeon),

Teatrul de Revistă C. Tănase, Teatrul de Operetă (Ion Dacian). Repertoriul a fost excesiv

ideologizat, dar puteau fi văzuţi şi aplaudaţi Ion Manolescu, G. Storin, Aura Buzescu, Sonia

Cluceru, N. Bălţăţeanu, Agepsina Macri Eftimiu, Ion Iancovescu, Ion Finteşteanu, Maria Filotti,

Grigore Vasiliu Birlic, Radu Beligan, Marcel Anghelescu, Tantzi şi Dina Cocea, Marieta

Deculescu, Elvira Godeanu şi mulţi alţii. De acum însă, şi poate că şi după 1990, a început

calvarul oamenilor de teatru care au servit într-un fel sau altul regimul comunist.

Unii dintre autorii de succes din perioada interbelică, deveniţi clasici: Camil Petrescu,

Tudor Muşatescu, Kiriţescu, Mircea Ştefănescu, George Ciprian, Victor Eftimiu, se preocupă de

noua dramaturgie, dar aproape tot ce au scris după 1950, nu se mai ridică la valoarea de

odinioară. În schimb sunt atrase tinere talente, care onorează comenziile impuse de propaganda

comunistă.

Istoria literaturii dramatice va consemna apariţia unor dramaturgi ca Horia Lovinescu,

Paul Everac, Aurel Baranga, D.R. Popescu, Teodor Mazilu, Marin Sorescu, Dan Tărchilă,

Alexandru Mirodan, Ecaterina Oproiu, I.D. Sârbu, Mihnea Gheorghiu, Iosif Naghiu, Paul Anghel

ş.a. Odată cu ei s-a afirmat şi o pleiadă de tineri regizori care le-au pus în valoare piesele,

realizând spectacole memorabile: Liviu Ciulei, Horia Popescu, Radu Penciulescu, Vlad Mugur,

Ion Cojar, Lucian Pintilie, Valeriu Moisescu, Sorana Coroamă, Dinu Cernescu, Petre Sava

Băleanu, Sanda Manu, Mihai Dimiu, George Rafael, David Esrig, Lucian Giurchescu, Mihai

Berechet şi alţii.

22

Continuă seria talentelor actoriceşti: Toma Caragiu, George Constantin, Octavian

Cotescu, Dem Rădulescu, Ştefan Bănică, Leopoldina Bălănuţă, Mihai Pălădescu, Gheorghe

Rauţchi, Ion Marinescu, Ion Pavelescu, Tudorel Popa, Gilda Marinescu, Gina Patrichi, Silviu

Stănculescu, Vasile Niţulescu, Teofil Vâlcu, Ştefan Tapalagă, Dumitru Furdui, Silvia Popovici,

Ileana Predescu, Petrică Gheorghiu, Amza Pellea şi alţii.

S-au regizat spectacole excepţionale despre care au scris cronicari de mare autoritate ca:

Ion Marin Sadoveanu, Alice Voinescu, Ion Zamfirescu, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, N.

Carandino, Petru Comarnescu, Traian Şelmaru şi Valentin Silvestru. Toţi aveau rubrici

permanente la „Contemporanul”, „Viaţa românească”, „România liberă”, „Teatrul”, „Luceafărul”

şi chiar „Scânteia”.

Conform legii, toţi actorii, pentru a putea fi angajaţi, aveau obligaţia să se înscrie într-un

sindicat. Curând au apărut însă trupele de amatori, care jucau pe scene improvizate în cămine

culturale, săli de festivităţi şi chiar pentru brigadierii de pe şantierele naţionale. În anii 80, trupele

de amatori concurau cu teatrele profesioniste în cadrul Festivalului Naţional ”Cântarea

României”

Dramaturgilor li s-au acordat facilitaţi, cu condiţia ca lucrarea dramatică originală să fie

de o excepţională valoare.

3.2 De ce au avut nevoie comuniştii de teatru

Conştientizarea contradicţiilor, manipulărilor, ideologiilor dominante stă la baza oricărei

posibilităţi de acţiune revoluţionară într-o societate. Astfel, eforturile întreprinse de câţiva pentru

a dezvolta „conştientizarea" ', animaţia, învăţarea acţiunii sociale şi politice, marchează o etapă

importantă în autoeducaţie şi în utilizarea dinamicii culturale. Comuniştii nu au inventat nimic

atunci când şi-au propus să controleze prin artă, conştiinţa. Au avut suficiente exemple puse la

dispoziţie de istorie. Aurel Baranga, cel mai influent dramaturg comunist, a fost ferm convins că

teatrul lumii ,,cel autentic, de artă, e la stânga” pentru că îndeamnă poporul la anarhie şi revoltă

împotriva orânduirii capitaliste şi a formelor sale de artă consacrată, ortodoxă, academică, deci

conformistă, convenţională, filistină, de comodă digestie intelectuală. Dar el s-a ferit să scrie un

astfel de teatru. Teatrul s-a bucurat de o largă accesibilitate, a fost ieftin în comunism aşa cum au

fost în ultimele două decenii postcomuniste serbările organizate în oraşe cu bere, mici, şi vedete

de carton. La fiecare simpozion erau cântărite şi decantate atent produsele literaturii dramatice

revoluţionare. S-au jucat în comunism piesele multor dramaturgi români contemporani: Suto

23

Andras, Octavian Sava, Paul Everac, Dorel Dorian. Alexandru Mirodan, Vasile Niţulescu,

Theodor Mănescu, Doru Motoc, Paul Anghel, D. R. Popescu, losif Naghiu, Dumitru Solomon, I.

