JurnalulDeei-Cumplătițidragostea?Cashsaucard?(I)

Copyright © Dana Voicu

All rights reserved

Dedicație:Buniciimele

“…vibrațiataîncelălalt…așaînchizicercul…”

PROLOG: Uneori, când mă uit la Luca, parcă îl văd pe el. Identici. Luca are un fel de a se strâmba atuncicând vrea să obțină ceva și nu știe cum să mă convingă. Își strânge ochișorii și mă priveștestrâmb, ținându-și capul într-o parte. Atunci, oricât aș încerca să nu, cedez de fiecare dată. Iarel știe, mi-a prins punctul sensibil și, ca orice băiețel în toată regula, îl exploatează atât câtpoate. Poate și pentru că este și acea expresie a lui care îmi amintește, absolut de fiecare data,de tatăl lui. Și mi se imprimă direct pe suflet, de parcă mi-ar pune cineva o ștampilă. Așa măprivea și el atunci când făcea pe supăratul ori încerca sa mă convingă de ceva…Apoi alungrepede dorul care mă atacă pe neașteptate și îmi iau băiatul în brațe. -Poftim, iar am cedat. Ești mulțumit? Te roagă mama, nu mânca mai mult de trei bomboane.Ai mai mâncat azi! Nici prea multa ciocolată nu-i bună, iubitule! La cei aproape patru ani, Luca nu numai că intelege tot ce îi spun, dar și anticipează locul încare vreau să duc discuția. Și schimbă vorba. -Mami, ne jucăm cu mașinuțele?Zâmbesc. Uneori, îmi dau lacrimile fără să realizez. Sunt cel mai bun prieten al lui. Sunt mama șitatăl lui. El a vazut că, în alte familii, tații se joacă, de regulă, cu mașinuțele cu băieții lor. Îmiamintesc acea privire matură a lui atunci când îi analiza pe vecinii noștri jucându-se în curte…Dar nu m-a întrebat nimic. Niciodată nu m-a întrebat nimic. Ca și cum ar ști că, din cauza luimami, nu există tati. Și, dragul de el, ca să nu o supere pe mami, nu întreabă niciodată de tati.Suntem noi doi în toate momentele zilei, mai puțin atunci când e la grădiniță. Eu sunt universullui, iar el este universul meu.Știe că undeva, departe de locul în care locuim noi, peste mări și țări, există o țară care senumește România și, acolo, avem o familie pe care el o va cunoaște la un moment dat. Doar căîncă nu a venit momentul.Luca aduce mașinuțele, apoi îmi întinde o felicitare.

-Am făcut-o pentru tine, la grădi. Ca să fii fericită, mama!Mă uit la mânuța întinsă spre mine și la cea mai albastră și senină privire pe care am văzut-o înviața mea. Îmi tremură mâna când iau felicitarea. -Îți mulțumesc, Luca! Sunt foarte fericită! -Tu ești mereu fericită, mama!Îl îmbrățisez strâns, strâns de tot. Acum sunt fericită. Tu ai adus fericirea în viața mea, îi zic îngând în timp ce-i sărut părul moale. Dar nu am fost. Viața mea, până la tine, a însemnat oricealtceva mai puțin fericire.Fac o pauză. Măcar cu mine trebuie să fiu sincera, Luca. Tatăl tău a adus fericirea în viața meadupă un coșmar care credeam că va ține o veșnicie… O vreme, mi-a adus fericirea tatăl tău. Daracum suntem doar noi doi și asta-i tot ce contează. Despre viața mea, poate voi scrie la un moment dat. Chiar dacă voi fi, probabil, condamnată,judecată, înjurată, scuipată… Nimic nu m-ar mai putea șoca. Pentru că nicio reacție derespingere nu poate fi mai rea decât tot ceea ce am trait oricum. Iar o femeie care face sexplătit o bună perioadă, credeți-mă, trăiește multe.

PRIMUL CAPITOL

M-am născut în Giulești, la curte, în mahala, cum s-ar spune. Casa noastră era socotită celputin modestă, până târziu, noi ne-am încălzit la sobă, iar apa pe aragaz. În trei camere, erameu și frate-miu, mama și tata și, o bună parte din copilărie, bunicii noștri din partea tatălui. Euși fratele meu dormeam în aceeași cameră sau, după caz, ne ascundeam în aceeași cameră. Subpat. Nu că tata nu ne-ar fi văzut acolo dar, beat fiind, nu se putea apleca suficient după noi.Doar ne înjura. Adică așa intuiam pentru că, de multe ori, ne era imposibil să înțelegem exactce zice. Mama nu avea unde să se ascundă. Nici macar nu știu dacă voia, dacă încerca. De câteori îl vedea beat, parcă mai tare se înfigea la el. Îmi tremura inima de când auzeam poarta și câinele lătrând de două ori, până îl recunoștea. Apoi simțeam că se apropie prin bezna aia totală. Din instinct, mă uitam spre mama și otrăgeam de șorț. -Mama, te rog! Nu-i mai spune nimic, te roooog!Mama avea privirea rea. Știam că n-o să tacă. Nu tăcea niciodată, cu toate că eu nu-mipierdusem speranța și continuam s-o rog. Frate-miu se aseza strategic în ușa care dădea spredormitor, să poată fugi repede în cazul în care se înfigea la el prima oara.Deschidea ușa încet, împleticit, și ne găsea amorțiți de teamă. Dar, sigur, el nu realiza asta. Eraîmbujorat de la băutură și intra fără să zică nimic. Mergea cu greu până la vreun scaun pe carese așeza ca să se poată descălța. Se uita negru spre mama. Atât aștepta ea. Parcă dinadinsfăcea. -Iar ai băut, mă, banii? Fir-ai al dracu’ de nenorocit! Ce mâncăm, mă, mâine? Bețivule!Eu îmi doream să mă evapor. Știam ce va urma. Văzusem scena asta de o mie de ori și, cu toatecă ma rugam în fiecare seară să n-o mai trăiesc, ea continua la nesfârșit. -Curvă!

Cuvântul ăsta îl auzeam mereu clar, oricât ar fi fost de beat. Îl zicea și foarte repede, și foarteapasat.

-Să fii a dracu’ de curvă!

-Nu vezi în ce hal ai ajuns, bețivule nenorocit? Ai dormit pe preșul vecinilor! Să îmi fie rușinesă mai ies din casă, să mai dau bună ziua!

Beat, beat, dar se ridica de pe scaun parcă fără să se clatine. Nu înțeleg cum reușea. Mă uitamcu groază spre mama și îmi mai încercam norocul o dată, acum, cu vocea îngrozită. -Te rog, hai să mergem la noi în cameră, te rog, lasă-l!Dar se urau prea tare, niciunul nu renunța. Sau așa mi se părea: că se urăsc prea tare.Tata se apropia, simțeam mirosul de alcool plutind în toată camera… Pentru mine, mirosul ăstaera sinonim cu frica. Erau unul și același lucru.Și, când ajungea suficient de aproape, o lovea peste față. Cu pumnul. Mama se uita apoi la elde parcă ar fi fost în stare să-l omoare. -Du-te dracu’ de nenorocitu’ dracu’! și îl împingea..Atunci îl enerva cel mai rău. Tata o lua de gât și se apuca s-o lovească cu pumnii in cap, pespate, pe unde apuca.Mama lua câte un scaun și-l ridica spre el. Uneori, îl nimerea. Doar că el prindea scaunul șiîncepea s-o lovească cu el.Atunci începeam noi să țipăm. -Tata! Tata! O omori pe mama! O omori, tata!Trăgeam amândoi de el până reușeam să-i atragem atenția. Și cand vedeam că s-a întors sprenoi, fugeam în cameră, sub pat.Venea împleticit, înjurându-ne, și noi ne bucuram. Scăpase mama. -Ieșiți, mă, d-acolo, ‘tu-vă-n gură de neisprăviți!Noi nu scoteam un sunet. Încerca să se aplece, dar nu ne putea trage afară. Sau nu încercasuficient, habar n-am…Se întorcea în bucătărie și îi auzeam iar țipând. Auzeam și loviturile, se băteau iar… Dedisperare că o bate iar pe mama, ieșeam de sub pat și eu, și frate-miu, și mergeam direct afară,în curte. Dacă era vară, ieșeam desculți, dacă era iarnă, aveam papuci, dar tot ne tremuraupicioarele pe zăpadă. Ieșeam pentru că știam că mama nu va avea încotro și va veni după noi.Doar așa o scoteam de-acolo.

Venea și ea și ne duceam toți trei la vecina Mioara. Ea trăia bine cu bărbatul ei, avea și trei fete, și era bună si miloasă. I se rupea inima când ne vedea fugiți, așa. Ne așeza lângă sobă, laea în bucătărie, și când mama se spăla de sânge, nouă ne dădea fursecuri și ne făcea lapte cucacao. Mâncam fără să scoatem un sunet. Ca și cum orice literă, orice zgomot, cât de mic, ne-arfi putut aduce iar în iadul din care am fugit. Câteva ore stăteam acolo, așteptam să adoarmătata. Veneam tiptil și-l gaseam, de multe ori, prăbușit în pat, sforăind. Uneori, nici nu apuca săse schimbe, dormea în hainele cu care venise de pe drum.

Atât de tare îl uram în momentele alea, că l-aș fi sufocat cu o pernă.

Mergeam și ne culcam în patul nostru micuț, cu mama la picioare. Țineam genunchii strânșitoată noaptea, să nu care cumva s-o lovesc. Mă trezeam amorțită, dar fericită că îl știam iarplecat la muncă. Pleca devreme la muncă, pe la șase, înainte să ne trezim noi.

Mama era pensionată pe caz de boală, de când îmi aduceam aminte. Își tot lua medical, pânăa reușit să se pensioneze. Era bolnavă cu inima, lua un pumn de medicamente pe zi. Uneori,când era prea supărată și mi se părea că nu mai vrea să le ia, îi aduceam eu aminte. Se uita urâtla mine, ca și cum nu trebuie să mă bag, dar mergea să le ia. Cred că ne iubea în felul ei. Doarcă nu ne spunea. Și nu ne arăta.. Era mereu tristă, mereu nervoasă, mereu o nemulțumea ceva.Iar noi tânjeam după o mângâiere de-a ei cum numai niște copii nemângâiați pot înțelege.

Uneori, când eram bolnavi, și ne aducea la pat ceai și pâine prăjită, avea și câte o vorbă bună:“Hai, fata lu’ mama, că te faci tu bine!”

Cand o auzeam așa, mai că îmi venea să zac bolnavă câte o săptămână, că poate mai stă cumine. Avea privirea tristă mama, ca orice femeie cu destinul ei. Nu se mai bucura de nimic… nu-mi aduc aminte s-o fi auzit vreodată râzând din toată inima. Așa cum nu-mi amintesc vreovorbă bună între ea și tata. În cel mai bun caz, când el nu era beat, nu se băgau în seamă.Stăteau în bucătărie amândoi, răi, dușmănoși, fără să-și vorbească. Mama ieșea să arunceafară, la flori, câte o oală cu apă și uita ușa deschisă. Dădea pisica să intre în casă și, atunci,sărea tata.

-Zâââât! Închide, fă, ușa aia, a dracu’ ușă!

Iar noi așteptam să ne facem odată mari, să plecam care încotro. Vara era cel mai frumospentru ca mergeam la țară, în Alexandria, la bunicii din partea mamei. Acolo eram și noirăsfățați.

Acolo l-am cunoscut pe el. Într-o zi de vară. Chiar în ziua în care făceam șaisprezece ani.

AL DOILEA CAPITOL

Când a venit vara aceea peste noi, ne-a prins în vacanță, în Alexandria, la casa bunicilor dinpartea mamei. Nu erau bogați bunicii noștri, dar nu ne trebuia mult ca să fim fericiți. Ei măcarnu se certau și nu se băteau. Bunica ne făcea în fiecare zi “cococi”, așa se numeau, și le mâncamcu lapte. Făceam și treabă, dar nu să ne ostenim. Mai mult hoinăream, pe la vecini, prin grădini,pe la gârlă, pe la pădure, pe te miri unde… În ziua aia, când împlineam șaisprezece ani, l-am luat pe frate-miu să mergem la gârlă. Eracald, cald de tot, și nu voiam decât să facem o baie, să ne mai răcorim.Au venit și copiii de prin sat, ăia cu care se juca frate-miu peste tot. Copii de vârsta lui,doisprezece-treisprezece ani. Și unul mai mic care-i urmărea mereu și, oricât îl alungau din

treaba lor, nu voia să plece cu niciun chip. Îl chema Alexuțu și avea pielea măslinie, părul mareși ochii negri și curioși. Îi urmărea peste tot cu ochii ăia vioi ai lui. -Stai, mă, Alexutu, acasă! Nu mai veni și tu, că mai mult ne încurci!Hais! Ți-ai găsit. Și uite cum deschideam eu drumul, prin porumb, pentru ditamai gașca debaieți de treisprezece ani, urmați îndeaproape de Alexuțu care nu se dădea bătut sub nicioformă. Făceau o gălăgie băieții ăștia, de nu-mi doream decât să ajung și să mă pierd de ei, pe-acolo.

Când am ajuns, m-am întins leneșă pe iarbă, să privesc cerul. Așa îmi plăcea mie când erammică, să stau degeaba la soare și să nu mă gândesc la nimic. Astea erau momentele mele celemai frumoase.Auzeam, în zare, zarva pe care o făceau baieții la scăldat. Se stropeau cu apă, ieseau pe maldoar ca să sară iar, cum fac baieții la vârsta lor, de nu te poți înțelege cu ei.Îmi aduc aminte perfect cum am văzut două fete trecând prin fața mea, ieșite din lanul deporumb. Una dintre ele a început brusc să strige, înnebunită de spaimă: -Se îneacă o fetiță! Se îneacă! M-am ridicat într-o secunda și m-am uitat către locul pe care mi-l arăta. Vedeam un chip decopil la ceva distanță de gașca băieților, prinzând disperat, cu una dintre mâini, un fir de salcieca să rămână la suprafață.Am început să merg iute către el și, pe măsură ce mă apropiam, începeam să conturez tot maiclar chipul lui Alexuțu, cu ochii lui mari și negri care priveau acum fix către unica lui salvare,salcia de care stătea prins. Ele au crezut că-i o fetiță văzând părul mare și chipul frumos,angelic. -Ajutoooor! Să mă ajute cineva! Se îneacă un copil aici! Ajutooor!Am început să strig disperată în timp ce intram în apă, după el. Apa îl dusese aproape de unvârtej, mi se părea că nu pot înainta suficient de repede, iar de înotat, prea bine, nu știam. Îivedeam privirea disperată, mânuța care ținea salcia strâns și nu-mi venea decât să țip tot maitare. Poate mă aude cineva, poate mă ajută cineva. Atunci am auzit o mișcare în spatele meu. Un băiat pe care nu-l mai văzusem niciodată atrecut valvârtej pe lângă mine, s-a dus înot până la Alexuțu și l-a prins cu amândouă mâinile.Bietul Alexuțu nici să plângă nu putea. Atât era de șocat. S-a prins de gâtul salvatorului său șiau ajuns amândoi, în regulă, la mal. Eram așa speriată, că nu puteam scoate un cuvânt.Gâfâiam de parcă aș fi alergat un kilometru și nu-mi dezlipeam privirea de la copil, să mă asigurcă e bine.A venit și gașca de baieți, alertată de țipetele mele. Când i-a văzut, Alexuțu a început să-șirevină din spaimă. Și-a dat seama că e momentul lui glorie și a început să se vaite de pățanie demama focului, cu băieții adunați în jur.

Atunci m-am uitat către cel care îl salvase. Un băiat ce părea de-o vârstă cu mine, pe care nu-lștiam. Era îmbrăcat săracul, așa intrase în apă, avea tricou și pantaloni scurți, amandouă udeleoarcă. -Mulțumesc! i-am zis.S-a uitat și el la mine. Avea ochii albaștri, senini precum cerul pe care îl privisem eu cu cinciminute în urmă. Era bronzat, ca la țară, dar parcă îl prindea cu atât mai bine. Era înalt și

subțirel și avea o blândețe pe chip care te făcea să te simți apropiat de el din prima clipă. -A avut noroc cu salcia aia… mi-a răspuns în timp ce își dădea jos tricoul, să și-l stoarcă.Nu-mi luam ochii de la el. -Da. Și a avut noroc și cu tine. Tu ești de-aici, din sat?Mi-a zâmbit. -Nu. Sunt din satul de lângă, la deal. Dar mai vin aici la pește. Sunt cu verii mei.Am rămas în soarele acela arzător de vară privindu-ne unul pe celălalt fără să știm de ce. -Eu mă numesc Andreea! i-am zis și i-am intins mana. -Cătălin! Mi-a strâns mâna cu blândețe. -E ziua mea azi! Nu știu de ce mi-a venit să-i zic asta…Așa, pur și simplu. -La mulți ani! Câți ani faci? -Șaisprezece.A zâmbit. -Mulți înainte! -Da…mă bucur că m-ai auzit strigând. -Îhî. Păi, te văzusem de când ai trecut încoace, la gârlă.Am zâmbit și eu. Așa deci..:) -Vrei să mergi cu noi în sat? Bunica mea îmi face tort. -Da, vin. A răspuns fără să clipească. Și m-a bucurat. M-am întors către gașca de băiețifascinați de povestea lui Alexuțu. -Haideți să mergem. A făcut bunica tort!I-am pus pe toți să jure că nu suflă o vorbă despre ce era să i se întâmple lui Alexuțu. Și peAlexuțu l-am pus să se jure cel mai tare. -Mă, să nu te apuci tu acum să sperii lumea. Că nu mai vii cu noi. Auziși?A dat din cap băiatul. Era fericit, devenise eroul zilei.Băieții au luat-o în față, noi mergeam în urma lor. -Tu ești de-aici? m-a întrebat deodată. -Nu. Sunt din București. Aici vin la bunicii mei. -Am și eu un văr în București. O să merg să stau la el când încep facultatea.Am zâmbit. Avea planul făcut. Nu i-am zis nimic. Mergeam unul lângă altul în ziua aia toridă devară... -Vrei să mergem sâmbătă la discotecă? m-a întrebat după o pauză lungă în care am simțit că aîncercat să-și facă curaj.Am dat din cap. -Nu. Nu imi plac discotecile. N-a mai zis nimic până acasă. Când ne-a văzut, bunica a ieșit în curte cu un tort de mere carearăta delicios, pus pe unul dintre platourile pe care le ținea pentru zilele de sărbătoare.

-Să trăiești, mamă! Să fii sănătoasă!

Am suflat în lumânări și băieții au aplaudat. Apoi, bunica a tăiat tortul și ei l-au mâncat penerăsuflate, pitiți de soare sub vița de vie.

Eu și Cătălin am mâncat într-o parte, în liniste.

-Mi-a plăcut. Foarte bun!Am făcut un pas în spate. I-aș fi făcut loc să treacă, l-aș fi rugat să mai stea…Parcă așasimteam... -Mulțumesc pentru tort!Se uita în ochii mei în timp ce soarele se juca în părul lui. -Ne mai vedem pe la gârlă atunci!I-am zâmbit și am dat din cap că da. Parcă mă simțeam brusc prea emoționată ca să mai zicceva. Și nu-mi dădeam seama ce anume m-a emoționat.

-Pa, Andreea! Mi-a părut bine!

L-am privit pe uliță în timp ce se îndepărta. L-am privit până când, efectiv, nu l-am mai văzut.Aș fi putut să-l strig, să-i zic că mă gândesc să merg sâmbătă la discotecă. Ori să-i zic că mâinevoi merge iar la gârlă.Poate orice cuvânt aș fi spus atunci, ar fi schimbat totul. Tot ce urma să se întâmple în viețilenoastre.

Dar n-am zis nimic.

AL TREILEA CAPITOL

Nu ne-am mai văzut toată vara. De parcă nici nu ne-am fi întâlnit vreodată, doar am visat. Noi am stat până în septembrie la bunici. Îmi aduc aminte cel mai bine vara aceea poate șipentru că atunci am început să realizez felul în care mă priveau bărbații. A venit un vecin dinsat de la noi, într-o zi, unul care nu ne mai văzuse pe mine și pe frate-miu de câțiva ani, pentrucă fusese plecat la muncă, afară.Și când a intrat în curte, a întrebat-o pe bunica, fără să-și ia ochii de la mine. -Da’ fata asta cine e, mamaie? -Cum, Săndele, n-o știi? E fata fii-mii, Gina. Aia de-i măritată la București. -Andreea, aia micuță?Vorbea de mine de parcă n-aș fi fost acolo. -Da. S-a făcut și ea fată mare!Săndel a rămas trăsnit uitându-se la mine. Așa de tare m-a pus pe gânduri felul în care m-aprivit, că m-am dus să mă uit în oglindă.

Aveam părul șaten deschis, iar soarele îl decolorase și acum părea chiar auriu. Cădea în inelepeste umeri, pe spate, până aproape de fund. Îl pieptănam tot mai greu, dar mă durea inimasă-l tai. Prea se mira toată lumea de cât e de frumos.Aveam pielea albă și ochii negri, exact ca mama. Ăsta era un contrast pe care-l moștenisemprintr-un noroc. Și mama fusese, tânără, frumoasă tare, doar că greutățile, calvarul trăit alăturide tata, i-au întunecat privirea și i-au așezat pe chip o expresie așa de rea, că nu-i mai puteai

observa trăsăturile frumoase.Tot timpul m-am considerat prea slabă, dar parcă acum începea să-mi placă să-mi văd pulpeleașa subițiri și genunchii anemici în spatele rochițelor de pânză.Sânii îmi crescuseră nu prea mari dar erau, așa cum s-ar numi la București: ”obraznici”.Începusem să mă rușinez de felul în care străpungeau tricourile sau rochițele, și căutam să portsutien, chiar dacă mama nu-mi luase decât unul. Pe la țară, mergeam așa, fără. Babele, sătule de muncă, stăteau adunate pe băncuțe, pe la porți. Se uitau lung după minecând treceam să iau câte o pâine sau suc pentru frate-miu, și le auzeam vorbind între ele. -Uite asta, n-a dat pizdă! Ia uite cum îi stau țâțele!Mă rușinam și grăbeam pasul. Nu vedeam legătura și, oricum, discuția m-ar fi rușinat prea tareca să iau parte la ea.

Acestea sunt și ultimele amintiri pe care le am virgină. Prin septembrie, când am venit înapoiîn București, cu vreo câteva zile înainte să începem școala, niște băieți și fete din cartier m-auîntrebat dacă merg la discotecă, sâmbătă. Se deschisese una nouă, chiar la noi, în Giulești, șitoată lumea numai de ea vorbea.Pe fete le știam, copilărisem cu ele. Și pe băieți, dar nu pe toți. Era unul nou, Danezu, care ziceacă vinde telefoane aduse de p-afară, cu tot cu încărcătoare. Toată lumea căuta să stea prinpreajma lui, doar-doar ar prinde un telefon mai ieftin. Avea un BMW luat la mâna a doua deprin Germania, dar era fiță mașina. Leșinau fetele când venea pe-acolo. El se tot uita dupămine. Ba chiar mi-a și zis unul dintre baieți că s-a interesat: cine sunt? am prieten? merg prindiscoteci? Parcă nu-mi venea a crede. Era plin cartierul de fete, de ce să-i vină tocmai pe mine? -Eeeee…! mi-a răspuns misterios amicul meu pe care-l întrebase de mine. Nu stai nici tu răupe dotări!Mda. N-am zis nimic. Dar am acceptat să merg sâmbătă la discotecă. Să le zic alor mei, n-avearost. Riscam să nasc un nou scandal și asta era tot ce-mi lipsea. O bătaie între ei, când eu voiamsă mă distrez. Am așteptat-o pe mama să se culce, rugându-mă ca seara să decurgă fărăincidente. Nu stiu dacă au fost, că tata doar a venit și a plecat iar la cârciumă, din trei în treiore. Nici nu știu de ce mai venea. Doar așa, ca să se mai înjure cu mama, că apoi pleca oricumînapoi. Pe la nouă seara, când a plecat iar, m-am dus la mine in cameră și m-am îmbrăcat. L-amrugat pe frate-miu să țină de 6. -Cristi, dacă întreabă mama de mine, îi zici că mi-e rău și m-am culcat. Ai înțeles?Frate-miu zâmbea. Era cel mai cuminte copil. -Bine, bine…Dar vezi ce faci p-acolo!Am deschis larg geamul, m-am urcat pe-un scaun, și am sărit direct în curte. Dres n-aveam, casă-l agăț… Îmi luasem o fustă scurtă, albastru electric, cum se purta atunci. Aveam un tricounegru, puțin cam decoltat, și sandale negre, cu toc. Când m-a vazut, câinele a dat din coadă, bucuros. N-a scos un sunet, parcă știa, săracul, cătrebuie să facă liniște. Am deschis poarta și dusă am fost. La discotecă, m-am întâlnit cu toată gașca. Mie, sinceră să fiu, nu prea îmi plăcea …Era un fumgros de-l puteai tăia cu un cuțit și mi se părea că toate fetele dansează lasciv tocmai pentru aatrage atenția băieților care analizau de pe margine. Danezu nu mă scăpa din priviri. Ce făcea,ce dregea, tot lângă mine ajungea. Se cunoștea cu toată lumea, dădea salut cu toți și făcea

drumuri dese pe la baie. Asta am reținut. La un moment dat, m-am pomenit cu el în spatelemeu. -Dacă te-ai plictisit și vrei să ne mai plimbăm, să-mi zici!Chiar mă plictisisem. Mi se părea că se întâmplă același lucru și mă săturasem să vorbesc tare,să mă fac înțeleasă de prietenele mele, când oricum nu auzeau ce zic din cauza muzicii. Cudansul, nu prea le aveam, mai mult stăteam și mă uitam stânga-dreapta.M-am gândit repede și am dat din cap că “da”, putem să mergem să ne plimbăm. În zece minute, mă urcam în BMW-ul cu care înnebunise tot cartierul. A deschis geamurile și apornit muzica la maxim, în timp ce demara în trombă. Toți cei adunați în fața discotecii se uitaula noi. Am lăsat capul pe spate și am început să râd cu poftă. Devenisem vedeta cartierului fărăsă-mi dau seama. -Unde mergem? l-am întrebat când am văzut că ieșim din cartier. -Să ne plimbăm, nu? mi-a răspuns zâmbind. Care-i treaba cu tine, Andreea? De ce stai așaretrasă? -Ăăăăă, nu stau retrasă, doar că nu prea îmi place la discotecă. E aglomerat și e gălăgie… -D-aia e mai bine că am plecat…Nu mă mai privea. Se uita doar în față. -N-as vrea să mergem prea departe… i-am zis când am văzut că accelerează. -Ce-ai, mă? Ne plimbăm puțin. Un’ să mergem departe? mi-a zâmbit iar și mi-a pus o mână pepicioare. Nu i-am dat-o la o parte, am așteptat s-o ia singur.Mi-am dat seama că ieșim din București și ușor, ușor, începusem să mă sperii. -Unde suntem aici? l-am întrebat deodată. -Am ajuns. Mi-a zis calm și a oprit mașina. -În pădure? -Stăm liniștiți, nu ne deranjează nimeni…Eu mă speriam tot mai rău, iar el era atât de calm încât îmi crea senzația că e o problemă cumine. A lăsat pe spate scaunul pe care stăteam. -Să stai și tu mai comod. Mi-a zis.Nu m-am mișcat. Îmi plăcea, dar mi se părea prea îndrăzneț. -Tu ai un iubit, Andreea?M-a întrebat în timp ce-și aprindea o țigară. -Nu, nu am. -Ai vrea să ai? -Nu știu. Nu m-am gândit la asta în mod deosebit. -Mie mi-ar plăcea să fii iubita mea.M-am uitat la el. Îi vedeam conturul în lumina lunii și mă fascina felul în care se ridica fumul dețigară în liniștea aceea a nopții. Eram doar noi și greierii. -Eu nu știu dacă vreau acum să fiu iubita cuiva…A aruncat țigara pe geam și s-a apropiat de mine. A început să mă sărute încet pe gât, în timpce mâinile îi alunecau pe sâni, direct pe sub tricou. Mă luase prin surprindere cumva, nu cred cămă așteptam să încerce așa mult de prima oară. Am încercat să mă trag puțin de lângă el… -Ăăăăă, eu… Eu n-am mai fost cu cineva așa…înțelegi?S-a oprit puțin și mi-a zâmbit.

-Și ce? Decât să fi fost cu vreun prost, mai bine așa…Apoi mi-a acoperit gura și i-am simțit limba invadându-mă… Nu avea nicio reținere, nicioezitare…Am încercat să răspund sărutului dar când i-am simțit una dintre mâini pe sub fustă,între picioare, m-am tras. Atunci el mi-a prins amândouă încheieturile mâinilor și s-a așezat cutotul peste mine. Nu mă mai puteam mișca…

AL PATRULEA CAPITOL

Vreo șase luni după, n-am mai suportat să mai vorbesc cu niciun băiat. Mă enervau numai când îi vedeam. Erau prea vii amintirile în capul meu. Cum îmi ținuse mâinile, cum mă apăsa,cum mi-a ridicat fusta…durerea aceea cruntă dintre picioare…cum mă rugam în gând să setermine mai repede…. Uneori îmi venea să vomit. Îl mai văzusem în cartier și după. Căuta săintre în vorbă cu mine… Dar eu, dacă îl vedeam cu băieții în capul străzii, ori intram înapoi încasă, ori o luam în partea opusă, chit că știam că ocolesc.Într-o seară, cum am ieșit din curte, am dat cu ochii de el. N-am mai apucat să mă întorc, dintr-un pas era lângă mine. -Andreea, stai! De ce fugi așa, măi, fată? M-am întors și m-am uitat rece în ochii lui. -Am treabă! i-am zis scurt.

-Hmmm, nu știu de ce te porți așa urât cu mine. Uite, ca să-ți mai schimbi atitudinea față demine, îți fac cadou un telefon. Cu tot cu încărcător.

A deschis portbagajul mașinii și a scos o cutie de acolo.

-Ce zici? Te bucuri?

Mă uitam fix în ochii lui, fără să tresar.

-Nu vreau niciun telefon!

-Serios? N-am mai auzit fete să nu vrea telefoane, auzi!

Se uita la mine, aștepta probabil să întind mâna după telefon, să-l văd macar. M-am întors cuspatele și am plecat fără să-i mai zic nimic. Nu mai puteam să-l văd în ochi. A rămas acolo, îndrum, uitându-se după mine și, când s-a convins că plec pe bune, a strigat:

-Femeie nebună mai ești!

De atunci, am scăpat de el. Ne mai vedeam prin cartier, dar nu mă mai băga în seamă, slavăDomnului!

În schimb, începuse să mă întrebe de una, de alta, un alt vecin de-al meu. Era un bărbat lavreo treizeci și ceva de ani, necăsătorit, pe care îl știa tot cartierul drept “combinator”.Adică îți făcea toate combinațiile de care aveai nevoie, așa se traducea termenul la noi.Aveai nevoie de bani? Îi ziceai lui și știa el unde să te ducă să iei cu împrumut. Voiai parfumurila negru? Știa el pe cineva care aduce. Voiai masă la club, în Giulești, în cea mai aglomeratăsâmbătă din an? Știa el cu cine să vorbească, să-ți facă rost. Habar n-am cu ce se ocupa, știudoar că părea să aibă tot mai mulți bani, judecând după cum își schimba mașinile și dupăfaptul că te putea rezolva cu ABSOLUT orice aveai nevoie. Sigur, totul avea un preț. Pe el îlchema Ion dar, de când îi crescuse importanța în cartier, începuse să-și zică John. La un moment dat, am văzut că în locul casei bătrânești în care locuia împreună cu părinții,începuse să se înalțe ditamai vila, de se mirau toți de ea când treceau pe-acolo. Pe mine nu măinteresa ce “zăcământ de aur” găsise, dar nu puteam să nu observ schimbările din viața lui.

Într-o seară, când mă întorceam de la chioșc, m-a oprit. Era cu mai mulți băieți din cartiercare se uitau lung după mine. Dar John nu-mi părea precum Danezu… Mi se părea mai deîncredere.

-Mă, Andreea, mă. Frumoasă te-ai mai făcut!

Am zâmbit. Tot îl auzeam cum se mira. Pe mine, nu prea mă interesa. Aveam prea multenecazuri pe cap.

-Stai un minut, să vorbim! Ce faci tu? Cum e viața ta?Am dat din umeri. -Nu știe toată strada cum e? am răspuns resemnată. -Tot așa bea ăla bătrân? Nu s-a săturat? -Ce să se mai sature….acum chiar e prea târziu să se mai sature… -Mda, nasol. Auzi, dacă ai nevoie de ceva, să te ajut, îmi zici. Bani, orice. Nu se puneproblema.Nu știam ce să cred. Mă obișnuisem să fiu rezervată în fața oricui. -Da, mulțumesc! și am dat să plec. -Auzi, eu mi-am făcut un club, nu știu dacă ai auzit. -Nu, n-am auzit. -Bine, e ceva mișto, nu ca țărăniile astea de prin cartier. Și exclusivist, vin doar parteneri deafaceri de-ai mei și prieteni de-ai lor, nu toți ghiolbanii cu șosete flaușate.Am tăcut. Nu înțelegeam de ce îmi povestește mie lucrurile astea. -Și am niște fete care dansează acolo, știi? Mă rog, mai țin legătura cu clienții, se ocupă să nule lipsească nimic, fac atmosferă, chestii d-astea. Să fie frumos, știi? Și aș mai avea nevoie decineva. O fată frumoasă ca tine, așa. Nu-ți mai zic că bani se fac cu grămada, nu așa…Am lăsat capul în jos. Urma să dau în câteva luni la facultate, la ASE, visul meu. Nu aveam cum.Și nici nu voiam. -Mulțumesc, John. N-am cum, trebuie să mă pregătesc pentru facultate… -Am înțeles, baftă multă! Dacă te răzgândești, știi unde mă găsești! Te pup și să știi că te-ai

făcut frumoasă rău de tot! Nu m-am mai gândit la asta după ce am vorbit cu el. Încercam să mă concentrez pe învățat,atât cât te puteai concentra într-o casă în care urletele și bătăile erau la ordinea zilei. Îmi făcusem și un prieten, Marius. Tot un băiat de prin cartier, dar cuminte, nu golan cumerau cei mai mulți. Ieșeam pe la film, mai mergeam într-un bar…Discoteca o evitam cât puteam,nici nu mai voiam să aud.

M-am culcat cu el de câteva ori, pe la el pe-acasă. Trecusem peste trauma pe care mi-oprovocase Danezu, dar tot nu puteam înțelege de ce se dau oamenii în vânt după sex…CuMarius, cel puțin, nici nu reușeam să-mi dau seama dacă a început ori acum se termină. Atât derapid era totul, că îmi lua mai mult timp să mă dezbrac. Dar nu mă deranja cu nimic… El era așaatent cu mine și diferit față de restul, că partea cu sexul nici nu prea mă interesa.

Dar, pe masură ce mă apropiam de examenul de admitere, nu prea mai aveam timp să ies.Știam că majoritatea colegilor mei, care voiau să dea la aceeași facultate, făceau meditații și nuvoiam să rămân în urmă doar pentru că noi nu ne permiteam. La un moment dat, s-a plictisit șiMarius să mă tot întrebe dacă pot ieși și a lăsat-o mai moale.

Eu mi-am urmat planul. Am terminat liceul și m-am dus în ziua examenului de admitere cuinima cât un purice. Am făcut tot ce am știut, tot ce am crezut că-i bine. Apoi am așteptatrezultatele.

