ROMÂNIAMINISTERUL EDUCAŢIEI ,CERCETĂRII ŞI INOVĂRII

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂCLUJ-NAPOCA

DEPARTAMENTUL PENTRU EDUCAŢIE CONTINUĂ, ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

Str. Mănăştur Nr.3-5, 400372 Cluj-Napoca, Româniatel.+ 40-264-596.384; fax + 40-264-593.792

FACULTATEA DE ZOOTEHNIE ŞI BIOTEHNOLOGIISPECIALIZAREA: ZOOTEHNIEANUL IV

PRACTICUM ÎN

CREŞTEREA SUINELOR DOMESTICE

PROF. DR. ILIE CORNOIU

SEMESTRUL I

CLUJ-NAPOCA2005

I N T R O D U C E R E

Răspândite pe mai toate meridianele planetei, suinele se impun prin acurateţea fondului genetic şi reprezintă, atât în rasă curată, cât şi sub formă de hibrizi, o sursă sigură, capabilă să ofere producţii ridicate de carne şi grăsime – motiv pentru care, creşterea lor a constituit şi trebuie să constituie o preocupare de actualitate menită să armonizeze pe cât posibil diferenţele care apar în mod firesc, între crescători, valorificatori şi consumatori.

Structurată pe parcursul a şase capitole, lucrarea de faţă se adresează cu prioritate studenţilor, viitori specialişti în domeniul Zootehniei şi abordează într-o sinteză obiectivă tematica aplicativă utilizată în creşterea suinelor – aspect hotărâtor în stabilirea valorii zootehnice a indivizilor în vederea promovării la reproducţie; verificării calităţii producţiilor specifice în vederea valorificării la standardele economiei de piaţă europene şi mondiale; menţinerii stării de sănătate a materialului biologic suin.

Aşadar, primul capitol este destinat studiului exteriorului speciei – aspect esenţial în cunoaşterea şi în evaluarea însuşirilor morfo-fiziologice ale diferitelor categorii de suine.

Cel de-al doilea capitol abordează unele aspecte legate de evidenţele zootehnice şi rolul acestora în sectoarele de creştere şi exploatare a suinelor – instrumente indispensabile aplicării tehnicilor de apreciere şi valorificare a materialului biologic destinat producţiei şi reproducţiei.

Capitolul trei prezintă în sinteză gama de utilaje, instalaţii şi echipamente mecanice utilizate în sectoarele de creştere a suinelor cu scopul îmbunătăţirii productivităţii şi eficientizării muncii.

În capitolul patru sunt redate cerinţele minime europene legate de protecţia şi performanţele suinelor - cerinţe valabile pentru orice tip de fermă, indiferent de mărimea ei.

Capitolul cinci prezintă o suită de tehnici utilizate în aprecierea şi valorificarea suinelor, atât pe animalul viu, cât şi sacrificat – aspecte esenţiale în ceea ce priveşte îmbunătăţirea cantitativă şi calitativă a producţiilor specifice, destinate comercializării.

Ultimul capitol al lucrării sintetizează câteva aspecte legate de patologia speciei şi de unele acţiuni zoo-veterinare specifice – elemente esenţiale în practica creşterii şi exploatării ştiinţifice a suinelor.

Totodată, lucrarea se adresează şi celor care sunt dispuşi să înţeleagă, că frământata evoluţie a speciei suine se înscrie astăzi în contextul unor realităţi menite să răspundă pe mai departe nevoilor alimentare şi nu numai, ale omenirii în mileniul trei.

Iată de ce, sentimental gândind, am considerat necesar ca o parte din grijile noastre pământeşti să le dăruim şi acestor fiinţe timide şi “scormonitoare”, care cândva s-au prefăcut în Feţi-Frumoşi şi ne-au mângâiat fără să vrem dulcele vis al copilăriei.

Autorul

2

C U P R I N S

Introducere………………………………………………………….……. 3

Capitolul 1. STUDIUL EXTERIORULUI LA SUINE.……...………6

1.1. Tehnici de abordare şi contenţie…………….....…..…… 6 1.2. Tehnici de apreciere a exteriorului………………...….... 9

1.2.1. Tehnica examenului analitic…...…..………..…….9 1.2.1.1. Capul şi regiunile componente……….. 10

1.2.1.2. Trunchiul şi regiunile componente……..15 1.2.1.3. Membrele şi regiunile componente……..22 1.2.1.4. Atitudini şi aplomburi….…………….…26 1.2.2. Tehnica examenului sintetic……………..…….…27 1.2.2.1. Somatoscopia……………………………28 1.2.2.2. Somatometria…………………………....31

1.2.2.3. Somatografia………………………….....401.2.3. Stabilirea tipurilor morfo-productive……..……...41

1.3. Culorile şi părul……….…………………………..…….44 1.3.1. Culorile simple………………………...…..…..…45

1.3.2. Culorile compuse…………………………..…….461.3.3. Particularităţi de culoare…………………..……..471.3.4. Părul………………………………………..…….47

1.4. Recunoaşterea unor rase de suine……………... ………49 1.5. Determinarea vârstei la suine…………….. …….....…...53

1.6. Individualizarea suinelor……………….……….……...57

Capitolul 2. EVIDENŢELE ZOOTEHNICE ŞI APRECIEREA SUINELOR PENTRU PRĂSILĂ………………………....64

2.1. Evidenţe zootehnice utilizate în creşterea suinelor….…..642.2. Aprecierea suinelor pentru prăsilă………………….…...68

2.3. Tehnica selecţiei şi testării suinelor pentru prăsilă pe bază de indici sintetici………… ……………74

2.4. Întocmirea unui plan de montă şi fătări……..…….….....77 2.5. Calculul şi evidenţa unor parametrii de

reproducţie specifici suinelor…………………………....79

Capitolul 3. UTILAJE, INSTALAŢII ŞI ECHIPAMENTE FOLOSITE ÎN CREŞTEREA SUINELOR…...………….81

3.1. Utilaje, instalaţii şi echipamente necesare preparării şi administrării hranei la suine……..………...81

3.2. Utilaje şi echipamente necesare asigurării microclimatului optim în adăposturile de suine....……...96

Capitolul 4. CERINŢE MINIME EUROPENE PENTRU PROTECŢIA ŞI PERFORMANŢELE SUINELOR…..103

4.1. Cerinţe minime pentru protecţia suinelor………...……1034.2. Cerinţe minime performanţelor la suine………...……..106

3

Capitolul 5. APRECIEREA ŞI VALORIFICAREA PRODUCŢIILOR LA SUINE……………………………108

5.1. Aprecierea însuşirilor de producţie pe animalul viu…………………………...……………108

5.2. Aprecierea însuşirilor de producţie pe animalul sacrificat…………………………….……114

5.3. Valorificarea suinelor…………………...…………….129

Capitolul 6. BOLI ŞI ACŢUNI ZOO-VETERINARE ÎNTÂLNITE ÎN CREŞTEREA SUINELOR………….1326.1. Boli specifice suinelor………………………………..132

6.1.1. Boli infecto-contagioase…….…..…………….132 6.1.2. Boli bacteriene………...…….…..……………1406.1.3. Boli micotice………………….…..…………..1486.1.4. Boli parazitare……………….…..……………1506.1.5. Boli de nutriţie……...……….…..……………154

6.1.6. Tehnopatii………………….….……………...159 6.2. Acţiuni zoo-veterinare întâlnite în

creşterea suinelor………….………………………....160

Încheiere………………………………………………………….169

Bibliografie selectivă……………………………………………………170

4

C a p i t o l u l 1

STUDIUL EXTERIORULUI LA SUINE

La suine, studiul însuşirilor de exterior necesită conştinciozitate şi corectitudine deosebită din partea crescătorilor, în general şi a inginerului zootehnist, în special.

Cunoaşterea şi aplicarea corectă a tehnicilor de: abordare şi contenţie, de efectuare a examenului de exterior, de apreciere a tipurilor morfo-productive şi culorilor, de recunoaştere a raselor, de determinare a vârstei şi de individualizare a animalelor reprezintă aspecte practice de bază care permit stabilirea şi cunoaşterea valorii cât mai reale a materialului biologic suin sub aspect productiv şi îndeosebi, reproductiv.

1.1. TEHNICI DE ABORDARE ŞI CONTENŢIE

În termeni zootehnici, prin abordare se înţelege modul în care se face apropierea de animal, iar prin contenţie, acţiunea de imobilizare parţială sau totală a acestuia.

Abordarea are drept scop apropierea de animale în vederea aprecierii stării generale de sănătate, de întreţinere şi a gradului de omogenitate a unuia sau mai multor indivizi dintr-o populaţie de suine.

Dat fiind faptul că suinele se întreţin liber, iar temperamental sunt animale fricoase, apropierea de ele impune calm şi discreţie.

Intrarea în adăposturi, în compartimente, în boxe sau padocuri trebuie făcută în cea mai mare linişte, aplicând animalelor un tratament blând, în funcţie de categoria de vârstă, masa corporală, starea fiziologică, etc.

Izolarea indivizilor în vederea acţiunilor de lotizare se recomandă a fi efectuată cu ajutorul unor paravane uşoare, confecţionate, fie din material lemnos, fie din pânză sau hârtie.

În vederea unei examinării mai amănunţite, apropierea de animale trebuie făcută prin administrarea de furaje într-un jgheab sau vas aşezat pe un soclu, la 10-25 cm înălţime.

În acest fel, fiecare animal va staţiona, iar capul, trunchiul şi membrele vor prezenta o poziţie cât mai apropiată de cea normală.

Contenţia se face cu scopul desfăşurării în bune condiţii a unor acţiuni zootehnice (individualizare, cântăriri, populări şi depopulări, transport, etc.) sau sanitar-veterinare (vaccinări, castrări, intervenţii chirurgicale, etc.).

5

Practic, imobilizarea suinelor diferă în funcţie de vârstă, de dezvoltarea corporală şi de natura lucrărilor care trebuie efectuate la un moment dat.

La purceii sugari (animale uşoare şi cu forţă fizică redusă) contenţia se face manual, fie prin prindere de unul sau de ambele picioare posterioare, fie ţinuţi de torace (fig.1).

1 2

Fig. 1 Contenţia purceilor sugari(după N. Farkas şi T. Pop, 1985)

1. Ţinut de membrele posterioare; 2. Ţinut de torace.

În situaţiile în care dorim să-i cântărim este recomandabil ca purceii să fie contenţionaţi cu atenţie, iar apoi introduşi într-o cuşcă fixată direct pe cântar.

În vederea castrării, contenţia se poate face prin poziţionarea purcelului mascul cu regiunea toracică între genunchii îngrijitorului, iar cu mâinile ţinând membrele posterioare în forma literei “V” (pentru a pune în evidenţă regiunea operatorie).

La suinele adulte (vieri, scroafe, suine la îngrăşat) imobilizarea indivizilor trebuie făcută de către personal instruit, utilizându-se inventar adecvat scopului propus. Astfel, pentru contenţionarea animalului în picioare se pot folosi: laţul pentru contenţie, cleştele pentru contenţie şi iavaşaua – toate putându-se aplica pe maxilarul superior, înapoia caninilor (fig. 2).

În funcţie de acţiunile zoo-veterinare care se impun a fi aplicate, contenţia suinelor adulte se mai poate realiza cu ajutorul frânghiilor (fig.3).

1 2 3

Fig. 2 Instrumentar necesar contenţiei suinelor adulte(după N. Farkas şi T. Pop, 1985)

1. Laţul pentru contenţie; 2. Cleştele pentru contenţie; 3. Iavaşaua.

Pentru castrarea scroafelor (ovarectomie), operaţiunile de imobilizare trebuie făcute după recomandările medicului veterinar, obişnuindu-se fixarea animalelor în decubit lateral pe o scară, prin legarea membrelor şi trecerea unei frânghii pe sub torace, etc.

6

1 2Fig. 3 Contenţia suinelor adulte

(după F. Spădaru, 1997)

1. Cu frânghii; 2. Cu chiostecuri.

La scroafele în gestaţie avansată sau în lactaţie contenţia trebuie făcută cu multă prudenţă, recomandându-se un stand mobil sau o boxă fixă de dimensiuni reduse.

Chiar dacă abordarea a fost făcută în mod corespunzător, înainte de contenţie este recomandabil să ne asigurăm că în jurul nostru nu există alţi porci în stare de libertate.

Dată fiind primejdia în care se simte animalul contenţionat, prin semnalele sonore disperate atrage atenţia altor indivizi din jur, care în mod imprevizibil pot ataca şi produce muşcături grave.

O deosebită grijă se va avea în cazul contenţionării purceilor de lângă scroafele mame care, datorită instinctului matern deosebit devin agitate şi chiar foarte agresive.

Temă: După prezentarea şi însuşirea teoretică a tematicii, organizaţi pe microcolective de lucru (câte 3-4 studenţi), în biobaza disciplinei studenţii vor efectua observaţii şi aplicaţii practice de abordare şi contenţie pe materialul biologic suin de diferite categorii.

1.2. TEHNICI DE APRECIERE A EXTERIORULUI

La suine studiul exteriorului reprezintă o lucrare laborioasă care are drept scop aprecierea valorii zootehnice a indivizilor.

Aşadar, pentru a stabili ştiinţific frumuseţea, defectele, aptitudinile productive şi reproductive ale acestor animale cu interes de fermă, în practică se uziteză tehnica examenului analitic şi sintetic al exteriorului.

1.2.1. Tehnica examenului analitic

Examenul analitic presupune aprecierea vizuală şi evaluarea atentă a fiecărei regiuni corporale în parte, folosindu-se următoarele elemente: regiunea corporală (porţiunea determinată a corpului animal, separată de alte asemenea porţiuni prin linii de delimitare trasate între anumite puncte de pe corp - puncte cunoscute sub denumirea “de reper”); baza anatomică (suportul regiunii corporale reprezentată de schelet, muşchi, tendoane, articulaţii, ţesut conjunctiv, etc); delimitarea regiunilor corporale (operaţiunea de împărţire a corpului animal în regiuni, cu scopul de a le putea aprecia din punct de vedere al formei, direcţiei şi dimensiunii lor); dimensiunea regiunii corporale (se stabileşte prin măsurători folosind instrumentarul

7

adecvat); forma regiunii (se apreciază în funcţie de aspectul ei normal la diferite rase); direcţia regiunii (direcţia standard în funcţie de care se face aprecierea); ataşarea (îmbinarea regiunilor corporale la locul de delimitare sau de demarcare a lor).

În vederea efectuării examenului analitic al exteriorului, corpul animalelor poate fi împărţit, fie în trei părţi principale (trenul anterior, mijlociu şi posterior) (fig. 4), fie în raport de funcţiile pe care le au de îndeplinit diferite grupe de regiuni (cap şi gât, trunchi şi membre).

Totuşi, pentru efectuarea corectă şi completă a examenului analitic este recomandabil a se utiliza cel de-al doilea criteriu de împărţire (fig. 5). În acest fel, pe fiecare grupă vor fi studiate regiunile componente sub aspectul situării, formei, bazei anatomice, dimensiunilor, frumuseţii şi defectelor.

Fig.4 Împărţirea corpului la suine(după N. Farkas şi T.Pop., 1985)

a. Trenul anterior; b. Trenul mijlociu; c. Trenul posterior.

Fig. 5 Regiunile corporale la suine(după N. Farkas şi T. Pop., 1985)

1. Fruntea; 2. Nasul; 3. Râtul; 4. Urechea; 5. Tâmpla; 6. Ochiul; 7. Faţa; 8. Fălcile; 9. Gura; 10. Bărbia; 11. Ceafa; 12. Parotida; 13. Gâtlejul; 14. Gâtul; 15. Greabănul; 16. Spinarea; 17. Şalele; 18. Crupa;19. Coastele; 20. Flancul;

21. Şoldul; 22. Iia; 23. Sternul; 24. Abdomenul cu mamelele; 25. Coada;26. Spata; 27. Umărul; 28. Braţul; 29. Cotul; 30. Antebraţul; 31. Genunchiul; 32. Fluierul; 33. Glezna; 34. Chişiţa; 35. Coroana; 36. Unghiile; 37.

Coapsa; 38. Fesa; 39. Grasetul; 40. Gamba.

1.2.1.1. Capul şi regiunile componente

La suine, capul prezintă formă tronconică cu baza mare spre gât, iar cea mică spre rât, dar diferă ca mărime, lungime, lărgime şi profil, în funcţie de rasă, vârstă, sex şi stare de întreţinere.

La rasele de suine primitive acesta este mai mare şi prezintă o conicitate mult mai pronunţată decât la rasele ameliorate sau perfecţionate. Totodată, la asemenea rase, capul este turtit lateral, lung şi îngust, cu râtul alungit şi puternic, cu profil drept, obraji uscăţivi, urechi mici, mobile şi purtate erect (fig.6.1).

8

La indivizii aparţinători raselor şi hibrizilor perfecţionaţi pentru producţia de carne, capul este mic comparativ cu întregul corp.

Acest lucru s-a datorat în principal selecţiei unilaterale care a făcut ca unghiul fronto-nazal să atingă valori de aproape 900 (fig.6.3).

Prin formele capului se poate deduce chiar provenienţa unor rase de suine.

1 2 3

Fig. 6 Diverse profile ale capului la suine(după N. Farkas şi T. Pop, 1985)

1. Drept; 2. Concav; 3. Cârn.

Astfel, cel îngust şi alungit este caracteristic raselor provenite din mistreţul european (ex. rasa Stocli), iar cel larg şi scurt raselor care îşi au originea în mistreţul asiatic (ex. rasa Berkshire).

Regiunile componente ale capului (unele pereche) sunt situate pe patru feţe (tabelul 1).

Tabelul 1Feţele şi regiunile capului

Faţa RegiuneaSupero-anterioară frunţii, nasului (botului), râtului

Laterală urechilor, tâmplelor, ochilor, feţei (obrajilor), ganaşelor (fălcilor) – toate regiuni pare.

Infero-posterioară gurii, bărbiei, jgheabuluiExtremitatea posterioară creştetului, parotidei (regiune pară), gâtlejului.

Regiunea frunţii (Regio frontalis) (fig.7.1) este situată între creştet şi linia imaginară care uneşte unghiurile interne ale ochilor având ca bază anatomică osul frontal.

La suine, aceasta este de dorit să fie largă, dreaptă şi fără pliuri (excepţie fac rasele Cornwall şi Wessex care prezintă mască), deoarece fruntea îngustă caracterizează rasele primitive.

Regiunea nasului sau a botului (Regio nasalis) (fig.7.2) este situată în continuarea frunţii, până la regiunea râtului.

Lateral, regiunea este mărginită de ochi şi feţe şi are ca bază anatomică oasele nazale.

Prin formă şi dimensiuni, nasul reprezintă o caracteristică de rasă. Astfel, la rasele Landrace, Hampshire, Mangaliţa, Stocli, acesta este lung şi drept, formând o linie dreaptă cu profilul frunţii, iar la rasele Duroc, Marele alb, Berkshire, Chester-White, linia fronto-nazală formează un anumit unghi care dă naştere la nasul concav sau cârn (“bot cârn” sau “bot mops”) - forme care determină o respiraţie greoaie iar retenţiile alimentare şi numeroasele impurităţi predispun animalele la rinite trofice.

Regiunea râtului sau discul râtului (fig.7.3) este extinsă perpendicular pe axul longitudinal al nasului. Ea formează partea terminală a capului, iar în grosime prezintă două nări.

Comparativ cu rasele specializate, la rasele de suine primitive râtul este mai dezvoltat şi mai puternic datorită procurării hranei în mod natural.

9

Pentru a preveni râmatul, în gospodăriile populaţiei (în cazul creşterii tradiţionale) se practică introducerea în partea superioară a râtului a unul sau două inele metalice (“belciuge”).

Regiunea urechilor (Regio auricularis) (fig.7.4) este situată pe părţile laterale ale capului, deasupra tâmplelor.

Mărimea, forma şi portul urechilor (fig.8), diferă de la o rasă la alta şi oferă informaţii legate de apartenenţa la o anumită descendenţă dintr-un anumit strămoş, precum şi starea de sănătate.

Fig.7 Capul şi regiunile componente

1. Fruntea; 2. Nasul; 3. Râtul; 4. Urechile; 5. Tâmplele; 6. Ochii; 7. Faţa; 8. Fălcile;9. Gura; 10. Bărbia; 11. Ceafa; 12. Parotidele; 13. Gâtlejul; 14. Gâtul.

Regiunea tâmplelor (Regio articulationis temporo-mandibularis) (fig.7.5) se întinde de o parte şi de alta a capului, între regiunile urechilor, a frunţii şi ochilor, având ca bază anatomică oasele temporale.

Regiunea ochilor (Regio orbitalis) (fig.7.6) este situată deasupra regiunii feţei, în cavitatea orbitară formată de apofiza orbitară a osului frontal, de osul lacrimal şi osul zigomatic.

La suine, ochii trebuie să fie de mărime potrivită, distanţaţi şi egali între ei, bine deschişi, strălucitori şi limpezi, de aceiaşi culoare (de regulă, irisul este închis la culoare, dar la exemplare din rasele albe poate fi albastru sau roşu), cu privire blândă.

Ochii bulbucaţi sau prea mici şi inegali sunt consideraţi defectuoşi, iar cei tulburi, cu privirea pierdută, insuficient de deschişi denotă semne de îmbolnăvire sau îmbătrânire.

1 2 3 4

Fig. 8 Mărimea, forma şi portul urechilor la suine(după N. Farkas şi T. Pop, 1985)

1. Mici-verticale (Stocli, Berkshire, Hampshire); 2. Mijlocii-orizontale (Yorkshire, Marele alb, Pietrain); 3. Mijlocii-aplecate (Duroc, Chester-White); 4. Mari-aplecate (Mangaliţa, Bazna, Wessex, Landrace, Cornwall).

Regiunea feţei (fig.7.7) este situată de o parte şi de alta a capului fiind mărginită de regiunea nasului, ochilor, fălcilor, gurii şi râtului.

În funcţie de dimensiunea capului şi de condiţia de întreţinere, faţa poate fi alungită şi îngustă, scurtă şi largă, uscăţivă la exemplarele slabe sau bombată şi cutată adânc la cele îngrăşate.

Regiunea fălcilor sau a ganaşelor (Regio mandibularis) (fig.7.8) este situată în continuarea feţei, în direcţia infero-posterioară, având ca bază anatomică ramurile maxilarului inferior. Regiunea este mai dezvoltată la rasele pentru grăsime, mixte şi la vieri.

10

Regiunea gurii (Regio bucalis) (fig.7.9) este poziţionată la extremitatea infero-posterioară a capului şi are ca subregiuni: buzele, gingiile, dinţii, canalul lingual, limba şi palatinul.

- Buzele (Regio labialis) trebuie să fie perfect suprapuse şi bine întinse. La vierii şi la scroafele în vârstă, buzele prezintă deschizături laterale datorită

ieşirii colţilor (caninilor), iar la unele rase se pot întâlni defecte ca: brevignatismul (scurtarea) şi prognatismul (alungirea) - fie a maxilarului superior, fie a celui inferior - defecte care îngreunează în mod evident prehensiunea hranei.

- Gingiile (Regio gingiva) au rolul de a fixa dinţii necesari masticaţiei hranei, iar canalul lingual (Ducutus linguae) este şanţul care poziţionează limba între cele două ramuri ale mandibulei.

- Limba (Regio linguae) este organul de prehensiune, masticaţie şi deglutiţie a hranei. Ea are ca bază anatomică apofiza linguală a osului hioid.

Uneori, atât canalul lingual cât şi limba pot prezenta răni provocate de furajele cu asperităţi sau de corpuri străine; inflamaţii sau chişti datorate obturării canalelor de scurgere a glandelor salivare.

- Palatinul (“cerul gurii”) (Arcus palatoglossus) are ca bază anatomică apofizele palatine ale maxilarului superior şi prezintă mucoasă îngroşată, cu dungi transversale.

Regiunea bărbiei (Regio mentalis) (7.10) este situată dedesubtul gurii şi are ca bază anatomică corpul mandibulei.

Regiunea jgheabului (Regio intramandibularis) se află extinsă între cele două ganaşe.

La animalele slabe prezintă un şanţ evident, iar la cele aflate în stare bună de întreţinere, regiunea este plină sau bombată.

Regiunea creştetului este vizibilă între cele două urechi şi are ca bază anatomică osul occipital.

Apare mai îngustă şi mai pronunţată la rasele de suine primitive, mai largă şi mai ştearsă la cele ameliorate.

Regiunea cefei (Regio nuchalis) (fig.7.11) este poziţionată înapoia creştetului şi are ca bază anatomică aripile atlasului şi muşchii inseraţi pe acestea. Regiunea face legătura între cap şi partea superioară a gâtului.

Regiunea parotidelor (Regio parotidea) (fig. 7.12) este aşezată înapoia urechilor şi ganaşelor având o formă alungită de sus în jos. Ea face legătura între regiunile laterale ale capului şi părţile laterale ale gâtului.

Regiunea gâtlejului (Regio pharyngolaryngea) (fig. 7.13) uneşte părţile inferioare ale capului şi gâtului şi are ca bază anatomică laringele şi faringele.

La suinele bine îngrăşate, regiunea este îmbrăcată cu un evident strat de ţesut adipos.

Regiunea gâtului (fig.7.14) realizează legătura dintre cap şi trunchi având ca bază anatomică vertebrele III-VII şi muşchii cervicali.

Lungimea şi lărgimea acestei regiuni depinde de rasă şi de starea de întreţinere a fiecărui animal.

Totuşi, rasele de suine specializate pentru carne au gâtul mai lung şi mai subţire (ex. Landrace), iar cele pentru grăsime mai scurt şi mai gros (ex. Mangaliţa).

11

1.2.1.2. Trunchiul şi regiunile componente

La suine trunchiul are formă cilindrică, dar diferă ca lungime şi lărgime, în funcţie de rasă, vârstă şi sex.

Regiunile componente ale trunchiului (unele pereche) se grupează pe cinci feţe (tabelul 2).

Tabelul 2Feţele şi regiunile trunchiului

Faţa RegiuneaSuperioară greabănul, spinarea, şalele, crupaInferioară sternul, abdomenul, inghinalăLaterală coastelor, flancului, şoldului, iei

Extremitatea anterioară pieptul, subsiorilor, intersubsiorilor, cutia toracicăExtremitatea posterioară coada, anusul, perineul, organele genitale.

Regiunea greabănului (Regio interscapularis) (fig. 9.15) este poziţionată între gât şi spinare, având ca bază anatomică apofizele spinale ale primelor 6-7 vertebre dorsale şi cartilagiul de prelungire al spetelor. Regiunea caracterizează tipul de producţie şi precocitatea materialului biologic.

La suine este de dorit ca aceasta să fie lungă, largă, cu straturile musculare şi de grăsime bine reprezentate.

La rasele primitive, greabănul este înalt şi mai îngust comparativ cu cel al raselor ameliorate, unde este mai larg şi şters formând o linie dreaptă cu regiunile spinării, şalelor şi crupei.

Este considerat ca defect greabănul ascuţit (“tăios”) şi cel despicat (“spete desprinse”).

Regiunea spinării (Regio vertebralis thoracis, sin. dorsalis) (fig. 9.16) este situată între greabăn şi şale, limitată lateral de regiunea coastelor.

Are ca bază anatomică ultimele 8-9 vertebre dorsale şi treimea superioară a coastelor delimitată de linia care uneşte unghiul toracal al spetei şi unghiul extern al iliumului.

Dimensiunile şi formele acestei regiuni diferă în funcţie de rasă, vârstă, sex, precum şi de gradul de îngrăşare al fiecărui animal.

La suinele din rasele primitive sau neîngrăşate spinarea este ascuţită şi scurtă; la cele din rasele pentru grăsime este scurtă şi largă, iar la cele pentru carne, lungă, potrivit de largă, cu musculatura bine dezvoltată.

La unele rase formele acestei regiuni sunt determinate genetic şi reprezintă însuşiri proprii. Astfel, spinarea convexă (“de crap”) este caracteristică raselor Duroc, Chester-White, Hampshire, iar cea concavă (“înşeuată”), rasei Landrace şi scroafelor multipare în faza de gestaţie avansată.

În vederea obţinerii de carcase cu proporţie ridicată de carne superioară, regiunea spinării trebuie să fie lungă, largă, cu musculatura bine dezvoltată şi cu stratul de slănină subţire.

Regiunea şalelor (Regio lumbaris) (fig.9.17) se extinde în continuarea spinării şi are ca bază anatomică cele 6 vertebre lombare şi muşchii lombari.

12

Carnea obţinută din această regiune este de calitate superioară şi de aceea, ea trebuie să fie lungă şi largă, cu musculatură bine dezvoltată şi cu stratul de slănină cât mai subţire.

Fig. 9 Trunchiul şi regiunile componente15. Greabănul; 16. Spinarea; 17. Şalele; 18. Crupa; 19. Coastele; 20. Flancul; 21.

Şoldul; 22. Iia; 23. Sternul; 24. Abdomenul; 25. Coada; 38. Fesa.

Chiar dacă spinarea este convexă (“de crap”) sau concavă (“înşeuată”) (fig.10), şalele slabe pot fi consecinţa unei întreţineri defectuoase în perioada de creştere; a unor defecte la nivelul coloanei vertebrale sau chiar a unei debilităţi congenitale.

Regiunea crupei (Regio glutea, sin. sacralis) (fig. 9.18) este situată în partea terminală a trunchiului şi are ca bază anatomică oasele sacrale, coxale şi muşchii jambonului.

Regiunea este delimitată anterior de linia imaginară care uneşte unghiurile externe ale iliumului între ele; lateral, de linia ce uneşte unghiul extern al iliumului cu articulaţia coxalului şi în continuare cu punctul fesei; posterior, de linia care uneşte tuberozităţile ischiale între ele.

Împreună cu greabănul, spinarea, şalele, crupa formează aşa numita linie dorsală sau “şira spinării”.

1 2

3 4

Fig. 10 Diferite forme ale spinării(după N. Farkas şi T. Pop 1985)

1. Dreaptă; 2. Convexă (“de crap”); 3. Lungă; 4. Concavă (“înşeuată”).

La rasele primitive crupa este slab dezvoltată, cu musculatură uscăţivă şi formă oblică-înapoi (“teşită”) (fig.11).

La majoritatea raselor de suine ameliorate regiunea este dreaptă; oblică la unele rase americane şi dublă la rasa Pietrain şi hibrizii pentru carne.

Dezvoltarea lungimii crupei determină aşa numitele ”şunci descinse”, bine îmbrăcate în masă musculară.

La rasele specializate în direcţia producţiei de carne dezvoltarea crupei descrie lateral un profil corporal în formă de trapez cu baza mare spre înapoi (ex.

13

rasa Landrace belgian). Totodată, o crupă bine dezvoltată în lungime şi lărgime conferă scroafelor condiţii favorabile actului de parturiţie.

1 2 3 4

Fig. 11 Diferite forme ale crupei la suine(după N. Farkas şi T. Pop, 1985)

1. Dreaptă; 2. Teşită; 3. Largă; 4. Îngustă.

Ca defecte se pot întâlni: crupa “teşită” şi ascuţită; crupa scurtă şi îngustă (sub formă “de acoperiş”); crupa slab îmbrăcată în musculatură.

Regiunea coastelor (Regio costalis) (fig.9.19) ocupă suprafaţa cea mai mare de pe părţile laterale ale trunchiului, fiind înconjurată de regiunile: spetei, braţului, spinării, sternului, abdomenului şi flancului.

La rasele de suine specializate în direcţia producţiei de grăsime (ex. Mangaliţa) regiunea este mai scurtă şi arcuită, iar la cele specializate în direcţia producţiei de carne, datorită prezenţei a 1-2 perechi de coaste în plus (ex. Landrace), regiunea este mai lungă şi cu un strat mai subţire de grăsime.

Lungimea coastelor este strâns legată de lungimea spinării şi implicit de o producţie ridicată de carne în carcasă.

Dezvoltarea cutiei toracice, respectiv a regiunii coastelor este asociată cu o dezvoltare corespunzătoare a organelor circulatorii şi respiratorii (un torace scurt şi îngust poate conduce la insuficienţe cardiace şi respiratorii – ex. rasa Pietrain).

Regiunea flancului (Regio paralumbalis) (fig.9.20) face trecerea între trenul mijlociu şi cel posterior al corpului animalului fiind delimitată superior de şale, posterior de şuncă, anterior de linia ce trece pe curbura ultimei coaste, iar inferior de linia care uneşte extremitatea ultimei coaste cu grasetul.

Regiunea este mai scobită la exemplarele slab întreţinute şi la scroafele în lactaţie.

Lungimea ei este corelată cu lungimea şalelor şi a trunchiului, iar flancul trebuie să fie lung, larg şi adânc, bine îmbrăcat în musculatură.

Regiunea şoldului (Regio tuberis coxae) (fig 9.21) are ca bază anatomică unghiul extern al osului iliac. Apare evidenţiată la formele primitive şi la cele aflate în stare proastă de întreţinere (cahectice).

Distanţa dintre cele două şolduri exprimă lărgimea crupei şi oferă indicii asupra producţiei de carne.

Regiunea iei (Regio plica lateralis) (fig.9.22) este situată lateral şi inferior faţă de regiunea flancului.

Constituită dintr-o pliere a pielii în faţa rotulelor (patelelor), ea face legătura între regiunea grasetului şi părţile laterale ale abdomenului.

Regiunea sternului (Regio sternalis) (fig.9.23) se extinde în partea antero-inferioară a trunchiului şi are ca bază anatomică osul sternal.

Delimitată anterior de către subsiori şi piept, posterior de abdomen şi lateral de regiunea coastelor - lungimea şi lărgimea sternului determină buna sau slaba dezvoltare a cutiei toracice.

14

Regiunea abdomenului (Regio abdominis) (fig.9.24) porneşte de la apendicele xifoidian al sternului (cu care se mărgineşte anterior), până la regiunea inghinală care o delimitează posterior.

Această regiune are ca bază anatomică muşchii abdominali şi tunica fibroasă abdominală, iar limitele laterale sunt reprezentate de regiunile coastelor, flancului şi iei.

Este de dorit ca abdomenul să fie lung, bine dezvoltat şi în profil paralel cu linia dorsală a trunchiului.

La rasele de suine specializate în direcţia producţiei de grăsime şi la scroafele gestante abdomenul este lăsat în jos, iar la unii vieri, precum şi la animalele slabe sau bolnave acesta poate fi supt (“ogărăsc”).

Regiunea inghinală (Regio annulus inguinalis superficialis) este situată în locul de detaşare a membrelor posterioare de trunchi, iar dezvoltarea ei este determinată de dimensiunile crupei şi abdomenului.

La suine este de preferat o regiune inghinală lungă şi largă, capabilă să permită o bună dezvoltare a glandei mamare (la femele).

Regiunea pieptului (Regio prepectoralis, sin. Presternalis) cuprinde extremitatea anterioară a trunchiului, între cele două articulaţii scapulo-humerale.

Pieptul larg şi adânc condiţionează o bună dezvoltare a membrelor anterioare, a cutiei toracice şi a trenului anterior.

La suinele bine întreţinute regiunea este rotunjită, acoperită de muşchi şi grăsime subcutană.

Regiunea subsiorilor (Regio fossa axillaris) este situată la locul de detaşare a membrelor anterioare de torace şi delimitează lateral regiunea intersubsiorilor (Regio interaxillaris).

Cutia toracică sau coşul pieptului (Regio pectoralis) este formată prin închidere de către: regiunile greabănului, coastelor, sternului, pieptului, intersubsiorilor şi despărţită de cavitatea abdominală printr-un perete musculo-aponevrotic (diafragma). Ea adăposteşte organele principale ale circulaţiei şi respiraţiei.

Lungimea şi lărgimea acestei regiuni condiţionează o mare vitalitate a organismului care se manifestă printr-o serie de însuşiri productive.

Slaba dezvoltare a cutiei toracice la unele rase, sau indivizi poate conduce la insuficienţă pulmonară sau cardiacă (ex. Pietrain, Mangaliţa).

Regiunea cozii (Regio cauda, sin. Regio radicis caudae) (fig.9.25) este situată pe extremitatea posterioară a trunchiului şi are ca bază anatomică vertebrele coccigiene şi musculatura inserată pe acestea.

La suinele domestice coada este subţire, potrivit de lungă şi răsucită, iar la cele primitive, coada este lungă, groasă, acoperită cu păr şi purtată atârnat – aspect întâlnit şi în cazul animalelor bolnave.

În partea terminală, coada prezintă un smoc de păr mai des şi lung, numit “canaf”. Asemenea smoc este vizibil la rasele primitive şi insesizabil la cele specializate în direcţia producţiei de carne.

Regiunea anusului (Regio anus, sin. Regio sphincter ani extremus) este reprezentată de deschiderea terminală a tubului digestiv. Această deschidere trebuie să fie normală ca aspect şi aşezare, cu sfincterul anal puternic şi elastic.

Regiunea perineului (Regio infra ani) se întinde între cele două fese, de la anus, până la regiunea inghinală.

La masculi, pe perineu sunt situate testiculele, iar la femele, vulva.

15

Regiunea testiculelor (Regio testis) se află situată pe treimea mijlocie a perineului.

În alcătuirea acestei regiuni intră cele două gonade situate cu axul mare în direcţia verticală, protejate de o învelitoare externă comună (scrotum).

Testiculele trebuie să fie bine ataşate de baza de susţinere, egal dezvoltate şi cu o consistenţă elastică la palpare.

Masculii monorhizi (cu un singur testicul coborât în bursa testiculară) şi cei criptorhizi (fără nici un testicul coborât în bursa testiculară), nu se admit la reproducţie. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu cei care prezintă hernia inghino-scrotală (pătrunderea unei părţi a intestinului prin inelul inghinal, între învelitorile testiculelor).

Regiunea penisului (Regio urogenitalis) reprezintă organul copulator al masculului. La vier, acesta este relativ subţire şi se termină cu un gland de forma unui “tirbuşon”.

Corpii cavernoşi fiind slab dezvoltaţi, prelungirea penisului în erecţie se realizează pe seama “S”- lui penian din dreptul perineului, care devine rectiliniu.

Tot în cadrul acestei regiuni se află situat “furoul” (teaca penisului) care se deschide în regiunea ombilicală de pe abdomen.

Regiunea vulvei (Regio pudendum femininum) este situată pe treimea superioară a perineului şi este formată din două labii (buze) dispuse vertical şi două comisuri. Ea trebuie să fie proporţional dezvoltată în raport cu vârsta şi starea fiziologică a femelei.

Adesea se întâlnesc cazuri de hermafroditism; de rupere a buzelor vulvei datorită fătărilor distocice; de vulvită; de vaginită, metrită, prolaps vaginal - toate manifestate prin scurgeri purulente şi proliferarea mucoasei vaginale.

Regiunea mamelei (fig. 9.24) sau ugerul (Regio glandula mammaria) este situată pe aproape toată partea ventrală a trunchiului suprapunându-se pe regiunile sternului, abdomenului şi inghinală.

Ugerul (fig.12) este divizat în 12-14 compartimente care funcţionează independent unul de celălalt, iar fiecare compartiment se termină cu câte un mamelon (sfârc).

1 2

Fig. 12 Forme de mamele şi mameloane(după N. Farkas şi T. Pop, 1985)

1. Mamelă globuloasă-simetrică; 2. Mamelă cu compartimente nefuncţionale şi sfârcuri asimetrice.

Numărul mameloanelor este de 1 până la 4 perechi, la formele de suine sălbatice; 4-5 perechi la formele de suine primitive; 7-8 perechi la formele de suine ameliorate.

În general, numărul mameloanelor este corelat pozitiv cu numărul purceilor la fătare (prolificitatea biologică).

Compartimentele mamelei trebuie să fie bine dezvoltate, globuloase, egal distanţate şi dispuse simetric faţă de linia mediană a abdomenului (cele pectorale sunt mai puternic vascularizate şi secretă o cantitate de lapte mai mare decât cele abdominale sau inghinale).

16

Datorită unor infecţii sau traumatisme, la scroafele multipare, unul sau mai multe compartimente îşi pot reduce şi chiar sista funcţiile de secreţie a laptelui.

Ca o particularitate a glandei mamare la suine se poate preciza faptul că aceasta este lipsită de cisterne galactofore.

Practic, la scroafă secreţia laptelui este declanşată de prezenţa şi guiţatul purceilor la supt.

1.2.1.3. Membrele şi regiunile componente

Asemenea celorlalte specii de mamifere terestre cu interes de fermă şi la suine membrele reprezintă organele de suport şi de deplasare.

Cele anterioare sunt mai apropiate de centrul de greutate al corpului şi servesc ca organe de suport (de sprijin), iar cele posterioare au rolul principal în propulsia întregului corp.

Atât membrele anterioare cât şi cele posterioare se împart în regiuni superioare (cele lipite de trunchi) şi în regiuni inferioare (cele detaşate de trunchi) (tabelul 3).

Începând de sus în jos, pe membrele anterioare se disting:Regiunea spetei (Regio scapularis) (fig.13.26) este aşezată din direcţia

supero-posterioară spre infero-anterioară, de o parte şi de alta a toracelui. Ea acoperă primele 7-8 perechi de coaste, iar baza anatomică este formată din osul spetei (scapulum).

Regiunea trebuie să fie bine prinsă de trunchi şi încărcată cu muşchi. La unii indivizi (ex. rasa Pietrain) cele două spete sunt puternic dezvoltate,

formând aşa numitele "şunci anterioare", iar la vierii mai în vârstă, (de 4-5 ani), la nivelul acestei regiuni apare o calozitate a pielii (“scut”), asemănătoare celei întâlnite la mistreţ.

