suveranul antic
DESCRIPTION
imaginea regelui in antichitateTRANSCRIPT
ROLUL SUVERANULUI ÎN ORIENTUL ANTIC
Întorcându-ne privirea înspre trecut vom găsi rădăcinile lumii de azi.
Printre marile curiozităţi ale trecutului este şi cea legată de apariţia organizărilor
sociale complexe, culminând cu apariţia statului. În paralel cu aceasta trebuie
analizat, datorită relaţiilor interconexe, şi rolul suveranului.
Apariţia statului s-a datorat unor schimbări complexe apărute în viaţa
oamenilor, care, trecând de la vânătoare şi cules la îndeletniciri specifice unei
economii productive vor ajunge la sedentarizare, apariţia unor meşteşuguri
specializate, schimbul de resurse şi formarea unor aşezări cu caracter
protourban. Având în vedere şi alte realităţi istorice precum apariţia scrisului şi
evoluţiile de la nivelul mentalităţilor se înţelege cu uşurinţă fenomenul, în cele din
urmă necesar, al apariţiei unei organizări statale (complexă şi unitară) a
comunităţilor umane. Analizând mecanismele care au dus la apariţia statului
istoricii au formulat două teorii. Dintru început trebuie însă amintit faptul că,
datorită complexităţii vieţii în sine şi a multiplelor mişcării şi evoluţii din viaţa
umană ce decurg din această complexitate, nu se poate susţine un model
simplist. Mai întâi, există modelul marxist care suţine ca având rol primordial în
organizarea statului antic forma politică a despoţiei orientale înţeleasă ca o
conducere absolută a unui suveran. Acesta are două prerogative care îl
transformă într-un conducător absolut, şi anume, originea divină şi proprietatea
asupra întregului pământ, acestea cauzând supunerea faţă de el a tuturor
locuitorilor. Cel de-al doilea model (apărut ca o reacţie la primul) atrage atenţia
asupra faptului că posesia asupra întregului pământ nu este o realitate a acelor
vremuri. Şi aceasta deoarece contractele de cumpărare de loturi de pământ
arată faptul că există proprietăţi care scapă controlului suveranului. Apoi, există
comunităţi care sunt libere şi nu datorează suveranului decât o parte din munca
lor. Prin urmare, potrivit acestui model, două sunt tipurile de stat (în funcţie de
geneza acestora): state hidraulice (bazate pe sisteme de irigaţie) şi state de
cucerire (bazate pe acţiunea militară a suveranului fondator).
Oricum, elementul esenţial de închegare a structurilor statale a fost
suveranul. Încercându-se o tipologizare a monarhului-suveranului oriental se
poate porni mai întâi de la criteriul transmiterii puterii. Vom găsi, astfel, monarhii
elective sau semi-elective precum este cazul hitiţilor sau a indo-europenilor
vedici. Hitiţii, de exemplu, în perioada Regatului Vechi (1700-1500 î.Hr.) vor fi
unificaţi într-un stat de Labarnas (Tabarnas) care a rămas în ochii posterităţii ca
fiind atât de important încât numele său (ca Caesar sau Augustus) va deveni titlu
dinastic. Suveranul (labarna) era judecător, preot şi conducător militar suprem
(urmând să fie zeificat după moarte) dar depindea mult de nobilimea militară
extrem de puternică (de aceea, pentru a contracara aceasta Labarnas s-a bazat
mult pe aparatul funcţionăresc şi pe preoţime). Telepin, ultimul suveran al
ragatului vechi hitit (1525-1500 î. Hr.) este cel care a iniţiat o reformă menită să
înlăture arbitrarul în determinarea succesiunii la tron, stabilită acum pe linie
bărbătească directă numai în cadrul familiei domnitoare. Ca o “concesie făcută
aristocraţiei el recunoaşte adunării tuturor războinicilor (pankus) importante
atribuţii judecătoreşti si politice, inclusiv dreptul de a-l confirma pe noul suveran”1
Pe linia aceleiaşi tipologii vom găsi şi monarhii ereditare cum este cazul
Palestinei sau a Egiptului. Vor rămâne în istorie suverani şi fii ai lor care au
schimbat cursul istoriei (să amintim doar pe David şi Solomon la israeliteni şi
faraonul Sesostris III şi fiul său Amenemhet III la egipteni). Dacă ar fi să realizăm
o tipologie a monarhilor orientale după criteriul naturii puterii vom găsi o firească
diversitate de forme datorită condiţiilor sociale şi culturale locale. A existat tipul
monarhiei divine în cazul Egiptului, unde faraonul era de origine divină: “<<Rege
de drept divin>> este o expresie insuficientă pentru a-l desemna pe faraon,
începând cu Imperiul Vechi, el este zeu, el este Horus. (...) apoi fiul lui Ra (...)