D. Sârbu, Ecaterina Oproiu. În această atmosferă sufocantă, s-au strecurat şi unii autori

remarcabili precum Theodor Mazilu, Marin Sorescu, Dumitru Solomon, Iosif Naghiu, D. R.

'Popescu şi alţii, care au contribuit la afirmarea unei dramaturgii autentice.

3.3 Secretariatele literare: poarta de intrare a ciumei roşii în teatre

În răstimpul anilor care au trecut de la instaurarea comunismului scriitorii, dramaturgii şi

artiştii scenei, îmbogăţiţi cu concepţia materialismului dialectic şi istoric, s-au străduit să obţină

realizări şi succese deosebite aşa cum le cerea regimul. Dramaturgia construirii socialismului, a

fost slujită deopotrivă de scriitori care s-au manifestat şi înainte de al doilea război mondial, dar

a căror creaţie s-a înnoit în contact cu această concepţie, dar şi de dramaturgi debutanţi. Nimic

nu trecea însă de vigilenţa secretarilor literari care erau obligaţi să facă recenzii pieselor de teatru

susceptibile de a fi jucate, fie că era un text shakespearian, fie că era scris de un debutant. Dar

pentru un secretar de partid judeţean însărcinat cu propaganda, Moliere, Henrik Ibsen sau

anonimul Vasile Vasilescu aveau aceeaşi valoare.

3.4 Critică teatrală cu limba de lemn

S-au scris în comunism studii despre teatru sau recenzii pertinente, chiar dacă aveau ca

balast limbajul de lemn impus de ideologia comunistă. Horia Deleanu este preocupat de

autonomia spectatorului, care ar fi grav prejudiciată de ingerinţele criticii dramatice. De aici şi

ideea oligarhiei criticii, a dictaturii ei nemiloase, indiferente, dispreţuitoare faţă de public şi de

ceilalţi factori ai spectacolului. Chiar dacă peste breasla criticii patrona cu mână de fier Valentin

Silvestru, orgoliile răbufneau pe faţă sau printre rânduri în diferite publicaţii. Cel mai îngrijorător

fenomen în critica teatrală, era lipsa deontologiei căci creaţiile actoriceşti, au dreptul nu numai la

epitete, ci şi la analize critice propriu-zise, argumentate, apte să-i ofere actorului adevărate repere

în evaluarea drumului parcurs. Globalologia e nu numai inadecvată, ci şi nocivă în artă, iar atunci

când recidivează, ca procedeu critic, care ar vrea să ia locul analizei şi al judecăţii de valoare

particularizate, trebuie atenţionată. Pe de altă parte însă, ea e ridicolă şi descalificantă pentru cel

care-o practică, pentru că, la urma urmei, nimeni nu poate pretinde că are un punct de vedere

atunci când recunoaşte implicit că n-are nici un punct de vedere.

3.5 Cenzura între mit şi realitate

24

Arta a fost cenzurată dintotdeauna. Chiar de la na/tere, teatrul românesc cult a fost privit

cu suspiciune de către autorită/i. În perioada interbelică, atunci când guvernele nu aveau într-o

problemă o poziţie clară, exagerările, care frizau uneori absurdul, erau inevitabile. Astfel s-a

instituit de către Ministerul Instrucţiunii o comisie pentru cenzurarea cărţilor de literatură

destinate elevilor din şcolile secundare. Aceleaşi cărţi au fost însă acceptate în comunism şi

interzise altele, care la rândul lor au putut fi citite liber în perioada postcomunistă. Statul şi-a

permis o imixtiune dăunătoare în teatru şi în comunism. Dinu Cernescu îşi aminteşte de Aurel

Baranga care se urca pe scena, dădea tonuri şi juca fiecare personaj. Avea, ca şi alţi dramaturgi

realist-socialişti, veleitati de regizor. Actriţa Mihaela Juvara a stat în puşcăriile comuniste pentru

presupuse fapte de spionaj, fără ca măcar să fie judecată. Regizorul Ioan Ieremia a reuşit să intre

în posesia listei cu actorii care l-au turnat la Securitate şi a rămas uimit că sunt aceiaşi care-l

cultivau pentru a obţine un rol în piesele montate de el la Teatrul Naţional din Timişoara. Lucian

Pintilie, Liviu Ciulei, Vlad Mugur, Radu Penciulescu, David Esrig şi alţi regizori s-au autoexilat

pentru că nu au fost lasaţi să se exprime liber prin arta lor. Evenimentele din decembrie 1989 au

însemnat, pentru teatrul românesc, eliberarea de cenzură, de control ideologic, de directivele unei

politici cultural opresive. Aparent, acum nimeni nu mai cenzurează. Soluţia depinde de fiecare

artist. Normal ar fi fost ca arta teatrului să înflorească, dar n-a fost a/a.