Tabelul 3Regiunile membrelor

Membrele RegiuniAnterioare

partea superioarăpartea inferioară

spata; umărul; braţul;cotul; antebraţul; genunchiul; fluierul; glezna; chişiţa;

coroana; unghiilePosterioare

partea superioarăpartea inferioară

coapsa şi fesagrasetul; gamba; jaretul; fluierul; tendonul; glezna; chişiţa;

coroana; unghiile.

Spetele desprinse (“descusute”) exprimă slăbirea constituţiei şi atrag după sine deplasarea greoaie a animalului.

Regiunea umărului (Regio articulationis humeri) (fig. 13.27) face legătura între spată şi braţ şi are ca bază anatomică articulaţia scapulo-humerală.

Această regiune este mai evidentă la rasele pentru carne şi la exemplarele slab întreţinute, deoarece, la acestea din urmă stratul de grăsime este subţire.

17

Regiunea braţului (Regio brachii) (fig.13.28) este situată în continuarea spetei şi a umărului, având ca bază anatomică osul humerus.

Prezintă poziţie oblică spre înapoi, legându-se de regiunea cotului. Regiunea braţului trebuie să fie bine prinsă de regiunile învecinate şi

acoperită cu musculatură dezvoltată.Regiunea cotului (Regio olecrani) (fig.13.29) este situată la nivelul de

detaşare a membrului anterior de trunchi şi are ca bază anatomică apofiza olecraniană a osului cubitus.

Coatele trebuie să fie proporţional dezvoltate, uscăţive şi paralele cu planul median al corpului, cu scopul de a determina aplomburi corecte la membrele anterioare.

Regiunea antebraţului (Regio antebrachi) (fig.13.30) se întinde în continuarea regiunii cotului şi are forma unui trunchi de con turtit lateral, cu baza mare în sus.

În mod normal este de dorit ca această regiune să aibă o poziţie verticală, cu musculatura bine dezvoltată şi tendoane puternice.

Carnea de pe regiunea antebraţului este slab dezvoltată, deoarece, prin selecţie nu s-a urmărit dezvoltarea acesteia.

Fig. 13 Membrele şi regiunile componente26. Spata; 27. Umărul; 28. Braţul; 29. Cotul; 30. Antebraţul; 31. Genunchiul; 32. Fluierul; 33. Glezna; 34.

Chişiţa; 35. Coroana; 36. Unghiile; 37. Coapsa; 38. Fesa; 39. Grasetul, 40. Gamba; 41. Jaretul.

Regiunea genunchiului (Regio carpi) (fig.13.31) prezintă ca bază anatomică articulaţia radio-cubito-carpo-metacarpiană, cu rol deosebit în locomoţie.

În mod normal, regiunea trebuie să fie uscăţivă, puternică, bine dezvoltată şi fără tare cutanate sau osoase.

Regiunea fluierului (Regio metacarpi) (fig.13.32) este constituită din oasele metacarpiene, tendoanele extensoare şi flexoare.

La suine, regiunea este subţire şi acoperită cu un strat muscular slab dezvoltat, iar perimetrul fluierului oferă informaţii asupra dezvoltării scheletului osos.

În condiţii de întreţinere necorespunzătoare (pe pardoseli dure şi fără aşternut), la animalele tinere apar prematur calozităţi şi exostoze (oase moarte).

Regiunea gleznei sau a buletului (Regio metacarpo-phalangea) (fig.13.33) are ca bază anatomică articulaţia metacarpo-sesamo-falangiană, oasele sesamoide împreună cu pintenii, iar de dezvoltarea ei depinde soliditatea membrelor.

În condiţii de întreţinere necorespunzătoare (pe pardoseli dure şi fără aşternut) apare frecvent calozitatea tegumentului şi inflamaţia articulaţiei.

Regiunea chişiţei (Regio phalangis proximalis) (fig.13.34) este situată între gleznă şi coroană, având ca bază anatomică primele două oase falangiene.

Regiunea este de formă cilindrică, potrivit de lungă, uscăţivă şi puternică, iar prin direcţie trebuie să formeze cu solul un unghi de 60-650.

Formarea unui unghi mai deschis sau mai închis conduce la defectul de aplomb numit “călcătura de ţap”, respectiv “călcătura de urs”.

18

Regiunea coroanei (Regio phalangis mediae) (fig.13.35) prezintă ca bază anatomică articulaţia dintre falangele 2 şi falangele 3.

Datorită traumatismelor frecvente, la nivelul acestei regiuni se produc inflamaţii până la mortificări aproape ireversibile de ţesuturi.

Regiunea unghiilor (copita sau ongloanele) (Regio phalangis distalis, sin. Regio ungulae) (fig.13.36) reprezintă partea terminală a membrelor şi are ca bază anatomică falanga a III-a, precum şi îmbrăcămintea cornoasă a acesteia.

Unghiile trebuie să fie consistente, puternice şi elastice pentru a amortiza eficient şocurile mecanice pe timpul deplasării.

Creşterea exagerată a cutiei de corn conduce la îngreunarea mişcărilor, iar la materialul biologic suin destinat reproducţiei îngrijirea unghiilor este obligatorie.

La membrele posterioare se disting:Regiunea coapsei (Regio femoris) (fig.13.37) este situată între crupă şi

gambă. Anterior, regiunea este limitată de flanc şi graset, iar posterior de fesă, iar

baza anatomică este reprezentată de osul femur şi muşchii coapsei. La suine, coapsa are o importanţă deosebită în ceea ce priveşte producţia de

carne – mărimea şi calitatea jambonului fiind dependente de gradul de dezvoltare al acesteia.

Cât privesc rasele de suine specializate pentru producţia de carne (Landrace, Duroc, Hampshire), coapsele sunt pline, bine conturate şi descinse până spre regiunea jaretului.

La rasele primitive regiunea coapselor este slab îmbrăcată în muşchi şi asociată cu regiunea gambei slab dezvoltată.

Regiunea fesei (Regio femoris caudalis) (fig.13.38) este situată în continuarea coapsei, spre înapoi, având ca bază anatomică muşchii fesieri.

În funcţie de lungime, lărgime şi gradul de îmbrăcare cu muşchi, această regiune concură la obţinerea unor şunci bine dezvoltate.

Regiunea grasetului (Regio genus sau Regio patella) (fig.13.39) face legătura între coapsă şi gambă, având ca bază anatomică articulaţia femuro-tibio-rotuliană.

Regiunea este mai rotundă şi mai plină la suinele bine întreţinute; mai uscăţivă şi mai evidentă la cele cu întreţinere necorespunzătoare.

Pentru a determina aplomburi corecte ale membrelor posterioare, grasetul trebuie să fie situat în direcţia planului longitudinal al corpului.

Regiunea gambei (Regio crus, sin. Regio gamba) (fig.13.40) este legată superior de graset, coapsă şi fesă, iar inferior de regiunea jaretului, având ca bază anatomică oasele tibia şi fibula.

Gamba este distanţată de trunchi şi are formă conică cu baza mare în sus, iar direcţia oblică spre înapoi formează un unghi de 150-1600 cu fluierul.

Făcând parte din şuncă este de dorit ca această regiune să fie bine îmbrăcată în muşchi.

Regiunea jaretului (Regio tarsi) (fig.13.41) are ca bază anatomică articulaţia tibio-metatarsiană.

Regiunea trebuie să fie largă, bine conturată, cu coarda jaretului bine dezvoltată în vederea asigurării unei mobilităţi corespunzătoare a animalului.

Cât privesc regiunile fluierului, gleznei, chişiţei, coroanei şi a unghiilor de la membrele posterioare, acestea sunt relativ asemănătoare cu cele de la membrele anterioare.

19

1.2.1.4. Atitudini şi aplomburi

În termen zootehnic, prin atitudine se înţelege poziţia pe care o are animalul atunci când stă pe loc. Această poziţie poate fi în staţiune (când animalul stă în sprijin pe cele patru membre) sau în decubit (când animalul este culcat) (fig. 14).

Atitudinea în staţiune poate fi: liberă sau forţată.În staţiune liberă, animalul se sprijină pe cele patru membre în mod inegal,

masa lui fiind susţinută în principal pe un biped lateral şi pe cel anterior sau posterior opus (de regulă, membrele anterioare suportă o greutate cu 15-20% mai mare decât cele posterioare).

În staţiune forţată (staţiune de aplomb) animalul se sprijină în mod egal pe toate cele patru membre, iar capul şi gâtul sunt orientate corect.

Atitudinea în decubit se întâlneşte pe timpul odihnei animalelor, fătării scroafelor şi alăptării purceilor.

1 2

Fig 14 Atitudini la suine1. În staţiune; 2. În decubit.

Tot în termen zootehnic, prin aplomb se înţelege poziţia şi direcţia pe care o au membrele animalului în staţiune forţată.

Cunoaşterea şi stabilirea aplomburilor se impune la toate categoriile de suine, dar mai ales la cele destinate reproducţiei.

Soliditatea membrelor şi corectitudinea aplomburilor prezintă importanţă atât din punct de vedere genetic (se transmit la descendenţi), cât şi din punct de vedere tehnologic (animalele cu membrele corect dezvoltate sunt mai rezistente la pardoseli dure şi la deplasări).

Examinarea aplomburilor se face aşezând animalul pe un teren neted care să permită repartizarea uniformă a masei corporale pe cele patru membre, iar apoi aprecierea pe rând a acestora - lateral, dinainte şi dinapoi.

La suine, atât la membrele anterioare cât şi la cele posterioare, ca defecte de aplomb mai des întâlnite sunt: membre în formă de “X”,

1 2 3 4 5 6

Fig.15 Aplomburi ale membrelor la suine1. În formă de “X”, 2. În formă de “O”, 3. Şunci destinse, 4. Coapsă şi fesă slab dezvoltate, 5. Jaret şters

(“călcătură de ţap”), 6. Jaret săbiat (“călcătură de urs”).

20

de “O” (cambrate), de jaret “şters”, “călcătură de urs” şi “călcătură de ţap” (fig.15).

Temă: După prezentarea teoretică pe planşe şi mulaje a tematicii legată de examenul analitic al exteriorului la suine, organizaţi pe microcolective de lucru, studenţii vor face observaţii şi notaţii directe pe materialul biologic suin de diferite categorii din biobaza disciplinei.

1.2.2. Tehnica examenului sintetic

Faţă de examenul analitic al exteriorului, unde se apreciază fiecare regiune corporală în parte, examenul sintetic constă în aplicarea unor tehnici care permit stabilirea proporţionalităţii dezvoltării tuturor regiunilor corporale şi îndeosebi a modului în care acestea se îmbină între ele.

La suine, efectuarea examenului sintetic al exteriorului oferă posibilitatea definirii cât mai precise a conformaţiei şi constituţiei corporale a indivizilor – aspect esenţial în ceea ce priveşte selecţionarea materialului biologic pentru prăsilă.

Ca metode utilizate pentru identificarea elementelor de morfostructură şi funcţionale în cazul examenului sintetic al exteriorului se remarcă: somatoscopia, somatometria şi somatografia.

Utilizarea uneia sau alteia din cele trei metode se stabileşte pe baza unor criterii impuse de scopul şi exigenţa aprecierii.

1.2.2.1. Somatoscopia

Somatoscopia presupune aprecierea conformaţiei şi constituţiei cu ochiul liber, iar rezultatul poate fi exprimat, fie printr-un calificativ general, fie prin punctaj.

Ca tehnici de lucru se utilizează metoda liberă, metoda punctelor, metoda dreptunghiurilor şi a profilelor (ultimele două fiind tot mai rar folosite).

Metoda liberă constituie modul cel mai rapid şi expeditiv de apreciere a conformaţiei şi constituţiei corporale la suine, dar are valoare orientativ-subiectivă datorită faptului că animalele se examinează cu ochiul liber, atât în staţiune cât şi în mers.

Aplicarea metodei necesită experienţă în aprecierea exteriorului; un ochi bine format pentru depistarea defectelor şi evaluarea justă a calităţilor de conformaţie şi constituţie a suinelor stabilite prin examenul analitic al exteriorului.

În staţiune se apreciază mai întâi starea de sănătate a animalului ţinând cont de faptul că semnele majore care definesc organismul sănătos sunt legate de integritatea de structură şi funcţionalitate anatomică.

În mod normal, animalul sănătos prezintă o conformaţie şi constituţie corporală viguroasă; este vioi; reacţionează uşor la stimulii externi; consumă raţia cu poftă; se deplasează uşor, etc. În continuare se trece pe rând la examinarea liberă a dimensiunilor şi volumului diferitelor regiuni, a direcţiei şi integrităţii acestora.

21

În situaţia în care animalul se doreşte a fi destinat prăsilei, o examinare atentă se va face asupra organelor genitale, atât la masculi, cât şi la femele, precum şi asupra regiunii glandei mamare.

În mers, pe animal se pot identifica: eventualele şchiopături cu sediul şi gravitatea lor; calitatea extensiilor şi flexiilor la nivelul tuturor articulaţiilor mobile şi semimobile; defectele de aplomb, etc.

Rezultatele examinării prin metoda liberă se pot exprima, fie prin notări pe scara 1-5, fie prin calificativele: foarte bun, bun, mediocru, satisfăcător şi nesatisfăcător.

Metoda punctelor reprezintă un mod expeditiv de apreciere a conformaţiei şi constituţiei corporale la suine.

Această metodă este mai exactă şi mai obiectivă decât metoda liberă, deoarece constă într-o examinare mai amănunţită a exteriorului animalului, iar rezultatele trebuie consemnate într-un tabel sau fişă de punctare.

Metoda se practică în mod curent în cadrul fermelor de selecţie şi testare situate în vârful piramidei ameliorării suinelor.

Pentru a avea un caracter unitar şi comparabil în apreciere, acordarea punctelor se face în conformitate cu anumite norme elaborate periodic de către Ministerul Agriculturii prin A.N.A.R.Z. (Agenţia Naţională de Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie), la standarde europene.

Indiferent de vârsta materialului biologic, aprecierea debutează prin examinarea animalelor în vederea depistării unor anomalii congenitale. Apoi, se trece pe rând la analiza şi aprecierea prin punctare a fiecărei regiuni corporale sub aspectul structurii, funcţionalităţii, legăturii cu regiunile învecinate, precum şi stabilirea diferitelor defecte de aplomb.

Metoda se aplică numai la indivizii care au depăşit o anumită masă corporală (60 kg la rasele materne - Marele alb, Landrace, Yorkshire, Wessex, Cornwall, Edelschwein, etc. - grupa I şi 50 kg la rasele paterne - Duroc, Pietrain, Hampshire, etc. indiferent de sex - grupa a II-a).

Pornind de la importanţa care se acordă producţiei glandei mamare, nu se admit pentru prăsilă animalele care nu au obţinut un punctaj corespunzător pentru acest caracter (nu se pot acorda 15 puncte când individul apreciat, indiferent de sex, nu are minimum 14 sfârcuri normale la rasele din grupa I şi respectiv 10 puncte, când are mai puţin de 12 sfârcuri normale, la grupa a II-a).

Tabelul 4

Tabel de punctare

SpecificăriNota maximă Nota minimă

Grupa I Grupa a II a Grupa I Grupa a II acap şi gât 10 10 - -

Trunchi (cutia toracică, spinare, abdomen)

10 10 5 5

Jamboane şi spete 15 25 5 10Membre şi ongloane 20 20 10 10

Mameloane 25 15 15 10Tipicitatea de rasă şi robusteţea 20 20 10 10

T o t a l 100 100 - -

În funcţie de punctajul obţinut (tabelul 4) şi de clasa de încadrare (tabelul 5)

suinele pot fi admise sau nu la reproducţie.

22

Se pot include la reproducţie numai vieruşii care obţin minimum 65 de puncte şi scrofiţele, minimum 55 de puncte.

Tabelul 5

Limite de încadrare a suinelor în clasele parţiale după conformaţie-constituţie(puncte)

Sexul Record Elită I a II-aMasculi 90 şi peste 89-80 79-65 -Femele 90 şi peste 89-80 79-65 64-55

Metoda dreptunghiurilor (fig. 16,17), deşi nu mai este utilizată în practica aprecierii valorii materialului biologic suin, este considerată o metodă somatoscopică ajutătoare care încearcă să oglindească cât mai fidel unele calităţi sau defecte deosebite de exterior ale indivizilor.

Alături de tabelul de punctare exemplificat în tabelul 4 sau într-o fişă separată, pe un dreptunghi sau pe un profil corporal dinainte desenat se marchează particularităţile individuale de conformaţie şi constituţie, folosind anumite semne convenţionale.

Fig. 16 Semne convenţionale utilizate în metoda dreptunghiurilor(după N. Farkas şi T. Pop, 1985)

1. Cap grosolan; 2. Gât gros; 3. Spinare scurtă; 4. Crupă ascuţită; 5. Spinare solidă; 6. Umeri desprinşi înapoia spetelor; 7. Conformaţie proporţională; 8. Piept adânc; 9. Gât subţire; 10. Grebăn ascuţit; 11. Crupă ridicată; 12.

Spinare lăsată; 13. Crupă teşită; 14. Corp slab dezvoltat; 15. Membre în “X”; 16. Coate de vacă; 17. Gât scurt; 18. Spinare lungă; 19. Spată desprinsă; 20. Înalt în picioare; 21. Dezvoltare bună; 22. Flancuri scobite; 23. Şunci anterioare dezvoltate; 24. Şunci posterioare dezvoltate; 25. Aplomb anterior corect; 26. Membre posterioare

drepte; 27. Profil concav; 28. Gât lung; 29. Lăsat înapoia greabănului; 30. Spinare de crap; 31. Piept dezvoltat; 32. Coaste arcuite; 33. Trunchi scurt; 34. Şunci anterioare defectuoase; 35. Şunci posterioare defectuoase; 36.

Călcătură de urs; 37. Jaret săbiat.

A B

23

C D

Fig. 17 Semne convenţionale utilizate în metoda profilelor(după N.Farkas şi T. Pop, 1985)

A. 1. Cap normal; 2. Profil concav; 3. Urechi orizontale; 4. Ştrangulat înapoia spetelor; 5. Piept larg; 6. Crupă normală; 7. Şunci pline; 8. Chişiţe moi; 9. Păr normal.B. 1. Cap uscat; 2. Profil normal; 3. Urechi drepte; 4. Spinare înşeuată; 5. Piept normal;

6. Crupă dreaptă; 7. Şunci şterse; 8. Membre în “X”; 9. Păr rar.C. 1. Cap lung; 2. Profil drept; 3. Spinare de crap; 4. Membre săbiate; 5. Piept îngust ; 6. Păr des.D. 1. Urechi blegi; 2. Şale înguste; 3. Crupă teşită; 4. Şunci deschise; 5.Piept larg; 6. Păr normal.

1.2.2.2. Somatometria

Somatometria sau biometria constă în aprecierea conformaţiei şi constituţiei suinelor prin efectuarea de măsurători directe pe animalul viu (fig.18).

Fig.18 Diverse măsurători directe pe animalul viu(după M. Dinu, 1969)

1. Înăltimea la greabăn; 2. Înălţimea la spinare; 3. Înălţimea la crupă; 4. Lungimea oblică a trunchiului; ; 5. Perimetrul toracelui.

Pentru aceasta se recomandă ca animalul supus examenului sintetic prin somatometrie să fie aşezat pe un teren plan, în poziţie de amplomb.

Efecturea măsurătorilor reclamă multă răbdare şi conştiinciozitate, iar citirea valorilor trebuie făcută şi înregistrată cu mare atenţie.

Ca instrumente de lucru se folosesc: bastonul Lydtin (zoometrul); compasul Wilkens, goniometrul, cântarul (fig.19) şi panglica.

În funcţie de scopul propus, determinarea dimensiunilor corporale la suine presupune: - măsurători de masă (oferă informaţii asupra dezvoltării corporale a animalului viu);- măsurători de conformaţie (permit aprecierea precisă a dezvoltării şi conformaţiei corporale a animalului viu);- măsurători de creştere (permit stabilirea dezvoltării corporale şi se aplică la anumite intervale de timp - de regulă, la animalele tinere în perioada de creştere).

În funcţie de natura lor, măsurătorile corporale pot fi: de înălţimi, lărgimi, adâncimi, perimetre şi unghiuri.

24

1 2 3 4

Fig.19 Instrumentar folosit în somatometrie1. Bastonul Lydtin (zoometrul); 2. Compasul Wilkens; 3. Goniometrul; 4. Cântarul.

Toate aceste măsurători trebuie completate cu măsurătorile de masă corporală.

Măsurătorile de înălţimi constau în determinarea:- înălţimii la greabăn (fig.20.1) (se măsoară vertical cu bastonul Lydtin, de la sol până la punctul cel mai înalt al regiunii greabănului);- înălţimii la spinare (fig.20.2) (se măsoară cu ajutorul bastonului Lydtin, de la sol la apofiza spinoasă a ultimei vertebre dorsale).

Această înălţime prezintă în general, valori mai mari cu 2-3 cm faţă de înălţimea la greabăn şi reprezintă un caracter obligatoriu de rasă;- înălţimii crupei (fig.20.3) (se măsoară cu ajutorul bastonului Lydtin, de la sol până la punctul de intersecţie al coloanei vertebrale cu linia imaginară dintre cele două şolduri sau la punctul cel mai înalt al osului sacral);- înălţimii toracelui (adâncimea toracelui) (fig.20.4) (se măsoară cu bastonul Lydtin sau cu compasul Wilkens, între punctul greabănului şi stern).

1 2 3

4 5

Fig. 20 Măsurători de înălţimi (după F. Spădaru, 1997)

1. “a greabănului”; 2. “a spinării”; 3. “a crupei”; 4. “a toracelui”; 5. “a bazei cozii”.

De regulă, această dimensiune reprezintă circa 50-60% din înălţimea la greabăn.- înălţimii la baza cozii (fig.20.5) (se măsoară cu ajutorul bastonului Lydtin, de la sol, la articulaţia sacro-coccigiană).

Această dimensiune serveşte la stabilirea gradului de înclinare a crupei şi are valori mai mici decât înălţimea la crupă.

Măsurătorile de lungimi constau în determinarea:- lungimii corpului (fig.21.1) (se măsoară cu ajutorul panglicii de-a

25

1 2 3

4 5

Fig. 21 Măsurători de lungimi (după F. Spădaru, 1997)

1. “a corpului”; 2. “oblică a trunchiului”; 3. a urechilor”; 4. “a toracelui”. 5. “a crupei”.

lungul şirei spinării - de la ceafă, la baza cozii);- lungimii oblice a trunchiului (fig.21.2) (se măsoară cu ajutorul bastonului Wilkens de la articulaţia scapulo-humerală, la punctul fesei);- lungimii urechilor (fig.21.3) (se măsoară cu ajutorul panglicii saucompasului Wilkens, de la baza, până la vârful pavilionului urechilor, pe partea externă);- lungimii toracelui (fig.21.4) (se măsoară cu ajutorul compasului Wilkens, de la proeminenţa anterioară a articulaţiei scapulo-humerale, până la convexitatea maximă a ultimei coaste);- lungimii crupei (fig.21.5) (se măsoară cu ajutorul compasului Wilkens, de la tuberozitatea anterioară a şoldului, la proeminenţa posterioară a ischiumului).

Măsurătorile de lărgimi constau în determinarea:- lărgimii frunţii (fig.22.1) (se măsoară cu panglica sau cu compasul Wilkens între punctele proeminente ale orbitei);- lărgimii pieptului (fig.22.2) (se măsoară cu ajutorul compasului Wilkens considerând distanţa dintre cele două articulaţii scapulo-humerale);- lărgimii toracelui sau diametrul bicostal (fig.22.3) (se măsoară cu ajutorul bastonului Lydtin sau compasului Wilkens, imediat înapoia spetelor);-lărgimii şalelor (fig.22.4) (se măsoară între vârfurile apofizelor transversale a celei de-a IV-a vertebre lombare);

1 2 3

4 5

Fig. 22 Măsurători de lărgimi(după F. Spădaru, 1997)

1. “a frunţii”; 2. “a pieptului”; 3. “a toracelui”; 4. “a şalelor”; 5. “a crupei”.

- lărgimii crupei (fig.22.5) (se poate măsura în trei locuri: între şolduri = lărgimea mare a crupei; între articulaţiile coxo-femurale; între punctele fesei = lărgimea mică a crupei).

Măsurătorile de perimetre constau în determinarea:

26

- perimetrului toracic (fig.23.1) (se măsoară cu ajutorul panglicii, în jurul cutiei toracice, înapoia spetelor);- perimetrului fluierului (fig.23.2) (se măsoară cu ajutorul panglicii în

1 2

Fig. 23 Măsurători de perimetre(după F. Spădaru, 1997)

1. “ toracelui”; 2. “ fluierului”.

zona cea mai subţire a fluierului de la un membru anterior). Măsurătorile de unghiuri la suine se efectuează numai la profilul capului,

determinând cu ajutorul goniometrului (fig. 19.3) unghiul fronto-nazal sau la membrele posterioare unghiul jaretului.

Determinările de masă corporală se fac prin cântărirea materialului biologic, dimineaţa înainte de administrarea primului tain - fie individual, fie în grupuri mici, în funcţie de scopul urmărit şi la anumite date consacrate pentru specia suină.

La naştere cântăririle purceilor se fac imediat după terminarea parturiţiei.Masa corporală medie normală a unui purcel la naştere trebuie să fie de 1,2

kg, iar cei sub 0,8 kg sunt consideraţi ca produşi neviabili (mai nou, cerinţele U.E. consideră masa unui purcel la naştere, ca fiind normală la 1,4 kg).

La 3 săptămâni (21 de zile) purceii se cântăresc pentru a aprecia însuşirea privind producţia de lapte a scroafei (capacitatea de alăptare).

Capacitatea de alăptare a scroafei este apreciată în mod corect atunci când, timp de 21 de zile este suptă de cel puţin 7 purcei (este normal să fie cuprinsă între 35-50 kg = masa corporală a lotului de purcei la vârsta de 21 de zile).

La vârsta de 21 de zile un purcel trebuie să cântărească în medie, circa 5 kg. S-a convenit ca aprecierea capacităţii de alăptare a scroafelor să fie făcută la

21 de zile, deoarece curba producţiei de lapte creşte până la 3 săptămâni, iar apoi începe să scadă treptat, până spre înţărcarea purceilor.

Totodată, până la această vârstă purceii se dezvoltă pe seama laptelui matern, iar apoi procesele de creştere se desfăşoară şi pe seama hranei suplimentare.

La înţărcare cântărirea se face cu scopul de a cunoaşte dacă dezvoltarea purceilor este normală, ştiindu-se că la acest termen, masa corporală a fiecăruia trebuie să fie de circa 14 kg (sunt considerate foarte bune valorile individuale de 16-20 kg şi slabe cele de 12-13 kg).

Înţărcarea purceilor de reproducţie destinaţi selecţiei se face de regulă la vârsta de 8 săptămâni (56 de zile).

Cântărirea din lună în lună se face după înţărcare, până la intrarea la reproducţie (9-10 luni), cu scopul urmăririi dezvoltării normale, care la prima montă trebuie să fie de circa 110 kg la scroafe şi de circa 120 kg la vieri în stare de întreţinere normală, corespunzătoare condiţiei de animal de reproducţie (dezvoltarea se consideră normală dacă porcii tineri cresc de la o lună la alta cu circa 10-14 kg).

Cântărirea din an în an este recomandabilă toamna înainte de bonitare şi clasare.

Acţiunea are drept scop cunoaşterea gradului de dezvoltare a scroafelor şi vierilor adulţi în vederea încadrării lor într-o clasă sau alta după acest criteriu.

27

Apoi, prin coroborare cu alţi indici de conformaţie şi producţie este posibilă atribuirea clasei generale ca material biologic pentru reproducţie.

Pentru cunoaşterea cât mai reală a gradului de dezvoltare a scroafelor adulte, cântărirea anuală a acestora nu se recomandă a fi făcută în perioada de gestaţie avansată sau în cea de alăptare.

Operaţiunile se pot face însă, în luna a II-a de gestaţie sau la începutul lunii a III-a.

Datele biometrice obţinute prin somatometrie pot fi ordonate, prelucrate statistic şi folosite practic sub formă de: valori absolute, valori relative, indici corporali sau reprezentări grafice.

- Valorile absolute se exprimă în unităţi fizice (centimetrii, kilograme, număr, etc). Ele oglindesc valoarea dimensională a caracterelor la un individ sau la un grup de indivizi şi servesc la aprecierea dezvoltării corporale, determinarea gradului de omogenitate a materialului biologic şi a unor aptitudini de producţie.

- Valorile relative indică măsurile absolute în procente faţă de o dimensiune etalon considerată cu valoarea de 100%.

Acest mod de exprimare permite ca în examinarea suinelor să se poată aprecia proporţionalitatea dimensiunilor pe regiuni corporale sau pe ansamblu.

Dimensiunile etalon mai des folosite sunt: înălţimea la greabăn, lungimea trunchiului sau semisuma dintre acestea.

Exprimarea valorilor absolute în valori relative se face folosind următoarea relaţie: Va

Vr (%) = ------- x 100, în care: Ig

Vr – valoarea relativă; Va – valoarea absolută a însuşirii de raportat,; Ig – înălţimea la greabăn.

- Indicii corporali se exprimă prin valori relative şi oglindesc raportul dintre două dimensiuni corporale aflate în dependenţă morfologică şi funcţională.

La suine, în studiul şi aprecierea exteriorului se utilizeză numeroşi indici, care se pot grupa în patru categorii: de format, organici, de constituţie şi de volum.

Indici de format furnizează date utile cu privire la proporţionalitatea dimensiunilor legate la formatul corporal şi întregul său, sau numai asupra trunchiului.- Indicele formatului corporal lateral (i.f.l.) – reprezintă raportul dintre lungimea trunchiului şi înălţimea la greabăn.

Adică:

lungimea trunchiului (cm)i.f.l. (%) = ------------------------------------ x 100

înălţimea la greabăn (cm)

Valoarea acestui indice creşte de la naştere la adult şi are valori de circa 120% la rasa Mangaliţa, 130% la Bazna, 140% la rasa Marele alb.- Indicele formatului corporal transversal (i.f.t.) – reprezintă raportul dintre lărgimea toracelui şi înălţimea la greabăn.

Adică:

lărgimea toracelui (cm)

28

i.f.t. .(%) = ---- ---------------------------- x 100 înălţimea la greabăn (cm)

Acest indice are valori mai mici la rasele pentru carne şi mai mari, la cele pentru grăsime, deoarece, la cele pentru carne, înălţimea la greabăn este mai mare, iar toracele mai îngust.

Indici organici – furnizează date atât cu privire la dezvoltarea unor organe sau aparate ale corpului animal cât şi asupra constituţiei.- Indicele de compactitate sau de robusteţe (i.c.) – reprezintă raportul dintre perimetrul toracelui şi lungimea trunchiului.

Adică:

perimetrul toracelui (cm)i.c. (%) = ----------------------------------- x 100

lungimea trunchiului (cm)

Acest indice are valori mai mari cu cât toracele este mai larg şi mai adânc faţă de lungimea trunchiului.- Indicele adâncimii toracelui (i.a.t.) – reprezintă raportul dintre adâncimea toracelui şi înălţimea la greabăn.

Adică:

adâncimea toracelui (cm)i.a.t. (%) = --------------------------------- x 100

înălţimea la greabăn (cm)

Acest indice redă interrelaţia dintre dezvoltarea toracelui şi dezvoltarea generală a materialului biologic.- Indicele tipului productiv sau tronco-toracic (i.t.p.) – reprezintă raportul dintre lungimea trunchiului şi perimetrul toracelui.

Adică:

lungimea trunchiului (cm)i.t.p. (%) = ----------------------------------- x 100

perimetrul toracelui (cm)

Acest indice este de peste 100% la rasele de suine specializate pentru producţia de carne, deoarece au trunchiul mai lung şi mai îngust.- Indicele ascuţimii crupei (i.s.c.) – reprezintă raportul dintre lărgimea crupei la şolduri şi lărgimea crupei la tuberozităţile ischiale.

Adică:

lărgimea crupei la şolduri (cm)i.s.c. (%) = ----------------------------------------------------------- x 100

lărgimea crupei la tuberozităţile ischiale (cm)

Indici de constituţie – furnizează date cu privire la modul de construcţie mecanică a corpului.- Indicele diferenţei de înălţime (i.d.i.) – reprezintă raportul dintre înălţimea la crupă şi înălţimea la greabăn.

Adică:

înălţimea la crupă (cm)i.d.i. (%) = -------------------------------- x 100

29

înălţimea la greabăn (cm)

Indici de volum – se utilizează pentru aprecierea dezvoltării generale a corpului.- Indicele de masivitate (i.m.) – reprezintă raportul dintre perimetrul toracelui şi înălţimea la greabăn.

Adică:

perimetrul toracelui (cm)i.m. (%) = ----------------------------------- x 100

înălţimea la greabăn (cm)

În practică, unii autori stabilesc valoarea acestui indice şi prin relaţia:

masa corporală (kg)i.m. (%) = ---------------------------------- x 100

înălţimea la greabăn (cm)

- Indicele tipului constituţional sau al osaturii (i.t.c.) - reprezintă raportul dintre perimetrul fluierului şi înălţimea la greabăn.

Acest indice oferă informaţii asupra dezvoltării relative a scheletului, fiind mai mare la rasele specializate pentru producţia de carne şi mai mic la cele pentru grăsime.

Este dat de relaţia:

perimetrul fluierului (cm)i.t.c. (%) = ---------------------------------- x100

înălţimea la greabăn (cm)

1.2.2.3. Somatografia

Somatografia presupune fotografierea sau filmarea materialului biologic suin în vederea examinării aspectului exterior.

În linii generale, metoda de fotografiere a materialului biologic suin este aceiaşi ca şi în cazul altor specii de animale cu interes de fermă, dar prezintă unele particularităţi specifice.

Astfel, pentru a obţine o imagine care să pună în evidenţă conformaţia animalului, armonia dezvoltării corporale, valoarea unei regiuni sau părţi corporale, diferite defecte de exterior, etc - se va căuta ca poziţia acestuia să corespundă scopului urmărit.

Pentru a studia conformaţia şi armonia de ansamblu se va executa o fotografiere din profil (perpendicular pe axul longitudinal al animalului). În acest caz, animalul se aşează într-o atitudine staţionară normală, uşor forţată, cu membrele din partea opusă adunate sub el, iar apoi se va alege un fond care să contrasteze culoarea corpului (de regulă un paravan).

30

În vederea obţinerii unei imagini cât mai reuşite a animalului este recomandabil să se repete operaţiunea de fotografiere pentru a putea alege pe cea mai clară şi conformă cu realitatea.

Atunci când se doreşte fotografierea unor anumite regiuni corporale (cap, spinare, şunci, etc.), aparatul de fotografiat va fi adus la o distanţă mai mică de animal.

Fotografiile obţinute se pot ataşa la fişele individuale din registrele genealogice sau pot fi folosite ca material de prezentare la expoziţii, publicaţii, publicitate sau la comercializarea materialului biologic.

Fotografierea suinelor în grup poate exprima, fie omogenitatea sau heterogenitatea unui lot sub raportul conformaţiei corporale, fie condiţiile mediului natural sau artificial în care se află materialul biologic (pe păşune, în padoc, în maternitate, în boxele colective sau individuale, etc.).

Filmarea se face cu ajutorul camerelor video şi se utilizează la examinarea animalelor, îndeosebi, în mişcare.

Ea reprezintă o metodă de mare eficienţă didactică, deoarece contribuie la răspândirea şi generalizarea tehnologiilor specifice de creştere şi exploatare a suinelor pe diferite categorii de vârstă şi stări fiziologice.

Totodată, filmarea poate constitui un document care permite compararea în timp a modului în care evoluează tehnicile de creştere.

1.2.3. Stabilirea tipurilor morfo-productive

La suine, tipurile morfo-productive sunt determinate de interdependenţa care există între însuşirile morfologice şi fiziologice ale materialului biologic (între formă şi funcţie, între conformaţie şi producţie), iar cunoaşterea şi aplicarea tehnicilor de apreciere a exteriorului prin examenul analitic şi sintetic ajută la stabilirea acestora.

În linii generale se pot distinge patru tipuri morfo-productive cărora le corespunde o anumită dezvoltare şi conformaţie corporală: pentru carne, pentru bacon, pentru grăsime şi mixt,.

Tipul morfo-productiv pentru carne (fig. 24) caracterizează cele mai multe rase de suine datorită orientării speciei în direcţia ameliorării pentru obţinerea de carcase cu un conţinut ridicat de carne.

Acest tip cuprinde rase cu format dolicomorf de talie mare, cu dezvoltare corporală bună, de formă cilindrică sau de pară.

Regiunile trunchiului au forme alungite, iar la unele rase prezintă o uşoară convexitate pe linia dorsală.

Datorită dezvoltării şuncilor, trenul posterior este mai evident decât cel anterior, asigurând o producţie ridicată de carne.

Membrele sunt puternice, relativ lungi, cu aplomburi corecte. Pielea este fină, netedă, acoperită cu păr rar, fin şi de cele mai multe ori lins.Tipul morfo-productiv pentru carne se asociază cu o constituţie (totalitatea

caracterelor şi însuşirilor unui individ exteriorizate prin aspectul general care exprimă vitalitatea şi rezistenţa faţă de condiţiile de mediu; capacitatea de înmulţire şi producţie), fină sau fin-robustă.

31

Fig.24 Tipul morfo-productiv pentru carne(după N.Farkas şi T. Pop, 1985)

În cadrul acestui tip morfo-productiv se preferă rasele de culoare albă, din

care, după sacrificare rezultă carcase cu aspect comercial plăcut.Reprezentative pentru acest tip sunt rasele: Marele alb, Landrace, Yorkshire,

Duroc, Pietrain, etc. În general, la aceste rase raportul dintre lungimea trunchiului şi perimetrul

toracic (indicele tipului productiv) are valori pozitive. Astfel, la exemplarele aparţinând rasei Marele alb, lungimea trunchiului

depăşeşte cu cel puţin 10-15 cm (peste 5%) perimetrul toracic, iar la la cele aparţinând rasei Landrace, această diferenţă poate să ajungă până la 30-40 cm (peste 25%).

Tipul morfo-productiv pentru bacon (fig. 25) reprezintă o variantă a tipului pentru carne şi a apărut ca rezultat al solicitării consumatorilor pentru acest produs special.

Fig.25 Tipul morfo-productiv pentru bacon(după N. Farka şi T.Pop, 1985)

Materialul biologic aparţinător tipului morfo-productiv pentru bacon se caracterizează prin corp foarte lung de formă cilindrică sau trapezoidală (formă de pară), cu o dezvoltare evidentă a trenului posterior.

Spinarea, şalele şi crupa sunt lungi şi drepte, cu o uşoară ascensiune spre înapoi.

La rândul său, crupa este lungă, largă şi dreaptă; coapsa şi fesa bine îmbrăcate în muşchi şi cu şunci descinse.

Coastele sunt lungi, late, orientate spre înapoi şi puţin curbate, iar numărul lor şi cel al vertebrelor poate fi mai mare decât la alte rase.

Pielea este fină, elastică, de culoare albă, cu păr rar, scurt şi neted. Caracteristic tipului morfo-productiv pentru bacon este faptul

că, grăsimea subcutană nu depăşeşte în momentul sacrificării (la masa de 80-90 kg), grosimea de 10-15 mm. Totodată, aceasta înglobează în ea straturi subţiri de ţesut muscular, îndeosebi la nivelul abdomenului şi coastelor.

Alternanţa straturilor de masă musculară şi de ţesut adipos creează, în secţiune aspectul unei marmorări realizată în principal printr-un regim special de furajare şi întreţinere deosebită, pe tot parcursul perioadei de îngrăşare.

Tipul morfo-productiv pentru bacon se asociază cu o constituţie fină. În acest sens, reprezentativă este rasa Landrace, precum şi metişii acesteia cu rasele albe pentru carne.

32

Tipul morfo-productiv pentru grăsime (fig.26) se recunoaşte după forma brevimorfă, având regiunile corporale scurte, largi şi talia mijlocie.

Capul este de mărime mijlocie, gâtul scurt, trunchiul larg, adânc şi scurt, cu linia spinării, în general, convexă (“spinare de crap”).

Perimetrul toracic este mai mare decât lungimea trunchiului, iar valoarea indicelui productiv este de 90-95%.

Membrele sunt relativ slab dezvoltate în comparaţie cu restul corpului. Deşi prezintă un schelet osos fin, constituţia este robustă, robust-afânată, de

tip fiziologic digestiv.

Fig.26 Tipul morfo-productiv pentru grăsime(după N. Farkas şi T.Pop, 1985)

O rasă reprezentativă a tipului morfo-productiv pentru grăsine este Mangaliţa.Tipul morfo-productiv mixt (fig.27) cuprinde numeroase rase de suine de

talie mijlocie, cu însuşiri între tipul pentru carne şi cel pentru grăsime. Materialul biologic aparţinător tipului morfo-productiv mixt prezintă

perimetrul toracic şi lungimea trunchiului de valori apropiate, iar indicele tipului productiv este în jurul valorii de 100%.

Conformaţia corporală este armonioasă, cu constituţie robustă.În funcţie de producţia preponderentă, în cadrul tipului morfo-productiv mixt

se disting: subtipul morfo-productiv mixt pentru

“carne-grăsime” şi subtipul morfo-productiv pentru “grăsime-carne”.

