Robert ŞERBAN despre Tiuk! (scriitor, editor Brumar)

Tiuk! este ca un cocteil în care – dacă papilele gustative îţi funcţionează bine şi n-au fost afectate de consumul „băuturilor” ieftine – descoperi diverse gusturi şi arome. Găseşti acolo un gust de mentă, de citrice, simţi dulceaţa unui sirop pe care nu ştii de unde să-l iei, dar şi a piperului roşu, a ciocolatei negre, a lichiorului amărui, găseşti mici firimituri de alune ori nuci, puţină piersică şi, poate, o vişină deschisă ca un ochi. Şi, nu foarte târziu, simţi tăria alcoolului. Să fie vodcă? Nu-mi dau seama, dar e ceva de bună calitate, rafinat, insidios, care „topeşte”, parcă, toate ingredientele, şi care, până la urmă, te euforizează. A, şi mai sunt şi câteva bucăţi de gheaţă. Noroc, Tiuk!

Nr. 8 / 2011supliment

www.tiuk.reea.net

ăştia sîntem: Mihail VakulovskiAlexandru VakulovskiDan PerjovschiCarmina Vakulovski

2 3

De cîte ori trecem pe lîngă sediile universităţilor ni se face groază şi silă de viaţă. Universitatea românească e un aparat de tortură mintală. Te duci la universitate om normal şi ieşi de acolo un mediocru, o slugă a sistemului, un nimeni. Studentul nu are drepturi în universitate sau are doar drepturi fantome, în rest - doar obligaţii.Cu toţii, cei care mai suntem studenţi sau care au fost şi se gîndesc dacă să-şi trimită copiii la tortură, am avea nişte întrebări la care ar fi bine dacă ne-ar răspunde cineva. - dacă tot avem un sistem de credite, cu cursuri la alegere, unde e alegerea mea? Din două rahaturi să aleg unu’?- de ce tocmai profesorii cei mai buni nu au nici o putere în universitate?- cum se dau bursele în străinătate? Cînd? Unde? De către cine? Cui? Că mie mi se pare că asta nu e o chestie pentru muritori. În continuare dintr-un bun aparat ce merge din inerŢIE, universitatea te loveşte cu degetul în cap, arătîndu-ţi la aproape fiecare curs, în fiecare sală că există EI şi că existăm noi, care am fi, ştiţi voi cu ce rimează.- cum se aleg secretarele? Eu nu ştiu foarte bine, dar în schimb o ştie un prieten de-al meu care a vrut să candideze la un asemenea post într-o facultate.- de ce toate lucrurile sunt înceţoşate în universitate, de ce trebuie să ai o groază de cunoştinţe ca să te poţi angaja la universitate?- de ce am fost exmatriculat fără nici o restanţă şi toţi îmi explicau ce sunt eu – un obiect care le ia din timpul lor preţios. De ce secretarele nu fac ce zice decanul? Iar decanul - ce zice prorectorul? De ce ministerul educaţiei seamănă cu ministerul securităţii?

La alegerea profesorilor şi conducerii universităţii ar trebui să participe studenţii. Universitatea ar trebui să fie o instituţie ce funcţionează spre folosul studenţilor, nu (numai) al profesorilor. Acum zici că universitatea e un aparat de muls bani de la studenţi şi de la părinţii lor. Unde se duc banii noştri? Taxe imense pentru tot felul de prostii, care continuă să fie inventate, o groază de amendamente imbecile te ameninţă tot timpul cu exmatricularea, examene picate, deşi ştii cursurile aproape pe de rost. În folosul cui funcţionează universitatea? În folosul meu? Cică “studenţii sunt viitorul ţării”, atunci de ce să clonăm un viitor după chipul degradat şi putred al unui trecut murdar? Să recunoaştem: care dintre profesorii noştri a ajuns la putere cu mîinile curate? De cine au fost aruncaţi în fotoliile lor? De alegeri democratice? Să înţelegem democraţia ca fiind democra-ŢIE? Iar mie – Birocra-ŢIE?Universitatea îmi ameninţă continuu libertatea şi integritatea mea. Trebuie să fiu slugarnic, să fiu mai prost ca profesorii senili ca să ajung la licenţă. Să terminăm odată cu toată treaba asta murdară! Universitatea să funcţioneze pentru mine, pentru studenţi, nu pentru tot felul de activişti, de persoane cu prezent şi trecut dubios! De ce să-mi pun eu toate aceste întrebări în loc să-mi văd de treaba mea şi să citesc o carte, să privesc un film sau să fac alte lucruri plăcute, dar şi utile?Pînă cînd lucrurile nu se vor schimba, la intrare în Universităţi ar trebui să scrie: Atenţie! Te tîmpeşte!

(Tiuk nr. 3, 2002)

Tiuk! nr. 29, care e numărul aniversar de 10 ani furtunoşi şi neîntrerupţi ai revistei, e pe net! – www.tiuk.reea.net şi cuprinde:

Antologie de proză Tiuk!

Primul editorial Tiuk!

Manifeste Tiuk!1-ul manifest Klu: Trage apa! Al 2-lea manifest Klu. Literatura Klu Al 3-lea manifest Klu: Universitate, cimitrir al libertăţii mele! Al 4-lea manifest Klu: Paul Goma preşedinte! Al 5-lea manifest Klu: înjur, deci exist! Să-ţi dau la UE, să te bag în NATO, limbă română literară!Al 6-lea manifest Klu. Cenzura suge pulaAl 7-lea Manifest KLU: Muie editorului românPentru urmărire generală: portretul editorului românUltimul manifest Klu: MinciuniNumăoftikismul

10 existeme Tiuk! Mihail VAKULOVSKI – Te iubesc, te iubesc, nu mă ofticaEmilian GALAICU-PĂUN – iov & vioMihnea BLIDARIU – Tovarăşe preşedinte…Ştefan BAŞTOVOI – Cîteva poeme debileAlexandru VAKULOVSKI – Moartea unui poemDumitru CRUDU – dimitrieIoan Es. POP – (dacă nu mi s-ar fi repetat tot timpul că sunt muritor)Cristian POPESCU – Despre tata şi noiIulian FRUNTAŞU – PoemConstantin ACOSMEI – Sonet

10 istorii Tiuk!Răzvan PETRESCU – Jaf armatLiviu ANTONESEI – Nefericita aventură a prietenului meu Adam LeonMitoş MICLEUŞANU – SisifilisMihnea BLIDARIU – Copiii cenzurii îşi iubesc mamaAlexandru VAKULOVSKI – Pahar murdar pe dinafarăIulian CIOCAN – Tuşa FroseaCristian Robu-CORCAN – Baroc tîrziuMihaela PERCIUN – Bunicuţa comunistăGeorge MUREŞAN – Contrasensul vieţiiCosmin MAŞCA – Bob

TeatruTiuk! Ştefan CARAMAN – Just call me babyAlexandru VAKULOVSKI – RupereaConstantin CHEIANU – TransnistriaDumitru CRUDU – Alegerea lui Alexandru SuţţoCosmin PERŢA – Scriitorul şi viaţa lui

10 Dialoguri Tiuk! Ana ULARU (m. vklvsk)SUBSCRIBE (m. vklvsk)Mihnea BLIDARIU (m. vklvsk)ZDOB şi ZDUB (m. vklvsk)PARTIZAN (m. vklvsk)Igor DÎNGA/CUIBUL (m. vklvsk)Ada MILEA (m. vklvsk)Cosmin COVEI/ŢAPINARII (m. vklvsk)Florin DUMITRESCU (m. vklvsk)10 ani LUNA AMARĂ (m. vklvsk)

Show Recent Messagesde Moni STĂNILĂAndrei GHEORGHESorin TARAMitoş MICLEUŞANUMihnea BLIDARIUMihai GOŢIUDaniel Silvian PETREVasile ERNURadu VANCUV. LEACStoian G. BOGDAN