caracterul sacru rămâne permanent legat de fiinţa sa. Cultul va fi întotdeauna
practicat în numele şi în locul regelui.”2 Apoi, erau monarhiile charismatice în
cazurile în care suveranii ajungeau la conducere pentru că erau favoriţi ai zeilor 1 Horia C. Matei, O istorie a lumii antice, Editura Albatros, 1984, p. 832 Robert Cohen, Egiptul faraonilor, Editura Prietenii Cărţii, p. 14
(Sumer, Akkad, Babilon, Israel, China) – aşa, înfloritoarele oraşe-state, de sine
stătătoare, ale Sumerului (Ur, Uruk, Lagaş, Umma, Nipur etc.) aveau fiecare un
despot cu prerogative politice şi religioase, numit lugal (rege), patesi sau ensi
(principe) ce conducea cu voia zeilor. Mai erau monarhiile ridicate prin putere
militară, aici putând fi amintite zecile de expediţii militare ale monarhilor asirieni
(Şamşi-Adad I, Adad-Nirari I, Şalmanasar I, Tukulti-Ninurta I sau Tiglatpalasar I -
care aduce Asiria la rangul de primă putere militară a Orientului Apropiat,; cu toţii
au fost cunoscuţi şi datorită cruzimii şi brutalităţii campaniilor militare) sau
monarhia teocratică din Egipt, din timpul dinastiei Marilor Preoţi.
Imaginea suveranului din lumea antică se completează în momentul în
care aprofundăm rolul pe care acesta îl deţinea în viaţa comunităţii. Putem fi
siguri că întâi de toate suveranul avea rolul de a conferi unitate comunităţilor.
Unicitatea propriei sale persoane intercondiţiona unitatea regatului. Suveranul
“oferea o autoritate centrală puternică iar în momentul slăbirii acesteia autonomia
provincială renăştea (...) întărindu-se particularităţile locale”3 – perioadele de
centralizare erau asociate de cele mai multe ori cu înflorirea economică şi
culturală pe plan intern şi uneori expansiune pe plan extern iar cele de fărâmiţare
statală cu decadenţă şi invazii străine. O importantă funcţie era cea religioasă.
Adevăratul rege al oraşelor şi popoarelor este zeul; iniţial suveranii se proclamau
doar locţiitorii lui pe pământ. Ca locţiitori ai zeilor, regii erau aleşi de divinitate şi
suveranii nu uită să facă aluzie la această alegere. Sargon II, care a domnit
peste asiro-babilonieni în secolul VIII î. Hr. se proclamă "păstorul legitim ales de
Marduk”4; această alegere fusese hotărâtă înainte de naşterea regelui. Dacă
acesta este ales de zei, această origine îi creează şi datorii. Pentru că zeii i-au
creat pe oameni cu scopul de a le face un cult, prima obligaţie a regelui era de a
organiza ceremoniile, de a repara templele şi de a construi altele noi.