Fig. 27 Tipul morfo-productiv mixt(după N. Farkas şi T.Pop, 1985)

- Subtipul morfo-productiv pentru “carne-grăsime”prezintă trunchiul asemănător cu cel al raselor pentru carne (ceva mai scurt şi mai larg, dar nu atât de adânc ca cel al raselor pentru grăsime).

De regulă, linia superioară şi cea inferioară sunt drepte şi paralele între ele, uşor concave la scroafele multipare în stadiu avansat de gestaţie.

Crupa este teşită şi bine îmbrăcată în musculatură. Caracterizat printr-o producţie intermediară între tipul pentru carne şi cel

pentru grăsime, raportul de carne/grăsime este de aproximativ 1,35:1,15/1, în favoarea cărnii.

- Subtipul morfo-productiv pentru “grăsime-carne” prezintă trunchiul asemănător cu cel al raselor pentru grăsime.

33

Caracterizat printr-o producţie intermediară între tipul pentru grăsime şi cel pentru carne, raportul carne grăsime este de 1,35–1,15/1, în favoarea grăsimii.

1.3. CULORILE ŞI PĂRUL

Din punct de vedere practic, la suine, cunoaşterea culorilor ajută la recunoaşterea raselor, varietăţilor şi metişilor, dar în acelaşi timp, acestea reprezintă un caracter de exterior de care se ţine seama la identificarea indivizilor şi în aprecierea calităţii carcaselor, în vederea valorificării lor.

Substanţa determinantă a culorii pielii şi a părului este pigmentul din grupa melaninelor - pigment care se întâlneşte sub formă de granule sau mai rar în stare difuză.

La nivelul pielii, pigmentul se află în celulele stratului generator sub formă de enclave citoplasmatice, iar în zonele intens colorate poate fi identificat în toate straturile epidermului.

În păr, pigmentul se găseşte în stratul cortical şi medular, iar gradul de variabilitate al acestuia este determinat atât de natura chimică a substanţei cromogene cât şi de alcalinitatea sângelui, intensitatea pigmentaţiei fiind corelată pozitiv cu acestea.

Comparativ cu formele sălbatice, la suinele domestice variabilitatea culorilor este mult mai mare.

Dintre modificările care s-au produs în urma domesticirii interesează atât intensitatea pigmenţilor, cât şi repartiţia acestora pe diferite regiuni corporale.

În linii generale, la suinele domestice se întâlnesc două grupe mari de culori: simple (alb, negru, roşu) şi compuse (rezultate din combinaţiile diferite ale culorilor simple).

1.3.1. Culorile simple

- Culoarea albă se caracterizează prin lipsa pigmentului, atât din păr cât şi din piele. Este întâlnită la rasele: Marele alb, Yorkshire, Landrace, Chester-White, etc.

Metişii de primă generaţie din rasele homozigote pentru culorile albă şi pigmentate au culoare albă, eventual cu urme de pigmentaţie pe cap şi crupă.

La suine este de preferat culoarea albă, deoarece carcasele obţinute după sacrificare au un aspect comercial deosebit.

Astfel, la producerea de bacon se utilizează în exclusivitate rase de culoare albă sau metişii acestora.

Totuşi, lipsa pigmentului conduce la o sensibilitate mare a organismului, atât faţă de condiţiile de întreţinere, cât şi faţă de acţiunea razelor solare - factori de mediu, care adesea produc insolaţii, dermatite, etc.

- Culoarea neagră se caracterizează prin cea mai intensă pigmentaţie, atât în păr cât şi în piele, pe toată suprafaţa corpului.

34

Ea este întâlnită la rasele Cornwall, Berkshire, Mangaliţa, Porcul de Strei, Porcul Negru Pigmentat de Dobrogea, etc.

Chiar dacă această culoare nu afectează calitatea cărnii, dar, pentru faptul că se menţie după depilare şi răzuire la majoritatea raselor, carcasele prezintă un interes mai redus datorită aspectului lor comercial.

Pigmentaţia neagră imprimă o rezistenţă mai mare organismului la acţiunea nocivă a razelor solare, lucru care face ca aceste rase să poată fi crescute cu precădere în zonele călduroase.

- Culoarea roşie (roşcată), deşi se întâlneşte mai rar la suine, constituie caracter de rasă sau varietate la: Duroc, Tamworth, Mangaliţa roşie, etc.

În funcţie de rasă, varietate şi individ, ea prezintă nuanţe ca: roşu-gălbui, roşu-cărămiziu, roşu-închis, etc.

În cazul acestei culori, pe lungimea sa, firul de păr prezintă două nuanţe: una mai închisă la bază şi alta mai deschisă la vârf.

Culoarea roşcată apare uneori în mod sporadic la metişi sau la rasele insuficient consolidate din punct de vedere al culorii.

Astfel, la unele exemplare din rasa Pietrain părul prezintă nuanţă roşie-gălbuie pe un fond bălţat alb cu negru.

Pielea suinelor de culoare roşie este uşor maronie şi dă şoricului de pe carcase un aspect pigmentat (şoric pigmentat).

- Culoarea blondă reprezintă o varietate a culorii albe, deoarece pielea este pigmentată în cenuşiu, mucoasele aparente în negru, iar părul are culoarea alb-murdară.

Este caracteristică varietăţii blonde a rasei Mangaliţa.

1.3.2. Culorile compuse

În funcţie de modul în care culorile simple se combină şi se distribuie pe corpul animalelor, culorile compuse se clasifică în culori zonale şi azonale.

- Culoarea bălţată alb cu negru este o culoare compusă, atât zonală cât şi azonală.

La rasele Hampshire, Bazna, Sattelschwein, Wessex, etc., pe fondul culorii negre a corpului se întâlneşte o zonă albă, numită “brâu”, “şa” sau “năframă”.

Această zonă cu lăţime variabilă (2-25 cm), cuprinde regiunile greabănului, a membrelor anterioare şi o parte din regiunea coastelor.

Culoarea bălţată alb cu negru este întâlnită şi azonal (bălţăturile albe pe un fond negru sau cele negre pe un fond alb şi cu o repartiţie aleatorie pe toată suprafaţa corpului).

Exemplu sunt rasele Pietrain, Poland-China şi metişii obţinuţi prin încrucişarea raselor pigmentate.

- Culoarea bălţată alb cu roşu se întâlneşte mai rar şi este un caracter de rasă la rasele: Hanovra, Hereford şi chiar Duroc.

În urma încrucişărilor cu rasele de culoare albă sau neagră, metişii de primă generaţie au culoare albă sau neagră - acestea din urmă manifestându-se dominant faţă de culoarea compusă.

35

- Culoarea bălţată roşu cu negru se evidenţiază la metişii de primă generaţie dintre rasele Pietrain şi Duroc.

Totodată, pe un fond roşu de diferite nuanţe se întâlnesc pete negre dispersate, cu o extindere mai redusă decât la rasa Pietrain.

- Culoarea bălţată alb, roşu şi negru (culoare trinară) poate apărea la metişii de primă sau a doua generaţie dintre rasele pigmentate.

Este caracteristică rasei Mirgorod.

1.3.3. Particularităţi de culoare

La suine, particularităţile de culoare apar sub formă de acroalbinisme (zone de culoare albă care cuprind extremităţile), cu o frecvenţă mai mare la rasa Berkshire şi Bazna.

- Zebrăturile (dungile) reprezintă particularităţi de culoare cu caracter temporar la purceii din rasele primitive.

Se întâlnesc la purceii de rasă Mangaliţa, în primele săptămâni de viaţă.- Fruntea albă sau botul alb se întâlnesc la metişii rezultaţi din rasele bălţate

zonal şi azonal (ex. Hampshire x Pietrain).

1.3.4. Părul

Părul reprezintă îmbrăcămintea externă a corpului, iar la suine aspectul său poate fi: neted, ondulat sau creţ.

Părul neted (lins) se întâlneşte la rasele perfecţionate Landrace, Yorkshire, Chester-White, etc; cel ondulat la rasele Bazna, Duroc, iar cel creţ la rasele pentru grăsime, (Mangaliţa şi metişii acestora).

La suine, firul de păr este mai gros la bază (170-200 de microni), apoi se subţiază spre vârf (100-120 de microni) şi se despică în 6-8 spicule.

Fig. 28 Fir de păr despicat în spicule(după V. Gligor, 1969)

În secţiune transversală, el are formă mai mult sau mai puţin ovală, iar dintre cele trei straturi (cuticular, cortical şi medular), cel mai bine reprezentat este cel medular.

36

Fig. 29 Secţiune prin firul de păr de porc(după V. Gligor, 1969)

Lungimea firului de păr este mai evidentă pe şira spinării (8-12 cm), unde formează spre cap aşa numita “coamă”. Pe restul corpului lungimea sa scade la 5-8 cm.

Numărul de foliculi/cm2 variază de la 12 (la rasa Landrace) la circa 40 (la rasa Stocli).

La rasele primitive de suine, pe lângă părul de acoperire se întâlneşte şi cel de încălzire (“puful”), care este mai des, mai scurt şi mai fin.

Acest ultim tip de păr năpârleşte odată cu instalarea timpului călduros sau cu îmbunătăţirea condiţiilor de întreţinere şi alimentaţie.

Temă: După prezentarea teoretică (pe planşe şi mulaje) legată de examenul sintetic al exteriorului la suine studenţii vor face observaţii, măsurătorii şi notaţii directe pe materialul biologic suin de diferite categorii din biobaza disciplinei.

1.4. RECUNOAŞTEREA UNOR RASE DE SUINE

În număr de aproximativ 200, rasele de suine nu prezintă toate aceiaşi importanţă economică, dar pot fi clasificate în funcţie de: - caracterele morfologice (talie, culoare, etc); - gradul de ameliorare (primitive, amelioratoare, perfecţionate); - tipul morfo-productiv (carne, bacon, grăsime, mixte); - provenienţă (indigene şi importate); - modul în care sunt utilizate în schemele de încrucişare (materne şi paterne).

De regulă, recunoaşterea raselor de suine se face prin analiza şi aprecierea unor caracteristici de exterior (tabelul 6) – elemente esenţiale în procesul de selecţie şi ameliorare a speciei.

Tabelul 6

Însuşiri fenotipice generale de recunoaştere a unor rase şi populaţii de suine

Denumirea Însuşiri

37

Stocli(rasă indigenă)

Formată în: Peninsula Balcanică, România;Culoarea: gri-roşcată;

Părul şi pielea: neted, pigmentată;Profilul capului: drept;

Forma urechilor: mici şi drepte;Tipul productiv: mixt;

Mangaliţa(rasă indigenă)

Formată în: Peninsula Balcanică, România;Culoarea: blondă, roşie, neagră, lupie;

Părul şi pielea: creţ, pigmentată;Profilul capului: drept;

Forma urechilor: mici şi drepte, lungi şiaplecate;

Tipul productiv: grăsime.

Bazna(rasă indigenă)

Formată în: zona oraşului Mediaş, jud. Sibiu – România;

Culoarea: neagră cu brâu alb;Părul şi pielea: neted, pigmentată;

Profilul capului: uşor concav;Forma urechilor: mari, mijlocii şi

aplecate;Tipul productiv: mixt.

Porcul de Strei(populaţie indigenă)

Formată în: Depresiunea Haţeg, judeţul Hunedoara – România;

Culoarea: neagră;Părul şi pielea: uşor ondulat,

pigmentată;Profilul capului: drept;

Forma urechilor: mari, purtate orizontalsau aplecate;

Tipul productiv: mixt spre grăsime.

Alb de Banat(populaţie indigenă)

Formată în: zona Banatului – RomâniaCuloarea: albă;

Părul şi pielea: neted, alb-cenuşiu;pigmentată;

Profilul capului: concav;Forma urechilor: mici, purate înainte

sau uşor aplecate;Tipul productiv: mixt, spre carne.

Alb de Ruşeţu(populaţie indigenă)

Formată la: Staţiunea de Cercetări Zootehnice Ruşeţu, jud. Vrancea –

România;Culoarea: albă;

Părul şi pielea: neted, pigmentată;Profilul capului: drept;

Forma urechilor: mijlocii, purtateînainte;

Tipul productiv: carne.

38

Negru Pigmentat de Dobrogea(populaţie indigenă)

Formată în: Zona Dobrogea - România;Culoarea: neagră;

Părul şi pielea: neted, pigmentată;Profilul capului: drept;

Forma urechilor: mari şi aplecate;Tipul productiv: mixt - carne.

Marele alb (Large-White sau York mare)

(rasă importată)

Formată în: Anglia;Culoarea: albă;

Părul şi pielea: neted, roză;Profilul capului: uşor concav;

Forma urechilor: mijlocii, uşor aplecatespre înainte şi purtate în forma literei “V”;

Tipul productiv: carne.

Berkshire(rasă importată)

Formată în: Anglia;Culoarea: neagră cu extremităţi albe;

Părul şi pielea: neted, neagră;Profilul capului: concav;

Forma urechilor: mici, drepte, purtateînainte;

Tipul productiv: mixt.

Cornwall (Marele Negru)(rasă importată)

Formată în: Anglia;Culoarea: neagră;

Părul şi pielea: neted: neagră;Profilul capului: drept;

Forma urechilor: mari şi blegi;Tipul productiv: mixt spre carne;

Landrace(rasaă importată)

Formată în: Danemarca;Culoarea: albă;

Părul şi pielea: neted, roză;Profilul capului: drept.

Forma urechilor: mari şi aplecate în josşi înainte.

Tipul productiv: carne (bacon).

Pietrain(rasă importată)

Formată în: Belgia;Culoarea: bălţată cu negru;Părul şi pielea: neted, roză;

Profilul capului: drept;Forma urechilor: orizontale, purtate

înainte.Tipul productiv: carne.

39

Duroc(rasă importată)

Formată în : S.U.A.;Culoarea: cărămizie;

Părul şi pielea: ondulat, pigmentată;Profilul capului: uşor concav;

Forma urechilor: mici, cu vârfurileaplecate;

Tipul productiv: carne.

Chester White(rasă importată)

Formată în: Anglia;Culoarea: albă;

Părul şi pielea: neted, roză;Profilul capului: drept;

Forma urechilor: mici şi aplecate;Tipul productiv: carne.

Hampshire(rasă importată)

Formată în: Anglia;Culoarea: neagră cu brâu alb;Părul şi pielea: neted, roză;

Profilul capului: drept;Forma urechilor: mici, purtate vertical

şi înainte;Tipul productiv: carne.

1.5. DETERMINAREA VÂRSTEI LA SUINE

Vârsta se defineşte ca fiind timpul scurs de la naşterea până la momentul examinării animalului.

La suine, acest timp poate fi stabilit, fie pe baza datelor înscrise în evidenţele zootehnice, fie pe baza aprecierii dezvoltării corporale, fie pe baza gradului de uzură a dentiţiei (paralel cu vârsta, dinţii animalelor suferă modificări ale tablei dentare), lungimii caninilor (colţilor) inferiori.

Cum longevitatea fiziologică la suine este de 12-15 ani, iar perioada de creştere şi îngrăşare este foarte scurtă (240-250 de zile), determinarea vârstei acestora are o importanţă limitată, excepţie făcând doar materialul biologic destinat reproducţiei.

Utilizarea evidenţelor zootehnice reprezintă metoda cea mai precisă de determinare a vârstei.

40

Astfel, în fermele de selecţie unde, evidenţa fiecărui individ se ţine pe bază de număr matricol, în orice moment se poate stabili vârsta cu maximă precizie.

În fermele de creştere şi îngrăşare evidenţa vârstei se ţine numai la materialul biologic reproducător.

Pentru restul efectivului, aceasta se ţine pe loturi de indivizi, în ordinea în care se formează loturile la maternitate sau în ordinea în care, cu aceste loturi se face popularea compartimentelor de creşă şi îngrăşătorie, până la livrare.

Stabilirea vârstei la suine pe baza aprecierii dezvoltării corporale ia în considerare aspectul general al individului.

Animalele tinere (până la vârsta de 2 ani), au corpul zvelt, linia spinării dreaptă (excepţie fac rasele Duroc, Chester-White şi Hampshire), pielea suplă şi întinsă, mersul vioi, privirea expresivă.

La masculi, testiculele sunt bine ataşate, scrotumul este neted şi uşor încreţit. Animalele în vârstă au corpul greoi, linia spinării ”înşeuată”, abdomenul lăsat

(îndeosebi la scroafele multipare), pielea formează cute pe faţă şi pe părţile laterale ale trunchiului, umerii prezintă zone ale pielii îngroşate cu rugozităţi şi escavaţii.

În cazul vierilor, testiculele sunt slab prinse, atârnate, scrotumul este gros, încreţit şi aspru.

Odată cu înaintarea în vârstă temperamentul suinelor devine limfatic, animalele preferând frecvent poziţia de decubit.

Un criteriu destul de exact în determinarea vârstei la suine îl

constituie forma şi gradul de uzură al dentiţiei. Cu mici diferenţe numerice şi asemenea altor mamifere omnivore, la suine se

întâlnesc aceleaşi categorii de dinţi (incisivii, caninii, premolarii şi molarii).- Incisivii sunt reprezentaţi de cleşti, mijlocaşi şi lăturaşi (fig.30). O particularitate o constituie faptul că mijlocaşii şi cleştii sunt foarte apropiaţi

între ei, în timp ce lăturaşii sunt depărtaţi de mijlocaşi printr-un spaţiu intermediar.

Fig.30 Dinţii la suine(după N. Farkas şi T. Pop, 1985)

41

Totodată, incisivii de pe arcada inferioară sunt mult mai alungiţi spre înainte, iar cei de pe arcada superioară sunt perpendiculari pe aceştia.

Incisivii de pe arcada inferioară prezintă mişună – lucru care uşurează adunarea boabelor de jos şi prehensiunea oricărui furaj.

- Caninii (colţii) sunt în număr de 4 (câte doi pe fiecare arcadă dentară), iar cei inferiori sunt mai dezvoltaţi şi îndreptaţi spre înapoi.

- Premolarii sunt asemănători cu cei întâlniţi la mamiferele carnivore (prezintă creste dentare ascuţite), iar molarii sunt asemănători cu cei ai mamiferelor ierbivore.

Ca şi în cazul altor specii de mamifere cu interes de fermă şi la suine se deosebeşte: dentiţia de lapte şi dentiţia permanentă.

Dentiţia de lapte

La naştere purceii prezintă numai lăturaşii şi caninii (fig.31). Caninii fiind prea dezvoltaţi şi ascuţiţi pot produce răni la

Fig.31 Incisivii şi caninii la suine (după N. Farkas şi T. Pop, 1985)

mameloanele scroafelor, motiv pentru care, imediat după naşterea purceilor se recomandă retezarea lor cu ajutorul unui cleşte special sau chiar a unei unghiere mai mari.

La vârsta de 30 de zile apar cleştii inferiori, iar după 10 zile, cei superiori.

La 60-70 de zile apar mijlocaşii inferiori, iar la 90-100 de zile, cei superiori.

Cum premolarii de lapte apar încă din prima lună de viaţă, la vârsta de 3-3 ½ luni purceii au gura încheiată cu dentiţia de lapte, (28 de dinţi ), după următoarea formulă dentară:

I = 6/6; C = 2/2; PM = 6/6; M = 0/0

42

Dentiţia permanentă

Ultimul premolar şi primii molari permanenţi apar la vârsta de 4-6 luni, iar schimbarea dinţilor de lapte are loc între 8-20 luni.

Caninii şi lăturaşii se schimbă între 8 şi 10 luni, iar în jurul vârstei de 9 luni apare cel de-al II-lea molar permanent.

La vârsta de 12 luni se schimbă cleştii, iar la 13 luni se schimbă premolarii de lapte.

La 17-18 luni se schimbă mijlocaşii de lapte şi apare cel de-al III-lea molar permanent, astfel că la vârsta de 20 de luni suinele au gura încheiată cu dentiţia permanentă (44 de dinţi ), după următoarea formulă dentară:

I = 6/6; C = 2/2; PM = 8/8; M = 6/6

După doi ani, determinarea vârstei pe baza dentiţiei este anevoioasă şi inexactă.

Astfel, aproximativ la doi ani se nivelează cleştii inferiori, iar la 2 ½-3 ani se nivelează mijlocaşii inferiori.

La aceiaşi vârstă, caninii superiori depăşesc marginile buzelor, urmând ca la 4-5 ani şi cei inferiori să le depăşească.

Pentru a înţelege mai uşor modul de stabilire a vârstei la suine, pe baza dentiţiei, cele menţionate sunt rezumate în tabelul 7.

La materialul biologic pentru reproducţie (vieri şi scroafe adulte) determinarea vârstei se poate face cu o oarecare precizie după lungimea caninilor (colţilor) inferiori.

Astfel, la vieri, aceştia au: la doi ani 4-5 cm; la 3-4 ani 8-12 cm; la 5-6 ani 15-18 cm.

La scroafele de 5-6 ani, lungimea colţilor este de 2-3 cm.Dat fiind faptul că suinele adulte se contenţionează relativ greu, determinarea

vârstei pe baza dentiţiei nu are o aplicabilitate practică extinsă în condiţii de producţie - stabilirea acesteia făcându-se în general pe bază de evidenţe zootehnice.

Tabelul 7

Stabilirea vârstei la suine, după dentiţie

Specificări La naştere Apariţie Schimbare

MAXILARUL SUPERIORLăturaşiCaniniCleşti

Mijlocaşi

PrezenţiPrezenţi

--

--

40 zile90-100 zile

8-10 luni8-10 luni12 luni17 luni

MAXILARUL INFERIORLăturaşiCaniniCleşti

PrezenţiPrezenţi

--

8-10 luni8-10 luni

43

Mijlocaşi --

30 zile60-70 zile

12 luni17 luni

Premolar 1Premolar 2Premolar 3Premolar 4

-----------------------------------Molar 1Molar 2Molar 3

----

------------------

În prima lună--

4-6 luni-----------------

---4-6 luni9 luni

17-18 luni

15 luni

------------------------

Nu se Schimbă

1.6. INDIVIDUALIZAREA SUINELOR

Individualizarea (marcarea) constituie o operaţiune obligatorie în lucrările de selecţie şi ameliorare a suinelor.

Ea constă în acordarea unui număr matricol fiecărui animal în parte; înscrierea acestuia pe corp şi în evidenţele zootehnice cu scopul recunoaşterii sale în orice împrejurări, înlesnirii recoltării şi ordonării datelor privind performanţele individuale precum şi prelucrării automate a acestora.

Principalele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească individualizarea suinelor sunt: să poată fi aplicată la o vârstă cât mai timpurie a indivizilor (imediat după naştere); să poată fi uşor de citit; să fie durabilă şi nedegradabilă; să nu poată fi falsificată; să permită efectuarea anumitor corecturi fără schimbarea sistemului folosit; să fie simplă şi puţin costisitoare; să se preteze la prelucrarea automată a datelor.

La suine, individualizarea poate fi: permanentă şi temporară (provizorie).Individualizarea permanentă se realizează prin: tatuaj, preducire şi

crotaliere.- Individualizarea prin tatuaj este recomandabilă şi

chiar obligatorie numai pentru materialul biologic din rasele albe şi numai pentru produşii care vor fi crescuţi şi testaţi după performanţele proprii.

În acest scop se utilizează: trusa de tatuaj; tuş sau o pastă preparată din negru de fum, glicerină şi alcool.

Ca tehnică de lucru, operaţiunea debutează cu alegerea cifrelor care vor forma numărul matricol stabilit dinainte pentru fiecare animal în parte.

Cifrele sunt confecţionate din ace fixate pe plăcuţe metalice–dispozitive, care la rândul lor pot fi aşezate în locaşurile de pe cleştele de tatuat (fig.32).

Ca tehnică de lucru, la nivelul urechilor se aplică un strat subţire din tuşul sau pasta de negru de fum.

44

Fig.32 Trusa pentru individualizare prin tatuaj

Apoi, prin apăsare se imprimă numărul matricol dorit în aşa fel încât citirea să se facă de la baza urechii spre vârful acesteia (la urechea stângă) şi de la vârf spre bază (la urechea dreaptă) (fig.32).

După perforarea stratului cutanat, locul de tatuare se fricţionează pentru a asigura pătrunderea colorantului în grosimea pielii.

- Individualizarea prin preducire presupune aplicareanumărului matricol prin crestături şi perforări la nivelul urechilor.

În asemenea caz numărul matricol se formează obligatoriu din două grupe de câte trei cifre, după cheia prezentată în figura 33.

Prima grupă de cifre redă numărul aplicat pe urechea dreaptă şi reprezintă seria sau grupa de purcei în succesiunea în care s-a format de la începutul fiecărui an calendaristic.

Acest număr este cuprins între 001–199 (maxim 199 de serii, după care se reia de la 001).

A II-a grupă de cifre redă numărul aplicat pe urechea stângă

D S

Fig. 33 Cheia de individualizare prin preducire

şi reprezintă ordinea în care au fost acordate numerele matricole, după ordinea fătărilor, în interiorul unei grupe (serii) de 100 de purcei.

Acest număr este cuprins între 001 şi 100. După completarea primei grupe de 100 de purcei se trece la grupa cu numărul

matricol 002–001, s.m.d.Exemplu: preducirea din figura 34 reprezintă numărul matricol 032–053, iar

semnificaţia este acordată celui de-al 53-lea purcel născut în grupa a 32-a, respectiv al 3253-lea purcel obţinut de la începutul anului.

032 – 053

Fig.34 Exemplu de individualizare prin preducire(după N. Farkas şi T. Pop, 1985)

Adesea, apar situaţii în care numărul matricol aplicat iniţial prin preducire trebuie modificat (corectat).

45

Astfel, cu prilejul înţărcării este recomandabilă o verificare a numerelor matricole atribuite, iar în caz de suprapuneri acestea se vor corecta prin perforarea urechii stângi.

O perforare a urechii stângi corectează cu 2 prima cifră a numărului de ordine din cadrul grupei (fig.35).

O a II-a situaţie în care este necesară corectarea numărului matricol o constituie sosirea în fermă (prin achiziţionare sau transfer) a unui animal al cărui număr matricol are corespondent la unul din animalele existente.

În asemenea caz corectarea se face în acelaşi mod, dar la animalul sosit ulterior.

A III-a situaţie în care se face corectarea numărului matricol este aceea în care animalul nou sosit are deja numărul matricol corectat (o perforare în urechea stângă), iar în fermă există un alt animal care are acelaşi număr matricol, cu aceiaşi corectură.

Fig. 35 Mod de corectare a numerelor matricole(după N. Farkas şi T. Pop, 1985)

În acest caz se va proceda la efectuarea unei a doua perforări (tot în urechea stângă).

Fig. 36 Acordarea numărului matricol corectat(după N. Farkas şi T. Pop, 1985)

Această perforare va corecta încă cu 2 (în total 4), numărul matricol iniţial (fig. 36).

Notă. Nu se vor face mai mult de 4 perforări (vor modifica numărul matricol iniţial, cu 8), în urechea stângă pentru a nu se ajunge la un număr de ordine format din patru cifre. Acest lucru ar putea face improprie prelucrarea automată a datelor.

În cazul materialului biologic reţinut pentru reproducţie în fermele de selecţie şi testare a suinelor se acordă număr de reproducător prin perforarea urechii drepte (tabelul 8).

Operaţiunea de perforare se face în funcţie de anul calendaristic în care s-a născut animalul respectiv, astfel:

- în anii calendaristici a căror ultimă cifră se termină în 0 sau 5 nu se face nici o perforare–numărul matricol rămânând cel acordat la naşterea animalului;

Tabelul 8

Acordarea numărului de reproducător(după N. Farkas şi T. Pop, 1985)

46

Terminaţia anilor Nr. de purcel Nr. de reproducător

0; 5(2000,2005)

032 – 053 032 – 053

1; 6(2001,2006)

132 – 053 332 – 053

2; 7(2002,2007)

032 – 053 432 – 053

3; 8(2003,2008)

132 – 053 732 – 053

4; 9(2004, 2009)

032 – 053 832 – 053

- în anii calendaristici a căror ultimă cifră este 1 sau 6 se face o perforare în jumătatea inferioară a urechii drepte.

În această situaţie numărul de reproducător rezultă din majorarea cu 2 a primei cifre de la numărul de serie;

- în anii calendaristici a căror ultimă cifră este 2 sau 7 se face o perforare în jumătatea superioară a urechii drepte.

În acest caz numărul de reproducător rezultă din majorarea cu 4 a primei cifre de la numărul de serie;

- în anii calendaristici a căror ultimă cifră este 3 sau 8 se fac două perforări: una în jumătatea inferioară şi una în jumătatea superioară a urechii drepte.

În acest caz numărul de reproducător rezultă din majorarea cu 6 (2+4) a primei cifre de la numărul de serie;

- în anii calendaristici a căror cifră este 4 sau 9 , în urechea dreaptă se fac două perforări - ambele în jumătatea superioară a urechii.

În asemenea caz numărul de reproducător rezultă din majorarea cu 8 (4+4) a primei cifre de la numărul de serie.

Individualizarea prin crotaliere se efectuează la tineretul acceptat la reproducţie în urma testării după performanţele proprii. Acest tip de individualizare reprezintă o modalitate suplimentară şi consecutivă preducirii fiind recomandată, îndeosebi la rasele de suine pigmentate (la care nu se poate imprima numărul matricol prin tatuaj).

Aplicarea crotaliilor se face pe pavilioanele urechilor. În practică sunt recomandabile crotalii de tip “buton”, confecţionate din

aluminiu sau material plastic “Neoflex”(fig.37-a).

47

Pe crotalie se ştanţează numărul matricol complet rezultat din citirea preducirii (crestăturilor şi perforărilor de pe ambele urechi).

a b

Fig.37 Individualizare prin crotaliere(după N. Farkas şi T.Pop, 1985)

a. crotalie tip “buton”; b. crotalie simplă.

Asemenea crotalie se aplică pe urechea stângă. La intrarea animalului la reproducţie, pe urechea dreaptă se aplică o crotalie

simplă.Pe faţa externă a acesteia se va imprima numărul de reproducător, iar pe faţa

internă, numărul matricol iniţial (fig. 37 – b).Individualizarea temporară (provizorie) se poate face prin: crotaliere;

folosirea de substanţe colorante; sprayuri; tunderea părului; folosirea “creioanelor” de azotat de argint, etc.

Folosirea substanţelor colorante se face prin aplicarea acestora pe una din regiunile corporale, astfel încât să fie uşor vizibilă timp de câteva zile şi chiar una sau două săptămâni.

Metoda individualizării prin folosirea substanţelor colorante (vopsele) se aplică frecvent în sectorul de montă-gestaţie, în vederea identificării precise şi rapide a scroafelor care repetă ciclul de călduri (fig. 38).

Fig. 38 Individualizare temporară cu substanţe colorante

Tunderea părului se face în aşa fel încât zona tunsă să reprezinte un anumit semn, pe o anumită regiune corporală.

Individualizarea prin tunderea părului poate fi întâlnită frecvent la achiziţionarea de animale de la producătorii particulari, în vederea abatorizării.

Folosirea “creioanelor” de azotat de argint ajută la executarea anumitor semne, litere sau cifre pe corpul animalelor.

Acest mod de individualizare este recomandabil la suinele cu părul şi pigmentaţia pielii de culoare închisă (negru, cărămiziu).

Temă: După prezentarea teoretică (pe planşe şi mulaje) legată de recunoaşterea unor rase de suine, determinarea vârstei şi tehnicile de individualizare a suinelor, studenţii

48

vor face observaţii, notaţii şi aplicaţii practice pe materialul biologic suin de diferite categorii din biobaza disciplinei.

C a p i t o l u l 2

EVIDENŢELE ZOOTEHNICE ŞI APRECIEREA SUINELOR PENTRU

PRĂSILĂ

Creşterea suinelor are drept scop obţinerea de produse principale, secundare şi subproduse, în cantităţi cât mai mari, de calitate superioară şi în condiţii de eficienţă economică.

Pentru a avea o imagine cât mai clară asupra activităţilor din domeniul creşterii suinelor este obligatoriu ca fiecare fermă, indiferent de tip şi de mărimea efectivului de animale, să-şi deschidă o bază de date care să cuprindă un set de evidenţe zootehnice specifice – evidenţe pe baza cărora, în final, se poate certifica atât eficienţa economică, cât şi valoarea materialului biologic.

2.1. EVIDENŢE ZOOTEHNICE UTILIZATE ÎN CREŞTEREA SUINELOR

Managementul ştiinţific al fluxurilor tehnologice de producţie, de selecţie şi ameliorare a suinelor, precum şi aprecierea rentabilităţii muncii nu se poate face decât pe baza unor evidenţe zootehnice complete, menite să oglindească în mod fidel atât valoarea economică, cât şi cea biologică a animalelor.

Aceste evidenţe trebuie operate la zi sau la intervale de timp cât mai scurte, deoarece numai prin intermediul lor se poate urmări şi cunoaşte permanent situaţia din fermă.

Evidenţele zootehnice se ţin, fie în registre, carnete, borderouri, fişe, fie într-o bază de date asigurată de calculator, pe o formularistică tipizată în care se înscriu sistematic datele privind provenienţa animalelor, montele, fătările, creşterea tineretului, mişcarea efectivului, furajarea, productivitatea, starea sanitar-veterinară, aprecierea efectivului matcă, producţiile obţinute, relativ diferit în funcţie de specificul fermei.

În fermele de creştere şi îngrăşare, evidenţa de bază o reprezintă Registrul evoluţiei efectivului de animale care cuprinde: mişcarea animalelor pe categorii şi pe luni calendaristice, cu intrări şi ieşiri zilnice; evidenţa zilelor furajere; evidenţa sporului de creştere, etc.

Pentru completarea corectă a acestui document este necesară întocmirea unor documente auxiliare, ca:

49

- Actul de fătare” (se completează pentru fiecare scroafă, menţionându-se numărul matricol al acesteia, precum şi numărul de purcei fătaţi).

Purceii născuţi se înregistrează în Registrul evoluţiei efectivului de animale la rubrica “intrări”, categoria “purcei sugari”, în ziua în care a avut loc fătarea.

La această categorie nu se urmăreşte sporul realizat.- Actul de moarte, tăiere, dispariţie (se completează în funcţie de situaţii, cu

menţionarea numărului de capete, masa corporală şi de la caz la caz, numărul matricol al animalelor respective).

Acest document trebuie însoţit de certificatul sanitar-veterinar care va dovedi cauza morţii, tăierii sau dispariţiei animalului.

În Registrul evoluţiei efectivului de animale actul trebuie operat la rubrica “ieşiri”.

- Actul de cântărire (se completează lunar, în ziua când se fac cântăririle de control în vederea calculării sporului de masă corporală).

Documentul înregistrează stocul de la începutul lunii (în capete şi masă corporală), intrările, ieşirile şi stocul la cântărire.

Rezultatele cântăririlor se înregistrează pe categorii şi loturi, menţionându-se totodată şi numele îngrijitorului, în vederea stabilirii retribuţiei cuvenite.

Nu se cântăreşte efectivul matcă şi purceii sugari.- Actul de mutaţie a animalelor sau “ de transfer (se completează în situaţia

trecerii unui animal sau lot de animale de la o categorie la alta). Trecerea de la o categorie la alta se face în urma cântăririlor şi numai în

condiţiile în care loturile de animale îndeplinesc baremul de masă corporală necesar unei categorii superioare.

Astfel, un lot de “tineret”, când ajunge la masa medie de 30 kg se trece în categoria “porci la îngrăşat”.

În Registrul evoluţiei efectivului de animale se operează la rubrica “ieşiri”, respectiv “intrări”, numărul de capete şi masa corporală totală.

- Actul de livrare, recepţie, decontare (se completează în cazul livrării de material biologic).

Pe baza acestui document se fac decontările financiare ale fermei. În Registrul evoluţiei efectivului de animale operarea documentului se face la

rubrica “ieşiri”, iar în Registrul de venituri şi cheltuieli la rubrica “venituri”.Pe lângă aceste acte, la nivelul fiecărei ferme de creştere şi îngrăşare trebuie

să mai existe:- Registrul de venituri şi cheltuieli (reprezintă instrumentul de urmărire a

bugetului fermei şi a eficienţei economice);- Fişa de pontaj (serveşte la ţinerea evidenţei îngrijitorilor, a zilelor lucrate şi

volumul muncii executate);- Bonul de intrare-ieşire (se completeză în toate situaţiile în care apar

modificări în inventarul fermei, determinate de cumpărări sau vânzări de material biologic, materiale, utilaje, etc.);

- Decontul de furaje (se întocmeşte lunar şi cuprinde pentru fiecare categorie de animale cantităţile de furaje consumate, pe sortimente);

- Fişele individuale de protecţia muncii (se completează în mod obligatoriu ori de câte ori personalul muncitor, calificat şi necalificat, a fost instruit pe baza normelor legale privind protecţia muncii şi paza stingerii incendiilor).

- Statele de plată (se calculeză şi se completează lunar de către serviciul economic al fermei).

50

Anual, documentele trebuie arhivate şi păstrate în funcţie de termenele stabilite prin lege.

Pe lângă evidenţele specifice unei ferme de producţie (creştere şi îngrăşare), într-o fermă de selecţie şi testare care livrează material biologic pentru prăsilă (vieri şi scrofiţe de reproducţie), mai sunt necesare:

- Registrul genealogic de crescătorie care cuprinde evidenţa nucleului destinat şi folosit pentru reproducţie.

În acest registru, fiecărui reproducător i se deschide o fişă genealogică care cuprinde elementele de bază legate de origine, însuşirile morfologice şi de producţie.

Pentru masculi (vieri) se va înregistra: numărul scroafelor montate, procentul de fecunditate, numărul avorturilor înregistrate la scroafele montate de fiecare vier, media numerică a purceilor fătaţi, masa medie a purceilor la naştere, la 21 de zile şi la înţărcare, precocitatea descendenţei exprimată prin sporul mediu zilnic şi consumul specific.

Pentru femele (scroafe) se vor înregistra: datele referitoare la monte şi fătări, numărul şi masa corporală a purceilor pe sexe, capacitatea de alăptare, consumul specific şi sporul mediu zilnic al descendenţilor.

Cât priveşte ascendenţa vierului sau scroafei (părinţi, bunici, străbunici, etc), aceasta se va înregistra într-un pedigreu sinoptic care cuprinde evidenţa asupra a 3-4 generaţii, legată de: numărul matricol, dezvoltarea corporală, productivitate, precocitatea descendenţilor, clasa generală şi punctajul de testare.

Atât la vieri cât şi la scroafe, la încheierea fişei se vor menţiona clasele stabile la apreciere, vaccinările, reacţiile serologice, eventualele boli sau accidente suferite pe parcursul vieţii.

- Planul de montă şi de rotaţie a grupelor de scroafe la vieri (se întocmeşte pe baza cunoaşterii originii şi a clasei generale);

- Buletinul de admitere în testare (cuprinde vieruşii şi scrofiţele admise în testare cu număr matricol, ascendenţă şi masa corporală separat pe rase);

- Fişa de testare (cuprinde numărul matricol, numărul mamei şi tatălui, grupa şi boxa, data naşterii, data intrării şi ieşirii din testare, rezultatele cântăririlor la 91 şi 182 de zile, sporurile realizate până la aceleaşi date, consumul specific, grosimea stratului de slănină pe animalul viu şi destinaţia);

La scrofiţe, în această fişă se înregistrează şi numărul de sfârcuri, iar la vierii castraţi (destinaţi sacrificării de control) – masa corporală înainte şi după sacrificare, randamentul la sacrificare, lungimea carcasei, grosimea stratului de slănină pe spinare şi abdomen, suprafaţa “ochiului de muşchi”, lărgimea carcasei, masa şi lungimea şuncilor, raportul carne-grăsime.

- Borderoul de calcul al preţului de cost cuprinde trei părţi: - calculul preţului de bază după: origine, ritmul de dezvoltare, calitatea cărnii, conformaţia şi constituţia corporală;- sporurile de preţ stabilite pe baza asecendenţei testate şi înscrisă în Registrul genealogic de stat (diferenţe de valoare);- valoarea totală a materialului biologic destinat reproducţiei.

Evidenţele specifice fermelor de selecţie şi testare au caracter secret. Ele trebuie numerotate şi completate cu conştinciozitate, fără corecturi şi ştersături – păstrate într-un seif special de “documente secrete”.

51

2.2. APRECIEREA SUINELOR PENTRU PRĂSILĂ

Aprecierea materialului biologic suin destinat prăsilei reprezintă cea mai importantă acţiune zootehnică pe linia ameliorării permanente a speciei, fiind cunoscută sub numele de bonitare.

În linii generale, lucrările de bonitare se efectuează de către A.N.A.R.Z. (Agenţia Naţională de Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie) prin centrele sale judeţene, cu participarea directă a proprietarului (fermierului) şi a medicului veterinar de sector sau circumscripţie.

Proprietarii fermelor (fermierii) care intră sau doresc să intre în acţiunea de control oficial al producţiei în vederea comercializării de material biologic pentru reproducţie, au obligaţia:- să supună bonitării toţi reproducătorii şi tineretul destinat pentru prăsilă, crescut în rasă curată;- să organizeze permanent o alimentaţie raţională (cantitativ şi calitativ) a întregului efectiv de suine destinat prăsilei;- să efectueze şi să întreţină individualizarea corectă a animalelor pentru a se putea identifica cu uşurinţă şi fără confuzii;- să respecte măsurile sanitar-veterinare de prevenire şi combatere a bolilor specifice;- să întocmească listele cu disponibilul de animale de reproducţie (din categoriile de tineret testat după performanţe proprii şi adulţi testaţi după descendenţi livrabili pentru reproducţie) şi să le comunice din timp A.N.A.R.Z..;- să ţină la zi şi corect toate evidenţele zootehnice;- să asigure condiţii optime de lucru pentru personalul care efectuează controlul.