M-am trezit dis de dimineață și m-am dus spre facultate fără să mă gândesc la nimic. Cred căîmi doream așa mult să-l iau, că îmi era frică să-mi fac speranțe.Mi-am căutat numele pe lista admișilor vreo douăzeci de minute. Am luat nume cu nume, desus în jos, de jos în sus, de la stânga la dreapta, în toate felurile. Nu eram. Pe lista celorrespinși, m-am găsit în primele două minute. Eram în primii cinci sub linie. Dar sub linie. Pentru prima oară, în viața mea, m-am simțit…terminată. Ăsta e cuvântul. Învinsă. Simțeam cătotul era pierdut și mai rău decât atât nu are ce să mi se întâmple.Dar, evident, mă înșelam. Se putea mult mai rău. Când am ajuns acasă, mama făcea ciorbă. Nu mă întrebase nici măcar o singură dată defacultate, deci n-avea niciun rost să-i zic că am picat. Nu cred că o interesa oricum. S-a uitat lamine când am intrat pe ușă și mi-a zis rece, de parca m-ar fi trimis după pâine. -Tac-tău are cancer!M-am uitat la ea fără să înțeleg. Cum? Ce era asta? O glumă proastă de-a ei, de-a destinului,de-a cui? -Taci dracu’ din gură! l-am auzit pe tata din dormitor. -Du-te dracu, mă! O să-ți cânte Scaraoschi la cap, să vezi tu!Mi s-au înmuiat picioarele și m-am așezat la masă. Mama nu se mai oprea. -Așa îi trebuie! Și-a băut și mințile! Da’ ce credea el? Că nu vine ziua plății? Ia uite-l! Ducă-sedracu’ că bani de doctori nu avem. Nici de pâine n-o să avem, cânta-i-ar dracii, dacă nu maimuncește! Acolo am stat, la masa aia, încă mult timp. Ei continuau să se certe, dar eu parcă nu-i maiauzeam. Eram pierdută în gândurile mele. Frate-miu! Frate-miu trebuie să meargă la școală, să

facă meditatii, să ia la facultate, să iasă din nenorocirea asta în care ne zbăteam dintotdeauna.Trebuie să scăpam de-aici!M-am ridicat și i-am lăsat să se certe în continuare, în spatele meu. Aveam o singură țintă: sămerg să vorbesc cu John.Unde era clubul ăsta până la urmă?

AL CINCILEA CAPITOL

Din fericire, nu foarte departe de casa noastră. M-am dus în timpul zilei, clubul era închis.

De cum am intrat, am simțit miros de țigară amestecat cu parfum…Mi-au sărit în ochicanapelele roșii, din piele, și tablourile îndrăznețe, în culori tari, de pe pereți. Barul era așezat chiar pe mijloc și, în spatele lui, era o platformă plină de reflectoare stinseacum. Am bănuit de cum am văzut că acolo dansau fetele.Se auzea muzică în surdină, în boxe, și un băiat drăguț își făcea de lucru prin bar.

-Buna ziua! John e? l-am întrebat.

-La masă! și a dat din cap în direcția în care urma să-mi găsesc vecinul.De cum m-a văzut, s-a ridicat în picioare. Atunci am văzut că mai era un bărbat cu el, la masă. -Cipriane, ți-am adus cea mai frumoasă fată din Giulești!Vorbea cu bărbatul de lângă, dar se uita zâmbind la mine. Părea extrem de încântat că suntacolo. -Andreea, chiar speram să vii. Ce să facă, mă, o fată așa frumoasă ca tine? Contabilitate? Păi,bine, mă, și urâtele ce mai fac atunci?Râdea când m-a luat în brațe și m-a pupat pe obraz. -El e Ciprian, prietenul și partenerul meu de afaceri. Ce vrei să bei? m-a întrebat.M-am așezat pe canapeaua de piele, uitându-mă iar în jur. Nu mă așteptam să fie atât deextravagant, mă așteptam la ceva mai de cartier, cred… -O cola. -Termină, mă, cu cola! Îți fac un cocktail, ceva bun de tot…ai încredere în mine!I-a zis băiatului de la bar o denumire pe care n-am înțeles-o și s-a așezat apoi la masă.

-Ce faci, mă, Andreea? Gata, te-ai hotărât?

Mă uitam fix la el. Îmi veneau în cap, rând pe rând, toate scenele de acasă. Toate bătăile,toate scandalurile. Acum boala…Iar frate-miu, săracul, avea nevoie de adidași, spunea asta lafiecare două zile, dar nu era nimeni să-l asculte. -Da, m-am hotărât. -Așa, mă, frumoasa mea! Bate palma!M-a și pufnit râsul, dar m-am conformat. John avea un stil al lui…aparte.

Îmi venise cocktailul și am început să sorb încet din el. Era bun, îmi plăcea.

-Bun, să-ți zic atunci câte ceva despre noi. Ăsta e un loc diferit de tot ce știi tu în oraș. E club,într-adevăr, dar noi avem aici clienții noștri, prietenii noștri, mulți oameni de afaceri străinicare, cum ajung în țară, vin aici. Se simt ca acasă. Avem bucătărie, avem cea mai variatăbăutură, personalul e cald si mereu atent, fetele de la animație sunt cele mai frumoase fete dinorașul ăsta. Avem petreceri private de multe ori, cu diferite tematici. Seara italiană, grecească,turcească, draci să-i pieptene. Cum vrea fiecare. Știi cum e, clientul nostru, stăpânul nostru.

-Am înțeles. Dar ce ar trebui să fac eu?

-Știi să dansezi?

-Nu prea…

-E, na! Femeie frumoasă să nu știe să danseze nu prea am văzut. O să te descurci perfect, o săvezi. Asta o dată. Apoi, vreau să ai grijă de oamenii ăștia de vin să dea cu bani pe noi. Să fițifete atente, printre mese, cu ochii pe ei. Mai un zâmbet, mai o întrebare. Asta face diferențaîntre cluburi. Cum se simt clienții, cum sunt primiți. Să fii pe fază, Andreea! Să nu dormiți înghete cum am mai văzut eu fete prin alte locuri… Ziceai că nu sunt acolo, prezente…Păi, să mordacă le țineam. Dă-te, mă, jos de pe tocurile alea, că te-ai urcat pe ele ca să dormi. Dă-te jos șidu-te, mă, fata tatii, fă-te casiera, fă-te profesor de biologie…Dar, în lumea asta, n-ai ce să cauți.Nu ai stil, dormi. Așa le spuneam, să mor. Dar, mă rog. Nu erau fete de la mine, nu m-am băgat. Tăceam. Îl priveam fascinată. Avea un fel de a vorbi de nu-l puteai întrerupe. -Program de miercuri până duminică…Iei și tu câteva sutici de euro pe lună, dacă te ții detreabă. Fetele au și ture, mai fac schimburi între ele, treaba voastră, voi vă înțelegeți, darpierdeți bani. Fiecare seară nemuncită înseamnă bani pierduți și nu prea o să-ți convină.Aici mi-a atras atenția. -Adică sunt și bani pe care îi primim în fiecare seară, pe lângă salariul fix? -Și normal! mi-a zis fără ezitare.Am lăsat capul în jos. Simțeam nevoia să-i evit privirea, nu știu de ce. -Și ce trebuie să facem pentru ei?A zâmbit și m-a luat de după umeri. Am început să mergem încet spre bar. -Mă, frumoaso! Oamenii care vin aici trebuie să se simtă perfect. Înțelegi? Că așa se întorc. Eioricum au bani de dat…De ce să-i dea în altă parte, să nu ni-i dea nouă? Eu așa văd. Ce? Ție ți-ar sta rău cu o mie de euro, pe săptămână, în buzunar? -Nu. I-am răspuns. -E, vezi? Acum depinde de tine cum îi ții, cum îi faci să se întoarcă, cum ții afacerea viepractic…”M-am uitat la el. -Trebuie să mă culc cu ei?S-a strâmbat. -Cuvântul ăsta…”trebuie”…așa nu-mi place…Aici nu e închisoare, nu e capcană, nu trebuie săfacă cineva ceva ce nu vrea. Noi vindem iluzii, Andreea. Nu sex. Noi le vindem iluzia că cele mai

frumoase și rafinate femei își petrec seara în compania lor pentru că sunt băieți mișto. Și mergmai departe, la hotel, cu ei…tot așa. Că le place compania. Clientul e în centrul atenției,înțelegi? Că trebuie să plătească la băiatu’…normal! Ce dracu’ e gratis în ziua de azi? Dar totultrebuie să aibă o frumusețe, o conduită…Vine omul cu prietenii aici, mănâncă bine, bea unpahar, două, de șampanie scumpă, își petrece seara în compania unei fete frumoase… Ce-i răuîn asta? Păi, vrei să-ți zic ceva? Eu am fete, aici, care vorbesc două-trei limbi străine. Ți leîngroapă pe tocilarele tale de la ASE. Le mănâncă pe pâine. Și să vezi frumusețe de fete. Sechinuiau casiere pe la vreun dobitoc de patron, plăteau trei rate pe lună și aia era toată viațalor. Urât. Pe când așa, ia întreabă-le, când or veni. E vreuna care n-a vazut toată Europa? Șitoată lumea asta, nu doar Europa. E vreuna care are chiloții rupți în cur? N-ai să vezi. Îșicomandă țoale de pe cele mai șmechere site-uri de-afară, n-a văzut România țoale ce au ele.Genți, pantofi… Ce dracu’, mă!A făcut o pauză, așteptând, probabil, să zic ceva. Dar nu puteam zice nimic. -Andreea, uite cum facem! Vin fetele încoace, pleci cu ele la cumpărături. Io îți dau card, numă uit cât cheltuiești, nici nu vreau să știu. Îți iei tot ce ai nevoie. Țoale, farduri, pantofi cu toc,treaba ta, tu știi. Te faci divă cum n-a văzut orașul asta. Și, dup-aia, mai stăm de vorba…Ok? -Trebuie să îi iau adidași lui frate-miu… i-am zis eu cu voce scăzută. -Ia-i două perechi, să aibă de schimb. Aici suntem familie, înțelegi? Nu trebuie să te maigândești că ar putea să-ți mai lipsească ceva. Vii și zici: vreau cutare! Gata, domne, o rezolvăm!Da, frumoasa mea?Am zâmbit. Avea un talent la vorbe omul ăsta, ceva extraordinar. Te făcea să te simți chiar caîntr-o familie și parcă nici faptele nu ți se mai păreau așa grave. “Noi vindem iluzii, Andreea!”N-a mai așteptat să-i zic nimic. A pus mâna pe telefon și a sunat-o pe una dintre fete: -Alo, Lari? Hai la club, nebuna mea, că avem o fată noua! Vreau să te duci să o îmbraci, țiplă ofaci. Daaaa….E frumoasă rău de tot!

AL ȘASELEA CAPITOL

„Larissa cu doi “s”, după cum aveam să aflu mai târziu, a ajuns la club într-o oră. S-a pupat cuJohn și mi s-a părut că mâna lui a coborât prea mult spre fundul ei. Dar poate era doarimaginația mea care o lua razna.

Ne-a făcut cunoștință, apoi John mi-a dat un card și a chemat un băiat de p-acolo, care îl ajutala toate. -Florinele, ia și tu fetele astea frumoase și plimbă-le pe la malluri. Ai grijă de ele ca de douăcomori:))) Florin s-a așezat la volan, noi două, în spate. Larissa era o tipă cu pielea arămie, în modevident mai în vârstă decât mine. Am intuit că era un fel de șefă peste fete, fiind cea mai veche.Avea tatuaje peste tot, inclusiv pe gât, buzele injectate, sânii puși. Mă întrebam dacă așa vatrebui să arăt și eu. Că n-aș fi vrut, îmi plăcea cum eram. -Se bucură mult John că ai venit… mi-a zis deodată.

Am rămas surprinsă. -Da?S-a uitat fix la mine. Îi puteam observa riduri ușoare în jurul ochilor, acoperite bine sub fondulde ten și stratul gros de pudră. -Lui îi plac astea, mai naturale, așa… N-ai fi din întâmplare virgină, nu?M-a șocat. De ce ma întreba asta? -Nu, nu sunt… Am zis încet, să nu ma audă Florin. Dar la câte văzuse și auzise el, nu cred cămai conta. -Păcat! Se iau bani mulți pe treaba asta… -Pe virginitate??? -Da’ cum să nu! Sunt fete care-și fac și operație, dacă știu că-și scot banii apoi…Am tăcut. Nu-mi venea să cred. Nu m-aș fi gândit la asta într-o mie de ani. -N-ai mai făcut treaba asta, nu? m-a întrebat fără să-și ia ochii de la mine. Cred că se vedea dela o poștă că sunt încurcată. -Nu. -O să-ți fac un instructaj înainte, niște lucruri pe care e bine să le știi.M-am uitat spre ea. Urma cea mai grea parte, eram conștientă. -Zi-mi. -Cred că ți-a explicat și John, noi suntem altfel aici…Nu suntem la colț de stradă și nici învitrină, în Amsterdam. Clienții sunt oameni de afaceri, mulți sunt străini, și majoritatea se știucu John. Cu el stabilesc totul, înțelegi? Și dacă nu e John, e Ciprian. Treaba noastra e să-i facemsă se simta bine la club și după…Banii îi iei mereu înainte și îi dai lui John partea pe care ți-ocere. -Adică cât? -Mai mult de jumate. Dar stai liniștită, rămâi cu suficient. Nici n-ai visat tu atâția bani…N-am mai zis nimic. A continuat ea. -Cu cât ești mai abilă, mai profi, se vor întoarce. Și te cer tot pe tine. Și uite așa strângibănuțul. Eu am un moș spaniol care nu mai vrea să plece acasă. S-ar muta în România numai casă vină la mine. Zici că a înnebunit la bătrânețe. Nu mai vrea nicio fată, nu-i mai trebuie nimic.Îmi plătește în plus și nu-ți zic: parfumuri, pantofi…ar aduce și pe dracu’ ghem.Am vrut să tac. Dar nu m-am putut abține. -Cât e de bătrân? -Hahahha! Ia uite ce problemă ai tu! O să ajungi să-i preferi pe moșii ăștia nătărăi. Dar trebuiesă ai mare grija cu ei. Ăștia iau Viagra înainte să vină la futut. Să nu crape, dracu’. A avut Amyunul, acum vreo două luni, a făcut preinfarct, săracu’. A chemat direct salvarea. Dacă mureaomul, era nenorocire mare pe capul nostru. Nici nu vreau să mă gândesc. Am întors capul. Mă uitam pe geam. Erau prea multe informații pentru mine într-un timp atâtde scurt.

-Sunt niște camere și la club, acolo, în spate…dar alea sunt așa…pe repede înainte. Altfel, Johnpreferă, pe cât posibil, să mergem la hotelul ăla de lângă club. Dacă vrea și clientul, evident.

-De ce vrea acolo? Am întrebat.

-Să avem și noi protecție cât de cât. Că pe unii îi mai ia capu’! Așa, ești acolo, aproape, îl sunipe John, chemi paza de la club dacă e groasa rău…!

Am înghițit în sec.

-Ce înseamnă că îi ia capu’?

Larissa a zâmbit. Era prima oară când îmi zâmbea. Cred că era surprinsă de faptul că nu măpricepeam deloc.

-Draga mea, noi nu practicăm BDSM-ul. Adică John ne-a zis din capul locului că preferă săpierdem bani decât să ajungem în situații nasoale, cu poliție pe cap, familiile fetelor grămadă,și așa mai departe. A fost un caz anul trecut, o fată, Deny, a stat două săptămâni în spital, laFloreasca. A fost scandal mare. Și, de atunci, gata. Adică, doar dacă știi tu clientu’, ești sigură cărespectă niște limite și nu se ajunge în situații d-astea… Îmi tot repetam în cap și nu-mi venea să cred. O fată a stat două săptămâni în spital???? -Dar ce înseamnă BDSM?S-a uitat și ea pe geam. Cred că obosise să tot explice. -Înseamnă supunere sau dominanță sexuală. Sclav și stăpân. Practici sado-masochiste.Bătăiță, pe înțelesul tău…:))) și nu numai. Vezi că au nebunii niște filme în cap de te lasă înscaun cu rotile. Zici nu și gata. Nu te înțelegi cu ei, direct suni. Ori pe John, ori la pază. Nu riștinimic, ai înțeles?Am dat din cap că da. -Dacă tot ai început, ce altceva ar trebui să mai știu? Am întrebat-o. Măcar să fiu sigură că amaflat despre tot ce poate fi mai rău. -Trebuie să ții minte un lucru. Niciun bărbat fericit nu plătește pentru sex. Deci, dacă a ajunscu tine, omul ăla caută ceva. Cu cât vei intui mai bine problema lui interioară, cu atât o să teplacă mai mult. Aici nu e doar de futut. Ei vor companie, vor să nu fie singuri, vor să se simtăbărbați. Unii sunt ok, alții au probleme pe care nu le mai poate rezolva nici psihologul, darnoi…Altfel, negocierea sumei o face John în funcție de cât vor oamenii să stea cu tine.Și, la fel de important pentru tine, prezervativul și clisma sunt sfinte!Am lasat iar capul în jos. -Eu…nu…Eu…nu….Larissa a zâmbit, a înțeles ce vreau să spun. S-a uitat iar pe geam. -Bine, bine, tu nu. Tu să înveți să ți-o faci! N-am mai scos un cuvânt tot drumul. La mall, ca să-mi revin, am cumpărat pentru prima oarăîn viața mea, tot ce mi-am dorit, fără să mă intereseze, fără să mă uit la bani. Lenjerie intimă,portjartier, rochii scurte, rochii lungi, sandale cu toc, pantofi roșii, alte sandale cu toc și tot așa.

I-am luat lui frate-miu două perechi de adidași, mamei-un capot de casă, și lui tata-un pulover.Abia așteptam să le vad chipurile surprinse.

Când am ajuns acasă, mama ieșise după pâine. Tata era în dormitor, la televizor. De cand își

luase medical, ori se ducea să bea, ori stătea la televizor.

Am intrat la el în cameră și am început să vorbesc pe nerăsuflate de teamă că mă va întrerupe.

-Tata, ți-am luat un pulover. Că m-am angajat la club la Ion, ăla din capul străzii. O să fiuchelnăriță acolo, e salariul bun, se face și șpagă. Și…asta voiam să-ți zic…tu să-ți vezi detratament, de tot ce trebuie făcut, că o să avem bani să-l plătim.S-a uitat la mine câteva secunde care mi s-au părut infinite, fără să scoată un cuvânt. Nuînțelegeam de ce nu are nicio reacție în timp ce-i întindeam puloverul cu amândouă mâinile.Apoi, când m-am uitat mai bine, mi-am dat seama că începuse să plângă.Mi-au dat și mie lacrimile, așa că am pus puloverul pe pat și am ieșit din cameră.

AL ȘAPTELEA CAPITOL

A doua zi, m-am dus la club înainte să înceapă programul. John voia să mă vadă dansând.Situația mă încurca cumva…dansul nu a fost niciodată specialitatea mea. Am evitat discotecilecât am putut, iar prin casă nu prea aveam motive să dansez.Mi-am făcut geanta și ma grăbeam să ies pe ușă când am dat nas în nas cu frate-miu care veneade la școală. -Unde pleci, Andreea?M-am uitat în ochii lui nevinovați și mi s-a strâns inima. Parcă nu-mi fusese mai drag niciodată.Avea în picioare una dintre perechile de adidași pe care i le cumpărasem de la mall. -Îți vin? l-am întrebat. -Da, mulțumesc! A lăsat capul în jos. Se făcea tot mai mare și cred că începuse să-lstânjenească faptul că încă trebuia să ceara bani de haine. -Să fii cuminte! l-am pupat pe frunte și am ieșit. La club, m-a întâmpinat Florin, băiatul bun la toate al lui John. -Hai să te duc la fete, în spate, să te pregătești!Am intrat în camera în care se pregăteau ele. Unele erau în chiloți și în sutien, altele aveau doarchiloți, altele…nimic. Își împrumutau farduri una de la alta, vorbeau de-ale lor și râdeau tare. -Avem o fată nouă! le-a zis Florin. V-a transmis John să aveți grijă de ea!Melissa, Larissa, Amy, Jessica, Sandra, Mary, auzeam ca într-un vis, dar încă nu puteam asociacu chipurile. Singura pe care o știam era Larissa, care era și cea mai prietenoasă, probabil dindorința de a nu-l dezamăgi pe John. Celelalte m-au măsurat dintr-o privire și au continuatdiscuția de parcă nu ar fi fost deloc întreruptă. Am zâmbit în sinea mea. Poate John aveadreptate și puteam fi socotită enervant de frumoasă. Iar reacția lor nu făcea decât să confirme.Am așteptat să termine una dintre ele și m-am așezat la un colț de oglindă. M-am uitat spreLarissa care își smulgea niște fire de păr din zona inghinală, cu o pensetă.

-Trebuie să ne machiem puternic, nu?

-Normal, nici nu-i cazul să întrebi. Tu, la trăsăturile și pielea ta, mergi pe culori închise la ochi șiruj nude. Sau un roz pe buze. Ai părul superb, dă-i volum cu perie și fixativ. Lasă-le pecotoroanțele astea, nu le băga în seamă. S-au speriat că te-au văzut prospătură așa, le e fricăacum că nu le mai ajunge lor pula. Ia-ți fustă neagră, scurtă, pe tine, că topuri ne dă John. Săsemene cât de cât. Și tocuri mari, ai auzit?M-am uitat cu groaza către pantofi. Abia puteam să stau pe tocurile alea, dar să mai și dansez. -Ok.Am tras aer în piept și am ridicat capul în oglindă. Am procedat exact așa cum mi-a spus Larissa.Maro și negru la ochi și roz pal pe buze. La păr, m-a ajutat ea. Mi l-a ridicat și mi l-a umplut defixativ. La final, când m-am uitat în oglindă, am rămas mască. În locul Andreei, venise o vampă.Dar nu era rea vampa…Nu era rea deloc.Hai să vedem acum ce facem cu tocurile alea, cum naiba stau pe ele.Florin a deschis ușa. -Andreea, ești gata? A venit și John.Nu m-am dus singură. A venit și Larissa cu mine. Când m-a văzut, John a rămas fără reacție. Erașocat. -Ia uitați-vă, mă! Io când v-am zis că am adus cea mai frumoasă fată de pe cinci cartiere, n-ațivrut să mă credeți! a zis într-un târziu.Mai erau niște bărbați la masa de la care s-a ridicat el, prieteni de-ai lui. Toate privirile erau pemine. -Știi ce mai trebuie să facem noi, fată? mi-a zis în timp ce mă pupa. -Nu! -O să-ți zicem altfel, nu Andreea. Andreea e așa… de fata cuminte a lui tanti Mihaela de laetajul patru. Nu se potrivește cu femeia asta periculoasă care iese din tine. Ai vreun numepreferat tu?N-aveam niciunul. Singurul gând care mi-a venit în cap atunci a fost să găsesc o prescurtare anumelui meu. -Vrei Deea? l-am întrebat. -Bun, Deea. Bun. Ăsta rămâne. Hai să facem puțină atmosferă, să te uiți puțin la Larissa, lacum dansează ea, și vezi dacă reușești s-o copiezi. A început o piesă lentă, provocatoare, și noi am urcat pe scenă. Larissa și-a intrat în stareimediat. Parcă nu mai vedea pe nimeni acolo. Ea era în filmul ei, noi doar asistam. Se mișcaîncet, își unduia trupul, își mișca mâinile, se apleca, îsi îndoia genunchii, se ridica și se aplecaiar…Mi se păreau atât de senzuale mișcările ei… Era atât de sexy felul în care se mișca, felul încare i se vedeau picioarele musculoase și tatuajele. N-aș fi reușit nici într-o sută de ani să mămișc așa.Uneori, se lipea de bara care era prinsă acolo și aluneca ușor pe ea, ca și cum ar fi fost un fulg…Nu-ți puteai lua ochii de la ea, avea un magnetism cum nu mai văzusem la nimeni. Apoi își lăsacapul pe spate și își atingea sânii mari care păreau că vor iesi în orice moment din topul superstrâmt.M-am uitat către masa lui John. O priveau toți fără suflare. O văzuseră, probabil, de atâtea oriși încă nu-și puteau lua ochii de la ea. Apoi urmam eu. Și eu ce să fac? Am încercat să ascult melodia, să văd unde mă poartă,

încercând să imit mișcările pe care le văzusem acum un minut. Nu mi se lega nimic… Poate dincauza emoțiilor, poate din cauza faptului că dansul n-a fost niciodată punctul meu forte, saupoate din cauza faptului că alte două fete veniseră lângă scenă și se uitau critic spre mine.Oricât încercam să mă uit în altă parte, le tot vedeam șușotind, mi se părea că le pufnește râsul.Mă simțeam penibil pe tocurile alea immense, fără să leg nicio mișcare care să semene măcarcu ce văzusem mai devreme. Când s-a oprit muzica, am auzit-o pe una dintre ele, cea care stătea întoarsă spre masa luiJohn. -Femeia nu dansează, John! Are tije în picioare…John s-a uitat urât spre ea. -Taci, mă, tu, nebuno! Repede tu. Nu dansează femeia. E prima oară, ce vrei? -John, să fim serioși! Femeia n-a dansat nici la serbare, în clasa a patra. Un talent n-are!Am rămas pe loc, fără să scot un cuvânt. Îmi era perfect egal în momentul ăla dacă rămân sauplec. Eram pregatită să-mi iau geanta și să zic “la revedere”.John s-a uitat spre mine zâmbind.-Deea, nu le băga în seamă pe nebunele astea! Și-au băgat toate ca nesătulele în buze și în curși acum, când văd o fată frumoasă, naturală de sus până jos, le ia capu’. Cică să nu le furiclienții tu, auzi!El se distra, n-avea niciun stres. Continua o discuție pe care nu o auzeam, cu bărbații care eraula el la masa, și chiar râdeau, pesemne nu-i stricasem deloc buna dispoziție.

-Ia vino încoa’! mi-a zis.

M-am dat jos de pe scenă și am trecut pe lângă fete de parcă nu ar fi existat.-Mai stai pe lângă ele, că așa înveți. Ce? Ele știau? Aia avea șaptezeci de kile când a venit încoa’. Am crezut că dă jos bara. Și acu’ are numai fițe și figuri. Ia fii atentă, ce voiam să te întreb. Diseară am un grup de italieni, clienți fideli, fac masă mare aici. Vrei să-ți fac cunoștință cu ei?Stai cu ei pe la masă, mai schimbi o vorbă, un zâmbet, o aia…Băieți mișto, mega civilizați. O săvezi. Rupi ceva italiană?Am clătinat din cap. -Nu. -Nu-i nimic, dai și tu din cap, zici „si, si, certo!”și le zâmbești mult.Apoi s-a intors spre fete.-Fă, nebunelor, unde sunt rochiile alea de vi le-am adus din Istanbul? Alea cu spatele gol și cupene în partea de jos? -Aici, la club! a răspuns una dintre ele. -Să-i dați una Deei pentru seara asta. Nu te mai strâmba, Mary, că rămâi așa și nu mai faciniciun ban.Vânzătoare la fabrica de pâine scrie pe tine. Hai, du-te și dă-i Deei să se îmbrace. Inițial, mă gândisem că poate mai am timp să trec pe acasă înainte să înceapă seara de club,poate îmi mai treceau emoțiile, teama. Mă mai linișteam.

Acum realizam că voi rămâne până dimineață, fără să mai plec. Un lucru încă nu știam.Rămâneam la club până dimineață sau… la hotel? În scurt timp urma să aflu.

AL OPTULEA CAPITOL

M-am întors în camera în care se pregăteau fetele și m-am așezat pe un scaun. Deveniserăagitate, aruncau cu haine care încotro. Una nu-și găsea nu știu ce, alteia nu-i stătea părul, și totașa… Aș fi vrut să stau puțin singură, să mă gândesc la ce am de făcut dar, efectiv, nu știamunde să mă duc. Așa că stăteam acolo, încercând să nu le urmăresc. Cele două care îmicomentaseră dansul cu câteva minute în urmă încă se uitau fix la mine și, apoi, vorbeau întreele. Nu-mi mai băteam capul. Așa mi-a zis John, așa fac. La un moment dat, una dintre ele mi-aîntins o rochie neagră. -Ia și te îmbracă! Mi se părea superbă rochia. Era lungă în spate, până în pământ , și scurtă în față. În sus, înlocul decolteului clasic, avea pene, iar la spate se prindea cu o singură bucățică de material carereușea să țină toată greutatea din față. Nu părea deloc o rochie ieftină. Când m-am așezat înfața oglinzii, am simțit priviri rele în spatele meu. Acea Mary, o fată de prin Republica Moldova,după cum aveam să aflu ulterior, avea o problemă evidentă cu mine, fără să-i fac nimic. Apoiam aflat că, până să vin eu, ea era cea mai mică dintre toate, ca vârstă, și de multe ori astareprezenta un avantaj, mai ales pentru clienții străini care se dădeau în vânt după fetele tinere.Acum eu eram cea mai tânără. Și cea mai naturală, în mod cert. Doar că eu habar n-aveam pece lume sunt și ce urmează să se întâmple. -Dă-te cu ruj iar. Ți s-a luat!Am tresărit și am întors capul. Larissa îmi zâmbea. Măcar ea… -Ai dreptate, mulțumesc!Pe măsură ce mă dădeam cu rujul roz pe care mi-l recomandase ea, auzeam tot mai taremuzica. Începea, gata.Patru dintre fete au ieșit grăbite pe ușă, gălăgioase, cum începusem să mă obișnuiesc cu ele.

Le-am urmărit prin ușa întredeschisă. S-au urcat pe scenă, în lumina reflectoarelor albastre,fiecare la locul pe care și-l știa atât de bine, și au început să danseze provocator, cu onaturalețe pe care nu credeam că o voi avea vreodată.

Păreau desenate în lumina aceea difuză. Le vedeam conturul și mișcările amețitoare, părul carele cădea neglijent pe spate…În club, începuse forfota. Băieții de la bar se apucasera de treabă, chelnărițele se mișcau totmai repede…se aglomera văzând cu ochii.

Atunci a venit Larissa la mine. Nu știu de unde a apărut.

-A zis John să mergi până la el, la masă! Acolo, ultima din dreapta.Am început să merg încet către masă, sub privirile celor care mă analizau. Erau, probabil, cliențiobișnuiți ai clubului și își dădeau seama că a apărut o fată nouă. Mă simțeam bine în centrul

atenției, începusem să zâmbesc discret.Când m-a văzut, John s-a ridicat de la masă, bucuros. A făcut un pas spre mine, ca să-mi poatăvorbi la ureche. -Am niște prieteni, aici, italieni. Clienți fideli, băieți buni. Doar în seara asta, până acum, auconsumație de ‘douăj’ de milioane. Știu și ei câteva cuvinte în română și ăla de stă jos, înspatele meu, ăla mai bătrân, Giani, ăla vorbește bine de tot. Stă de câțiva ani în România. Areaici firmă mare de instalații sanitare, e bine de tot omu’. Împrietenește-te cu el, e super băiat.N-am apucat să zic nimic că s-a și întors spre acest Giani. -Giani, fratele meu! Aveți și voi, în Italia, fete frumoase cum avem noi aici? Belle, belleragazze…Giani a zâmbit. Era un bărbat la vreo cincizeci și ceva de ani, nu părea foarte înalt, și știu că amremarcat din prima clipă faptul că părea foarte îngrijit. Ulterior, mi-am dat seama că italienii,majoritatea, chiar țin la aspect și atunci nu te mai surprinde faptul că un bărbat de pestecincizeci de ani nu are burtă, spre exemplu. Atunci, poate și din cauza faptului că eramsperiată, rețineam orice aspect. -Vreau să-ți fac cunoștință cu Deea! Studentă la ASE!M-am uitat spre John, nu știu de ce a simțit nevoia să-i zică asta, mai ales că nu era adevărat.Dar el îmi zâmbea încrezător, așa că am întins mâna spre Giani. -Deea, îmi pare bine!Giani m-a privit de sus până jos și a zâmbit larg. -Ia loc.Am rămas surprinsă, chiar vorbea foarte bine română. M-am așezat lângă el, pe locul pe care îllăsase John liber. -Sei nouă? m-a întrebat prietenos. -Da. -Ti pun un pahar de șampanie, să te relaxezi un po’, bella, bene?M-am uitat la el și i-am zâmbit în colțul gurii. -Grazie! M-am surprins chiar și pe mine. Începeam să intru în pielea personajului.John s-a apropiat de noi. -Vă las puțin, mă duc că iar am cerut mașină de fum și draci. Uite cât e ceasul și ăștia dorm peei. Ca-n România, Giani, ce dracu’ să faci! Te rogi de lume să facă treabă!Și s-a îndepărtat. Am rămas la masa plină ochi de italieni și frapiere, cu “amicul” Giani lângămine. -Eee, ești studentă la ASE tu? a dat din cap în semn de apreciere. Trebuia să-i dau înainte cuminciuna. -Da:) -Bravo, eee! Și poți, la notte aici, e ziua a scuola?Am luat o gură zdravănă de șampanie. -Si. -Parli italiano tu? m-a întrebat zâmbind.Am mai luat o gură de șampanie. Speram să mă amețesc puțin. -Nu. Doar mă dau mare.A început să râdă cu poftă. Ceilalți italieni se uitau la noi curioși.

Giani mă plăcea, am simțit asta din prima clipă. Și, spre bucuria mea, părea extrem demanierat. -Ai un ragazzo…?Am tresărit. -Iubit? Nu, nu am.A zâmbit, părea mulțumit de răspuns. -Va bene. Sei una bella ragazza …trebuie să profit quanto tempo nu ai!Râdea. Am râs și eu. Poate un pic fără chef, dar aveam n-aveam, trebuia să râd. Așa îmi spuseseJohn, nu? -Stai de mulți ani în România? l-am întrebat.Mi-a arătat degetele de la o mână. -De cinci ani? Stai de ceva timp. Îți e dor de țara ta? am întrebat.A ridicat din umeri. -Io merg acasă a due settimane…mă duc. Băieții mei sono mari, sono sposati… Como se dice?Căsătoriți!Am zâmbit. Băieții lui erau mai mari ca mine. L-aș fi întrebat de soție, dar m-am gândit căîndrăznesc prea mult. Plus că verigheta de pe mâna lui confirma prezența unei neveste acasă, înItalia. Dar asta nu era treaba mea.A stins deodată un trabuc din care pufăise de două ori și s-a uitat spre mine. -Andiamo via da qui! Vuoi? Bem șampanie în altă parte…M-am uitat la el fără teamă. Trebuia să vină și momentul ăsta. Era clar. -Andiamo! i-am spus zâmbind în timp ce mă ridicam.Mi-am luat “la revedere” de la cei care au rămas la masă, ca să fiu manierată până la final. M-am dus să-mi iau geanta din spate și am deschis-o repede doar ca să mă asigur că toatelucrurile sunt la locul lor: prezervative, irigator, lubrifiant, pastă de dinți, spray paralizant. Apoiam iesit zâmbindu-i. -Totul bine? m-a întrebat. -Si. Certo.S-a oprit în dreptul lui John preț de trei minute, în drum spre ieșire. Au vorbit ceva, apoi amplecat unul lângă celălalt. Am întors capul, din instinct, către John, chiar înainte să ies pe ușă.Mi-a făcut cu ochiul.Giani a vrut să mergem la el acasă. Stătea într-un apartament spațios undeva, pe lângă parculHerăstrău. Îmi amintesc momentul în care am intrat pentru că nu mai văzusem niciunapartament atât de mare și de frumos mobilat.Ferestrele erau imense, covoarele mi se păreau neobișnuit de groase, iar lumina era discretă,crea o atmosferă foarte intimă, caldă cumva…În mijlocul livingului, avea o canapea mare, albă, pe care m-am așezat din prima, neștiind ceanume să fac. Giani și-a scos sacoul și s-a îndreptat spre bar. -Ce bem? m-a întrebat.Ce ciudat! Mi se părea mai degrabă un om care avea nevoie de companie, mai mult decât desex. Părea că se simte foarte bine la gândul că cineva îl așteapta acolo să-i aducă băutura. -Șampanie franțuzească! Mi-a zis zâmbind, articulând perfect în limba română.

M-am întins și am luat paharul din mâna lui. S-a așezat pe canapea, lângă mine. -Deea…Am băut iar. Era bine, începeam să mă amețesc puțin. -Prima sera per Deea… A continuat el fără să-și ia ochii de la mine.Am pus paharul de șampanie pe masă. Giani avea un calm care mă făcea să mă simt în regulă. -Să mă dezbrac? L-am întrebat. -Se vuoi…Dacă vreau, auzi! Păi, era pe vrute aici? M-am ridicat și mi-am deschis rochia la spate, lasând-osă cadă. Nu aveam sutien… Giani m-a privit în tăcere ca și cum imaginea mea, aceea, ar fi fosttot ce-i trebuia. -Sei bella…I-am zâmbit și m-am apropiat de el. Îmi plăcea cum miroase și cum mă privește. Simțeam că num-ar fi forțat să fac nimic din ce n-as fi vrut și asta îmi dădea curaj. -Ăștia sunt ai tai… Mi-a spus în timp ce scotea niște bancnote din buzunarul sacoului aruncatla marginea canapelei.M-am uitat spre ele. Mi-am dat seama că sunt euro, nu lei, și că sunt, cel mai probabil, hârtii decâte o sută. Doamne, ce negociase John? Am luat banii din mâna lui și i-am pus pe măsuța delângă canapea. -Grazie! i-am zâmbit și m-am așezat la el în brațe.Spre surprinderea mea, nu am început eu, ci el…dacă mă înțelegeți.Am terminat o oră și două orgasme mai târziu. Ale lui, evident, că doar nu ale mele:)Am ieșit de la baie și mi-am tras rochia pe mine. Ne mutasem în dormitor, iar el stătea în pat șiîși aprinsese o țigară. Mi se părea că mă studiază și nu înțelegeam de ce. Începusem să măgrăbesc fără să-mi dau seama.