TiuKestionar10Şerban FOARŢĂConstantin CHEIANURadu Pavel GHEOAlexandru VAKULOVSKI Dumitru CRUDUVasile ERNUOctavian ŢÎCUAndreea RĂSUCEANUAugustin CUPŞAZDOB şi ZDUB

LecTiuk! 10Mihail VAKULOVSKI – Între mire şi mireasă, între Ginsberg şi Allen Igor MOCANU – 157 de trepte spre Roşia MontanăMihail VAKULOVSKI – Cum ar arăta scriitorii fără colegii fotografi?Vladimir BULAT – Un editor de renume şi „memoriile sale” Mihail VAKULOVSKI – Ştiu ce-ai făcut în viaţa astaIgor MOCANU – Anti-tanc. Caietul de documentare al campaniei?Mihail VAKULOVSKI – Sebastian de visEmilian GALAICU-PĂUN – cartea AlcoolMihail VAKULOVSKI – Gusturile copilărieiAlexandru VAKULOVSKI – Fragmente critice

MăştiDumnezeul de a doua zi (m. vklvsk)Dineu cu proşti (m.vklvsk)Tangou final (m.vklvsk)Doctori de femei (m.vklvsk)“NO ONE” cu sala plină la Godot (anca rmnsc)

10 CineTiuk! Marţi, după Crăciun (m. vklvsk)Titirezul răbdării (vl. bulat)Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (m. vklvsk)Ceaşcă, încă un sit arheologic (s.dinco)Armistiţiul (vl. bulat)Nuntă în Basarabia (m. vklvsk)O nuntă în Basarabia (vitalie sprncn)Soarele înşelător 2 (vl. bulat)Morgen (m. vklvsk)Reţeaua de socializare (andra atdrs)

10 TOPuri 10 pentru Tiuk! de 10 aniRadu Pavel GHEODan IANCUMoni STĂNILĂMihail VAKULOVSKIFlorin HĂLĂLĂUCătălina BĂLANRichard CONSTANTINIDIWhite NoiseSorin DINCOIgor MOCANUDan MIHUŢ

Pagini basarabeneIulian CIOCAN: Femeia cu sacoşe greleGheorghe ERIZANU: GreaţaCUIBUL, „PRiZ” (m.vklvsk)Nou album ZDOB şi ZDUB (m.vklvsk)

A!!Liviu Ioan STOICIU – Am avut şi Revoluţie, şi literatura română tot nu a ieşit din anonimatRadu Pavel GHEO – Povestea paşaportuluiRuxandra CESEREANU – Prietenii (o clasificare deloc oarecare)Lucian Dan TEODOROVICI – Despre cărţile „controversate”Veronica D. NICULESCU – Locul tău de lîngă florăreasăIoana MACOVEICIUC – Jobul ideal

Anti-chimbalde Ruxandra CESEREANUanti-chimbal 6anti-chimbal 7anti-chimbal 8anti-chimbal 9anti-chimbal 10

Poveştiuci pe buneLeo BUTNARU – O aniversare cu caziere Gulag Ruxandra CESEREANU – The poetry lesson Ruxandra CESEREANU – Mis-what-do-we-wantWhite Noise – PdS: 10 din 70Mihail Vakulovski – Reduta figurilor de cearăLuna Recording Studio

My3Diana CORCAN – În rochia ta de hîrtieGellu DORIAN – O zi ca toate celelalteŞtefan BOLEA – TribalŞerban OPREA – PoemeLiviu G. STAN – Acea noapte de iarnă a micuţului Ivan

O fo’, o apărutAlexandru VAKULOVSKI – 157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia MontanăDan PERJOVSCHI – 20 / 22Mihail VAKULOVSKI – Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Poezia)Mihnea BLIDARIU – PlaylistConstantin CHEIANU – Sex & PerestroikaAnca MIZUMSCHI – VersouriSorin-Mihai GRAD – Surogat

’n curîndThe Kids are All RightArtmania

Bun de tiparMihail VAKULOVSKI – Tovarăşi de cameră (fragmentiuk de rockman)Dumitru CRUDU – A doua ziIulian CIOCAN – MirmidonulAlecu DELEANU – Îmblînzitorul apelorGeorge CHIRIAC – Frica circulă prin subteran

ş.a.

Lectură plăcută şi utilă!

Alexandru VAKULOVSKI

Al 3-lea manifest KLU:

UNIVERSITATE, CIMITIR AL LIBERTĂŢII MELE!

4 5

Alexei VAKULOVSKI

ÎN GURA FOAMETEIÎn curs de apariţie la INSTITUTUL NAŢIONAL PENTRU STUDIUL TOTALITARISMULUI

CUVÂNT INTRODUCTIV ASUPRA EDIŢIEI de Flori BĂLĂNESCU

„Copiii războiului şi ai foametei”

Alexei Vakulovski s-a născut într-o familie de români la 3 octombrie 1949, în satul Antoneşti, URSS, şi a murit la 19 mai 2006, în satul Antoneşti, raionul Ştefan Vodă, Republica Moldova. A absolvit Universitatea de Stat din Chişinău, în 1972, fiind considerat de colegi un vârf de lance al generaţiei lor. Nu a vrut să debuteze în timpul comunismului, atâta vreme cât aceasta însemna să scrie textul „de serviciu”, adică să-şi dea obolul ideologic. Ca urmare, cartea sa de debut, afla¬tă în editură, deşi avea „bunul de tipar”, nu a mai fost publicată. Alexei a ales să se întoarcă acasă, în ciuda faptului că i se propusese un post de lector la Universitatea din Chişinău. Acasă, Alexei şi Sofia, soţia sa, au fost profesori de limba şi literatura română. Cei doi fii ai lor, Mihail şi Alexandru, le-au călcat pe urme, întrecându-i: au devenit scriitori de limba română. După 1990, au făcut studii în România (Mihail – doctoratul la Universitatea Bucureşti, Alexandru – facultatea la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca). Între aceleaşi coordonate istorice, de sute de ani o realitate nedreaptă urmăreşte soarta românilor dintre Prut şi Nistru. Situaţia este surprinsă de Mihail Vakulovski în împrejurările expulzării fratelui său din România, în martie 2009: „de astăzi frate-meu nu mai e în România – a fost amendat, expulzat şi interzis – ca om, nu neapărat ca scriitor. Existenţialism românesc (pe modelul «postmodernismului românesc»), un exemplu crud şi concret de frăţie româno-română”. Strada din satul Antoneşti, pe care locuieşte familia Vakulovski, poartă numele „Alexei Vakulovski” – profesorul de limba şi literatura română care a refuzat să devină scriitor sovietic, întorcându-se acasă pentru a-i învăţa pe micii români sovietici limba maternă. Este unul dintre cei căruia i se datorează „sabotarea” proiectului rusificării totale în spaţiul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti, prin conservarea identităţii de la individ la individ. Astăzi un atare mod de trai ar putea părea derizoriu. „O să mor şi n-o să văd cartea asta publicată”, a zis Alexei Vakulovski. Aşa s-a întâmplat. În gura foametei are o istorie dramatică, precum istoria pe care o evocă. De foarte multă vreme, cartea caută un editor. A fost ani în şir amânată, plimbată, deşi după ce a fost gata, cu coperte cu tot, a fost cerută de cele mai mari edituri din România, înaintată de instituţii cu statut bine delimitat cultural, dar de fiecare dată se întâmpla ceva şi nu mai era publicată. Eu însămi am încercat de mai multe ori. Volumul cuprinde interviuri cu supravieţuitori ai foametei de după cel de-al Doilea Război Mondial, toţi din satul de baştină al lui Alexei Vakulovski – Antoneşti, în Basarabia. Tema este puţin abordată în istoriografia română, şi chiar în literatură, deşi tumultul mediatic poate crea uneori false impresii. Fragmentele din cartea de faţă sunt interviuri, deci mărturii, iar în istoriografie textele cu caracter de document nu sunt niciodată prea multe. Este unul din motivele pentru care traseul acestei cărţi este de neînţeles şi inacceptabil. Un demers consecvent al recuperării memoriei traumatizate a românilor de la răsărit de Prut – parte importantă a poporului român şi, totodată, a conştiinţei sale vinovate – ar fi impus apariţia imediată a mărturisirilor de faţă, despre unul dintre cele mai criminale proiecte ale totalitarismului sovietic: foametea din anii 1946-1947. Basarabia era locuită la vremea luării în stăpânire de către regimul de la Kremlin, în virtutea cedării de către statul român, în iunie 1940, de o populaţie majoritar românească. În prezent, harta demografică a Republicii Moldova reflectă urmările politicilor de deznaţionalizare aplicate de sovietici în regiunile alipite cu forţa. Mărturisitorii-martiri ai foametei s-au stins unul câte unul. Au rămas aceste voci ale unora dintre ei. Autorul avea să povestească mai târziu cum a realizat înregistrările: seara se înţelegea cu vreun