Personalul tehnic al A.N.A.R.Z. de la nivel teritorial - judeţean are următoarele obligaţii:- să organizeze controlul în toate fermele orientate pe producerea şi comercializarea de material biologic suin pentru prăsilă;- să elibereze certificate de origine şi productivitate odată cu livrarea animalelor sau cel mai târziu în termen de o lună de la efectuarea livrării;- să ţină la zi evidenţele specifice de control oficial al producţiei şi să transmită la termenele stabilite buletinele de control necesare prelucrării automate a datelor;- să conducă Registrul Genealogic Teritorial (se vor deschide fişe de reproducţie pentru toţi vieruşii şi scroafele primipare, precum şi pentru vieruşii neînscrişi, dar care se cuprind în testarea după descendenţi ca şi pentru scroafele neînscrise dar care se menţin la reproducţie pentru a II-a fătare);- să transmită la termen A.N.A.R.Z.- lui de la nivel Central situaţiile stabilite sau solicitate;

Personalul tehnic al A.N.A.R.Z. de la nivel Central are următoarele obligaţii:- să stabilească evidenţele de fermă, buletinele de control şi de testare a suinelor;- să stabilească evidenţele de la nivelul A.N.A.R.Z. în teritoriu (judeţe) şi să asigure imprimatele necesare sistemului informaţional;- să organizeze prelucrarea datelor rezultate din controlul oficial de producţie în măsura în care se consideră necesar, pentru efectuarea lucrărilor de bonitare şi a deciziilor de selecţie;- să comunice anual până la data de 1 XII baremurile pentru acordarea claselor parţiale după ritmul de dezvoltare şi după calitatea cărnii, precum şi coeficienţii de corecţie necesari (pentru grosimea medie a stratului de slănină şi procentul de carne în carcasă);

52

- să acorde numerele de înscriere în Registrul Genealogic Republican pentru suinele de reproducţie, pe rase, conducând lucrările de registru;- să publice periodic liste cu materialul biologic reuşit la testare după descendenţi şi înscris în Registrul Genealogic Republican;- să îndrume şi să verifice modul de desfăşurare a lucrărilor de control oficial al producţiei şi de selecţie;- să popularizeze fermele de suine cu material biologic deosebit.

Bonitarea suinelor destinate prăsilei foloseşte criterii de calificare şi criterii de clasificare.

- Criteriile de calificare (de preselecţie) presupun aprecieri şi determinări exigente cu privire la prezenţa anomaliilor congenitale, cerinţele minime de admitere în controlul oficial şi stabilirea performanţelor minime de lot pentru admiterea la testare după însuşirile proprii.

Anomaliile congenitale care trebuie identificate şi a căror prezenţă atrage eliminarea suinelor de la reproducţie sunt:- anoftalmia, microftalmia şi ciclopia congenitală (absenţa, subdezvoltarea globului ocular sau prezenţa unui singur ochi);- atrezia ani (orificiul anal neperforat);- herniile ombilicale şi ingvino-scrotale prezente şi vizibile la naştere sau până la înţărcare;- polidactilia şi monodactilia (prezenţa a 1-2 degete suplimentare sau existenţa a unui singur deget, indiferent de numărul membrelor la care se constată);- lipsa extremităţilor (absenţa totală sau parţială a membrelor sau cozii);- agnatia, micrognatia sau osteofibroza maxilarului (dezvoltarea incompletă a maxilarului constatată la naştere; transformarea ţesutului osos al regiunii nazale în ţesut fibros);- prognatismul (anomalie dentară caracterizată prin faptul că arcadele incisive cad una înaintea alteia, iar dinţii de jos nu iau contact cu cei de sus; poate fi prognatism superior sau inferior) şi brahignatismul (anomalie caracterizată prin scurtarea maxilarelor – fie cel superior = “cap de bulldog” = brevignatism superior, fie cel inferior = agnatia); - hidrocefalia (cap voluminos datorită prezenţei de lichid în cutia craniană);- hermafroditismul (prezenţa pe acelaşi individ a unor elemente funcţionale din glandele sexuale ale ambelor sexe);- hipoplazia testiculară (unul sau ambele testicule reduse ca volum);- aplazia epididimului (prezenţa pungii epididimale în care se reţine urina);- criptorhidia sau monorhidia (anomalie congenitală manifestată prin reţinerea celor două sau numai a unui testicul pe timpul migraţiei testiculare, în cavitatea abdominală sau pe traiectul canalului invaginal; organele sau organul reţinut suferă profunde modificări până la degenerarea epiteliului seminal).

Cerinţele minime de admitere în controlul oficial se referă la vârsta scrofiţelor, prolificitatea şi capacitatea de alăptare în funcţie de grupa de rase (sunt considerate ca fiind grupe de rase: grupa I: Marele alb, Landrace, Yorkshire, Wessex, Cornwall, Edelschwein; grupa a II-a: Duroc, Hampshire, Landrace belgian, Pietrain, Chester-White, Bazna şi Mangaliţa) şi anul calendaristic. Aceste cerinţe trebuie stabilite anual de către A.N.A.R.Z., în funcţie de cerinţele Uniunii Europene.

Performanţele minime de lot pentru admiterea la testare după însuşiri proprii se referă la: numărul de purcei la fătare, masa lotului de purcei la 21 de zile, masa individuală a purceilor la intrarea în testare şi numărul de purcei la intrarea şi ieşirea

53

din testare. Aceste performanţe trebuie stabilite anual de către A.N.A.R.Z., în funcţie de cerinţele Uniunii Europene.

- Criteriile de clasificare servesc la încadrarea animalelor în clase valorice parţiale, iar apoi în clasa valorică generală, aspect general care permite orientarea şi stabilirea preţului de livrare a materialului biologic suin destinat reproducţiei.

Clasele parţiale se stabilesc în funcţie de: origine (de clasa generală a părinţilor); ritmul de dezvoltare (se acordă după performanţele proprii privind sporul mediu zilnic); calitatea cărnii (se acordă după grosimea stratului de slănină); conformaţia corporală şi constituţie (se acordă în urma examinării directe a însuşirilor de exterior şi constituţie).

Clasa generală a indivizilor care urmează a fi folosiţi la

Tabelul 9

Stabilirea clasei generale pe baza a trei clase parţiale(clasa după origine, clasa după ritmul de dezvoltare sau calitatea cărnii şi clasa după conformaţie corporală-constituţie)

Clasa după conf.-constit

.

Clasa după ritmul de dezvoltare sau calitatea cărniiR E I II

Clasa după origine

Clasa după origine

Clasa după origine Clasa după origine

R E I II R E I II R E I II R E I II

R R R R E R E E E E I I I I I I IIE R R E E E E E I I I I I I I II III R E E I E E I I I I I II I II II IIII R E I I E I I I I I II II II II II II

Tabelul 10

Stabilirea clasei generale pe baza a patru clase parţialeclasa după origine (A) clasa după ritmul de dezvoltare (B) clasa după calitatea cărnii (C) şi clasa după conformaţie –

constituţie (D)

C D

BR E I IIA A A A

R E I II R E I II R E I II R E I II

R

R R R R R R R E E E E E E E E I IE R R R E R E E E E E E I E I I II R R E E E E E E E E I I I I I III R E E E E E E I E I I I I I I I

E

R R R E E E E E E E E I I I I I IE R E E E E E E E E I I I I I I II E E E E E E E I I I I I I I I III E E E I E E I I I I I I I I I II

I

R E E E E E E I I I I I I I I I IIE E E E I E I I I I I I I I I II III E E I I I I I I I I I II I II II IIII E I I I I I I I I I II II II II II II

I

R E E I I I I I I I I I I I I II IIE E I I I I I I I I II II II I I II III I I I I I I I I I I II II II II II IIII I I I I I I I II II II II II II II II II

reproducţie se stabileşte pe baza claselor parţiale folosind combinaţiile exemplificate în tabelul 9 şi 10 (fie pe baza a trei clase parţiale, fie pe baza a patru clase parţiale).

54

Totodată, la stabilirea acestei clase se au în vedere:- vierii şi scroafele care au reuşit la testarea după descendenţi se includ în categoria “testat (ă)”, fără a se mai lua în considerare clasele parţiale;- animalele care au clasa generală stabilită anterior termenului prin care clasa generală se poate acorda conform prevederilor prezentului punct, se asimilează prin echivalare, astfel: clasa elită = record; clasa I = elită; clasa a II-a = clasa I; clasa a III-a şi nebonitate = clasa a II-a (numai pentru femele).- pentru animalele importate, clasa generală se stabileşte prin confruntarea informaţiilor din certificatele care însoţesc materialul biologic la efectuarea importului cu baremurile utilizate în anul respectiv.

Dacă informaţiile lipsesc, se acordă cel mult clasa elită pentru vieruşi şi clasa I pentru scrofiţe.

Când unul din părinţi are număr de registru genealogic se poate acorda cel mult clasa elită pentru ambele sexe.

Animalele înscrise în registrul genealogic al ţării de origine primesc clasa generală r e c o r d, iar asimilările se fac de către A.N.A.R.Z.

- Preţul de livrare al materialului biologic suin destinat prăsilei se face, fie prin negocieri directe cu fermierul producător, fie pe baza calculării unui punctaj obţinut de animalul apreciat, în funcţie de performanţele proprii pentru fiecare din criteriile de clasificare şi cunoaşterea clasei parţiale în care acesta a fost încadrat în urma aprecierii.

În ceea ce priveşte calculul punctajului, acesta se face în mod diferenţiat. astfel:- pentru “origine” nu se calculează punctaj, ci se iau în considerare preţurile/cap de animal stabilite în funcţie de clasă (R, E, I, II).- pentru “ritmul de dezvoltare“ punctajul se obţine luând de bază performanţa realizată de individ la sporul mediu zilnic exprimat în g.

Performanţa se înmulţeşte cu 1, respectiv sporul mediu zilnic realizat reprezintă numărul de puncte (ex. 690 g = 690 puncte).

În situaţia în care se urmăreşte şi consumul de furaje/kg spor, punctajul total pentru această clasă parţială se măreşte prin însumarea punctelor obţinute la ambele performanţe.

Calcularea punctajului pentru consumul de furaje pe kg spor se face scăzând consumul înregistrat (exprimat în kg) din 5,00 şi se înmulţeşte cu 100 (ex: 5,00 – 3,40 =1,60 x 100 =160 puncte).

Deci: 690 puncte obţinute pentru sporul mediu zilnic + 160 de puncte obţinute pentru consumul de furaj pe kg spor = 850 de puncte total la clasa “ritmul de dezvoltare “.

Scăderea consumului înregistrat din 5,00 este necesară, deoarece pentru această însuşire se practică selecţia direcţional regresivă. Astfel, dacă s-ar lua de bază performanţa realizată ca atare ar fi favorizaţi indivizii cu consumuri mari de furaje, dar aceasta contravine obiectivelor selecţiei. - pentru “calitatea cărnii” punctajul se obţine luând de bază performanţa obţinută de individ la grosimea stratului de slănină (exprimată în mm) şi corectată în funcţie de masa corporală.

Performanţa realizată se scade din 50,0 şi se înmulţeşte cu 10, iar rezultatul reprezintă numărul de puncte pentru această clasă (ex: 50,0 – 38,4 mm = 11,6 x 10 = 116 puncte).

55

În cazul în care se cunoaşte şi proporţia de carne în carcasă de la un frate sau de la o soră (sacrificaţi la 182 zile) - punctajul se stabileşte prin însumarea punctelor obţinute la ambele performanţe. Calculul punctajului pentru proporţia de carne în carcasă se face prin înmulţirea cu 2 a proporţiei de carne realizată de contemporanul sacrificat la 182 de zile şi corectată în funcţie de masa corporală.

Ex: (65% carne în carcasă x 2 = 130 puncte) +116 puncte obţinute pentru grosimea stratului de slănină = 246 puncte - total la clasa “calitatea cărnii”.

Scăderea grosimii stratului de slănină din 5,00 are aceeaşi explicaţie ca şi în cazul consumului de furaje.

- pentru “conformaţie corporală–constituţie“ punctajul este reprezentat de numărul de puncte realizate la aprecierea exteriorului şi constituţiei (89 puncte = 89 puncte).

Pe baza acestui punctaj şi a claselor parţiale în care s-au încadrat indivizii apreciaţi se calculează preţul de livrare - preţ care, la rândul său este alcătuit din: preţul de bază şi sporurile de preţ.

Preţul de bază se formează prin însumarea: preţului pentru clasa după origine, a preţului pentru clasa după ritmul de dezvoltare corporală, a preţului pentru clasa după calitatea cărnii şi a preţului pentru clasa după conformaţie corporală-constituţie.

Sporurile de preţ se acordă indiferent de rasă, pentru următoarele situaţii:- pentru ascendenţii testaţi sau înscrişi în registrul genealogic;- pentru performanţa de reproducţie a scroafelor (pentru fiecare kilogram realizat la capacitatea de alăptare peste baremurile de admitere a scroafelor în controlul oficial al producţiei);- pentru performanţele de testare după descendenţi (pentru fiecare punct realizat la indicele testării, după descendenţi);- pentru înscrierea proprie în registrul genealogic.

2.3. TEHNICA SELECŢIEI ŞI TESTĂRII SUINELOR PENTRU PRĂSILĂ PE BAZĂ DE INDICI SINTETICI

Aprecierea şi selecţia suinelor destinate prăsilei pe bază de indici sintetici are ca scop determinarea valorii de ameliorare şi stabilirea modului de exploatare a acestora.

Lucrările se efectuează în fermele de selecţie şi testare în care este organizată testarea după performanţe proprii şi după descendenţi, precum şi în alte ferme cuprinse în controlul oficial al producţiei sau ocazional prin controlul de producţie diversificat.

Tehnica selecţiei şi testării suinelor pentru prăsilă pe bază de indici sintetici cunoaşte: calculul indicilor sintetici de selecţie şi calculul indicilor sintetici de testare.

Dacă în aprecierea reproducătorilor, prin stabilirea claselor parţiale şi a clasei generale se folosesc anumite limite (baremuri) privind valoarea însuşirilor luate în considerare, în calcularea indicilor sintetici de selecţie se utilizează date exacte care permit o ierarhizare valorică mult mai precisă a materialului biologic suin.

56

Aşadar, asemenea indici se calculează cu scopul de a oglindi valoarea de ameliorare a unui reproducător suin într-o singură valoare sintetică.

Alcătuirea indicelui sintetic de selecţie diferă în funcţie de categoria animalului, de numărul însuşirilor luate în considerare, dar ţinându-se cont de heritabilitatea (h2) şi de valoarea ponderală a lor (w).

Un model general de calculare a indicelui sintetic de selecţie se poate aplica la un număr mare de însuşiri necorelate între ele, la orice categorie de reproducători, astfel:

Ix = x1 h21 w1

1 + x2 h22 w2 + x3 h2

3 w3 . . . xn h2n wn ,

în care:- Ix = indicele de selecţie al reproducătorului X ; - X1, X2, X3 … Xn = abaterile performanţei idividuale de la media pe rasă sau populaţie la însuşirile 1, 2, 3,… n ; - h2

1, h23,… h2

n = coeficienţii de heritabilitate aferenţi însuşirilor; - w1, w2, w3,… wn = valoarea ponderală relativă a aceloraşi însuşiri, exprimată în fracţii zecimale şi a căror sumă trebuie să fie 1,0.

Spre exemplificare se va calcula indicele sintetic de selecţie la o scroafă din rasa Landrace privind numărul şi masa medie a purceilor la naştere, capacitatea de alăptare, numărul şi masa purceilor la 35 zile (tabelul 11).

Tabelul 11

Datele necesare calculării indicelui de selecţie

Însuşirile luate în considerarePerformanţe

propriiMedia

pe efectiv

Valoareah2

ValoareaW

Nr. de purcei fătaţi 9,00 8,50 0,15 0,2Masa individuală a purceilor la

naştere1,15 1,20 0,20 0,2

Capacitatea de alăptare 35,00 32,50 0,30 0,1Nr. de purceii la înţărcare 8,00 7,75 0,17 0,2

Masa individuală a purceilor la înţărcare

7,20 7,00 0,12 0,3

Adică:Ix = 0,50 x 0,15 x 0,20 – 0,05 x 0,20 x 0,20 + 2,50 x 0,30 x 0,10 + 0,25 x 0,17 x 0,20 +

0,20 x 0,12 x 0,30 = 0,015 – 0,0020 + 0,057 + 0,0085 + 0,0072 = 0,1037

Pentru testarea reproducătorilor după descendenţi în cadrul fermelor de selecţie a suinelor unde se urmăresc însuşirile de îngrăşare şi calitatea carcaselor se poate folosi indicele sintetic de selecţie recomandat de H. Loosli.

Acesta ia în considerare sporul mediu zilnic realizat de către descendenţii vierului analizat (S), grosimea medie a stratului de slănină (G) şi consumul specific (C).

La cele trei însuşiri menţionate se aplică coeficienţii de 30; 100 respectiv 1, care pun în evidenţă ponderea în selecţia reproducătorilor.

Iniţialele (+) sau (-) indică direcţia progresivă (sporul mediu zilnic) sau regresivă (grosimea stratului de slănină, consumul specific) a selecţiei.

Deci:

Ix = 500 + 30S – 100G – C

57

Indicele de selecţie la scroafe, oglindeşte însuşirile de prolificitate şi capacitatea de alăptare.

Acesta se calculează ţinând cont de numărul de purcei născuţi (N), de numărul de purcei înţărcaţi (I) şi masa corporală a acestora la înţărcare (M).

Adică: 2M

Ix = 2N + 2I + ------- 30

La încheierea testării tineretului suin după performanţe proprii, indicele sintetic de selecţie se calculează luând în considerare tipul rasei (T), sporul mediu zilnic (S), consumul specific (C), grosimea medie a stratului de slănină (G), şi procentul de carne din carcasă (P).

Tipul de rasă se apreciază prin sistemul de 100 puncte, iar consumul specific şi grosimea stratului de grăsime se calculează prin diferenţa faţă de 5,00.

Punctajul parţial şi final se obţine în urma aplicării coeficienţilor între valorile 0,5 şi 2, în funcţie de valoarea ponderală a însuşirii respective din indicele sintetic.

Adică:Ix = 2T + 0,5S + C + G + 2P

Indicii sintetici de testare sintetizează diferenţele înregistrate între performanţa medie a lotului de descendenţi şi performanţa medie a seriei lunare totale de testare (care cumulează ambele sexe) pentru fiecare din însuşirile urmărite în testul performanţelor proprii.

Ei sunt proprii scroafelor şi vierilor după descendenţi.Se consideră material biologic suin testat, indivizii care realizează un indice

sintetic de testare pozitiv. Aşadar, la scroafe:

Ix = 20S – 1000C – 100G + 100P , în care:

+20; - 1000; -100; + 100 - coeficienţi de înmulţire la însuşirile urmărite; S = sporul mediu zilnic (g); C = consumul specific (U.N. sau kg);G = grosimea medie a stratului de slănină (mm);P = proporţia de carne din carcasă (%).

La vieri, indicele de testare după descendenţi se calculează înmulţind suma indicilor de testare a scroafelor partenere, cu numărul efectiv de produşi la care s-a încheiat testarea din loturile scroafelor respective.

2.4. ÎNTOCMIREA UNUI PLAN DE MONTĂ ŞI FĂTĂRI

Planul de montă şi fătări se întocmeşte odată pe an şi reprezintă documentul pe baza căruia trebuie să se deruleze întreaga activitate de reproducţie a materialului biologic, indiferent de tipul fermei (ex. tabelul 12).

58

Principul care stă la baza întocmirii acestui document rezultă din profilul de producţie al fermei respective. Astfel, în fermele de creştere şi îngrăşare (de producţie) se practică metisările trirasiale sau triliniare (de tip Sykes) – scroafe metise F1 rezultate din două rase albe şi vieri rasă curată din rase parentale, iar în cele de selecţieşi testare (pentru prăsilă), numai creşterea în rasă curată.

Aşadar, în fermele de creştere şi îngrăşare planul de montă şi fătări se întocmeşte pe principiul potrivirii perechilor după clasă, urmărindu-se ca vierii să fie superiori cu o clasă scroafelor.

În funcţie de capacitatea sectorului se vor forma grupe de scroafe pentru montă, din zi în zi (“în covor”), din 3 în 3 zile, din 6 în 6 zile sau din 10 în 10 zile.

Mărimea unei asemenea grupe de scroafe trebuie calculată în aşa fel încât, purceii obţinuţi să acopere întregul spaţiu construit şi să asigure ritmicitate livrărilor, conform unui grafic contractual dinainte stabilit.

În situaţia creşterii şi exploatării intensive a suinelor trebuie avută în vedere şi asigurarea ritmicităţii populărilor şi depopulărilor în toate sectoarele.

Totodată, independent de calculele referitoare la mărimea grupei de scroafe şi necesarul de vieri, trebuie considerată şi variaţia sezonieră a procentului de fecunditate.

În fermele de selecţie şi testare, planul de montă şi fătări se întocmeşte pe principiul potrivirii individuale a perechilor.

Astfel, pentru fiecare scroafă din lotul matcă se repartizează un anumit vier de bază şi înlocuitor.

Tabelul 12

Plan de montă-fătări-înţărcări-livrări

Data montei Data fătării Vârsta înţărcării(35 de zile)

Data livrării

8 - 17 IX18 - 27 IX28 IX - 7 X

1 - 10 I11 - 20 I21 - 30 I

5 - 14 II15 - 24 II

25 II - 5 III

14 - 23 VIII24 VIII – 21 X31 X – 12 IX

8 - 17 X18 - 27 X

28 X - 6 XI

31 I - 9 II10 - 19 II

20 II - 1 III

6 - 15 III16 - 25 III

26 III - 5 IV

13 – 22 IX23 IX - 2 X

3 – 12 X7 - 16 XI17 - 26 XI

27 XI - 6 XII

2 - 11 III12 - 21 III22 - 31 III

6 - 15 IV16 - 25 IV26 IV - 5 V

13 – 22 X23 X - 1 XI2 – 11 XI

7 – 16 XII17 – 26 XII27 XII – 5 I

1 - 10 IV11 – 20 IV21 – 30 IV

6 – 15 V16 – 25 V

26 V – 4 VI

12 – 21 XI22 XI – 1 XII

2 – 11 XII6 – 15 I15 – 25 I26 I – 4 II

1 – 10 V11 – 20 V21- 30 V

5 – 14 VI15 – 24 VI

25 VI – 4 VII

12 – 21 XI22 – 31 XII

1 – 10 I5 – 14 II

15 I – 24 II26 II – 6 III

31 V – 9 VI10 – 19 VI10 – 29 VI

5 VI – 14 VII15 – 24 VII

25 VII – 6 VIII

11-20 I21 – 31 I31 I – 9 II

7 – 16 III17 – 26 III

27 III – 5 IV

30 VI – 9 VII10 – 19 VII20 29 VII

7 – 16 VIII17 – 26 VIII

27 VIII – 7 IX

10 – 19 II20 II – 1 III2 – 11 III

6 – 15 IV16 – 25 IV26 IV – 5 V

30 VII – 8 VIII9 – 18 VIII

19 – 28 VIII

8 - 17 IX18 – 27 IX28 IX – 7 X

12 – 21 III22 – 31 III1 – 10 IV

6 – 15 V16 – 25 V

26 V – 4 VI

29 VIII – 7 IX8 - 17 IX

18 – 27 IX

8 – 17 X18 – 27 X

28 X – 6 XI

11 IV – 20 V21 – 30 IV1 – 10 V

59

5 – 14 VI15 – 24 VI

25 VI – 4 VII

28 IX – 7 X8 – 17 X

18 – 27 X

7 – 16 XI17 – 26 XI

27 XI – 7 XII

11 – 20 V21 – 30 V

31 V – 9 VI5 – 14 VII

15 – 24 VII25 VII – 3 VIII

28 X – 6 XI7 – 16 XI

17 – 26 XI

8 – 17 XII18 – 27 XII28 XII – 6 I

10 – 19 VI20 – 29 VI

30 VI – 9 VII4 – 13 VIII

14 – 23 VIII24 VIII – 2 IX

27 XI – 6 XII7 – 16 XII

17 – 26 XII

17 – 16 I17 – 26 I27 I – 2 II

10 – 19 VII20 – 29 VII

30 VII – 8 VIII3 –7 IX 27 – 31 XII 3 II – 5 II 9 VIII – 13 VIII

Având în vedere faptul că în asemenea ferme se practică creşterea în rasă curată, pentru a evita consangvinizarea este necesară întocmirea unui plan de rotaţie a vierilor şi a scroafelor folosite la reproducţie.

2.5. CALCULUL ŞI EVIDENŢA UNOR PARAMETRII DE REPRODUCŢIE SPECIFICI SUINELOR

Asigurarea continuităţii şi ritmicităţii producţiei la suine presupune efectuarea unor calcule legate de planificarea şi organizarea reproducţiei. În acelaşi timp, aceste calcule au rolul de a asigura acoperirea tuturor spaţiilor de cazare, la capacitatea optimă.

Mărimea unei grupe de scroafe pentru montă (Mg) – are în vedere numărul de scroafe la fătare necesare pentru popularea unui compartiment de maternitate (Sf) şi procentul mediu de natalitate în funcţie de anotimp (Pn).

Adică:Sf + 10%

Mg = -------------- x 100Pn

Timpul de formare a unei grupe de scroafe montate (Tf) – are în vedere: durata alăptării purceilor (A); durata dezinfecţiei unui compartiment de maternitate (D) şi numărul total de compartimente pentru fătare (Cf).

Adică: A + D

Tf = ------------ Cf

Necesarul de scroafe în aşteptarea montei (Sa) – depinde de mărimea grupei de scroafe pentru montă (Mg), de durata ciclului sexual la scroafe (Cs) şi de timpul de formare a unei grupe de scroafe montate (Tf).

Adică: Mg x Cs

Sa = ------------ Tf

Coeficientul de utilizare a vierilor (în cazul montei naturale) (k) constituie numărul de zile care revin unui vier pentru montă.

60

Acesta se obţine din raportul dintre numărul de zile dintr-o perioadă definită (săptămână, decadă) (Nz) şi numărul de monte efectuate de un vier în perioada respectivă (Nm).

Adică: Nz

k = ------ Nm

Necesarul de vieri pentru montă (Vm) – se stabileşte în funcţie de mărimea grupei de scroafe montate (Mg), de numărul de monte la o scroafă pentru o fecundare (2) şi de coeficientul de utilizare la monta naturală (k).

Adică:Vm = 2 x Mg x k

Coeficientul de folosire a scroafelor la reproducţie (Fs), reprezintă numărul de fătări care revin unei scroafe timp de un an.

Acesta rezultă din raportul dintre numărul de zile calendaristice (365) şi durata unui ciclul de reproducţie (Cr).

Adică: 365Fs = ----- Cr

Numărul necesar de grupe de scroafe gestante (Gg) - se calculează având în vedere: planul de livrare al unităţii exprimat în capete anual (Pl), numărul purceilor înţărcaţi care populează un compartiment de creşă (Pî), coeficientul de folosire a scroafelor de reproducţie (Fs) şi numărul grupelor de scroafe gestante (Gl).

Adică: Pl

Gg = ------------- - Gl

Pî x Fs

Prin utilizarea acestor calcule se pot întocmi şi nomograme din care, pe bază de antecalcule exprimate grafic se pot identifica indicatorii de reproducţie doriţi.

Temă: După prezentarea teoretică a tematicii capitolului 2, studenţii vor face observaţii, notaţii şi aplicaţii practice pe materialul biologic suin din biobaza disciplinei.

C a p i t o l u l 3

1 UTILAJE, INSTALAŢII ŞI ECHIPAMENTE FOLOSITE ÎN CREŞTEREA SUINELOR

61

Dat fiind faptul că, în primul rând, rentabilitatea creşterii suinelor trebuie considerată prin prisma utilizării fără risipă şi cu maximă eficienţă a furajelor specifice (furajele ocupă peste 60% din costul de producţie al cărnii de porc) - cunoaşterea gamei de utilaje, instalaţii şi echipamente folosite în fluxul tehnologic specific se recomandă ca o necesitate absolută pentru orice tip de fermă.

În linii generale, asemenea utilaje, instalaţii şi echipamente bine montate şi reglate corespunzător, facilitează: prepararea şi administrarea hranei, asigurarea microclimatului în adăposturi şi evacuarea dejecţiilor.

3.1. UTILAJE, INSTALAŢII ŞI ECHIPAMENTE NECESARE PREPARĂRII ŞI ADMINISTRĂRII HRANEI LA SUINE

Utilajele, instalaţiile şi echipamentele necesare preparării şi administrării hranei vizează: curăţirea, măcinarea, dozarea şi amestecarea furajelor; distribuirea hranei şi adăparea animalelor.

- Utilajele necesare curăţirii furajelor sunt folosite frecvent: pentru reţinerea şi eliminarea impurităţilor mai mari sau mai mici decât boabele de cereale; pentru reţinerea eventualelor corpuri metalice din boabele de cereale; la decojirea şi decorticarea boabelor de orz, ovăz, mazăre sau chiar pentru spălarea diferitelor sortimente de nutreţuri (cartofi, sfeclă furajeră, etc).

În funcţie de principiul de funcţionare, asemenea utilaje pot fi clasificate în: maşini de curăţire cu site şi curent de aer; maşini de curăţire cu site, curent de aer şi magneţi; maşini pentru decorticarea boabelor (sunt prevăzute cu tamburi care prezintă suprafeţe abrazive sau tamburi cu orificii, care prin frecare rup şi înlătură tegumentele boabelor).

- Utilajele necesare măcinării furajelor oferă posibilitatea mărunţirii diferitelor sortimente de nutreţuri (boabe de cereale); omogenizarea şi amestecarea acestora, astfel încât hrana finală să fie ingerată şi apoi digerată fără eforturi fiziologice deosebite de către suine. Asemenea utilaje trebuie să asigure: măcinarea unui număr cât mai variat de furaje; realizarea granulaţiei necesare tuturor categoriilor de suine (mărimea particulelor trebuie să fie de 0,3-1,0 mm pentru tineretul suin şi 1,0-1,8 mm pentru suinele la îngrăşat); obţinerea unei cantităţi cât mai reduse de praf (praful de moară fiind higroscopic poate conduce la autoîncălzirea şi mucegăirea produsului); o încălzirea produsului de până la 35-400C; siguranţă în exploatare şi întreţinere uşoară.

În linii generale, procesul de măcinare se poate realiza prin: strivirea, tăierea sau strivirea, frecarea şi lovirea furajelor.

Măcinarea prin lovire constituie principiul de funcţionare al morilor cu ciocane – utilaje folosite pe scară largă la prepararea furajelor concentrate necesare în fermele de suine.

Moara cu ciocane universale (fig. 39) este destinată

62

Fig. 39 Moara cu ciocane universale (după M Bereş şi colab., 1997)

1. Coş de alimentare cu boabe de cereale; 2. Şubăr; 3. Jgheab de alimentare cu furaje fibroase; 4. Transportor; 5. Cilindru superior de alimentare; 6. Ciocane; 7. Cuţit;

8. Contracuţit; 9. Melc transportor; 10. Transportor pneumatic; 11. Tub de refulare concentrate; 12. Ciclon; 13. Sac; 14. Şaibă de transmisie; 15 Motor electric.

măcinării boabelor de cereale, ştiuleţilor şi ciocălăilor de porumb, tulpinilor de porumb, paielor şi fânului.

Montată pe plăci de cauciuc (pentru reducerea efectelor vibraţiilor) prin intermediul şuruburilor de fundaţie (M16 x 250F) şi comandată de la un tablou electric prevăzut cu contactor stea-triunghi, releu de protecţie cuplat corespunzător la suprasarcină şi ampermetru pentru controlul încărcării morii la curentul nominal înscris pe motorul electric – utilajul este echipat cu site interschimbabile care asigură granulaţiile dorite.

Cu o masă de circa 437 kg; o putere a motorului electric de 11 sau 15 kw, la 3000 de rotaţii/minut, moara poate realiza o productivitate de aproximativ 2 t de furaj/h.

Moara cu ciocane MCF – 5 (fig. 40) este destinată măcinării boabelor de cereale cu scopul obţinerii măcinişurilor

63

Fig. 40 Moara cu ciocane MCF-5 (după M Bereş şi colab., 1997)

1. Coş de alimentare; 2. Motor electric; 3. Ciclon; 4. Exhaustor; 5. Motor electric;6. Cicloane pentru praf; 7. Ecluze pentru descărcare.

necesare pregătirii hranei pentru suine şi alte specii de animale cu interes de fermă. Montată pe plăci de cauciuc (pentru reducerea efectelor vibraţiilor în timpul

utilizării) prin intermediul şuruburilor de fundaţie recomandate de către constructor şi comandată de la un tablou electric racordat la reţeaua de alimentare cu cablu S=35 mm3 – moara funcţionează într-o instalaţie de transport pneumatic, prevăzut cu ventilator, cicloane (500 şi 600) şi ecluze.

Cu o masă de circa 1570 kg, o putere a motorului electric de 55 kw, la 3000 de rotaţii/minut, moara poate realiza o productivitate de aproximativ 5 t de furaj/h, la o granulaţie de 4 mm.

- Utilajele necesare dozării furajelor servesc la obţinerea unei hrane echilibrată sub aspectul principiilor nutritivi pe care trebuie să-i conţină reţetele specifice fiecărei categorii de suine în parte. Asemenea utilaje sunt reprezentate, fie de dozatorele volumetrice fie de cele gravimetrice.

Dozatoarele volumetrice pot fi de formă paralelipipedică sau cilindrică, prevăzute cu două şubăre care controlează un anumit volum.

De regulă, asemenea tipuri de dozatoare pot fi întâlnite la baza buncărelor de depozitare a diferitelor sorturi de furaje, sub formă de alveole acţionate de un rotor.

Dozatoarele gravimetrice funcţionează pe principiul cântăririi diferitelor sortimente de furaje şi lucrează cu mai multă precizie decât cele volumetrice.

Aceste tipuri de dozatoare pot funcţiona cu o basculă semiautomată sau automată, ultima fiind legată cu un dispozitiv de programare şi înregistrare a şarjelor.

1. Utilajele necesare amestecării furajelor se folosesc cu scopul omogenizării structurii reţetelor de furaje specifice fiecărei categorii de suine în parte.

În general, asemenea utilaje se clasifică în funcţie de: modul de lucru (amestecătoare cu acţiune continuă sau periodică); poziţie (amestecătoare verticale sau orizontale); starea fizică a furajelor (amestecătoare pentru hrana uscată sau lichidă).

Amestecătorul vertical cu melc (fig.41) este destinat amestecării furajelor uscate, timp de 15-20 de minute.

El este alcătuit dintr-un coş de alimentare, un rezervor de amestecare şi un melc transportor fixat într-un tub central.

Prin nişte orificii situate la partea inferioară, furajul ajunge din rezervor din nou în tubul central la melc, iar la partea superioară se află o paletă care are rol de a dispersa furajul în rezervor.

64

Fig. 41 Amestecătorul vertical cu melc(după M Bereş şi colab., 1997)

1. Buncăr; 2. Plan înclinat cu magneţi; 3. Pâlnie de alimentare; 4. Moara cu ciocane; 5. Obturator; 6. Uniformizator; 7, 10,13 Conductă; 8. Vană; 9. Buncăr; 11. Pâlnie de alimentare; 12. Melc; 14.

Gură de evacuare

Amestecătorul orizontal cu acţiune periodică (fig.42) este alcătuit dintr-un cilindru fix în interiorul căruia se află un ax acţionat de un motor electric cu reductor şi pe care sunt montate palete elicoidale.

Un asemenea amestecător orizontal poate fi confecţionat dintr-un cilindru fix, în interiorul căruia se află un ax cu palete elicoidale acţionat de un motor electric cu reductor.

Fig. 42 Amestecătorul orizontal cu acţiune periodică(după M Bereş şi colab., 1997)

1. Palete elicoidale; 2. Cilindru de amestecare; 3. Motor electric; 4. Gură de alimentare; 5. Gură de evacuare.

Amestecătorul hidraulic (fig. 43) este reprezentat de un vas de amestecare prevăzut cu două conducte cu cap de turbionare; o pompă centrifugală prin intermediul căreia se realizează recircularea hranei; o conductă inelară cu orificii şi conductele de legătură.

65

Fig. 43 Amestecătorul hidraulic(după M Bereş şi colab., 1997)

1. Vasul de amestec; 2. Pompă centrifugală; 3. Conductă de aspiraţie; 4,6. Conductă de refulare; 5. Cap de turbionare.

Amestecătorul vertical cu palete (fig. 44) este folosit pe scară largă în creşterea intensivă a suinelor, îndeosebi în sectoarele cu furajare lichidă.

Fig. 44 Amestecătorul vertical cu palete(după M Bereş şi colab., 1997)

1. Vas; 2. Palete; 3. Transmisie; 4. Motor electric.Practic, amestecătorul este alcătuit dintr-un vas pentru amestec, în care se

găseşte un rotor cu patru rânduri de palete fixate înclinat.Rotorul utilajului este acţionat de un motor electric cu reductor, la o turaţie de

30 rot/min, iar prin intermediul pompelor, hrana lichidă este distribuită prin conducte spre jgheaburile de furajare.

Pe lângă acest tip de amestecător mai pot fi întâlnite: amestecătorul conic vertical, amestecătorul mobil orizontal, etc.

1. Utilajele necesare distribuirii hranei la suine trebuie să asigure exploatarea la maxim a potenţialului biologic al animalelor cu cheltuieli cât mai reduse pe unitatea de produs.

66

A B

Fig. 45 Hrănitoare semiautomate

(după M Bereş şi colab., 1997)

1. Pentru scroafe şi purcei; B. Pentru tineret şi suine la îngrăşat.Asemenea utilaje sunt specifice tipului de furajare (uscată sau lichidă),

categoriei de vârstă în care se află materialul biologic, dar în ambele cazuri partea finală a acestora este hrănitorul.

Materialele din care se confecţionează hrănitoarele pentru suine pot fi: tabla, fibra de sticlă, betonul armat, plăcile aglomerate de material plastic, etc.

Hrănitoarele pot fi clasice orizontale (simple jgheaburi) sau semiautomate (prevăzute cu buncăr de depozitare a hranei şi jgheab de furajare) (fig. 45).

A B

C D

67

Fig. 46 Tipuri de hrănitoare pentru suine(după V. Gligor şi colab., 1969)

1. Cu un singur front de furajare (1. Buncăr; 2. Jgheab; 3. Lanţ de agitare).

1. Cu două fronturi de furajare (1. Jgheab; 2. Panouri mobile; 3. Bolţuri de fixare;2 4. Capac).

1. Cu dispozitiv de dirijare a furajelor în jgheaburile de hrănire (1. Jgheaburi; 2. Buncăr; 3. Deflector; 4. Mecanism pentru schimbarea poziţiei deflectorului).

D. Vacuumatic (1. Buncăr; 2. Jgheab; 3. Capace glisante; 4. Suporţii buncărului).Fiind animale risipitoare de furaje este recomandabil ca părţile laterale şi

frontale ale hrănitoarelor pentru suine să fie răsfrânte spre interior sau să fie prevăzute cu o platbandă de protecţie care să nu permită scoaterea cu nasul şi râtul a hranei din jgheab. Mai mult, delimitarea de fronturi individuale prin montarea de platbande la nivel de jgheab diminuează considerabil manifestările agresive dintre animale pe timpul furajării.

Sub aspect constructiv şi funcţional, mai pot fi întâlnite hrănitoare: cu un singur front de furajare (fig. 46. A), cu două fronturi de furajare (fig. 46. B), cu dispozitiv de dirijare a furajelor în jgheaburile de hrănire (fig. 46. C), vacuumatice (fig. 46 D).

În practica creşterii suinelor pot fi întâlnite diferite tipuri de instalaţii pentru furajarea animalelor.

Instalaţia hidraulică pentru distribuirea hranei (fig. 47) se compune din vase de amestecare în care se pregăteşte hrana

Fig. 47 Schema unei instalaţii hidraulice pentru distribuirea hranei(după M Bereş şi colab., 1997)

1. Vase de amestecare; 2. Pompă centrifugă; 3. Conductă principală; 4. Conductă de distribuţie; 5. Vane; 6. Jgheab.

(amestecul furaj/apă în proporţie de 1:3); pompe centrifuge care împing hrana pe conducte, până la jgheaburile de furajare.

Instalaţia pentru furajare cu cablu cu noduri (“TN-60” – transportor cu noduri) (fig. 48) este alcătuită din: buncăr de depozitare (poate fi amplasat fie în interiorul, fie în exteriorul adăpostului); transportorul propriu-zis (alcătuit dintr-un cablu flexibil multifilar de 280 m cu noduri din plastic şi tubulatura transportorului); mecanismul de acţionare a instalaţiei (motor electric de 1,5 kw, la 1500 rot/min).

Viteza de transport a cablului este de 0,45 m/s, iar

productivitatea de 2,2 t/oră.

68

A

B

Fig. 48 Instalaţia pentru furajare “TN-60”(după M Bereş şi colab., 1997)

1. Schemă de principiu; B. Detaliu parţial.

Pentru a uşura montajul, instalaţia este proiectată în subansamble modulate, lucru care permite şi amplasarea acesteia la orice tip şi dimensiune a halei.