-Deea…io merg in Italia prossimi giorni. E quando torno vorbesc cu John să ne vedem iar,bene? Ce parfum vrei să-ți aduc de acolo?

Am zâmbit și am lăsat capul în jos. Mi-am amintit de cuvintele Larissei: “o să ajungi să-i preferipe moșii ăștia… -Nu știu, Giani. Ce parfum vrei tu… -Va bene. Chiamo un taxi ori vrei restare?Voia să mai stau. Iar îmi venea în cap Larissa: “Niciun bărbat fericit nu plătește pentru sex! Cucât vei intui mai bine problema lui interioară, cu atât o să te placă mai mult!” Probabil căproblema lui Giani era singurătatea. Rămânea singur în cel mai frumos apartament pe care îlvăzusem până atunci. Luxul acela nu-i alina singurătatea în niciun fel. M-am dus lângă el și l-am sărutat.

-Plec. Iau taxi din stradă. Aștept să te întorci:)Am luat banii de pe măsuță și am ieșit. Când am ajuns iar la club, am intrat cu spatele drept, zâmbind. Nu mă mai temeam. Aveamsenzația că ce a fost mai greu a trecut și, de acum, știu exact ce am de făcut. Evident, măînșelam. Și urma să aflu asta în aceeași seară.

AL NOUĂLEA CAPITOL

Pe John, l-am găsit tot la o masă, înconjurat de alți “prieteni”. Când m-a văzut, s-a luminat.Mi-a zâmbit și m-a tras deoparte, în spatele barului.

-Ce ți-am zis eu? E super băiat Giani asta! Iși dăduse, probabil, seama după siguranța pe careo aveam că totul a decurs ok.I-am zâmbit și am întins cele trei hârtii de câte o sută. Cu naturalețe, a oprit două și mi-a lăsatuna. -Ți-am făcut un super preț de deschidere. Nu trebuie să-mi mulțumești, chiar vreau să vă fiebine.Ce stil avea omul ăsta! Aranja în permanență totul astfel încât să te facă să crezi că, indiferentde situație, el te ajută pe tine, nu tu pe el. Am băgat banii in buzunar și m-am uitat la el. -Acum pot pleca acasă? Sunt cam obosită. -Da, mă, normal. Când vrei tu. Da’ fii atentă, ce voiam să te întreb. Am aici un băiat, românașde-al nostru, la vreo douăzeci și șase-douăzeci și șapte de ani, ar vrea și el să te cunoască. Egenul înnebunit după femeile frumoase și el e mai timid, așa…Una dintre fete trecea chiar atunci prin spatele lui John și cred că l-a auzit. S-a oprit zâmbind.

-Costin, nu? L-a întrebat pe John cu același zâmbet pervers pe care nu-l înțelegeam.

El a privit-o fără să zâmbească. Simțeam că e ceva în neregula fără să-mi dau seama ce.

-Da, mă, Costin. Să nu plângi după el, că nu te vrea pe tine. A zis că vrea s-o cunoască pe fatanouă!

-Bine, hai! Ca să vezi ce fată sunt, i-l las ei!

Apoi a început să râdă de-a binelea și s-a îndepărtat. M-am uitat îngrijorată spre John. -Ăsta-i nebun d-ăla de mă leagă sau vrea vibratoare în cur? -Nu, mă, nu! Nicio treabă! E băiat super ok. Are el o micuță problemă cu fetele, dar o să vezi,nimic de genul ăsta. -John, ce “micuță” problemă? L-am întrebat speriată.Era prea târziu să-mi mai răspundă. Un bărbat se apropia deja de noi zâmbind. -Costine, la fix ai venit! Să vă fac cunostință! Ea e Deea! Clar, zarurile au fost aruncate. Plecam cu acest Costin. Culmea, nu mi se părea nimic înneregulă la el. Avea, într-adevăr, până în treizeci de ani, era înalt, bine făcut și foarte bineîmbrăcat. Era, în mod evident, genul de bărbat care ar fi atras atenția în orice club, la o simplăieșire cu băieții. Genul de bărbat pe care femeile ar fi pus ochii singure, fără să aștepte să fieagățate. Ce însemna că era timid? Adică…de ce ar fi fost timid? -Cum te cheamă? Că n-am reținut… M-a întrebat în timp ce ne îndreptam spre ieșire. -Deea.

Ori din cauza faptului că mi se păruse ciudată atitudinea lui Amy, tipa care se oprise săcomenteze, ori din cauza lui John, cert e că îi analizam acum orice mișcare. Am ieșit din club și ne-am urcat în mașina lui. Nu apucasem să văd ce e, dar la o primăvedere, mi s-a părut o mașină scumpă. Deci stătea bine din toate punctele de vedere, nu doarfizic. -Ce îți place să faci, Deea? Ce fetișuri ai? m-a întrebat fără să se uite la mine.Auzindu-l, realizam că nu avea nicio legătură cu Giani. Era cu totul și cu totul alt stil. Voia să-șiîmplinească niște fantezii. Ok. Hai să vedem unde duce asta. -Îmi plac bărbații înalți, care arată bine. Asta mă incită mai mult decât orice.S-a întors surprins spre mine. I-am zâmbit, să-i dau încredere. A zâmbit și el atunci. Mă crezuse,parcă nu mai era așa tensionat. -Vrei să ne-o tragem în lift? În bloc?Nu, chiar nu-mi doream asta. -Nu știu. Hai să vedem liftul! I-am zis zâmbind.Am simțit cum accelerează. Era nerăbdător, se emoționase. Am ajuns repede, era liber orașul. Locuia într-un complex nou, blocurile arătau foarte bine,liftul la fel. Spațios, acoperit cu oglinzi. Dar nimic nu mă speria mai rău decât gândul că aș puteafi blocată cu un necunoscut într-un loc strâmt, din care nu m-ar fi putut auzi nimeni nici dacă așfi țipat cât m-ar fi ținut plămânii.Când am văzut ușile deschizându-se, în fața noastră, m-am uitat în ochii lui.

-Dar pe scări ți-ai tras-o vreodată? Știind că, la un metru distanță, sunt vecinii tăi care beauapă în bucătărie după ce au visat urât…

Am văzut o sclipire în privirea lui, era interesat. Pentru mine, a fost suficient. Am început să urcincet pe scări, asteptându-l să mă urmeze.Din doi pași, era lângă mine. Mai puțin romantic, mai mult…aplicat, să zicem. Într-un minut, și-adeschis pantalonii. Și atunci, acolo, în toată bezna aia, am înțeles care era “micuța” luiproblemă. Micuța lui problemă avea douăzeci și cinci de centimetri. N-am putut schița niciungest, nimic. Eram șocată. Nu văzusem în viața mea așa ceva (nici măcar în filmele porno la caremă uitam când dormeam pe la prietene) și nici nu credeam că există. -Hai, să nu faci pe nebuna! mi-a zis autoritar când a văzut că nu am nicio reacție. Deci d-asta a reacționat Amy așa. Fetele îl știau și fugeau de el ca dracu de tămâie. Unasingură habar n-avea. Proasta cea nouă. D-aia mi l-a pasat John în felul asta. Nu mai voianiciuna să meargă cu el. Ce fac? Cum naiba scap? Dacă îl resping, daca îi vorbesc urât, nu voiface decât să-l enervez, reamintindu-i de cea mai dureroasă problemă dintre toate: niciofemeie nu poate merge cu el de bunăvoie și nesilită de nimeni. Adună-te, Deea! Omul e atât de sătul de genul ăsta de reacții încât o poate lua razna dinorice. Am zâmbit și l-am privit de jos. Era singura variantă pe care o găsisem pentru moment. Dareram sigură că nu se va mulțumi doar cu asta. Banii, îi dăduse direct lui John, și văzusem clarbancnotele, plătise tot. Când l-am simțit relaxat, încântat de ceea ce i se întâmplă, m-am ridicat și i-am zis la ureche:”hai să intrăm!”

Nu voiam decât să se termine mai repede și să scap cumva întreagă. Asta-i tot ce voiam. Ammai urcat un etaj, pe scări, și a deschis unul dintre apartamente. Nu mai vedeam nimic și nicinu mă interesa decât patul, de parcă vreo soluție salvatoare ar fi putut veni de-acolo.

N-am putut să mă gândesc prea mult. S-a năpustit peste mine ca un apucat și am simțit cum îmiridică disperat rochia. Durerea a fost exact așa cum bănuiam. Sunt lucruri pe care, oricât ți le-aiimagina, atunci când ți se întâmplă sunt la fel de rele. Strângeam din dinți, ca să nu țip, să nuurlu, și mă uitam în tavan, cu speranța că o minune ar putea face să se termine repede. Dar nu,nu se întâmpla nicio minune, iar eu simțeam că îmi rupe, efectiv, bazinul cu totul. -Ascultă-mă!L-am împins. Era prea mare durerea, nu mai suportam. Preferam varianta în care să măture totapartamentul ăla cu mine. Atunci, o preferam, jur. Dar am încercat să-l țin ok, să nu-l atac, sănu scăpăm lucrurile de sub control. Mă privea urât și simțeam că, dacă nu o să măsor bine ceurma să zic, putea fi rău. -E greu așa, știi…vreau să fie bine pentru amândoi….câți dintre clienții mei crezi că arată așa,ca tine?N-avea rost să mă pierd în prea multe argumente, i-aș fi dat de bănuit. Nici până acum nu știuce anume l-a făcut să renunțe, dar s-a conformat indicațiilor mele.S-a întins pe spate și m-a lăsat pe mine să dețin controlul. Doar așa puteam salva situația.La final, am închis ochii și am mulțumit în gând. Mă simțeam de parcă scăpasem din cea maigrea încercare a vieții mele. Nu am mai vrut nici să mă duc la baie, pur și simplu mi-am adunathainele de pe jos, uitându-mă disperată după ușă, ca și cum cineva ar fi putut s-o mute din loc. -Ce faci, te îmbraci? Eu ziceam să mâncăm ceva și s-o luăm de la capăt!Mi-a stat inima. Nu mă interesa ce relație avea cu John și câți bani îi dăduse, eu, de la capăt, nuo luam. -Îmi pare rău! Mă grăbesc! O lăsăm pentru data viitoare!S-a uitat urât spre mine. -Data viitoare vreau tot, să știi!Am dus instinctiv mâna la geantă, să simt sprayul paralizant. -Noapte bună!Am închis ușa în urma mea și am coborât scările în grabă. Mi-a fost frică să mai stau după lift,mă temeam să nu iasă după mine.Abia în taxi m-am putut liniști. Încă simțeam o durere ascuțită între picioare, încercam să-migăsesc o poziție în care să mă pot relaxa cât de cât.

I-am spus taximetristului s-o ia spre casă, dar m-am răzgândit în ultimul moment.

-Mergem la club!Se făcuse patru și ceva, dar clubul era încă plin și John, acolo. M-a văzut de cum am intrat. Eraneliniștit, bănuia că îi voi sări la gât.Dar n-am făcut-o. M-am dus spre el zâmbind. S-a blocat, nu mai știa ce să creadă. -Am venit să-mi dai banii de la tarantula asta. -Sigur! Se poate?Era încântat că scapă așa ieftin. A scos din buznar o hârtie de o sută de euro și mi-a întins-o.

Am clătinat din cap. -Nu, John. Dacă vrei să lucrăm împreună, tu oprești o sută, eu două. Și asta-i tot!S-a schimbat la față sub ochii mei. Devenise, brusc, serios. A băgat iar mâna în buzunar și a maiscos o bancnotă. -Ia în seara asta, să te liniștești. Și mai vorbim noi despre asta!Am luat banii și i-am zâmbit. -Mulțumesc! Lucrurile rămân așa! Noapte bună!Am plecat înainte ca el să mai scoată vreun cuvânt. Cred că îl șocasem, dar nu mă mai interesa.Nu voiam decât să-mi fac duș și să dorm. Și să nu visez nimic. Când m-am trezit, i-am dat niște bani lui frate-miu. Era și el băiat mare de-acum, îi trebuiauatâtea… A făcut ochii mari.

-Mamăăăă, dar te plătesc bine ăștia…

-Dap. Nu mai comenta și ia-ți ce-ți trebuie… Restul banilor, i-am dat mamei. Era în bucătărie, făcea ceva de mâncare. -Uite, mama. Mi-a dat Ion niște bani în avans, i-am zis că am nevoie acasă. Ia ce aveți nevoie,plătește analizele care îi mai trebuie lui tata…Și-a mutat privirea spre mine. Rece, amenințătoare. -Vezi ce faci pe-acolo, să nu ne faci de râs! Atât îți spun!Am simțit lacrimile în gât, dar am reușit să le țin. -De asta îți e ție, mamă? Să nu ne facem de râs? La cum am trăit noi și la cum e viața noastrăși tot ce ni se întâmplă, grija ta e să nu ne vorbească vecinii? -Da, să nu râdă de noi! Să nu fim de rușine! mi-a zis în timp ce-și arunca șorțul cât colo. -Păi, vecinii știu toți în ce hal am trăit noi o viață. Și asta nu ne-a făcut viața nici mai bună,nici mai rea. Tot așa am trăit. Tot cu problemele noastre și ei tot cu ale lor. Tu nu vezi, mamă,că toată viața ta te-ai ghidat după niște principii greșite?Răbufnisem. Tot ce am strâns în mine atâția ani, tot ce trăisem în ultimele zile, nu știu… Seadunaseră toate și nu mă mai lăsau să respir dacă nu le spuneam. -Ce știi tu despre viață? M-a întrebat mama furioasă. -Ai dreptate, mama. Nu știu multe. Dar știu că n-ar trebui să trăim gândindu-ne la ce vorcrede alții despre noi. Ar trebui să fie ultima noastră grijă. Singurul lucru care contează e să nefie nouă bine, nu să părem bine! Iar, pe mine, puțin mă interesează ce vor crede oamenii și cevor spune oamenii. Nu traiește nimeni în locul meu! Și nici al tău! În locul nimănui! Poate dacăai fi realizat asta la timp, ai fi făcut ceva să nu trăiești un coșmar toată viața. Pentru că asta ațifăcut tu și tata. V-ați omorât unul pe altul! -Ia uite ce deșteaptă te-ai făcut tu! Câte știi tu despre viață și despre ce trebuia să fac eu!Am lăsat capul în jos. Era târziu. Sufletele lor nu mai puteau vedea lumină după ce s-au zbătutîn beznă atâția ani. -Nu am vrut să te mai supăr și eu, mama, iartă-mă! Ai destule pe cap. Ia banii, te rog, și hai sănu mai vorbim despre asta.

AL ZECELEA CAPITOL

Mi-am făcut o baie lungă în care am vrut, pur și simplu, să nu mă gândesc la nimic. Să-migolesc mintea. Apoi mi-am pregătit geanta și hainele pentru seară și am plecat la club. Era încădevreme, dar John îmi dăduse mesaj că Larissa vine special pentru mine, să mă învețe să dansezcât de cât. Dar acum mă ambiționasem. Nu voiam cât de cât. Dacă tot făceam treaba asta,măcar să fiu cea mai bună. La club, mi-am tras pe mine o pereche de blugi scurți și un maieu alb și am urmat-o peLarissa în tăcere. Era o fascinație pentru mine s-o privesc. Nu mai văzusem pe nimeni să semiște atât de senzual cu atâta ușurință.

-Deea, mă urmărești? Lasă-ți capul pe spate! Așa… simte și tu ritmul cât de cât! Ești numai pelângă! Așa, așa, fata mea! Și fundul, când ți-l miști, așa, cu totul, ca mine…fii conștientă defiecare mișcare pe care o faci și de cum va arăta corpul tău când faci asta. Hai, curaj!Începusem să leg ceva. Mă amuza felul în care îmi explica…Larissa își dădea silința să se prindăceva de mine. Chiar începuse să-mi placă și să nu mă mai simt așa înțepenită, când am văzut-ope Mary trecând pe langa scenă. -Te-a săturat, fă, ăla de pulă, azi-noapte?Nu i-am putut răspunde nimic. M-a lăsat, efectiv, fără replică. N-aș fi crezut că unele femei potfi atât de rele. M-am uitat șocată spre Larissa. Ea a dat din umeri. -Las-o, mă, și pe ea! Vine, săraca, de prin fundul Moldovei, murea de foame acasă. La propriu.Sunt șapte frați. Cică mânca fiecare ce prindea. Dacă prindea. Și toți crescuți mai mult de bunici.Mă-sa-i femeie la produs, p-acolo, pe trei lei cincizeci și ta-său doarme prin boscheți. Nu l-a maivăzut nimeni treaz în ultimii “douăj” de ani. A zis și ea că se face mare vedetă în clubul lui Johndin Giulești și atunci ai venit tu să-i tai craca. E grea viața, n-ai ce să-i faci! -Dar, Larissa, eu nu vreau să tai craca nimănui! I-am zis sincer. -Io te cred, mă, dar nah! Asta-i o lume rea, foarte rea. Dorința de a face bani te împinge lamulte lucruri nasoale. Acum, depinde de tăria de caracter a fiecăruia. Sunt unii care se pierd șiunii care reușesc să-și depașească condiția.Am căzut pe gânduri. N-aș fi crezut că Larissa e o femeie atât de înțeleaptă. -Ce înseamnă că își depășesc condiția? am întrebat-o.Mi s-a părut că s-a întristat pentru un moment. -Înseamnă că reușesc să plece dracu’ din lumea asta și încep să trăiască o viață normală! -Dar ce e aceea o viață normală? am întrebat-o zâmbind. -Eeee, fata mea. Asta fiecare își stabilește pentru el!Mi-a zâmbit și s-a îndepărtat. Fără să-mi dau seama, mi-a făcut enorm de mult bine discuția cuea. Nu mă mai simțeam atât de singură. Am intrat în camera fetelor și am început să mă machiez. Nu mă grăbeam, aveam o stare debine și un zâmbet permanent pe care nu le-aș fi putut explica. Ca și cum ceva minunat urma săse întâmple. Doar că habar n-aveam ce. Mi-am luat fusta scurtă, neagră, și un top cu paiete, cum avea și restul fetelor. Asta era searaîn care dansam în fața tuturor. Chiar voiam să arăt bine. Mi-am strâns tot părul într-o coada

lejeră, la spate, și am aranjat-o puțin cu fixativ. Un minut am apucat să mă analizez în oglindă,că l-am și auzit pe Florin. -Deea, vii puțin? Te cheamă John. -Da, da. Am ieșit zâmbind. Începea lumea să vină la club, iar eu simțeam cum îmi cresc emoțiile. Ca deobicei, John nu era singur la masă. Mai era cu un bărbat, dar nu-mi puteam da seama de nimicpentru că era cu spatele. -Deea, ce faci, draga mea? Și mai frumoasă te-ai făcut în seara asta! Hai să ți-l prezint peprietenul meu! Cătălin, ea este Deea. Deea- Cătălin!

Stiți momentele acelea, în viață, în care un simplu gust, un miros, sau un gest aparentnesemnificativ, te duc acasă? Te duc în acel loc, din inima ta, în care ești cel mai fericit. Esti iaracasă, ești în siguranță, ești liniștit așa cum nu vei fi în niciun alt loc, în viața asta. Asta am simțit eu când m-am uitat în ochii lui Cătălin. Nu doar că l-am recunoscut, dar m-am și teleportat, înaceeași clipă, in lanul de porumb, într-o zi călduroasă de vară, în care făceam șaisprezece ani,mergând unul lângă altul în tăcere, pentru că ne era teamă să vorbim. Era acel Cătălin. Iar eueram acea Andreea pe care și el a recunoscut-o pe loc. Mi-am dat seama din privirea lui. -Dar ne știm…Ne-am întâlnit o dată, la țară… Am zis încet. Nu-mi puteam lua privirea de la el.Nu mai era băiatul de la țară, ars de soare. Era un bărbat în toată regula. Un bărbat fermecator.Doar ochii îi avea neschimbați. Ochii lui senini ca cerul. -Da, ne știm… A zis și el încurcat, dar mi-a întins mâna. Cred că se emoționase.John a rămas cumva blocat între noi doi. Cred că era ultimul lucru la care se aștepta. A începutsă vorbească atunci când și-a dat seama că eu și Cătălin ne strângeam mâna cu toate că neștiam, fără să ne luăm ochii unul de la celălalt. -Vă știți? Ce tare! Păi, asta va simplifica foarte mult ce aveți de făcut!

Îl auzeam pe John fără să mă pot concentra la ce spune. Ce trebuia să facem? Ce legătură existaîntre el și Cătălin? Ce tot sporovăia acolo? Aș fi vrut să tacă și să mă lase doar să-l privesc.

-Deea, ia loc la masă, draga mea. Mi-a zis privindu-mă cu coada ochiului. John văzuse multe laviața lui. Felul în care ne uitam unul la celălalt, eu și Cătălin, nu putea trece neobservat de el.

M-am așezat fără să-mi iau ochii de la Cătălin și nici el de la mine.

-Unchiul lui Cătălin e un bun prieten de-al meu. Are o firmă de închirieri auto, știi? Le dămașini străinilor care vin în țară. Și, pe lângă mașină, le mai face o recomandare, o atenție, otreabă…mergeți pe la John pe la club, că e mișto…Și mâncarea-i bună, și băutura-i curată, și arecele mai frumoase fete din oraș…că așa-i bine, să ne ajutăm între noi…dacă tot vin ăștia cu banide dat, hai să ne organizăm, să vedem cum îi luam…”A început să râdă tare și l-a bătut pe Cătălin peste umăr.

-Păi, nu-i așa, mă, Cătăline? Dă-i dracu’, că aia fac banii usor. Noi ne chinuim p-aici. Baniipuțini se fac greu, mă, tată! Măcar să dea cu ei încoace!

Nu-i răspundea niciunul dintre noi. Vorbea singur. Noi parcă eram amorțiți.

-Ce faci, Cătălin?

Nu știu de ce am spus asta. Nu avea legătură cu nimic și, în niciun caz, cu problemele lui John.Aș fi vrut doar să plece sau să tacă un minut, să pot vorbi puțin cu Cătălin. Atât voiam, unminut.

-M-am mutat în București, la vărul meu. Mă rog, la unchiul meu acasă, implicit. Ți-am zis deatunci, cred, că urmează să fac facultatea aici…

Da, îmi aminteam. Planul lui :)

-Așa…John nu renunța.Ținea să-și ducă ideea la final, deși părea tot mai iritat de lipsa de atenție pe care o aveam fațăde discursul lui. -Cum ziceam, Cătălin va avea un rol important în toată combinația pentru că pe mulți îi vaaduce chiar el încoace… Adică va fi ghidul lor, le va deschide drumul către John și micuța luiafacere care, Doamne ajută, se poate transforma într-o mare afacere! Nu, frumoasa mea? Cădestul am fost bolnavi și săraci! Hai dracu să vedem cum o fi bogați și sănătoși!Râdea singur, de nebun. Cătălin a lăsat capul în jos. Trecuse de șocul revederii și cred căîncepea să simtă care era rolul meu acolo. -Cătălin, de ce am vrut s-o cunoști pe Deea…evident, nu bănuiam că lumea-i atât de mică și văștiți deja… Deea e altceva, înțelegi? Toate fetele mele-s mișto și o să-ți fac cunoștință cu toate,dar Deea va deveni vedeta aici. Simt eu, frate. Și mă pricep destul de bine la femei. Vine cevaputernic de tot din ea, o să-i facă pe ăștia cu capu’ în ultimul hal.Cătălin a ridicat privirea. Nu m-am ferit. Am stat acolo, nemișcată, uitându-mă în ochii lui. Astasunt, asta fac. Scurt. -Să le fac cunoștință cu Deea? A întrebat fără să-și ia ochii de la mine.

-Frățiorule, tu adu-i încoa’. Știe fratele tau să-i preia de aici. Am vrut să vezi doar cum e la noiși ce fel de fete avem aici, ca să recomanzi cu toată inima. Să știi ce fel de oameni suntem.Ziceai că John vorbește de casa lui și de o familie extinsă. Primim oaspeți cu brațele deschise, cupâine și sare. Și gagici la vânzare.Cătălin nu mai spunea nimic. A dat să se ridice. Abia atunci am lăsat capul în jos. N-aș fi vrut săplece.

-Ce faci? Pleci? Stai, fratele meu, unde te grăbești? Intră Deea la dans în seara asta. Fetelecelelalte au pregătit un program special, o să fie frumos de tot! Dau comandă la bucătărie să nefacă niște platouri, luăm o sticlă, două, de vin…Care-i graba?Cătălin părea încurcat. Cred că nu știa de ce să plece cum nu știa nici de ce să mai stea. -Mai am niște treabă… -Dă-o dracu de treabă, că asta nu se termină niciodată. Stai jos, frate, că e timp pentru toate!

Atunci când Cătălin s-a așezat iar, m-am ridicat eu. -Eu vă las, mă duc să mă pregătesc. M-am intors spre el rece, să-i simt privirea în care mă judeca. Mi-a părut bine, Cătălin! Ne mai vedem pe-aici!A privit în jos. -Da, și mie.După ce m-am îndepărtat, l-am simțit pe John în spatele meu. -Stai așa un pic! Ce tare, mă, să vă știți!M-am oprit. Nu pentru asta venise, simțeam. “-Ia fii atentă! Vin niște băieți în seara asta, doi puțoi d-ăștia de optișpe ani, de toacă banii luta-său pe băutură și femei. Vor și ei două fete să plece cu ele în Predeal. Are unul vilă acolo,jacuzzi, piscină, morții lor. Ceva fin, oricum. La cum îi știu p-ăștia mici, vor vrea fete tinere.Adică, cel mai probabil, pe tine și pe Mary. Deci să ai geanta facută. -Private party? -Ceva de genul. Ei doi, voi două. Vă înțelegeți voi.Nu-mi venea să cred. Eu și Mary? Să ne înțelegem? Păi ne omoram până acolo. Și acolo… -Ok. Am răspuns sec. Dar rămânem cu banii așa cum am vorbit.John s-a strâmbat. -Deea, draga mea, trăiești într-o eroare. Ai fost cu doi clienți pe cameră, ții un spray paralizantîn geantă și ai senzația că situația e sub control? Întreabă-le pe fetele astea. Ai idee din cesituații le-am scos, de cate ori le-am salvat de toți nebunii? Tu crezi că în viață e cum ai vazut tuprin filme? Tu crezi că banii ăia îi iau eu că sunt băiat rău? Nu, draga mea. Banii ăia îi iau pentrucă am grijă să vă fie bine. Știi tu ce înseamnă să păzești niște fete frumoase între niște turbați cu pula sculată? E greu de tot, îți zic eu.M-am uitat spre masa la care stătea Cătălin. Într-o secundă, m-am gândit la ce mă aștepta înnoaptea aia. Pentru ce căcatul ăsta? Pentru bani. Atunci să mi-i dea. -Nu, John. Singura variantă pe care o accept e aia pe care ți-am zis-o eu. - Așa facem. Ca să nu zici că sunt vreun jegos care trăiește pe spatele bietelor fete caremuncesc. Dar ești pe barba ta. Iți iei banii, iți iei și riscul. Mă rog, tu ai sprayul, ești asigurată.Și a plecat. Reușisem să-l enervez și nu mai avea rost să continuăm discuția. Atât înțelesesem, că nu mai aveam protecția lui. De parcă am avut-o seara trecută, când m-a dat cu amândouă mâinile unuia despre care știa că e demn de Cartea Recordurilor.

Nu m-am mai gândit la asta. Trebuia să urc pe scenă conștientă că, de undeva, Cătălin mă va privi în permanență. Dar ce era cu mine? De ce îmi păsa? Îl mai văzusem o dată. Atât, o singură dată. Ok, era un bărbat care arăta bine, dar ultimul lucru care mi-ar fi trebuit era să ma gândescla un bărbat anume. Eu nu aveam voie să mă gândesc la niciunul. Nu aveam voie să simt nimic.Eu aveam ceva de făcut și asta era suficient. Hai, Deea, calmează-te! Uite fetele sus, fiecare arelocul ei. Uite-le cum dansează, cum simt muzica, n-au un stres. Le privește toată lumea iar elese poartă de parcă ar fi, de fapt, singure pe lume. Fă și tu la fel! Du-te lângă ele!

Am urcat scările în doi pași. Am tras aer în piept și am privit în jur. Era clubul plin. Nureușeam să văd clar niciun chip, dar simțeam privirile ațintite spre mine. M-am uitat spre masalui Cătălin. Nu știu de ce, dar în momentul acela, singurul gând care îmi dădea curaj era acela căsuntem doar noi doi în tot clubul. El, la masa aceea, iar eu, aici, pe scenă. Atunci am început să

dansez ca și cum aș fi făcut-o doar pentru el. Habar n-am de ce, așa am simțit. Sânii, fundul,coapsele, toate trebuie să se miște într-un acord perfect. Ce zicea Larissa? Ascultă muzica,concentrează-te pe ea, așa, așa…perfect! Mi se legau mișcările, simțeam, era tot maievident. Chiar și fetele începuseră să mă privească pe furiș. Vedeam în privirea lor confirmareafaptului că sunt aproape de ce trebuie. Aș fi vrut să-l vad pe el, dar era prea departe…Doarintuiam că mă privește…

Nu cred că a trecut mai mult de un sfert de oră până când mi-a făcut John semn să cobor. -Hai, că vor baieții să plecați la Predeal. Mary e deja gata. În cinci minute, eram și eu gata de plecare. Pregatită pentru ce urma, nu puteam fi. Și nu credcă ar putea fi cineva vreodată.

- John, să dea dracu’, io nu mă urc cu ăștia în mașină! Ăștia au venit gata beți, tu i-ai văzut?În drum spre ieșire, vocea lui Mary mi-a atras atenția. Era prima oară când o auzeam asasperiată. -Hai, Mary, nu te mai plânge atâta. Au baut și ei un pahar, două! I-a zis John în glumă. -Cum, mă, un pahar, două? Ăla mai înalt abia se mai ține pe picioare. Păi, noi nu ajungem laPredeal cu ăștia. Ne bagă în primul pom de pe DN și s-a încheiat. Dar Florin ce face? De ce nu neduce el? -Ia uite nebuna! Zici că-i star rock ea! Vrea șofer personal! Bine, hai. Dar să știi că pentru tineo fac.Eu nu spuneam nimic. Mă mai uitam o dată prin club, poate îl mai văd. Să-l mai văd o dată,atât. -Hai, fetele, hai! ne-a zis Florin în timp ce se îndrepta spre mașină.Mary l-a urmat. Eu am ramas în ușă, să mă mai uit pentru ultima oara în club. Și atunci l-am văzut. Erarezemat de bar și mă privea. N-o să uit niciodată privirea aceea. “Pa, Cătălin!” i-am zis în gândși am ieșit. N-am scos un cuvânt tot drumul. Mary s-a așezat în față, lângă Florin, a vorbit numai cu el și aținut legătura și cu clienții pentru adresă. Eu eram inexistentă pentru ea, dar asta nu măderanja câtuși de puțin. Eram oricum pierdută în niște gânduri din care nu înțelegeam nimic.Mai rău era că nu mă puteam concentra la ce aveam de făcut. Ce voiau băieții ăștia? Ceînsemna private party? O să vedem. Până la urmă, vorba lui John. Erau doi puțoi de optișpe ani,îi puneam la respect imediat.

AL UNSPREZECELEA CAPITOL

La Predeal, era deja frig. Ne luasem ceva peste hainele de club, dar țin minte că m-a izbitfrigul de cum am coborât în fața vilei.

-Mă duc să beau ceva cu un prieten care e bodyguard la un club, aici, în Predeal. Mă sunațicând vreți să vin după voi, da? Apoi Florin a plecat și noi am rămas singure în fața porții. Parcă ne furasem iubiții unaceleilalte. Niciuna nu scotea o vorbă. Mary a sunat pe telefonul unuia dintre băieți și a coborâtimediat să ne ia. Un băiat care părea fix de optsprezece ani și care se clătina pe picioare în timpce încerca să închidă poarta la loc. -Bună! Cu tine am vorbit la telefon? l-a întrebat Mary. -Nu! I-a răspuns el scurt și a intrat în casă împleticit. L-am urmat.Era o casă mare și decorată cu foarte mult bun gust. Puteam intui cu ușurință că cel puținpărinții unuia dintre băieți sunt putred de bogați. De cum am intrat, am început să auzimmuzică și gălăgie. Undeva, la etaj, era o petrecere în toată regula. Sau așa părea… -Nu rămânem aici? a întrebat Mary când a văzut livingul imens de la parter. -Nu! i-a răspuns iar gazda noastră și a început să urce scările.Atunci a început să-mi bată inima. Ceva nu era ok. De ce se auzeau așa multe voci? -Mary, n-au zis că sunt doi? Am întrebat-o fără să-mi mai pese de supărarea ei închipuită. -Ba da, așa au zis.Mi-am dat seama din vocea ei că nici ea nu știa ce să mai creadă. Am început să urcăm scărileîncet, urmându-l pe cel care deschidea drumul.La etajul unu, în capătul scărilor, a deschis ușa din spatele căreia se auzea toată gălăgia. Dintr-oprivire, mi-am dat seama că erau șase băieți, nu doi, așa cum știam noi. Camera era plină desticle goale și pline de băutură, și un fum gros de țigară îți înfățișa totul în ceață. -V-am adus pizde! A anunțat “ghidul” nostru în timp ce intram în cameră. -Ooooo, bun! Fute și Raul în seara asta!Toți ceilalți au început să țipe, în cor. -Fute-le, Raul! Fute-le, Raul!Atunci mi-am dat seama că va fi rău. Băieții ăștia erau rupți de beți, posibil și drogați, și erau pecale de a-și dovedi unul altuia care e mai bărbat. Ei erau șase, noi eram două. Nu puteam facedecât un singur lucru. Să plecăm. M-am uitat disperată spre Mary și am înțeles, din privirea ei,că voia același lucru. Aici nu era de stat. -Frate, dacă nici astea plătite nu se fut cu tine, ești cel mai prost! -Arată-le, mă, pula să vezi că vin singure!Vorbeau între ei de parcă noi n-am fi fost acolo. Iar acest Raul, care era bătaia de joc a grupului,a început să se deschidă la curea. Era momentul în care voia să le dovedească bărbăția. -Băi, băieți! Eu nu știu ce ați făcut voi, dar nu ne-am înțeles așa. Ați spus că sunteți doi, să vină două fete! Am venit și v-am găsit șase. Nu e ok, nu asta am vorbit. Noi o să plecăm acum!Le-a zis Mary furioasa pe întreaga situație. -Taci, fă, târfă! I-a zis unul dintre ei în timp ce venea spre noi. Hai, dezbrăcarea, că trebuie să fută și ăsta micu’ ceva. Raul e virgiiiiin!Au început toți să râdă și să scoată iar niște sunete care îmi dădeau fiori pe sira spinării. Ambăgat mâna în geantă după spray-ul paralizant. Cum dracu ieșim de-aici? -Fă, futu-ți morții mă-tii!Atât am auzit înainte să simt palma peste față. S-a întâmplat atât de repede că nici nu mi-amputut da seama, prima oară, care dintre ei m-a lovit. Nici nu cred că mai conta. Simțeam în gură

gustul sângelui, atât de tare mă izbise, că mi-a spart buza. -Bă, ce aveti, mă? Sunteți nebuni? A sărit Mary disperată.Unul dintre ei a luat-o de păr și a început s-o tragă spre canapea. -Astea tre făcute poștă, mă! Sunt prea panarame! -Bă, futu-vă-n gură de lăbari infecți! Pe cine morții mă-tii iei tu de păr, mă?Mary a sărit la cel care o trăgea de păr și nu-mi aduc aminte decât că a început s-o loveascăpeste față.Atunci am băgat iar mâna după spray-ul paralizant și, de data asta, am reușit să-l scot. Am săritla animalul care o lovea pe Mary și i l-am pulverizat în față, nu mai știu cum, nu mai știu…s-aîntâmplat într-o secundă. -Aaaa, a dat cu spray, băăă! A dat cu spray, băăăă! Atunci am simțit pumnul în burtă. Mi-a oprit respirația, mi-a tăiat picioarele. Nu mă puteamridica, cu toate că îmi dădeam seama că va continua să mă lovească câtă vreme sunt la pământ. Am văzut ușa izbindu-se de perete. Nu mai realizam ce se întâmplă, nu-mi mai doream decâtsă scăpăm cu viață. -Ce e, mă, aici? S-a umflat tărâța în voi?Era Florin, îi auzisem vocea lui Florin! Nu-mi venea să cred! Pur și simplu, nu-mi venea să cred!Se înfipsese direct în dobitocul care o lovea pe Mary. -Florine, lasă-l, lasă-l că-l omori!Florin nu mai ținea cont. Dădea unde apuca. La fel și bărbatul cu care venise, care îl luase de pemine pe nenorocitul de care eram sigură că o să mă omoare.Mi-am dat seama că o să scăpăm. Ăsta a fost primul gând, în toată durerea aia care îmi paralizatoracele și cu tot sângele pe care îl simțeam în gură. O minune îi adusese pe băieții ăștia aici, săne salveze. -Vă omoară John dacă mai treceți pe la club! Ați auzit? Vă omoară John! Jegoșii dracu! Zicețimersi că ați scăpat întregi acum!Nu-mi venea să cred că ce văd e real. Camera arăta ca după o revoluție. Băieții, plini se sânge,speriați, treziți din beție, nu mai scoteau niciun cuvânt. Îl mai auzeam doar pe cel căruia îidădusem cu spray cum se văita. -Nu pot să respir! Nu pot să respir! -Pe tot Giuleștiul ăla nu mai aveți ce căuta că pun cuțitarii pe voi, futu-vă morții în gât!Atât le-a mai zis Florin și le-a mai tras câte o flegmă celor pe care i-a găsit deasupra noastră.“Ne-au cules” de pe jos și am părăsit împreună casa groazei.Nu-mi reveneam, pur și simplu, nu-mi reveneam din șoc, din durere, mi se părea incredibil felulîn care a simțit că e ceva în neregulă și a venit după noi. Abia am apucat să iau spray-ulparalizant, mi-ar fi fost imposibil să am timp să scot telefonul și să-l apelez. -Florin, cum ai știut? Cum ai știut? l-am întrebat în mașină, după ce am mai reușit să mă liniștesc. -Se auzea muzica de afară. Prea multă gălăgie, prea multe lumini aprinse pentru doi băiețicare așteptau două fete. Ceva mi s-a părut în neregulă! M-am dus să-l iau pe prietenul ăsta almeu și am zis să mai dăm o tură, să vedem care-i treaba. Mary știe, noi avem un cod când areclienți necunoscuți. Îi dau un beep și, dacă răspunde le el, înseamnă că e totul ok. Acum i-amdat trei. Aia a fost!