3.6 Managementul teatrului în perioada comunistă

Directorii de teatre au huzurit din 1950 până 1980 când regimul comunist a introdus

autofinanţarea în instituţiile de cultură. Principala lor preocupare timp de treizeci de ani, a fost

aceea de a găsi modalitatea optimă în a induce publicului ideologia. Acţiunea de promovare şi

sprijinire a dramaturgiei originale, obligativitatea teatrelor de a monta în fiecare stagiune cel

puţin două piese româneşti contemporane, a creat o inflaţie de maculatură. Texte lipsite de orice

valoare erau jucate de mari actori, cu decoruri costisitoare semnate de mari scenografi şi erau

montate uneori de mari regizori. Directorii se ocupau mai mult de munca administrativă,

programând spectacole având grijă să nu deranjeze organele ierarhice cu spectcole neortodoxe.

Totu/i, teatrele î/i permiteau luxul de a face lungi turnee în /ară, lucru care nu se mai întâmplă

azi.

3.7 Clădiri de teatru şi instituţii

Arad În anul 1948 autorităţile decid constituirea instituţiei profesioniste de spectacol, numită

25

Teatrul Român de Stat Arad, apoi Teatrul de Stat Arad.

Bacău Înfiinţarea teatrului profesionist la Bacău, ca urmare a Decretului nr. 156 din august

1948, al Prezidiului M.A.N., se face prin transferul Teatrului Poporului din Iaşi la Bacău.

Baia Mare La data de 30 decembrie 1952, se înfiinţează un Teatru de Stat (denumit ulterior

„Dramatic”, iar în prezent „Municipal”) cu sediul iniţial în sala cinematografului „Popular”.

Bîrlad La 28 decembrie 1955, are loc spectacolul inaugural al Teatrului de Stat Bîrlad. Un an

mai târziu instituţia se va numi Teatrul Victor Ion Popa.

Braşov În anul 1946 se înfiinţează Teatrul Poporului. Din 1949 primeşte titulatura de Teatru de

Stat Braşov.

Brăila În clădirea donată de primarul Brăilei Dumitru Ionescu, la 15 aprilie 1949, se înfiinţează

Teatrul de Stat Brăila – Galaţi. Din 1954 teatrul ia denumirea de Teatrul de Stat Brăila, iar în

1969 teatrul primeşte numele actriţei Maria Filotti.

Botoşani În septembrie 1958, se inaugurează Teatrul „Mihai Eminescu” în clădirea renovată şi

modificată substanţial, distrusă parţial în urma bombardamentelor din 1945.

Bucureşti:

Teatrul Naţional Între 1945 -1948 repertoriul este asaltat de ideologia comunistă de tip

bolşevic. Clădirea din Calea Victoriei distrusă de bombardamentul aviaţiei germane, este

abandonată. Teatrul continuă să funcţioneze în sălile: Comedia (Majestic) pe Calea Victoriei,

Studio din Piaţa Amzei, sălile de festivităţi ale liceelor Sfântul Sava şi Matei Basarab, Cercul

Militar; după o vreme, rămâne doar cu sălile Comedia şi Studio. La 20 Decembrie 1973 - este

inaugurată noua clădire a Teatrului Naţional cu trei săli de spectacol: Sala Mare, Sala Mică şi

Sala Atelier dată în folosinţă în 1975

Teatrul de Comedie Este un teatru de repertoriu, situat în centrul vechi al Bucureştiului, înfiinţat

în 1961 de Radu Beligan. În prezent are două săli recent renovate.

Teatrul Mic După cel de-al doilea război mondial, teatrul devine instituţie de stat şi poartă, pe

rând, denumirile: Studioul Actorului de Film "Constantin Nottara" şi Teatrul pentru tineret şi

copii după care este botezat în 1964 cu numele său actual. În anii 80 ai secolului trecut, Dinu

Săraru, director, îmbogăţeşte zestrea teatrului cu o nouă sală numită Teatrul Foarte Mic

Teatrul Muncitoresc CFR Giuleşti A fost fondat în 1946, având o clădire foarte frumoasă în

cartierul Giuleşti. Astăzi, deşi este în bună stare, nu este folosită. În anul 1974 Sala Comedia a

Teatrului Naţional devine Sala Majestic a Teatrului Giuleşti, care în anul 1990 îşi schimbă

26

denumirea în Teatrul Odeon.

Teatrul Ion Creangă La 24 Decembrie 1964, Moş Gerilă, pseudonimul sub care Moş Crăciun

intra în casele românilor în acei ani, aducea bucureştenilor un dar nepreţuit, primul dintre

spectacolele teatrului pentru copii şi tineret: Harap Alb, în regia lui Ion Lucian. Nou înfiinţatul

teatru din Piaţa Lahovari (sediul iniţial) nu avea încă un act de identitate. Astăzi funcţionează în

Piaţa Amzei.