Cărucioarele pentru distribuirea hranei sunt recomandate în fermele cu efective mai reduse de suine. Asemenea

Fig. 49 Cărucior cu dispozitiv de dozare cu vas gradat(după V. Gligor, 1969)

1. agitator; 2. Pompa; 3. Conductă: 4. Vas gradatutilaje pot fi întâlnite sub diverse tipuri constructive, atât prin capacitatea de lucru, cât şi prin sistemul de acţionare în funcţie de hrana care trebuie administrată animalelor (fig.49).

Bucătăriile furajere (fig. 50) trebuie amplasate lângă adăposturile animalelor, în încăperi separate.

69

Fig. 50 Bucătărie furajeră utilizată într-o fermă de tip gospodăresc(după V. Gligor şi colab., 1969)

1. Elevator; 2. Maşină de spălat şi tocat furaje suculente; 3. Terciuitor; 4. Buncăr cu dozator pentru furaje minerale; 5. Vase de amestecare; 6. Buncăre pentru furaje concentrate;

7. Conducte de apă caldă sau rece; 8. Pompă pentru distribuirea hranei pe conductă.

În funcţie de mărimea fermei, acestea pot fi de capacităţi constructive şi funcţionale diferite, servind în exclusivitate la pregătirea hranei necesare animalelor.

Gardul electric sau păstorul electric consituie un mijloc eficient pentru organizarea păşunatului la suine (fig.51).

Acesta funcţionează pe principiul producerii unor şocuri de tensiune înaltă, dar de intensitate joasă şi de durată foarte scurtă asupra animalelor care îl ating.

În linii generale, gardul electric utilizat pentru păşunatul suinelor prezintă: sursa de energie electrică (baterie acumulatoare de 6 V şi 11 A), generatorul de impulsuri (fig.52), sârma împrejmuitoare cu diametrul de 1,5-2 mm şi lungimea de 1000 m, stâlpii de susţinere şi paratrăsnetele (fig. 53).

Gardul electric funcţionează astfel: cu ajutorul generatorului de impulsuri, curentul electric furnizat de către bateria acumulatoare este transformat în curent de înaltă tensiune (circa 3000 V) sub formă de impulsuri de 0,1 s, cu o pauză de 0,75 s între impulsuri, respectiv cu o frecvenţă de circa 65 de impulsuri/minut.

Când animalul atinge sârma, circuitul electric se închide prin corpul său, iar datorită şocului produs de impulsul de înaltă tensiune îl va determina să se îndepărteze brusc de sârmă.

Fig. 51 Schema gardului electric pentru suine(după V. Gligor, 1969)

1. Generatorul de impulsuri; 2. Stâlpi de susţinere; 3. Stâlpi de colţ; 4. Izolatori; 5. Sârme împrejmuitoare; 6. Poarta de acces a animalelor.

La instalarea gardului electric trebuie considerate următoarele reguli:

70

- stabilirea cu exactitate a suprafeţei ce trebuie împrejmuită pentru păşunatul animalelor;- stabilirea locului de poartă pentru accesul suinelor;- fixarea stâlpilor de colţ, iar apoi a celor de susţinere la distanţe de 8-10 m unul de celălalt; - montarea izolatorilor pe stâlpi în funcţie de categoria suinelor şi înălţimea acestora;- cosirea ierbii pe întregul traseu al gardului electric;- montarea şi întinderea sârmei în crestăturile izolatorilor de susţinere (la suine se folosesc cel mai bine două sârme – prima se fixează la 0,30 m de sol, iar cea de-a doua la 0,45-0,60 m, în funcţie de talia animalelor);- instalarea stâlpului suport pentru acumulator şi generatorul de impulsuri la distanţă de 1,5-2 m faţă de cele două rânduri de sârme.

Fig. 52 Generatorul de impulsuri(după V. Gligor, 1969)

1. Sursa de energie electrică; 2. Întrerupătorul; 3. Înfăşurarea primară a bobinei de inducţie; 4. Lamelă electrică; 5. Contact; 6. Disc oscilant; 7. Resort; 8. Contact; 9. Condensator;

10. Cadrul metalic al bobinei de inducţie; 11. Înfăşurarea secundară a bobinei de inducţie; 12. Sârma împrejmuitoare a gardului electric; 13. Legarea la pământ.

Fig. 53 Stâlpii de susţinere şi paratrăsnetele(după V. Gligor, 1969)

1. Stâlp pentru susţinerea sârmei; 2. Izolatori; 3. Stâlpul de suport al acumulatorului şi generatorului de impulsuri; 4. Acumulatorul; 5. Generatorul de impulsuri; 6. Paratrăsmetul; 7. Sârme împrejmuitoare.

În mod normal, gardul electric poate fi folosit pentru toate categoriile de suine, excepţie făcând totuşi, scroafele cu purcei şi cele în călduri.

- Adăpătorile şi instalaţiile de adăpare utilizate în creşterea suinelor trebuie să asigure apa potabilă la discreţie şi să ofere posibilitatea ca aceasta să poată fi consumată cu plăcere şi uşurinţă de către animale. Totodată, acestea trebuie să nu producă pierderi de apă şi să se întreţină uşor.

71

În funcţie de mărimea fermei, sursele de apă potabilă pot fi reprezentate de fântâni, puţuri de mare adâncime, rezervoare subterane, hidrosfere, etc.

La suine, cele mai răspândite sisteme de adăpare sunt reprezentate de: cupele cu nivel constant, pipele cu nivel constant, suzetele cu presiune,

Instalaţia cu nivel constant (fig. 54) se compune dintr-un bazin acoperit, prevăzut cu flotor şi amplasat în interiorul şi la un capăt al adăpostului.

Asemenea instalaţie poate fi întâlnită, fie cu cupe, fie cu pipe.

Fig. 54 Instalaţia cu cupe cu nivel constant(după M Bereş şi colab., 1997)

1. Adăpătoare; 2. Rezervor; 3. Plutitor; 4. Supapă; 5. Conductă de apă.

În cel de-al doilea caz, de bazin este fixată o conductă cu o lungime maximă de 25 m, care trece prin boxe şi pe care sunt montate pipele (trebuie montate la un unghi de 450 faţă pe conducta de apă).

Pentru maternitate şi creşă pipele se pot confecţiona din ţeavă zincată de ½ ţoli, cu înălţimea de 10-12 cm, iar pentru vieri, scroafe gestante şi suine la îngrăşat, din ţeavă zincată de ¾ ţoli cu înălţimea de 18-20 cm.

Periodic bazinul instalaţiei cu pipe cu nivel constant trebuie supus curăţirii şi dezinfecţiei.

Este important de reţinut faptul că prelungirea conductei peste 25 m sau montarea pipelor pe două rânduri fac imposibilă reglarea nivelului constant (D. Simionescu, 1986).

Adăpătorile tip suzetă se racordează direct la coloana de apă sub presiune şi nu necesită dezinfecţii periodice.

Asemenea adăpători reduc considerabil pierderile de apă şi asigură animalelor apa în stare proaspătă.

Montarea lor se face la un unghi de înclinare de 45 sau 900, în funcţie de tipul suzetei şi categoria de animale pentru care este destinată, iar debitul variază între 1 şi 1,9 litrii/minut.

Timpul de adăpare pentru tineretul suin variază între 8,5 şi 16 s, iar pentru suinele la îngrăşat între 14 şi 21 de secunde.

O asemenea adăpătoare poate deservi o boxă de maternitate (scroafa + purceii) sau 15 capete tineret suin sau suine la îngrăşat dintr-o boxă.

Sub aspect constructiv, adăpătorile tip suzetă pot fi: cu scafă sau cu tijă tubulară (fig. 55).

A B

72

Fig. 55 Adăpători tip suzetă(după S.T. Bungescu, 2004)

A. Cu scafă (1. Corpul adăpătorii; 2. Scafa; 3. Tija pe care o apasă animalul; 4. Racord); B. Cu tijă tubulară (1. Corpul adăpătorii; 2. Tija tubulară pe care o acţionează porcul cu gura).

Adăpătorile cu supapă comandate de către animal (fig. 56) sunt reprezentate dintr-o cupă metalică prevăzută la partea superioară cu o clapetă cu deschidere interioară.

În spatele clapetei se află montată o supapă cu arc racordată la reţeaua de apă.

Fig. 56 Adăpătoare cu supapă comandată de animal(după M. Bereş şi colab., 1997)

1. Cupă; 2. Capac; 3. Supapă; 4. Limitator de cursă; 5. Orificiu pentru pătrunderea apei în cupă.Atunci când animalul împinge clapeta cu capul, aceasta acţionează supapa,

iar apa umple cupa.O asemenea adăpătoare poate deservi un număr de 30-40 capete de porci,

montându-se câte una/boxă.

3.2. UTILAJE, INSTALAŢII ŞI ECHIPAMENTE NECESARE ASIGURĂRII MICROCLIMATULUI OPTIM ÎN ADĂPOSTURILE DE SUINE

Indiferent de tipul adăposturilor pentru suine (fig. 57) asemenea utilaje, instalaţii şi echipamente vizează: evacuarea dejecţiilor din adăposturi şi asigurarea parametrilor optimi de microclimat specifici fiecărei categorii de suine în parte (temperatură, umiditate, ventilaţie, etc.), precum şi sporirea productivităţii muncii.

1

73

2

Fig. 57 Tipuri de adăposturi pentru suine1. Adăpost pentru scroafe de reproducţie; 2. Adăpost pentru tineretul suin

Totodată, nu trebuie neglijat faptul că masa de fecale, urină şi ape uzate provenite zilnic de la suine ridică serioase probleme legate de poluare – aspect esenţial în ceea ce priveşte protecţia mediului înconjurător.

Utilajele şi instalaţiile necesare evacuării dejecţiilor din adăposturi trebuie să asigure o bună curăţire a boxelor şi compartimentelor; să nu contribuie la ridicarea umidităţii în adăposturi; să fie rezistente din punct de vedere constructiv şi funcţional; să fie uşor de întreţinut.

În funcţie de sistemul de creştere practicat, utilajele şi instalaţiile folosite la evacuarea dejecţiilor din adăposturile de suine pot fi reprezentate de: lopata mecanică; instalaţiile transportoare cu racleţi; tractorul prevăzut cu lamă de buldozer; instalaţii de evacuare hidraulică şi instalaţia de evacuare pneumatică.

Lopata mecanică (fig. 58) este alcătuită dintr-un grup de acţionare (motor electric trifazic de 4,5 kw cu reductor), un troliu cu cablu de tracţiune, un plan înclinat şi lopata propriu-zisă.

A

B

Fig. 58 Lopata mecanică(după V. Gligor, 1969)

A. Vedere generală; B. Schema (1. Grupul de acţionare; 2. Cablu; 3. Lopata; 4. Planul înclinat).

Lopata mecanică poate lucra într-o rigolă deschisă, cu lăţimea de aproximativ 85 cm şi adâncimea de 10 cm.

Instalaţiile transportoare cu racleţi pot fi de mai multe tipuri: cu un singur transportor cu racleţi pe lanţ; cu două transportoare cu racleţi pe lanţ; cu transportor cu racleţi batanţi.

74

- Instalaţia cu un singur transportor pe lanţ (fig. 59) este recomandabilă pentru adăposturile de suine cu boxe aşezate pe două rânduri, cu alee centrală.

A

B

Fig. 59 Schema instalaţiei cu un singur transportor cu racleţi pe lanţ(după V. Gligor, 1969)

A. Plan general; B. Secţiune longitudinală (1. Rigolă; 2. Transportor cu racleţi; 3. Grup electric de acţionare - motor asincron trifazat de 4,5 kw; 4. Plan înclinat; 5. Role de ghidare; 6. Şină de ghidare.

În vederea evacuării gunoiului se pune în funcţiune întreaga instalaţie, iar apoi dejecţiile solide sunt împinse manual, cu lopata sau razul în rigole spre planul înclinat, la remorcă.- Instalaţia cu două transportoare pe lanţ este recomandabilă atât pentru adăposturile de suine cu boxe aşezate pe două rânduri, cu alee centrală, cât şi pentru cele cu două alei laterale.

Întreaga instalaţie prezintă avantajul unei mai bune comportări în timpul funcţionării, deoarece este eliminată curba care se formează la trecerea lanţului cu racleţi de pe planul înclinat spre cel orizontal (în rigolă), ca şi în cazul instalaţiei cu un singur transportor pe lanţ.

Transportorul orizontal este acţionat de un motor electric asincron trifazat de 5 kw, iar cel al planului înclinat de un motor de 1 kw şi un reductor care imprimă lanţului o viteză de 1,6 ori mai mare faţă de cea a transportorului orizontal.- Instalaţia cu transportor cu racleţi batanţi se poate folosi în cazul adăposturilor cu boxe aşezate pe un singur rând.

Grupul de acţionare al instalaţiei este constituit dintr-un motor electric, un reductor şi un dispozitiv cu cremalieră care transformă mişcarea circulară a motorului într-o mişcare rectilinie.

După ce dejecţiile solide se împing cu razul în rigolă se pune în funcţiune transportorul, care execută o mişcare rectilinie de du-te-

75

Fig. 60 Schema instalaţiei transportorului cu racleţi batanţi(după V. Gligor, 1969)

1. Bară; 2. Racleţi batanţi; 3. Motor electric; 4. Reductor; 5. Cremalieră.

vino, având o cursă de 1,7 m (în sensul deplasării gunoiului) şi o cursă pasivă (inversă), (fig. 60).

Tractorul echipat cu lama de buldozer se utilizează de regulă la strângerea gunoiului din padocuri.

Instalaţia pneumatică de curăţire a adăposturilor (fig. 61) contribuie în bună parte la reducerea umidităţii din spaţiile de cazare a suinelor.

Fig. 61 Schema instalaţiei pneumatice de curăţire a adăposturilor(după V. Gligor, 1969)

1. Ventilator; 2. Conductă de aspiraţie; 3. Rezervoare pentru colectarea gunoiului; 4. Furtun gofrat; 5. Aparat pentru strângerea gunoiului.

În linii generale, o asemenea instalaţie este formată dintr-un ventilator centrifugal, conducte de aspiraţie, un furtun gofrat, un aparat pentru strângerea dejecţiilor şi o serie de rezervoare în care se colecteză gunoiul.

Cât priveşte ventilatorul centrifugal, acesta deserveşte întreaga instalaţie, iar caracteristicile sale trebuie să corespundă şi să fie adecvate dimensiunilor adăpostului. Practic, instalaţia funcţionează ca un veritabil aspirator.

Instalaţia pentru evacuarea hidraulică a gunoiului din adăposturile de suine asigură operativitate deosebită în curăţirea spaţiilor de cazare de tip industrial, fiind formată din: reţeaua de apă pentru spălare; reţeaua de canalizare; bazinele de fermentare şi paturile de uscare a gunoiului.

Instalaţiile şi echipamentele necesare menţinerii microclimatului au rolul de a asigura parametrii optimi de igienă a aerului din adăposturi (temperatură, umiditate, ventilaţie, etc), la valori corespunzătoare fiecărei categorii de suine în parte.

Lămpile cu radiaţii infraroşii (fig. 62) sunt folosite cu prioritate în sectorul de maternitate pentru încălzirea suplimentară a

A B C

Fig. 62 Lămpi cu radiaţii infraroşii

76

(după M. Căproiu şi colab., 1982)

A. Lampă cu incandescenţă cu reflector exterior; B. Lampă cu incandescenţă cu reflector interior; C. Lampă întunecată cu radiaţii infraroşii (1. Soclu; 2. Radiator; 3. Reflector).

spaţiilor destinate purceilor nou-născuţi, îndeosebi în prima săptămână de viaţă. Asemenea lămpi se fabrică şi se comercializează într-o gamă de puteri cuprinse între 100 şi 1000 W.

Prizele de aer (fig. 63) asigură o bună ventilaţie naturală în

1 2Fig. 63 Prize de aer

(după M. Căproiu şi colab., 1982)

1. De acoperiş; 2. De perete.adăposturile şi compartimentele destinate suinelor de toate categoriile. Aceste prize de aer trebuie prevăzute şi confecţionate cu prilejul montării pe adăpost a acoperişului şi ferestrelor.

Ventilatoarele trebuie să asigure o primenire suplimentară a aerului din adăposturi. Ele sunt acţionate de motoare

A

a b c

B

Fig. 64 Tipuri de ventilatoare(după M. Căproiu şi colab., 1982)

A. Schema unui ventilator radial; B. Ventilatoare axiale şi montarea lor (a. montat pe un tronson al unui canal de ventilaţie; b. montat pe un suport în pereţii laterali ai adăpostului;

c. montat la priza de aer de pe acoperiş).1. Rotor; 2. Dispozitiv pentru paralelizarea curentului de aer; 3. Jaluzele; 4. Clapetă de dirijarea aerului.

electrice de diferite mărimi şi se prezintă sub diferite forme constructive (fig.64). Instalaţiile de iluminat interiorul adăposturilor trebuie

calibrate în mod corespunzător şi montate de către personal autorizat. Centralele termice construite sub diverse forme şi funcţionabile pe

diferite surse energetice (lemne, cărbuni, gaze naturale, curent electric), pe sezonul rece pot asigura în bune condiţii confortul termic optim, în maternităţi şi în sectorul de tineret suin.

77

Fiind în general costisitoare din punct de vedere financiar, utilajele, instalaţiile şi echipamentele utilizate în creşterea şi exploatarea suinelor trebuie întreţinute în mod corespunzător şi verificate periodic, în conformitate cu indicaţiile firmelor producătoare.

Totodată, ele trebuie să fie supravegheate şi remediate de personal calificat, cu condiţia respectării tuturor normelor legale de protecţia muncii şi paza stingerii incendiilor.

Instalaţiile de condiţionare a aerului (fig. 65) asigură

Fig. 65 Instalaţia de condiţionare a aerului(după M. Căproiu şi colab., 1982)

1. Filtru de praf; 2. Bateria de încălzire; 3. Camera de umidificare; 4. Separator de picături; 5. Bateria de reîncălzire; 6. Ventilator; 7. Rezervor de apă; 8. Pompă.

diluarea nocivităţii din adăposturile şi compartimentele diferitelor categorii de suine.Uneltele, instalaţiile şi agregatele pentru dezinfecţie servesc la efectuarea

operaţiunilor de curăţire mecanică şi chimică a adăposturilor şi padocurilor, după depopulare. Lopata şi razul manual, roaba sau cărucioarele sub diferite forme constructive, furtunul de cauciuc racordat la un robinet montat pe instalaţia de apă din interiorul adăpostului sau la un hidrant din apropiere, reprezintă ustensilele de bază necesare curăţirii primare (mecanice) a adăpostului.

Instalaţiile şi agregatele necesare curăţirii chimice (formolizării adăposturilor) sunt reprezentate de pompe de diferite mărimi, unele fiind montate chiar pe şasiuri auto.

La manipularea lor se va purta în mod obligatoriu echipamentul de protecţie adecvat (cisme de cauciuc, salopete, bonete, şorţuri de cauciuc, ochelari de protecţie).

Temă: După prezentarea teoretică a tematicii legată de utilajele, instalaţiile şi echipamentele folosite în creşterea suinelor, studenţii se vor documenta practic în biobaza disciplinei, în sectorul mecanic al fermei zootehnice aparţinătoare S.D.E. a U.S.A.M.V. Cluj-Napoca şi vor face ieşiri la ferme de creşterea suinelor din Transilvania.

C a p i t o l u l 4

3 CERINŢE MINIME EUROPENE PENTRU PROTECŢIA ŞI PERFORMANŢELE SUINELOR

78

Cerinţele minime europene pentru protecţia şi performanţele suinelor sunt legiferate prin Directiva 630/91 a Uniunii Europene –document care impune o revizuire a tehnologiilor de creştere şi exploatare a suinelor în toate categoriile de ferme.

O sinteză a documentului precizat, cu unele completări făcute în lunile octombrie şi noiembrie ale anului 2001 se referă la: cerinţele minime pentru protecţia suinelor şi cerinţele de performanţă a acestora.

4.1. CERINŢE MINIME PENTRU PROTECŢIA SUINELOR

λ Specificaţii generale

Întreţinere

> cel puţin 8 ore lumină cu 40 lucşi;> limita maximă de zgomot – 85 db, dar, pe cât posibil este de evitat;> suinele trebuie să aibă acces continuu la materiale care pot să le suscite interesul şi pe care le pot mişca în voie (fân, lemn, rumeguş, paie sau amestec din aceste materiale, etc);> spaţiul plin al grătarului – minimum 80 mm.

Furajare şi management> furajare cel puţin odată pe zi, când animalele sunt întreţinute în grup fără o furajare ad libitum (la discreţie) sau cu hrănitori individuale electronice; > trebuie ca fiecare animal să aibă acces la hrană în acelaşi timp cu ceilalţi din grup;> toţi porcii cu vârstă mai mare de două săptămâni să aibă apă în mod permanent;> statele membre ale Uniunii Europene trebuie să asigure perfecţionarea angajaţilor din sectorul de creştere a suinelor, în privinţa protecţiei animalelor.

λ Vieri

Întreţinere

> boxa vierului trebuie amplasată şi construită astfel încât să permită animalului să se întoarcă, să audă, să miroase şi să vadă alţi porci;> suprafaţa boxei pentru un vier adult să fie de cel puţin 6 m2.

λ Scroafe

Întreţinere

> este interzisă întreţinerea în stare legată;> întreţinerea în adăposturile vechi se permite până la data de 01.01. 2006;

79

> începând cu data de 01. 01. 2003 este permisă întreţinerea în grup pentru adăposturile noi pentru toate unităţile (săptămâna a IV a de gestaţie până la penultima săptămână înaintea fătării);> este permisă întreţinerea scroafelor gestante pentru o perioadă, în boxe individuale, pentru limitarea mişcării;> suprafaţa boxei în funcţie de numărul de animale cazate în boxă (tabelul 13);

Tabelul 13

Suprafaţa boxei în funcţie de numărul de animale cazate în boxă

Mărimea grupului de scroafe (cap)

Suprafaţa/scroafă/scrofiţă

(m2)

Număr de scroafe/scrofiţe

cazate

Suprafaţa boxei (m2)

1-4 2,50 4 105-10 2,30 10 2311-40 2,25 20 45

peste 40 2,02 50 101S c r o f i ţ e

1-6 1,80 6 10,8peste 6 1,64 20 32,8

> mărimea boxei de întreţinere în grup trebuie să fie mai mare de 2,8 x 2,4 m, iar spaţiul/scroafă adultă de 2,25 m2 (± 10%), respectiv/scrofiţă de 1,64 m2 (±10 %), din care:

- pardoseală plină - 1,3 m2 la scroafe şi 0,95 m2 la scrofiţe (cu suprafaţa perforată a pardoselii de maximum 15%, iar distanţa dintre spaţiile golae de pe grătare de maximum 20 mm);

- lăţimea grătarului pe care calcă scroafa trebuie să fie de minimum 80 mm. > cu o săptămână înainte de fătare, scroafele trebuie întreţinute pe un strat gros de paie.

Furajare şi management

> scroafele întreţinute în grup trebuie să fie furajate cu un sistem care permite furajarea individuală, pentru a înlătura concureţa la furajare;> toate scroafele gestante trebuie să primească furaj de bază suficient sau furaj cu un conţinut optim de proteină brută, fortifiant.

λ Purcei sugari

Întreţinere

> distanţa dintre grătare trebuie să fie de maximum 11 mm;> lăţimea grătarului pe care calcă purcelul trebuie să fie de minimum 50 mm;> perioada minimă de alăptare să fie de 28 de zile, cu excepţiile:

- când este periclitată sănătatea scroafei;- când sunt înţărcaţi şi mutaţi în adăposturi dezinfectate pentru tineret.

Furajare şi management

80

> pilirea şi tăierea colţilor se permite doar în cazul în care se demonstrează că este periclitată sănătatea sfârcurilor scroafei şi integritatea celorlalţi purcei din boxă;> castrarea după a VII a zi de viaţă este permisă doar cu anestezie şi făcută de către un veterinar;

λ Tineret şi suine la îngrăşat

Întreţinere

> spaţiile de cazare trebuie asigurate în mod diferenţiat, în funcţie de masa corporală, astfel:

- până la 10 kg – 0,15 m2;- 10 –20 kg – 0,20 m2;- 20-30 kg – 0,30 m2;- 30-50 kg – 0,40 m2;- 50 – 85 kg – 0,55 m2;- 85 – 110 kg – 0,65 m2;- peste 100 kg – 1,00 m2.

> formarea loturilor trebuie să se facă în mod cât mai uniform, în cel mult o săptămână.

Furajare şi management

> furajarea trebuie făcută cu nutreţuri corespunzătoare categoriei;> se vor lua măsuri pentru evitarea luptelor dintre animale.

4.2. CERINŢE MINIME NECESARE PERFORMANŢELOR LA SUINE

Reglementările europene în vigoare impun adaptarea producţiei cărnii de porc la cerinţele pieţii comunitare, care solicită o calitate superioară realizată în condiţii de maximă eficienţă. Practic, o bună eficienţă economică în practica creşterii suinelor se poate realiza numai în condiţiile obţinerii unor performanţe ridicate ale materialului biologic.

Asemenea performanţe pot fi sintetizate astfel:> performanţele de reproducţie ale scroafelor (prolificitatea biologică) să fie de 11,5-12 purcei născuţi la fătare, din care 11,5 purcei vii, iar la înţărcare (prolificitatea economică la 28 de zile) 9,5 capete;> pentru un an sunt necesare în medie 2,2 fătări care să ducă la obţinerea unui număr de 21 de purcei/scroafă/an, cu un procent de natalitate de 80%;> masa corporală medie a purcelului la naştere să fie de minimum 1,4 kg, cu un spor mediu zilnic de la naştere la înţărcare de 220 g/zi;

81

> în faza de tineret, sporul mediu zilnic să fie de 400 g, astfel că la 70 de zile să se atingă masa corporală de 25-28 kg, iar consumul specific să fie de 2,5 kg de furaje/kg spor;> procentul de pierderi la categoria tineret suin să nu depăşească 3%;> pentru suinele la îngrăşat se consideră eficientă masa corporală finală de 110-115 kg, cu realizarea unui spor mediu zilnic de 700 g, cu un consum specific de 2,9 kg furaje/kg spor;> procentul de pierderi la categoria suine la îngrăşat să fie de sub 3%;> după sacrificare, materialul biologic suin îngrăşat trebuie să ofere peste 55% carne în carcasă.

În România, parametrii menţionaţi şi ceruţi de Uniunea Europeană sunt realizaţi în doar câteva unităţi de creştere şi exploatare industrială a suinelor, dar pentru generalizarea lor în fermele familale se impune luarea următoarelor măsuri:

- utilizarea la reproducţie a unor linii materne şi paterne cu potenţial genetic superior într-o combinaţie optimă care să conducă la obţinerea unor carcase cu procent ridicat de carne;

- utilizarea pe linie maternă a raselor Marele alb şi Landrace sau numai a rasei Marele alb selecţionată pentru rata de creştere în ţesut muscular, precum şi scrofiţe PIC România – Camborough ;

- utilizarea ca vieri terminali a unor rase consolidate în direcţia producţiei de carne (Pietrain – cu peste 60% ţesut muscular, Duroc – cu 58-60% ţesut muscular, LSP 2000 – linie obţinută la S.C. Romsuintest Periş S.A., cu 58-60% ţesut muscular, vieri PIC România – PIC 402, 407, 408);

- administrarea unor raţii corespunzătoare noilor genotipuri realizate, care la vârsta de circa 6 luni să realizeze 100-110 kg în viu (calculul necesarului de proteină trebuie să pornească de la compoziţia ţesutului muscular în aminoacizi şi în special în lizină);

- respectarea normelor minime privind protecţia suinelor – aspecte prevăzute în Directiva 630/91 a Uniunii Europene şi care se referă la: normele de lumină, de umiditate, de zgomot, de suprafeţe necesare pe categorii, de transport, accesul la diferite materiale care să suscite interesul diferitelor categorii de suine, etc.

La ora actuală, în ţara noastră, protecţia animalelor este reglementată de Legea 205/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 531 din 14 iunie 2004.

C a p i t o l u l 5

4 APRECIEREA ŞI VALORIFICAREA PRODUCŢIILOR LA SUINE

Rezultatul final al creşterii şi îngrăşării suinelor îl reprezintă obţinerea unor producţii de calitate superioară şi în condiţii de economicitate maximă.

Practic, aprecierea producţiilor în vederea unei valorificări superioare a suinelor se poate face, atât pe animalul viu, cât şi pe animalul sacrificat (pe carcasă).

82

5.1. APRECIEREA ÎNSUŞIRILOR DE PRODUCŢIE PE ANIMALUL VIU

Aprecierea însuşirilor de producţie pe animalul viu poate servi ca reper în reglarea factorilor tehnologici de creştere şi exploatare, în sensul recuperării eventualelor rămâneri în urmă sau abateri de la parametrii funcţionali normali planificaţi de către fermier la începutul perioadei de referinţă.

Ca tehnici se utilizează aprecierea dinamicii de creştere şi a gradului de îngrăşare a animalelor.

- Aprecierea dinamicii de creştere a materialului biologic suin reprezintă una din preocupările de bază atât în fermele de producţie cât şi în cele de selecţie şi testare, deoarece, nivelul şi calitatea produsului (carne sau reproducători) sunt în mare măsură dependente de modul în care este condus acest proces.

În linii generale, aprecierea creşterii şi dezvoltării este necesară a se face periodic, cu scopul adaptării celor mai judicioase măsuri tehnico-organizatorice de dirijare a proceselor de creştere.

În cadrul fermelor de creştere şi îngrăşare, unde interesează producţia de carne şi grăsime, cântăririle periodice (lunare) se fac pe întregul efectiv de animale, iar în cazul unor efective mari, pe loturi de control alese randomizat din efectivul fiecărei categorii.

Practic, în asemenea ferme cântăririle se fac, de regulă: la fătare, la înţărcare, lunar în creşă şi îngrăşătorie şi la livrare.

În funcţie de rezultatele obţinute se poate urmări şi aprecia modul de realizare a performanţelor propuse de fermier pentru fiecare etapă a creşterii. Totodată, cunoaşterea dinamicii de creştere obţinută prin cântărirea materialului biologic permite retribuirea personalului îngrijitor.

În cadrul fermelor care produc material biologic destinat prăsilei (ferme de elită, de selecţie, de înmulţire şi hibridare), pe lângă cântăririle periodice menţionate se impun o serie de alte cântăriri, astfel:- la intrarea în testare (91zile) – cântăririle se efectuează individual, iar rezultatele se consemnează în fişa individuală a animalului şi în fişa de control a scroafei-mamă;- la vârsta de 135 de zile – pe parcursul testării după performanţele proprii, cântăririle se efectuează individual - masa corporală reprezentând element de referinţă în momentul începerii urmăririi consumului specific de furaje;- la încheierea testării, (182 zile).

Aprecierea creşterii (producţiei) pe animalul viu se face prin determinarea unor indici de creştere reprezentaţi de viteza absolută sau sporul mediu zilnic, viteza relativă sau intensitatea de creştere şi coeficientul de creştere.

Folosind rezultatele cântăririlor, indicii de creştere se calculează pe baza următoarelor relaţii:

Masa finală – Masa iniţialăVa (viteza absolută de creştere sau sporul mediu zilnic) = ----------------------------------;

Timp

Masa finală – Masa iniţialăVr (viteza relativă sau intensitatea de creştere) = --------------------------------------- ;

Masa iniţială

83

Masa iniţialăC (coeficientul de creştere) = ------------------------- x 100.

Masa finală

- Aprecierea gradului de îngrăşare presupune aprecierea producţiei de carne pe animalul viu.

Aceasta se poate face prin metode subiective şi obiective.- Metodele subiective se bazează pe aprecieri vizuale asupra conformaţiei corporale, deoarece între exteriorul materialului biologic suin şi producţia de carne există o strânsă legătură. Astfel, animalele care dau la sacrificare o producţie bună de carne au corpul alungit; linia superioară orizontală; linia inferioară a abdomenului paralelă cu linia superioară a corpului; coastele orientate mai mult posterior, realizând o cavitate toracică profundă; trenul posterior mai dezvoltat, cu şunci adânci, descinse până la jaret. Musculatura este evidentă pe anumite regiuni corporale ca: spata, şunca posterioară, etc.

În multe cazuri aprecierea conformaţiei corporale se face fie prin calificative, fie prin acordarea unui punctaj (tabelul 14).

Tabelul 14

Aprecierea calităţii suinelor în viu(Criterii de punctaj utilizate în ţări anglo-saxone)

(după Maynard, citat de Popescu-Băran, 1977)

Criteriul analizat Cerinţe de îndeplinit pentru calitatea de carne Puncatj maxim

Masa corporalăForma corporală

Aspect de calitate

Aspect de exterior

Sferturile corpuluiSpinareaCoastele

FlancurileSpeteleGâtulCapul

Membrele anterioare

În concordanţă cu cerinţele comerciale.Corp lung, puternic, şunci dezvoltate, descinse,

spete rotunjite.Regiunile corporale proporţionate, îmbinate

armonios, stratul de grăsime moderat.Pielea fină, întinsă, părul mătăsos şi bine

repartizat pe corp.Lungi, cu întindere bună.

Lungă şi lată.Arcuite.

Extinse şi profunde.Rotunde şi prelungite

Scurt şi bine dezvoltat.Corespunzător cu dezvoltarea vârstei; mandibula

largă şi întinsă.Depărtate şi bine plasate

1010

17

8

1010866735

T O T A L 100

- Metodele obiective constau în cântăriri periodice ale loturilor de control din fermele de producţie; cântăriri de control ale loturilor de descendenţi în cadrul sectorului de testare; determinarea grosimii stratului de slănină pe linia superioară a corpului animalului.

Cântăririle periodice ale loturilor de control din fermele de producţie se fac, de regulă, lunar.

În acest caz aprecierea gradului de îngrăşare se face în funcţie de vârstă şi etapă, comparând rezultatele obţinute cu indicatorii planului de producţie şi graficul de urmărire şi realizare a acestuia.

84

Acest mod de apreciere are un caracter operativ, deoarece, în funcţie de rezultatele obţinute se pot adapta măsurile tehnico-organizatorice cele mai corespunzătoare.

Cântăririle de control în cadrul sectorului de testare se organizează la loturile de descendenţi ai reproducătorilor, după tehnici impuse de intensitatea de exploatare a materialului biologic.

In sistemul gospodăresc, perioada de îngrăşare începe după cea de pregătire, (de la vârsta de 90 de zile până la realizarea masei corporale de 40 de kg).

Perioada de control propriu-zis este cuprinsă între 40-110 kg masă corporală şi se finalizează cu sacrificarea animalului.

In sistemul intensiv (industrial), perioada de pregătire este de numai 7 zile (între vârsta de 83-90 de zile), iar perioada de control propriu-zis este cuprinsă între 90-182 de zile, vârstă, care indifernt de masa corporală se realizează la ieşirea din testare.

Pe parcursul îngrăşării, animalele se cântăresc periodic, dimineaţa înainte de administrarea primului tain.

Furajele se administrează constant şi uniform sub aspectul valorii nutritive în toate fermele de control, iar cele neconsumate se cântăresc în vederea calculării cantităţii consumate.

Îngrăşarea de control se încheie cu determinarea: consumului mediu de hrană în perioada de control propriu-zisă, a sporului mediu zilnic, a capacităţii de valorificare a furajelor exprimată prin consumul specific (kg şi U.N.) pentru un kg spor masă vie şi precocităţii (se exprimă prin numărul de zile necesar pentru realizarea masei corporale de 90 respectiv 110 kg).

Determinarea grosimii stratului de slănină de pe linia superioară a corpului se face pe animalul viu, fie prin măsurare directă cu ajutorul unui stilet gradat, fie cu ajutorul unor aparate speciale care funcţionează pe principiul penetrabilităţii ultrasunetelor, a conductibilităţii electrice, a penetrabilităţii razelor X, etc.

Metoda “live probing” (proba directă) a fost introdusă pentru prima dată în S.U.A. de către Hazel şi colab. (1959) şi se bazează pe diferenţa de consistenţă a ţesutului adipos şi muscular.

Tehnic, metoda constă în efectuarea unor incizii în pielea animalului, în anumite puncte (greabăn, ultima coastă, crupă).

Prin aceste incizii nedureroase se introduce cu atenţie un stilet gradat, iar apoi se citeşte grosimea stratului de slănină.

Limita de pătrundere a stiletului este dată de rezistenţa pe care o opune ţesutul conjunctiv dens ce separă stratul de slănină de muşchi.

Pentru a se evita totuşi pătrunderea în ţesutul muscular, lama siletului se va introduce perpendicular pe direcţia fibrelor musculare.

Metoda nu prezintă riscul apariţiei unor infecţii, iar în figura 66 sunt redate punctele de măsurare a grosimii stratului de slănină pe animalul viu, astfel:

85

Fig. 66 Metoda “live probing” şi stiletul gradat (după N. Farkas şi T. Pop, 1985)

a - la greabăn: pe perpendiculara dusă de la articulaţia humero -cubitală (olecran) pe linia spinării;

b - la spinare: pe perpendiculara dusă din ultimul spaţiu intercostal pe linia spinării;

c - la crupă: perpendiculara dusă de la “iie“ delimitează jambonul; Determinarea grosimii stratului de slănină se face în fiecare punct la 4-6 cm

de linia mediană a spinării, iar grosimea medie este egală cu media celor trei determinări, conform relaţiei:

a + b + cGrosimea medie = ------------

3

Metoda prin ultrasunete (fig.67) a fost stabilită de Dumont la Centrul Naţional de Cercetări Zootehnice de la Jouy-en-Josas – Franţa, utilizând un aparat emiţător - receptor cu ultrasunete.

Principiul pe care se bazează indicaţiile date de acesta porneşte de la constatarea că, dacă se trimite un fascicul de ultarsunete pe piele, în mod normal, acesta este reflectat la zona de separare, între ţesutul adipos subcutan şi ţesutul muscular.

Fig. 67 Metoda prin ultrasunete1. Cap palpator; 2. Slănină; 3. Muşchi; 4. Ultrasunete emise; 5 Ultrasunete reflectate.

Porţiunea reflectată influenţează un receptor şi se înscrie pe un tub catodic ca

un ecou a cărui poziţie, în raport cu timpul scurs între emisia şi recepţia de ultrasunete.

În realitate, acesta nu reprezintă altceva decât timpul necesar pentru ca ultrasunetele să traverseze stratul de slănină şi să revină la receptor.

Cunoscând viteza de propagare a ultrasunetelor în stratul de grăsime al animalului se poate determina grosimea acestuia, utilizând relaţia:

V x t

86

e = ---------, în care: 2

e = grosimea stratului de slănină;V = viteza ultrasunetelor în slănină.t = timpul citit pe tubul catodic;

Cele mai bune condiţii de citire sunt cele care au frecvenţe de 5 Mhz.Pe baza numeroaselor determinări s-a constatat că viteza de

propagare a ultrasunetelor este diferită pe “şira spinării” animalului, astfel:- de la prima vertebră cervicală şi până la a VIII-a vertebră dorsală, viteza medie de propagare este de 1730 m/s;- de la a IX-a vertebră dorsală la cea de-a XV-a, viteza medie de propagare este de 1850 m/s;- de la prima vertebră lombară la ultima sacrală, viteza medie de propagare este de 1980 m/s.

Metoda este foarte apreciată în măsurătorile impuse de munca de selecţie a suinelor.

Metoda electrică se bazează pe diferenţa de conductibilitate electrică dintre ţesutul adipos şi ţesutul muscular (ţesutul adipos este rău conducător de electricitate, iar cel muscular este bun conducător de electricitate).

În acest caz se foloseşte un aparat electric pentru măsurarea stratului de slănină, denumit “Lean meter”.

5.2. APRECIEREA ÎNSUŞIRILOR DE PRODUCŢIE PE ANIMALUL SACRIFICAT

Aprecierea însuşirilor de producţie pe animalul sacrificat permite evaluarea cea mai corectă a calităţii carcaselor şi a cărnii de suine.

Această categorie de aprecieri se poate face în condiţii de producţie pe loturi de animale trimise la sacrificare, dar rezultatele cele mai concludente (cu date complete) se obţin în cazul sacrificărilor de control efectuate în fermele de selecţie şi testare.

Aprecierea carcaselor pe parcursul abatorizării şi la 24 de ore după sacrificare (după zvântare şi răcire) se poate face prin metode subiective şi obiective.

Metodele subiective se bazează pe aprecierea vizuală a carcaselor şi au în vedere: cantitatea şi aspectul ţesutului muscular şi adipos, mărimea, forma şi rotunjimea jambonului, dezvoltarea masei musculare de-a lungul coloanei vertebrale, grosimea slăninii, gradul de marmorare (însuşire fizică a cărnii, care constă în depunerea grăsimii, consecutiv procesului de îngrăşare, între muşchi, precum şi între grupele mai mari de muşchi) şi perselare (însuşire fizică a cărnii care constă în prezenţa grăsimii infiltrată sub formă de arborescenţe fine printre fibrele musculare) a cărnii, mărimea şi consistenţa osânzei, etc.

Din punct de vedere zootehnic asemenea observaţii au un caracter orientativ, cu un grad redus de exactitate şi nu pot constitui fundament temeinic în munca de selecţie.

87

Metodele obiective se bazează pe o serie de măsurători şi determinări directe, utilizând în acest scop diferite instrumente adecvate. Pentru exactitatea rezultatelor s-a convenit ca aprecierea să se facă pe carcasele obţinute de la unul din descendenţii (mascul sau femelă) de la o scroafă, supus îngrăşării după o anumită tehnică şi sacrificat la vârsta 182 zile.