M-am uitat spre Mary. Era sfârșită. Șocată, ciufulită, bătută. Doamne! În ce hal eramamândouă. -Florin, nu se auzea muzica de afară! Eu n-am auzit-o!Pe moment, n-am realizat de ce i-am zis asta. Era adevărat, eu nu o auzisem, dar…Abia când am ajuns în București, am început să leg niște idei coerente. -Vă duc acasă, da? Ne-a întrebat Florin. -Pe mine, da. I-a răspuns Mary. -Pe mine, nu. I-am răspuns eu. Vreau la club.Așa m-am dus. În halul în care eram, după ce am lăsat-o pe Mary acasă. Dar n-am intrat, nuputeam șoca oamenii. L-am chemat pe John afară. A ieșit imediat, îngrijorat nevoie mare. -M-a sunat Florin să-mi spună. O să-i omor pe puțoii ăia bolnavi de pulă sculată și șmecherie proastă!L-am privit fără emoție. Acum vedeam lucrurile clar, ca și cum ar fi fost tipărite într-o carte. -Știai, John, știai că sunt șase. Știai și nu ai spus. L-ai fi trimis oricum pe Florin cu noi, și dacănu-ți cerea Mary. Pentru că știai că va ieși urât. Știai.Îi ziceam calm. Nu mai aveam puterea să sar la el. La nimeni. -D-aia a intrat după noi. Nu că a auzit muzica. Nu se auzea nicio muzică… S-a uitat la mine fără să schițeze nicio reacție de apărare. -Deea, greșești și de data asta. Îmi pare rău că gândești în felul ăsta despre mine. Dar poatecă-i mai bine că s-a întâmplat așa, ca să-ți dai și tu seama că spray-ul ăla paralizant al tau nu-ide ultimă generație! S-a întors cu spatele și a plecat. Nu mai avea nimic de dovedit. Ce a vrut să dovedească,dovedise. Aveam nevoie de protecția lui.M-am întors la mașina lui Florin și l-am rugat să mă ducă acasă. Cum începuse seara și cum s-a terminat…Doamne, ce se întâmpla cu viața mea?

AL DOISPREZECELEA CAPITOL

Când m-am trezit, primul lucru, m-am uitat în oglindă. Vânătăile de pe corp mă îngrijorau maipuțin, ce mă deranja cel mai tare era buza spartă. Părea tăiată și, peste noapte, se umflase. I-am dat mesaj lui John:“Arăt foarte rau. Nu are rost să vin azi.”“Ok.”Apoi m-am așezat iar în pat. Nu-mi puteam scoate chipurile lor din cap. Parcă îi vedeam iaradunați, beți, sălbatici… Îmi era groază să mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi urcatFlorin și prietenul lui. Mă rog, dacă n-ar fi urcat… Dacă nu i-ar fi trimis John.Așa eram, pierdută în gânduri și în cele mai negre amintiri, când mi-a vibrat telefonul. Să vezi căasta-i John, și-a mai adus aminte de ceva. Deblochez tastatura, mesaj de la un număr pe carenu-l aveam în agendă. “Bună! Sunt Cătălin. Cum ai programul zilele astea? Mă întrebam dacă ai vrea să ne vedem,

mai povestim…” L-am citit o dată, de două ori, de zece ori. Nu simțisem niciodată, până atunci, cum cineva sauceva îți poate lua toată suferința “cu mâna”. Gata, nu te mai doare nimic, nu mai e nimic rău îninima ta. Într-o secundă. Cum e posibil?Am recitit a unsprezecea oară. Vorbește serios, nu? Adică…nu glumește. De unde are numărulmeu de telefon? Bine, nu că ar fi numărul meu vreun secret de stat. I l-ar fi putut da orice fată,cred că și băiatul din bar îl stie. Dar…El oare a înțeles cu ce mă ocup eu acolo, la club? Și totvrea să se vadă cu mine? Îmi scapă ceva? Dacă îi zic să ne vedem azi sunt prea disperată, nu? Șiazi am și buza spartă. O să-l sperii definitiv. Dar stai puțin că nu cred că mă cere de nevastă. Euasta sunt. Și pot azi pentru că am liber. Pentru că un nenorocit mi-a spart buza. Aia e. “Bună, Cătălin! Eu aș putea chiar azi, să știi, pentru că nu merg la club diseară. Mi-am luatliber.” “Ok. Unde ai vrea să ne vedem?”Am stat cu telefonul în mână fără să tastez. Poate am înțeles eu greșit. Poate e doar unpotențial client care s-a gândit să mă abordeze direct. Poate vrea “pe cameră” și nu știe cum să-mi zică. Și eu, ca proasta, îmi fac idei care n-au legatură cu realitatea. “Unde vrei tu.”I-am dat send și, fără să-mi dau seama, a început să-mi bată inima tare. Era momentuladevărului. Mai bine să aflu acum decât să mă iluzionez că cine știe ce… “În parc?”Am citit și am început să râd. Pur și simplu, mă detensionsem într-o secundă. Serios? Așa a zis?În parc? Să ne plimbăm în parc? Nu-mi venea să cred. Eu nu mă mai plimbasem cu nimeni înparc. Niciodată. Nici nu știu, intri în parc și mergi, așa, pe alei, ca și cum n-ai avea nicio treabă?Da, vreau în parc. “Ok.”A rămas că ne vedem în fața parcului Cismigiu, în două ore. Nu pot să cred! Am sărit ca arsă dinpat. Mă duc la duș. Cu ce mă îmbrac? Cu se îmbracă lumea în parc? Hai, hai, Deea, o să vezi tu,grăbește-te! Într-o oră, eram gata. Mi-am luat, până la urmă, niște blugi tăiați, un tricou, geacă de piele șiteniși. M-am uitat în oglindă cu gândul că poate reușesc să mă machiez astfel încât să nu se maivadă așa tare buza spartă. Dar nici măcar nu avea rost să încerc. Nu aș fi făcut decât să atragmai tare atenția. O să merg așa. Și dacă se sperie și fuge o să-i fac cu mâna. Asta-i viața, Cătălin!Tu nu știai? Când să ies pe ușă, am dat nas în nas cu mama. -Ce-ai pățit? M-a întrebat în timp ce împacheta rufele. -Am căzut cu tăvi, cu tot. Ca proasta, cu gura de masă…Mama a tăcut. Dacă nici ea nu mai făcea diferența între loviturile accidentale și cele “aplicate”,atunci nu știu cine ar mai fi făcut.

-Ți-ai făcut un iubit bătăuș? M-a întrebat fără să-si ia ochii de la mine.

Chiar m-a pufnit râsul. Nu știu de ce, poate pentru că eram așa entuziasmată că mă voi plimbaprin parc.

-Nu, mama. Asta în niciun caz…Aș fi vrut să-i spun că ar fi fost prea trist să avem amândouă același destin, dar n-am mai vrut s-o supăr. Am ieșit repede ca să nu-l las să mă aștepte.

Am luat un taxi. Nu m-ar fi deranjat să merg cu metroul, dar nu aveam chef să văd oameni, săam senzația că le atrag atenția, așa, cu buza spartă. Preferam să stau singură și să vorbesc doarcu Cătălin.

Când l-am văzut, la intrarea în parc, m-am emoționat. Părea relaxat, dar se uita tot timpul înjur, poate mă zărește. -Hey! i-am zis când am ajuns lângă el.O secundă mi s-a parut că s-a bucurat. Atât. Până a văzut buza spartă. -Hey! Esti ok? M-a întrebat. -Aaaa, da, nu-i problemă. Am căzut ca fraiera pe scări și am venit cu gura direct de bar…Nu știu dacă m-a crezut. Pentru că mi s-a părut că a rămas la fel de abătut.Am intrat în parc, unul lângă celălalt, și am început să ne plimbăm pe una dintre alei. Exact așacum îmi imaginasem. Dar mai frumos… -Îți place în București? L-am întrebat. -Da. în cea mai mare parte a timpului:)) Mă înțeleg foarte ok cu verii și unchiul meu, chiar m-am adaptat bine. Facultatea…acum, mă rog, de câteva săptămâni, unchiul meu a început să măimplice în business-ul lui…A încercat și cu vără-miu cel mare, dar lui nu-i place. Asa că a ajuns lamine…E ok, nu mă deranjează.Am zâmbit. -Așa ai ajuns la club. -Da, așa am ajuns la club…Se așezase pe o bancă. M-am așezat și eu lângă el. -Ce mică-i lumea, nu? L-am întrebat retoric.S-a uitat la mine. Ce ochi frumoși avea! Nu văzusem pe nimeni care să aibă ochi așa frumoși! Șice cald mi se părea chipul lui… Atât de diferit de toți bărbații pe care îi cunoscusem în viațamea! -Da, e o lume mică. Eu am mai fost de câteva ori la gârlă, acolo, în vara aia, dar nu te-am mai văzut… -Dar știai unde locuiesc…A zâmbit. Parcă i se lumina chipul și mai tare atunci când zâmbea. -Știam unde locuiești dar…sunt, în general, destul de timid. Nu cred că aș fi avut curaj să vinașa, la poartă: ”Bună ziua! Andreea e acasă?”Am râs și eu. Erau frunzele pomilor arămii și, la fiecare adiere de vânt, ni se așterneau lapicioare. N-aș mai fi plecat de pe banca aceea. - Și tu… tu cum ești? M-a întrebat fără să mă privească. Nu a putut duce întrebarea până lafinal, dar intuiam ce voia să știe. Despre mine, la club. De ce fac asta.Nu voiam să-l mint. Era prima oară în care vorbeam cu el mai mult de cinci minute, dar mi sepărea că îl știu dintotdeauna. Așa mi se părea. -Eu…ăăă, situația mea de-acasă nu e una…fericită. Hai să-i zicem așa… Ai mei nu s-au înțelesniciodată și acum, de parcă nu era suficient, tata are…ăăăă…Are cancer. La plămâni. Și, mă rog,

practic el asigura unicull venit constant. Frate-miu s-a făcut mare și el, îi e din ce în ce mai greusă țină pasul cu colegii de clasă…Pe scurt, aveam nevoie de bani și bani nu erau.M-am oprit. Nu voiam să-l întristez și nici să-mi plâng de milă.

El se uita în jos, nu se uita la mine.

-Și, la club…sunt bani? M-a întrebat cu voce joasă. -Da, sunt bani. I-am răspuns fără să ezit. Ăsta era adevărul. Nu voiam să mă amăgesc și săcred în ceva ce nu ar fi putut exista oricum. Preferam să știe totul acum. De ce ai vrut să nevedem? L-am întrebat.N-a răspuns. Se uita în altă parte. -Cred că incepe să plouă… Mi-a zis într-un târziu. -Chiar! Începuse deja să picure. -Hai!S-a ridicat de pe bancă și mi-a întins mâna, să mă ridic. Apoi am început sî mergem, fără grabă, printre picăturile de ploaie. Când a început să plouă tot mai rău, am grăbit pasul râzând de întreaga situație. Râdeam amândoi, uzi până la piele. -E o cofetărie aici. Vrei să intrăm? M-a întrebat la iesirea din parc. -Daaaa, clar. Sunt leoarcă. Era cald în cofetărie și, culmea, aproape gol. Ne-am luat prăjituri și ceai, și mâncam atențiunul la celălalt. Nici el nu ar mai fi plecat, simțeam asta. -Am vrut să ne întâlnim pentru că, tot timpul, după ce ne vedem, mă gândesc la tine…” mi-azis într-un târziu, când chiar nu mai speram să-mi răspundă.Nu m-am uitat la el, deși aș fi vrut. Cred că mă înroșisem. Nimeni nu-mi mai spusese astavreodată.

-Am înțeles… I-am zis analizând o bucățică de prăjitură. Efectiv, nu știam ce altceva să-i zic.Pot să vin lângă tine? M-am trezit că-l întreb deodată. -Da. M-am tras lângă el, cu tot cu scaun. Și m-am apropiat, așa timidă cum eram. Iar el m-asărutat…Cald, calm, fără să respire.

Iar acest moment e unul dintre cele mai frumoase din câte am trăit.

AL TREISPREZECELEA CAPITOL

Am ieșit din cofetărie după ce s-a oprit ploaia. El avea o masină pe care i-o dăduse unchiullui și o parcase nu departe de parc. M-a dus până acasă, așa a vrut el, eu nu i-am cerut. A oprit chiar în fața casei mele și un minut am stat amândoi fără să zicem nimic. Apoi m-amuitat spre el și l-am întrebat direct.

-Vrei să ne mai vedem?S-a uitat pe geam. -Da. -Ok. Mi-a plăcut foarte mult!Și am ieșit. Se întâmpla ceva cu mine, nu puteam controla. Treceam foarte repede de la o starela alta… Acum îmi tresărea inima, acum mă apuca o spaimă îngrozitoare că n-o să fie, nu poatefi. El e oricum măcinat de îndoieli, va ajunge acasă , se va așeza în pat și se va întreba: ce naibase întâmplă? Eu ies cu o…prostituată? Ok, poate e o fată draguță, poate s-ar plimba prin parc șiar mânca câte o amandină în fiecare cofetărie, doar ca să mai stea cu mine, dar când se facenoapte, își ia topul cu paiete, tocurile, și merge la club. Și, într-o seară merge cu Giani, italianulnu știu care, apoi dă peste vreun Terente nedescoperit încă, apoi își mai ia un pumn în gură depe la unii care visează orgii și așa mai departe. Că asta e viața ei. Și a doua zi noi mergem iar săne plimbăm în parc sau cum?Atât de real mi se părea tot ce gândeam, atât eram de sigură că la aceleași lucruri se gândeșteși el, că am început să plâng. Știam că plâng degeaba, că nu pot schimba nimic, doar că îi totvedeam ochii. Oriunde mă întorceam, vedeam numai ochii lui. Parcă mă privea din orice colț alcamerei. Apoi ploaia, prăjitura, felul in care m-a sărutat..Încet, blând, ca să nu mă rănească șimai rău… Și gura asta spartă a mea nici nu mă mai durea de-atunci... -Bravo, Deea! Bravo ție! Ești prima curvă care se îndrăgostește de un băiat cu care s-a plimbatprin parc! Ma oprisem în oglindă și vorbeam cu voce tare. Ca nebunii, fix.Nu i-am trimis niciun mesaj și nici el mie. Nici nu era nevoie. Gândurile și emoțiile noastre erauatât de strâns legate, încât nu aveam nevoie ca niște litere să ne confirme asta pe o tastatură. Pentru prima oară, după mult timp, culmea, am dormit extraordinar de bine. Am dormitliniștită, fără gânduri, fără coșmaruri, cu toate că eram sigură că le voi avea, eram convinsă căvoi visa casa din Predeal în toate combinațiile posibile.

Dar nu. M-am trezit extraordinar de bine. Seara, m-am dus mai devreme la club, să vorbesc cuJohn. L-am găsit singur la o masă, făcea niște socoteli.

-Ce faci? M-a întrebat când m-a văzut. Nu ți se mai vede buza spartă. -Se mai vede un pic…Voiam să vorbesc cu tine. -Da? -Da, voiam să-ți zic că rămânem cu banii așa cum ai zis tu. Dar, John, nu mai vreau să merg cutoți nebunii dispuși să plătească. Ai zis că pe majoritatea îi știi, sunt clienți de-ai tăi, orirecomandări ori…habar n-am… Crede-mă, acolo, la Predeal, putea să iasă urât de tot. Aș vrea săevit situațiile astea… -Ți-am arătat că sunt băiat până la final, da? Ce mai vrei? Mi-a răspuns el mulțumit. Aiîncredere în mine?Am privit în jos. Ce era să-i zic? -Da, am. -Am un cuplu.Am ridicat privirea. -Un ce?

-Un cuplu. Soț- soție. Triști, amărâți. Caută ceva nou în relația lor seacă. Asta-i viața, ce să-ifaci… -Soț-soție vor o fată de-aici? -Da, mă. Dar nu te mira așa. Sunt multe cupluri care și-o ard prin cluburile de swingeri. Să veziacolo dezmățu’ dracu’. Ăstia ai mei sunt mai organizați. Omul e antrenor de fotbal pe la nu știuce echipă de juniori și femeia e medic dermatolog, nu vor chiloțăreală în văzul tuturor. Ia să-iarăți vânătăile, poate are vreun tratament minune.Și a început să râdă. Nu din răutate neapărat, așa era el. Nu-l interesau decât banii. -Păi, și? Am întrebat. Parcă tot nu înțelegeam. -Vrei să-i cunoști? Îi am în separeu, în spate. Iau cina ca doi porumbei, nebunii. Senzația meae că au nevoie de cineva ca tine, o fată mai deșteaptă, înțelegi? Cineva care să-i și înțeleagă câtde cât… -Și care-i planul? Am întrebat. -Planul e să-i cunoști la cină și, apoi, să-i cunoști și ceva mai bine. Vezi și tu dacă se leagă ceva.John nu spunea niciodată: “Du-te! Fă aia! Trebuie!” Tot timpul iți dădea senzația că ai de ales.Dar era, evident, doar o senzație. S-a ridicat și mi-a făcut semn să-l urmez. Ne-am dus la unul dintre separeurile pe care le aveaîn spate. -Ce faceți, dragii mei? Cum e mâncarea?Îi vedeam clar din spatele lui. Un cuplu perfect normal, frumos chiar. Genul de cuplu care ar fiatras atenția într-un restaurant prin ținută și comportament. El era un bărbat bine, îngrijit, avea o cămașă călcată impecabil și, chiar de acolo de undeeram, îi puteam simți parfumul puternic, masculin. Ea era o femeie trecută puțin de treizeci de ani, poate treizeci și cinci, machiata discret și, la oprimă vedere, foarte elegantă. Avea o rochie neagră, mulată, dar nu vulgară, dres negru șipantofi cu toc. La mână, am observat imediat o brățară care strălucea suficient de tare încât sămă facă să cred că e din diamante. Avea trăsături frumoase, chiar dacă în jurul ochilor și algurii, se vedeau niște riduri specifice vârstei. Părul îl avea lung și blond, puțin ars din cauzavopsitului probabil. Împreună, păreau un cuplu din “lumea bună”, cum le-ar fi spus mama. Ce căutau aici? Cevoiau? -Foarte bună mâncarea, John. Chiar zicea Geanina să facem și noi acasă, săptămâna viitoare,o carne de oaie după rețeta asta a voastră. I-a răspuns el galant. -Mă bucur că v-a plăcut. Geanina, să iei la desert tortul casei. Nu-ți poți imagina ce deliciu!” asfătuit-o John prietenos.Ea a zâmbit. -Vai, John! Cât încerc eu să nu mănânc dulciuri la ora asta…dar o să-ți fac pe plac, îmi iau și desert, dacă zici că e așa bun!Mă uitam și mai că mă pufnea râsul. Ce căutam eu în toată combinația asta? -Aș vrea s-o cunoașteți pe Deea. O fată foarte mișto, foarte inteligentă, o să aveți multelucruri de povestit cu ea.S-au uitat amândoi la mine. El zâmbea încântat, ea părea reticentă, dar încerca să mimeze unsurâs.

-Ia loc, Deea! Eu sunt Edi.Mi-a întins mâna. -Iar ea e soția mea, Geanina!M-am așezat pe scaunul rămas liber, între ei. Ca de obicei, John s-a scuzat și ne-a lăsat singuri. -Ce vrei să bei, Deea? Noi am luat o sticlă de vin roșu, foarte bun de altfel. Dar dacă vreialtceva…Nu i-am răspuns, mă uitam atentă la ei. Zâmbeau amândoi amabili. Era real ce trăiam sau era oglumă de-a lui John? Eu plecam cu acest cuplu la hotel? Edi nu-și lua ochii de la mine. Ea se prefăcea că n-o interesează, că nu observă. -Bun vinul, Deea? Vrei să comandăm altceva? M-a întrebat de trei ori în cinci minute. Parcă se blocase. Îmi plăcea vinul, era ok. El măprivea de parcă ar fi vrut să mă dezbrace pe loc, acolo, la masă, dar nu îndrăznea și, atunci,băga placa cu vinul. “E bun vinul, Deea?” “Bun, da, nebunule de legat” îi răspundeampoliticoasă. Mă rog, cu voce tare îi ziceam doar “bun, da”. Restul ziceam în gând. -John mi-a zis că ești studentă?M-am întors spre el și i-am zâmbit. Se deblocase de la faza cu vinul, gata. -Da, la ASE. -Bravo ție! Aia e o facultate plină de fete frumoase. Ai observat?Se uita la sânii mei. Eu mă uitam la el, el se uita la sânii mei. Soția lui se uita la noi. -Sinceră să fiu, nu prea le urmăresc. Mă uit mai mult după băieți. I-am răspuns relaxată. Nuîntâmplător…Măcar să știe că, cel puțin până în seara asta, n-am fost pusă nici măcar pentru oclipă în situația în care să mă gândesc la o altă femeie din punct de vedere sexual.I-a plăcut răspunsul meu. Mi-am dat seama după chip. A sorbit și el din paharul de vin dar totașa, cu ochii pe mine. Zici că eram revelația pe care o aștepta. -Și băieții aceia sunt pe gustul tau? M-a întrebat.Am ridicat o sprânceană. Mă relaxasem total. Începuse să-mi placă conversația. -De ce n-ar fi? -Mi se pare că ești o femeie care știe ce vrea. Cred că pe gustul tău ar trebui să fie bărbații mai maturi…Mă uitam atentă la el. Era un bărbat bine, chiar era. Avea prezență, avea ținută, putea fi socotitinteresant. Ok, intram în jocul lui. -Îmi plac bărbații maturi, ai intuit corect.Era o distanță relativ mică între noi și ne priveam fix, fără abateri.Soția a început să tușească încurcată. Aoleu! Uitasem de ea. -Mă scuzați o clipă, mă duc să sun bona! A zis în timp ce se ridica de la masă.Aveau și copii. Ce mișto! Cum naiba ajung oamenii în situațiile astea? Mă rog, nu-i treaba mea.Dar, având în vedere că aș putea pleca împreună cu ei la hotel, cam e și treaba mea. Rămăsesem singuri, în separeu, și mi s-a părut că-i simt mâna aproape de genunchiulmeu. Era o atingere timidă, dar reală. L-am lăsat și, încet, a prins curaj. A început să urce cătrepulpă. -Zi-mi despre voi…I-am zis fără să-mi trag piciorul. Sunteți de mult timp împreună? -De treisprezece ani. Își mutase și privirea către picioarele mele. Se concentra prea puțin laconversație.

-Și…ați mai făcut asta? Am întrebat nesigură. Nu știam cum s-o numesc.El a ridicat iar ochii la mine. -Ce anume? Să aducem o femeie în patul nostru?Își oprise mâna. Pur și simplu, nu mai ajungea. Ca să poată urca, ar fi trebuit să vină maiaproape de mine și cred că ezita, pe moment. Probabil îi era teamă de reacția ei… Să nu aibă unmic șoc când intra iar în separeu…

-Nu am mai făcut asta…cu Geanina. Eu am mai fost cu două femei, dacă asta vrei să măîntrebi…dar nu cu Geanina…Am mai luat o gură de vin. Ce dracu știam eu despre viață? Nimic. Auzi, el a mai fost cu douăfemei, dar nu cu Geanina.

-Și Geanina știe? Am întrebat.

-Da. Noi nu avem secrete unul față de altul. Avem o relație foarte sinceră.

Încercam să-mi dau seama dacă glumește sau vorbește serios. Dar nu, vorbea cât se poate deserios. N-am apucat să-i răspund nimic pentru că atunci a venit Geanina. Mâna lui a rămas totpe piciorul meu. -Gata, am vorbit. Sunt ok, i-a culcat. Ăla mic mai are muci, i-am zis să-i mai pună picături dacăse trezește peste noapte.De data asta, am tușit eu. Cumva trebuia să facem iar trecerea la ale noastre. Geanina s-aașezat iar și m-a privit fără reținere de data asta. De parcă îi dăduse ceva curaj. -Faci de mult timp…asta…Deea, parcă ai zis, nu? -Sinceră să fiu, nu de mult timp… -Și îți place? M-a întrebat mailițios. Mi se părea că e mai mult geloasă decât dornică deexperiențe tari.Nu i-am ocolit privirea. N-aveam nimic de ascuns. -Ce anume să-mi placă?El a zâmbit și a lăsat capul în jos. Ea a luat paharul de vin de pe masă fără să mă mai întrebenimic. -Noi suntem niște persoane discrete…știi… A continuat nesigură. Simțeam că ar fi vrut să măatace în continuare și nu știa de unde s-o apuce ca s-o facă bine. -Da, îmi dau seama de lucrul ăsta. I-am răspuns zâmbind. Doar nu mă apucam să dau la ziar că doamna dermatolog și domnul soț-antrenor vor să închirieze o femeie pentru a-și împlininiște fantezii. Fantezii despre care începeam să cred, oricum, că sunt mai mult ale lui decât aleei. -Comandăm desert? Sau…mergem? A întrebat el privind către noi.Geanina s-a întors spre el cu un zâmbet amar. Sau poate așa mi s-a părut. -Iți place Deea, nu? L-a întrebat.Eu m-am uitat la paharul de vin de pe masă. Îi învățasem modelul pe de rost. Într-o situație așaîncurcată nu mai fusesem în viața mea. -Sigur.El a răspuns de parcă nu ar fi înțeles sensul întrebării. De parca l-ar fi întrebat : „Ți-a plăcut

mâncarea? Sigur.” Și eu, la rândul meu, mă făceam că nu înțeleg prea bine. Nu găseam nicioaltă abordare potrivită în momentele acelea.A cerut nota și a lăsat șpagă 150 de ron. M-am uitat atentă, nu aveam cum să greșesc. Pesemnecă-i plăcuse mâncarea, sau seara… sau ce urma să se întâmple…

Înainte să ne ridicam de la masă, s-a uitat în ochii mei zâmbind.

-Vii cu noi?

Avea un magnetism în privire, ceva mă intriga. -Sigur! I-am răspuns la fel și am zâmbit.Când ne-am ridicat, Geanina m-a măsurat de sus până jos, așa cum fac femeile. -Deci mergem… A zis scurt, zâmbind, și a luat-o în față.Eu și Edi am rămas în spatele ei. Și-au luat “la revedere” de la John, ba Geanina chiar l-a pupatpe obraz. Deci se știau de ceva timp. Când am ajuns eu în dreptul lui, mi-a zambit și mi-a arătatferit patru degete. Mărise prețul. Ei au plecat cu mașina lor spre hotel, un Mercedes negru,model nou, care îți tăia răsuflarea. Eu am plecat cu un băiat de la noi și am așteptat cuminte, în mașină, ca ei să urce în cameraînchiriată și să se instaleze. Apoi, el mi-a dat mesaj cu numărul camerei. Ok, Deea, acum eacum.

Hotelul era impresionant, cel mai luxos și presupun că era și cel mai scump din tot ce văzusempână atunci. În drum spre ușa rotativă, mi-am prins repede părul. Nu știu de ce, așa am simțit.Am intrat sigură pe mine, conștientă de faptul că erau oameni în lobby a căror atenție oatrăgeam. Aveam o fustă neagră, până aproape de genunchi, dar foarte strâmtă. În sus, ocămașă albă, cu guler înalt, dar închisă doar până în dreptul sânilor, iar în picioare, pantofi cutoc înalt.Mergeam repede, fără să ezit, privind doar cu coada ochiului la cei care mă analizau, ori în vreooglindă, doar ca să văd cât de bine mi se așază fusta.Cum am iesit din lift, în dreapta, în capătul coridorului, era camera. Acea cameră.Am bătut încet. Nu știu de ce, poate mi-a fost teamă că aș putea să fac gălăgie.Mi-a deschis el. Avea un zâmbet larg și îi străluceau ochii. -Bine ai venit, Deea!Din clipa în care am intrat, mi-am dat seama că îmi place camera. Avea un aer foarte intim, cutoate că era o cameră cu mobilier scump. După holul micuț de la intrare, puteam zări deja patulînalt, imens, care era încă nedesfăcut. În partea dreaptă a patului, erau un fotoliu și o măsuțăde sticlă, sau ceva în genul ăsta. Nu am apucat să întreb de Geanina, pentru că atunci am auzit ușa de la baie. Avea o cămașă neagră, din mătase, lungă până în dreptul fundului, și ciorapi plasă cu bandă elastică. Seschimbase pentru el, pentru noi…nu reușeam să-mi dau seama în momentele alea. -Șampanie? Ne-a întrebat Edi în timp ce se îndrepta către masa de sticlă. A turnat în cele treipahare și ni le-a oferit galant.Atunci când am luat paharul din mâna lui, l-am atins din greșeală. Mi s-a părut că a fostelectrizantă atingerea noastră. A observat chiar și Geanina care îmi analiza fiecare mișcare. -Lipsesc cinci minute, cât să fac un duș. Vă las să vă cunoașteți mai bine.Mi-am dat seama că făcea asta nu pentru că își dorea neapărat să facă duș atunci, ci pentru căvoia să o facă pe Geanina să se obișnuiască puțin cu prezența mea. Să se detensioneze cumva. Dupa ce am rămas singure, Geanina s-a așezat pe fotoliu, picior peste picior. Nu-și lua ochiide la mine. M-am așezat pe marginea patului și mi-am ridicat puțin fusta, ca să stau maicomod.M-am gândit s-o întreb direct. Nu aveam nimic de pierdut, nu eram cineva care rămânea înviața lor. Îmi luam banii, făceam ce era de făcut și, pentru mine, asta era tot. -Faci asta pentru el, nu? Am întrebat-o simplu, fără nicio conotație.Ea a privit atunci în altă parte. Începuse să se joace cu o șuviță de păr. -Edi are o sexualitate destul de complexă…nu-i ușor să ții pasul cu el…Deocamdată mai suntîncă în cărțile lui de joc. Probabil va veni ziua în care nu voi mai fi deloc…Am tăcut. Simțeam că vrea să continue. Ea s-a întors spre mine. -Caută în permanență, știi? Pentru el, experiența trebuie să fie mereu alta…Își găseșteechilibrul în extreme. În tot ce face. O viață de cuplu, normală, l-ar transforma într-un om depresiv…Mă rog, pentru un timp. Apoi ar găsi o variantă în care să scape, să fugă. N-ar sta. Îlcunosc foarte bine. -Și tu îl iubești…I-am zis aproape cu părere de rău. -Tu nu l-ai iubi? A oftat scurt. Crede-mă, cel mai greu e să iubești oamenii care vor mereualtceva. Pentru că, la fiecare căutare a lor, tu te întrebi dacă vei fi la “obiecte găsite” sau la

“obiecte pierdute”.Am auzit ușa de la baie și am tresărit. Ieșise doar în prosop…Și nu cred că mai văzusem pecineva care să arate atât de bine în prosop. -Esti ok, Deea? Relaxată? M-a întrebat în timp ce și-a oprit mâinile pe umerii mei.Îi simțeam respirația fierbinte pe gât și mâinile care îmi masau umerii încet. Am lăsat capul pespate fără să-mi dau seama, iar el a primit cu bucurie răspunsul meu. Și-a lipit buzele de gâtulmeu și am început să-i simt limba alunecând ușor.Deși nu-și lua ochii de la noi, Geanina nu avea nicio reacție.Surprinzător, el s-a îndepărtat de mine și s-a oprit la buzunarul sacoului care stătea pe unscaun. A pus lângă geanta mea o hârtie de cinci sute de euro, cu toate că John ceruse patrusute. -Ăștia sunt pentru tine, Deea.Apoi s-a îndreptat către masa de sticlă și a împrăștiat ceva acolo. Nu-mi puteam da seama ceface. Am văzut doar că s-a ajutat cu un card, apoi a luat o bancnotă facută sul și s-a apropiat cunasul de colțul mesei. A, bun, am înțeles acum. Geanina s-a dus lângă el și a tras și ea.Pesemne, era un lucru pe care îl mai făceau ei, în cuplu. -Deea?Am stat o secundă să mă gândesc. O să trag. Măcar să-mi fac curaj pentru ce urmează. Am luatbancnota din mâna lui și m-am apropiat de praful alb la care mă invitase atât de prietenos. Nuam tras mult…cum l-am simțit în nas, m-am speriat și am lăsat bancnota jos. El s-a apropiat demine și mi-a prins amândouă mâinile la spate. A început să mă muște ușor de ureche… -Deea, tu nu ai mai tras, nu? -Nu. I-am răspuns sincer. -Ești ca un copil tu… Începuse să coboare încet pe gât. Nu cumva ești virgină, nu?Simțeam că îi place să mă descopere, să mă tachineze. Una dintre mâini a început sa-i urceîncet pe piciorul meu, spre fund. Apoi m-a tras dintr-odată spre el. Lipită. -Faci ceva pentru mine, Deea? M-a întrebat la ureche. -Da. -O poți face pe Geanina să se relaxeze?Tâmpenia asta pe care o trăsesem începea să-și facă efectul. Parcă nu mă mai inhiba prezențaei, iar a lui…prezența lui mi se părea…atât de…interesantă. Nu mă mai temeam de absolutnimic din ce se afla în camera aceea, de parcă băusem vreo două sticle de vin. M-am întors spre Geanina care se așezase înapoi, pe fotoliu. M-am așezat în genunchi, pecovor, și i-am atins ușor picioarele, apoi am început să urc încet către sâni. Ea mă privea fărăreacție, iar el, cu mai multă dorință decât văzusem în ochii cuiva vreodată. Atunci când mi-amoprit mâinile pe sânii ei, s-a ferit. Porcăria asta de-o trăsesem nu-și făcea efectul și la ea? N-amavut timp să-mi răspund. Edi m-a înconjurat cu amândouă brațele și m-a împins spre pat. Îșidăduse jos prosopul. Era perfect proporționat de sus până jos. Când l-am simțit viril, puternic, hotărât, m-am uitat spre Geanina. Zâmbea. Cred că o durea în aceeași măsură în care o incita. Era o voluptate a suferinței amestecată cuo formă bizară de excitație care îi erau evidente pe chip.