„moşneguţ de-al meu” să facă a doua zi interviul, dar omul nu mai venea. „Moşneguţul meu” murise. „Au trecut ani de la foamete, dar consătenilor nu li s-a potolit durerea. Ei nu se sfiesc când li se împăinjenesc ochii sau când le tremură vocea. Uneori eram ispitit să cred că le iau o parte din povară, din durere, că îi ajut într-un fel. Ei sunt copiii războiului şi ai foametei, sunt cei care au avut tăria, curajul şi norocul să înfrunte acel coşmar şi să rămână oameni. De la ei am avea încă multe de învăţat, dacă timpul nu le-ar fi duşman. Ei nu acuză, ci povestesc”, spune Alexei Vakulovski. Supravieţuitorii mărturisesc, ei nu judecă. Sunt oameni simpli, gospodari, care, deşi umiliţi, chinuiţi, distruşi sufleteşte, au rezistat. „Foametea poate n-ar fi ucis atâta lume dacă nu ne luau toată pâinea din casă. Munceam zi şi noapte cu Colea, adunam pâinea, iar ei veneau şi ne-o luau. Nu dovedeai bine să hărmăneşti pâinea că veneau şi ţi-o luau toată, dacă nu dovedeai s-o ascunzi. Mama avea câteva deseatine (1,20 ha) cu grâu, l-am strâns, l-am adus acasă, dar n-am dovedit să-l suim în pod căci au venit cei cu luatul şi ne-au poruncit să-l punem în căruţa lor. Mama a zis că grâul nu e al ei, ci al lui Colea. S-a gândit biata femeie că nouă au să ne lase, că le-a fi jele de tinereţea noastră. Ai găsit cui să le fie jele. Au luat tot grâul acela. Noi ascunsesem nişte pâine într-un poloboc. Au dat şi de ea, au luat-o, dar l-au târât cu ei şi pe Colea; l-au ţinut închis la Olăneşti trei luni de zile...”, îşi aminteşte Istina Coreţchi. Prin editarea acestor fragmente de durere omenească, realizatorul lor a dorit atât recuperarea memoriei trauma¬tizate a comunităţii din care a făcut parte, cât şi o împărtăşire tardivă din partea „fraţilor”. Românii basarabeni au avut parte nu doar de rusificare, deznaţionalizare, deportări în Siberia, o parte considerabilă a lor, refugiaţi din calea războiului în România din dreapta Prutului în perioada 1940-1944, au fost victimele „repatrierii” în Uniunea Sovietică, ale deportărilor în Câmpia Bărăganului, mulţi au ajuns în închisorile politice româneşti. Comunismul a traumatizat oamenii atât la Vest, cât şi la Răsărit de Prut, iar în timpul marii foamete din anii 1946-1947, fiinţa umană a fost zdrobită până la ultima fibră a rezistenţei biologice şi morale. O foamete gândită strategic la Moscova pentru a frânge orice urmă de rezistenţă. Aşa cum fusese gândită Marea Foamete din anii ’30, care a ucis milioane de ucraineni. „...Oamenii noştri sunt deprinşi cu secetele şi ştiu a le învinge. Dar ne-au luat toată pâinea din casă. Ne-au măturat podurile”. Grigore Moraru oferă astfel, involuntar,

explicaţia pentru o foamete organizată şi nu una naturală.

Spaima a fost împinsă dincolo de limitele ei prin înfometare. Numai aşa pot fi înţelese gesturi ce nu fac parte din uzul nostru cultural, precum hrănirea cu ierburi, rădăcini, coajă de copac sau, mai ales, cu animale şi păsări ca pisici, câini, ciori etc., cu opincile din picioare – fierte. Dar şi antropofagia, nivelul ultim al trecerii în condiţia de limitare a fiinţei umane la conservarea biologică – într-o epocă în care regimul sovietic făcea propagandă despre cea mai umanistă şi înaintată ideologie: comunismul. Cazul Eudochiei Oprea, care a trecut prin război, prin foamete, apoi prin Siberia, de unde familia a revenit acasă în 1956, este exemplar. Soţii Oprea au supravieţuit tuturor acestor greutăţi, în ciuda faptului că statul sovietic le-a luat tot, „am crescut şi am educat zece copii”. S-au ajutat crezând în „Dumnezeu, căci numai El a avut grijă de mine şi de familia mea. El ne-a scos din toate greutăţile, El ne-a condus peste toate punţile pline de primejdii ale vieţii”. „Dar atunci, în iarna lui 1946-1947, mureau cu nemiluita. Nimeni nu le ducea contul. Iaca şi în partea asta de râpă i-au găsit atunci morţi în casă şi pe bărbat, şi pe femeie. De ajutor ziceţi? Dar cu ce te puteau ajuta? Dacă nu avea nimeni nimic? Nu avea nimeni o fărâmitură de pâine în plus. Prin alte părţi nu am ştiinţă cum a fost, dar la noi acesta e adevărul. Şi ce dacă aduceau mâncare de prin streini? Avea cineva saţ? Dar cât poate aduce un om?