Teatrul Nottara Situat pe Bulevardul Magheru, una dintre cele mai importante artere comerciale

ale capitalei, a fost fondat în 1946 ca teatru particular (Teatrul Odeon) apoi Teatrul Armatei (

secţia de dramă, 1949), căpătând mai târziu (1960) drept patronimic numele marelui actor român

Constantin Nottara (1859-1935).

Teatrul Lucia Sturdza Bulandra S-a înfiinţat în 1947, având denumirea de Teatrul Municipal.

Atât sala Izvor, cât şi sala Toma Caragiu au fost renovate - concepţia modernă aparţinând

arhitectului Octavian Neculai, - fiind inaugurate în noiembrie 2002 şi respectiv noiembrie 2003.

Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” Ansamblul de Estradă, apoi Teatrul de Stat de Estradă

şi din 1962 până în anul 1990, Teatrul satiric - muzical "Constantin Tănase", când a primit

titulatura cea mai adecvată timpului: Teatrul de Revistă "Constantin Tănase”

Teatrul Evreiesc de Stat Se înfiinţează în anul 1948 în Bucureşti cu două săli: una la parter

pentru spectacole de dramă şi una la etaj destinată spectacolelor muzicale în clădirea construită

de Iuliu Barasch la sfârşitul secolului XIX în mijlocul unui cartier evreiesc.

Craiova După mai bine de 100 de ani de existenţă, trupa se mută într-un sediu nou, cu două săli

de spectacole. Comuniştii au construit doar câteva clădiri de teatru: la Craiova, Târgu-Mureş, Iaşi

(Teatrul Luceafărul) şi Bucureşti.

Deva Teatrul de revistă a fost înfiinţat în anul 1963.

Galaţi În 1949, comitetul provizoriu al comunei urbane Galaţi emite Ordinul nr. 3033, prin care

se prevedea înfiinţarea Teatrului Galaţi-Brăila, care a funcţionat doar în Brăila. De la 1

septembrie 1955, începe funcţionarea Teatrului de Stat Galaţi, prin Hotărârea Consiliului de

Miniştri nr. 2003, din 16 septembrie 1955

Giurgiu În 1981, la iniţiativa dictatorului Nicolae Ceauşescu ia fiinţă judeţul Giurgiu, şi trupa

teatrului bucureştean Ion Vasilescu este transferată aici.

Iaşi Teatrul pentru Copii /i Tineret "Luceafarul". Înfiinţat în l949 ca Teatru de păpuşi, instituţia

îşi schimbă titulatura în l973, devenind Teatrul pentru Copii /i Tineret, îmbinând actoria,

27

muzica, poezia, pantomima, dansul cu arta păpuşărească şi adresându-se mai multor categorii de

vârste

Oradea În vara anului 1955 ia fiinţă Teatrul de Stat Oradea, care funcţionează de atunci cu două

secţii, română (Trupa Iosif Vulcan) şi maghiară (Szigligeti Tarsulat)

Petroşani În Cazinoul muncitoresc, construit în 1925 va funcţiona, în urma deciziei de înfiinţare

nr. 2555, din 23 iunie 1948, a Ministerului Artelor şi Informaţiilor, Teatrul Poporului, filiala

Valea Jiului. Un an mai târziu, titulatura oficială a instituţiei se schimbă în Teatrul de Stat "Valea

Jiului" Petroşani

Piatra Neamţ În 1958 după ce se reamenajează interiorul, s-a înfiinţat secţia din Piatra Neamţ a

Teatrului de Stat din Bacău, cu absolvenţi ai IATC Bucureşti, promoţiile 1957 şi 1958. În 1961,

prin Decretul 1434/8 iunie, Consiliul de Miniştri dispune înfiinţarea Teatrului de Stat din Piatra

Neamţ. În 1966, teatrul îşi schimbă titulatura, devenind Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ.

Ploieşti Ministerul artelor a sponsorizat activitatea Teatrului Sindicatelor Unite cu o subvenţie de

un milion de lei, prin Ordinul nr. 6403/15 aprilie 1948, iar la 1 februarie 1949 a decis

transformarea lui în Teatrul de Stat Ploieşti

Reşiţa Teatrul „George Augustin Petculescu„ fostul Teatru de Stat Reşiţa, a fost fondat în anul

1949 cu sediul în Casa de Cultură a Sindicatelor.

Satu-Mare În 1968 septembrie ia fiinţă Secţia Română de teatru la Satu Mare, care va forma,

împreună cu secţia maghiară noua instituţie de cultură - Teatrul de Nord.

Sibiu Teatrul Radu Stanca Sibiu îşi începe activitatea în stagiunea 1948 – 1949 cu trei secţii pe

care le are şi azi: teatru de păpuşi, teatru de dramă cu spectacole în limbile română şi germană. În

prezent se numeşte Teatrul Naţional „Radu Stanca”.

Sfîntu Gheorghe Teatrul „Andrei Mureşanu” îşi desfăşoară activitatea într-un spaţiu cultural

bilingv, comunitatea virtualilor consumatori de teatru fiind formată din spectatori români (30%)

şi maghiari (70%). A fost înfiinţat în 1987 şi împarte spaţiul în care funcţionează cu Teatrul

Tamási Áron, teatrul maghiar din aceeaşi localitate.