Atunci, în brațele soțului ei, am înțeles că există astfel de iubiri. Care te mistuiesc, te consumă

celulă cu celulă și, cu toate astea, nu le poți opri. Pentru că sunt infiltrate, sunt una cu tine. Șiatunci, vrei nu vrei, îți asumi toate trăirile pe care ți le aduc. Inclusiv aceasta, de a vedea bărbatulpe care îl iubești întorcând o altă femeie în toate pozițiile. Nu știu cum a continuat noaptea lor. După o oră și jumătate, eu am plecat. I-am lăsatsărutându-se, parcă înnebuniți de dragoste, de dorință.Am plecat zâmbind, dar cu toți mușchii tremurând.Da, asta a fost, într-adevăr, o experiență. Aoleu! Să nu uit să-i las mamei banii, mâine dimineață, în bucătărie. A zis că-i trebuie laspital…

AL PAISPREZECELEA CAPITOL

A doua zi, m-am trezit cu mesaj de la John: “Nu știu ce i-ai făcut, dar mi-a cerut iar masă, în seara asta, la club. Vine fără nevastă-sa. Fă-tebombă! Ăsta are bani mulți și, dacă i-ai prins “țăcăneala”, suntem pe el. Mai creștem puținprețul …Îi zicem că ai amânat pe cineva pentru el. Frumoasă mai ești!” M-am întins înapoi în pat. Venea iar? Fără nevastă-sa…Nu-i spusesem lui John că mi-a datcinci sute. I-am predat regulamentar două sute cincizeci de euro, restul i-am oprit. Cu încă douăsute cincizeci, în seara asta, ar fi cinci sute. Asta dacă nu se învârte John de mai mult. M-am uitat iar către telefon. Ce proastă sunt! Aștept un mesaj care e evident că nu mai vine.Mi-ar fi scris până acum, ar fi zis ceva…orice. Îi și memorasem numărul:) Cătălin. Poate asta era,aducea ghinion…Trebuia să-l las așa, doar în sms. Am zâmbit amar… Normal că niciun bărbatnormal la cap nu ar scrie în locul lui. De ce m-oi fi iluzionat eu crezând că ar putea fi, când e clarca lumina zilei că NU ar putea fi. Dintr-un million de motive. Sau unul singur. Totuna. Îlînțelegeam perfect. Nici eu n-aș fi scris în locul lui.Eu am drumul meu, el îl are pe-al lui. Și cu cât mă obișnuiesc mai repede cu ideea, cu atât îmiva fi mai ușor. Doar să-mi scot naibii, din cap, ochii aia ai lui și gata. Sunt ca nouă. Auriu în seara asta. Am zis. Ce dacă nu voi fi ca celelalte fete? Rochița asta tot John mi-a dat-o, deci ar trebui să fie pe placul lui. Mi-am uscat atentă părul și l-am lăsat să curgă pe spate,inele, așa cum se aranja el de la sine.

Am întârziat la club, ca niciodată. M-am machiat acasă, m-am șters și tot așa. Până am reușit, se făcuse târziu. Când am intrat în club, era deja full. M-am grăbit spre camera din spate, să-milas geanta, dar nu m-am putut abține și m-am uitat spre masa lui John. Era tot un zâmbet, deparcă descoperise o mina de aur. Nu cred că îl interesa că am întârziat. Era bucuros că amvenit:) Lângă el, era Edi. Venise deja. Ciudat, am tresărit când l-am văzut. Cămașa lui călcatăimpecabil, ceasul scump de la mână, aerul acela sigur de mascul ieșit la vânătoare…toatealcătuiau o imagine plăcută ochiului. Poate pentru că avea siguranța pe care ți-o dau baniiatunci când poți azvârli cu ei stânga, dreapta, fără să te doară. Sau poate pentru că a fostprimul bărbat care m-a făcut sa înțeleg că a face sex poate fi… interesant… uneori…:) Nu știuexact motivul, dar am tresărit. Zâmbea când m-a văzut. Ca și cum m-ar fi așteptat și uite, acum

am venit. M-a analizat din cap până în picioare și i-a zis ceva lui John. Judecând după expresialui John, era de bine.Mi-am lăsat repede geanta și am mai aruncat o privire în oglindă. Bun, sunt pregatită, urc. S-a schimbat piesa, Larissa mi-a facut cu ochiul și a coborât. M-am așezat în locul ei, chiar cufața spre masa lui John. Edi avea același zâmbet, așa mi se părea, doar că s-a lăsat puțin pespătarul canapelei… Se relaxa, îi plăcea momentul…Sau, cum spunea Geanina, îi plăcea…experiența. I-am zâmbit. Cred că începea să devină tot mai reală chimia dintre noi doi.Apoi, unul dintre băieții care stăteau sprijiniți de bar mi-a făcut semn să mă aplec, să-mi zicaceva. M-am aplecat, mi-a zis o golăneală simpatică, nici nu mai știu exact ce, dar m-a făcut sărâd și, în timp ce mă ridicam, m-am uitat în jur fără să caut ceva anume. Sau așa am crezut, cănu caut.

Atunci i-am vazut ochii. Între toți oamenii care erau acolo, între râsete, priviri îndrăznețe, fumși dans pe bar, i-am văzut ochii. Cătălin…ultima persoană pe care mă așteptam s-o văd. Cătălincare nu mai dăduse niciun semn, care era, probabil, măcinat de îndoieli, scârbit de ceea ce știacă fac la club… De ce a venit? Avea iar treabă cu John? Și dacă avea iar treabă cu John de ce nuse ducea la el? De ce stătea sprijinit de bar, fără să-și mute privirea de la mine, ca și cum noi doiam fi singuri în tot clubul?

Am simțit că mi se taie picioarele. Amorțisem sub privirea lui. M-am întors spre masa la care stăteau Edi și John. Atât a așteptat John. Mi-a făcut semn să merg la ei. Într-un fel era mai bine…Situația era mult prea bizară, chiar îmi doream să cobor. Măcar scăpam de privirea lui. Am coborât în grabă, conștientă că mă privește în continuare. Era nefiresc să nu-i spun nimic, să nu-l salut, să nu-i zâmbesc, dar nu mă puteam aduna. Pentru că vedeam în privirea lui unsingur lucru :”Ce o să facem noi, Deea, cu tine, pe barul ăla?” Vedeam reproșul, vedeammăcinarea lui, și nu știam cum să le fac față. Pur și simplu, nu știam ce să-i zic. Când am ajuns la masa lui John, am zâmbit ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu mai eramDeea, fata nouă, eram Deea la care se întorcea unul dintre clienții preferați ai lui John. Poate șide aceea era așa încântat. -Bună seara! Am zis privind spre Edi. -Ia loc, draga mea! Mi-a zis John amabil. Mă duc la Amy s-o urc direct pe cântar. S-a întorsserios spre mine:- Ce dracu’ face? Mănâncă ceafă de porc pe furiș, în spate? Cred că s-a îngrășat trei kile desăptămâna trecută până acum. Dacă vine dracu’ vreun cutremur și ea e sus, pe bar, murim toțiaici, striviți!Am zâmbit și am lăsat capul în jos. Nu-i puteam da apă la moară lui John. Știam că le spuneamereu fetelor să fie atente, să rămână în formă, și enervarea lui era reală. Dar nu aveam cu cesă-l ajut. I-a zis ceva la ureche lui Edi și a dispărut.

Edi a întors capul spre mine. Avea același zâmbet sigur.

-Ce mai faci tu, Deea?M-am lipit de canapea, privindu-l. -Ți-au rămas fantezii neîmplinite?

A început să râdă. -Da. Dar știi care era cea mai mare fantezie a mea?M-am uitat către bar. Nu-l mai vedeam pe Catalin, nu mai era acolo. -Nu. Care? -Să întâlnesc o femeie care să-și dorească să experimenteze în aceeași măsură in care îmi doresc și eu.Plecase? Nu mai înțelegeam nimic. M-am întors spre Edi. -Și ai găsit-o? -Da.M-am ridicat în fund. Sprjinită, nu aveam nicio șansă să-l mai văd. Măcar să știu dacă e aici saua plecat. -Tu ești femeia aceea, Deea!Ceee? M-am întors spre el șocată. -Cum? N-am înțeles… -Tu ești varianta mea feminină. Tu, dacă ai fi bărbat, ai fi exact ca mine. Într-o căutare continuă, cu o dorință veșnică de a descoperi tot ce-i nou. Tot ce îți poate stimula mintea, totce îți creează senzații diferite. Cu cât mai intense, cu atât mai bine.Nu-mi venea să cred. Ce văzuse el în mine și eu nu realizam? -Cred că te înșeli, Edi. Ăsta e un job pentru mine și atâta tot.A dat din cap și a luat o gură din paharul de whisky de pe masă. -Eu nu de job vorbesc. Dă-l dracu’ de job. Cu toate că nici ăsta nu e ales așa întâmplător cumcrezi. Tu, Deea, vrei ca și mine, să experimentezi. Nu vei fi niciodată o soție devotată, o mamădesăvârșită, nu vei fi un om de care e nevoie în societate ca lucrurile să meargă bine. Înțelegi?Tu te joci, cauți, riști…M-am uitat la el atentă. Era sigur de ce spunea. Nu mă gândisem niciodată la lucrurile astea. Am întors iar capul spre bar. Doamne! Uite-l! N-a plecat nicăieri. Stă rezemat și se uită fix lanoi. Ce tupeu! Dar ce vrea? Ce urmărește? De ce se poartă așa? Ochii, felul în care ne privește…Îmi dă fiori, pur și simplu. Cătălin…Cătălin…ce vrei să-mi spui? Tu nu știi că eu, la club,muncesc? Vorbeam cu el în capul meu, ca o nebună.M-am întors spre Edi și l-am întrebat direct, fără introducere. -Și dragostea?L-a pufnit râsul și a mai luat o gură de whisky. -Ce-i cu dragostea? -Dragostea nu are niciun rol în toată descrierea asta pe care mi-ai făcut-o?S-a uitat și el spre bar. Probabil își dăduse seama încă de la începutul discuției că mă uit dupacineva, iar poziția pe care o avea Cătălin în fața barului îl făcea ușor de observat. Parcă, pur șisimplu, mă aștepta.S-a uitat o clipă la el și a ridicat iar paharul. -Dragostea, Deea, e cea mai proastă dintre combinații. -De ce? Mă simțeam mai bine acum că știam că l-a văzut. Nu mai trebuia să mă ascund. “-Pentru că dragostea ar trebui trăită fix ca ce e. O combinație de natură chimică, niște hormoni și substanțe care, stimulate, îți oferă, pentru o perioadă, o imagine falsă a realității.M-am uitat spre Catalin. Nu se mișca de acolo.

-Serios? Asta e dragostea? O combinație a unor hormoni și substanțe stimulate? -Clar, da. Până și cercetătorii au ajuns la concluzia asta. De aceea și trece relativ repede… Înmaxim trei ani, combinația se descarcă, lucrurile revin la normalitate. Dar ăsta nu e un lucrurău, Deea. Experiența în sine poate fi fabuloasă. Doar că trebuie trăită ca atare, ca o experiențăși nimic mai mult. Noi ne-am încăpățânat să ne construim viața pe treaba asta… și, evident, nutrăim nimic de fapt. Doar amintirea a ceea ce a fost și frustrarea că n-o putem readuce.Avea logică ceea ce spunea. Chiar mi se părea o părere pertinentă. Dar, apoi, vedeam iarprivirea lui Cătălin și mă simțeam de parcă cineva îmi băga un cuțit în inimă. Și îmi aminteamchipul Geaninei…durerea ei: “Cel mai greu, Deea, e să iubești oamenii care vor mereu altceva…Pentru că, la fiecare căutare a lor, te întrebi dacă vei fi la “obiecte gasite” sau la “obiectepierdute”. Doamne, cât îl iubea! Și nu trecuseră trei ani, ci treisprezece. Nu, teoria lui putea fivalabilă, dar nu pentru toți. -Mergem sau…rămâi la bar? M-a întrebat deodata privind spre Cătălin.Am înghițit în sec. Nimeni nu mă privise, niciodată, atât de insistent, atât de mult timp. Eu nuștiu despre ce experiențe vorbea Edi, poate că avea dreptate în felul lui, dar aceastăexperiență, pe care mi-o oferise Cătălin, în toată tăcerea lui, mă făcea să nu plec nicăieri. I-aș fivăzut ochii pretutindeni. Ceea ce simțeam eu, atunci, nu avea legatură cu Edi, cu cinci sute de euro pe care îi pierdeam,nu avea legatură cu John, și nu avea legătură cu nimic, de fapt.Era un lucru pe care îl înțelegea doar inima mea. Atât.M-am întors spre Edi și i-am zâmbit. -O să rămân la bar. Nu cred că se aștepta la răspunsul ăsta. N-a reacționat imediat, a așteptat să vadă dacă vorbesc serios. Când a văzut că nu-mi mut privirea de la Cătălin, a scos niște bani și i-a lăsat pemasa, pentru notă. -Ar fi păcat ca o fată așa inteligentă ca tine să se piardă în niște detalii lipsite de sens…Mi-a zis la ureche înainte să se ridice. Apoi a plecat. Nu m-am ridicat imediat de la masă. Nu știam ce să-i zic, cum să-l abordez…În tot cazul, dacăstăteam acolo, nu rezolvam nimic. Trebuia să mă duc. M-am ridicat amețită. Parcă nuînțelegeam nimic din ce mi se întâmplă. El mă privea in continuare, fără nicio altă reacție. M-amoprit în fața lui. -Hey! I-am spus. Era muzica tare acolo și eu parcă nu aveam putere s-o acopăr. -Hey! Mi-a răspuns scurt.Am continuat să ne privim câteva secunde fără să mai spunem nimic. Oricum, ne-am fi auzitfoarte greu, în locul acela, din cauza boxelor. -Vrei să mergem în spate, în separeu? l-am întrebat. -Ok.Era, din fericire, liber. Am intrat și ne-am așezat pe canapea. Nu-mi spunea nimic. -Cătălin, tu ești ok? De ce nu vorbești? De ce ai stat toată seara să te uiți după mine dacă n-aide gând să-mi zici nimic?Nu mă mai privea supărat. Era o altă privire aceasta, de-acum. Cred că era fericit că nuplecasem. -Hey! Tu mă urmărești? Îmi dăduseră lacrimile. Mai ești aici, cu mine? Ce vrei tu, Cătălin? Tu

nu știi ce fac eu? Nu știi că eu…muncesc aici?Mi-am dus mâinile la față. De ce plângeam? Ce mă răscolea atât de tare, în privirea lui, încât îmicurgeau lacrimile fără oprire? -Asta-i viața mea, Cătălin. Înțelegi? Asta e. -Nu trebuie să fie așa. Mi-a zis calm, fără să-mi evite privirea. -Altfel cum? L-am întrebat încet, sufocată de plâns. Atunci m-a prins cu o mână și, într-o secundă, m-a tras spre el. Când l-am simțit aproape,chiar am pufnit în plâns cu totul. Îl strângeam în brațe de parcă ar fi fost singurul meu sprijin întoată lumea. Și el ma strângea, mă strângea așa de tare că mă durea…în locul tuturor cuvintelorpe care nu voia să le spună, mă strângea în brațe să mă sufoce. Apoi l-am sărutat eu, n-am maiașteptat ca el să facă ceva. Îi simțeam respirația atât de caldă și buzele lui parcă mă ardeau șimă vindecau…De tot ce a fost rău, de tot ce m-a durut, de tot ce nu am putut schimba. -Cătălin…Cătălin… Îmi îngropasem toată fața în gâtul lui. Ce om ciudat ești… -Nu trebuie să fie așa, Deea. Ce-i asta? Așa e viața mea și gata! Dar cine a zis? Ai vreopedeapsă de ispășit sau ce?M-am tras din brațele lui. Am luat un șervețel de pe masă și mi-am suflat nasul. -Nu poți înțelege tu…I-am zis. -Să știi că nu. Chiar nu pot înțelege.Am rămas în tăcere. Niciunul nu mai spunea nimic, dar niciunul nu ar fi putut pleca de lângăcelălalt. Puteam plânge, puteam râde, puteam vorbi sau nu, dar trebuia să stăm unul lângăaltul. Asta era singura certitudine. -De ce n-ai plecat cu el? M-a întrebat în timp ce-mi ștergeam lacrimile.Nu i-am putut răspunde imediat. Am ezitat, ca și cum m-aș fi temut că, odată ce va aflaadevărul, va deține o putere colosală asupra mea. -Pentru că ți-as fi văzut peste tot privirea! Am răbufnit și am început să plâng iar. Atunci s-a întâmplat un lucru la care chiar nu mă așteptam. A început să-i sune telefonul,tare, strident. Na, poftim! Cel mai nepotrivit moment. Cătălin l-a scos, s-a uitat pe ecran și avrut să-l bage înapoi, in buzunar. -Nu, răspunde! Am sărit ca arsă. Trebuie să fie ceva important din moment ce sună la oraasta!S-a uitat la mine, apoi iar la ecranul telefonului și, într-un final, a răspuns. -Da. Cum adică a căzut? Când? Și de ce nu vrea să cheme salvarea….? Nu pot să cred, deci nupot să cred! Da, ok, hai că te sun!Am așteptat să închidă și l-am întrebat îngrijorată: -Ce s-a întâmplat? -Bunica mea de la țară… a căzut de pe o scară. Nu vrea să cheme salvarea, ai mei nu suntacolo, sunt plecați…nu e nimeni cu ea… Cineva trebuie s-o ducă la doctor mâine dimineață șiunchi-miu nu poate. Trebuie să plece câteva ore din Bucuresti, la prima oră. Mă rog, nu vreausă-ți încarc capul…O să văd cum o să facem. -Ți-a zis să mergi tu, nu?A privit în altă parte. Eram sigura că asta i-a zis, doar că el nu se putea rupe de lângă mine. -Cătălin, du-te. Nu are pe nimeni… -Ți-am spus că o să găsesc o soluție! A ridicat vocea. Pentru prima oară, de când îl știam, s-a

răstit. Atunci mi-au dat iar lacrimile pentru că am înțeles ce fel de furtună ducea tăcut, în inimalui. -Vrei să merg cu tine? M-am trezit că îl întreb. Simțeam că ni s-ar fi rupt sufletele dacă ne-amfi despărțit în seara aia, așa. Unul mergea acolo unde avea o durere… și eu…eu unde mergeam?Cu cine m-aș fi putut duce în seara aia fără să simt că-mi fac singură inima praf? În seara aceea,nu puteam fi decât împreună. -Nu…adică nu știu. Dacă vrei să vii, poți să vii… Mi-a răspuns încurcat.M-a pufnit râsul cu toate lacrimile care încă nu mi se uscaseră pe obraji. -Păi, bine atunci. Dacă tot vreau, hai să mergem! -Și John? Parcă se întristase când m-a întrebat asta. -O să-i dau un mesaj de pe drum. Îi zic că am avut o problemă și a trebuit să plec. Ieși tuprimul și așteaptă-mă la mașină. Îmi iau geanta și vin și eu. Am fugit ca o hoață. Dar mai rău e că n-aveam niciun regret. Cătălin conducea repede iar eu mă uitam la el și, ciudat, fără motiv, parcă mi se umplea sufletul. Am ajuns în mai puțin de o oră. Când am coborât, în curte, și am început să aud câinelelătrând și să simt aerul de țară, parcă am avut un șoc. Ce căutam eu aici? Unde era clubul meu?Dansul, clienții, parfumurile, banii? Ce făceam eu într-o curte de la țară, la ora asta? Mi-audispărut repede gândurile când am intrat în casă și am găsit-o pe bunica lui Cătălin în pat,chircită de neputință și de durere. Când a văzut-o, Cătălin s-a așezat pe marginea patului, lângă ea. -Mamaie, nu mai stăm. Te-ai lovit tare. Mergem acum la spital. -Nu ‘poci’ singură, mamă. Trebuie să mă îmbrac, să mă ‘piaptăn’. Nu se cade să mergi ladoctor așa…Am zâmbit în sinea mea. Și bunicii mei erau la fel. De parcă îți trebuia o pregătire anume ca sămergi la doctor.Cătălin a deschis dulapul. -Ce haine îți dau, mamaie? -Dă-mi-l p-ăla înfloratu’, mămică. Ăla, ăla, da. Și fusta de lână, mamă. Au, ce mă doare!La fiecare mișcare pe care o făcea, o năpădea alt val de durere. Nu se putea îmbrăca singură,era clar. -Dacă vreți, vă ajut eu să vă îmbrăcați. I-am zis când am văzut-o că privea încurcată cătreCătălin. Pentru o femeie de la țară, ar fi fost imposibil de acceptat s-o ajute un bărbat la niștelucruri femeiești, chiar dacă îi era nepot.Cătălin s-a uitat la mine, apoi a ieșit, ca să se poată aranja mamaia în liniște. Am luat hainele șim-am așezat lângă ea. I le-am dat jos încet pe cele vechi, încercând, pe cât posibil, să nu-ipricinuiesc vreo durere. Apoi i-am dat “înfloratu” și fusta de lână. La final, mamaia s-a uitat lamine. -Dă, mamă, ‘piaptănu’ ăla d-acolo. Să nu mă vază medicu’ așa. Când a intrat Cătălin iar în cameră, tocmai terminasem pieptănatul. Dar cred că apucase să mă vadă. Pentru că mi s-a părut, preț de o secundă, că văd lacrimi și în ochii lui. La spital, după ce medicul de gardă a luat-o pe mamaia s-o consulte, eu și Cătălin am rămassinguri în sala de așteptare, unul lângă altul. Atunci el m-a prins de mâna și am stat amândoiașa. I-am strâns mâna și mi-am înghițit lacrimile.

“Cu cine o să fiu eu mâine seară, Cătălin? Cine mă va strânge de mână în locul tău?”Am întors capul să nu mă vadă iar plângând. Cred că și el se gândea la același lucru.

AL CINCISPREZECELEA CAPITOL

Am ajuns la patru dimineața acasă, după ce am lăsat-o pe mamaia cu bine și cu… tratamentacasă, la Cătălin, în Bucuresti. A parcat mașina în fața casei mele și m-a privit zâmbind. Mi sepărea că e și mai frumos, obosit așa… -Îți mulțumesc! Mi-a zis zâmbind. M-ai ajutat foarte mult!Nu i-am zis nimic. Doar l-am sărutat. Nu disperată, plânsă, ca înainte. Ci cu toate sentimentelealea noi care se amestecau în inima mea de câte ori eram singuri. Atingerea lui, mirosul, gustulîmi dădeau o senzație ciudată pe care nu am mai avut-o vreodată. Pur și simplu, nu mă puteamdezlipi de el. Aș fi rămas acolo, așa, ceea ce nu e chiar un lucru normal. Oamenii se ating, sesărută, se despart, apoi o iau de la capăt…Și tot așa. Doar că mie nu-mi mai venea să măopresc, atât îmi era de bine. Și el, când mă săruta, mă prindea cu mâna de ceafă, cumva,ținându-mi tot părul la un loc, de mă făcea să mă topesc lângă el, acolo. -Ce mă fac eu cu tine, Cătălin? L-am întrebat când am reușit, în sfârșit, să ne dezlipim.El s-a strâmbat. Avea un fel de a mă privi în joacă, un fel pe care începeam să-l cunosc. Și pecare îl iubeam încă dinainte să-l cunosc. -Te sun mâine, pe la prânz, să mergem să mâncăm ceva?Am râs. -Prăjituri? -Putem mânca chiar și felul principal și, apoi, prăjituri…Mi-a zis amuzat.O clipă m-am uitat la el fără să-i răspund. Îi vedeam trăsăturile în lumina chioară a felinaruluidin fața porții. Deci așa e dragostea? mă întrebam. Te uiți anesteziat la omul de lângă tine și temiri ca un nebun de cât e de frumos, de cum îi strălucesc ochii, de cum i se luminează chipulcând zâmbește… Și poate că nu e așa. Poate el nu e frumos, e urât. Poate ochii lui nu strălucesc,și poate nu i se luminează niciun chip atunci când zâmbește. Și ce? Nu are nicio importanță.Singurul lucru important e CE VEZI TU! Asta-i singura realitate, realitatea ta. Ar trebui să-i spunasta lui Edi, când mă mai văd cu el. Dragostea nu poate deforma realitatea pentru că nu existănico altă realitate în afară de realitatea ta. L-am sărutat iar apăsat și am ieșit din mașină. Așa, dacă ne mai întindeam, nu mai plecam de-acolo. Dormeam îmbrățișați pe bancheta din spate. -La prânz, da? Noapte bună!N-a plecat imediat. A așteptat să intru în casă. Vedeam farurile aprinse. Apoi l-am urmărit pegeam, în timp ce se îndepărta. -Cătălin…Îmi plăcea să-i repet numele. Pentru că producea un fel de vibrație în inima mea…M-am așezat în pat zâmbind, fără să mă schimb. Acum o să zac așa, fără noimă? Mi-a vibrattelefonul. Mesaj. Hahahha! Ce nebun! Abia a plecat de aici.Am deblocat tastatura…Nu e de la el…E un număr pe care nu-l am în agendă…

“Deea…?” Și știi. Sunt momente în care, pur și simplu, știi. Chiar dacă nu ai numărul în agendă, chiardacă nu te-ai fi așteptat la asta nici într-o mie de ani, tu știi de la cine e.I-am răspuns. “Edi…?” “Dragostea și-a făcut treaba în seara asta…? Te-a copleșit…?”Îmi bătea inima tare, tare de tot. Omul ăsta e nebun? Ce vrea? E patru dimineața. “Edi, ți-aș răspunde, dar sunt în afara programului. Asta-i ora la care mă culc.” “Ar fi păcat. În cincisprezece minute ajung la tine.”Am ezitat. Acum chiar mă îngrijora. În primul rând, îl sărea pe John ca să ajungă la mine. Ăstaera un lucru rău. Dacă afla John, înnebunea. Toate fetele mi-au spus să nu fac asta niciodată șitoți, fără excepție, apelau la noi prin John. Ce-l apucase pe omul ăsta? “Vreau să mă culc. Și, oricum, nu știi adresa.” “Nu, nu o știu. Dar mi-o vei da tu.” “Hahhaha! De ce să ți-o dau?” “Pentru că vrei să vin.” M-a blocat. Cum naiba putea fi atât de sigur pe el? Știa el că eu vreau să vină? Nu știu dacăvoiam sau nu, dar eram curioasă. Cât de departe putea duce acest joc? Și de ce la patrudimineața? O să râdeți, dar i-am trimis adresa.

Apoi am aprins lumina și m-am uitat câteva minute în oglindă. Ce îmi scapă?

“Hai! Am ajuns.”M-am uitat pe geam. Mercedesul lui negru, cel mai frumos model pe care il văzusem vreodată,era parcat în fața porții. A spus cincisprezece minute, au fost zece.

Am luat o bluză cu mânecă lungă pe mine și am ieșit din casă. Am deschis portiera și m-amașezat pe scaunul din dreapta. Nu voiam să par neliniștită. Și nu voiam nici să-și dea seama căîmi plăcea rău parfumul ăla scump al lui care plutea în toată mașina. Era îmbrăcat la fel cumfusese la club, deci în niciun caz nu venea de-acasă. Mă rog, nu era treaba mea. Relaxat, ținea omână pe volan și, cu cealaltă, mi-a dat o șuviță de păr după ureche. Nu m-am tras. Îl priveamcurioasă. -Ce mai faci tu, Deea? M-a întrebat zâmbind. Vrei să mergem să bem ceva? -Nu. Ți-am zis, mi-am terminat programul. Nu trebuia să vii până aici ca să-ți spun asta. Ți-amscris și în mesaje.Zâmbea larg, fără să-si ia ochii de la mine. Avea un stil de a mă dezbrăca doar cu privirea caremă uluia. Eram goală în fața lui. -Nu mă interesează programul tău. Mi-a zis fără să-și ia zâmbetul de pe față. Ce dracu i se părea așa amuzant? -Atunci de ce ai venit?Și-a mutat privirea spre stradă. Nu era nici țipenie de om. Parcă eram singuri în tot Giulestiul. -Am o ofertă pe care n-o poți refuza.M-a pufnit râsul. Prea dur o juca. Mă subestima. Nu mă interesau ofertele lui. -Edi, ce ai de discutat, discuți cu John. El îmi transmite și așa mai departe. Ăsta-i mersul

lucrurilor.S-a uitat spre mine fără să mai zâmbească de data asta. -Păi, oferta mea nu are legătură cu John. Te privește doar pe tine. Din contră, aș putea spunecă-i voi face un mare deserviciu lui John dar, sincer…nu mă interesează!A început să râdă. Avea dinții perfecți, de un alb imaculat. Culmea, eram mai atentă la el decâtla discuție. Încercam să-l înțeleg pe omul ăsta care mi se părea o enigmă absolută. -Ce ofertă, Edi? Despre ce vorbești tu acolo?I-am zis-o pe un ton arțăgos, cred că speram să-l intimidez. Dar nu am reușit. Fără să mă sărute,fără să se apropie, fără să existe absolut niciun gest de tandrețe între noi, mi-a pus mâna pepicioare, pe sub rochie… Acum era suficient de aproape, mâna lui avea o destinație clară. Dar s-a oprit deasupra chiloților, fără să-mi atingă niciun centimetru de piele. Nu m-am mișcat. Voiamsă văd ce face. Mă stârnea în cel mai bizar mod cu putință. -Vreau să renunți la clienții tăi, Deea. Și să rămâi cu unul singur:) Fă-ți un calcul onest șiprezintă-mi-l. Cât ai câștiga, în mod normal, într-o lună cu toți idioții pe care îi ține John pelângă el? Atât. Bun. Suma asta o primești de la mine. Plus chirie într-un apartament dintr-ozonă centrală, chirie plătită, evident, tot de mine. Nu-i tare? Sincer, visai tu să ți se întâmpleasta vreodată?Am zâmbit. În tot șocul ăla, am zâmbit. Vorbea serios, era evident. Nu avea rost să-mi pun vreoclipă problema dacă glumește sau nu. Doar nu era dobitoc să vină la patru dimineața, înGiulești, ca să vorbească despre cai verzi pe pereți. Nu glumise nici la club când mi-a zis că vedeîn mine o persoană la fel de dornică să experimenteze cum e el. Oglinda lui. Chiar nu mai putearenunța la ideea asta. -Vrei să fiu sclava ta sexuală, Edi?A început să râdă tare. -Spune-i cum vrei. Dar, din moment ce suntem la fel, din moment ce putem descoperi senzațiipe care acum nici măcar nu le putem bănui, nu văd niciun motiv pentru care să ne împiedicămde John și de toți nebunii pe care ți-i bagă în pat.Trecuse cu mâna dincolo de chiloți… -Vrei, Deea. Nu te obosi să ai vreo retorică inutilă. Când eu simt că vrei…I-am dat mâna la o parte. Parcă se așezase un tir pe pieptul meu, așa mă simțeam… Cătălin…iar îi văzusem ochii. Așa, de nicăieri… -Nu mai spune tu, Edi, ce vreau și ce nu! I-am zis tristă. Pentru că habar n-ai!Și-a dat seama, pe loc. -Aoleu! Am uitat! Tu erai cu dragostea… Ce să-i faci, mă, Deea? N-ar fi bine să țina dragosteaasta și de foame?M-am uitat la el cu toata scârba pe care aș fi putut-o aduna în privire. -Cară-te de-aici! I-am zis în timp ce ieșeam trântind ușa.Îl pufnise iar rasul. -Nu te enerva, te rog! Fii fată deșteaptă până la final. Te sun mâine, la prânz, Deea! Te pup,noapte bună! N-am închis un ochi toată noaptea. Efectiv, n-am putut. Pe la șapte, după ce mama și tata auplecat iar la spital, la citostatice, m-am ridicat și m-am dus la bucătărie. Mi-am făcut o cafea șim-am așezat cu ea în față. Parcă aveam capul gol, nu reușeam să leg nimic. Am deschis încet

ușa camerei lui frate-miu. Cum dormea el…dezastru! Perne pe jos, pătura aruncată…Am zâmbitpentru că îi știam atât de bine somnul. Dormisem împreună până când eu am împlinitpaisprezece ani. Nu aveam loc, nu aveam unde. Când și-a dat seama și tata că suntem preamari de-acum și nu mai avem loc unul de altul, s-a împrumutat la CEC și a mai ridicat ocămăruță, lipită de a mea. Acolo dormea frate-miu. M-am uitat la lucrurile lui puse ordonat pescaun. Doar copiii săraci sunt ordonați. Țin la lucruri pentru că știu că altele nu mai au. Sărăciaasta e ca și o boală. Te urmărește, te umilește, te seacă. Faci totul ca să scapi de ea și vine iar.Grămadă peste tine. M-am așezat la masă iar. Ce variante am? Edi știa foarte bine că nu am. Din moment ce o fatăa ajuns suficient de disperată încât să se culce cu niște necunoscuți pe bani, e clar că va fiinteresată de oferta lui. N-a avut nicio ezitare, nicio emoție. Și de ce ar fi avut? Nu te mai culcicu o sută de nebuni, te culci cu unul singur. Care arată bine, și miroase bine, și îți acoperă toatecheltuielile, îți oferă o viață fără griji financiare. Ce era de refuzat la treaba asta? M-am ridicat și m-am dus la fereastră. Câinele mă vedea, din curte, și dădea bucuros dincoadă. Bietul de el! De zece ani stătea legat în același colț. Ce știa el? Credea că ăla, metrul ălaal lui, e tot universul. Așa cum voi fi și eu. Doar că bietul câine primește, la schimb, apă, pâine,mămăligă și niște resturi de mâncare…iar eu voi primi câteva mii de euro, probabil, pe lună.Diferă doar răsplata. Orizontul e același.Mi-au dat lacrimile. Trebuia să-i zic numele. Măcar atâta curaj să am. -Cătălin!Am zis cu voce tare, de parcă l-aș fi strigat. Am vrut să-l mai strig o dată, dar n-am mai putut.M-a înecat cel mai dureros plâns pe care l-am avut vreodată. Parcă se desprindea de mine cubucăți din inimă. Mi se rostogolea toată inima pe obraji.Apoi mi-au secat și lacrimile, și inima. O oră am stat fără să mai fac nimic, doar cu ochii pepereți. Când m-am uitat la ceas, era deja unsprezece. Vor suna la prânz, nu? Așa a rămas. Amândoi.Doar că îi voi răspunde doar unuia… Gata, mi-am plâns suficient de milă. Mă duc la duș, apoi să vorbesc cu John. Nu pot să disparca un măgar în ceață. M-ar căuta oricum. Mai bine îi servesc eu o variantă în speranța că m-arputea crede.La doisprezece, l-am sunat. -Alo! John? Poți trece pe la club, să vorbim?S-a speriat, am simțit din voce. Cred că era deja îngrijorat pentru că lipsisem noaptea trecută,telefonul meu îl ingrijora acum mai tare. Într-o oră, eram amândoi la club. -Ce e, mă, Deea? Ce pățiși?Încerca să pară calm, îl vedeam. M-am așezat spășită, la masă, și am lăsat capul în jos. -John…nu e pentru mine. Pur și simplu, nu e. Am încercat, am facut tot ce a fost de făcut. N-am refuzat, n-am făcut figuri, dar…e prea mult pentru mine! Nu mai pot continua…nu mai pot.Tăcea. Iar eu evitam să mă uit în ochii lui. John nu era un bărbat pe care să-l păcălești cu ovrăjeală de trei lei cincizeci. Te simțea de la primele trei cuvinte. E drept că și eu încercam s-ojoc bine, dar nu-mi dădeam seama dacă “școala” mea o putea întrece pe-a lui. Situația deveniseciudată pentru că el nu zicea nimic, iar eu nu-mi ridicam capul. Atunci am realizat că nu va vorbipână când nu mă voi uita la el. Era mai greu decat aș fi crezut. Hai, Deea, uită-te la el! Ce dracu

datorie ai la om? Ai muncit pentru fiecare ban. Nu ți-a dat nimic el. Uită-te la el!Am ridicat capul. Avea un zâmbet hoț în colțul gurii. Cum m-am gandit eu că-l păcălesc p-ăstacu vrăjeala mea, măi nene? -Ești nebună tu? M-a întrebat prietenos. Tu, de mine, te ascunzi? Eu sunt singurul tău prieten,Deea. Sunt singurul om pe care îl poți suna la orice oră, cu orice problemă, și va fi acolo pentrutine. Merit eu să te porți așa?Nu-mi venea să cred. Nu mă așteptam să pună problema atât de abrupt. Era clar că nu plecamde la masa aia până nu-i spuneam adevărul. -John, nu vreau să mă înțelegi greșit…Am început eu cu voce scăzută. Ce dracu să-i zic? -Deea, tu vorbești cu mine acum. Nu suntem pozați, nu suntem filmați, nu ne înregistreazănimeni…Suntem noi, doi prieteni buni care pot face niște treburi extraordinare împreună. Darce prieteni sunt aceia care nu sunt sinceri?Ma certa ca la clasa a doua. I-am evitat privirea. Și io proastă. Am găsit cea mai slabă dintrevariante și i-am zis-o p-aia. Când a văzut că nu scot o vorbă, a continuat el. -Îmi permiți să te ajut? -Cu ce? L-am întrebat surprinsă. -Cu adevărul:) N-o s-o iau personal, o să consider că poate ești puțin prea tânără pentruastfel de situații.M-am uitat la el. Zâmbea. -Cineva, să zicem un Moș Crăciun, cu toate că moș nu e, vrea să te ia de la John băiat bun șisă te țină pentru el. Pentru “nebuneala” lui de care nu se mai face bine. Și tu, Deea fatăfrumoasă dar necoaptă încă, te-ai gândit că o să-ți fie mai ușor așa. Hai să-ți spun ceva. Nu măderanjează. Nicio fată de-a mea nu stă cu forța aici. Noi nu suntem infractori. Suntem niștebăieți care au un business. Partea cu fetele e doar o latură care, din punctul meu de vedere, nuputea să lipsească. Cum adică? Tu urci pe scenă niște fete frumoase, mai mult dezbrăcate, elese freacă mai de o bară, mai de altceva și, la final, îl trimiți pe bou acasă la nevastă-sa care aremustață și optzeci de kile. Nu merge așa, decât dacă ești prost și habar n-ai să gestionezi oafacere. Înțelegi? Dar eu, să țin femei cu forța, n-am cum. Nici nu am nevoie, Deea. Și știi de ce?Se întorc singure. Când ai puțin timp, întreab-o pe Larissa ce căcat praf a făcut ea cât a stat prinItalia. Și cum s-a întors aici moartă de foame de m-am dus, primul lucru, să-i iau o shaorma, săse pună picioare. Întreab-o pe Mary cum a venit din Moldova după ce au vrut niste pești s-ovândă la kilogram. Vezi bătăi ce-și lua…I-am dat bani să meargă să-și facă dinții. Că erafrumoasă, dar ce crezi? Nu prea mai avea dinți de la câți pumni își luase. Întreab-o pe Amy: cinel-a scos pe ta-său de la cămătari? Că și-a jucat și casa, ca prostu, și s-a trezit cu ăia, într-odimineață, că-l omoară și c-o scot și p-asta la produs. Tot bătrânul John a trebuit s-o rezolve șip-asta. Și tu vii acum la mine cu…gogoașa asta…înfuriată…? Nu-i frumos.Și-a bătut obrazul. M-a prins nepregătită, asta era clar. -Deci, vecina mea dragă și frumoasă, John nu te ține cu forța aici. Mergi pe drumul tau și,când o să-ți dai seama că nicăieri nu îți e mai bine ca aici, te aștept înapoi.M-am uitat atentă la el. Chiar credea ce-mi spune, că mi-ar fi mai bine aici? Și-a dat seama dinprivirea mea că ceva îmi dă cu virgulă și a continuat. -Tu îl știi pe omul asta? Habar n-ai. L-ai văzut o dată sau de doua ori și te-a dat pe spate că is-a pus lui pata pe tine. Știi ce faci tu, Deea? Pleci dintr-un loc în care aveai un prieten, un om

care îți oferea protecție și toată libertatea, la stăpân. Ori ai senzația că ăla, în “dileala” lui, teare doar pe tine? Omul are filmul lui, mă, n-ai cum să-l scoți din el. Și pe unde te mută? Dacătot într-un bloc pe la Unirii, e bine. Toate femeile de pe o scară sunt gagicile lui. Ca să-ți daiseama de boala omului. Vă adună pe toate acolo și el doar trece dintr-un apartament în altu’.Se vede Suleyman nebunu’ ăsta.John vorbea serios. Îl știam, mi-aș fi dat seama dacă glumește. -John…îți mulțumesc… Nu știam ce altceva să-i zic.El s-a ridicat de la masă și m-a pupat pe creștet, părintește. -Ne auzim în două săptămâni, îți garantez. Poate și mai repede… Apoi a plecat. Eu am rămas la masă amețită. Parcă îmi dăduse cineva cu un par în cap. Cenaiba era toată povestea asta cu blocul la Unirii, cu fetele, cu…John care părea atât de sigur cămă voi întoarce… Erau prea multe pentru mine, nu mă puteam gândi la toate odată. Ora treisprezece. Sună telefonul. Edi. -Cum ești? Ai împachetat?Am înghițit în sec. -Nu încă. Diseară. Te sun când sunt gata. Ora treisprezece și cincisprezece. Mesaj. Cătălin. “Hey! Te-ai trezit? Mi-a fost teamă să sun, m-am gândit că poate mai dormi. Vrei să mâncămla libanez? Știu eu unul senzațional. Pe la cât trec să te iau? Îmi e dor de tine :)” Am crezut că o să plâng. Dar, ciudat, nu. Era o durere așa de rea că mă încremenise. Ar fi fostbine să pot plânge, ar fi însemnat că am reușit s-o “sparg” cumva și o eliberez prin lacrimi. Am tastat cu o singură mână, calm, fără să mă grăbesc.