După 24 de ore de la sacrificarea animalului, pe carcasă se pot stabili: - masa celor două jumătăţi de carcasă, cu cap, picioare şi osânză;- lungimea mare a carcasei (măsurată între articulaţia occipito-atloidiană şi marginea anterioară a osului pubis) (fig.68.1);- lungimea mică a carcasei (măsurată între marginea anterioară a primei coaste şi marginea anterioară a osului pubis) (fig.68.2);- lărgimea externă (lărgimea mare) a carcasei (se măsoară între greabăn şi piept) (fig.68.3);- lărgimea internă (lărgimea mică) (se măsoară între marginea inferioară a celei de-a V-a vertebre dorsale şi faţa superioară a sternului) (fig.68.4);- lungimea jambonului (se măsoară între marginea anterioară a osului pubis şi articulaţia tibio-tarso-metatarsiană);- numărul coastelor şi al vertebrelor;- lungimea membrului posterior (între marginea anterioară a osului pubis şi vârful ongloanelor);

Fig. 68 Diverse măsurători pe carcasa de suine(după Gh. Tărăboanţă şi colab, 1983)

1. Lungimea mare a carcasei; 2. Lungimea mică a carcasei; 3. Lărgimea externă; 4. Lărgimea internă (a, b, c, x, y, z – punctele de măsurare a stratului de slănină); 5. Lungimea jambonului; 6. Perimetrul jambonului

- perimetrul jambonului (fig. 68.6);- perimetrul fluierului;- grosimea medie a stratului de slănină pe linia dorsală;- grosimea medie a stratului de slănină de pe linia abdominală;- grosimea stratului de slănină la nivelul ultimei coaste;- suprafaţa “ochiului de muşchi”;- suprafaţa cotletului; - raportul de carne – grăsime;- proporţia de carne în carcasă;- randamentul la sacrificare.

Cât priveşte stabilirea grosimii medii a stratului de slănină de

88

Fig. 68 Determinarea grosimii stratului de slănină pe carcasă(după N. Farkas şi T.Pop, 1985)

pe linia dorsală (fig.68), măsurătorile se fac în punctele: a, (la greabăn, în locul cu cea mai mare grosime); b, (pe spinare, în locul cu cea mai mică grosime) şi în punctele x , y , z , (trei puncte situate în regiunea şalelor, la nivelul muşchiului gluteus), iar rezultatul final se calculează pe baza relaţiei:

x +y + z a + b + -------------

3G (cm) = ----------------------------

3

> În cazul stabilirii grosimii medii a stratului de slănină pe linia abdominală, pe carcasă se fac măsurători în trei puncte: A (la nivelul apendicelui xifoidian al sternului); B (la nivelul ombilicului); C (la nivelul flancului), (fig.68), iar rezultatul final se calculează pe baza relaţiei:

A + B + CG (cm) = ---------------

3

> Stabilirea grosimii stratului de slănină la nivelul ultimei coaste sau a grosimii stratului de slănină în cotlet (S.O.L.– “slight of lean”) se face prin măsurarea la o distanţă de 8 cm de la colţul superior al cotletului, pe o perpendiculară dusă pe suprafaţa ochiului de muşchi longissimus dorsi (fig.69), iar exprimarea se face în centimetrii.

> Determinarea suprafeţei “ochiului de muşchi” se face, fie prin planimetrarea acesteia la nivelul secţiunii transversale a cotletului de la ultima coastă, fie prin alte metode (metoda liniară, metoda Hammond).

În cazul determinării suprafeţei “ochiului de muşchi” prin planimetrie operaţiunea debutează cu imprimarea secţiunii transversale a cotletului de la nivelul ultimei coaste, pe hârtie de calc.

Fig. 69 Secţiune transversală prin cotlet de porc şi stabilirea grosimii stratului de slănină la nivelul ultimei coaste

Imprimarea se execută cu creion negru în momentul în care, carcasa se secţionează în vederea tranşării.

Pentru aceasta se lipeşte o bucată de hârtie de calc pe secţiunea carcasei, astfel încât aceasta să cuprindă secţiunea cotletului în întregime. Apoi, cu creionul negru (nu se va folosi creion chimic, pix sau carioca !) se va trasa exact, atât conturul “ochiului de muşchi” (secţionarea muşchiului longissimus dorsi) cât şi cel al cotletului.

Planimetrul (fig.70) este instrumentul folosit pentru

89

Fig. 70 Planimetrul1. Şurub de fixare; 2. Disc de analizare; 3. Şurub micrometric; 4. Braţul de fixare;

5. Greutate de fixare; 6. Manetă pentru conducerea planeimetrului; 7. Lupă pentru urmărirea conturului “ochiului de muşchi”; 8. Braţul de trasare; 9. Micrometrul; 10. Disc orizontal; 11. Tambur de înregistrare; 12. Vernier; 13.

Carcasă; 14. Vernierul braţului de trasare.

determinarea de suprafeţe reprezentate în plan la diferite scări. Practic, el se compune din două braţe şi dispozitivul de înregistare a

măsurătorilor. Cele două braţe sunt reprezentate de:

- braţul de fixare (format dintr-o tijă metalică care are la un capăt o greutate şi un ac cu ajutorul căruia se fixează pe planşeta de lucru, iar la celălalt capăt o piesă de articulare cu cel de al II–lea braţ);- braţul de trasare (format dintr-o tijă metalică gradată, care, la un capăt prezintă un ac de urmărire a conturului suprafeţei de planimetrat; un picioruş de sprijin şi o manetă pentru conducerea instrumentului);

La unele planimetre, acul de urmărire a conturului este înlocuit de o lupă în centrul căreia se găseşte imprimat un cerculeţ de urmărire. Totodată, pe acest braţ se găseşte culisant dispozitivul de înregistrare.- dispozitivul de înregistrare prezintă: tamburul de înregistrare (reprezintă piesa activă a dispozitivului gradat de la 1 la 10 şi trasat din 0,1 în 0,1); discul orizontal (se cuplează cu tamburul de înregistrare printr-un sistem de şurub fără sfârşit, gradat de la 1 la 10 şi trasat din 1 în 1); vernierul (este amplasat în stânga tamburului de înregistrare, gradat de la 0 la 10 şi trasat din 1 în 1, iar cele 10 diviziuni ale vernierului corespund cu 0,9 diviziuni de pe tamburul de înregistrare); două şuruburi de fixare a dispozitivului de înregistrare pe braţul de trasare; un alt vernier paralel cu braţul de trasare (este gradat de la 0 la 10 şi divizat din 1 în 1 şi serveşte la reglarea planimetrului).

Datorită faptului că imaginea “ochiului de muşchi” este reprezentată pe hârtia de calc la scara de 1:1, planimetrul trebuie reglat pentru a înregistra exact suprafaţa la această scară.

Chiar dacă instrucţiunile de folosire ale planimetrului sunt însoţite, de obicei, de un tabel care indică la ce diviziune de pe braţul de trasare trebuie să se găsească cifra 0 de pe vernierul care este paralel cu acesta, reglarea instrumentului, spre exemplu, pentru scara de 1 : 10 se poate face în felul următor: cu un creion bine ascuţit se desenează un pătrat perfect cu latura de 5 cm (25 cm2).

Apoi, se planimetrează această suprafaţă, iar prin tatonare se mută dispozitivul de înregistrare pe braţul de trasare, spre dreapta sau stânga până când se obţine exact înregistrarea suprafeţei de 25 cm2.

Citirea suprafeţei înregistrate pe planimetru se face cu 4 cifre, în felul următor (ex. fig.71):

- prima cifră - 7 - se citeşte pe discul orizontal în dreptul

90

indicelui (în cazul în care acest indice se află situat între două cifre se consideră cifra mai mică);

- a II-a cifră – 4 – este reprezentată de una din gradaţiile întregi de la 1 la 10 de pe tamburul de înregistrare care se găseşte în dreptul valorii 0 de pe vernierul din stânga acestuia, respectiv valoarea mai mică, în cazul în care cifra 0 de pe vernier are corespondent între două cifre de pe tambur;

Fig. 71 Citirea dispozitivului de înregistrare al planimetrului(după N. Farkas şi T. Pop, 1985)

- a III-a cifră – 5 – este reprezentată de subdiviziunile de pe tamburul de înregistrare, ce au valori de 0,1, procedându-se în mod similar la alegerea sa cu cea de la a II-a cifră;

- a IV-a cifră – 3 – se alege de pe vernier pornind de la valoarea 0 în sus şi reprezintă trasarea ce corespunde pe vernier în perfectă continuitate cu o gradaţie de pe tamburul de înregistrare.

Tehnica de lucru cu planimetrul presupune:a. fixarea hârtiei de calc pe care a fost imprimată suprafaţa “ochiului de

muşchi” pe o planşetă de desen sau pe o bucată de carton alb, la colţul drept inferior al uneia dintre ele;

b. aşezarea braţului de trasare al planimetrului cu dispozitivul de trasare în aşa fel încât braţul de trasare să fie paralel cu marginea planşetei, iar acul de urmărire a conturului să fie aproximativ în centrul suprafeţei de planimetrat;

c. articularea braţului de fixare şi aşeazarea pe planşetă astfel încât să formeze cu braţul de trasare un unghi de 900 spre partea superioară a planşetei;

d. aducerea acului de urmărire într-un punct oarecare pe conturul suprafeţei de planimetrat;

e. se face prima citire în modul descris anterior (Atenţie ! Nu se aduce dispozitivul de înregistrare la 0, ci se citeşte aşa cum este !);

f. se urmăreşte cu acul o singură dată întreg conturul suprafeţei de planimetrat, parcurgând cu atenţie traseul, în sensul acelor de ceasornic, până în punctul de pornire;

g. se procedează la o nouă citire, care va reprezenta valoarea mai mare decât citirea iniţială;

h. se scade valoarea iniţială din cea de-a II-a citire, iar diferenţa obţinută se împarte la 10 – rezultatul împărţirii reprezentând suprafaţa “ochiului de muşchi”, în cm2;

i. se procedează apoi la o nouă urmărire a conturului suprafeţei de “ochiului de muşchi” imprimat pe foaia de calc. După împărţirea la 10, această citire va deveni citire iniţială şi se va obţine o nouă diferenţă.

Dacă această diferenţă este mai mare de 0,25 cm2 se va proceda la efectuarea unei serii de 6-8 planimetrări succesive, iar apoi se vor lua două valori apropiate şi se va face media aritmetică a acestora.

91

> Metoda liniară de determinare a suprafeţei “ochiului de muşchi” se aplică în situaţia în care nu dispunem de planimetru.

Pentru a putea-o aplica se copiază conturul “ochiului de muşchi” din cotlet pe hârtie de calc având grijă ca acesta să fie într-o poziţie cât mai orizontală.

După ce se trasează şi se măsoară cu atenţie lărgimea (L) şi înălţimea (Î), (fig.72), datele obţinute se introduc în relaţia:

Suprafaţa “ochiului de muşchi” (cm2) = AB x CD x 0,73,

în care:

0,73 reprezintă un coeficient de calcul valabil pentru rasa Marele alb şi metişii acesteia cu alte rase.

În urma calculelor se obţine o suprafaţă a “ochiului de muşchi”, foarte apropiată de cea stabilită prin planimetrie.

Fig. 72 Stabilirea suprafeţei “ochiului de muşchi” prin metoda liniară(după, Gh. Tărăboanţă şi colab, 1983)

A, B – Lărgimea muşchiului longissimus dorsi (L); C, D – Înălţimea muşchiului longissimus dorsi (Î)

> Metoda Hammond de determinare a suprafeţei “ochiului de muşchi” utilizează acelaşi contur ca şi în cazul metodei liniare, dar suprafaţa se calculează pe baza relaţiei:

Suprafaţa “ochiului de muşchi” (cm2) = 2 x (lărgimea + înălţimea)

Rezultatele obţinute în cazul aplicării acestei metode prezintă o certitudine mai mică decât în cazul planimetriei sau metodei liniare.

> Determinarea suprafeţei cotletului se face prin planimetrie, cu delimitarea prealabilă a suprafeţei ce urmează a fi stabilită, (fig.73). Această delimitare se face în felul următor:- din punctul care marchează limita superioară internă a stratului de slănină se duce o dreaptă de 10 cm spre linia internă a secţiunii cotletului;- din locul de intersecţie al acestei drepte cu limita internă a secţiunii cotletului se ridică o perpendiculară pe această dreaptă spre limita externă a secţiunii cotletului- în cazul în care această perpendiculară intersectează “ochiul de muşchi” se va deplasa perpendiculara până la locul în care va reprezenta o tangentă la ochiul de muşchi;

92

Fig. 73 Determinarea suprafeţei cotletului de la nivelul ultimei coaste(după N. Farkas şi T. Pop, 1985)

- suprafaţa care urmează a fi planimetrată este reprezentată şi de partea care include “ochiul de muşchi”.

Diferenţa dintre suprafaţa cotletului şi cea a “ochiului de muşchi” reprezintă suprafaţa grăsimii din secţiunea cotletului.

> Stabilirea raportului carne – grăsime (RCG) se bazează pe corelaţia genetică dintre cantitatea de carne şi cantitatea de grăsime din întreaga carcasă (r = 0,88) şi se calculează pe baza relaţiei:

Suprafaţa “ochiului de muşchi” (cm2)RCG = -----------------------------------------------------------

Suprafaţa grăsimii din secţiunea cotletului situat la nivelul ultimei coaste (cm2)

> Stabilirea proporţiei de carne în carcasă (PCC) se bazează pe aceeaşi corelaţie genetică ca şi în cazul stabilirii raportului de carne – grăsime şi reprezintă obiectiv principal al selecţiei, precum şi criteriu de apreciere şi certificare a calităţii materialului biologic de reproducţie, la suine.

Calcularea proporţiei de carne în carcasă se poate face pe baza relaţiei:

Suprafaţa “ochiului de muşchi”(cm2) PCC (%) = ----------------------------------------------- x 100 Suprafaţa secţiunii cotletului (cm2)

> Stabilirea randamentului la sacrificare (R) se poate face, fie “la cald” (imediat după sacrificare), fie “la rece” (la 12-24 de ore de la sacrificare la 1-40C), dar cel “la rece” este mai mic cu 2-3 % decât cel “la cald”.

Determinarea se face pe baza relaţiei:

Masa carcasei (kg)R (%) = --------------------------------- x 100

Masa animalului viu (kg)

La suine, randamentul la sacrificare este mai mare decât la alte specii de mamifere cu interes de fermă, fiind cuprins între 70-85%. El este determinat de: rasă (la rasele specializate pentru producţia de carne, acesta este mai mic comparativ cu cele pentru grăsime sau mixte); individ; vârstă (animalele tinere şi cu o masă corporală mai redusă au un randament la sacrificare mai mic); masa corporală; starea de îngrăşare; alimentaţie (animalele hrănite cu cantităţi mari de suculente sau cu raţii de 9-11% celuloză au un randament la sacrificare mai scăzut); condiţiile de transport (dacă transportul este de lungă durată randamentul la sacrificare se reduce considerabil); tehnologia de prelucrare (în cazul prelucrării prin opărire, randamentul la sacrificare este mai mare cu circa 4% decât în cazul prelucrării prin jupuire), etc.

În situaţia în care, la masa carcasei se însumează şi masa organelor interne comestibile, iar apoi, totul se raportează la masa animalului viu, se poate determina aşa numitul “randament comercial” a cărui valoare poate ajunge până la 90%.

Operaţiunea de tranşare constă în împărţirea carcasei pe regiuni de măcelărie ţinând cont de însuşirile culinare ale acestora, (fig. 75).

93

Lucrarea se face în mod diferenţiat de la o ţară la alta, în funcţie de scopul comercial.

După detaşarea tuturor regiunilor, care nu în toate cazurile au corespondent în regiunile de exterior, sortarea se face pe următoarele categorii de calităţi:

Fig. 74 Tranşarea carcasei şi împărţirea pe regiuni(după, Gh. Tărăboanţă şi colab, 1983)

> Specialităţi (circa 26%): - Muşchiuleţul (cuprinde muşchii psoas major, minor şi ilicus);- Cotletul (fig. 75) (cuprinde muşchii dorsali, începând cu prima vertebră lombară, până la ultima vertebră lombară, iar lateral se limitează cu linia imaginară care trece paralel cu coloana vertebrală, secţionând coastele la treimea superioară de-a lungul muşchiului longissimus dorsi);

Fig. 75 Cotlete de diferite calităţi (musculoase, medii şi grase)(după, Gh. Tărăboanţă şi colab, 1983)

> Calitatea superioară (circa 42%): – Ceafa (se limitează anterior printr-o perpendiculară pe coloana vertebrală la nivelul articulaţiei occipito-atloidiană; posterior, prin linia ce le desparte de antricot, iar inferior se învecinează cu capul pieptului);- Antricotul (cuprinde muşchii dorsali de la a VI-a până la ultima vertebră dorsală şi se limitează în faţă cu ceafa, lateral cu pieptul, iar posterior cu cotletul);- Jambonul (se delimitează supero-anterior prin cotlet; anterior prin fleică, iar postero-inferior prin articulaţia grasetului = femuro-tibio-rotuliană) (fig.76);

Fig. 76 Jamboane de diferite calităţi (musculoase, medii şi grase)

94

(după, Gh. Tărăboanţă şi colab, 1983)

> Calitatea I (circa 14%): – Spata (cuprinde muşchii spetei şi ai braţului, fără muşchii aferenţi, deci oasele scapulum şi humerus – delimitarea posterioară făcându-se în dreptul celei de a V-a vertebre toracale, iar inferior la articulaţia humero-radio-ulnară.- Fleica (anterior se limitează cu mijlocul de piept, superior cu cotletul, iar posterior cu jambonul);

> Calitatea a II-a (circa 13%) – Pieptul (se limitează anterior cu capul, superior cu ceafa şi

Fig. 77 Piept de diferite calităţi, (musculoase, medii şi grase)(după, Gh. Tărăboanţă şi colab, 1983)

antricotul, posterior cu fleica şi reprezintă partea inferioară a cutiei toracice), (fig. 77);- Rasoalele (cel de la membrul anterior cuprinde regiunea antebraţului cu oasele radius şi ulna, iar cel de la membrul posterior, regiunea gambei cu oasele tibia, fibula şi rândul superior de oase metatarsiene);

> Calitatea inferioară (circa 5%)- Capul (cu toate regiunile de exterior);- Picioarele (cuprind extermităţile membrelor anterioare şi posterioare, de la genunchi, respectiv de la jaret în jos).

În situaţia în care se procedează la dezosarea completă a carcasei se poate stabili cu scop ştiinţific şi raportul carne-oase (după dezosare se face cântărirea oaselor şi a cărnii + grăsimii, iar apoi se calculeză la un kg de oase, câte kg de carne revin, sau invers).

Aprecierea calităţii cărnii de porc constituie o problemă foarte complexă, deoarece însăşi produsul se găseşte sub semnul dependenţei permanente a unor factori evaluaţi cu mai multă sau mai puţină exactitate (valoare nutritivă, gustul consumatorilor şi implicit cerinţele pieţii).

Totuşi, aprecierea masei musculare dintr-o carcasă de porc se poate face, fie prin metode subiective (bazându-ne pe simţuri) fie prin metode obiective (pe analize de laborator).

Metodele subiective de apreciere a calităţii cărnii de porc fac referire la infiltraţiile grăsoase, gust, consistenţă, culoare, etc. > Infiltraţiile grăsoase sunt apreciate vizual pe secţiunea carcasei (au o calitate mai bună carcasele la care grăsimea este infiltrată în fascicule, fără a face depozite între muşchi).> Calităţile gustative ale cărnii proaspete de porc sunt mai dificil de perceput pentru gusturi şi mirosuri indezirabile (miros de peşte, de vier, etc), dar mirosul dezagreabil se poate decela repede dacă se frige o bucată de carne pe grătar.> Consistenţa cărnii de porc depinde de fineţea fibrelor musculare şi se apreciază prin pipăit pe suprafaţa secţiunii muşchiului (în funcţie de rezistenţa opusă la presare,

95

consistenţa cărnii este apreciată ca fiind: moale, semitare şi densă = consistenţă fermă, dură).

Carnea de consistenţă densă prezintă fibrele musculare cu un diametru redus şi cu fasciculele musculare de dimensiuni mici – aspect care determină o frăgezime satisfăcătoare.> Culoarea cărnii de porc depinde de concentraţia de pigment (hemoglobină şi mioglobină), dar mai ales de structura fibrelor în raport cu aciditatea (pH-ul) sau a apei cu proteinele.

Impresia vizuală asupra culorii şi nuanţelor sale la carnea de porc corespunde cu reflectarea razelor luminoase pe suprafaţa cărnii. Astfel, la aer carnea se oxidează mai repede şi capătă o nuanţă mai închisă.

Din acest motiv se recomandă ca examenul ei să se facă pe secţiune proaspătă.

Metodele obiective privind aprecierea calităţii cărnii de porc utilizează diverse tehnici de laborator.

Astfel, în ceea ce priveşte consistenţa, aceasta se poate stabili cu ajutorul unui aparat denumit penetrometru.

În acest sens este necesar să se utilizeze o probă de carne răcită la +10C, cu dimensiunile de 7,62/7,62/2,54 mm (adâncimea până la care pătrunde un ac cu diametrul de 0,38 cm, supus unei presiuni de 155,65 kg timp de 15 secunde, indică obiectiv diferenţele de consistenţă).

> Determinările de pH redau concentraţia de ioni de hidrogen a unui muşchi (de regulă se analizează muşchiul longissimus dorsi, psoasul şi muşchii fesieri), iar valorile sale depind de conţinutul în acid lactic format pe baza rezervei de glicogen în masa musculară, în momentul sacrificării animalului.

Operaţiunile se efectuează cu ajutorul pH-metrelor (potenţiometre) şi al electrozilor (mai utilizate sunt pH-metrele cu pile şi electrozii cuplaţi: unul de măsurare şi altul de referinţă).

Numeroase investigaţii au stabilit că pH-ul muşchiului trece de la 7-7,2 (pH-ul unui muşchi la animalul în viaţă şi în repaus), la valori de 4,9-6,5 (în timp de 18-24 de ore după sacrificare).

După acest timp, valoarea pH-ului (“pH ultim”) se stabilizează în funcţie de condiţiile de conservare şi de starea cărnii.

Valoarea acestui ultim pH este influenţată în foarte mare măsură de starea de oboseală şi de post, de condiţiile de sacrificare şi alimentaţia pe care animalele au primit-o înaintea sacrificării.

Semnificaţia valorii pH-ului trebuie pusă în legătură cu unele caracteristici ale cărnii şi anume că, muşchii cu un pH mai ridicat sunt mai închişi la culoare decât cei care au un pH mai scăzut. Totodată, o netă corelaţie există între valoarea pH-lui şi puterea de reţinere a apei (însuşire care exprimă cantitatea de apă fără legătură care produce exudaţia cărnii).

Astfel, muşchii cu un pH apropiat de 5,4 au o putere de reţinere a apei mai redusă decât cei cu un pH apropiat de 6 – lucru esenţial în procesele de procesare a cărnii de porc.

În practică se poate considera că la pH-urile cuprinse între 5 şi 6, calitatea cărnii va fi cu atât mai bună, cu cât pH-ul va fi mai ridicat.

În funcţie de creşterea pH-ului peste 6, calitatea cărnii scade (în general pentru cărnuri şi produse de mezelărie, un pH de 6,2 indică un punct critic). Deci, randamentul la fabricaţie şi calitatea produsului finit depind de legătura apei cu proteinele cărnii.

96

Dacă această legătură este slabă, pierderile sunt importante şi produsul este sec.

Cât priveşte clasarea cărnurilor de porc în raport de calitate, aceasta se face ţinând seama de următoarele caracteristici:- calitatea e x t r a – carnea de nuanţă roşie-închisă, uniformă pe toată suprafaţa de secţiune; nici prea clară, nici prea închisă; fără umezeală.- calitatea I – carnea de culoare roşie-închisă care prezintă o uşoară diferenţă de culoare între muşchi; fără umezeală.- calitatea a II–a – carnea de nuanţă roz care prezintă o uşoară diferenţă de culoarea între muşchi.- calitatea a III–a – carnea de nuanţă roz-pal, foarte contrastantă între muşchi; cu foarte multă umezeală.

ν Aprecierea calităţii grăsimii presupune stabilirea principalelor caracteristici, după cum urmează: > Culoarea se apreciază vizual (se consideră de calitate, carcasa în care grăsimea are culoarea albă);> Consistenţa se apreciază prin metode fizice şi chimice.

În practică, aprecierea consistenţei grăsimii de porc se face prin palparea cu degetul şi dă rezultate bune.> Rezistenţa la râncezire se poate aprecia după indicele iod.

Totuşi, acesta oferă indicaţii asupra calităţii totale de acizi graşi nesaturaţi, nu şi asupra naturii lor, lucru de care depinde evoluţia procesului de râncezire.

Pe lângă aceasta, natura gliceridelor şi prezenţa antioxidanţilor pot să influenţeze sensibilitatea grăsimii la oxidaţie.

ν Aprecierea produselor secundare obţinute de la suine se face după sacrificarea, eviscerarea şi tranşarea animalului şi se pot clasifica în: comestibile şi necomestibile.

Deşi nu se includ în calculul randamentului la sacrificare, categoria produselor secundare comestibile grupează o serie de organe interne (tabelul 15), care pot reprezenta circa 8-12% din masa animalului sacrificat.

Tabelul 15

Valoarea ponderală a unor organe interne comestibile la diferite mase corporale la sacrificarea suinelor

(după, Gh. Tărăboanţă şi colab, 1983)

Organul 40 kg 50 kg 60 kg 120 kgInima

PulmoniiFicatulRinichii

0,1450,4750,5200,185

0,1750,6300,6950,200

0,2150,7150,8700,250

0,3500,8841,5000,330

În categoria produselor secundare necomestibile se include: părul şi pielea.- Părul reprezintă un produs secundar apreciat pentru însuşirile mecano-

fizice. Cantitatea şi calitatea lui depinde de rasă, sex, vârstă, regiune corporală,

climă, starea de îngrăşare, etc. Exemplarele de suine primitive produc 500-600 g de păr, iar cele din rasele

ameliorate, circa 200 g şi de calitate inferioară. Calitatea părului se apreciază în funcţie de lungimea şi grosimea firelor,

precum şi de tehnica de obţinere.

97

Cel mai bun păr este considerat cel care depăşeşte lungimea de 10 cm, grosimea de 200-250 microni şi este obţinut prin smulgere, după sacrificarea animalului.

- Pielea constituie organul de protecţie al corpului şi participă la reglarea diferitelor funcţii ale organismului, ca: respiraţia, circulaţia, excreţia, termoreglarea, metabolismul glucidic, etc.

Ea reprezintă circa 4-7% din masa corporală a animalului.Calitatea pieilor de suine depinde de structură şi suprafaţă – însuşiri

influenţate la rândul lor de: rasă, vârstă, sex, starea de întreţinere, etc. Pielea exemplarelor din rasele primitive este mai groasă, mai densă şi mai puţin elastică; cea a suinelor tinere este mai puţin densă, mai uniformă ca grosime şi structură, iar cea a scroafelor, mai subţire decât a vierilor.

De la exemplarele aflate în stare avansată de îngrăşare se obţine o piele mai elastică decât de la cele slabe, iar de la cele subalimentate rezultă piei uscate şi cu structură slabă.

În vederea valorificării, pieile de suine trebuie conservate (supuse operaţiunilor de sărare, uscare, sortare, etc.).

Aprecierea subproduselor obţinute de la suine permite ridicarea eficienţei economice în creşterea şi exploatarea speciei, fiind susţinută de o gamă largă de subproduse, astfel:

- Sângele obţinut în urma sacrificării reprezintă 3-4% din masa corporală a animalului şi are multiple întrebuinţări în industria alimentară, farmaceutică, uşoară, etc. El prezintă următoarea compoziţie chimică: 20-21% substanţă uscată; 79-80% apă; 18-19% proteine (din substanţa uscată; 14-14,2% hemoglobină (din proteine); 0,07% glucoză; 0,04% colesterină; 0,23% lecitină0; 11% grăsimi.

Pentru conservarea de scurtă durată a acestui subprodus se foloseşte în mod obişnuit sarea de bucătărie, bioxidul de carbon, (pentru 2-3 săptămâni), acidul salicilic, acidul tartric, acidul boric, etc., iar pentru conservarea de lungă durată se practică deshidratarea.

- Glandele cu secreţie internă obţinute de la suine se utilizează în industria farmaceutică în măsură mult mai mare decât cele rezultate de la alte specii de animale, datorită asemănării structurale cu cele ale omului. Dintre glandele endocrine se utilizează: hipofiza (pentru obţinerea somatotropinei–S.T.H.; tireostimulinei–S.T.H.); tiroida (pentru obţinerea tiroxinei şi triiodotrioninei); parotida (pentru obţinerea hormonului paratirpoidian care acţionează asupra metabolismului fosfo-calcic) etc.

Extractele de ficat se utilizează contra anemiilor, iar din bilă se extrag o serie de acizi (biliari, glucocolic, taurocolic) care facilitează resorbţia lipidelor din tubul digestiv.

Din creier şi măduva spinării se extrag: colesterina, lecitina, cefalina, iar din splină – hormosplenul cu rol în hematopoeză.

- Oasele rezultate de la suine se utilizează în industria zahărului sau pentru obţinerea făinii de oase necesară hrănirii animalelor.

- Cornul şi unghiile obţinute de la suine se utilizează la obţinerea unor produse cheratinoase folosite în industrie.

5.3. VALORIFICAREA SUINELOR

98

Valorificarea suinelor se poate face prin: livrarea animalelor în viu, în carcasă sau livrarea de animale vii pentru utilizare în alte ferme.

Livrarea în viu a suinelor destinate tăierii se face din ferme şi zone fără boli contagioase, corespunzătoare următoarelor categorii:

- suine pentru carne, cu masa corporală cuprinsă între 80-130 kg;- suine îngrăşate în scop special, peste 130 kg;- scroafe reformate, recondiţionate şi vieri reformaţi, castraţi şi recondiţionaţi.

Nu se admit la tăiere scroafele gestante şi vierii cu mai puţin de trei luni de la castrare, cu plaga de castrare necicatrizată.

Livrarea în carcasă trebuie să respecte exigenţele mereu crescânde ale consumatorilor pentru o proporţie cât mai mare de carne macră. În acest sens este necesară stabilirea operativă a calităţii carcasei şi implicit a plăţii dieferenţiate a acesteia.

Practic, carcasa de suină înseamnă corpul unui porc sacrificat, eviscerat şi cu emisiunea sangvină efectuată; tăiat de-a lungul liniei mediane (sau netăiat), fără păr, limbă, copite, organe genitale, osânză, rinichi şi diafragmă.

Sistemul oficial de apreciere a carcaselor de porcine în U.E. este sistemul “SEUROP” (tabelul 16) care ia în considerare clasificarea pe baza procentului de ţesut muscular.

Tabelul 16

Sistemul de clasificare “S E U R O P”

Clasa de calitate

Procentul de ţesut muscular din masa carcasei(%)

S peste 60E 55-60U 50-55R 45-50O 40-45P sub 40

Statele membre ale U.E. pot decide aplicarea acestui sistem în următoarele situaţii:- în cazul abatoarelor nespecializate unde numărul de porci sacrificaţi/săptămână nu depăşeşte 200 de capete;- în cazul abatoarelor care sacrifică numai porci din producţia proprie (ferme proprii) şi care tranşează toate carcasele rezultate.

În ceea ce priveşte conţinutul de carne din carcase, acesta este evaluat prin diferite metode sau cu aparate autorizate de clasificare.

O metodă simplă este metoda celor două puncte Z.P. (Zwei Punkte). Aceasta constă în efectuarea a două măsurători liniare pe carcasă (grosimea stratului de slănină deasupra muşchiului Gluteus medianus, cu includerea grosimii pielii - S şi grosimea cărnii în linie dreaptă dintre canalul medular şi vârful superior al muşchiului Gluteus mediu - F), iar apoi estimarea procentuală a ţesutului muscular (M%).

99

Un aparat autorizat în U.E. pentru stabilirea conţinutului de carne din carcase este FOM (FAT-O-MEATER), de producţie daneză (firma SFK). Acesta are la bază reflectanta diferenţiată a undei de lumină de către ţesutul muscular şi cel de grăsime.

Reflectanta este măsurată cu ajutorul unei sonde optice prevăzută cu două fotocelule.

Cât priveşte starea termică de prezentare a cărnii de porc destinată comercializării şi consumului aceasta poate fi: proaspătă (imediat după tranşarea carcasei); refrigerată (răcită la temperatura de 0-40C). Acest regim termic permite conservarea cărnii de porc pentru o perioadă de maximum 72 de ore. Totuşi, refrigerată la 00C şi umiditatea aerului de 80-85%, carnea de proc se poate păstra până la 21 de zile, timp după care începe să-şi piardă în mod substanţial savoarea; congelată (când s-a atins temperatura de –180C în starturile cele mai profunde ale carcasei, adică la os). În asemenea stare, carnea de porc se poate păstra în bune condiţii timp de 6 luni; decongelată (readucerea cărnii la starea de a putea fi folosită ca hrană).

Decongelarea se poate realiza, fie în mod lent (prin menţinerea ei în frigider timp de 24 de ore sau la temperatura mediului ambiant, dar ferită de lumină şi căldura excesivă), fie “umed” (prin imersarea pachetelor cu carne congelată în apă rece sau caldă).

Este interzisă recongelarea după decongelare, deoarece congelările şi decongelările repetate duc la pierderi ale valorii nutritive (se elimină proteina din sucul muscular).

Livrarea animalelor vii pentru diferite ferme poate fi întâlnită în cazul crescătoriilor specializate în producerea de purcei care pot livra: purcei înţărcaţi, la 7-10 kg sau tineret pentru îngrăşare, la 30-35 kg.

O altă categorie de suine care se poate livra altor ferme o reprezintă indivizii pentru prăsilă (vieruşi sau scrofiţe) – material biologic ce poate fi: de rasă curată, metişi F1 sau scrofiţe rotaţionale.

La livrarea acestor ultime categorii de suine trebuie întocmită întreaga documentaţie zootehnică, respectată legislaţia sanitar-veterinară în vigoare şi normele de transport specifice.

Cât privesc preţurile, în ambele cazuri, acestea se stabilesc prin negocieri directe între părţi sau prin licitaţie.

Temă: După prezentarea teoretică a tematicii capitolului 5, studenţii vor face observaţii, notaţii şi aplicaţii practice privind aprecierea materialul biologic suin din biobaza disciplinei, în vederea valorificării.

100

C a p i t o l u l 6

BOLI ŞI ACŢIUNI ZOO-VETERINARE ÎNTÂLNITE ÎN CREŞTEREA SUINELOR

Indiferent de mărimea fermelor, de sistemele de creştere şi de tehnologiile aplicate, protecţia materialului biologic suin, pe de o parte şi protecţia consumatorilor de produse provenite de la acestea, pe de altă parte, reclamă cunoaşterea principalelor boli şi intervenţii zoo-veterinare specifice.

Mai mult, pentru a şti să sesizeze medicului veterinar problemele de sănătate ale animalelor, crescătorul de porci trebuie să posede unele cunoştiinţe minime legate de patologia suină, iar managerul fermei să realizeze pe deplin implicaţiile distructive ale bolilor în ceea ce priveşte eficienţa economică globală, precum şi efectele răspândirii acestora în afara unităţii pe care o coordonează.

6.1. BOLI SPECIFICE SUINELOR

La suine pot fi întâlnite boli: infecto-contagioase (virale), bacteriene, micotice, parazitare; de nutriţie şi tehnopatii.

6.1.1. Boli infecto-contagioase

Din grupa bolilor infecto-contagioase (virale), la suine pot fi întâlnite: pesta porcină, pesta porcină africană, gastroeneterita transmisibilă (TGE), gripa (influenţa) porcină, pneumonia virală a porcului (VPP), febra aftoasă, stomatita veziculară, exantemul veziculor, variola, boala lui Aujeszky, encefalomielita infecţioasă porcină, sindromul respirator şi de reproducţie (PRRS), sindromul SMEDI.

PESTA PORCINĂ poate apare în orice sezon al anului, cu o evoluţie epizootică explozivă şi un grad foarte ridicat de difuziune, cu rate de mortalitate de peste 95% la toate categoriile de suine.

Boala este declanşată de un virus filtrabil cu aspect sferic, numit generic Tortor suis – agent patogen existent într-un rezervor natural de infecţie şi menţinut la

101

nivelul suinelor sălbatice (ex. Mistreţul european) şi care, periodic îşi exacerbează patogenitatea dând naştere la epizootii.

Cum în organismul porcilor sănătoşi se pot găsi, în mod normal, o serie de microbi din grupa Pasteurella şi Salmonella care nu produc nici un fel de boală, apariţia virusului menţionat rupe echilibrul organic, iar virulenţa celor doi microbi de asociere creşte enorm. Astfel, Pateurella începe să producă leziuni ale aparatului respirator localizate la nivelul cavităţii toracice, iar Salmonella produce leziuni digestive, cu localizare la nivelul cavităţii abdominale.

Boala se transmite direct prin contactul porcilor sănătoşi cu cei bolnavi sau trecuţi prin boală, prin carnea, sângele şi organele provenite de la porcii bolnavi, putând evolua: supraacut (cu durata de 24-36 de ore), acut (cu durata de 4-7 zile), subacut (cu durata de 14-20 de zile) şi cronic (cu durata de până la 50-60 de zile) – forma cea mai periculoasă, datorită faptului că se menţine în efectiv purtătorul şi eliminatorul de germeni.

De regulă, primele manifestări constau în diminuarea apetitului animalelor bolnave. Apoi, după 2-4 zile apar: starea febrilă (până la + 41,50C); înroşirea pielii pe abdomen, pe zonele mediane ale membrelor (dacă se apasă cu degetul pe pielea înroşită, culoarea roşie congestivă se menţine, comparativ cu cea întâlnită în cazul rujetului, când aceasta dispare, dar reapare imediat) şi apariţia de hemoragii punctiforme, pe rât şi urechi (urechile capătă un aspect “marmorat”); conjunctivitele cu o mare cantitate de exudat ce determină aderenţa aproape completă a pleoapelor.

După o perioadă de constipaţie, asociată cu starea febrilă care nu scade la nici un tratament, la animalele bolnave se instalează tulburări nervoase; vomismente; diaree severă, apoasă şi de culoare gri-gălbuie, precum şi pareza trenului posterior.

În formele acute moartea animalelor survine în interval de 10-20 de zile, iar în forma supraacută, după 5 zile.

La necropsie se observă o mărire în volum a ganglionilor limfatici regionali (în secţiune prezintă aspect marmorat); pe splină apar numeroase infarcte de forma unor triunghiuri mai închise la culoare decât fondul organului, cu baza spre margine şi vârful spre interiorul splinei; rinichii prezintă aspect degenerat de culoare cenuşie-gălbuie, cu numeroase hemoragii de mărimea gămăliei de ac; vezica urinară este congestionată.

Împotriva pestei porcine orice tratament medicamentos este inutil şi interzis (obligatoriu suinele cu semene clinice de pestă se sacrifică în condiţii speciale, sub strictul control sanitar-veterinar), iar singura cale de a preveni declanşarea bolii este profilaxia.

Astfel, ca măsuri generale se impune: dirijarea şi controlul sever al persoanelor, animalelor, mărfurilor şi materialelor, în şi dinspre fermă; asigurarea materialului de lucru şi de protecţie pentru întregul personal din fermă, indiferent de atribuţiunile de lucru; executarea obligatorie a dezinfecţiilor, dezinsecţiilor şi deratizărilor periodice.

Până în prezent, în România controlul şi prevenţia pestei porcine se făcea prin vaccinări obligatorii cu vaccin antipestos, dar în conformitate cu legislaţia U.E. acţiunea nu va mai fi permisă – singura măsură acceptată fiind eradicarea totală prin lichidarea întregului efectiv, dezinfecţia severă a fermei şi vidul sanitar.

Boala este declarabilă şi carantinabilă în regim de urgenţă.PESTA PORCINĂ AFRICANĂ prezintă o distribuţie geografică în zonele de

est şi sud ale Africii, dar au fost situaţii când aceasta s-a semnalat şi în Europa sau America.

102

Boala este declanşată de un virus din grupa Iridoviridae – agent patogen foarte stabil şi rezistent (supravieţuirea virusului în sânge păstrat în camere frigorifice a fost de până la 6 ani, iar în cel păstrat la tempratura camerei, de câteva luni).

După o perioadă de incubaţie de 5-9 zile, chiar dacă animalele îşi păstrează apetitul şi aspectul normal, virusul declanşează o creştere bruscă a temperaturii corporale. Apoi, cu 48-36 de ore înaintea morţii (rata mortalităţii este de până la 100%), temperatura corporală a animalelor bolnave scade brusc; apare inapetenţa; pulsul cardiac foarte rapid; respiraţia accelerată; tuse; descărcări de exudat mucopurulent conjunctival sau nazal; animalele stau întinse prin colţurile boxelor, iar extremităţile capătă o culoare cianotică.

Diagnosticul trebuie confirmat prin examen histopatologic şi virusologic.Deşi, la ora actuală, România este indemnă de pesta porcină Africană, în caz

de apariţie, boala este declarabilă şi carantinabilă în regim de urgenţă.GASTROENTERITA TRANSMISIBILĂ (TGE) atacă în mod diferit toate

categoriile de suine, iar agentul patogen este un virus filtrabil din genul Corona, cu o afinitate deosebită pentru mucoasa gastrointestinală.