6 7

Dar cât pot mânca cinci? Opt? Zece?... Nu doresc nimănui să guste din amarul, chinul, nevoile, nedreptăţile pe care le-am îndurat noi. Să aibă oamenii parte de linişte, să nu li se bage nimeni în suflet, nici în casă. Să le fie la toţi casa ocrotită, să aibă pe masă o hrincă de pâine, pe care nimeni nu vrea să i-o fure, să le fie la toţi copiii veseli şi sănătoşi, să nu audă neam din neamul nostru de Siberii şi de ani de foamete…”. Vasile Vaculovschi (tatăl lui Alexei) face o sinteză a peri¬oa¬dei de foamete pe care au trăit-o cu toţii. Cuvintele sale pot constitui un testament moral: „Dacă ar fi fost atunci lichidate rechiziţiile, lumea n-ar fi murit de foame, ar fi rezistat, s-ar fi salvat. Greul foametei a fost dus şi-n 1946-1947 tot de bietul sătean. El nu e numai talpa ţării, ci şi ţapul ei ispăşitor. O mare tristeţe mă copleşeşte când mă gândesc că urgia foametei a trecut parcă neobservată de ştiinţa noastră istorică. Rămân uimit când văd câte pete albe sunt în istoria noastră. Oamenii care o scriu nu par a fi cercetători serioşi, ci nişte pseudosportivi care trec prin slalomuri, prin timpuri. Dar lumea nu uită foametea. Ştiu despre foamete chiar şi copiii cei mai mici. Doar în zilele celea negre le-au murit rudele, buneii. Mulţi poate au fost duşi în mormânt numai leşinaţi, căci ar fi o naivitate să vorbim la modul serios de o asistenţă medicală în acele timpuri. Omul crescut numai cu mirosul florilor nu poate rezista greutăţilor vieţii, să nu uităm aceasta. Să le deschidem ochii urmaşilor noştri, să le spunem tot adevărul, chiar dacă acest adevăr muşcă. Chiar dacă acest adevăr doare”. Aceeaşi idee este centrală şi în mărturia lui Efrem Vaculovschi (vărul lui Alexei): „Astăzi înţeleg altfel lucrurile. Ştiu că au fost oameni care şi-au mâncat propriii lor copii. Ştiu că foamea îi înnebunea, îi făcea neoameni, dar atunci… Şi când o fac pe filozoful şi încerc să-i iert pe toţi, în faţă iarăşi îmi apare trupul pe jumătate jupuit al câinelui nostru care avea nişte ochi nemaipomenit de deştepţi. Oamenii care l-au mâncat n-au mai ieşit din foamete. S-au pierdut. Toate problemele acelea din timpul foametei şi-au făcut culcuş în mine şi mă chinuie. Eu îs copilul, eu îs înfometatul, eu îs ucigaşul, eu îs tata. ...Am convingerea că zile de acelea nu se vor repeta. Nu avem nici un drept ca să-i lăsăm pe nepoţii noştri să treacă printr-o foamete ca cea din anii 1946 – 1947. Ne ajunge nouă experienţa asta barbară. Oameni suntem”. Neamul Vaculovschi a fost mare. Toţi au avut de suferit. Ion Vaculovschi (văr cu Alexei, fratele lui Efrem) nu poate uita că „Au măturat podurile. Parcă special au făcut asta ca să murim cu toţii. Să nu rămână nici un basarabean. Erai obligat să dai, să dai, să dai!! Umblau stribocii de la casă la casă”. Pâinea (grâul) şi vaca erau principalele surse de supravieţuire. Şi tatăl – stâlpul care asigura mamei şi copiilor iluzia că nu se vor pierde. Atunci când „stribocii” le luau ultimul bob de grâu şi vaca, mai rămânea tatăl, care avea să umble pentru a aduce mâncare. Când el nu se mai întorcea de prin Ucraina sau era ucis pe loc ori dus în Siberia... copiii rămâneau ai nimănui. Unul dintre aceşti copii este Vasile Gaidău: „Când tata a murit, s-a lăsat noaptea peste noi... Cum se vede, s-a gândit cineva că războiul i-a ucis pe puţini dintr-ai noştri şi s-au gândit animalele să născocească alt război, cel al foametei. Şi l-au născocit de nădejde. Căci foametea a furat mai mulţi oameni din satul nostru decât războiul... Ţin minte cum l-au dus pe tata la cimitir. Eu stam pe cuptor lipit de sobă. Hămesit de foame eram... M-am pus în genunchi lângă tata, am sărutat icoana, l-am sărutat pe tata şi i-am şoptit:– Tată, mi-i a mânca. Cu vorbele estea a fost dus la cimitir tata. ... Totdeauna când îmi era foame gemeam:– Tată, mi-i a mânca.Ştiu că majoritatea oamenilor la nevoie îşi amintesc de mamă. Eu nu. Eu nu-mi pot aminti de mama. Eu la o adică… Eu atâta pot zice şi acum:– Tată, mi-i a mânca”. Imaginea copiilor distrofici, cu faţa zbârcită de înfometare, a urmărit-o pe învăţătoarea Maria Vaculovschi (mama lui Alexei) toată viaţa: „ [Activiştii] umblau pe la casele oamenilor şi luau ultima bucăţică de pâine de la gura copiilor. Nişte brute. Nici la casa de copii nu era rai. Ne aduceau acolo copii orfani, distrofici, abia-abia răsuflau. Le eram şi mamă, şi educatoare… Mulţi dintre ei păreau nişte bătrâni pitici. Sunt convinsă că lucrul

cel mai greu în lumea asta e la casa de copii în timpul unei eventuale foamete”. Basarabenii plecaţi după arăneală în „părţile Poloniei”, în rea¬litate în Ucraina, au găsit aici bunăvoinţă, milă, empatie de la ucraineni. Nu întâmplător, deoarece ucrainenii purtau cica¬tri¬cele dureroase ale Marii Foamete la care au fost siliţi în anii 1932-1933. Nicolas Werth o consideră una dintre „ma¬rile operaţii teroriste secrete”, organizată de Stalin în Ucraina. În aceeaşi notă se păstrează şi alţi cercetători, precum Joël Kotek şi Maxime Steinberg , care consideră că prin foametea organizată regimul sovietic a urmărit distrugerea coloanei ver¬te¬brale a ţărănimii. Interpretarea este susţinută din plin de mărturiile din volumul de faţă. Ca şi în cazul reeducării de tip Piteşti (experiment ce a vizat transformarea morală a indivi¬du¬lui, prin distrugerea moştenirii sale culturale, istorice şi sufle¬teşti), nici experimentul vast al reeducării prin înfometare nu a fost unul total. El nu a fost ireversibil. Atât ucrainenii, cât şi basarabenii au reuşit să se salveze ca entitate individuală şi comunitară. Cuvântul final al lui Alexei Vakulovki, intitulat Punct sau Recviem, este în notă poetică, despre cunoaşterea de sine, recunoaşterea binelui şi răului, despre datoria fiului satului Antoneşti – unde au murit atâţia copii, tineri, bătrâni, femei şi bărbaţi, în timpul Foametei – de a nu lăsa vocea martorilor-martiri pe pustie, să se piardă: „Luceafărul se prefăcu într-un ochi. Un ochi încărcat de lacrimi. Un ochi de copil înghiţit de foamete. Pe cer răsăriră sute de stele. Stele – ochi de copil. Îmi porunceau ceva în limba lor dumnezeiască”. „Celălalt” nu poate acorda credit unui popor care contribuie prin părăsire la uciderea fizică şi simbolică a propriilor copii, un popor care nu are capacitatea lăuntrică de a se întoarce empatic spre sine. Nimic nu se îndreaptă în istorie fără înţelegere, asumare, căinţă şi responsabilitate faţă de tre¬cut. Istoria pe care dăm vina, fără să ne-o asumăm, a făcut ca Alexei Vakulovski şi toţi oamenii năpăstuiţi din satul lui să îşi găsească odihna abia acum. Este rândul cercetătorilor să îşi asu¬me faptele celor de dinainte, care i-au lăsat pe basarabeni (şi pe bucovineni) pradă unei disperări fără speranţă.

1 Pe larg, în Stéphane Courtois (coord.), O noapte atât de lungă. Apogeul regimurilor totalitare în Europa, 1935-1953, trad. din limba franceză de Doina Jela Despois, Ed. Vremea, Bucureşti, 2008.

Ruxandra CESEREANUPrietenii (O Clasificare Deloc Oarecare)De la o vreme încoace am ajuns să îmi citesc mai degrabă prietenii, ca să încerc să îi cunosc și altfel, prin scris (nu doar omenește). E ca și cum aș fi găsit o mănușă rătăcită de cine știe când, care mănușă nu mi-a rămas mică, dimpotrivă, mi se potrivește prin adaptarea degetelor mele (cu sau fără inele!). La unul dintre acești prieteni ai mei am găsit chiar o clasificare a altor prieteni (Am preluat clasificarea cu 4 ramificații de la Andrei Codrescu, dar am prelucrat-o şi nuanțat-o în stilul meu!). Iat-o. Cred că-i tare utilă.

1.Există mai întâi prietenii morți. Aceștia sunt cei mai dragi, întrucât cu ei nu te mai poți certa. Te poți doar gândi la ei. Și o faci cu tandrețe, gingășie, dulceață. De obicei.

2.Există apoi prietenii pre-Internet, adică dinainte de imperiul e-mail și contactul electronic. Aceștia obișnuiau să scrie scrisori normale, iar unii dintre ei au rămas fixați pe această meteahnă. Prietenii pre-Internet sunt dulci, dar fanați, cumva rămași în urmă și, deci, pasabili de uitare. Ca niște bătrâne doamne cu voaletă.

3.Există apoi prietenii vii, în carne și oase, aflați la îndemână. Cu ei te cerți, te îmbrățișezi, bolborosești, blestemi, dansezi, bei, mânânci, faci o droaie de lucruri. Sunt vii și imperfecți.