“Cătălin, nu putem. Iartă-mă. Te rog, nu mă mai căuta.”

CAPITOLUL ȘAISPREZECE

-Ia repede banii ăștia! Du-te și ia-ți haine!-Tu ce faci? Unde pleci?Mă prinsese frate-miu direct pe hol, când mă chinuiam cu ditamai geamantanul. -Mă duc să stau cu o prietenă de la club. Ce are tata? De ce se vaită așa?Frate-miu a lăsat capul în jos. Atmosfera din casă devenea insuportabilă. -Zice că nu poate să respire! Și că-l dor toate! E nenorocire!Am strâns din dinți. Îl lăsam aici, nu aveam ce-i face. Urma să mă întorc, primul lucru, după el.Să mă pun puțin pe picioare și-l iau, nu-l mai las. -I-ai zis și mamei că pleci? M-a întrebat în drum spre ieșire. -Da, am vorbit cu ea. Unde e? La vecina? -Da. Hai, ai grijă! Mă duc să-i duc ceai lui tata, poate se mai liniștește!Am vrut să-l pup, dar mi-a fost frică că o să mă pufnească plânsul. M-am uitat cu inima strânsăcum a apucat cana cu atenție, să nu verse din ea, și am ieșit. Eram praf, bucăți mici, mici de tot. -Bună! Eu sunt George! Hai să-ți deschid portbagajul. Mai ai de adus?

Edi își trimisese un prieten, colaborator, nu am înțeles prea bine și nici nu mi-am bătut capulprea tare. Omul mi-a luat politicos geamantanul și cele două genți cu haine pe care le aveam.Noroc cu John, că mă îmbrăcase, m-am gândit în timp ce-l priveam cum le aranjează în spate. -În ce zonă mergem? L-am întrebat. -Unirii. Bravo, John. Știai tu bine. N-am scos un cuvânt tot drumul. Nu mă interesa să știu nimic. Măduceam prizoniera sexuală a unui nebun și asta era tot. Daca mă mai gândeam la orice altceva,o luam razna. De Cătălin nu mă întrebați, vă rooog! Nu vreau, nu pot acum să mă gândesc. Epeste puterea mea. Nu mi-a răspuns la mesaj și bine a făcut. Gata, trebuie să uite că ne-amcunoscut. George a oprit mașina chiar pe bulevardul principal, în fața unuia dintre blocuri. Eu mi-amluat o geantă, el a luat cealaltă geantă, plus geamantanul, și am urcat.Deci câte zicea John că suntem pe scara asta? Toate suntem gagicile lui? Bă, las-o dracu! Darcâți bani face ăsta, măi, nene, din antrenat juniori? Că mă apuc și eu de mâine…Numai vrăjeală.Te uiți în jur și toți au aceeași vrăjeală. N-ar spune unul adevărul.Undeva, la etajul trei, pe partea dreaptă, era noul meu apartament. Când George a deschis ușa,în toată supărarea mea, mi-a fost imposibil să nu exclam: -Vai de mine!Exact ca tăranul lui Marin Preda care s-a dus la Zoo și, când a văzut girafa, a zis :”Animalul ăstanu exista!” Așa eram și eu. Mai văzusem apartamente frumoase prin reviste, dar nu mi-amimaginat vreodată că aș putea locui într-unul. Acesta era, în primul rând, foarte mare. Avea treicamere, dar erau toate mari, livingul, în special. Tot mobilierul părea nou și era în culorideschise: alb, bej sau gri. Nu existau multe piese de mobilier, dar cele care erau mi se păreauasortate perfect. Ferestrele mari erau acoperite de perdele tot în culori deschise iar, pe pereți,tronau câteva tablouri cu picturi abstracte. Bine măcar că nu sunt femei goale, m-am gândit. Deparcă ar mai fi contat. -Deea, îți las numărul meu de telefon, orice ai avea nevoie, mă suni. Ok?George ăsta, săracu’, avea misiune clară. Să aibă grijă de mine. Mă lua cu amețeală când măgândeam la ce mă așteaptă. Un om care e dispus să plătească atât, să mă țină într-unapartament central cu trei camere, și care îmi mai și pune pe cineva la dispoziție să mă ajute cuorice am nevoie, e un om care mă va nenoroci.Dar ce i-o trăsni prin capul ăla? Mă ține legată de calorifer, cu botniță, în timp ce-mi cară bicepe spate? Adică ce fel de “țăcăneală” poate avea astfel încât să merite “deranjul” ăsta? Până laurmă, dacă îl văd că e razna de tot și mă bagă în spital, oi găsi eu cum să fug. Dacă o aveadungă roșie pe buletin? Mă luaseră toate gândurile. Atunci am auzit ușa. Deea, adună-te. Ai trecut tu prin chestii maigrele. Încercam să mă liniștesc și să nu privesc spre ușă, de parcă nu era casa lui, era casa mea,și dacă nu-l priveam, pleca. Tâmpenii de om disperat, vă dați seama. -Văd că te-ai instalat. Mi-a zis în timp ce intra în living. Trebuia să mă întorc spre el. Eram dejapenibilă.I-am zâmbit. Mamă, cât de bine arată! Măcar atât. Bine măcar că arată în felul ăsta, maisalveaza din situația asta de balamuc. -Nu am știut în ce cameră voi sta. Nu mi-am pus lucrurile nicăieri, am zis să te întreb prima

oara. -Păi, în care cameră vrei tu.Nu mă mai puteam bucura de niciuna dintre libertățile pe care mi le dădea. Acum mă obsedaun singur gând: ce preț va trebui să plătesc pentru toate astea? -Am înțeles. I-am zis.S-a așezat pe canapea. Zâmbea cu toată gura. -Ce nu e ok, Deea? Pari foarte agitată.Îi zic. Îi zic direct. Nu e ca și cum, dacă îi zic ce mă frământă, pot schimba cu ceva intențiile luifață de mine. Adică omul m-a adus pentru ceva și, orice aș spune eu, planul lui e ăla. E clar cănu se schimbă. Deci, la fel de bine pot să-i zic ce vreau, oricum nu contez. -O să mă ții legată de calorifer?L-a pufnit rasul. -Poftim? - O să mă ții legată de calorifer și o să-mi dai bice pe spate?Gata, am crezut că moare. Nu se mai putea opri din râs. Dar ce i se părea așa amuzant? Nuînțelegeam. Juca rol de om normal la început ca să iasă, apoi, nebunul din el? -De unde-ți vin ideile astea, nu te supăra? M-a întrebat în timp ce se ducea spre bar și aînceput să toarne vin în două pahare.Nu i-am răspuns. Nu mai voiam să mă ia la mișto. M-am așezat pe canapea și i-am mulțumitpentru vin când mi-a întins paharul. -Nu obișnuiesc să folosesc bice, Deea. Să provoc durere cuiva nu mă ajută, în niciun fel, săobțin satisfacție sexuală. Am încercat, la un moment dat, când eram mai tânăr, a fost oexperiență…să-i zicem…interesantă, dar n-aș repeta-o.Am rămas mască cu paharul de vin în mână. S-a așezat și el pe canapea și și-a deschis sacoul. -Ești șocată? Nu te așteptai la asta, nu? M-a întrebat amuzat. Deci ce joc e ăsta? Ce joc are? De ce nu reușesc să-l pricep deloc pe omul ăsta? -Cred că mă minți! I-am zis ca un copil mic, neștiind ce altceva să-i zic.A dat din cap. -Mă rog, nu are rost să încerc să te conving de nimic. Te vei convinge singură. Ți-am zis astadoar ca să nu-ți pregătești pielea pentru arsenalul de cătușe, bice, jucării sexuale sau ce maicredeai tu că aduc. Am depășit fazele astea când tu pregăteai tezele la mate. Nu mă mințea. Era evident după relaxarea pe care o avea, după cât de simplu îmi aruncavorbele. Atunci CE? CE VREA? -Atunci ce vrei? L-am întrebat direct ca să nu-i dau cu paharul de vin direct în cap. În halulăsta mă adusese.S-a uitat la mine și a zâmbit iar. -Hai să spunem altfel. Dacă nu o să mă convingi, nu o să te fut nici măcar o dată.Am crezut că îmi cade paharul de vin din mână. Cum adică? Nu înțeleg nimic. -Ce tot vorbești tu acolo? Și pentru ce mă plătești atunci?A dat din umeri. -O să vrei să te fut.Acum m-a pufnit râsul pe mine. -Glumești, nu? De ce să vreau asta dacă pot sta pe banii tăi fără să fac nimic?

Nu-și lua zâmbetul ăla arogant de pe față. A venit spre mine și mi-a atins ușor fața, cu un deget. -N-o să poți sta. Tu, dacă nu îți ții mintea ocupată, mori de plictiseală. Nicio pedeapsă nupoate fi mai mare pentru tine.Începuse să-mi bată inima mai repede. Ce dracu efect avea omul ăsta de nu-i puteam găsileacul? -Edi, nu te supăra, nu înțeleg nimic. I-am zis calmă, fără să-mi iau ochii de la el. Mă înnebuneaparfumul ăla al lui. -Provocarea pentru tine, Deea, este să mă faci să-mi doresc să te fut. Pur și simplu, să cedez.Sexul se petrece în capul nostru, prea puțin fizic. Da, ok, natura a fost darnică și ne-a plasatniște zone erogene, care prin stimulare, ne duc la orgasm. Dar asta te satisface în primii ani.Apoi, sexul e la fel pentru toată lumea. Diferența o poți face doar mental. Stările fabuloase pecare ți le poate da sexul sunt generate de imaginație, de gânduri, de dorințe, de ceea ce a dusla contact. Prea puțin contează contactul în sine.Tăceam. Îl ascultam…Mi se părea pertinent ce spune dar…nu înțelegeam ce vrea de la mine. -Vreau să mă duci în toate stările, Deea. Să te joci cu mintea mea. Consider-o terenul tău dejoacă. Fă ce vrei. Ce-ți trece prin cap, orice crezi că m-ar putea stimula, orice m-ar putea face săte doresc.Tăceam în continuare. Nu-mi venea să zic nimic inteligent, așa că mai bine tăceam. -Dar tu credeai că te-am adus aici pentru că n-am suficient de multe femei pentru sex? Sinceracum:) Păi, gândește-te că te-as fi putut plăti pe tine o dată la câteva zile, fără să te iau de laJohn. Nu? Ce rost avea să mă complic? Sau o luam pe Larissa care, crede-mă, face de departecel mai bun sex oral de care am avut parte în viața asta.Am luat o gură de vin. Voia să mă atace? Nu, era sincer. -Nu am vrut să ma ai vreo presiune asupra ta. Nu vreau ce ai de la brâu în jos… Mi-e egal dacăești tu sau alta. Vreau stările în care mă poți duce. Asta vreau.M-am ridicat de pe canapea și am pus paharul de vin pe masă. -Adică nu mă fuți în seara asta?A zâmbit. -Dacă nu mă convingi, în niciun caz. -Păi, și ce facem atunci? L-am întrebat curioasă. -Putem merge să mâncăm ceva…Mi-a răspuns în timp ce se ridica. Simțeam că ar vrea să se apropie, dar se abținea. De parcă își impusese un anumit tip deconduită și nu voia să se abată sub nicio formă. Era serios, nu mai zâmbea, doar mă privea. Cași cum ar fi așteptat să fac ceva, să-l surprind, să mă agăț de el. Iar eu nu făceam niciun pas. Și,culmea, depărtarea aia de doi pași dintre noi și gândul că suntem aici, dar nu putem ajungeoricum unul la celălalt, mă incitau brusc. A avut dreptate. Nu aveam cum să nu intru în jocul lui.Îmi plăcea prea mult provocarea. Voiam să mă atingă, îmi doream…Dar știam că n-o va face. -Am nevoie de o oră, o oră și un pic ca să fiu gata. I-am zis rece. -Deea, îți tremură vocea sau mi se pare mie? M-a întrebat cu un aer ușor îngrijorat. Cevrăjeală avea! -Deci pleci?A zâmbit. -Plec, da. Mă întorc într-o oră.

L-am urmărit cu privirea în timp ce ieșea. Ce tupeu! Ce aroganță! Acum chiar îl vreau, da! Păi,bun. Și cum fac? Mi-am trântit geamantanul într-unul dintre dormitoare. Am scos o rochiță neagră cudecolteu adânc, puțin transparentă, lungă până la genunchi. -Să-ți dea Dumnezeu sănătate, John! Am zis cu voce tare în timp ce o puneam pe pat. Mi-am făcut duș cu gândul la el. Ce om nebun! Auzi, el vrea “stările”! El vrea să fie provocat,vrea să-l surprind… Faptul că el era un nebun, nu era nimic surprinzător. Dar faptul că, într-unfel, abia asteptam să se întoarcă, da…asta era surprinzător. M-am întins pe pat, goală, și am început să-mi dau cu cremă. Atunci am auzit ușa de laintrare. Nu trecuse o oră. A venit mai repede. Am zâmbit în sinea mea. Adică eu suntdezbrăcată aici, el e în living și mă plătește pentru sex, iar noi doi nu putem face sex. Pentru cănu l-am provocat, auzi.M-am ridicat de pe pat, așa dezbrăcată cum eram, am luat rochia și m-am dus cu ea în brațe înliving. Încerca să seteze niște programe la televizor. S-a uitat la mine fără să pară surprins.Normal. La ce mă așteptam? -Mă ajuți să mă îmbrac, te rog? L-am întrebat serioasă.A zâmbit. Am tras rochia pe mine și m-am întors cu spatele, să-i închidă fermoarul. Ceea ce a șifăcut fără ezitare. Doar că îi simțeam respirația fierbinte pe gât și mi se părea că întreagasituație mă incită mai mult pe mine decât pe el. -Și chiloții, te rog!Îi trăsesem până în dreptul genunchilor și, surprinzător, el m-a ascultat și i-a dus la destinație.Nu a zăbovit o secundă în plus. De parcă l-as fi rugat să-mi ia o sacoșă din mână, că e grea. Aluat-o și gata, asta-i tot. S-a întors să butoneze telecomanda. M-am prefăcut că nu a contatmomentul. M-a ajutat să mă îmbrac, foarte bine, putem pleca. Am urcat în mașină fără să scoatem niciun cuvânt. Mi se parea că îmi stă așa bine rochia, și pantofii cu toc mă aranjau perfect și, cu toate astea, nu-mi arunca nici măcar o privire. Era unjoc, știam, eram conștientă, dar nu-l puteam controla. Mă controla el pe mine. Și cu cât tăceamai mult și se uita în față, de parcă era cel mai anevoios drum pe care a trebuit să conducăvreodată, cu atât imi venea să-i deschid pantalonii. Dar n-am făcut-o, tocmai pentru că știam căasta așteaptă. Am urcat la restaurantul unui hotel din centru, un loc din care se vedeau superb luminileorașului. Erau toate mesele ocupate dar, cu toate astea, atmosfera părea extrem de intimă. Noine-am așezat chiar la o masă de lângă fereastră, unde avea rezervare. Mă uitam în meniu fărăsă-mi dau seama ce voi comanda. Mă gândeam doar că asta o să fie tot. Mâncăm, mă lasăînapoi, acasă, și pleacă. Și putea să meargă și la dracu, dar asta însemna că va câștiga el. Iar cugândul ăsta nu mă puteam împăca. Simțeam că mă privește din spatele meniului, măînnebunea tăcerea lui. Cum putea fi așa? Aveam nevoie de un pretext și aveam nevoie de unrol pe care să-l joc. Mi-am comandat ce și-a luat și el. Nu-mi stătea gândul la mâncare. Am luat de două ori din eași m-am oprit. -Această mâncare este iute? L-am întrebat serioasă. -Foarte puțin. De ce? -Ah! Am oftat. Am alergie la condimentele iuți. Fac niște pete roșii pe corp.

S-a oprit cu furculița în drum spre gură. -Cum adică?Am început să mă foiesc pe scaun. -Uite așa…simt că iau foc de la ele și îmi apar pete roșii…M-am uitat la masa din apropierea noastră. Încă de când intrasem, am văzut un tip mișto lamasa de lângă, care făcea ce făcea și se uita spre mine. Era cu încă un bărbat și o femeie cepăreau cuplu. Deci avea o seară extrem de plictisitoare. M-am uitat rugător spre el și m-amaplecat puțin în direcția în care se afla. -Nu vă supărați…dumneavoastra vedeți cumva pete roșii pe mine? Am alergie lacondimentele iuți și mâncarea asta a mea e destul de picantă… Vecinul nostru de masă a făcut ochii mari. Cred că îl șocasem. -Vedeți? L-am întrebat iar și mi-am tras una dintre părțile rochiei peste sân.S-a schimbat la față. -Nu, nu, sunteți bine! A răspuns săracul, încurcat, neștiind ce să zică mai repede.M-am uitat spre Edi. Era fără reacție. Mi-am acoperit sânul la loc și mi-am ridicat unul dintrepicioare pe scaun. -Pe bune, trebuia să-ți zic, dar, efectiv, mi-a ieșit din cap. Nu credeam că mi se mai poateîntâmpla, credeam că am învățat să-mi aleg felurile de mâncare cu mai multă grijă…Am început să-mi masez gâtul ușor, ca și cum aș fi vrut să mă relaxez, să împiedic invaziapetelor roșii. -Gheață, gheață! Îmi trebuie gheață!Am băgat mâna în frapieră, am luat un cub de gheață și mi l-am lipit direct pe sâni. -Doamne, cât e de bine! Doar așa mă liniștesc!Edi nu mai mânca. Se uita uluit la mine. -Nu-mi dau seama dacă încerci să mă exciți sau încerci să mă faci să nu mai trec pe-aici derușine!Hais! Am oprit cubul de gheață pe care mi-l plimbam neliniștită pe piept. Deea, omul o joacădur. Dacă ai sânge, acum e momentul. Totul sau nimic!M-am uitat la paharul de vin roșu din fața lui. M-am prefăcut că mă aplec după un alt cub degheață și buf! Direct peste pahar, paharul tot la el în poală, peste cămașa călcată impecabil șipantalonii negri care îi veneau turnați. -Doamne! Nu pot să cred! Îmi pare rău! Deci nu pot să cred că am făcut asta! Nu pot să cred!S-a uitat siderat la vinul roșu care i se scurgea printre picioare. Era dezastru. Nenorocisem tot. -Edi, îmi pare rău! Ți-am zis, o iau razna de la condimente, îmi apar pete roșii, nu-mi mai potcontrola mișcările…Nu știa ce să creadă, ce să zică. -Stai liniștită, mă duc la baie, măcar să mă șterg cât de cât înainte să mergem. Am așteptat un minut după ce a intrat în toaleta bărbaților. Nu, mai puțin de un minut. M-am ridicat de la masă, prefăcându-mă că nu văd privirea insistentă a “vecinului” care mai spera,probabil, la încă o întrebare din sfera petelor roșii. Am trecut pe lângă el și, conștientă că numă scapă din priviri, am intrat în toaleta bărbaților, după Edi. Era în fața unei chiuvete, încercasă salveze ceva cu apă rece. Dar nu mai putea fi salvat nimic:) -Edi, iartă-mă! Am venit să te ajut! Te rog, mă poți ierta?

M-am apropiat de el și i-am prins ceafa cu una dintre mâini. Îi simțeam respirația pe gât, aș fivrut să-l sărut, să-l strâng, să-l fac să mă ierte. Dar n-am făcut niciunul dintre acele lucruri. -Lasă-mă să te ajut, te rog!Edi s-a uitat spre jetul de apă rece crezând că atenția mea se va îndrepta acolo. Dar atențiamea nu era acolo. Am făcut lucrul pe care îmi doream să-l fac încă din momentul în care a venitsă mă ia. I-am desfăcut pantalonii și am coborât…Nu cred că realiza ce i se întâmplă…Erau prea multe într-un timp prea scurt…Alergia, vinul, baia,intră cineva! M-a tras într-una dintre cabine. Voia să continuăm. M-am ridicat ca și cum n-aș fiînțeles ce se întâmplă. -Iartă-ma, Edi, te rog! Dă-ți jos cămașa!A scos-o, ascultător. Nu știu pentru ce se pregătea. Era spațiul atât de strâmt, iar eu nu puteamsimți decât mirosul lui. Aș fi rămas acolo, cu el, dar nu putea fi atât de simplu. I-am închispantalonii, i-am luat cămașa cu amândouă mâinile și am ieșit din cabină. M-am oprit lachiuvetă, am turnat săpun, și m-am apucat s-o spăl conștiincioasă. Nu ieșise din cabină. Stăteaîn dreptul ei, cu ușa deschisă și mă privea. Nu știu dacă i s-a părut excitant ce se întâmplase cucâteva momente în urmă, dar i-am simțit una dintre mâini pe picioare. Uitase că are cămașapătată, se gândea la altceva. M-am întors serioasă către el. -Edi, nu se poate! Nu ai zis că nu avem cum? Păi, să știi că nu avem. Bine, hai, un pic, dar apoitrebuie să ieșim că eu vreau și desert. Doar zahărul îmi reglează iuțeala, să știi…Eram atât de serioasă încât puteam fi ușor luată drept un om nebun. Ce era el, dar ce eram eu!I-am luat mâna și i-am așezat-o sub rochie, în dreptul locului pe care dorea să-l atingă. -Vezi? Ce ți-am zis? Acum ard toată de la condimentele astea. Daca aș fi știut…Simți?Nu știu ce simțea el, dar eu îi simțeam mâna. Mă înnebunea senzația. O opresc! Nu-l las! -Gata, hai!I-am aruncat mâna cât colo, i-am dat înapoi cămașa și am ieșit. “Vecinul” era cu ochii pe ușatoaletei, fascinat de spectacolul serii. După câteva minute, Edi a intrat ceva mai curat decât plecase dar, evident, tot pătat. Doar căsimțeam că nu-i mai stă gândul la pata de vin, nu știu de ce. -Mergem? M-a întrebat. Nu-l mai interesa desertul meu. E drept, nici pe mine.M-am apropiat de el. Un deget ne despărțea. L-aș fi sărutat acolo, în văzul tuturor, doar ca să-lsimt iar, dar m-am abținut. -Aș vrea, da.A plătit nota în viteză. Îl mișcasem, simțeam. Îl deblocasem.Am urcat în mașină și, cu toate că era rece, am deschis geamul în dreptul meu. -Edi, ard, jur. Nu mai mănânc în viața mea așa ceva!Eu aveam un rol și mă țineam de el. La primul semafor, mi-am scos chiloții. -Pe bune, doar mie îmi e cald?Mi-am ridicat rochia și m-am așezat mai bine în scaun. -Cine dracu se gândea că o să se termine seara așa?Parcă vorbeam singură. Edi doar zâmbea. Eram sigură că își dădea seama acum că ăsta eradoar filmul meu, dar era prea târziu. Intrase în film. -Blocul ăsta în care stau eu acum are terasă? Adică… putem urca? Trebuie să iau aer neapărat!

S-a uitat la mine serios. -Da, are.L-am așteptat să parcheze și am început să urc scările în goană până sus. Blocul avea terasă, da,și priveliștea era minunată. El m-a urmat fără grabă, de parcă nu i-ar fi pasat, dar era târziu. Numă mai putea păcăli. Simțeam cum fierbe. Sus, pe terasă, m-am sprijinit de margine, admirând felul în care se vedea totul în jur. El seoprise lângă mine, fără să zică nimic. Gata, era jocul meu, nu mai era al lui. M-am întors spre elcu o privire timidă. -Te rog…Simțeam cum bate vântul peste noi și senzația aceea de libertate deasupra orașului mi se păreaunică. Nu mai trăisem ceva similar în viața mea.Edi s-a apropiat de mine și m-a prins de fund cu una dintre mâini. -Mă rogi…ce?Atunci nu m-a mai interesat niciun joc și niciun câștigător și l-am sărutat cu toată pasiunea pecare o sădise în mine. Nu mai aveam aer niciunul, era perfect. Asta așteptasem, asta nedorisem. Și, în frigul acela fierbinte, Edi mi-a ridicat rochia. Ceda. -Acum…I-am zis.Se întâmpla. Acum, acolo, în vânt, deasupra tuturor, haotic, sălbatic, dar era atât de bine! Numă mai gândeam că a cedat, nu mă mai gândeam la nimic. Îl simțeam, îl miroseam, mă dureaupicioarele din cauza poziției, și totuși…nu mai fusese vreodată așa… El a știut, a simțit că îmi ebine… -Deea, acum… Atât mai știu. Deea, acum. Atunci s-a întâmplat acel lucru la care nu m-aș fi așteptat vreodată,cu toate că știam că există. L-am mușcat de umăr. -Perfect, Edi! Perfect!

AL ȘAPTESPREZECELEA CAPITOL

La sfârșit, l-am privit de parcă atunci îl vedeam întâia oară. Se întâmplase ceva atât de intim șide puternic între noi, încât aveam senzația că cineva ne-a scăpat din văzduh, noaptea,îmbrățișați, pe terasa unui bloc. Am văzut-o și în privirea lui…parcă ne amestecasem unul cucelălalt. Atunci s-a tras, ca și cum ar fi vrut să scape de o beție amenințătoare. A zâmbit iar, înstilul lui înfumurat, și și-a băgat cămașa în pantaloni. Eu am rămas acolo, sprijinită de perete, fără să-mi iau ochii de la el. Așteptam să zică ceva, sămă facă iar praf. Eram sigură că asta urmează. -N-a fost rău, Deea, dar trebuie să poți mai mult decât atât. Nu m-am mișcat. Cu toate că mă simțeam de parcă mi-ar fi dat un pumn direct în ficat. Darîmi era teamă că orice pas al meu va trăda durerea.S-a apropiat și m-a prins, cu mâna, de unul dintre obraji.

-Poți mai mult decât atât, nu?Deea, dacă plângi acum, ești cea mai proastă! Ești cea mai proastă femeie din istoria omenirii!Nu plânge! Nu face asta! Îți dai seama ce satisfacție i-ai da?Am făcut ochii mari, exact ca în desenele cu Tom și Jery, de parcă aș fi vrut ca aerul rece alnopții să-mi înghețe orice nenorocite de lacrimi ar fi putut să apară. Dar nu puteam să vorbesc,asta chiar nu puteam să fac. Voiam să-l înjur, da, asta aș fi făcut, dar era prea riscant să încercsă spun ceva. Dacă plânsul ăsta care mă îneca ar fi găsit, în felul ăsta, o portiță? Nu, o să stauașa și o să aștept să plece. Uite-l, s-a întors, pleacă. Foarte bine! Du-te, Edi! Du-te, dă-i drumuld-aici! După ce a dispărut, mi-am pus chiloții și mi-am lăsat rochia jos. Am coborât amețită și m-amașezat pe canapea. Gata, plecase cu totul. Mi se părea că se învârte camera cu mine…Ce-a fost,mă, asta? “Chestia” asta pe care am trăit-o noi, în seara asta…ce a fost? Nu era mai simplu oaresă mă lupt cu Terente și mai știu eu care decât cu o minte atât de complicată? Acolo amadormit, cuprinsă de gânduri, măcinată de îndoieli și de o suferință pe care încă n-o puteampricepe. La 08.30, mi-a sunat telefonul. M-am trezit buimacă. E el, animalu’ dracu, m-am gândit în timpce încercam disperată să-l apuc dintre vise. Apoi inima mea și-a reluat pulsul normal. Nu era el. -Neața, George! Am zis în timp ce ma întindeam înapoi pe canapea. -Neața! Trec azi să-ți las niște bani, ok? Vrei să merg la cumpărături cu tine, te descurci? -Mă descurc, George! E ok. Mulțumesc! Pe la prânz, am ieșit din bloc. Eu eram obșinuită să merg la piață, acum nu mai era cazul. M-am dus la supermarket. Am cumpărat de toate, apoi am venit și m-am apucat să fac ceva demâncare. Ce naiba să fac? Cumva trebuia să-mi umplu timpul. Plus că…dacă vine pe nepusămasă? Poate vrea să mănânce…Deea, proastă ești! Tu te auzi ce spui? Poate vrea să mănânce…Nu pentru asta vine la tine ori nu te-ai prins până acum? Ok, să zicem că nu pentru asta vine, darmă duc oricum să-mi mai fac un duș, în cazul în care totuși trece. Poate miros a mâncare…O să-midau și cu parfum apoi…Să fiu cât de cât pregătită… La ora șaisprezece, eram gata cu totul. Niciun semn. Ia uitați-vă ce-l aștept eu ca proasta-ntârg! Dar cum o să fie asta? O să treacă când și cum are el chef? Normal. Normal că așa o săfacă. Eu sunt “cumpărată” să stau aici, în așteptare, pentru momentele în care are chef demine. Sunt prizonieră modernă. Nu m-a închis vreun zmeu, în turnul unui castel, până în ziua încare Făt-Frumos mă va salva. Nu, mie mi-a dat bani Făt-Frumos ca să mă închid singură și el săvină să mă fută când vrea. Stai așa, daca îl conving…Altfel nu. Era să uit. M-am uitat, din instinct, pe fereastră…i-am văzut mașina. Acum zece minute nu era. Vine aici?Sau vine la cineva, pe scară? La una dintre gagici? La dracu’ să-l pieptene! Oricum, o să mă așezpe canapea, ca și cum aș fi atentă la televizor ca, în cazul în care intră, să nu creadă că am statcălare pe geam.Ce tâmpenii dau ăștia le televizor, incredibil! Numai știri cu accidente și nenorociri!Deci las-o dracu că nu mai are rost să mă prefac. Jegul ăsta nu vine aici. E în bloc, dar nu aici. Arfi urcat până acum și dacă era în scaun cu rotile.În loc să mă bucur că am scăpat de el, zici că mi-e ciudă. Acum chinuie pe alta. -Fă-mă să te doresc! Fă-ma! Futu-ți gâtul mă-tii! Cu dorințele tale de nebun!Am închis televizorul și m-am ridicat de pe canapea. M-am îmbrăcat de stradă și am ieșit să mă

plimb. Turbam în casă. Începea să se întunece devreme, dar bulevardul era plin ochi. Oameniipăreau fericiți și gălăgioși…sau poate așa îmi păreau mie pentru că nu-i mai văzusem de mult.M-am oprit chiar la parterul magazinului Unirea, la o cafenea. Mă uitam pe geam la doamnelecare ieșeau de la metrou: cum mergeau ele grăbite, cu câte o sacoșă în mână, ca să ajungă mairepede acasă, la copii. Ce frumoase sunt mamele, m-am gândit. Sunt de neclintit în drumul lor, îngraba lor, în alergătura eternă pentru copii. Să-i facă mari, să-i știe bine. Atunci mi-au datlacrimile…plângeam după ceva ce simțeam că eu nu voi avea niciodată. Ce-i, mă, Deea? Aiînnebunit de tot. Vrei copii acum… Nu vezi dracu că ai luat-o pe cărări? Când m-am întors acasă, nu mai avea mașina acolo. O fi scos-o și p-asta la masă…Dă-l dracu!Mi-am pus un film și am adormit cu veioza aprinsă. A doua zi, n-am ieșit din casă. Am făcut curat, cu toate că era curat, am mai făcut mâncare, cutoate că aveam mâncare…și am stat pe la geam. N-a venit deloc. Nu i-am văzut mașina deloc.Lasă, mai bine. Cât dracu să futa și el? Mai ia o pauză.

A treia zi, eram deja un butoi cu pulbere. Nu știu de ce, pur și simplu, așa m-am trezit.