Suceava În decembrie 1984 a sunat gongul primului teatru profesionist din Suceava, în sala mare

a Casei de Cultură a Sindicatelor. În septembrie 1985 se inaugurează Teatrul Municipal din

Suceava cu spectacolul „Deşteptarea primăverii„ de Frank Wedekind, având şi un sediu în

clădirea "Dom Polski", după ce fusese renovată şi extinsă. Din păcate instituţia a avut doar cinci

ani de activitate, deoarece Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri", desfiinţează secţia, iar

28

autorităţile locale sucevene refuză finanţarea unui teatru local.

Târgu-Mureş Teatrul Naţional este un teatru de repertoriu, unicul teatru naţional din România cu

două secţii - română şi maghiară. Actuala clădire a teatrului, a fost inaugurată la 13 octombrie

1973

Timişoara La 18 octombrie 1945, prin adresa 5621, Ministerul Artelor aproba înfiinţarea

primului teatru profesionist românesc din Timişoara, numit Teatrul Muncitoresc al Poporului,

secţia Timişoara.

Turda La începutul anilor 50 cinematograful „Arta” cedează spaţiul Teatrului de Stat, ulterior

denumit Teatru Municipal.

3.8 Regizori

În ciuda promovării impusă de către autorită/i a realismului socialist-psihologic, s-au

format alături de câ/iva maeştri, câteva generaţii de străluciţi regizori: Liviu Ciulei, David Esrig,

Lucian Pintilie, Radu Penciulescu, Gyorgy Harag, Vlad Mugur, Lucian Giurchescu, Dinu

Cernescu, Crin Teodorescu, Valeriu Moisescu, Horea Popescu. Lor li se adaugă, din noile

promoţii: Andrei Şerban, Aureliu Manea, Cătălina Buzoianu, Alexandru Tocilescu, Silviu

Purcărete, Tompa Gabor, Dan Micu, Mircea Cornişteanu, Alexandru Dabija, Mihai Mănuţiu,

Victor Ion Frunză, Dragoş Galgoţiu, Alexa Visarion.

Regia a jucat un rol important în stimularea şi valorificarea creaţiei dramaturgice care se

ata/ează stilului regizoral: Lucian Pintilie crează un veritabil gen interpretativ Mazilu, Horea

Popescu promovează consecvent dramaturgia lui Paul Everac, Ion Cojar /i Cătălina Buzoianu

pun în scenă comediile Ecaterinei Oproiu, Alexandru Tocilescu dezvăluie calităţile scenice ale

pieselor lui Tudor Popescu. Pentru a supravie/ui, unii regizorii au descoperit modalită/ile

optime în a îmbina directivele statului în privin/a promovării comunistului model, exponent al

unei societă/i perfecte /i ceea ce mai rămăsese din arta adevărată. Astfel creatorii de spectacole

au recurs la o subtilă corespondenţă a artei regizorale cu contemporaneitatea. Realitatea unei lumi

construită de o ideologie radicală a putut fi transpusă scenic printr-un abil joc al construc/iei

regizorale, care va mul/umi cenzura, publicul /i regizorul. Una din caracteristicile principale

ale regiei de teatru din această perioadă ar fi îmbinarea organică a adevărului scenic cu

teatralitatea, în ceea ce regizorul Andrei Băleanu nume/te ”fără pretenţia unei formulări

definitive - realism metaforic".

3.9 Şcoli de teatru

29

Ca urmare a Reformei Învăţământului din 1948, toate formele de învăţământ artistic,

existente până atunci se unifică în Institute de Artă.

Bucureşti În 1948 se înfiinţează Institutul de Artă, care a unit, timp de doi ani întreg

învăţământul de artă din Bucureşti. În 1950 se înfiinţează Institutul de Artă Cinematografică şi

Institutul de Teatru “I.L.Caragiale”. În 1954 cele două institute se contopesc în Institutul de Artă

Teatrală şi Cinematografică “I.L.Caragiale” care va funcţiona până în 1990, când se transformă în

Academia de Teatru şi Film.

Cluj 1948 - Prin Ordinul Ministerului Învăţământului Public nr. 263.327/1948 s-a

înfiinţat la Cluj, Institutul Român de Artă cu facultăţile de muzică, actorie şi dans şi Institutul

Maghiar de Artă, cu facultăţile de muzică, regie de teatru, actorie şi dans, în cadrul căruia s-au

continuat programele de studii superiore începute în Conservator; 1950 - Prin Hotărârea nr.

1137/6 noiembrie a Consiliului de Miniştrii a luat fiinţă, din unificarea facultăţilor de teatru ale

celor două Institutute de Artă, Institutul de Teatru „Szentgyörgyi István”, cu o secţie de artă

dramatică cu limba de predare română şi o secţie de artă dramatică şi regie cu limba de predare

maghiară; 1954 - Secţia română şi specializarea regie cu limba de predare maghiară a Institutului

de Teatru „Szentgyörgyi István” din Cluj au fost transferate la Institutul de Artă Teatrală şi

Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti, iar specializarea actorie a secţiei maghiare, cu

păstrarea titulaturii iniţiale a instituţiei, la Târgu-Mureş. Învăţământul superior de teatru se reia la

Cluj în anul 1991, ca departament al Facultăţii de litere din cadrul UBB.