Cu o perioadă de incubaţie de 12-18 ore, virusul declanşează manifestări dramatice la purcei – stări evidenţiate prin diaree puternică de culoare galben-verzui, însoţită de vome şi consum frecvent de apă (datorită stării de deshidratare severă, purceii stau mai mult pe lângă sursa de apă).

În mod frecvent, moartea survine după 2-7 zile, iar la purceii în vârstă de o săptămână, rata acesteia poate fi de 100%.

La tineretul suin şi la porcii la îngrăşat se observă inapetenţă, diaree şi vomismente, dar rata mortalităţii este mai redusă.

Diagnosticul bolii se stabileşte prin manifestările clinice specifice şi în laborator, prin examen virusologic.

Nu există un tratament specific, iar cel preventiv constă în vaccinarea scroafelor şi scrofiţelor, precum şi în luarea măsurilor de dezinfecţie şi carantină.

GRIPA (INFLUENŢA) PORCINĂ este o boală infecto-contagioasă de natură mixtă, prin care, pe o infecţie bacteriană iniţială (Hempohilus influenzae suis) se grefează infecţia cu virusul gripei suine, în fapt un virus asemănător virusului gripal uman, cu care este înrudit din punct de vedere antigenic.

Cu o perioadă de incubaţie de 2-7 zile, boala se transmite prin contactul direct dintre animale şi apare brusc (de regulă toamna sau iarna timpuriu), cu o rată a mortalităţii de 1-4%.

Semenele clinice constau în: febră, inapetenţă, stări de depresii generale, tuse, respiraţie îngreunată de tip abdominal, strănuturi şi chiar conjunctivite.

Tratamentul se bazează pe combaterea febrei şi deshidratării prin administrare de antibiotice în cazul infecţiilor secundare, iar măsurile preventive vizează îmbunătăţirea condiţiilor de zooigienă, dezinfecţie şi carantină.

PNEUMONIA VIRALĂ A PORCULUI (VPP) este declanşată de un virus filtrabil care îşi păstrează capacitatea de infecţie până la – 200C, iar contaminarea se produce prin contact direct sau pe cale aeriană.

Cu o perioadă de incubaţie de 10-16 zile, prezenţa virusului dă semnele clinice ale unei pneumonii cronice. Astfel, în primele 2-3 zile de boală, la purceii mai tineri se pot observa diareei pasagere sau strănuturi. La categoriile de suine cu vârsta mai mare se constată o tuse uscată şi în accese, îndeosebi dimineaţa la furajare sau după efort fizic.

103

La sacrificarea animalelor, pe plămâni se observă zone de pneumonie, îndeosebi la nivelul lobilor apicali sau cardiaci.

Comparativ cu gripa porcină, care este boală de sezon cu evoluţie scurtă, pneumonia virală a porcului (VPP) este o boală cronică pe toată durata anului, caracteristică fiindu-i tusea în accese.

Tratamentul constă în combaterea infecţiilor de asociaţie prin antibioterapie generală, eradicarea ascaridiozelor care influenţează infecţiile pulmonare şi îmbunătăţirea condiţiilor de zooigienă.

FEBRA AFTOASĂ poate afecta toate categoriile de suine şi este produsă de un virus din grupa Picorna, cu multe subtipuri imunologice.

După o perioadă de incubaţie cuprinsă între două şi şapte zile, virusul declanşează formarea unor vezicule (afte) pe mucoasa bucală (buze, limbă, faringe), precum şi pe piele la nivelul coroanei şi între copite. La scroafele cu purcei, asemenea afte pot să apară chiar şi la nivelul mameloanelor.

La scurt timp după apariţie, aftele se rup, iar în locul lor rămân suprafeţe erodate cu fragmente parţial detaşate de epiteliu necrozat. Apariţia acestor suprafeţe este însoţită de numeroase semene clinice (animalele prezintă febră, inapetenţă şi salivaţie excesivă).

În cazul în care aftele se instalează la nivelul copitelor, apar modificări locomotorii care îngreunează vizibil mişcarea animalelor.

Cu o rată a mortalităţii mai mare la tineret şi în jur de 5% la celelalte categorii de suine, boala este declarabilă şi carantinabilă în regim de urgenţă.

STOMATITA VEZICULARĂ este declanşată de un virus cu două tipuri antigenice din grupa Picornaviridae.

Boala se manifestă prin febră şi apariţia unor leziuni pe limbă, rât şi la coroana copitei. Aceste leziuni apar sub formă de papile care evoluează în vezicule pline cu lichid clar şi cu un diametru de la câţiva milimetrii, până la 2 centimetrii.

După circa 24 de ore de la apariţie, veziculele se deschid iar temperatura corporală revine la valorile normale.

Pentru a putea-o diferenţia de febra aftoasă, diagnosticul cert al stomatitei veziculare poate fi stabilit prin examene virusologice şi serologice de laborator.

Nu există tratament specific, iar măsurile preventive se referă la dezinfecţie şi carantină.

EXANTEMUL VEZICULOS este o boală infecto-contagioasă declanşată de un virus filtrabil cu o pluralitate de tipuri antigenice şi putere invazivă deosebită.

Infecţia se produce prin contact, pe cale intradermică la toate categoriile de suine.

După 12-48 de ore de la pătrunderea în organismul animalelor, la nivelul râtului, al nărilor şi al buzelor apar nişte vezicule primare (asemănătoare cu “băşicile” produse de arsuri). Aceste vezicule pline cu un lichid seros ce conţin virusul, prezintă un diametru de 5-30 mm şi o înălţime de 10-20 mm.

După 48-72 de ore, la nivelul coroanei, spaţiilor interdigitale şi tălpii animalelor apar veziculele secundare ce produc leziuni care, asociate cu diferite bacterii piogene pot conduce la pierderea copitelor - înlocuirea lor făcându-se într-un interval de 1-3 zile.

Atât în cazul apariţiei veziculelor primare, cât şi a celor secundare, animalele prezintă stări febrile, dar care dispar odată cu eliminarea lichidului, precum şi dificultăţi în hrănirea cu furaje.

Datorită faptului că nu există tratamente curative specifice, combaterea bolii se realizează prin măsuri de profilaxie (dezinfecţie şi carantină).

104

În ceea ce priveşte stabilirea diagnosticului sigur, acesta se face diferenţiat faţă de febra aftoasă şi stomatita veziculară, pe baza simptomelor clinice şi se confirmă prin examene histopatologice, virusologice şi serologice.

VARIOLA este produsă de un virus din grupa Pox, agent patogen la care sunt vulnerabili, mai mult, purceii şi tineretul suin, începând cu vârsta de 4-6 săptămâni.

Pe corpul animalelor apar leziuni caracteristice, rotunde, fără zone de depresie, iar marginile au o culoare gri.

După dezvoltarea acestor leziuni apar nişte cruste de nuanţă maronie-închis, însoţite de o iritaţie considerabilă a pielii, care determină animalele să se scarpine violent de pereţii şi grilajele boxelor.

În situaţia unor erupţii variolice generalizate apar stările febrile, pierderea apetitului, slăbirea progresivă şi implicit întârzierea considerabilă a creşterii.

Datorită acestor stări, apar leziuni ale tegumentului care eliberează un exudat sero-sangvinolent. Acest exudat atarge muştele sau alte insecte, care pot vehicula virusul la alte animale sau chiar genera apariţia altor infecţii secundare.

În cazul variolei, asemenea leziuni nu apar la nivelul copitelor.Combaterea variolei trebuie făcută prin măsuri de profilaxie generală,

dezinfecţie, dezinsecţie, deratizare.BOALA LUI AUJESZKY, cunoscută sub numele de pseudorabie, este

produsă de un virus din grupa Herpetoviridae, cu perioadă de incubaţie de 3-11 zile. La suine (îndeosebi la purcei şi tineret) se manifestă prin simptome nervoase.Astfel, la purcei, în prima săptămână de viaţă boala evoluează supraacut,

animalele trecând, în mai puţin de o oră, de la aspectul clinic normal, la comă, fără apariţia manifestărilor nervoase.

La purceii în vârstă de 3-4 săptămâni, boala debutează brusc cu febră, lipsa poftei de mâncare şi manifestări nervoase (neconcordarea mişcărilor trenului posterior; tendinţa de deplasare laterală; devierea capului şi gâtului într-o parte; respiraţie sforăitoare; paralizie).

Suinele adulte fac de multe ori infecţii subclinice, de regulă neobservate de crescători, dar rămân purtători şi excretori de virus.

Nu există tratament specific, iar tratamentul profilactic se referă la: vaccinări la vieri, scroafe şi tineret; dezinfecţie, dezinsecţie, deratizare.

ENCEFALOMIELITA INFECŢIOASĂ PORCINĂ, cunoscută şi sub numele de boala Teschen (după regiunea unde a apărut prima dată) este declanşată de un virus din grupa Picornaviridae care afectează mai mult tineretul suin.

După o perioadă de incubaţie de circa 6 zile, animalele prezintă stări de febră, inapetenţă şi o neconcordare a membrelor posterioare. Unele animale prezintă o postură rigidă, cu picioarele anterioare întinse înainte şi cele posterioare spre înapoi. În unele cazuri, contractura muşchilor buzelor pune în evidenţă dinţii, iar în alte cazuri animalele muşcă un obiect - încleştarea dinţilor fiind însoţită de scrâşnete de durere, moartea instalându-se de regulă în 3-4 zile de la declanşarea bolii.

Diagnosticul sigur al bolii se face prin examen de laborator pe baza leziunilor sistemului nervos central sau examen virusologic, iar combaterea afecţiunii se face prin măsuri de profilaxie, în conformitate cu legislaţia sanitar-veterianră.

SINDROMUL RESPIRATOR ŞI DE REPRODUCŢIE (PRRS) este produs de un virus denumit Lelystad din grupa Arteroviridae şi poate fi întâlnită la toate categoriile de suine, dar mai ales la scroafele gestante, purcei şi tineret.

Boala se poate transmite pe cale aerogenă, prin conract direct şi prin materialul seminal.

105

Animalele prezintă o stare subfebrilă, tulburări respiratorii, cianoza urechilor, pieptului şi abdomenului. La scroafele gestante şi în lactaţie boala se manifestă prin inapetenţă, febră, avorturi, fătări distocice, purcei fătaţi morţi, mumificaţi sau maceraţi. Purceii fătaţi vii prezintă somnolenţă exagerată şi nu reuşesc să sugă, mortalitatea până la înţărcare fiind de 50-80%.

Diagnosticul final se pune pe baza examenelor virusologice şi serologice de laborator.

Nu exită încă vaccin împotriva sindromului respirator şi de reproducţie (PRRS), iar profilaxia trebuie făcută şi menţinută prin măsuri de zooigienă.

SINDROMUL SMEDI este declanşat de viruşi din grupele Picornaviridae şi Parvoviridae şi afectează în principal activitatea de reproducţie a suinelor.

Denumirea de SMEDI include simbolurile principalelor manifestări (S – stilbirth = naşterea unui progen mort; M – mumification = mumificare; E – embrionic deah = moarte embrionară; I – infertility = infertilitate).

Transmiterea bolii se face prin contact direct sau prin dejecţii, iar viruşii au predilecţie pentru tubul digestiv, aparatul respirator şi genital.

Animalele infectate nu manifestă simptome vizibile de boală, dar, aceasta poate fi suspectată în situaţiile în care apar tulburări majore de reproducţie (agenţii patogeni prezintă afinitate deosebită pentru uterul gestant şi invadează produşii de concepţie).

Astfel: dacă infecţia are loc în primele 24 de ore de gestaţie, se produce moartea şi reabsorţia embrionilor, iar scroafele revin în călduri între cicluri; dacă infecţia se produce între a 24 şi a 80–a zi de gestaţie are loc mumificarea unora dintre fetuşi; dacă infecţia se instalează în ultima lună de gestaţie, fătarea are loc la termen, dar o parte din produşi se nasc morţi, o parte subponderali şi neviabili şi foarte puţini apar ca dezvoltaţi normal.

Diagnosticul sindromului SMEDI se pune pe baza unei anchete epizootologice şi a tulburărilor de reproducţie şi se confirmă prin examene de laborator.

Până în prezent nu există un vaccin specific, singurele măsuri fiind cele profilactice generale de zooigienă şi carantină.

6.1.2. Boli bacteriene

Din grupa bolilor bacteriene, la suine pot fi întâlnite: rujetul, salmoneloza, dizenteria, dizenteria serpulinică a porcului, colibaciloza, leptospiroza, bruceloza, listerioza, tetanosul, edemul malign, antraxul, pateureloza, streptococia, epidermita exudativă a porcilor, tuberculoza, rinita trofică.

RUJETUL sau erizipelul este o boală bacteriană produsă de agentul Erysipelothrix rhusiopathiae, o bacterie izolată de la numeroase specii de animale (bovine, ovine, câine, porumbei, canari, etc) şi care la porc, evoluează sub formă acută, subacută sau cronică.

Forma acută debutează brusc cu moartea câtorva animale, celelalte putând să manifeste febră şi depresie puternică, refuzul hranei, vomă şi diaree.

Animalele se retrag în zone întunecoase, stau în decubit şi nu se ridică decât forţate. După 2-3 zile apar leziuni cutanate sub formă de urticarie difuză sau cu

106

forme geometrice caracteristice. La nivelul acestor leziuni pielea este îngroşată şi are o culoare care variază de la roz deschis, până la purpuriu închis (dacă se apasă cu degetul pe pielea înroşită, culoarea roşie congestivă dispare, dar reapare imediat, comparativ cu cea întâlnită în cazul pestei porcine, când aceasta nu se modifică).

Forma subacută prezintă aceiaşi simptomatologie ca şi cea acută, dar manifestările sunt mai puţin severe.

Forma cronică apare de obicei în urma ameliorării spontane a formei acute şi se caracterizează prin leziuni necrotice ale unor porţiuni de piele, a urechilor şi cozii, precum şi apariţia artritelor şi a endocarditelor verucoase de la nivelul valvelor cordului.

Diagnosticul bolii este uşor de stabilit, dar trebuie completat cu examen bacteriologic de laborator.

Tratamentul bolii se poate face prin administrarea de antibiotice, deoarece bacilul este sensibil la penicilină, tetraciclină, clortetraciclină, sau prventiv prin vaccinarea antirujetică.

SALMONELOZA este considerată “boală de mizerie” produsă în principal de bacteria aerobă Salmonella cholerae suis – bacterie favorizată de condiţiile improprii de întreţinere a animalelor, lipsa curăţeniei, prezenţa rozătoarelor, frigul excesiv, etc.

Boala poate evolua sub 3 forme: pulmonare, enterite şi septicemice.La porcii în vârstă de 3-6 luni, frecvent întâlnită este enterita salmonelică,

care se manifestă prin febră, depresie generală,diaree severă cu pierderi mari de fluide şi slăbire accentuată. Examenul necroscopic evidenţiază numeroase leziuni hemoragice pe seroase şi leziuni necrotice la nivelul mucoasei stomacale şi pe intestine.

Forma pulmonară se manifestă prin pneumonii sau bronhopneumonii însoţite de febră, tuse şi respiraţie îngreunată.

Forma septicemică se caracterizează prin evoluţie acută, febră ridicată şi leziuni hemoragipare la nivelul pielii şi tegumentelor.

Tratamentul recomandabil constă în administrarea de sulfamide şi antibiotice cu spectru larg, antiinflamatorii, vitamine şi perfuzii pentru rehidratarea animalelor. El trebuie însoţit obligatoriu de asigurarea condiţiilor de zooigienă.

DIZENTERIA este cunoscută sub denumirea de “diareea cu sânge” şi poate afecta, îndeosebi, tineretul suin.

Boala este declanşată de bacterii din genul Vibrio, prezente în mod normal în intestin, dar numai anumite tipuri sunt patogene.

Cu o perioadă de incubaţie de 1-2 săptămâni şi o rată de morbiditate ce poate varia de la câteva animale până la 100%, boala debutează cu diaree şi adâncirea flancurilor. Începând cu a doua zi de la instalare, în fecale apar descărcări de mucus şi sânge, urmate de deshidratări puternice.

Tratamentul curativ constă în administrarea de antibiotice, concomitent cu săruri minerale necesare rehidratării organismului, precum şi luarea măsurilor de zooigienă şi carantină.

DIZENTERIA SERPULINICĂ A PORCULUI poate afecta toate categoriile de suine. Totuşi, este mai rar întâlnită la purceii în vârstă de până la 30 de zile şi mai frecventă la cei cu vârsta cuprinsă între 1 ½ -3 luni.

Agentul etiologic al bolii a fost izolat în anul 1989 şi este reprezentat de o bacterie (Serpulina hyodysenteriae) strict anaerobă a cărei patogenitate este exprimată doar în prezenţa altor germeni de la nivelul intestinului.

107

Boala se poate răspândi prin fecale, apă, furaje mucegăite şi îngheţate, stress, condiţii deficitare de zooigienă, fiind mai frecventă iarna şi toamna.

Infecţia se realizează pe cale digestivă la nivelul colonului, unde bacteriile se multiplică masiv, producându-se hipersecreţie de mucus şi necroza epiteliului. Moartea animalelor se instalează datorită dezechilibrului balanţei hidroelectrolitice sau a şocului toxi-infecţios cu coagulare intravasculară.

În formă acută, animalele prezintă hipertermie, scăderea poftei de mâncare, vome şi diaree (la început fecale apoase, cenuşii, eliminate în jet, care, la scurt timp devin negricioase, amestecate cu sânge şi mucus).

În forma cronică, animalele prezintă diaree cu aspectul particular de “zeamă de orez”

Atât în cazul formei acute, cât şi celei cronice, animalele slăbesc prin deshidratare.

Pe lângă semenele clinice, diagnosticul cert se stabileşte prin examen bacteriologic de laborator, iar tratamentul se face conform protocolului stabilit de medicul veterinar, dublat de izolarea animalelor bolnave şi asigurarea condiţiilor corespunzătoare de zooigienă.

COLIBACILOZA sau “diareea albă” este atribuită în principal bacteriilor din genul Escherichia coli, existente în tractul digestiv, în componenţa florei intestinale normale.

Insuficienta hrănire a purceilor cu colostru, carenţa de fier şi vitamina A, condiţiile proaste de zooigienă conduc la slăbirea rezistenţei organismului şi la exacerbarea virulenţei bacilului E. coli.

Cu o rată a mortalităţii de chiar 100% la purcei, boala poate apare în primele zile după naşterea acestora şi se manifestă printr-o slăbire generală, apariţia unor descărcări diareice de culoare albicioasă. Animalele prezintă trenul posterior umed şi acoperit de resturi diareice.

Cea mai raţională modalitate de combatere ar fi medicamentaţia scroafelor cu sulfamide şi antibiotice cu spectru larg care să ajungă la purcei prin laptele supt.

Măsurile preventive vizează asigurarea condiţiilor de zooigienă în maternitate şi dezinfecţia cordonului ombilical al purceilor imediat după fătare.

LEPTOSPIROZA este produsă de bacterii din genul Leptospira, la porc fiind izolată varietatea Pomona, dar şi alte varietăţi (Icterohemoragiae sau Canis).

Leptospirele au un aspect spiralat, prezintă motilitate şi pătrund cu uşurinţă în sistemul circulator unde se multiplică, iar într-un interval de 2-7 zile pot pătrunde în organele viscerale al animalului.

Căile de infecţie sunt reprezentate de leziunile pielii, la nivelul mucoasei şi conjunctivei.

În evoluţiile acute animalele prezintă febră, inapetenţă, diaree, iar la necropsie se observă leziuni ale rinichilor.

În evoluţiile cronice boala nu prezintă o simptomatologie deosebită, dar la scroafe, în ultimele 3 săptămâni de gestaţie se înregistrează avorturi frecvente şi implicit pierderi mari de purcei.

Diagnosticul cert se stabileşte numai prin examene de laborator, din urină sau din avortoni.

Ciclurile leptospirelor pot fi oprite prin vaccinări sau tratamente cu antibiotice, precum şi prin măsuri de zooigienă şi carantină.

BRUCELOZA, denumită iniţial “avortul contagios” este o boală produsă de bacteria Brucella suis, la care pot fi asociate şi alte varietăţi (B. Melitensis şi B. abortus).

108

Semnele clinice generale sunt reprezentate prin: stări de inapetenţă, abatere, febră, etc. La vieri apar orhitele uni sau bilaterale, pareze şi chiar paralizii ale trenului posterior, asociate cu reducerea apetitului sexual. La scroafe, boala se manifestă prin avorturi care apar la 22-45 de zile după monta fecundă sau în a doua parte a gestaţiei (când infecţia s-a produs după montă). La fătare pot apare purcei morţi sau neviabili (subponderali).

Diagnosticul sigur se face prin examene serologice de laborator, iar tratamentul curativ este puţin indicat, accentul punându-se pe cel preventiv (vaccinarea întregului efectiv).

Boala este declarabilă, cu măsuri severe de carantină.LISTERIOZA este declanşată de bacteria aerobă Listeria monocitogenes şi

este mai puţin întâlnită ca atare, ea putând apare ca o infecţie de asociaţie atunci când rezistenţa organismelor este scăzută datorită altor boli (enteritele, variola, bruceloza, etc).

Manifestările clinice sunt mascate de simptomatologia bolilor la care se asociază, prezentându-se sub formă de febră şi afecţiuni legate de sistemul nervos central (neconcordarea în mişcări, înţepeniri ale membrelor similare celor din tetanos).

Animalele afectate de listerioză au sfârşit letal, iar diagnosticul cert se stabileşte prin examene histopatologice şi bacteriologice de laborator.

Tratamentul constă în administrarea de sulfamide şi antibiotice cu spectru larg.

TETANOSUL este o infecţie cu clostridii produsă de bacteria Clostridium tetani (Bacilus tetani) care contaminează rănile, se multiplică la locul de pătrundere şi produce o toxină care difuzează în zonele înconjurătoare, iar apoi în sistemul nervos central al animalului.

Cu o perioadă de incubaţie de 1-3 săptămâni, primul simptom al bolii constă în contractura uşoară, locală sau generală, a muşchilor.Apoi, boala progresează rapid, astfel că după 24-36 de ore apar spasmele tetanice ale musculaturii scheletului (tetania muşchilor spatelui şi gâtului curbează linia spinării, tetania muşchilor masticatori înţepeneşte maxilarul, tetania musculaturii respiratorii permite doar o respiraţie rapidă şi superficială, are loc ridicarea anormală a urechilor, etc), iar în final moartea survine prin asfixie.

De regulă, tratamentul nu este eficient, deoarece odată fixată în sistemul nervos central, toxina este greu de combătut.

Prevenirea se face prin serul antitetatic.EDEMUL MALIGN (Gangrena gazoasă) este tot o infecţie cu clostridii

produsă de bacteria Clostridium septicum care invadează rănile pe care le au animalele, din diferite motive.

Boala se caracterizează printr-un edem puternic al zonelor afectate (fascia şi ţesutul adipos se deschid, apoi apare un prolaps al muşchiului, urmat de

hemoragii, iar fibrele musculare devitalizate creează cavităţi datorită contracturii).

Semnele clinice generale constau în febră, inapetenţă, depresie generală, iar moartea survine după 2-3 zile datorită acţiunii toxinelor bacteriene.

Pe lângă manifestările clinice, diagnosticul cert se poate stabili prin examen bacteriologic de laborator.

Tratamentul constă în administrarea în doze mari de antibiotice cu spectru larg şi curăţirea severă a plăgilor.

109

ANTRAXUL la suine este mai rar întâlnit, dar poate fi declanşat de un bacil aerob numit Bacillus anthracis, care în contact cu oxigenul din atmosferă formează spori deosebit de rezistenţi la condiţiile de mediu.

Sursele de contaminare sunt reprezentate de păşunile infectate cu asemenea spori foarte rezistenţi (îşi păstrează viabilitatea şi virulenţa, chiar câţiva zeci de ani) sau de utilizare în furajare a făinurilor de carne insuficient sterilizate sau chiar a consumului direct de carne contaminată cu antrax.

Sub aspect clinic, la porc, antraxul evoluează sub 3 forme: faringeală, intestinală şi septicemică.

În prima formă, bacilii antraxului pătrunşi prin cavitatea bucală se localizează la nivelul mucoasei faringiene, amigdalelor şi ganglionilor limfatici din zona faringiană şi generează un proces inflamator exprimat printr-un edem al zonei. Animalele prezintă o stare generală de depresie, inapetenţă, lipsa consumului de apă, febră, iar moartea se poate instala la 24 de ore de la apariţia edemului (prin deshidratare şi afixie).

Cea de-a doua formă se caracterizează prin prezenţa leziunilor inflamatorii cu zone necrotice şi ulcere la nivelul mucoasei intestinale şi a ganglionilor limfatici mezenterici, iar în cazurile severe poate apare peritonita. Animalele îşi pierd apetitul, prezintă diaree, febră şi chiar sânge în fecale.

Deşi mai rară la suine, cea de-a treia formă evoluează supraacut, deoarece bacilii antraxului pătrund în sânge şi invadează în acest fel întregul organism.

Este interzisă sacrificarea animalelor, iar pentru punerea în evidenţă a bacilului prin examen de laborator; organele se vor recolta cu foarte mare atenţie, iar cadavrele se incinerează în mod obligatoriu.

Pentru dezinfecţia zonelor se va folosi o soluţie de 5% hidroxid de sodiu.PASTEURELOZA denumită şi Septicemia hemoragică este produsă de

bacilul aerob Pasteurella multocidae şi afectează în general tineretul suin cu mase corporale cuprinse între 25-60 kg.

De regulă, boala evoluează sub formă septicemică acută şi pulmonară subacută.

În prima formă, boala debutează brusc cu febră, depresie, inapetenţă, neconcordare în mişcări, iar moartea survine în 10-36 de ore.

În cazul formei pulmonare, pe lângă febră, inapetenţă şi depresie apare tusea prin sunete caracteristice de şuierături şi bolboroseală (exudatele pulmonare trec din alveole în bronhii). Tusea este uscată, cu descărcări mucopurulente la nivelul râtului.

Evoluţia formei subacute durează 5-8 zile şi se încheie frecvent cu moartea animalelor.

Confirmarea diagnosticului trebuie făcută prin examen bacteriologic de laborator, iar tratamentul curativ se face prin sulfamidoterapie şi antibioterapie.

STREPTOCOCIA apare datorită pătrunderii şi multiplicării rapide a streptococilor în organism.

La suine, infecţiile streptococice pot apare sub diferite forme: septicemice, nervoase, cardiace, la nivel articular, etc.

În forma septicemică, streptococii pătrund în sânge, iar debutul bolii este brusc, cu febră mare, depresie, diaree, urinare cu sânge şi hemoragii cutanate - moartea putând surveni într-un interval de 12-18 ore.

În forma nervoasă, localizarea infecţiei cu streptococi are loc la nivelul encefalului şi meningelui. Categoria de suine cea mai sensibilă la această formă sunt purceii sub vârsta de 8 săptămâni, îndeosebi iarna şi primăvara când rezistenţa

110

organismului este mai scăzută. Convulsiile specifice meningoencefalitelor declanşează moartea animalelor în interval de 24-36 de ore.

În forma cardiacă infecţia cu streptococi se localizează la nivelul cordului şi se manifestă prin semne de insuficienţă cardiacă datorită endocarditei vegetative, moartea survenind ca urmare a emboliilor şi infarctelor.

În forma articulară, infecţia se instalează la nivelul articulaţiilor şi se manifestă prin inflamarea acestora, aspect recunoscut după mersul greoi al animalelor.

Tratamentul recomandat în streptococie este cel pe bază de penicilină retard (cu perioadă lungă de acţiune), de tipul Moldaminului.

EPIDERMITA EXUDATIVĂ A PORCILOR este cauzată de Staphylococcus hycus, bacterie rezistentă la factorii fizico-chimici de mediu şi la antisepticele uzuale.

Receptivi la boală sunt purceii cu vârsta cuprinsă între câteva zile şi 5 săptămâni, deşi leziuni cutanate produse de stafilococi pot fi întâlnite şi la porcii adulţi.

Sursele de infecţie le reprezintă contactul direct al animalelor sănătoase cu cele bolnave, prin leziunile pielii.

În evoluţia bolii se disting trei forme: supraacută, acută şi cronică.În forma supraacută se instalează brusc o înroşire cutanată generalizată

(pielea devine caldă, iar părul este aglutinat). Totodată, pe suprafaţa pielii apare un exudat uleios, de culoare brun-cenuşiu, care prin uscare determină apariţia unor cruste situate periocular şi pe abdomen. Purceii sunt lipsiţi de vlagă se deshidratează şi mor în 24-48 de ore.

În forma acută, întâlnită mai des la purceii în vârstă de 3-10 săptămâni, evoluţia este mai lungă şi predomină fenomenele cutanate exudative, crustele fiind mai numeroase şi mai extinse – moartea instalându-se în 5-10 zile.

Forma cronică este mai rară, dar întâlnită mai mult la tineretul suin.În nici o formă de manifestare nu apar mâncărimi (pruritul), iar temperatura

corporală este în limitele fiziologice.Diagnosticul se poate stabili pe baza semnelor clinice şi vârstei animalelor,

dar certitudinea este dată prin examene de laborator.Tratamentul este eficient dacă se instituie în faza incipientă bolii şi dacă se

întinde pe o perioadă de 7-10 zile cu tylozină, amoxacilină, ampicilină, eritromicină sau sulfamide potenţate, dublat de măsuri de zooigienă.

TUBERCULOZA la suine poate apare mai rar şi numai datorită contactului direct al acestora cu vite, oameni, păsări contaminate, etc.

Infectate cu bacteria Mycobacterium tuberculosis, în debut animalele prezintă semnele caracteristice infecţiilor generale (febră, inapetenţă, scăderea în masă corporală, etc).

Pe măsură ce boala progresează apare inflamaţia ganglionilor limfatici, meningitele, diareea, tusea, artrite, orhite, mastite, metrite şi chiar paralizii.

Diagnosticul cert se poate stabili fie prin examen de laborator, fie prin testul de reacţie la tuberculină.

În cazuri de tuberculoză se va face testul la tuberculină pentru întregul efectiv de suine şi se vor elimina de urgenţă cazurile cu reacţii pozitive. Adăposturile vor fi supuse acţiunilor de deratizare, dezinsecţie şi dezinfecţie, conform legislaţiei sanitar-veterinare.

RINITA ATROFICĂ se caracterizează prin atrofia volutelor nazale şi consecutiv devierea râtului de la poziţia normală, întâlnindu-se cu o frecvenţă mai ridicată la suinele cu vârste cuprinse între 2-5 luni.

111

Deşi există mai multe ipoteze ştiinţifice asupra agenţilor patogeni cauzatori, primele manifestări clinice observate sunt strănutul, pufăitul şi sforăitul - stări prin care animalele tind să elimine exudatul din cavitatea nazală. Totodată, la unghiul intern al ochiului apar scurgeri de secreţie lacrimală care menţin umedă zona (scurgerea lacrimală apare datorită înfundării cu exudate a canalului lacrimal nazal sau ca urmare a unei conjunctivite).

Pe măsură ce boala avansează apar scurgeri hemoragice de diferite intensităţi, iar când sunt afectate volutele de pe ambele părţi ale nasului se reduce lungimea şi diametrul cavităţii nazale, râtul devenind mai scurt.

În situaţiile în care afecţiunea este unilaterală, râtul este deviat în partea care se atrofiază ajungând chiar până la o deplasare de 450. Dacă sunt afectate şi sinusurile frontale are loc o reducere a lărgimii capului între ochi fiind modificat faciesul animalului.

Tratamentul curativ constă în administrarea de antibiotice cu spectru larg sau în instilaţii nazale cu soluţii de sulfamide şi antiinflamatoare.

Măsurile preventive constau în asigurarea unei alimentaţii corespunzătoare şi condiţiilor optimr de zooigienă.

PIOBACILOZA PORCULUI este declanşată de agentul Actinomyces pyogenes,care, după o perioadă de incubaţie de 1-4 săptămâni produce o exotoxină şi enzime proteolitice.

Apariţia bolii este favorizată de condiţiile de alimentaţie şi întreţinere necorespunzătoare şi se caracterizează prin procese supurative în ţesuturi şi organe. Totodată, sursele de infecţie sunt reprezentate de materialul purulent evacuat din abcese, care contaminează aşternutul, furajele, etc. Porcii mari se contaminează pe cale digestivă, cutanată şi respiratorie, iar purceii nou-născuţi pe cale ombilicală.

Boala poate fi întâlnită în formă acută, subacută şi cronică.Forma acută se întâlneşte la purcei în vârstă de până la o săptămână şi se

manifestă prin lipsa poftei de mâncare, diaree şi moartea în 3-4 zile. Forma subacută evoluează la aceiaşi categorie de vârstă cu bronhopneumonii,

frecvente abcese la nivelul articulaţiilor, diaree, iar în final cu moartea animalelor.Forma cronică este întâlnită la tineretul suin şi la porcii adulţi. Se manifestă

prin abcese superficiale sau profunde, artrite şi chiar fenomene nervoase. La scroafe apar avorturile, mamitele şi infecunditatea.

Diagnosticul sigur se stabileşte prin examen bacteriologic de laborator, iar tratamentul se face prin vaccinări şi îmbunătăţirea condiţiilor de întreţinere.

6.1.3. Boli micotice

Din grupa bolilor micotice, la suine pot fi întâlnite: tricofiţia, pityriazis rozea, actinomicoza, candidoza, aspergiloza.

TRICOFIŢIA este produsă de ciuperci din genul Trichophyton şi se caracterizează prin leziuni ale pielii, care apar iniţial pe cap, şira spinării şi regiunile corporale laterale, iar apoi se răspândesc pe regiunile joase ale pieptului şi abdomenului.

La început, leziunile apar sub formă de papule, în relief faţă de nivelul pielii, mici şi de culoare gri, care apoi se acoperă cu descuamări roşiatice. Datorită

112

scărpinatului, regiunile afectate se îngroaşă şi capătă o culoare roşie. Treptat, leziunile progresează din centru spre periferie dând un aspect caracteristic de “inel”. Apoi, centrul leziunilor tinde către vindecare, apărând o zonă din care lipseşte părul.

Faţă de taurine, unde culoarea leziunilor este gălbuie şi acoperită de cruste, la suine, culoarea este roşiatică şi lipsită de cruste.

Diagnosticul se stabileşte şi prin examen de laborator, prin punerea în evidenţă a sporilor în descuamările de ţesuturi de la locul leziunilor.

Tratamentul se face local prin tunderea părului, îndepărtarea ţesuturilor descuamate şi aplicarea unor pomezi de tip Osmatin, Clorox şi Femerol, precum şi prin asigurarea condiţiilor de zooigienă corespunzătoare în adăposturi şi padocuri.

PITYRIAZIS ROZEA este o micoză cutanată care afectează îndeosebi specia suină, cu predilecţie, purceii şi tineretul.

Semnele generale constau în reducerea apetitului animalelor, vomitări, diaree, stări care sunt urmate în scurt timp de apariţia unor leziuni cutanate. Astfel, la nivelul pielii apar o serie de puncte mici, roşii, uşor îngroşate care se concentrează formând noduli.

Aceşti noduli de culoare maronie prezintă în centru o uşoară depresiune, iar părul nu este complet îndepărtat din zonele afectate.

Tratamentul constă în aplicarea locală de pomezi cu acid salicilic, sulf, etc. şi în respectarea condiţiilor optime de zooigienă.

ACTINOMICOZA este o micoză sistematică (pătrunde în organism şi se poate localiza la nivelul mucoaselor şi diferitelor organe) produsă de Actinomicoza bovis – un saprofit întâlnit la nivelul mucoasei bucale şi care pătrunde în ţesuturi pe cale mecanică.

Boala evoluează sub formă cronică şi afectează ţesuturile moi, putând fi întâlnită pentru început la ugerul scroafei (datorită leziunilor produse de purceii cu colţii netăiaţi), iar apoi sub formă de leziuni la nivelul splinei, ficatului, rinichilor, vezicii urinare, etc.

Diagnosticul sigur se stabileşte prin examen de laborator, iar tratamentul general se face, fie chirurgical pentru zonele accesibile, fie prin administrarea de micostatice şi antibiotice.

CANDIDOZA este o micoză sistematică (pătrunde în organismul animalului) produsă de Candida albicans (Monilia albicans).

De regulă, boala este consecinţa tratamentelor excesive şi de lungă durată cu antibiotice (rezidurile de antibiotice favorizează dezvoltarea agentului patogen) şi apare la tineretul suin, sub forma unor plăgi albicioase la nivelul mucoasei nazale, bucale şi a buzelor.

Semnele clinice sunt variate, mergând de la modificarea apetitului, sete exagerată, până la simptome de encefalită. La necropsia animalele prezintă pseudomembrane la nivelul mucoasei intestinale.

Tratamentul constă în aplicarea pe zonele afectate a badijonărilor cu glicerină şi borax, precum şi administrarea de micostatice. Totodată se vor evita tratamentele prelungite cu antibiotice.

ASPERGILOZA este o micoză sistematică (pătrunde în organismul animalului) produsă de ciuperci din genul Aspergillius.

Agenţii patogeni se localizează frecvent în muşchii abdominali şi diafragmatici, aspect care conduce la deprecierea carcaselor.

113

6.1.4. Boli parazitare

Din grupa bolilor parazitare, la suine pot fi întâlnite: parazitoze externe şi parazitoze interne.

PARAZITOZELE EXTERNE ale suinelor sunt provocate de paraziţi externi care aparţin încrengăturii Artropoda (nevertebrate cu picioarele articulate), reprezentanţi ai claselor Insecta şi Arahnida (muştele, păduchii, purecii, căpuşele şi alte insecte).

În condiţiile unei zooigiene deficitare, aceste insecte parazitează corpul tuturor categoriilor de suine, irită pielea şi determină animalele să se frece, uneori violent, de componentele boxelor, provocându-şi răni – porţi deschise pentru infecţiile virale, bacteriene, micotice, etc.

Păduchele porcului (Haematopinus suis), (fig 78) parazitează în exclusivitate porcul, deoarece el nu poate trăi pe alt animal.

Fig. 78 Haematopinus suis(după T. Buhăţel, 1983)

Femelele sunt mai mari decât masculii (4-6 mm) şi depun zilnic 3-4 ouă ataşate la baza firului de păr, care eclozionează după 12-20 de zile.

În cazul infestaţiilor masive, animalele devin agitate, se scarpină cu putere, nu se hrănesc, iar sporul în masă corporală scade vizibil.

Ca tratament, în decursul timpului au fost utilizate diferite metode (ungerea pielii animalelor cu petrol, cu ulei şi diverse insecticide), iar în prezent se recomandă tratamentul injectabil cu Ivermectină, care combate atât parazitozele externe cât şi pe cele interne.

Râia porcină este declanşată de Sarcoptes scabiei var. suis.Agenţii patogeni (fig. 79) trăiesc în galerii sau tunele săpate în straturile

cornoase ale pielii animalelor.

F M

Fig. 79 Sarcoptes scabiei, var. suis (după T. Buhăţel, 1983)

114

Deşi reproducerea paraziţilor nu are loc decât pe corpul animalului gazdă, în timpul scărpinării, indivizii sau ouăle căzute de pe acesta rămân vii timp de 2-3 săptămâni şi au posibilitatea să se mute pe alt animal.

Primele leziuni care apar datorită infestării cu râie sarcoptică se observă în jurul râtului, ochilor, urechilor, la încheieturi sau alte zone cu părul şi pielea fină. Treptat are loc o inflamaţie şi o tumefiere a ţesuturilor infestate, animalele sunt neliniştite şi se scarpină violent. Prin scărpinare se eliberează fluidele din veziculele formate la suprafaţa pielii şi se formează cruste care pot modifica considerabil aspectul pielii.

Tratamentul constă în aplicarea locală de soluţii uleioase sau unguente acaricide, precum şi tratament pe cale generală cu Ivermectină.

PARAZITOZELE INTERNE ale suinelor sunt produse de o serie întreagă de paraziţi, care din punct de vedere zoologic pot fi încadraţi de la organisme unicelulare din încrengătura Protozoa, până la viermii din încrengăturile Nematoda, Trematoda şi Cestoda.

Limbricii de porc (Ascaris lumbricoides) în stadiul adult se instaleză la nivelul intestinului subţire, iar în stadiile larvare sunt transportaţi prin sânge şi limfă la nivelul unor organe interne, în special în pulmoni şi ficat. Produc bola numită ascaridioză.

Cu un ciclu biologic de 50-60 de zile, prezenţa lor în corpul animalelor reduce apetitul, diminuează viteza de creştere, iar în cazul formelor pulmonare şi hepatice pot produce tuse şi icter.

Diagnosticul se stabileşte prin examen de laborator (evidenţierea ouălor din fecale şi chiar eliminarea formelor adulte prin defecare), iar tratamentul se face cu diferite substanţe ascaricide (uleiul de Chenopolium, Piperazină, etc) şi se repetă la 60 de zile.

Limbricii stomacali (Hyostrolgylus rubidus) se instalează la nivelul stomacului şi produc leziuni ale mucoasei, până la ulcere stomacale.

Animalele prezintă inapetenţă, slăbire până la hemoragii, iar tratamentul recomandat este administrarea de Ivermectină.

Limbricii de plămâni (Metastrongylus elongatus) au corpul filiform şi se localizează, ca forme adulte la nivelul plămânilor, iar larvele migrează în alte organe interne putând fi găsite şi în inimă. Produc boala numită metastrongiloză.