Asarhaddon aminteşte că zeii l-au ales pentru a restabili ordinea;
Nabucodonosor II proclamă că Marduk l-a chemat pentru "a întemeia oraşe şi a
3 Horia C. Matei, op. cit., p.144 Walter Krauss, Civilizaţia Asiro-Babiloniană, Editura Prietenii Cărţii, Traducere şi note Constantin lonescu Boeru, Bucureşti, 2001 – a se vedea capitolul al VIII -lea despre instituţiile asiro-babiloniene
înfrumuseţa sanctuarele". Ca urmare, regele va fi primul dintre preoţi; el va
conduce marile sacrificii. Aceste raporturi strânse cu divinitatea au o consecinţă:
regii sfârşesc, în unele perioade, prin a se considera ei înşişi zei; desigur,
această pretenţie variază în intensitate de la o zonă la alta. De altfel, regele
primeşte de la zei însemnele materiale ale puterii. Suveranul era şi legiuitor căci
legea era văzută ca o expresie a voinţei lui şi pentru aceasta erau date anumite
decrete regale (este arhicunoscut Codul de legi a lui Hammurabi cu cele 282 de
articole ale lui) şi ca urmare avea şi demnitatea de întâi judecător. El era şi
conducătorul armatelor şi protector al locuitorilor. Spre a exemplifica, dintr-un
monument foarte cunoscut, din perioada care urmează după prima dinastie din
Ur, - Stela Vulturilor descoperită la Tello, spartă în mai multe bucăţi (azi la
muzeul Luvru) ne oferă amănunte. Ea era destinată să comemoreze un tratat
între oraşul Lagash şi oraşul vecin Umma, ca urmare a victoriei regelui
Eannatun, care a fost probabil, ultimul rege a primei dinastii din Ur. Pe o faţă a
stelei, apare Nin-Girsu, zeul din Lagash, uşor de recunoscut după emblema sa,
vulturul cu aripile întinse ţinând în gheare leii. Cu mâna dreaptă, zeul flutură o
grămadă de arme, un fel de măciuci (săpăturile au pus în evidenţă un număr
mare de astfel de arme). În faţa lui, într-un fel de cuşcă (în realitate o plasă), sunt
îngrămădiţi prizonierii. "Dacă într-o zi vor trece frontiera, marea plasă a zeului să
se abată asupra lui Umma" este scris pe stelă.5 Pe un fragment apare desenat
un acoperământ de cap împodobit cu nişte coarne de taur; din mijloc ies pene
sau mai curând frunze de palmier; un mic cap de taur este aşezat în faţă. Este
tipul de coif care va apărea mereu în arta asiro-babiloniană şi care va fi purtat de
zei şi suverani: tiara cu coarne. Şi pe Stela regelui Naram-Sin (luată ca trofeu de
regele Elamului, Shutruk-Na-hunte (spre anul 1100 î.H.) şi găsită la Susa) se pot
vedea războinicii, cu regele în frunte purtând o cască de război, împodobită cu
coarne.
Iată că am evidenţiat deja anumite semne distincte ale suveranului care
au devenit simboluri ale autorităţii lui. La fel, în zona Egiptului, faraonul avea ca
simbol al puterii şi al măreţiei sale, piramidele (cele mai cunoscute fiind cele de la
5 Walter Krauss, op. cit., p.63
Giza, ridicate se pare în timpul celei de-a IV-a dinastii – 2613-2494 î. Hr.) În
general, construcţii măreţe au ridicat mulţi suverani antici pentru a-şi arăta
puterea şi autoritatea (am putea aminti aici şi Templul lui Solomon, măreţele
zigurate ale Sumerului sau Marele Zid Chinezesc).
Trebuie să rămână în conştiinţa noastră istorică adevărul că suveranii din
Orientul antic au avut un rol definitoriu pentru întreaga evoluţie a lumii de atunci.
Implicit lumea de acum s-a făurit aşa cum este şi datorită lor. Tuturor li se
potrivesc cuvintele din Cartea Morţilor pe care preoţii-recitatori le spuneau acum
trei mii de ani în Egipt:
„Ziua de ieri m-a zămislit.
lată-l pe Astăzi
Eu creez Ziua de mâine".