4.Și mai există prietenii de e-mail, strict electronici. Pe mail e mare zarvă sau, dimpotrivă, e zarvă concisă, minimalistă. Unii au timp berechet să sporovăiască, alții nu au deloc. Unii-s cu măști, alții, fără. Reținuți sau, dimpotrivă, confesivi până la piele și os.

Acestei clasificări sănătoase eu i-aș mai adăuga (cu nesaț) o categorie: prietenii de blog (care-s un fel de prieteni de șah lingvistic și de șarade)!

8 9

Mihail VAKULOVSKI

TOVARĂŞI DE CAMERĂStudent la Chişinău

(fragmentiuk de rockman, în curs de apariţie la Cartea Românească)

Odată cu Universitatea din Tiraspol la Chişinău şi-a mutat „sediul” şi Mocănică, coleg de clasă cu Cristi, prieteni buni, viitori cumetri, bineînţeles. Mocănică învăţa la filologia rusă, cînd făcusem cunoştinţă era unul din cei mai serioşi şi sobri băieţi pe care-i văzusem. Ştia ce va face-n viaţă, ştia ce vrea, ştia să iasă din orice situaţie. Îi mai ziceam Mocaşca, aşa l-a strigat arbitrul la o luptă, c-a făcut şi lupte greco-romane, îi mai ziceam şi Mocanica, aşa îi ziceau la armată. Nu se supăra, rîdea cu poftă de parcă rîdea de un altul, de parcă era o glumă bună. Mocănică s-a însurat însă repede şi, fiind băiat chipeş, soţia lui s-a dovedit foarte geloasă. Dar Mocănică găsea timp să-şi trăiască viaţa, de fiecare dată cînd trecea pe la noi prin cameră venea cu alta, n-a venit niciodată cu aceeaşi gagică, una mai bună decît cealaltă, iar cînd ieşeam, oricît de puţin timp, o întorcea cu cracii în sus „şi atunci cinstita pulă face zbîc! în pizda cucoanei şi dă-i şi dă-i...”. Prima dată cînd am văzut asta am rămas cu gura căscată, Mocaşca era deasupra, iar ea îl strîngea cu picioarele de talie, „şedea, sărmana, cum şede mielul la ţîţa oaei, pînă ce se satură de supt”, în patul lui Cristi... (acum o să afle Cristi unde a făcut-o atunci Mocănică, băi Cristi, şi-au tras-o în patul tău, dar… tu erai cel mai bun prieten al lui...)... Însă am ieşit imediat, credeam că n-au observat, dar se pare că da, căci atunci cînd a venit Cristi uşa era încuiată, iar cheia întoarsă paralel cu podeaua. „Cine a intrat primul?”, rîdea Mocănică după ce ne-a chemat, rîdea cu poftă, nici n-o lua în seamă pe gagică, da, înseamnă cu tu, Cristi, erai acela care bătea la uşă ca disperatu’. Toate astea – în afara lui Budhi, una din cămin pe care dacă n-ar fi existat Cebanica am fi crezut-o cu toţii călugăriţa facultăţii, deşi prea era blondă, prea bună. Ei bine, Cebanica i-o trăgea în draci, şi-nainte de-a se însura, cînd Andro o iubea la nebunie pe Budhi, şi după însurătoare. Păi dacă tot trecea pe la noi de ce să nu arunce şi un băţ prin zonă, că aşa se întreţine focul, iar lu’ Budhi îi zvîcnea inima şi nu-i putea rezista. Se pare că nu doar această iubită a lui Andro i-a căzut jertfă, că la un moment dat Sergiu (Andro) îşi ascundea prietenele de Sergiu (Mocănică), care-şi făcuse un fel de hobby – să-i fută toate gagicile prietenului său Reho (prieten care le ducea la film şi le lua îngheţată, dar se pare că o fată nu se mulţumeşte niciodată doar cu filme şi îngheţată, oricît de prieteni şi nu iubiţi – nu iubiţi! – aţi fi). Uneori venea, isterizată, soţia sa, o tipă drăguţă, altfel, ştiam cu 10 minute înainte să ajungă la noi că vine, o dată a ajuns taman cînd soţiorul ei era la una mică, i-am zis că da, e la noi (păi îi observase şapca banditoasă şi geanta şmecheroasă), abia a ieşit din cameră, tre’ să fie pe la WC. S-a dus să-l scoată de la WC, s-au întîlnit pe coridor, că Budhi stătea la etajul unde era unicul WC pentru băieţi din cămin, în aceeaşi cameră cu Haga, altă

drăguţică. Avea pe perete un covor moldovenesc din ăla cu flori roşii pe fond negru, în mijlocul căruia era bătut un cui din care curgea un prosop popular, iar în mijloc – fotografia lui Eminescu. La anul I ne plăcea la toţi de Haga, chiar eram – în taină – un pic îndrăgostiţi de ea; brunetă, subţirică, oacheşă, ţîţicoasă, frumoasă şi isteaţă foc şi abia venită dintr-un aul pierdut pe harta Moldovei, ce să zic de URSS... Avea un tip mişto, din acelaşi sătuc, colegi de clasă, doar că-l cam umilea, fiind prea tînăr şi o iubind-o prea tare. Cînd venea pe la ea îl punea să măture prin cameră, spăla vasele, pînă la urmă i-a crescut curul, ei, nu lui, şi s-a măritat c-un poliţist imbecil (vorba lui Vîsoţki, „drughih ne viju”), cică o şi bate. Tre’ să-l întreb pe Mocănică dacă i-a pus-o şi ei, nu m-aş mira, m-aş mira dacă nu i-a tras-o, deşi, dacă aş fi fost vreodată prieteni – şi n-a fost departe acea clipă – aş fi avut încredere în ea, hm, dar – recunosc – ...şi în Budhi aş fi avut încredere. Mocănică era om bun, le satisfăcea pe toate, îşi făcea timp pentru toate, frumoase, urîte, grase, schiloade, nu conta, „puţa carte nu ştie”, zicea... după. Odată Mocă a venit c-o tipă care, cînd jucam cărţi, a intrat sub masă şi ne-a luat-o, la toţi, la cioc, din cînd în cînd Mocă îi mai dădea cîte o sută de vodcă, apoi ne continuam jocul, noi pe-al nostru şi ea pe-al ei... La un moment dat Mocănică a dispărut, iar peste cîteva luni a apărut c-un cîine, ne-a zis c-a divorţat şi că dacă n-am vreun televizor stricat, că să-i dau nişte pîine cîinelui, dar cu unt şi cu dulceaţă, săracu’, l-am legat de calorifer, că doar n-o să-l aduc la voi în cameră, fain ceai ai, oare cine-o să fie următoarea campioană mondială la fotbal – Brazilia, România sau Rusia, las-că-ţi repar eu televizorul, am fost pe la voi, dar taică-to n-a vrut să-mi dea „Povestea pulei”, m-a întrebat cine-s şi-a zis că mai du-te-n pizda mă’ti, da’ nu m-am supărat, oare ce-o mai fi făcînd Paul Goma, că nevastă-mea a zis că acum să mă fut cu cine vreau că şi ea tot aşa va face să fie pace şi să zboare rachetele în Cosmos doar cu scopuri ştiinţifice, să plouă şi găinile să se ouă să avem relaţii amicale cu extratereştrii şi pe americani să-i batem la fotbal şi să le futem vedetele în gură, că la hochei le dăm muie din picioare, limba rusă e cea mai bogată limbă din lume dar limba noastră-i o comoară, dă-i în pizda mă-sii de limbişti şi nişte alviţă lu’ Cuţu, săracu’, că are şi el gură şi şi gura lui vrea să mănînce, n-ai un televizor stricat?... Se întîmplase aşa ca exact în aceeaşi zi să mi se fută televizorul, i l-am dat, i-am dat bani de taxi, ca să nu-l care prin trolee, a tras cîinele după el printre maşini, ăsta se trăgea în spate din toate puterile, frînînd cu picioarele din spate, dar Mocănică a făcut şi lupte, ce, e mai slab decît un cîine, fie şi un aşa cîine fain ca al lui, cîine lup, l-a băgat în taxi-ul de lîngă Parcul Eroilor Necunoscuţi şi dus a fost.