Târgu-Mureş Institutul de Teatru „Szentgyörgyi István” din Târgu-Mureş şi-a urmat

drumul cu o singură facultate în limba maghiară.

Capitolul IV

1990 – 2010: The Theatre is dead, Long live the Theatre!

4.1 Gâlceava zeiţelor poeticii la mormântul Thaliei

După aproape 45 de ani de comunism, România reintră în 1990 în circuitul internaţional al

migraţiei. Acum nu plecarea din ţară crează dificultăţi, ci destinaţia.

30

Câţiva dintre regizorii anilor 70, după ce părăsiseră România de bunăvoie sau obligaţi,

revin în ţară după 1990, cu speranţa că vor împărtăşi publicului şi oamenilor de teatru experienţa

occidentului. Segmentul actoricesc a avut câteva reîntoarceri timide care aproape că nu au fost

observate. De altfel actorii, n-au avut şanse prea mari pentru a se realiza/relansa în afara

graniţelor datorită faptului că instrumentul muncii lor era limba. Criticii au plecat şi ei foarte

mulţi, mai ales după ce s-a desfiinţat secţia de teatrologie a Institului de artă teatrală şi

cinematografică din Bucureşti.

Singurul care a reuşit a fost George Banu, cult şi inteligent uzând de toate armele

diplomaţiei pentru a rămâne în graţia oamenilor de teatru din România, nu pentru că n-a rămas

aici să mănânce cu ei salam cu soia ci pentru că şi-a câştigat un prestigiu de necontestat în cadrul

breslei unită sub titulatura Asociaţiei internaţionale a criticilor de teatru, (AICT). Confraţii lui

care au rămas în România s-au mărginit să scrie cronici în periodice, mai rar la revista Teatrul

care a avut în vremurile ei nefaste parte de pseudoredacţii alcătuite pe criterii care ţineau strict de

politica Partidului Comunist Român. Oricât de rele au fost vremurile acelea, căruţa lui Tespis a

fost împinsă înainte de o mână de intelectuali oneşti, care au făcut compromisuri la limita

bunului simţ. O parte din ei au renunţat după 1990, pentru că lupta pentru exprimare şi

supravieţuire devenise ridicolă.

După 1990 în universităţile de teatru din ţară se înfiinţează secţii de teatrologie. Anual

sunt „aruncaţi” pe piaţă zeci de teatrologi, dar în redacţiile ziarelor locale sau regionale sunt

angajaţi absolvenţi de orice facultate numai de teatru nu. Unii secretari literari n-au stat degeaba,

aşteptând o fişă a postului, şi au alcătuit monografii ale instituţiei în care lucrează.

În prima jumătate a anului 1990, redacţia revistei Teatrul se cerne. Se impunea şi un titlu

care să nu amintească de un alt regim care fusese groparul capitalismului românesc. Aşadar

revista se va numi „Teatrul azi”.

Multe lucruri s-au schimbat o dată cu apariţia revistei „Teatrul azi”. Noua revistă a căutat

să multiplice opiniile şi orizonturile privind teatrul românesc şi universal, să construiască un

sistem axiologic străin oricăror criterii politice, ideologice, circumstanţiale, fapt ce i-a atras, pe de

o parte, respectul lumii teatrale, pe de altă parte, suspiciunea şi nemulţumirea unor veleitari.

Andreea Dumitru, redactor şef adjunct la Revista „Teatrul Azi” este afectată de breşa

creată în sânul breslei care în loc să pună umărul la reconstruirea teatrului, îşi pierde vremea

grupată în bisericuţe, făcând schimb de răutăţi gratuite şi speră că fenomenul e trecător şi că în

31

definitiv chiar e necesară: „...o repoziţionare, reechilibrare a forţelor (condeielor), a direcţiilor şi

zonelor de influenţă (interes) pe harta teatrală de aici şi acum.” După 1990, în cronicile teatrale se

practică un discurs de învăluire, o adevărată artă a învârtitului în jurul cozii.

4.2 Managementul teatral: o fata morgana

În ultimii 20 de ani, au fost câteva tentative de declan/are a reformei teatrale. Au fost /i

încercări de a privatiza teatrele care s-au izbit de refuzul violent al breslei.

Criza managerială /i instituţională instaurată după 1990, a fost motivată de faptul că

teatrele s-au aflat într-o formă avansată de devitalizare artistică, obligate să facă fa/ă

autofinan/ării instaurate în anul 1983, dar /i ca urmare a faptului ca s-au redus drastic locurile

în învă/ământul teatral. Rar s-a scris sau s-a vorbit despre lipsa de pregătire a directorilor de

teatre în /tiin/a de a conduce o institu/ie de cultură. În ciuda dezastrului, au existat /i

excep/ii. Periodic unele teatre, pu/ine ce-i drept, au intrat în istorie: Craiova, Sibiu.

După 1989, au fost invitaţi să preia destinele unor teatre importante, personalităţi din afara

ţării. Mihai Ursachi a venit din sudul Californiei special pentru a pune din nou pe picioare Teatrul

Naţional din Ia/i la începutul anului 1990 invitat de Ministrul Pleşu şi în scurt timp a demisionat.