Pe la treisprezece, am auzit cheia în ușă. Mi-a stat inima. Vine, futu-l în gură! Am întors capulspre ușă. Intra George și, în spatele lui, mai vedeam pe cineva. Era el. Îmbrăcat sport, venea probabil de la antrenament…ori se ducea, nu știu…Dar mi se părea că nu-l văzusem desăptămâni. -Ce mai faci tu, Deea? M-a întrebat clasic, cu acel zâmbet nesimțit în colțul gurii.Nu i-am răspuns. I-aș fi smuls părul din cap. -M-am întâlnit, pe scară, cu George care venea la tine. Te rog să-i spui dacă mai ai nevoie deceva, dacă vrei să mergi cu el, să-ți cumperi ceva!Mă lipisem de aragaz. -N-am nevoie de nimic! I-am zis pe un ton grețos.I s-a schimbat privirea. Îi plăceau nervii mei, îi hrăneau orgoliul, vedeam cu ochiul liber. -Ok, atunci. Te las. Mă duc, că mai am treabă.S-a întors, să plece. M-am uitat repede în jur să văd dacă am vreun pahar, să arunc după el.Nimic. Atunci când ai nevoie, nu ai niciun pahar lângă tine. -Dă-i drumul de-aici!Prost, Deea! Prost! Cum ai putut să zici așa ceva? Acum îi va fi evident boului că vrei să stea. S-aîntors cu întreg chipul luminat. -Te deranjează că plec, Deea?M-am adunat, atunci, pe loc. -Nu, deloc. O să rămân cu George.M-am dus spre George de parcă ar fi intrat un diavol în mine, care acționa fără acordul meu. I-am luat una dintre mâini și i-am așezat-o pe sânii mei. -Geroge, tu vrei să rămâi?Am văzut cum i se scurge toată roșeața din obraji. Parcă i-as fi dat cu un par în cap. S-a uitatdisperat spre Edi ca să înțeleagă ce trebuie să facă. Edi s-a întors în living și și-a tras un scaun.Era clar, îl intriga situația. George stătea, însă, nemișcat. Nici măcar acordul lui Edi nu-l putea debloca. Atunci mi-amlipit nasul de gâtul lui, apăsându-i mâna pe sâni.

-Rămâi, George…? Zi-mi că da…Am început să-l sărut ușor pe gât, în timp ce-i plimbam mâna pe sâni, apoi în jos, spre talie…Erapierdut, bietul George. Pierdut.L-am sărutat pe gura și i-am așezat mâna între picioarele mele. A început să-mi răspundă... Îlsimțeam cum tremură în timp ce mă săruta înapoi…Mâna lui începea să cunoască drumul, știace are de făcut…M-a ridicat și m-a așezat pe spătarul canapelei…Lucrurile se desfășurau cu oviteză uimitoare, parcă eram posedați… Atunci s-a întâmplat lucrul pe care îl așteptam. Am simțit mâna lui Edi în păr. Era sălbaticgestul lui, dar parcă îmi potolea inima. -Îți mulțumesc, George! I-a zis. Iart-o pe Deea, așa e ea, mai impulsivă! M-a împins în dormitor și a închis ușa în urma noastră. Mă privea exact ca un sălbatic,reușisem să scot un animal din el. -Jegule! Lașule! Fricosule infect! Te agăți de cele mai tâmpite pretexte pentru că ți-e frică săiubești! Ți-e frică, recunoaște, dobitocule!Începusem să urlu, dar nu mai avea rost. Nicio înjurătură de-a mea nu l-ar mai fi putut opri. Numă dezbrăca, aveam senzația că mi le rupea…Și nu făcea dragoste cu mine, era un act dedisperare pentru a-și recâștiga supremația…Eram o pradă sigură în sălbăticia lui, trasă, zgâriată,învinețită în strânsoare… -Edi, Edi…prostule!

I-am zis atunci când m-a strâns cel mai rău.Dar nu mai conta ce-i ziceam. Pentru că și eu îl strângeam la fel de tare.

*******************************************************************

Când s-a terminat cel mai dement dintre vise, Edi s-a ridicat din pat și și-a tras pantalonii. Euam rămas acolo, să-l privesc cum se îmbracă, fără să se uite vreo clipă la mine. Îl simțeam pestetot…gândul că în cinci minute pleacă și iar n-o să mai știu când vine, ce face, mă înnebunea. -Edi, tu ce simți? L-am întrebat încet ca să nu-și dea seama că îmi tremură vocea.Câteva secunde a tăcut, cu spatele la mine. Apoi s-a întors cu tot cu zâmbet. Deja știam…iar seînchisese și nu mai puteam ajunge la el. -E pe simțite aici, Deea? Și io, ca prostu’, credeam că e pe bani!Era ok. Cumva învățasem să încasez loviturile și să rămân cu aer în plămâni. Nu mă mai puteapune la pământ. Și, culmea, nici nu voiam să cedez. Trebuia să știu. -Asta-i tot, Edi? Asta-i tot ce simți tu? Că achiți o notă de plată? L-am întrebat ceva mai tare,dar tot cu vocea gâtuită.A început să râdă. Părea natural. Învățase s-o joace bine. -Mă, Deea, ce drăguță ești tu. Și sensibilă! Cred că ți-ai greșit totuși vocația… -Da. Posibil. Dar e ok, pentru că tu ai grijă să-mi amintești, în fiecare zi, că sunt doar oprostituată.N-a mai zis nimic. Se îndrepta spre ușă, voia să plece. Când a pus mâna pe clanță, i-am ziscalmă:

-Auzi, mă, Edi! Vrei să-ți zic ceva? Așa prostituată cum sunt eu, sunt de o sută de ori maiasumată și mai corectă ca tine. Eu măcar zic din capul locului: vrei să-ți sug pula? Te costă atât!Tu și restul oamenilor ca tine sunteți de o sută de ori mai mincinoși. Voi creați iluzia unor trăiri,vă închipuiți situații, vă faceți filme și îi trageți și pe alții după voi. Voi vă mințiți și vă vindețisufletul pe bucăți! Asta faceți!Spre final, începusem să țip, nu mă mai puteam controla. -Tu, spre exemplu, Edi, trăiești cea mai de căcat viață din câte am văzut. Ești un hoinar, unfugar, tu fugi de tot ce ai putea să simți și ți-ai găsit explicația asta aberantă: io caut experiențe,domne! Hai sictir, mă, cu experiențele tale! Mincinosule!Am vrut să mă opresc din țipat dar faptul că el nu ieșise încă pe ușă m-a făcut să-i mai zic ceva: -Și, de-acum încolo, nu mai vii când ți se scoală ție! Mă suni înainte, animalule! Că nu-splătită să stau cu cracii desfăcuți, pe canapea, că poate vine Edi să mă fută. Ai auzit? Dacă îțiconvine- bine, dacă nu, zi-mi și îmi fac în seara asta bagajul. Atunci a ieșit. După zece secunde, am auzit și ușa de la intrare. Ducă-se. Nu, n-o să plâng. Numerită. Ăsta nu merită nicio lacrimă, nu merită nimic.M-am prăbușit înapoi în pat, cu ochii in tavan. Nu mai știu cât am stat așa. Telefonul… suna.M-am uitat către noptieră și am simțit că e rău. Îmi amintesc exact sentimentul. Pur și simplu,știam. -Da, mama. -Pe unde ești, Andreea? M-a întrebat mama arțăgoasă. Hai la spital, la tac-tău, că nu-i binedeloc! -Tata e la spital…? Mi se stingea vocea. Nici măcar nu știu de ce. Dar parcă nu mai puteamvorbi. -L-am adus azi-noapte, am chemat salvarea. Dar e tot mai rău! Zice medicul că a reacționatrău la citostatice, vomită…e rău de tot! -Mama, ai bani, da? Dă-le bani! Nu te uita, dă în stanga și în dreapta, să se ocupe, să-i dea totce trebuie! Acum vin și-ți aduc alți bani! -Andreea, tu nu înțelegi?! Mama a țipat așa tare că mi-a stat inima. Nu-i vorba de bani…le-amdat bani, i-am săturat de bani! Începuse să plângă în hohote. Atunci mi-am dat seama că nu semai poate face nimic. Dacă mama, care se obișnuise după o viață de chin să nu mai reacționezela nimic, plângea acum în hohote, era clar. Tata murea.

AL OPTSPREZECELEA CAPITOL

-Vin acum, mama. I-am zis calmă și am închis telefonul. Mi-am făcut duș și m-am îmbrăcat precum un robot. Nu simțeam nimic, de parcă cinevaapăsase un buton și mi-a oprit toate emoțiile, tot ce aș fi putut să simt. Am chemat un taxi și i-am zis spitalul. Nu-mi puteam da seama dacă era cald sau frig, la felcum nu-mi puteam da seama de problemele oamenilor pe lângă care treceam pe holurilespitalului. Parcă nu eram acolo, cu ei, parcă eram o hologramă care nu ar fi putut stabili nicio

legătură reală cu lumea exterioară.Mama era în capătul scărilor pe care le urcam, albă la față. Doar ochii îi erau roșii, de la plâns. -Sărut-mâna, mama! Unde-i Cristi? Frate-miu era prima mea grijă. -A fost de dimineață. L-am trimis la școală.Părea împietrită mama. Nu se uita la mine și nu se uita la nimic, de fapt. Privea în gol. -Ce-au zis medicii? Am întrebat-o cu teamă.Mama și-a dus batista la nas, să și-l sufle, dar tot fără să mă privească. -Are multe el. Și cu ficatu’, și la stomac, și cu plămânii. D-aia au și amânat să-l opereze. Căpoate rămâne pe masă. Da’ uite că și așa, tot pe masă rămâne.I se umpluseră ochii de lacrimi iar. -Ne-a chinuit mult ăsta pe noi. Și-acum îl ia Dumnezeu, nu-l mai lasă!A început să plângă în hohote și, pentru prima oară în viața mea, am luat-o în brațe fără să măcheme. -Așa a fost…așa a fost viața noastră! O auzeam printre hohote de plâns. La ea în brațe, parcăîncepeam să revin la viață. M-au încolțit deodată zeci de gânduri: banii…nu l-au ajutat cu nimic…Tata…Tatăl meu pe carel-am urât toată copilăria. Tata care îmi făcea inima să se oprească de spaimă când îl vedeam căintră beat pe poartă…Tatăl meu îmi rupea acum sufletul în bucăți. El, atât de singur în tristețealui…El, veșnic nemulțumit, veșnic beat, veșnic neînțeles. El a trăit singur, noi am trăit singuri. Șiacum pleca tot așa cum a trăit…bolnav sufletește, chinuit… Dar nu singur! Abia atunci amînceput să plâng, strângând-o mai tare în brațe pe mama. Parcă mi-a venit în ochi chipul luiatunci când i-am dat puloverul. Cum a început să plângă fără să spună un cuvânt…Cum seobișnuise să trăiască orice emoție, orice gând, în singurătatea lui… Am așezat-o pe mama pe un scaun și am intrat la el. Era conștient. Plin de tuburi, de perfuziiși fire, dar conștient. Când m-a văzut, i-au dat lacrimile. M-am așezat pe marginea patului și l-am luat de mână. -Voiam să știi că te iubim, tata!I-am lipit mâna de obrazul meu și am plâns amândoi. Așa ne-am împăcat noi pentrutotdeauna. Înainte să ies, m-am mai oprit o dată în ușă, să-l privesc. -Să ne revedem cu bine, tata! I-am zis încet, fără să mă audă. A murit în aceeași noapte și, într-un fel, a fost mai bine pentru că nu s-a mai chinuit. Ca oironie a sorții, a murit în brațe la mama. A fost crucea lor până la final.Dupa înmormântare și pomană, mama mi-a întins un plic cu bani. -Ia, mamă. Vezi că au rămas o grămadă. N-ai ce face cu banii în viață, mamă. Tot ce vreaDumnezeu facem…

Am stat o săptămână cu mama. Nu i-am zis lui Edi ce s-a întâmplat, i-am zis doar că mama arenevoie de mine câteva zile. I-am trimis un mesaj sec și mi-a răspuns la fel de sec: ”ok.” Nu credcă se gândea că plec de tot, nu putea fi atât de simplu pentru noi. Nimic nu putea fi simplupentru noi. După o săptămână, m-am întors în colivia mea de aur, de pe bulevardul Unirii. I-am trimismesaj: “Sunt aici.” Până și mesajul asta trăda felul în care îmi răsturnase lumea, îmi amestecaseemoțiile, trăda felul în care mă gândeam la el. Aș fi putut formula în orice alt fel…și, totuși, i-am

zis : ”Sunt aici…” Nu mi-a răspuns. Au trecut o oră, două, trei. M-am odihnit un pic pentru că, la mama, nuapucasem să dorm în nicio noapte bine, apoi am intrat la duș. Ieșeam cu un prosop pe mine șiunul în cap, când am auzit cheia în ușă. A venit. N-a mai putut sta, a venit. Așa m-am dus înliving, cum eram. Nu aveam nici timp, nici chef să mai fabric strategii. Îmi era prea dor… În secunda următoare, mi s-au înmuiat picioarele. O blondă cu silicoane, picioare lungi și rujroz a intrat pe ușă râzând. Edi era în spatele ei. Eu n-am schițat nimic, niciun gest, nimic. Eramprea șocată. Ce naiba se întâmpla? -Deea, bine ai revenit, draga mea! Mi-a spus în timp ce intra hotărât în living. Ea e Sonia,faceți cunoștință!Blonda, care aducea mai degraba a iapă decât a femeie, s-a oprit în fața mea, cu sânii ei umflațicu pompa, și mi-a întins, prietenoasă, mâna. Am lăsat-o cu ea întinsa. Nu mai aveam chef deglumele lui, de “nebunia” lui care era pe punctul de a mă baga, și pe mine, la balamuc. -Edi, care-i treaba, că nu înțeleg…Ce surpriză mai e și asta?El s-a uitat zâmbind la Sonia. -Ia loc, Sonia, simte-te ca acasă. Ce vrei să bei? -Nimic deocamdată, mulțumesc! I-a zâmbit ea în timp ce se așeza pe canapea cu ochii la el.Poate mai încolo…Mi se părea că fac parte dintr-un film prost. Cum adică “poate mai încolo”? Cum adică? Cedracu căuta aici în primul rând? -Deea, bei ceva?M-a întrebat el de parcă nu băga de seamă nervozitatea mea. I-am răspuns calmă. -Nu vreau să beau nimic, Edi. Vreau să-mi explici ce se întâmplă…A pus pe masă paharul în care își turna whisky și a venit spre mine. S-a aplecat și m-a pupat pegât fără să mă atingă cu nicio mână. -Esti cam încordată, nu? Nu vrei să încerci să te relaxezi?Nu i-am răspuns. Mă uitam fix în ochii lui. A lăsat capul în jos și s-a așezat pe canapea, lângăSonia care râdea continuu, de ziceai că-i drogată. I-a dat la o parte părul de pe un umăr și aînceput s-o sărute pe gât…Sonia a chicotit ceva și s-a întors cu totul spre el. Îi spunea ceva laureche, dar nu puteam auzi. Apoi ea a pufnit în râs cu totul și s-a urcat pe el. Edi a sărutat-o șis-a uitat spre mine care rămăsesem împietrită. -Mi-ar plăcea să vă împrieteniți, Deea. Dacă ne înțelegem bine și lucrurile decurg așa cum artrebui, Sonia va veni des în vizită. Nu, Sonia? Vezi ce bine arată Deea în prosop? Ea s-a uitat la mine apoi s-a aplecat și l-a sărutat iar. Era evident că nu erau la primaexperiență de genul asta. Și mai evident decât orice era motivul pentru care o adusese. Prima oară, m-am gândit să iau paharul de whisky de pe masă și să-l arunc pe el și pe capralui. Apoi mi-am dat seama că nu merită. Că până și ăsta ar fi un gest. Iar el nu-l merita nici peăsta. Un singur lucru puteam face. Să plec. Ăsta era singurul lucru care mă putea salva pe vecide Edi care, în disperarea de a nu-și recunoaște sentimentele, ar fi continuat să mă pună însituații tot mai rele. Tot mai mincinoase. M-am întors pe călcâie, fără să le zic absolut nimic, și m-am dus în dormitor. Mi-am tras pemine o pereche de blugi și o bluză, am deschis geamantanul și am început să îndes în el haineleexact așa cum le smulgeam de pe umerașe. În cincisprezece minute, eram gata.

Am ridicat geamantanul și cele două genți cu care venisem și le-am târât până în living.Blonda se făcea comodă, Edi îi turna ceva în pahar. Țin minte expresia lui atunci când m-a văzutcu bagajele. A înghețat, pur și simplu. Cred că era ultimul lucru la care se gândea. M-a măsuratdin cap până în picioare și, la final, mi-a zis: -Pe bune? Demisionezi? Am pus cheile pe masa, în fața lui, fără să-l privesc. Nu mai puteam sta să-mi chem taxi.Singura varianta era să plec cu ele. Orice variantă era mai bună decât să mai stau acolo. Măîndreptam spre ușă când l-am auzit iar. Avea vocea schimbată, îmi dădeam seama că e șocat,dar prea orgolios ca să mă oprească. -Deea, sper că n-ai lăsat, cum ai tu prostul obicei, niște fluturi în stomac să-ți blocheze cardul.Rămâi cu dragostea, Deea, nu ți-o ia nimeni, doar lasă-mă să ți-o plătesc. Cash sau card. Cumpreferi…M-am întors spre el și i-am zâmbit. -Lasă-mă pe mine să rămân cu dragostea, Edi, și fii tu fericit cu banii! Dar FII fericit, nu tepreface!Și am ieșit. Abia când am ajuns în stradă am început să plâng…Eram goală, goală pe dinăuntru… Am oprit primul taxi. -Unde mergeți? M-a întrebat.M-am blocat. Unde merg? Ce fac? Pe unde o apuc? -La club, în Giulești.Așa m-am dus, cu bagajele dupa mine. Nu mă deranja că-i dau satisfacția asta lui John. Speramdoar să-l găsesc acolo. L-am sunat când eram în fața clubului. Mi-a răspuns imediat. -John, ești aici? Poți veni până afară, te rog?În trei minute, ieșea pe ușă. -Eeee, nu-mi da vestea! Mi-a zis în glumă când m-a văzut cu bagajale după mine, a nimănui.Am început să plâng când l-am văzut. Cea mai mare ironie dintre toate? A avut dreptate. Erasingurul meu prieten.

-Nu plânge, mă, nebuno! Asta-i viața, ce vrei! Le mai încasezi din neatenție! N-ai vrut să măasculți, tu Batman, Batman, aia e! Hai, gata, dă-ți-l dracu’ de nebun!

Am intrat și ne-am așezat la o masă. I-am zis tot ce aveam pe suflet, exact ca unui prieten. -John, vreau înapoi la club, dar nu…nu dansatoare… Vreau pe sală, chelnăriță sau la bar, saula bucătărie, să spăl vase sau unde vrei tu… Dar nu mai vreau asta. Acum nici nu mai am nevoiede așa mulți bani…tata nu mai e, Dumnezeu să-l odihnească! Am nevoie de niște bani ca să neputem întreține…John mă asculta fără să zică nimic. Eu încercam să-mi opresc lacrimile, nu voiam să creadă căsunt disperată. Cu toate că eram. -Zi-mi și mie, Deea, te rog…Mi-a răspuns într-un târziu. De ce aș face eu efortul ăsta pentrutine? Sincer acum. După tot ce s-a întâmplat… Eu te-am luat aici ca să facem bani, nu să-ipierdem. Și, până acum, mai mult am pierdut decât am câștigat. Iar ce îmi ceri tu, să te punchelnăriță, pentru mine e egal cu zero. Mie nu-mi va aduce un leu în plus. Deci de ce aș face eutoate astea?

M-am uitat la el printre lacrimi și i-am zis cu toată sinceritatea de care eram capabilă. -Pentru că, John, o să-ți vină să crezi sau nu, dar tu ești tot ce am.A tăcut. Știa că nu-l mint. -Lasă-mă să mă gândesc și ne auzim spre seară! Mi-a zis în timp ce se ridica.Eu mi-am luat bagajele și mă îndreptam spre ușă când m-a strigat iar. “-Deea, să nu uit… Știi cine vine, mă, în fiecare seară pe-aici și le mai aruncă fetelor câte o întrebare de tine?M-am întors spre el fără să înțeleg prea bine ce vrea să spună. Eram buimacă. -Nu. Cine? -Băiatul ăla, mă, Cătălin. Amicul tău din copilărie…Mi-a zis că, în cazul în care te întorci, el vrea să plătească pentru toată noaptea. Ce să-i zic? Că te reprofilezi sau vrei să mai încerci odată? Am crezut că îmi cade geamantanul din mână. M-am întors spre John. -Cum? Cătălin vrea să mă plătească? Așa ți-a spus?John a zâmbit. Nu-l întrecea nimeni la psihologia umană amestecată cu șmecheria de stradă. -Deea, vrea toată noaptea…Presupun că aveți multe să vă povestiți de pe la țară, de cânderați mititei, știu și eu…Zi-mi ce vrei să-i transmit.Eram șocată. Atât de tare îl rănisem, în asemenea hal am dat de pământ cu inima lui, că nu-șidorea decât să se răzbune. În locul plimbărilor noastre prin ploaie și prăjiturilor cu ceai, voia sămă ducă într-un hotel și să mă plătească. Să-mi aducă aminte că eu sunt doar o curvă. Pentrucă, față de el, asta am și fost. L-am lăsat în drum, ca pe un prost, și am plecat cu cel care a oferitprețul corect.Mi-am îndreptat spatele. Îi voi da posibilitatea să se răzbune. Dacă asta îi va vindeca orgoliulrănit, o voi face. -Da, John, merg cu el.John mai avea un pic și râdea cu totul. -Mă gândeam eu… -Dar, John, asta nu schimbă cu nimic ce te-am rugat… E vorba doar de Cătălin aici. Și te mairog ceva…Gata, îl pufnise râsul. Nu mai putea. -Da’ se poate, mă, Deea? Păi nu d-aia sunt aici? Să-ți fac pe plac? Ce și-ar mai dori prințesa?I se luminase chipul. Am început și eu să râd cu lacrimi în ochi. Îmi era drag omul ăsta. -Nu vreau să iei tu banii, John. Lasă-l să mi-i dea mie. Și eu îți aduc partea ta.I-au sclipit ochii. -Ai tu o fentă, am înțeles. Bine, hai!S-a întors cu spatele și mi-a zis fără să mă privească. -Să-mi zici de când vrei să începi pe sală, chelnăriță sau ce-oi mai vrea tu…Am închis ochii. Cumva, eram sigură că n-o să mă lase la greu. E ciudat ce fel de legăturisufletești se pot forma între oameni, uneori, chiar dacă au plecat la drum cu gândul de a facebani. Mă ajuta. Și o făcea, așa cum a zis, doar pentru mine. El nu avea niciun beneficiu, eramconștientă. Avea fete pe sală să-și pună și în cap. -Mulțumesc, John! Am strigat după el. Am mers pe jos până acasă. Parcă mi se luase o piatră de pe inimă, cu John, și mi se așezase,

în loc, una și mai mare… Cătălin. Cum o să dau ochii cu el? Ce o să-i spun?

AL NOUĂSPREZECELEA CAPITOL

-Sărut-mâna, mama! Am zis când am intrat pe ușă. Doar ce plecasem de câteva ore. -Ce faci? Ai venit înapoi? M-a întrebat în timp ce punea cartofii la prăjit. -Da. -Bine. Dacă ieși, să iei și o sticlă de ulei. Am intrat la mine în cameră zâmbind. Poate că și așa se măsoară dragostea într-o familie.Serios. Te văd că ești bine-sănătos și atunci nu se mai opresc la detalii inutile gen: “dar de ce aivenit?” “nu te-ai mai înțeles cu fata?” Și câte și mai câte. Așa, cu mama, știam doar că trebuiesă iau o sticlă de ulei:)M-am așezat pe pat, cu ochii în tavan… Îmi aminteam fragmente, ca niște bucăți de puzzle…Edi,privirea, cât de bine arată, cât e de mincinos! De laș și de nemernic! Ce suflet chinuit, ascuns,într-o fugă continuă de el însuși… Nu, nu mai are rost să mă gândesc nici măcar un minut la el.E pierdut, pierdut pentru totdeauna. M-am așezat în fața oglinzii. Cătălin…Cătălin…Cătălin…Cum o să mă uit în ochii lui? Cum? Mi-a vibrat telefonul. Mesaj de la John.“Ce crezi? Vrea să vă întâlniți în seara asta. De când aștepta să te vadă nebunu’ ăsta:))) stai așa,că îți trimit acum adresa hotelului…Aaa, și zice să te îmbraci ca o curvă. Cică asta e fantezia lui.Unde-i găsești, mă, pe toți demenții ăștia? Îi cauți special?”Deci îmi era clar ca lumina zilei. Strânsese atâta ranchiună, îl rănisem atât de rău…atât de multvisase la momentul răzbunării… Ok, atunci să se răzbune. Am deschis geamantanul. Am scos din el o fustă neagră scurtă, ciorapi cu bandă elastică și untop de dantelă neagră, scurt până în talie, mulat pe sâni.Mi-am făcut duș calmă, cu o mie de gânduri, dar calmă. Ora douăzecișidouă. Atunci ne vedeam.Mi-am uscat părul puțin și l-am umplut cu spumă. Apoi m-am așezat în fața oglinzii și amînceput să mă machiez ca pentru club. Negru la ochi, ruj roșu aprins pe buze. Parfum, Deea. Otonă de parfum. Să te simtă din holul hotelului. Și chiloții cei mai transparenți…ăia, ăia princare se vede. Foarte buni. Și sutienul cu push up. Hai, nu încerca să pari timidă! N-are rost. P-asta chiar l-ai lăsat ca pe fraieri și ai plecat cu ăla care avea mașină mișto. Fii demnă acum șilasă-l să se răzbune. Așa vampă cum eram, am pășit pe vârfuri, pe hol, cât să mă asigur ca mama nu e prinpreajma. Drum liber! Hai, taxi! Când am ajuns în fața hotelului, a început să-mi bată inima rău, rău de tot! Nu-l uitasem! Nuam mai avut așa emoții în viața mea! A vibrat telefonul și eu am sărit ca arsă. Mesaj de la Johncu numărul camerei.“Poate vă împăcați, totuși, și mă scutiți să fac pe prostu’ între voi. Zic și eu…”Am zâmbit, am plătit taxiul și am ieșit. Era frig afară, am simțit de cum am coborât din taxi. Am

strâns pe mine geaca scurtă, din piele roșie. Când am intrat pe ușa rotativă, ieșea un domn bine, la patru ace. S-a uitat lung dupa mine…:)Probabil că imaginea mea i se părea cel puțin…surprinzătoare.. Dar nu-mi păsa. Mai aveam atâtde puțin.Liftul, etajul șase, aici. Am lăsat capul în jos. Îmi era teamă să bat la ușă. Deea, ce dracu ai? N-osă fugi ca o lașă! Sau o să fugi? Dar asta e ceva ce ar face Edi, nu tu. Tu ți-ai asumat tot ce aifăcut, absolut tot. Te uiți în ochii lui! Asta faci. Sunt momente d-astea în viață. Momente încare ridici dracu’ capul din pământ. Am bătut. Repede, scurt, într-o secundă. Niciun răspuns. Am bătut iar. S-a deschis ușa și amghicit, în spatele ei, o siluetă care s-a îndepărtat. Am intrat cu pași nesiguri…În cameră nu eranicio lumină aprinsă, vedeam doar luminile orașului care creau reflexii și umbre. Lângăfereastra mare, în colț, mai mult intuiam silueta unui bărbat care se uita afară. Dar, cumva,chiar și în întuneric, îi recunoșteam părul, profilul, poziția corpului.Mi-am lăsat geanta pe un scaun și m-am apropiat de el. Cătălin…S-a întors spre mine. Mă tăia privirea lui. -Trebuia să încerc de la început așa. Era mai simplu. Mi-a zis cu o voce pe care nu i-o știam. -Așa cum, Cătălin? -Cu bani.I-am răspuns rece. -Pune-i pe masă.S-a uitat spre mine ca și cum m-ar fi recunoscut. Cătălin nu era ca Edi. Lui îi vedeam în ochi totsufletul. Era rănit, înșelat, furios, dar îndrăgostit. Pentru el nu puteam fi niciodata Deeaprostituata. Pentru el eram, pentru totdeauna, Deea din ziua în care am împlinit șaisprezece ani.A dus mâna spre buzunar fără să mă privească. Dintr-un pas, am fost lângă el. Am pus manapeste mâna lui, deasupra buzunarului. -Te rog, nu face asta. Vreau doar să faci dragoste cu mine! -Nu pot să fac dragoste cu tine! Nu știu cine esti! Mi-a răspuns cu același ton. La suprafață,avea același ton. Doar că eu îi simțeam emoția. -Sunt eu, Deea! Sunt Deea!Aveam ochii în lacrimi…și părea disperată vocea mea fără să-mi dau seama de ce. -Care Deea? Care Deea, te-am întrebat? Deea care a fugit, într-o zi, la prânz, cu unul care aveamai mulți bani?” țipa la mine. Nu-mi venea să cred. Ce durere a ținut ascunsă! Câtă furie serevărsa acum în cuvintele lui!Am început să plâng. Nu-mi mai puteam controla lacrimile. -Cătălin, iartă-mă! Iartă-mă! Am întins mâinile și m-am prins de gâtul lui. Atunci m-a împins atât de tare că m-a aruncat lapământ. Ori, în cădere, m-am împiedicat de unul dintre tocuri, nu-mi pot da seama. Dar știu căm-am trezit pe covor, plângând în hohote. Îl vedeam printre lacrimi. Îl durea inima și pe el.Pentru tot ce-a fost, pentru că m-a împins, pentru că am omorât dragostea noastră. -Cătălin…iartă-mă! Am strigat la el, de-acolo, de jos. M-a prins cu amândouă mâinile și m-a tras spre el. M-am agățat de gâtul lui. Acum nu m-amai împins, acum și-a lipit buzele de-ale mele. Îi simțeam limba, îi simțeam respirația, îisimțeam durerea, disperarea, dorința, mă pierdeam în îmbrățișarea lui. Mâinile lui alunecau pe

spatele meu, erau fierbinți…mă căutau…Mi-a ridicat topul, mi-a atins sânii…Mi-am arcuitspatele…Mă electrocuta atingerea lui…Nu mi-a mai desfăcut sutienul…Am rămas așa, în timp cemâna lui a coborât sub fustă, sub chiloții transparenti. Ahhhh! L-am tras spre pat. Nimic nu nemai putea despărți. Nimeni și nimic. I-am deschis pantalonii și i-am tras în jos. Era peste mine, îl simțeam, mă topeam subatingerea lui, sub greutatea care mă sufoca. Mi-am lipit gura de una dintre urechile lui. Voiamsă mă audă. Să mă simtă. Să știe că sunt a lui.Când mi-a desfăcut picioarele, a întins mâna după cutia de prezervative aruncată pe pat. -Cătălin, nu! Fără. Nu mă interesează nimic. Vreau să fim unul… S-a uitat în ochii mei. Era atât de aproape încât îi vedeam pupilele. Era atâta dragoste înprivirea lui că nu avem nicio îndoială…ne aparțineam…ne-am rătăcit, dar acum ne regăsisem…Atunci a intrat. Mi-am îndoit genunchii pentru că voiam să-l simt cu totul. -Cătălin!L-am strigat fără să-mi răspundă. Îmi curgea prin vene…era una cu mine. -Iartă-mă, Cătălin! Îi spuneam cu gura lipită de urechea lui. Iartă-mă!Iar el mă strângea așa rău că mă dureau brațele…mă învinețea… -Cătălin…L-am apucat cu amândouă mâinile și l-am tras mai aproape, ca și cum s-ar fi putut mai aproape.Mă apucase de păr și își îngropase fața în gâtul meu. -Uită-te în ochii mei, Cătălin! M-a ascultat. Felul în care ne uitam unul la celălalt, felul în care ne simțeam bătăile inimii, deparcă erau amândouă în același piept. Cum îi simțeam dragostea… sufocantă, copleșitoare….M-am ridicat peste el și mi-am lăsat capul pe spate…. m-am pierdut în legătura dintre noi…totuniversul eram noi…și alea cincisprezece secunde în care mă înălțam, făceau cât tot universul… Apoi ne-am prăbușit, unul peste altul, tot lipiți, mai îndrăgostiți. Fără să ne mișcăm de teamăcă am putea strica ceva.Cătălin nu se ridica, nu pleca, nu ne despărțeam. Eram tot acolo, tot sarutându-ne, tot pierduțiîn nebunia noastră. -Vreau să te simt iar, Cătălin! Și a fost iar. Și iar. -N-a murit dragostea noastră, Cătălin!” I-am zis, la final, în timp ce-l strângeam în brațe. Am stat îmbrățișați minute în șir, doar ca să știm că, în lumea asta mare, existăm doar noidoi. Apoi s-a ridicat și s-a așezat la marginea patului.M-a lovit un plâns egal cu exaltarea pe care am simțit-o în brațele lui. -Să nu pleci! Te rog, nu vreau să pleci!S-a ridicat și s-a dus spre fereastră. -De ce ai făcut asta, Deea?Nu i-am răspuns. Plângeam fără să-i pot da un răspuns. -L-ai iubit? M-a întrebat tare.M-am uitat la el disperată. Nu voiam să plece, dar nu-i puteam răspunde. A venit spre pat, fărăsă-și ia ochii de la mine. -L-ai iubit? Cu cât țipa mai tare, cu atât plângeam mai tare. Răspunde-mi! -Cătălin, nu știu…nu știu…am crezut că da…

M-a privit de parcă aș fi aruncat pe el tot ce putea fi mai rău în lume. Apoi a început să seîmbrace. -Nu pleca, te rog…Îl chemam fără să-l pot opri. Pleca. -Cătălin!Era prea târziu. Ieșise. M-am ridicat și am început să-mi adun hainele de pe jos. M-am îmbrăcatși mi-am strâns părul. Trebuie să mă liniștesc, o să găsesc o variantă să-l aduc înapoi. Măiubește, am simțit, am văzut. Mă iubește…Am ieșit din camera de hotel amețită și am coborâtpe scări. Nu știu de ce. Simțeam nevoia să mă mișc încontinuu, nu mă puteam opri la lift. Am ieșit afară, în frig, și m-am uitat după un taxi. Prima oară, am crezut că nu văd bine. M-amuitat iar și iar. Nu avea rost să mă mai chinuiesc, era clar. Era mașina lui. Mașina lui Edi. Măaștepta în parcare.

CAPITOLUL DOUĂZECI

Într-o clipă, am înlemnit. De ce venise? De unde știa unde sunt? Ce folos, ce rost mai auîntrebările astea? Pur și simplu, nu mai contează…Trebuie să plec repede, nu mai vreau să-lvăd.Am început să merg repede către taxiurile pe care le vedeam oprite la câțiva metri distanță.-Taxi! I-am făcut semn. Nimic. A trecut. Am grăbit pasul fără să mă uit în spate, dar știam căvine. Îl simțeam.-Deea!Mergi, Deea! Mergi! Ce dracu’! Când ai nevoie să te miști repede, parcă nu mai ajungi odată!-Deea!Nu mai aveam cum să înaintez, m-a prins de cot. M-am întors spre el.-Ce vrei?Era schimbat…Mi se părea marcat, afectat de tot ce ni se întâmplă. Doar că nu mă mai interesa,nu mai voiam să știu.-Ce repede ți-ai revenit cu dragostea, nu? M-a întrebat ironic.Am zâmbit. De parcă cineva îmi injectase brusc o doză imensă de calm.-Așa sunt curvele, Edi. Tu nu știi?Mi-a dat drumul la mână. Se uita la mine fără mască. Îi vedeam ochii limpede, ca în momenteleîn care făceam dragoste. Singurele în care puteam ajunge la el…-Vreau să te întorci. Mi-a zis calm, dar hotărât.Nu mai aveam nicio furie. Simțeam doar regret…cum trecuse șansa asta pe lângă noi…Sunt atâtde puține momente în viață în care găsești, în altcineva, vibrația ta… Și te uiți în adâncul ființei luica într-o oglindă…Așa închizi cercul.Doar așa.Dar el nu a înțeles, nu a vrut, s-a temut, s-a ascuns, a fugit de mine dar, mai ales, de el. Oricum,nu mai conta.