L-am întîlnit întîmplător peste vreo lună, care televizor, a, da, cică n-a reuşit să-l facă, dar mai încearcă, bine că plouă, vor creşte bine cartofii, săracu’ cuţu, i-a plăcut mîncarea ta, zice cînd ne mai ducem la Hai să mîncăm pîine cu unt şi cu dulceaţă, ce felie mare i-ai tăiat, o felie de pîine de casă tăiată de-a lungul meridianului, oare ce înseamnă paralela 45 pentru paralela dintre fraţi şi veri vitregi? Am fost şi am luat televizorul, locuia într-un cămin într-un capăt al oraşului unde nu mai fusesem, am venit împreună cu el şi cu cîinele lui, l-a legat de uşă, nu putea intra nimeni în cămin, a venit baba de la poartă şi Mocănică l-a legat iar de calorifer, cîinele lătra mai departe. „Sărmanul, zice Mocănică, tu mănînci pîine cu unt, iar mie de ce nu-mi dai, eşti zgîrcit? se gîndeşte cîinele meu. Ia’ să-i duc şi lui nişte pîine cu unt şi cu dulceaţă, săracu”. A tăiat pîinea de casă în două, a mai tăiat-o de două ori şi a făcut două felii foarte mari pe care le-a uns cu unt şi cu dulceaţă şi le-a dus lu’ cuţu’. Apoi a zis că se duce să-l vadă şi pe Sachi. S-a dus şi a intrat pe ferestruică, şi el, şi cîinele, deşi Sachi era acasă, iar uşa – deschisă. „Lasă că încap”, a zis. Iar cînd Sachi a ieşit să cumpere pîine i-a dat de mîncare cîinelui în cratiţa în care-şi făcea Sachi mîncare. Cînd m-am întîlnit cu fosta lui soţie mi s-a plîns că îl iubeşte, dar n-a mai putut trăi aşa, „parcă-i narcoman – zicea ea – cred că se droghează, e cu totul alt om, nu mai puteam să mă înţeleg cu el, apoi a inventat o loterie, a dat anunţuri prin ziare şi primeam mii de plicuri cu cîte 10 ruble, a trebuit să plec de acolo, mă temeam să nu vină poliţia. M-a sunat ieri baba de la gazdă şi a zis că şi acum primeşte plicuri cu cîte 10 ruble, mă întreba ce să facă cu ele”. I-am zis lui Mocănică şi s-a dus şi şi-a mai luat vreo sută şi cincizeci de plicuri cu cîte 10 ruble, apoi iar a dispărut. Au apărut însă foarte multe „metode” de a face bani fără să munceşti. Aşa a ajuns la mine unu’ de la rusă, cu care mai jucam fotbal. Trebuia (doar) să-i cumpăr (doar) un bilet şi să vînd altele 10, atît! Apoi aşteptam ca fiecare din cei 10 care au cumpărat de la mine bilete să vîndă cîte 10 bilete, apoi toţi cei care au cumpărat bilete de la cei care au luat bilete de la mine – să vîndă cîte 10 bilete. Aşa banii daţi pe bilet se înzeceau, apoi se însuteau ş.a.m.d., rusnacul deja cîştigase înzecit, acum intrase în joc în altă tură, c-a văzut că merge, doar că m-a atenţionat că trebuie să mă grăbesc – cu cît mai repede voi face ca acest cerc să se rotească cu atît mai repede vor ajunge banii la mine. Nu ştiu dacă şi eu sînt vinovat de catastrofă, dar sigur problema au fost studenţii, care au înglodat mişcarea, eu, de exemplu, am vîndut doar vreo 6 bilete, tot la studenţi, care, la fel, n-au reuşit să vîndă toate biletele şi, ca şi mine, n-au mai primit nici un ban înapoi.

tiuKestionarConstantin CHEIANU

- Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?- „De-a războiul”. Avea dramaturgie, avea imprevizibil, îmbina atâ-tea abilităţi – să ştii să te ascunzi, să inventezi manevre, să te strecori neobservat. Apoi imensa plăcere să te pomeneşti în spatele inamicu-lui şi să-l iei prin surprindere, zicându-i încet ca să nu te descopere colegii lui: „Gheorghe, poc-poc, eşti mort!...”În adolescenţă?... Nimic mai voluptuos decât fotbalul, chiar dacă eram un jucător aşa şi aşa. Când ştiam că seara vom juca fotbal, toa-tă ziua aceea semăna cu ceea ce am trăit mai târziu când aşteptam întâlnirea cu iubita. - Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?- Am fost patru prieteni în mahala. Astăzi unul dintre ei e alcoolic, altul lucrează de ani buni la Moscova, al treilea mă crede arogant din cauza notorietăţii şi, temându-se că n-o să-l salut, preferă să fie primul care să mă evite. Nici unul dintre ei nu a păstrat ceva din spiritul acela al prieteniei din copilărie, poate doar un pic alcoolicul.- Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?- Fotbalul, fotbalul, fotbalul. Un dribling frumos e ca un aforism. Extazul de a fi stăpân pe minge, de a-i da traiectorii care îi depăşesc pe toţi, de a marca goluri ori a-ţi salva poarta şi pe chestia asta să primeşti felicitarea fierbinte a celor zece coechipieri, plus admiraţia a zeci de fete, plus „bravo”-urile a sute şi mii de suporteri!...- Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)? - Nu pot scrie decât pornind de la mine. - Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?- Ceva legat de îngrijirea animalelor.- Ce sentimente/stări te enervează? - Mă enervează faptul că oamenii mă mai enervează.- O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?- În clasa a treia, la matematică, ni s-a dat un exerciţiu şi toţi tarii la matematică au propus o rezolvare, eu am fost singurul care am avut alta. A mea a fost cea corectă şi bucuria a fost cu atât mai mare, cu cât eram mediocru la mate. Alta. Alergăm cu clasa 1500 de metri la educaţia fizică. Aveam câţiva inşi în clasă buni la proba respectivă, iar unul era foarte bun. Eu i-am depăşit pe toţi cei buni şi, postându-mă în spatele celui mai tare, mi-am zis că îmi convine să ajung al doilea. După care nu ştiu ce arc m-a propulsat înainte şi pe ultimii 300 de metri l-am depăşit cu uşurinţă pe tip. Pe chestia asta am fost recomandat să alerg aceiaşi probă la campionatul şcolii, pe care l-am câştigat. Odată tata m-a văzut într-un concert la clubul din sat evoluând cu un scheci despre un beţiv. A fost mândru pentru succesul meu, nu însă şi pentru personaj, în care s-a recunoscut.A fost însă cu totul fericit când alţi bărbaţi l-au felicitat pentru că într-un meci de fotbal cu băieţii din satul vecin eu am marcat singu-rul gol. - Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor? - Ispita de a face bani mulţi e puternică, cea de a te opune e slabă. Nu ştiu cum se face că ultima o învinge întotdeauna cu uşurinţă pe prima. Să cânt manele mi s-ar părea o probabilitate tot atât de impo-sibilă ca şi aceea de a fi balerină. Ca scriitor nu aş putea face ceva ce mi-ar ameninţa independenţa şi libertatea.- Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face? - Aş lua premiul. Toate premiile de pe lume au câte doi-trei candidaţi absolut egali.- Cum ai devenit ceea ce eşti acum?- Resemnându-mă să mai devin ceea ce aş fi vrut să fiu.