La Teatrul de Comedie din Bucure/ti, scandalul a răbufnit la sfâr/itul stagiunii 1992-1993 când

Lucian Giurchescu a fost acuzat că încurajează nepotismele, că a reu/it în trei stagiuni trista

performan/ă de a transforma teatrul dintr-unul frunta/ într-unul mort /i fără viitor. La Teatrul

Odeon, Vlad Mugur a trebuit să facă fa/ă denun/urilor economice /i mahalagismelor din

sindicat. Andrei /erban a întâmpinat dificultă/i asemănătoare la TNB. Dezamăgit, a renun/at

/i el la func/ie. Din trei regizori importanţi reveniţi în ţară, doar Vlad Mugur /i Andrei /erban

au colaborat apoi, mai ales cu teatre din Transilvania, în special cu Naţionalul Clujean.

Necunoaşterea corespunzătoare a teoriei şi practicii de marketing, teamă faţă de schimbări

radicale, au dus la o ofertă de spectacole din partea teatrelor din ce în ce mai săracă..

Începând cu anul 1996, managerul Teatrului Na/ional din Ia/i, a fost Ioan Holban timp

de zece ani, secondat de actorul Adrian Carauleanu ca director artistic. Restaurarea /i activitatea

teatrului au fost atent urmărite de către presă, aceasta radiografiind lucid /i uneori pătima/

drumul zbuciumat al bătrânei institu/ii. Gafele directorului Holban au fost sanc/ionate prompt

/i drastic de către presă, dar nu au avut rezultat.

Din anul 2000, când a venit la conducerea Teatrul Naţional din Târgu Mureş regizorul

Cristian Ioan, situaţia teatrului s-a înrăutăţit vizibil.

32

La Oradea, preşedintele Consiliului Judeţean, Radu Ţîrle, a anunţat că instituţia pe care o

conduce va aloca mai mulţi bani pentru drumuri şi nu va mai da nimic pentru finalizarea

lucrărilor de renovare interioară a Teatrului de Stat.

Şi un exemplu pozitiv: Ada Lupu, regizor şi director a Teatrul Na/ional "Mihai

Eminescu" din Timi/oara, adoptând tactica paşilor mărunţi, se impune ferm în rândul teatrelor

de valoare.

Există o tendin/a de industrializare şi interna/ionalizare a teatrului dar încă nu se poate

vorbi despre existen/a unui teatru comercial în România,

4.3 Şcoli de teatru

4.3.1 Învăţământul universitar

După 1990, la numărul teatrelor de repertoriu existente se mai adaugă: Teatrul „Anton

Pann” din Râmnicu-Vâlcea, Teatrul „Tony Bulandra” din Tîrgovişte, Teatrul „Elvira Godeanu”

din Târgu Jiu, Teatrul „Masca” şi „Excelsior”din Bucureşti. Foarte puţin dacă ne raportăm la

oferta de actori, regizori, teatrologi, furnizată de învăţământul superior de teatru. Pe lângă

UNATC unde numărul locurilor a crescut de patru ori în ultimii ani, în Bucureşti s-au mai

înfiinţat trei facultăţi de teatru cu specializarea actorie, în cadrul universităţilor private. În

provincie fiinţau în anul universitar 2008-2009 nouă şcoli superioare de teatru, toate finanţate de

stat. După 1990, Universitatea Naţionlă de Teatru şi Film Bucureşti se află într-un continuu

proces de reformă care a condus la apariţia unor secţii şi specializări noi. Numărul de locuri

alocate anual artei actorului este în medie de 60.

La Târgu-Mureş, a doua şcoală de învăţământ superior teatral, se dezvoltă într-un ritm

ameţitor, menţinând tradiţia concurenţei cu Bucureştiul. În 1991 denumirea instituţiei s-a

schimbat din Institutul de Teatru „Szentgyörgyi István” în Academia de Artă Teatrală apoi

Universitatea Artă Teatrală din Târgu-Mureş. În prezent se numeşte Universitatea de Arte. În

1991 se înfiinţează specializarea regie teatru. Patru ani mai târziu se înfiinţeată specializarea

teatrologie, apoi specializarea arta actorului mânuitor de păpuşi. Din anul 2010 sunt înfiinţate

specializările coregrafie şi scenografie-eveniment artistic, cursuri de zi, 3 ani

Aproximativ 215 absolvenţi anual doar la actorie în toată ţara. Între 1950 şi 1975 Institutul

de Artă teatrală şi cinematografică din Bucureşti avea în medie pe an 35 de actori absolvenţi şi

era singura şcoală de învăţământ superior din România. La Institutul de Teatru „Szentgyörgyi

33

István” din Târgu-Mureş exista doar o singură facultate cu specializarea arta actorului în limba

maghiară. La sfârşitul deceniului şapte, se reduc locurile la Bucureşti şi se înfiinţeată o secţie în

limba română la Târgu-Mureş. Prea pu/ini absolven/i, pentru teatrele existente atunci. Prea

puţine teatre pentru absolvenţii de azi deşi public ar fi. Dar statul nu investeşte în teatru pentru că

nu-i aduce nici un beneficiu, iar cei cu bani investesc eventual în sport.