-Nu mă întorc, Edi. I-am zis cald…Mi se părea atât de trist totul…nu puteam fi nervoasă, rea,nicicum. Pentru că, în final, adevărul era unul singur. Edi mergea pe drumul lui, iar eu pe-al meu.-Nu mai încerca să pari altcineva, Deea. Nu-mi da lecții de moralitate, te rog frumos! Amândoiștim cine ești… nu ca profesie, asta oricum nu mă interesează. Mă refer strict la tine, capersoană. Nu ești cu nimic mai bună decât mine. Drept dovadă, uite unde ne aflăm. Sau ți separe că asta e vreo lojă, la operă? Suntem în parcarea unui hotel, Deea. Eu cred că e unul dintrelocurile tale preferate. Și știi ce? Nu mă deranjează asta. Așa suntem noi, trăim altfel decâtrestul lumii…D-asta și trebuie să rămânem împreună. Nu înțeleg de ce vrei tu să complicilucrurile, să găsești sens, să încadrezi relația noastră…Mi-au dat lacrimile. Nu înțelesese nimic. Sau înțelesese, dar încerca, în continuare, să găseascăo cale de mijloc. O cale prin care să mă aducă înapoi, dar fără să se predea în brațele mele. Amvrut să-i răspund, dar m-am oprit. Ce să-i mai explic? De ce?-O să plec acum, ok? Te rog, fii bărbat, așa cum vrei să te vezi în oglindă, și lasă-mă să o fac. Numai căuta pretexte, explicații, momente sau mai știu eu ce. Asta a fost lecția noastră de viață,Edi. Atâta tot.O secundă l-am mai privit, apoi m-am întors și am plecat. Nu știu dacă a mai rămas acolo, să măprivească, nu am mai vrut să știu. Atunci când ai niște trăiri atât de puternice cum am avut noi,nu poți găsi o variantă de final liniștitoare.Pur și simplu, nu ai cum. D-asta nici nu voiam s-o caut. Ieșeam din ea ca dintr-o furtună,conștientă că pot vedea soarele doar dacă mă îndepărtez mult, mult. Asta am făcut eu atunci.M-am dus acasă, m-am schimbat, am luat bani din plicul tuturor chinurilor și m-am dus la club,să-i dau lui John.-John, încep de mâine, ok? I-am zis.El a zâmbit. Cred că mă înțelegea mai bine decât am crezut eu.Fetele au fost șocate, a doua zi, când au văzut că-mi iau tricoul de chelnăriță și fusta neagră,până la genunchi. S-au uitat nedumerite spre John.-Asta a înnebunit de tot?El a râs.-Mai vedeți-vă și voi de ale voastre, cațelor!Eu m-am apucat de muncă. Aveam ture de zi, ture de noapte. Nu conta. Parcă eram pe baterii.Ziceai că îmi dădeam examenul pentru cea mai importantă profesie a lumii: chelnăriță:) Lezâmbeam tuturor, mă mișcam cel mai repede dintre toate și, dacă îmi rămânea timp, ajutam șila bucătărie. Să nu râdeți! Cred că așa voiam să-i demonstrez lui Cătălin că m-am schimbat, căîncep o altă viață. Că sunt un alt om și nu mai trebuie să se teamă niciodată că o să dispar cualtcineva doar pentru că are bani mai mulți. El nu m-a mai căutat. Nu m-a sunat, nu mi-a trimisniciun mesaj și cu toate că, în inima mea, îl așteptam în fiecare seară, n-a mai venit la club nicimăcar o dată.Știam că se gândește la mine în fiecare clipă, așa cum mă gândeam și eu la el. Doar că nevindecam așa, în tăcere, de furie, de suferința aceea cumplită. Eram sigură că atunci când inimalui se va lipi la loc, mă va căuta. Va veni la club, va ști că sunt cel mai disciplinat “model” dechelnăriță, va ști că nu-mi mai doresc nimic, nimic, decât să ne plimbăm prin ploaie. Simțea că îlaștept, eram convinsă. Și nu voiam să-l presez, să strig, să mai plang. Când va veni, eu voi fi aici. Tot în luna aceea, am cumpărat vopsea și am zugrăvit toată casa. Mi-a dat și John niște

băieți, dar i-am ajutat și eu cu frate-miu. Am luat mobilă nouă în bucătărie și, lui frate-miu, unpat mai mare. Măcar să nu-i mai cadă pernele pe jos. Cred că a fost prima perioadă, în viațamea, după mult timp, în care m-am simțit aproape…fericită. Pentru că speranța aceea că vaveni, că e doar o chestiune de săptămâni, poate de zile, îmi dădea o forță de care habar n-aveam, nici măcar nu am bănuit că e acolo. Când s-a terminat luna, m-am uitat în calendar. Cred că, în adâncul inimii mele, știam, doarcă nu puteam aduce la suprafață. Dar știam…Pentru că astfel de momente, în care îi zici dinsenin unui bărbat: “vreau fără prezervativ” cu toate că tu nu ai mai spus asta VREODATĂ, în viațata, nu sunt întâmplătoare. De ce i-am spus atunci asta? Pentru că am vrut să știe, inclusiv prinasta, că noi suntem diferiți, că noi nu suntem nimic din tot ce am trăit eu. Am vrut să știe că noisuntem dragostea. Eram în fața ferestrei din bucătărie când mi-am dat seama. Din instinct, mi-am lipit manade abdomen și m-am așezat pe scaun. -Cătălin… Am zâmbit printre lacrimi.Putea fi adevărat? Putea fi reală minunea asta pe care o trăiam? Înseamna că Dumnezeu m-aiertat dacă vreodată am făcut vreun rău. EL, când trimite o astfel de minune peste tine, o face casă-ți schimbe viața, să te înalțe. Și dacă a făcut asta cu mine, înseamnă că tot ce simt eu acum ecorect. Viața mea va fi, pur și simplu, ALTA.M-am uitat la ceas. Ora paisprezece. Vineri. Nu mai stau, mă duc acum la farmacie. Un singurtest, atât îmi trebuie, ca să fiu sigură.Ora 14.15. Am intrat iar în bucătărie și am apropiat testul de lumina care intra pe fereastră. Ceamai caldă și mai bună lumină pe care am simțit-o vreodată.O linie roșie stralucea în lumina aceea și o a doua, de un roz pal, aducea cu ea o viață. Vețispune că aducea viața puiului meu și e corect. Dar n-o aducea numai pe-a lui. O aducea și pe amea.Am simțit lacrimi fierbinți pe obraji și m-am uitat spre cer. A fost momentul în care m-am simțitrecunoscătoare pentru absolut tot ce am trăit. Tot, fără excepție. Pentru că viața aceea a mea adus aici.M-am așezat iar pe scaun. Trebuie să-i spun. Trebuie să știe. Trebuie să știe ce minune a venitpeste noi. Îmi bătea inima atât de tare, parcă nu mai aveam aer. Nicun mesaj, nimic, îl sundirect.Îmi tremurau mâinile atunci când am luat telefonul. L-am apelat, sună. Deea, adună-te, cenaiba! Mi-a răspuns!-Alo, Cătălin…?A făcut o pauză după ce mi-a auzit vocea. Se bucura, simțeam că se bucura, dar încerca să seascundă, să-și închidă inima.-Da, Deea. Mi-a zis rece, ca și cum aș fi sunat să cer ceva.Mi-am adunat forțele. Nu știe, nu știe, d-asta vorbește așa. Dar când va ști, când va înțelege ceminune ni se întâmplă…-Cătălin, aș vrea să ne vedem…aș vrea să vorbim… Mă copleșiseră emoțiile și m-am oprit. Cândam simțit lacrimi în ochi, mi-am dat seama că trebuie să continuu cu orice risc. Îmi e atât de dorde tine….A tăcut. Atunci am realizat că va calcula tot ce spune, să nu care cumva să pară vulnerabil. Sau

uman.-Deea, nu pot…nu ne puteam vedea acum. Nu simt acum.M-au înțepat ochii…ce ciudat! Ca și cum ar fi fost acide lacrimile mele.-Cătălin, s-a întâmplat ceva…ceva minunat…Continuam. Pur și simplu, nu mă puteam opri. Suntînsărcinată!Tăcere. Se auzeau doar bătăile inimii mele. Apoi el m-a întrebat cel mai rău lucru din lume.-Și? I-ai zis?Câteva secunde, nu am putut reacționa. Ca atunci când te arzi, știi că durerea va fi cumplită, darnu o simți imediat. Sunt câteva secunde, sau poate chiar mai mult, în care aștepți, pur și simplu,durerea. Apoi ea vine și te sugrumă. E exact așa cum o credeai. Cruntă, nemiloasă, te întrebidacă vei putea trece vreodată peste sau vei rămâne, pentru totdeauna, în agonia asta.Am închis telefonul. Era tot ce mai puteam să fac. L-am lăsat acolo, pe masă, în bucătărie, și m-am așezat în pat. Se învârtea toată camera cu mine și îmi țiuiau urechile. Simțeam că mor înacelași timp în care eram conștientă că voi renaște. Pentru că nu mă mai interesa nimic decât săplec departe de locul ăsta și să-mi cresc singură copilul. Minunea mea… Aici nu mai aveam ce face. Îi aveam pe mama și pe frate-miu, dar de ei puteam avea grijă și dela distanță. Voiam să plec, trebuia să plec, ca să fiu sigură că nu o să-l mai văd vreodată. Și că n-o să-și vadă copilul niciodată. Oricât aș fi greșit, orice aș fi făcut, nu meritam asta… Nimeni,nicio femeie nu merită asta.M-am uitat la vopseaua proaspăt uscată pe pereți și la uniforma mea de chelnăriță de careeram atât de mândră…Cu câtă bucurie mi-am schimbat viața, cu câtă bucurie l-am așteptat…câtam încercat…Simțeam hohotele de plâns în piept, dar nu-mi mai curgea nicio lacrimă. Cu atâtmai bine, mi-am zis. Am multe de rezolvat, o să plâng când o să am timp, nu acum. Sau poaten-o să mai plâng deloc.M-am dus la club. Unde altundeva? John era acolo. Când m-a vazut, și-a pus mâinile în cap.-Deea, să fiu al dracu’, când te văd în afara orelor de program, cade cerul pe mine! A venitDeea, e de rău. Ce s-a întâmplat acum, frumoasa mea?Mă și pufnea râsul. Avea și John dreptatea lui. Îi dădeam șoc după șoc. Având în vedere că eradeja pregătit, m-am gândit că nu mai am nevoie de introducere.-John, vreau să plec din țară.La asta, chiar nu se aștepta. S-a schimbat la față.-Ce s-a întâmplat? Ce probleme ai?Am zâmbit.-Sunt însărcinată!L-a pufnit râsul.-Fiu al dracu’!-Și vreau să plec. Am continuat calmă. John știa când e cazul să întrebe și când nu. Le prindeadin zbor.-Unde să pleci? Ai vreo idee? Ți-ai făcut vreun plan?Am dat din umeri.-Habar n-am.S-a uitat după una dintre fete.-Bia, adu-mi și mie un gin, te rog. Bei? Nu bei?

-Nu vreau nimic, John.A luat o gura de gin și s-a uitat la mine.-Am avut o fată aici, Lili. A prins bine de tot. Un bogătaș prost. Cea mai bună combinație:)) stăîntr-un sătuc d-ăsta, pe lângă Londra. Are o casuță modestă cât juma’ de Giulești și o curticicăacolo…cu pădure și pârâu. Mi-a trimis niște poze, am zis că nu-i adevărat. Și aici l-a cunoscut peom. Unul d-ăsta blând de plânge dacă ridici vocea la el. L-a făcut a noastră de-a luat-o denevastă. Are și copil mic acum, s-a scos.L-a pufnit iar râsul.-Numai tu, mă, Deea, nu prinzi nimic. Ce dracu, mă, numai pe lângă, așa…Râdea, într-un fel îl amuza situația. Râdeam și eu. Mă făcea să mă simt mai bine.-John, eu sunt cu dragostea…Poate d-asta…Se uita amuzat la mine.-Ce să faci, mă? Toți le avem pe ale noastre…Tu ești cu dragostea. Aia e. Să vedem cum odescurcăm cu fata asta. O sun azi că și-așa se jelește non-stop că n-are pe nimeni acolo s-oajute cu copilul, că mă-sa-i măritată prin Italia, d-astea. O mai ajuți și tu cu ăla mic, te mai facică tai o floare prin curte…E datoare la mine, am ajutat-o cu niște chestii când l-a combinat p-ăsta. Deci omul e plin de bani, nu vrei să știi. Doar că e urât ca dracu’. Când a venit aici și avăzut fetele sus, pe bar, am crezut că plânge. Stai mă, nu plânge! zic, că-ți dau și ție una. Și uitece frumos s-a legat.Începusem să sper din nou. Putea fi adevărat? Puteam pleca să lucrez în casa acestei fete,departe de tot și de toate?-John, îți mulțumesc!A dat din cap. Nu mai aveam cu ce să-l șochez de-acum.-Stai liniștită. Du-te și fă-ți bagajul că o rezolvăm. A doua zi, m-am dus la ecograf. Chiar la spital acolo, la noi. Era aglomerat, era coridorul plinde femei, fiecare aștepta câte ceva. La un moment dat, m-a strigat o asistentă. Am intrat roșie,toată, de bucurie. Zâmbea și doamna doctor când m-a văzut…Mă știa, mai fusesem la ea.-Așa, cu ce problemă? M-a întrebat.Am zâmbit.-Doamna doctor, nu-i o problemă. Sunt cea mai fericită, de fapt. Sunt însărcinată.-Bravo! Hai la ecograf, să-l și vedem.Era dintr-o bucată doamna doctor. Avem de facut asta și cu asta! Gata, toată lumea fericită. M-am întins pe pat fricoasă, emoționată. A pornit monitorul și mi-a zis:-Acum să te ții! Să vezi ce forță are!N-a apucat să termine fraza că am început să aud “un tropăit” pe care nu-l voi uita vreodată.Era cea mai puternică chemare la viață. “Tropăitul” acela, tot, era o inimă. Pentru că, la final,după toate lucrurile prin care am trecut, după toate pentru care am plâns ori m-am bucurat,am primit cel mai frumos dar dintre toate. Inima. Adică viață. Adică Luca:)Am coborât plângând de emoție și de bucurie. Auzi, mă, el ce luptător! Cum bătea inimioaraaia lui să spargă tot și alta nu!Mergeam spre casă cu gândul doar la el. Îi auzeam în urechi “tropăitul”, îl auzeam peste tot, numai aveam nevoie de nimic altceva. Am început să zăresc poarta și, lângă ea, mașina lui Cătălin. Mă aștepta. Cumva, nici nu eram

surprinsă, parcă am simțit că va veni…Aș fi vrut să fug la el, să-l iau de gât, să-i zic cum “tropăie”bebelușul nostru, să merg cu el să-l asculte. Să vadă minunea cu ochii lui. Dar îmi aminteamîntrebarea. Vocea, tonul. “Și? I-ai zis?” Cătălin, dintre toți oamenii pe care i-am cunoscut înviață, tu ești singurul care speram să vadă direct în sufletul meu. Și nu ai văzut. Tu nu ai văzutnimic. Ești ca ei. Ești ca toți.Am trecut pe lângă mașina ca și cum nu ar fi fost acolo și am pus mâna pe poartă.-Deea! M-a strigat cu o voce tristă, tristă de tot.M-am întors spre el cu o putere pe care n-am mai avut-o vreodată, în viață.-Te rog să nu-ți faci probleme. Am rezolvat. Întreruperile de sarcină nu sunt chiar așa dedureroase cum spune lumea. La mine, a fost chiar ok. Și, în cazul în care te întrebi, nu-midatorezi nimic. Mai aveam eu niște bani puși deoparte. Te pup, ai grijă de tine! Și ți-as firecunoscătoare dacă nu te-aș mai găsi în fața porții. Și nicăieri altundeva.Apoi am închis poarta. Și i-am văzut, pentru ultima oară, ochii. Ochii lui senini ca cerul. Din ziuaaia de vară…ziua aia în care aș fi putut să spun ceva, orice, dar n-am spus nimic.Cătălin…

CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI UNU

Am plecat o lună mai târziu. M-au dus la aeroport mama și frate-miu. După ce am trecut de primul filtru, m-am întors să-i privesc. Mama plângea. Mi s-a pus o gheară în piept când am văzut-o așa. Le-am făcut cu mâna ca și cum ne-am fi despărțit pentru douăzeci și cinci de minute și am dispărut. După ce s-au terminat toate controalele, am început să plâng. Îmi era deja dor de ei…dar abia așteptam, într-un fel, s-o iau de la capăt într-un alt loc, să am o altă viață. Abia așteptam să mi se nască bebelușul, să trăim în universul nostru perfect fără cacineva să ne mai poată răni. La aeroport, în Londra, ne-a așteptat Ben, soțul lui Lili. Cel mai bun și generos om pe care l-am cunoscut în viața mea. Casa lor era, într-adevăr, tot ce mi-a povestit John, ba chiar maimult. Era, pur și simplu, un domeniu moștenit de Ben de la părinții lui. Nu am mai văzut cevasimilar în viața mea, cred că nici în filme. Lili ne aștepta cu masa pusă și cu brațele deschise deparcă am fi fost niște rude din Romania care veneau, în sfârșit, în vizită. Era atât de încântată căcineva din România va fi lângă ea, încat s-a purtat din prima clipă de parcă am fi fost surori. Lavremea aceea, băiețelul ei, David, avea cinci luni, la fix ca să mă pot familiariza cu“bebelușala”:) Între timp, a făcut și o fetiță și, cum era de așteptat, ei doi sunt cei mai buniprieteni ai lui Luca. În primii trei ani, am locuit la ei. Ne-au ajutat cu actele, cu nașterea, cu tot ce a fost nevoie. Luca s-a născut într-o zi senină de toamnă. Avea pielea închisă la culoare și parcă eraîmbufnat:))) mă topeam când îl priveam. Așa dormea, îmbufnat. Nu-mi puteam da seama denimic în momentele acelea, pur și simplu trăiam, secundă cu secundă, o minune de care nu amcrezut că voi avea parte vreodată. Nu-mi venea să cred că mi se întâmpla mie, că acest bebeluș

perfect îmi aparține. Adică cum? De unde a venit? Cum a aterizat aici? Sigur, știam toaterăspunsurile, dar mă miram de el ca de ceva nemaivăzut, nemaiauzit. Apoi, după câteva luni,bebelușul meu îmbufnat a început să ia, pur și simplu, chipul tatălui său. Habar n-am cum s-aputut petrece această transformare. Dar, în fiecare zi, mai descopeream ceva din Cătălin la el.Am zâmbit amar în sinea mea. M-am gândit că așa a vrut Dumnezeu, ca să-mi amintesc, de câteori îl privesc, de tatăl lui. Ca să nu-l pot uita nici măcar o secundă. Și ochii aceia ai lui Cătălin,pe care îi purtam pretutindeni cu mine, mă priveau acum din orice colț al casei. Erau fericiți,furioși, plângăcioși, jucăuși…Iar eu…vrăjită de ei, pur și simplu. -Luca, răsfățatul lui mama! Strigam uneori la el, în joacă. El înțelegea perfect ce-i zic și începea să bată din palme de încântare.Așa a crescut, într-o familie mare și caldă, pe un domeniu imens, dar…fără tatăl lui. Măgândeam des să vin în țară, în vizită, dar ne era atât de bine, în liniștea aceea a noastră, încâtîmi era teamă că aș putea strica ceva. Acum îmi dau seama că, de dragul lui, în încercarea de a-lface fericit, am împins tot mai adânc, în inima mea, durerea de a nu-l avea pe Cătălin cu noi. Cutoate că durerea aceea era mereu acolo…Durerile mari nu pleacă niciodată, doar că înveți sătrăiești cu ele. Pe Lili, am ajutat-o cu cei mici, cu mâncare, curățenie, habar n-am, chestii normale într-ocasă. Lucruri pe care le-as fi făcut oricum locuind acolo. Doar că eram și plătită pentru ele, astami se părea fascinant:) Și plătită suficient de bine încât să-i țin pe-ai mei, acasă, să-l trimit pefrate-miu la facultate particulară și să-l aduc la noi, în vizită, de vreo trei, patru ori pe an. Maman-a vrut să vină, îi era frică să zboare cu avionul. Îl vazuse pe Luca pe skype, dar stiam că multnu voi mai putea amâna momentul și că va trebui să-l aduc în țară, să-l vadă. După ce Luca a împlinit trei ani, ne-am mutat în apropierea casei lui Lili. Simțeam nevoia săavem un loc numai al nostru. Oricum, aveam în continuare grijă de copiii lui Lili și de o partedin casă, deci eram tot împreuna. Doar că după-amiaza mă duceam într-un suflet să-mi iaubăiatul de la grădiniță și ne duceam în căsuța noastră de “turtă dulce”, cum ne plăcea s-onumim. Nu era o casă mare, dar mi se părea cea mai frumoasă casă în care am locuit vreodată.Pentru că era o casă cu foarte multă bucurie. În privința relațiilor…nu știu exact cum să explic, dar îmi cam luasem gândul că m-aș maiputea îndrăgosti. Adică, de-a lungul anilor, am ieșit cu niște tipi, mă rog, lucruri normale. Nuerau nici răi, nici urâți, nici proști, nu era nimic în neregulă cu ei. Doar că nu găseam frecvențăcomună. Adică ne înțelegeam foarte bine, râdeam, glumeam și așa mai departe, dar nu mătrezeam cu niciunul în gând. Și nu visam nimic Am încercat o dată, de două ori, am încercat și atreia oară, am renunțat apoi:) Dacă nu era ceva cu ei, înseamnă că era ceva cu mine. N-avearost să încerc să mai forțez lucrurile. Când voi fi vindecată, voi ști, mi-am zis. Într-o seară, cu puțin timp înainte ca Luca să împlinească patru ani, m-a sunat mama. Nuînțelegeam ce a apucat-o deodată. Îmi mai spusese ea, în anii ăștia, să vin să ne vadă, dar așahotărâtă n-a fost niciodată. -Andreea, o să moară ăia bătrânii, de la țară, mamă, și nu apucă să vadă băiatul. O să mor șieu, mamă, și nu apuc să-l văd. Hai odată acasă, că nu-i normal ce faci. Tu faci cum crezi, nu măbag, nu m-am băgat, dar nu-i normal, mamă. Eu atât îți zic. Am închis cu ea și m-am uitat la Luca care se juca liniștit cu niște cuburi, pe covor. Parcăatunci mi-am dat și eu seama că TREBUIE să mergem. Pur și simplu, trebuie.

-Luca, vrei să mergem în România, s-o cunoști pe bunica? L-am întrebat în timp ce-l luam înbrațe cu tot cu cuburi. -Da, da. Și a continuat să se joace fericit. O săptămână mai târziu, aterizam pe Otopeni. Atât de repede s-a petrecut totul. Parcă numai aveam răbdare acum. La aeroport, ne-a așteptat John. Era neschimbat:) Știam, oricum, că-i merge bine și a maideschis încă un club, undeva prin centru, pentru că vorbeam destul de des la telefon. Atât detare m-am bucurat când l-am văzut, că i-am sărit de gât. Nu m-aș fi gândit într-o sută de ani căomul ăsta va juca un rol atât de important în viața mea… După ce ne-am îmbrățișat, el l-a luatîn brațe pe Luca și a zâmbit în stilul lui. De parcă și-ar fi dat seama de ceva atunci, în momentulăla. Abia în mașină, după ce Luca a adormit, a deschis discuția. -E o chestie pe care… am evitat să ți-o spun pentru că m-am bucurat sincer că îți merge bine șiești fericită acolo. Plus că am intuit că d-asta ai și plecat și n-am mai vrut să-ți stric direcția… Mi s-a oprit inima. Uitasem să respir. -Zi, John. Sunt pregătită, zi-mi. -E un băiat pe care…nu știu cât de bine ți-l amintești, dar mă tot trezesc cu el pe la club. Aîncercat toate variantele ca să afle de la mine unde ești… El e sigur că eu știu. Habar n-am dece, i-am zis că nu știu, n-am mai vorbit, nu mă interesează, să mă lase… Nimic. Mi-a zis maică-ta că a trecut și pe la ea de câteva ori, s-a pomenit cu el la ușă. Ea nu a fost așa diplomată camine, l-a luat la trei păzește! Am rugat-o să nu-ți transmită, să nu te mai agite pe-acolo. Și-a datseama și maică-ta, că nu-i proastă. Plus că știi ce mi-a zis? L-a pufnit râsul pe John. Eu îl ascultam fără să clipesc. -Cică: Ioane, băiatul ăsta de o caută pe Andreea seamănă cu Luca. Mi-au dat lacrimile. -Luca seamănă cu el, John…I-am zis cu vocea stinsă, de parcă n-ar fi fost o evidență. -Da. Nu-i treaba mea, n-am vrut să te mai încarc, să te agit, dar acum, că ești aici, amconsiderat că ar fi bine să știi. Mai departe, faci cum crezi.A tăcut John. Până și el îmi dădea de înțeles, prin tăcerea lui, că am o singură variantă normală,corectă. Când a parcat în fața casei, m-a trezit, deodată, cu zeci, sute de amintiri peste mine. Îmiveneau toate în cap, dar ce era cu adevărat curios e că nu mă mai durea niciuna. -Luca, trezește-te! Luca, iubitul lui mama! Am ajuns acasă!A ieșit mama la poartă și, când a văzut băiatul, a început să plângă cu el în brațe. Nu-mi veneasă cred, n-o mai văzusem vreodată pe mama așa. Luca nu s-a speriat, din contră. Realiza,cumva, că bunica lui plânge de emoție și nu se mai dezlipea de ea, cât să-mi aminteascăcă “sângele, apă, nu se face niciodată!”. I-am lăsat pe amândoi mâncând prăjituri și pregătind, apoi, altele, ca să aibă și frate-miucând vine de la facultate. Mi-am dus bagajele în dormitor și m-am așezat pe pat. Mi se părea neschimbat totul, parcănu plecasem niciodată. Ce ciudat e când te întorci acasă! Și dacă e schimbat, și dacă nu e, tu totștii că ești acasă. Ca și cum ar recunoaște inima ta. M-am ridicat și m-am uitat pe geam. Cătălin…Cum n-a avut liniște toți anii ăștia, cum ne-amgândit mereu unul la celălalt, fără să putem trece prăpastia dintre noi.

N-avea rost să mă întreb dacă era căsătorit ori avea copii. Știam că nu. Să nu credeți că mi-aspus cineva, n-ar fi avut cine. Pur și simplu, știam eu.Ce nu știam era, într-adevăr, dacă numărul de telefon mai e valabil. L-am apelat într-o secundăde teamă să nu mă răzgândesc. A sunat de două ori. Apoi a răspuns fără să zică absolut nimic.Cred că și-a dat seama, din momentul în care a văzut că e număr de Anglia, cine e. Pur șisimplu, a știut. Am încercat să vorbesc eu, dar parcă toate emoțiile mi se așezaseră în gât și, de câte oriîncercam să articulez un cuvânt, îmi dădeam seama că nu-l voi putea duce la final. Apoi emoțiile au explodat în lacrimi și am putut vorbi…

-Iartă-mă! Te rog, iartă-mă…

ULTIMUL CAPITOL

Apoi am tăcut amândoi. Se auzea doar plânsul meu înfundat. Nu mă puteam opri. Parcă măeliberam de toată suferința, de cel mai dureros secret pe care l-am ținut vreodată. -De ce ai făcut asta, Deea? M-a întrebat într-un târziu. Era atâta durere în vocea lui căplângeam și mai tare…. -Pentru că, dintre toți oamenii din lume, tu…tu erai singurul pentru care nu eram…nu eramprostituată. Și când ai zis…N-am putut continua. Mă înecau hohotele de plâns. -Ești acasă? M-a întrebat. -Da. -Nu știu ce să iau…Plângea și el. Îmi dădeam seama din voce. Doamne Dumnezeule! -Se numește Luca. Atât am putut spune. Atât. Nu am putut formula altfel, nu am mai pututface nicio completare, asta a fost tot. Apoi am închis și m-am prăbușit pe pat, plângând înhohote. Deea, gata, adună-te! Sperii copilul! Adună-te. Mi-am schimbat bluza și mi-am prinspărul, să nu arăt ca o apucată. Când m-am calmat, m-am dus în bucătărie unde Luca se distrade minune cu mama făcând aluatul pentru prăjitură. -Iubitule, vino la mama, să-ți schimb bluza, că te-ai murdărit de cacao. O să vină la noi, învizită, un prieten vechi de-al meu. Bine? Vrea să te cunoască! -Bine, bine! A zâmbit și a ridicat ascultător mânuțele, să-i dau bluza jos. -Gata, ești. Iubitul meu! Cel mai frumos ești tu! Mama se uita la mine cu coada ochiului. Când am întors capul spre ea, am văzut că avealacrimi în ochi. Ea realiza că ne aștepta cel mai important moment dintre toate. Luca și-a reluatactivitatea, dar eu nu-mi găseam locul. Am ieșit în fața porții, în stradă. Acolo am stat până l-am văzut. A coborât din mașină cu o jucărie mare de pluș, un urs. Și mi se părea neschimbat, mi sepărea la fel, parcă nu am fost despărțiți niciodată. Aș fi trecut strada, dintr-un pas, și as fi săritde gâtul lui, dar îmi era teamă. Daca mă respinge? Daca mă urăște? Dacă nu mă va putea ierta

niciodată? Se apropia încet, fără să se uite la mine. Când am ajuns unul lângă altul, am întins brațelespre el fără să mă mai gândesc la nimic. Iar el m-a prins în cea mai strânsă și disperatăîmbrățișare. Acolo am stat amândoi, plângând, cu un urs între noi. -Iartă-mă, iartă-mă….Îi repetam la infinit. -Nu știu ce să-i zic, nu știu… nu aș vrea să se sperie…Am dat din cap. -Nu se sperie. I-am zis că ești un prieten vechi de-al meu. Cătălin…Iar nu mai puteam vorbi deplâns. -Da..? -E un copil atât de bun. E un copil atât de vesel, de cald și de bun…Vei fi atât de mândru deel…M-a strâns iar în brațe. Nu mă ura. Încă mă iubea, simțeam în îmbrățișarea lui. -Intrăm? L-am întrebat. -Da. Am intrat eu prima. Mi-am șters repede lacrimile, să nu mă vadă, dar Luca a simțit din primaclipă că e ceva cu mine, că sunt foarte emoționată. Pentru că s-a emoționat și el dintr-odată. -Luca, aș vrea să cunoști pe cineva. El e Cătălin, un prieten bun de-al meu. Luca a zâmbit. Cătălin nu s-a putut mișca din locul în care l-am lăsat. N-o să uit niciodatăacea privire a lui, înecată în lacrimi. El nu-l cunoștea atunci pe Luca. El îl RECUNOȘTEA atunci peLuca. Parcă îl știa dintotdeauna, dar abia acum erau față în față. -Salut! I-a zis băiatul lui curajos. E pentru mine ursul? Cătălin a zâmbit și s-a așezat pe vine, ca să fie la același nivel. Erau ca două picături de apăunul lângă celălalt. Nu-mi puteam lua ochii de la ei. Îmi era doar teamă că inima mea să nuplesnească de la toată emoția pe care o simțeam. -E pentru tine, da. I-a zâmbit Cătălin și i-a întins mâna. Luca s-a dus glonț la el, să dea“salut”. Atunci mi-am dat seama că și Luca îl știa. Aceste legături nu se fac pe pământ, așa cumcredem noi. -Vrei să ne jucăm cu mașinile? Mama mi le-a adus aici pe toate. I-a zis Luca zâmbind. Zâmbeași Cătălin, cred că începea să se adune. -Da, sigur. Chiar vreau. Unde sunt? Luca l-a luat încântat de mână și l-a dus unde știa că am pus geamantanele, ca să le poatăscoate. Eu am rămas, pe loc, trăsnită, lângă mama. Eram amândouă plânse, incapabile să scoatemun cuvânt. Într-un târziu, mama s-a apucat iar de aluat. -Ăsta-i taică-său tot. Taică-său de sus până jos!Am pupat-o și m-am dus, apoi, lângă ei. Nu m-am băgat în jocul lor, doar i-am privit. Probabil,dacă m-ar întreba cineva care a fost cel mai fericit moment al vieții mele de până acum, așspune, fără ezitare, că acela. A fost momentul în care m-am simțit completă, nicio parte dininima mea nu mai lipsea. S-au jucat până când Luca a adormit. Eu nu am mai întâlnit copii cu acest obicei. Lucaadormea efectiv acolo unde i se făcea somn, când i se făcea somn. L-am găsit inclusiv pe hol,dormind, când avea vreo doi ani.

L-am luat și l-am așezat în pat. -Nu-l învelești? M-a întrebat Cătălin fermecat de imaginea băiatului său dormind. -Ba da:) Apoi l-am luat de mână și ne-am dus în camera mea. Ne-am așezat amândoi pe pat, toropițide încărcătura momentului pe care îl trăisem. Părea ireal și, totuși…eram acolo, noi trei. Într-ozi de vară.-Nu mai vreau să vorbim despre ce a fost, Deea. Mi-a spus el într-un târziu. -Am suferitatât de mult, amândoi, încât orice discuție despre ce a fost, de ce ai făcut asta, ce s-a întâmplatși așa mai departe, va aduce altă suferință. Nu mai vreau. Simt că nu mai pot.L-am luat de mână. -Vreau să rămân cu voi.Asta mi-a zis. “Vreau să rămân cu voi.” Suficient ca să plâng iar. -Cătălin, nu o să vă mai despart…nu știu cum…trebuie să mă gândesc la o variantă, toatăviața noastră e acolo.A dat din cap. -Trebuie să-mi dai anii ăștia înapoi, Deea. Măcar atât îmi datorezi.Nu-mi spunea cu răutate. Era așa caldă vocea lui…Era vocea lui pe care mi-o derulam în cap, înmomentele în care mi-era cel mai dor de el. Și acum o puteam asculta la infinit. -Cătălin, e mult și pentru mine acum. Nu știu cum o să facem…Dar, cumva, vom face. Îțipromit.S-a ridicat din pat și s-a sprijinit de colțul ușii, privindu-mă. Nu i-am evitat privirea. Nu-mi veneasă cred că mă uit iar în ochii lui. -Mă urăști, Cătălin?Am avut senzația că i-au dat iar lacrimile și și-a mutat privirea. -Nu. Mi-a răspuns încet.Am lăsat capul în jos. -Te iubesc! Te-am iubit și atunci, te-am iubit mereu. Te-am iubit din prima zi.M-am ridicat și m-am dus lângă el. Nu i-am răspuns , doar mi-am lipit buzele de ale lui. Sărutulnostru era singura confirmare de care mai aveam nevoie. Eram iar noi, lipiți, îndrăgostiți,noi, Deea si Cătălin… -Te iubesc, Cătălin! Ești dragostea mea din toate timpurile pe care o duc către toate celelaltetimpuri…A făcut un pas în spate. -Atunci…vrei să fii soția mea? Și s-a strâmbat un pic în felul acela în care se strâmbă și Luca.Am început să râd. Cred că era cel mai fericit râs din viața mea. -Dar n-ai inel…I-am zis în gluma. Eram sigură că nu are. -Ba da, am. Mi-a zis convins și a scos cutia. Uite-l!Acum n-am mai râs. Eram șocată. Când a avut timp să-l cumpere? Abia s-a oprit să ia ursul. -Cătălin, dar când l-ai cumpărat? Când ai avut timp?Mi-a zâmbit trist. -Acum patru ani și ceva…Am început să plâng. El s-a așezat în genunchi, nu știu de ce, cred că așa a văzut prin filme:)Pentru că aș fi zis “da” oricum. Aș fi zis “da” și fără inel, aș fi zis “da” și fără să mă ceară…În

principiu, orice m-ar fi întrebat, aș fi zis “da”. Atât îl iubeam, atât de mult mi-a lipsit. -Da, clar. Clar da:)) Am început să râdem amândoi. Nu am mai plecat la Londra. Cununia civilă am făcut-o o lună mai târziu, chiar de ziua luiLuca. Acum ne pregătim de nuntă:) În timpul în care noi am fost plecați, Cătălin s-a rupt de firma unchiului său și a făcut-o pe alui. Acolo lucrăm amândoi, uneori și de-acasă, ca să putem petrece mai mult timp cu Luca. Oproblemă ar fi că, din dorința de a recupera timpul pe care l-a pierdut, ține băiatul să doarmăcu noi, cu toate că Luca are camera lui:) Nu vrea să mă asculte și avem discuții pe tema asta înfiecare zi:) Sper și mă rog ca asta să fie cea mai mare problemă pe care o vom avea:) Dar, și dacăva fi altfel, nu-mi mai este teamă de nimic. Pentru că am înțeles că fiecare dintre noi are un drum și toate experiențele prin care trecem,toate bucuriile, toate durerile, oricât ar fi de rele, ne ajută să devenim, de fapt, ceea ce trebuiesă devenim. Și am mai înțeles că doi oameni cărora le e scris să fie împreună, nu se pierd niciodată. Se potrătăci, da. Dar se regăsesc de fiecare dată.

Vă mulțumesc! Să credeți în Dumnezeu, în dragoste, să credeți mereu în ceea ce simțiți…

Lăsați-vă inima să vă ghideze pașii. E unicul drum.

-Final-