10 11

Mihnea BLIDARIU

***

tovarăşe preşedintesuntem din toate câte-un picşi încă cevami-a venit rândul să mă ridicşi viaţa measă fie o viaţă normală de artisttotuşi sunt puţin tristfiind născut într-un an comunistîncrederea mea e sub nivelulnormalfeţe de animalprea multe am văzut în jurprea des am fost îndemnat să fursă îndurşi să înjurdoar în gândapoi să-mi las privirea în pământşoimii patriei se ocupă acumcu legea nescrisăîţi vorbesc despre speranţădar cu uşa închisătovarăşe preşedintesuntem din toate câte un picşi încă ceva:suntem viaţa taîţi baţi joc de noiîţi baţi joc de eaeşti trist ca şi mine tovarăşe preşedinteînsă tu nu poţi pune ca minetăcerea în cuvinteamândoi născuţi în comunismn-avem încredere-n nimicînsă eu iubescşi astfel pot să mă ridictu stai joszâmbeşti şi strângi mâiniînsă-n jurul tău nu-s oamenidoar sclavi şi câinitovarăşe preşedinte ştiu că-ţi pare răucă ai furatşi că de asta zâmbeşti ca giocondaaşa ciudatviaţa mea începea ta se terminăşi aş vrea să-ţi spun că n-ai avutdecât o vină:puteai să fii din toate câte-un picdar ai alessă fiinimic...nimic...

Mihail VAKULOVSKI

Coloana Infinitului, Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Poiana Narciselor

Pentru francezi Constantin Brâncuşi e unul dintre cei mai mari sculptori din toate timpurile, „Constantin Brancusi, artist francez de origine română”. I-au făcut un muzeu-atelier exact sub Pompidou, cel mai important centru cultural de artă modernă din Franţa, unde găseşti

operele celor mai faini pictori şi sculptori. Un super muzeu cu care se mîndresc parisienii, doar că cele mai importante opere ale lui Brâncuşi sunt la Tîrgu Jiu şi pot fi admirate – absolut gratuit – de oricine, pentru că-s în aer liber. E vorba de Ansamblul Sculptural Constantin Brâncuşi din Tîrgu Jiu, ridicat de Brâncuşi ca un omagiu adus eroilor din Primul Război Mondial. Ansamblul Brâncuşi se întinde pe o axă est-vest care

traversează oraşul pe Calea Eroilor, de la rîul Jiu, foarte lat la Tîrgu Jiu, la Parcul Coloanei, în celălalt capăt al orăşelului. În Parcul Municipal

Central e Masa Tăcerii, chiar lîngă Jiu, apoi mergi pînă la Poarta Sărutului pe Aleea Scaunelor. Am ajuns la Tîrgu Jiu exact de sfîntul Constantin, aşa că era zi de sărbătoare şi multe mirese au făcut poze

la Poarta Sărutului, chiar dacă a tot plouat. K era într-o inspecţie, aşa că am mers pe jos de la Coloana Infinitului la Masa Tăcerii, apoi i le-am arătat şi ei, ca un fel de ghid:). La Masa Tăcerii am citit „Coloana tăcerii”, poemul pe care l-am scris exact pentru asta, am făcut sute de

poze şi m-am plimbat prin Tîrgu Jiul în care era Festivalul de Literatură Tudor Arghezi… cu Mitzura Arghezi şi editorul meu Nicolae Tzone şi alte personaje cu care – din fericire – nu m-am întîlnit întîmplător

printre operele brîncuşiene. De la Parcul Central mergi pe Calea Eroilor pînă la Biserica Sfinţii Apostoli şi culminînd cu Coloana fără sfîrşit,

care mi-a rămas în memorie – din cărţi – ca şi Coloana Infinitului. Un oraş nepreţuit, cu acest complex de artă modernă în aer liber unic în

lume, un oraş care trebuie neapărat vizitat.

Drumul de la Braşov la Tîrgu Jiu e superb pe oriunde ai alege să mergi. Ne-am dus pe la Bran-Rucăr, pe lîngă Mausoleul de lîngă Cîmpulung,

apoi pe Valea Oltului şi ne-am întors prin defileul Jiului, care mi-a amintit de Muntenegru. Am prins şi ploaie, şi soare, şi curcubeu, şi ceaţă, şi negură, şi frig, şi alt curcubeu. Seara ne-am oprit la Sibiu

să vedem finala Cupei Campionilor, iar a doua zi ne-am oprit pe la Poiana Narciselor, lîngă Făgăraş, într-o pădure de la poalele munţilor.

Şi Poiana Narciselor e o minune, de data asta una naturală, pădurea adăpostind poieniţe pline de narcise, narcise-narcise-narcise-narcise-

narcise pe sub stejarii bătrîni şi mestecenii mai înalţi decît de obicei… narcise care miros exact ca-n copilărie!

Veronica D. NICULESCU

Locul tău de lîngă florăreasă

Cîinele meu cu pulover, cîinele meu cu pulover albastru, zadarnic te-am căutat în cea mai friguroasă dintre zile, locul tău de lîngă florăreasă era gol. Dar

tu erai undeva. Şi-am tot mers, părul încîlcit, doi crenvurşti Angst în buzunarul pardesiului. Ţi-aş

povesti, consider că se cuvine să ştii, că la întoarcere locul tău era ocupat, un necunoscut roşcovan cu trei

picioare şi cercel în ureche. Chiar cînd întindeam palma să-l mîngîi pe creştet el s-a lăsat în jos,

aşezîndu-se pe rană. Dar scăpasem de Angst, era deja o vreme de cînd frica se mutase în burta cerşetoarei de pe pod. Cîinele meu cu pulover, zadarnic te-am căutat

în cea mai friguroasă dintre zile.

Ioan Es. POP

dacă nu mi s-ar fi repetat tot timpul că sunt muritor,poate că n-aş fi murit. poateaş fi înfiinţat o altă moarte.poate o altă credinţă, oricât de măruntă,mi-ar fi fost destulă pentru a pluti.dar am crescut, ca orice om îngrozit,în religia morţii.o moarte care nu vine din eşecurile noastreci dintr-o proastă deprindere,din resemnarea că dac-ai învăţat să morie musai să mori.numai că, ţi-am spus eu, vere,e puţin probabil să mori când mori:o celulă ori poate mai multerămân să te frământe mult după aceeaşi abia când dispar, după cinci mii de ani,te vei odihni, ticălosule.

Interviu cu Florin DUMITRESCUrealizat de Mihail VAKULOVSKI

(interviul poate fi citit integral

pe www.tiuk.reea.net) - Florin, în primul rînd felicitări pentru „ÎNcîntece”, al doilea tău volum de poezie. Cum ai ajuns la acest titlu? Ce variante ai mai avut?- Mulţumesc Tiuk-ului, care m-a încurajat în ultimii ani, în momente de cumpănă. Am scris această carte şi cu sprijinul vostru. Ideea titlului mi-a venit într-un rar moment de auto-teoretizare. Am credinţa că forma pură a poeziei este cîntul... sau cîntecul... Baudelaire e mai sigur pe el cînd spune “de la musique avant toute chose”... Practica muncii de textier mi-a arătat că încercarea de a recupera sincretismul muzică/poezie este imperfectă, limitată, poate chiar o himeră. Atunci am căutat să definesc teritoriul versurilor mele “de citit” (nedestinate muzicii), ca un limb al cantabilităţii interioare şi totodată al încîntării, al forţei incantatorii a sunetelor. I-am zis ÎNcîntece şi am văzut că titlul a prins şi că oamenii se întrec să-i dea explicaţii... dintre care

unele mă surprind şi pe mine! Variante provizorii de titlu au fost: Gina are pere (ca un fel de ripostă matură, peste ani, la volumul de tinereţe Ana are mere...) şi Mă uit în rai cu binoclul, după unul dintre poemele incluse în culegere. Un timp m-am temut că titlul ÎNcîntece are un fason prea patetic, prea clasic, prea... şaptezecist (mai există un volum de poezie Încîntece din anii ’70, al lui Ion Pachia Tatomirescu, cu prefaţă de Miron Radu Paraschivescu). Dar, sfătuindu-mă cu Mugur Grosu, redactorul cărţii (şi autorul copertei), am hotărît să mizez pe onestitate şi pe intuiţia dintîi. A rămas ÎNcîntece - titlul cel mai sincer şi, prin urmare, cel mai adecvat. - De la „Ana are mere” (volumul de debut) la „ÎNcîntece” a trecut ceva apă pe Dîmboviţa. Cît de greu a fost să publici noul volum de poezie? - Eu sînt în primul rînd textier şi, în aceşti treisprezece ani, în care n-am publicat volume, am publicat... albume! Treaba e că primul volum de versuri, Ana are mere, a fost premiat, întîmpinat foarte bine de critică şi de publicul tînăr; astfel că am rămas cu un soi de obligaţie faţă de toţi oamenii care m-au îndemnat să scriu „poezie de citit” şi care m-au răsfăţat cu laudele şi cu atenţia lor. O simţeam ca pe o aşteptare pe care întîrziam s-o onorez.