4.3.2 Învăţământul preuniversitar de teatru

În anul 1998 s-a înfiinţat pentru prima oară în România o secţie de arta actorului în

învăţământul preuniversitar în Bucureşti la Liceul de Muzică „Dinu Lipatti”. După zece ani mai

apăruseră încă zece secţii, de regulă în cadrul liceelor de artă din ţară. Ion Cojar, fost Profesor

Universitar la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, şi-a arătat

nemulţumirea în presă, faţă de modul de predare şi de organizare a secţiilor de arta actorului din

licee.

4.4 Clădiri de teatru şi instituţii

Bucureşti În anul 2002 clădirea Teatrului Odeon este renovată aproape în întregime.

Teatrul Masca s-a înfiinţat la 24 mai 1990, dar abia după 20 de ani, are un sediu în care îşi poate

desfăşura activitatea decent.

Teatrul Metropolis ( fost Teatrul Mundi) are o capacitate de 150 de locuri, este situat pe strada

Mihai Eminescu, la numarul 89, şi a fost înfiinţat pe 1 ianuarie 2007, ca teatru de proiecte.

Teatrul Act A fost inaugurat în 1995 ca teatru independent.

Buzău Teatrul ”G. Ciprian” Buzău a luat fiin/ă prin HCJ nr. 5, din 28.03.1995.

Caracal Clădirea a fost renovată prin Programul Na/ional de Restaurare. Majoritate a

fondurilor au fost date de Ministerul Culturii, /i o mică parte de-a lungul timpului, de

administraţia locală timp de 22 de ani. De la sfârşitul anului 2008, e gata pentru a primi o trupă

stabilă.

Iaşi În prezent Naţionalul din Iaşi îşi desfăşoară activitatea în mai multe locaţii. Datorită

lucrărilor de reconstrucţie, spectacolele se desfăşoară la Sala Teatrului Luceafărul, Sala Ateneului

Tătăraşi, Sala Pod Pogor Fiul, Sala Studio (încă funcţională) şi Sala Uzina cu Teatru.

34

Râmnicu Vâlcea Teatrul „Anton Pann” s-a născut, ca instituţie profesionistă, în mai 1990 prin

decizia Prefecturii Vâlcea.

Reşiţa Monument istoric, cinematograful "Cultural" aflat într-o stare avansată de degradare este

restaurat şi va fi sediul Teatrului reşiţean.

Târgu Jiu La 11 noiembrie 1993 se înfiinţează Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu” instituţie

profesionistă de spectacole aflată sub autoritatea Consiliului Judeţean Gorj. Din anul 2002 teatrul

îşi desfăşoară activitatea într-un sediu nou.

Tulcea S-a inaugurat teatrul "Jean Bart" la 18 Februarie 2008. Renovarea clădirii în care

funcţionează teatrul tulcean a început în 2005 şi a fost finanţată de Consiliul Judeţean Tulcea şi

Consiliul Municipal.

4.5 Constan!a: ambi!ii de!arte pe banii contribuabililor

Constanţa de/ine un record trist în domeniul cultural. În 2004, primarul Constan/ei,

Radu Mazăre /i Nicu/or Constantinescu, pre/edintele Consiliului Jude/ean Constan/a,

hotărăsc comasarea institu/iilor de cultură din Constan/a. În iulie 2010, Guvernul a decis

disponibilizarea a aproximativ 55.000 de angajaţi din sectorul public, dintre care cei mai mulţi,

respectiv circa 54.000 persoane, trebuiau concediaţi din administraţia locală. Imediat, consilierii

jude/eni au aprobat o nouă comasare a institu/iilor de cultură aflate în subordinea C.J.C. În

prezent Teatrul de Stat Constan/a este o institu/ie publică de cultură aflată sub autoritatea

Consiliului Jude/ean Constan/a. Func/ionează cu un colectiv artistic /i tehnic administrativ

de 104 angaja/i.

4.6 Ion Luca Caragiale – 125 de ani în singurătate

De o jumătate de secol încoace, în numele reteatralizării, majoritatea regizorilor se

străduiesc să-l reactualizeze pe Caragiale, spre deliciul /i satisfac/ia cronicarilor care au un

motiv să publice recenzii consistente, ridicând la rangul de valoare, spectacole din care publicul

nu înţelege mai nimc. Regizorii au încercat totul. De la Spiridoni în travesti, bătrâni /i decrepi/i

ori vlăjgani de doi metri, la Tipăte/ti de înăl/imi variabile abia ie/i/i de pe băncile facultă/ii,

mimând pasiunea pentru o Zoe aflată în pragul pensiei. După 1989 Caragiale s-a jucat din ce în

ce mai pu/in. Dramaturgia lui, resuscitată în stagiunea 2001-2002 de ambi/ia unor directori de

teatru în frunte cu Dinu Săraru, directorul TNB-ului, a e/uat lamentabil. În total, din 1950 /i

până azi opera dramatică a lui Caragiale a cunoscut aproximativ 180 de versiuni numai în /ară.