La nivelul bronhiilor, paraziţii produc leziuni care conduc la dilataţii, îngroşări şi arii pulmonare enfizematoase sau cu conţinut de exudat, iar larvele migratoare inflamaţii ale ganglionilor limfatici şi endocardite.

Animalele prezintă tuse, dificultăţi în respiraţie, aritmii cardiace, scăderea apetitului, iar diagnosticul se pune pe baza examenului clinic, completat cu cel de laborator.

Tratamentul este dificil, dar se pot utiliza produse organo-fosforice.Viermii nodulari (Oesophagostomum dentatum), ca forme adulte, se

întâlnesc la nivelul intestinului gros, iar ca forme larvare de noduli închistaţi, la nivelul mucoasei şi submucoasei intestinului gros.

Cu un ciclu biologic de 50 de zile provoacă animalelor inapetenţă, diaree şi slăbire progresivă.

Diagnosticul se stabileşte prin examen de laborator, iar tratamentul se face cu preparate pe bază de fenotiazină şi piperazină.

Trichinella (Trichinella spiralis) produce trichineloza - una din cele mai periculoase boli pentru om.

115

Are ca gazde principale porcul şi omul, precum şi o serie de gazde intermediare (şobolanul, câinele, iepurele, calul, etc.), (fig. 80).

Caracteristic acestui parazit este pătrunderea larvelor în sarcolema fibrei musculare unde se închistează putând rămâne ani de zile viabile în acest stadiu.

La om, trichinela produce suferinţe cumplite şi chiar moartea.

Fig. 80 Ciclul evolutiv la Trichinella spiralis(după T. Buhăţel, 1983)

a. Viermi adulţi (mascul şi femelă); b. Biocenoza animalelor sălbatice.

Infestarea altor specii se realizează prin ingerarea cărnii contaminate care nu a fost supusă unui proces de prelucare prin căldură.

Lipsa unor tratamente eficiente impune obligatoriu examenul trichinoscopic al cărnii şi este interzis consumul de carne de porc din surse necunoscute.

Teniile sunt paraziţi interni aparţinători încrengăturii Cestoda. Acestea prezintă un scolex dotat cu cârlige pentru fixare, iar corpul este lung şi împărţit în segmente numite proglote.

Ultimele două proglote conţin ouă, care ajunse la maturitate se desprind şi sunt eliminate odată cu fecalele care, la rândul lor reprezintă surse de infestaţie pentru alte animale.

La suine, cel mai des întâlnită este Tenia hydatigena, care, ca adult trăieşte în intestin, iar formele larvare migrează în ficat sau alte organe din cavitatea peritoneală.

Deşi boala evoluează adeseori inaparent, ea reprezintă un potenţial pericol pentru îmbolnăvirea omului.

Chistul hidadic este produs de un parazit intern numit Echinococcus granulosis. Larvele acestui parazit migrează prin peretele intestinelor în sânge, ajunge apoi la nivelul pulmonilor sau ficatului unde formează chişti de diferite dimensiuni, plini cu lichid clar. Ca tratement se recomandă Ivermectina.

Trypanosomiazele sunt produse de înţepăturile unor insecte care se hrănesc cu sângele animalelor şi care inoculează în organism diferiţi paraziţi unicelulari.

Trichomonasul este un parazit flagelat întâlnit de regulă pe diferite mucoase (nazală, vaginală) şi care, prin iritaţiile produse la aceste nivele poate constitui factor favorizant pentru infecţiile cu alţi germeni.

Giardia este un flagelat care se localizează în ficat şi canalele biliare. Este periculos pentru oameni şi în special pentru copii.

116

6.1.5. Boli de nutriţie

Din grupa bolilor de nutriţie, la suine pot fi întâlnite tulburările legate de: nivelul de proteine, de lipide, de săruri minerale, de vitamine.

TULBURĂRILE LEGATE DE NIVELUL DE PROTEINE pot apare atât în cazul carenţei cât şi excesului de proteine în raţia suinelor.

Osteoporoza se poate instala în cazul unei alimentaţii deficitare în proteină şi se defineşte ca fiind o atrofie osoasă consecutivă unei insuficienţe de osenogeneză (oseina este o substanţă preosoasă de origine proteică cu rol în cursul osificaţiei).

Boala se poate întâlni la tineretul suin (nu trebuie confundată cu rahitismul), dar şi la suinele castrate, datorită faptului că hormonii sexuali sunt implicaţi în metabolismul proteic şi al calciului.

Boala se caracterizează prin tulburări locale şi generale (deformarea şi fragilitatea oaselor lungi, frecveţă ridicată la fracturi, etc).

Tratamentul constă administarea unor raţii de furaje, atât echilibrate proteic, cât şi în ceea ce priveşte raportul calciu-fosfor.

Boala edemelor nu are o etiologie bine cunoscută, dar se suspicionează a fi o enterotoxiemie specifică tineretului suin, care, neavând încă tractul digestiv bine dezvoltat, nu este pregătit să consume cantităţi mari de furaj concentrat cu nivel proteic ridicat.

Afecţiunea apare la tineretul suin după înţărcare, cu vârste cuprinse între 8-14 săptămâni, iar de regulă sunt surprinşi purceii cei mai bine dezvoltaţi, care consumă cantităţi mari de furaje.

Boala debutează brusc cu necoordonarea mişcărilor, agitaţie, scăderea apetitului, urmate de mişcări în cerc, o aparentă orbire ce determină ca animalele să se lovească de pereţii boxelor sau diferite obiecte din boxe. În stadiul avansat se instalează o paralizie cu tremurături care se transformă în convulsii şi se termină cu moartea animalelor.

La exterior, boala se recunoaşte după edemele pleoapelor, urechilor şi ţesutului subcutan al feţei şi împrejurul rectului. Edemul pulmonar este vizibil prin respiraţia dispneică şi secreţii sangvinolente la nivelul nărilor.

Diagnosticul trebuie stabilit pe baza vârstei animalelor, a simptomatologiei clinice. La necropsie acesta este confirmat de edemele şi infiltraţiile hemoragice de la nivelul pulmonilor, pericardiac, al rinichilor şi al intestinelor.

Tratamentul impune susţinerea funcţiilor vitale prin administrarea de cardiotonice, iar la apariţia primelor simptome animalele se supun unui post sever, eliminându-se complet hrana timp de 24-48 de ore, dar cu asigurarea apei la discreţie.

TULBURĂRILE LEGATE DE NIVELUL DE LIPIDE sunt mai rar întâlnite la suine şi se caracterizează prin deficienţe în creştere, întârzierea maturităţii sexuale şi apariţia diferitelor dermatoze.

Hipotrepsia apare numai la tineretul suin şi se caracterizează prin subdezvoltare, îngroşarea pielii cu pierderea elasticităţii, decubit prelungit şi întârzieri în creştere.

Prevenirea acestor tipuri de tulburări se face prin hrănirea animalelor cu raţii echilibrate de hrană.

117

TULBURĂRILE LEGATE DE NIVELUL DE GLUCIDE se manifestă mai mult la purceii nou.născuţi.

Hipoglicemia purceilor se instalează la purcei, în primele 3 zile de viaţă şi reprezintă principala cauză a mortalităţii din această perioadă.

Asociată cu factorul frig şi starea de agalaxie (lipsa de secreţie a laptelui de către scroafe), boala se caracterizează prin scăderea nivelului glucozei în sânge (sub 50 mg%), urmată de manifestări nervoase.

Purceii hipoglicemici devin neliniştiţi, cad în lateral şi prezintă masticaţie în gol, salivaţie şi pedalări ale membrelor, iar părul apare zbârlit şi lipsit de luciu.

Tratamentul curativ constă în administrarea de soluţii de glucoză intraperitoneal, dar reuşita tratamentului depinde de stadiul la care se intervine.

Măsurile de prevenire constau în asigurarea alimentaţiei scroafelor gestante şi în lactaţie cu raţii corespunzătoare cantitativ şi calitativ, precum şi evitarea acţiunii stresante a frigului asupra purceilor nou-născuţi.

TULBURĂRILE LEGATE DE NIVELUL SĂRURILOR MINERALE pot fi întâlnite la toate categoriile de suine, cu repercursiuni asupra dezvoltării şi sănătăţii acestora.

Clorul şi sodiul participă la menţinerea presiunii osmotice din ţesuturi, a echilibrului acido-bazic şi a permeabilităţii celulare.

Carenţa celor două elemente se poate datora fie eliminării lor în anumite stări fiziologice, fie cantităţilor relativ reduse din organism.

La suine, excesul de clorură de sodiu (sare de bucătărie) în alimentaţie conduce la intoxicaţii severe - doza toxică de NaCl fiind de 0,010-0,220 kg. Intoxicaţiile se manifestă prin vomă, anorexie (reducerea poftei de mâncare), tulburări nervoase, pareze, paralizii, colaps, iar procentul de mortalitate poate ajunge la 70-80%.

Potasiul are rol în procesele de osmoză, în excitabilitatea neuromusculară şi în creşterea animalelor (pentru o dezvoltare normală, în raţia purceilor poate participa în procent de 0,15%).

Un aspect important este cel legat de raportul sodiu-potasiu, excesul unui element agravând simptomele carenţei în celălalt element.

Calciul şi fosforul , legate printr-o solidaritate metabolică, au rol plastic şi de constituire a unor enzime şi coenzime (calciul intervine în permeabilitatea celulară, în excitabilitatea neuromusculară şi echilibrul acido-bazic, iar fosforul în fenomenele de absorţie intestinală, procesele de sinteză energetică şi constituient al moleculei de ADN).

La suine, o boală specifică perturbării metabolismului fosfo-calcic este rahitismul, care se traduce prin lipsa de mineralizare şi de formare a oaselor.

Boala poate fi întâlnită la tineretul suin, dar mai ales la rasele şi liniile de suine cu o dinamică foarte mare de creştere. La exemplarele afectate de rahitism se remarcă deformări articulare, de aplomb, oasele lungi apar curbate, deviaţii ale coloanei vertebrale, etc.

Tratamentul constă în administrarea de suplimente minerale şi vitamina A+D, în corelaţie cu rasa, vârsta, masa corporală, dinamica de creştere, etc.

O altă boală datorată perturbării echilibrului fosfo-calcic şi îndeosebi a lipsei de calciu din alimentaţie este hipocalcemia scroafelor (tulburările apar datorită solicitării intense a organismului scroafelor în perioada de gestaţie şi lactaţie).

În perioada de gestaţie, la scroafe pot apare avorturi, pareze şi paralizii, iar după fătare, pareze post-partum, tremurături, contracţii musculare şi fragilizarea oaselor (la nivelul oaselor se instalează osteomalacina care le face fragile).

118

Tratamentul constă în administrarea de suplimente minerale şi vitamina A+D, în funcţie de rasă, vârstă, masa corporală, etc.

Seleniul, în corelaţie cu vitamina E prezintă funcţii antioxidante şi de catalizator biologic în cadrul unor sisteme enzimatice.

La suine, lipsa seleniului poate produce o gamă largă de afecţiuni de reproducţie (la scroafe se poate declanşa mortalitatea embrionară), întârzieri în creştere, miopatii ale cordului, artrite, scăderea rezistenţei generale la infecţii, etc.

Zincul reprezintă un constituent al unor enzime sau factor de activare al altora în corelaţie cu vitamina A sau unii hormoni.

Lipsa acestui element mineral din alimentaţia suinelor produce maladia cunoscută sub numele de paracheratoză, întâlnită îndeosebi la porcii în vârstă de 5-8 luni, cu mase corporale de 60-70 kg.

Boala este o epidermoză distrofică caracterizată prin apariţia de scuame sau cruste pe suprafaţa corpului animalelor.

Tratamentul constă în suplimentarea raţiilor cu săruri de zinc sau chiar injectarea zincului în suspensii uleioase.

Iodul este necesar dezvoltării normale şi funcţionării glandei tiroide, fiind un component al tiroxinei care controlează rata metabolismului energetic.

Deficienţa de iod se remarcă prin apariţia la fătare a purceilor fără păr, cu pielea de pe cap, gât şi umeri îngroşată şi edematoasă, care, deşi se nasc vii, mor în câteva ore de la naştere.

Fierul constituie componentul esenţial al moleculei de hemoglobină cu funcţie fiziologică în transportul oxigenului, precum şi a unor enzime.

Lipsa de fier se manifestă îndeosebi la purceii nou-născuţi (în primele 2-3 zile după naştere), dar şi la tineret şi la animalele adulte. Mai mult, chiar laptele scroafelor este sărac în acest element, lucru care poate conduce la instalarea anemiei de tip hipocromatic

TULBURĂRILE LEGATE DE NIVELUL VITAMINELOR afectează procesele de creştere şi dezvoltare a materialului biologic suin, de la stări de hipovitaminoze uşoare până la avitaminoze.

Vitamina A, cu rol în integritatea structurală şi funcţională a celulelor epiteliale ale organismului animal este absolut necesară în alimentaţia suinelor.

La tineret, deficienţele în această vitamină sunt însoţite de întârzieri în creştere, iar la scroafele gestante apare o rată crescută a mortalităţii embrionare, avorturi şi purcei morţi la fătare.

Vitamina D acţionează favorabil asupra metabolismului fosfo-calcic, iar lipsa ei din raţiile suinelor conduce la dereglări de creştere, iar în final la rahitism.

Vitamina E, în cantităţi insuficiente conduce la tulburări cardiace, distrofii musculare şi tulburări de reproducţie, în special legate de ovulaţie şi implantarea embrionilor.

Vitamina K, cu rol antihemoragic poate deveni deficitară în organismul suinelor în cazul intoxicaţiilor cu unele raticide, cum ar fi Varfarina (drivat al Dicumarinei care acţionează ca antagonist al vitaminei K).

Vitamina B1 este prezentă în cereale, iar la suine, lipsa ei din alimentaţie este mai rar întâlnită.

Vitamina B2 este prezentă în furajele verzi. Carenţa vitaminei B2 din alimentaţia suinelor conduce la reducerea secreţiei lactate a scroafelor, la apariţia de erupţii şi ulceraţii ale pielii, întârzierea creşterii materialului biologic, etc.

119

Vitamina B6 are rol în metabolismul proteinelor şi este întâlnită relativ rar în mod natural la suine. Totuşi, lipsa ei din raţii conduce la întârzieri în creştere, anemii hipocrome severe, necoordonarea mişcărilor, excitabilitate nervoasă.

Vitamina PP, denumită şi acid nicotinic sau niacină intervine în sinteza substanţelor cromoproteice. Lipsa acestei vitamine din raţii determină o evoluţie mult mai gravă a salmonelozei, sub formă de enterite necrotice fără posibilităţi de vindecare.

Vitamina C intervine în procesele de oxidoreducere, iar lipsa ei din raţii determină stări astenice, întârzierea cicatrizării plăgilor, predispoziţia animalelor la infecţii, etc.

6.1.6. Tehnopatii

Tehnopatiile se definesc ca fiind acele maladii generate de greşelile managementului tehnologic necorespuzător şi mai puţin ştiinţific aplicat în creşterea şi exploatarea suinelor domestice.

Şocul termic, insolaţia şi arsurile pot fi întâlnite în sezoanele călduroase, când animalele sunt expuse în mod necontrolat la radiaţiile solare.

Datorită stratului de grăsime, suinele adulte sunt sensibile la căldură, iar în condiţiile unei umidităţi relativ crescute este împiedicată termoreglarea corporală prin procesul de transpiraţie şi evaporare a transpiraţiei.

În cazul şocului termic se instalează anoxia (situaţie deficitară în folosirea oxigenului la nivelul celulelor şi ţesuturilor), respiraţia dispneică cu gura larg deschisă, hipertermia mucoasele capătă aspect cianotic, apare coma, iar în final moartea animalelor.

Arsurile se întâlnesc de obicei la rasele de suine cu pielea depigmentată (albă), iar severitatea lor este în strânsă legătură cu durata expunerii animalelor la soare. La tineretul suin pot apare chiar necroze ale urechilor şi cozii.

Şocul de stress reprezintă consecinţa influenţei unor factori care depăşesc limitele fiziologice admise şi care produc modificări neuro-hormonale ce perturbă echilibrul organismului (efortul fizic exagerat şi prelungit, aglomerările mari de indivizi în spaţiile de cazare, condiţiile de microclimat necorespunzătoare, transport, tratamente, sacrificare, etc).

În prezent se cunoaşte că sensibilitatea la stress este guvernată de prezenţa genei HAL, responsabilă cu acest caracter. Prin profilaxie genetică şi prin intermediul diferitelor tehnici se pot identifica şi elimina de la reproducţie indivizii purtătorii de asemenea gene.

Sindromul de pică se manifestă prin tendinţa animalelor de a linge sau consuma substanţe complet străine de alimentaţia normală.

Cu o etiologie complexă, în declanşarea acestui sindrom sunt incriminaţi factori tehnologici, de nutriţie şi chiar infecţioşi. În mod frecvent, sindromul de pică este declanşat de carenţele de proteine, săruri minerale şi vitamine, corelate cu insuficienţa spaţiilor de cazare a animalelor, lipsa de mişcare, etc. În atare situaţii, animalele încep să consume tencuiala de pe pereţii boxelor, cărămizile din zid, aşternutul, placenta sau chiar purceii nou-născuţi.

Sindromul de canibalism se manifestă prin muşcarea de către unii indivizi a urechilor sau cozilor altor indivizi din acelaşi grup de animale. Astfel, la apariţia

120

sângelui sau din spirit de imitaţie sunt atarşi tot mai mulţi indivizi, care muşcă acelaşi animal, din acelaşi loc.

Pentru prevenirea canibalismului, în crşterea intensivă se recomandă amputarea cozilor încă din stadiul de purcel.

Desmorexiile sacropubiene se întâlnesc de regulă la scroafe, în ultima perioadă de gestaţie sau chiar înaintea fătării.

Această tehnopatie este determinată de alunecările scroafelor pe pardoselele şi aleile alunecoase, deoarece înainatea fătării ligamentele devin mai elastice. Membrele posterioare alunecă în lateral exercitând presiuni asupra simfizei pubiene şi deplasarea oaselor centurii pelviene din poziţia normală.

Desprinderea capului femural poate fi uni sau bilaterală şi este favorizată de particularităţile anatomice ale articulaţiei coxo-femurale la porc.

Aât în cazul desmorexiilor sacropubiene cât şi în situaţiile desprinderii capului femural se recomandă sacrificarea animalelor.

Afecţiunile podale cuprind o varietate de crăpături ale copitei şi panariţii care îngreunează vizibil deplasarea animalelor.

Asemenea afecţiuni sunt provocate de pardoselile necorespunzătoare (duritatea prea mare a pardoselilor, dimensiunea necorespunzătoare a elementelor grătarelor, aşternuturile murdare şi contaminate cu diverşi germeni, etc.).

6.2. ACŢIUNI ZOO-VETERINARE ÎNTÂLNITE ÎN CREŞTEREA SUINELOR

Încă de la naşterea animalelor, în sectoarele de creştere şi exploatare a suinelor domestice pot fi întâlnite o serie de acţiuni cu caracter zoo-veterinar – manopere care, în principal trebuie efectuate cu responsabilitate şi conştinciozitate, fie de către fermier, fie de medicul veterinar sau chiar direct de către îngijitor.

Pentru efectuarea în bune condiţii a acestor acţiuni sunt necesare o serie de instrumente care trebuie dezinfectate şi păstrate permanent în condiţii corespunzătoare de lucru (fig. 82).

Secţionarea cordonului ombilical se face cu ajutorul unei foarfeci chirurgicale, la 4-5 cm de abdomen cu scopul de a preveni pătrunderea diferitelor infecţii în organismul purceilor nou născuţi.

După secţionare, partea de ombilic rămasă se va badijona cu tinctură de iod.

A

121

B

C

Fig. 81 Diverse instrumente necesare acţiunilor zoo-veterinare (după T. Buhăţel, 1982)

A. Instrumente pentru incizii şi secţionare; B. Instrumente pentru hemostază şi sutură; C. Îndepărtătoare

Tăierea colţilor la purceii nou-născuţi are drept scop prevenirea rănirii glandei mamare a scroafei pe timpul suptului.

Acţiunea constă numai în retezarea vârfurilor celor 4 colţi, cu ajutorul unui cleşte special, a unei foarfeci curbate sau chiar a unei unghiere mai mari.

Tăierea prea jos a colţilor poate conduce la congestionarea maxilarelor, astfel încât purceii nu mai pot să sugă şi mor.

Tăierea cozii (codotomia) se practică în scop preventiv sau curativ, în caz de canibalism.

La purcei, coada se taie în primele zile după naştere cu ajutorul unei foarfeci chirurgicale.

Incizia se practică la nivelul discului intervertebral, păstrând primele 2-3 vertebre codale, iar hemostaza se realizează prin cauterizarea bontului, fără a mai fi necesare alte îngrijiri postoperatorii.

La suinele adulte, cu eventuale leziuni ale cozii, codotomia trebuie realizată sub anestezie şi presupune incizia pielii, ligatura vaselor de sânge, secţionarea discului intervertebral şi sutura pielii în puncte separate.

Operaţia trebuie urmată în mod obligatoriu de antibioterapie.Administrarea de fier organic se face la 3-4 zile după naşterea purceilor şi

are drept scop prevenirea anemiei feriprive. Acţiunea se face cu ajutorul unei seringi automate, asigurând prin injectare

intramusculară 150 mg de fier pentru fiecare purcel.Anestezia suprimă cunoştiinţa, durerile şi reflexele animalelor pe timpul

anumitor intervenţii zoo-veterinare, păstrând integral marile funcţii ale organismului. Anestezia poate fi: generală, regională şi locală.Anestezia generală se aplică în mod obligatoriu în operaţiile de mare

chirurgie şi se realizează cu ajutorul unor substanţe narcotice transportate de sânge.

122

La suine, pentru asemenea intervenţie se poate folosi: - Cloroform (se administrează prin inhalaţie, 7-25 ml, în funcţie de masa corporală, dar imprimă miros neplăcut cărnii);- Combelen Bayer (se administrează intramuscular în doză de 0,2-0,3 ml pentru 10 kg masă corporală, asociat cu anestezie locală);- Clorhidrat sol. 20% (se administrează în doză de 0,15-0,17 g/kg masă musculară);- Clorhidrat sol. 5% (se administrează în doză de 0,25-0,30 g/kg masă corporală pe cale intraperitoneală).

Anestezia regională suspendă temporar sensibilitatea unei regiuni corporale, blocând trunchiul nervos cu soluţie de procaină 3-4 %, timp de 1-2 ore. Aceasta pot fi: rahianestezie (în lichidul cefalorahidian se administrează soluţie de procaină 8%); anestezie epidurală (în spaţiul epidural se introduce soluţie anestezică 2%); anestezie paravertebrală (soluţia anestezică se injectează la locul de ieşiere a nervilor rahidieni din canalul vertebral); anestezia pe traiectul nervilor (soluţia anestezică se administrează pe traiectul nervilor în punctele unde aceştia pot fi abordaţi).

Anestezia locală se realizează prin infiltraţii cu soluţii de procaină sau xilină 1-2% sau prin aspersiuni cu kelen.

Mucoasele se pot anestezia prin badijonare cu cocaină 3-5%.Tranchilizantele sau neuroplegicele, asociate cu anestezia locală sunt:

Largactylul, Plegomasin, Combelen, Propaphenin, Clordelazin. La suine, acestea se administreză în doze de 3-5 mg/kg masă corporală vie, iar efectul lor apare după 10-15 min.

Tratarea abceselor la suine trebuie făcută cu mare atenţie, deoarece acestea pot avea o etiologie complexă şi se pot localiza sub diverse forme şi mărimi la nivelul diferitelor regiuni corporale.

Astfel, abcesele faringiene se caracterizează prin febră, îngreunarea deglutiţiei şi a respiraţiei, putându-se încheia cu moartea animalului.

Abcesele piobacilare ale coloanei vertebrale, urmate de pareze şi paralizii nu se tratează şi se recomandă identificarea cât mai timpurie în vederea sacrificării animalului în cauză.

Abcesele de la nivelul urechilor şi pielii formate datorită infectării unor răni provocate prin muşcături sau accidente în spaţiile de cazare se tratează prin deschidere şi drenare.

Mai întâi, pentru grăbirea colecţiei purulente, în zona abcesului se recomandă pensulaţii cu tinctură de iod. Când abcesul a devenit moale şi flatulent, cu bisturiul sterilizat se practică o incizie largă, verticală pentru scurgerea cât mai completă a colecţiei purulente. Apoi, cu ajutorul unei chiurete sau a unui tampon de tifon steril fixat într-o pensă se îndepărtează membrana piogenă astfel încât vindecarea să se facă cât mai repede, din interior către exterior. După scurgerea colecţiei purulente, în cavitatea formată se pulverizează manis, iodoform sau antibiotice, dar fără a face sutura pileii.

Nu se recomandă deschiderea abcesului când este dur (fără colecţia purulentă).

Îngrijirea copitelor trebuie acordată, îndeosebi, vierilor pentru reproducţie, deoarece afecţiunile podale pot genera dureri şi implicit refuzul de a efectua saltul şi monta.

Periodic, cornul excedentar sau crescut defectuos la nivelul unghiilor trebuie curăţat, tăiat şi pilit.

123

Pododermatitele generate de pardoseala, grătarele sau aşternutul necorespunzător trebuie tratate prin toaletă chirurgicală urmată de tratamente antiinflamatorii şi antibioterapie.

Diagnosticul gestaţiei la scroafă se stabileşte cu dificultate din cauza stratului de grăsime, palparea fetuşilor putându-se face numai în ultima perioadă de gestaţie, deasupra ultimelor două mamele.

În a II a perioadă de gestaţie se constată mărirea şi coborârea abdomenului, precum şi evidenţierea scobiturii flancului.

Mamelele capătă forma unor cupe, iar mameloanele devin turgescente şi alungite.

Examenul transrectal se face numai la scroafele cu masa corporală de cel puţin 150 kg şi se bazează pe diferenţa de calibru şi caracterul pulsatil al arterei uterine, faţă de artera iliacă externă.

Artera uterină medie se îngroaşă de la dimensiunea unui pai (2-3 mm) în a 10 - 20-a zi de gestaţie, la grosimea unui creion (6-7 mm) iar după a 60-a zi apare pulsul caracteristic vibrator.

Mai multă precizie în diagnosticul gestaţiei la scroafă dă aparatul cu ultrasunete.

Recoltările de sânge pentru diferite examinări se fac prin puncţionarea venelor (vena auriculară externă), secţionarea marginii urechii, a buzelor a cozii, după ce locul a fost supus unei toalete locale cu un antiseptic.

Castrarea suinelor se practică atât la masculi cât şi la femele, cu scop economic şi de îmbunătăţire a calităţii carcaselor.

Castrarea vierilor se poate practica la orice vârstă, începând de la stadiul de purcel sugar şi până la masculul supus reformei.

La purceii sugari, castrarea se realizează prin incizia scrotului cu ajutorul bisturiului, exteriorizarea testiculelor şi detaşarea lor prin torsiune şi smulgere (datorită contracţiei fibrelor elastice din componenţa peretelui vascular, în urma torsiunii şi smulgerii se realizează hemostaza).

La vierii cu mase corporale de peste 30-40 kg (care au deja cordoanele testiculare mai groase şi cu vascularizaţia bine formată) după anestezia locală cu procaină 2%, câte 5-6 ml/cordon testicular, efectuarea celor două incizii scrotale şi exteriorizarea testiculelor este recomandabil să se utilizeze diferite tipuri de pense care se menţin strânse pe cordonul testicular timp de 3-5 minute.

Plăgile se aspersează doar cu sulfatiazol 20%, iar la vierii adulţi este indicată scroprevenţia antitetanică.

Castrarea vierilor criptorhizi revine în exclusivitate medicului veterinar, deoarece necesită o intervenţie chirurgicală mai laborioasă, prin laparatomie şi îndepărtarea testiculului captiv din cavitatea abdominală.

Castrarea scroafelor trebuie efectuată de personalul veterinar calificat şi se execută în decubit lateral, femelele fiind contenţionate cu o frânghie solidă pe o scară (lungă de circa 2 m, cu 6-7 bare transversale lungi de 40-45 cm), (fig.82) sau pe o masă de operaţie înclinată la 450, având capul mai jos decât trenul posterior.

124

Fig. 82 Contenţia scroafei pentru castrare(după T. Buhăţel, 1982)

Scopul unei asemenea poziţionări este acela de a deplasa anterior masa intestinală, pentru a avea acces mai uşor la nivelul aparatului genital intern.

După ce piciorul posterior stâng sau drept al scroafei se leagă întins cât mai în spate (în funcţie de poziţia pe care animalul o are pe planul înclinat) se trece la toaletarea regiunii (tunderea părului şi badijonarea cu tinctură de iod) şi efectuarea anesteziei locale (pe linia de incizie, cu procaină 1-2 %).

Apoi, cu ajutorul unui bisturiu foarte bine ascuţit se incizează cu atenţie pielea, ţesutul adipos şi fascia abdominală externă pe o distanţă de 5-8 cm, în direcţie verticală, pornind de la unghiul extern al iliumului (la un lat de deget) spre penultimul mamelon.

Stratul muscular se dilacerează manual până când apare stratul adipos subperitoneal.

Se prinde cu o pensă hemostatică peritonelul şi se aduce în plagă, unde se controlează dacă nu conţine o ansă intestinală.

Peritoneul se secţionează cu foarfeca, iar orificul se lărgeşte cu mâna.Apoi, în cavitatea abdominală se introduc degetele arătător şi mijlociu,

dirijate oblic în sus şi înapoi, până la unghiul extern al iliumului, unde este identificat ovarul muriform şi elastic, iar cornele uterine au o consistenţă mai tare.

Ovarul se fixează între cele două degete şi este adus pe lângă perete în plagă, de unde este extirpat cu ajutorul ovariotomului sau prin torsiune limitată cu două pense hemostatice.

În situaţia în care nu se găseşte ovarul se aduce în plagă cornul uterin care se deapană cu răbdare până la evidenţierea ovarului.

Al doilea ovar se abordează direct sau prin depănarea cornului uterin cu ovarul extirpat până la bifurcare şi de aici se deapănă celălalt corn până la ovar.

Uterul se repoziţionează cu grijă în cavitatea abdominală. După castrare este recomandabilă seroprevenţia antitetanică, iar pentru

prevenirea infecţiilor, în plaga operatorie se fac aspersiuni cu sulfatiazol sau antibiotice.

Dacă plaga este mare se suturează cu catgut în fir continuu stratul musculo-peritoneal, iar apoi pielea, cu mătase sau nylon în puncte separate (fig. 83).

A B

125

Fig. 83 Tipuri de suturi practicate la castrarea scroafelor(după T. Buhăţel, 1982)

A. Sutură de fir continuu; B Sutură în puncte separate

La inciziile mici se suturează numai pielea, iar plaga se pensulează cu tinctură de iod.

După castrare animalele se ţin în boxe curate, uscate şi dezinfectate.În prima zi animalul primeşte numai apă, în următoarele 4-5 zile numai

jumătate din raţie, sub formă semilichidă administrată în 2-3 reprize.Firele de sutură se pot scoate după 8-10 zile, sau în caz contrar cad singure

după 2-3 săptămâni.Lotizările au drept scop asigurarea unei dezvoltări normale a tuturor

indivizilor dintr-un lot sau dintr-o boxă şi se impun la toate categoriile de suine.Practic, acţiunile de lotizare pot începe imediat după naşterea purceilor în

situaţiile în care aceştia sunt prea numeroşi la o scroafă sau neuniform sub aspectul dezvoltării corporale.

În asemenea situaţii, indivizii mai mici pot fi daţi la supt spre adoptare la alte scroafe cu temperament liniştit (“scroafe-doici”) care au fătat în aceiaşi zi cu scroafa-mamă.

În general, prin acţiunile de lotizare se urmăreşte consituirea unor loturi sau grupuri cât mai uniforme de animale sub aspectul dezvoltării corporale, a culorii, etc., astfel încât, în cazul tineretului suin masa corporală să nu depăşească 2 kg de la un individ la altul şi 5-8 kg în cazul suinelor adulte.

Transportul suinelor reprezintă o acţiune responsabilă care reclamă respectarea anumitor reguli generale, după cum urmează:- pregătirea mijloacelor de transport (vehicule, autovehicule, mijloace de transport feroviare, fluviale, maritime, avioane) trebuie făcută cu minuţiozitate (se va verifica cu atenţie integritatea pardoselii şi a pereţilor mijlocului de transport dinainte spălat, curăţat şi dezinfectat; pardoseala trebuie acoperită cu un strat de nisip umezit de 5 cm pe timpul verii, iar în sezonul rece, cu paie şi rumeguş); - îmbarcarea şi debarcarea animalelor, în şi din mijloacele de transport trebuie făcută prin intermediul unor rampe fixe sau mobile cu pereţii laterali rezistenţi şi cu înălţimea de 0,7-0,8 m;- operaţiunile de îmbarcare şi debarcare a suinelor trebuie făcute în timpul zilei şi foarte rar pe timpul nopţii, când trebuie asigurat un iluminat artificial de 500 lucşi/m2

la o înălţime de 1 m de la sol;- animalele îmbarcate în mijloacele de transport trebuie să fie cât mai uniforme sub aspectul dezvoltării corporale, iar densitatea se stabileşte prin înghesuirea lor, astfel încât circa 20% din suprafaţa pardoselii să rămână liberă;- se interzice lovirea şi bruscarea animalelor pe timpul îmbarcării şi debarcării din mijloacele de transport;- în situaţiile în care transportul durează mai mult de 12 ore animalele trebuie să dispună de apă şi hrană;- dacă, pe timpul transportului mor animale se va apela la prima circumscripţie sanitar-veterinară din zonă;- pentru efectuarea legală a transportului este nevoie de documente însoţitoare (adeverinţa de proprietate eliberată, după caz, de fermă sau Primărie; certificatul sanitar-veterinar eliberat de medicul veterinar de circumscripţie care cunoaşte zona de influenţă, foaia de parcurs a mijlocului de transport).

126

La ora actuală, în Comunitatea Europeană sunt în dezbatere noi reglementări privind transportul suinelor, care va trebui: - să se efectueze în maxim 9 ore; - să se acorde o perioadă de repaus de cel puţin 11 ore după transport, iar pentru purceii în vârstă de până la 4 săptămâni distanţa de transport nu trebuie să depăşească 50 km, etc.

Temă: După prezentarea teoretică a tematicii capitolului 6, organizaţi pe microcolective de lucru, studenţii vor face observaţii, notaţii şi interpretări privind starea de sănătate şi comportamentală a materialului biologic suin de diferite categorii, crescut şi exploatat în biobaza disciplinei.

Î N C H E I E R E

Folosesc prilejul să aduc sincere mulţumiri unor societăţi şi firme – instituţii private din România care au înţeles cu loialitate profesională necesitatea punerii la dispoziţia actualilor şi viitorilor fermieri, furaje de calitate, echipamente şi instalaţii de ultimă generaţie, toate destinate optimizării proceselor specifice unei Zootehnii moderne şi competitive pe plan european şi mondial, în secolul XXI.

Aşadar, pentru o bună informare, viitorii noştri specialişti în domeniul creşterii şi exploatării suinelor, trebuie să ştie că:

∗ “AVI-SUINTEH” - Carei, str. Şoimului, nr. 1, jud. Satu –Mare, tel/fax 0261/861741; 0744/703221 – este o firmă specializată în distribuţia de sisteme complete de adăpare,

127

furajare şi ventilaţie pentru porci, păsări şi bovine; becuri infraroşii, crotalii pentru individualizarea animalelor, instrumentar necesar însămânţărilor artificiale.

∗ “EVOLUŢIA DAN” – Tg-Lăpuş, str. Tineretului, nr. 56, jud. Maramureş, tel. 0262/384483; 0744/870201 – este o firmă specializată în comercializarea de paznici sau păstori electrici (garduri electrice pentru animale) - reprezentantă în România a fabricanţilor francezi şi elveţieni.

∗ “EVOTERM” - Cluj-Napoca, str. Fabrica de Chibrituri, nr. 9A (în spatele gării C.F.R. Cluj-Napoca), jud. Cluj, tel/fax 0264/436691; 0744/515226 – este o firmă care oferă la preţuri promoţionale: uşi de intrare, ferestre cu deschidere oscilo-batantă, luminatoare pentru adăposturi, plase împotriva insectelor.

∗ “HIDROMAR” - Cluj-Napoca, str. Fabrica de Chibrituri, nr. 9A (în spatele gării C.F.R. Cluj-Napoca), jud. Cluj, tel. 0264/436690, fax. 0264/455504 - este o firmă specializată în proiectarea, execuţia, modernizarea şi reparaţia de maşini speciale, de înaltă precizie (maşini unelte, organe de maşini, instalaţii hidraulice, instalaţii electrice şi electronice, ştanţe şi matriţe).

∗ “VETLAND COMIMPEX” – Salonta, str. Republicii, nr. 67, jud. Bihor, tel/fax 0259/433685; 0744/603044 – este o firmă specializată în producerea şi comercializarea de furaje (premixuri pentru furaje de 0,5%, 1%, 3,5%, aditivi furajeri, furaje concentrate); utilaje necesare fabricării nutreţurilor combinate pentru animale (mori cu ciocane cu capacitate de lucru cuprinsă între 300 kg/h şi 10 to/h, malaxoare de diferite tipuri, elevatoare, şnecuri); tehnologii de creştere (diluant pentru sperma de vieri – “KUBUS” - Spania; silozuri de fibră de sticlă laminată).

∗ “CORONIŢA” şi “SILVANA” – Cluj-Napoca, str. Rarău, nr. 18, jud. Cluj, tel. 0264/420339; 0740/064150 – sunt firme specializate în producerea şi comercializarea de ornamente florale, în organizarea ceremonii creştine.

Totodată, rămân receptiv la orice sugestie constructivă menită să redea curaj optimizării şi eficientizării practicii de creştere şi exploatare a suinelor domestice în ţara noastră.

Conf. dr. ing. ILIE CORNOIU

128

Bibliografie selectivă

Bereş M şi colab. (1997) – Manualul fermierului, vol III, Editura Transilvania Tg-Mureş.Buhăţel T (1983) – Curs de patologie animală, Tipo Agronomia Cluj- Napoca. Bungescu S. T. (2004) – Adăpători utilizate pentru alimentarea cu apă a5 suinelor, Rev. “Ferma”, nr. 4 (30), august-septembrie, 6 pag. 28, Dumbrăviţa, Timiş.Căproiu Magdalena şi colab. (1982) – Maşini şi instalaţii zootehnice, Editura7 Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Ciurdar A (2004) – Reglementări ale Uniunii Europene privind asigurarea confortului tehnologic pentru porcine, Rev. “Ferma”, nr. 1 (27), II-III, Dumbrăviţa, Timiş.Cornoiu I şi colab. (2000) –Aspecte practice de zootehnie, Editura Risoprint, Cluj- Napoca.Cornoiu I şi colab. (2002) – Tehnici utilizate în aprecierea şi creşterea suinelor, Editura Risoprint, Cluj-Napoca.Dinu I şi colab. (1982) - Dicţionar enciclopedic de Zootehnie, Ed. Ceres, Bucureşti.Farkas N, Pop T (1985) Tehnologia creşterii suinelor-lucrări practice, Tipo Agronomia Cluj-Napoca.Gligor V şi colab. (1969) – Zootehnia României – Porcine, Editura Academiei Române.Herman V (2004) - Epidermita exudativă a porcilor, Rev. “Ferma”, nr. 2 (28) IV- V, Dumbrăviţa,Timiş.Man C şi colab. (2004) – Tehnologii ecologice pentru creşterea şi exploatarea bovinelor şi porcinelor, Ed. Risoprint Cluj- Napoca. Mantea Şt. (2003) – Manualul crescătorului de porci, Editura M.A.S.T. Bucureşti.Moisiu Maria şi colab. (1993) – Îndrumător de lucrări practice pentru meseria de veterinar, Ed. Ceres, Bucureşti.Negrea O. şi colab. (2001) – Cercetări privind activitatea antimicrobiană a produsului Nutribac, Simp. Prospects for the 3 rd. Millenium agricultura, 25-27 X, Cluj-Napoca.Ösz G, Szép I (1956) – Gyakoribb sertésbetegségek-sertéshigiéne, Editura Mezögazdasági Kiadö, Budapest.Popescu D. şi colab (1981) – Zooigiena şi protecţia mediului înconjurător, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.Prică Angela (2004) – Dizenteria serpulinică a porcului, Rev. “Ferma”, nr. 3 (29), VI-VII, Dumbrăviţa, Timiş.Prică Angela (2004) – Piobaciloza porcului, Rev. “Ferma”, nr. 1 (27), II-III, Dumbrăviţa, Timiş.Spădaru F (1997) – Aspecte practice de creşterea suinelor, Editura Promedia, Cluj-Napoca.Zeneci N (2004) – Creşterea porcinelor în fermele mici (fermele familiale), Editura Alex-Alex & Leti Pres, Bucureşti.

129

Fig. 69 (fig.69) Fig. 70 (fig.70) Fig. 71 (fig.71) Fig. 72

(fig.72) Fig. 73 (fig.73) Fig. 74 (fig.74) Fig. 75

Fig. 76 (fig.76) Fig. 77 (fig.77) Fig. 78 (fig.78) Fig. 79

(fig. 79) Fig. 80 (fig. 80) Fig. 81 (fig. 81) Fig. 82 (fig. 82)

Aceasta poate fi: (sus, pe primul rând pentru pag. 163)

Fig. 83 (fig.83) Fig. 84 (fig.84)

130

131