Între timp a apărut un public nou, mai înclinat către poezie, către lectură în general, în comparaţie cu publicul din anii ’90. Mi se pare important să rezonez cu posibilii cititori, să le propun viziunile mele şi totodată să mă alimentez cu viziunile lor. M-am învăţat rău, cu nărav, să fiu strunit de ceilalţi şi să aştept aplauze. Poate că poeţii adevăraţi sînt asemeni lui Emily Dickinson: mai închişi în propria lume, ca să nu zic autişti. Eu însă n-aş putea scrie dacă n-aş sesiza o minimă comandă publică. - Eşti cunoscut mai mult ca textier al formaţiilor Sarmalele Reci, Timpuri Noi şi Direcţia 5. Practica asta ţi-a schimbat cumva viziunea asupra poeziei? Întreb asta pentru că poeziile tale sînt foarte… orale, să zic aşa…- Poezia s-a născut orală. Druizii, aezii, rapsozii Vedelor şi Upanişadelor nu ştiau ce e ăla cuvînt scris. La şcoală învăţăm că tradiţia poeziei e marcată de legăturile cu muzica, mai mult sau mai puţin manifeste de la o epocă la alta. E ceea ce putem constata şi azi, pe viu, urmărind un poet precum Chris Tănăsescu, în performance-urile cu trupa Margento sau în recitaluri solo. Şi sînt toate celelalte genuri de sincretism rodnic, de la creaţiile cantautorilor, pe care le etichetăm îndeobşte folk, pînă la poetry slam şi alte forme de

virtuozitate lirică din zona hip-hop... La mine e o experienţă aparte: eu sînt un textier specializat să compună versuri după muzică, pornind de la varianta de cîntec cu la-la-la. Trebuie să ţin seama de metrică, accente şi ritm; de fineţuri precum deschiderea vocalelor, raportul între consoane şi diftongi etc. Este o caznă care te căleşte în meşteşugul versificării. Marele farmec al muzicii – şi totodată marea lecţie pe care o putem învăţa de la muzicieni noi, literaţii, este realizarea acelei stări de plutire, de lejeritate, de implicare a întregii fiinţe: glas, respiraţie, trunchi, membre, buric, sex... Poate poezia ne-cîntată să atingă aceste performanţe? Eu zic că măcar poate năzui... Marele paradox e că acea lejeritate şi suavitate muzicală se obţine cu mare trudă. Sînt poeme de o mare simplitate, uşor de recitat şi chiar de memorat, care te fac să crezi că-i vin poetului natural, fără efort. Secretul e că tocmai acea naturaleţe se obţine cu efort şi meşteşug – şi asta e încă o învăţătură a colaborării cu muzicienii. Pe de altă parte, să recunoaştem. Poezia destinată cititului poate îngloba mai bine idei, sensuri complexe, formule elaborate... Ea se pretează mai degrabă meditaţiei dense; în timp ce versurile cantabile îi par cititorului contemporan mai diluate ideologic. Eu cred totuşi că, în modernism, s-a pierdut o anumită dimensiune inefabilă a poeziei, un anumit tip de meditaţie suavă, eterică, adresată – să zicem – mai mult sufletului decît minţii. ÎNcîntecele mele aş dori să se situeze undeva la mijloc. Ele îşi propun, printre altele, să recupereze această pierdere; şi să vorbească pe alocuri despre ea. - Eşti unul din puţinii poeţi actuali încă tineri care mai folosesc rima, e adevărat că altfel decît ceilalţi – cu umor, ironie, hîtru şi postmodern. Ce rost mai poate avea rima în actualitate? E greu să scrii cu rimă în mileniul III şi să nu cazi în ridicol?- Există critici care m-au descurajat să folosesc rima altfel decît cu intenţie ironică, parodică, dezvrăjită. Altminteri – mă avertizau ei – mă pîndeşte ridicolul. Există însă şi oameni (cu unul dintre ei discut chiar acum) care m-au încurajat să-mi urmez capriciul de a scrie „desuet”, anacronic. Îmi permit să mă consider îndeajuns de stăpîn pe sculele mele, retorice şi ideologice, încît să nu mă scufund în penibil.

Rima are o înţelepciune a ei, pe care oamenii, mai ales contemporanii noştri, o ignoră. Chiar şi pretenţioşii care strîmbă din nas la rime poartă cu ei, în adîncurile conştiinţei, ghicitorile şi numărătorile de copii, ca să nu zic cîntecele de leagăn şi de dezmierdare, care le-au marcat venirea pe lume (o lume a rimei)... Azi sîntem critici faţă de rimă, dar tînjim în secret după rimă, după ritm, după aliteraţii şi homeoteleute... în general, după acea potrivire a sunetelor cu sensurile care ne armonizează percepţia lumii; după ceea ce lingviştii numesc „caracter motivat”. Ce fac eu este manierism, OK, e eticheta pe care o accept şi mi-o asum ca pe un stindard: sînt un manierist care face uz de tropi clasici, de concetism şi arguţie, dar fac asta – printre multe altele – tocmai ca să obţin surpriză şi încîntare, ca să evit plictiseala şi previzibilul. Este ceea ce mă păzeşte poate cel mai mult de ridicol – zic eu. - Acum ce scrii? Sau încă te bucuri de „ÎNcîntece”?- Deja se ştie prin tîrg: Dan Mircea Cipariu ne-a convocat, pe Sorin Gherguţ, Bogdan O. Popescu, Dan Pleşa şi pe mine, să scoatem Marfă II, care nu va fi o reeditare a antologiei Marfă din ’96, ci un volum distinct, cu versurile noastre de maturitate. Ni se vor alătura doi poeţi excelenţi, din aceeaşi pleiadă cu noi, pe care însă nu-i dezvălui acum: vor fi atuurile noastre secrete. Cartea ar trebui să iasă cîndva, la primăvară. Fiecare dintre noi, vechii „marfari”, a evoluat mult în aceşti cincisprezece ani... Mă rog, Gherguţ era de atunci un poet desăvîrşit; încă de atunci am văzut în el un maestru. Acum cred că sîntem în stare să revenim cu un volum colectiv mai închegat, mai consistent, mai demn de interes pentru publicul din 2011. Eu unul pregătesc pentru acest volum ceva binişor diferit de ÎNcîntece, deşi tot în aceeaşi zonă stilistică.Între timp, da, analizez receptarea ÎNcîntecelor. În acest volum am lansat unele experimente, ale căror rezultate le aştept, le urmăresc, le savurez... Sper ca anul ăsta să termin un poem epic de proporţii mai semnificative, la care lucrez de trei ani în mare secret. Dacă se vor concretiza şi alte proiecte, cititorii Tiuk-ului promit să fie primii care să le afle.

coordonator supliment: m.vklvskdesign: Rabei Carolina

corector: m.vklvsktraduceri: Alex Cosmescu, Cristina

Ispas, m.vklvsk desene: Dan Perjovschi

contact: revista.tiuk@gmail.comhttp://www.tiuk.reea.net

Toate materialele aparţin Asociaţiei Oberliht şi KLUbului TIUK! şi nu pot fi preluate fără acordul acestora.Răspunderea pentru materiale revine

integral autorilor.

# 8 | Revista la PLIC | decembrie-martie 2011literatură, artă, atitudine http://plic.oberliht.com