studiu_eshatologia si milostivirea in teologia sf. ioan gura de aur

8/19/2019 Studiu_Eshatologia Si Milostivirea in Teologia Sf. Ioan Gura de Aur

1/30

1

Eshatologia şi milostivirea în teologia Sf. Ioan Gură de Aur

1. Milostivirea: asemănarea noastră cu Dumnezeu

A încerca să vorbim despre morala și spiritualitatea hrisostomiană detaşând -o într -ooarecare măsură de misterele creaţiei, de întrupare, de mântuire şi de pogorârea Duhului laRusalii ar fi imposibil de realizat. Tentaţia poate există, dar de îndată ce am accepta să plecămurechea la lungile comentarii ale Sfântului Ioan Gură de Aur pe care el ni le -a lăsat despreScriptură, ne-am da seama foarte repede că ar însemna să o luăm pe o cale greşită. Astfel,toată viața în Hristos a lui Hrisostom este legată în primul rând de misterul creaţiei dupăchipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Se cunoaşte distincţia dintre „creaţia după chipul”

puterniciei lui Dumnezeu şi creaţia „după asemănare”, la care omul este chemat să se ridice,

devenind asemănător cu Tatăl ceresc. Dumnezeu, spune Sfântul Grigorie Teologul, „senumeşte iubire, pace, şi prin aceste numiri El ne îndeamnă să ne prefacem în aceste virtuţ icare Îl numesc”1. Ele sunt deci o măsură a îndumnezeirii noastre2. Şi pentru că am fost creaţi„ca şi chip al Chipului”, adică după Hristos, virtuţile se confundă cu Mântuitorul: El estevirtuţile, în vreme ce noi le avem numai. Iisus „nu Se deosebeşte de virtuţile de care estedeplin”3. Sfântul Ioan Gură de Aur nu s-a preocupat să stabilească, aşa cum au făcut-o uniiexegeţi, o astfel de distincţie4, dar accentul pus la el pe importanţa asemănării cu Dumnezeu

prin milostivire are fără îndoială ceva unic. O caracteristică a bunătăţii lui Dumnezeu faţă de oameni este milostivirea Sa: „Nimic nu-I

convine mai mult lui Dumnezeu, nimic care să-I fie mai caracteristic decât milostivirea”5. LaIoan Hrisostom, viaţa morală – care dintr-un anumit punct de vedere este aceeaşi cu viaţacredinciosului –, modelată după carta fericirilor, are o dimensiune esenţialmente eshatologică.Ea este orientată nu numai spre viaţa viitoare, ci şi spre revenirea iminentă a Celui ce vine(Apoc. 1, 8). Trimiterile la parabolele împărăţiei sunt nenumărate, la fel ca şi cele careilustrează cel mai bine întâlnirea dintre slujitor şi stăpânul său, sau cu tatăl familiei. Parabolafiului risipitor ocupă bineînţeles un loc important6, dar nu mai important decât parabola celorzece fecioare. Acest loc important este dat fie de citarea acestei parabole, fie de o aluzie la

aceasta (adesea foarte discretă), într -un număr foarte mare de omilii, încât mă întreb de multeori dacă nu ar trebui mai bine să le căutăm pe acelea în care nici o aluzie de acest gen nu ar

putea fi despicată în patru... De întâlnirea cu Mirele se învrednicesc fecioarele care şi-au păstrat candela aprinsă cu untdelemnul care nu se cumpără şi nu se vinde, acel έλαιον care

1 PG 37, 668.

2 Cuvântarea 6, 12, PG 35, 737; Cf. Cuvântarea 11, 7, col. 841 c.

3 Origen, La Ioan 9, GCS 4, p. 490, 24.

4 La Geneză, Omilia 3, 2, PG 54, 591 şi Omilia 9, 2, PG 53, 78. Cf. Monique Alexandre, Le commencement du

Livre, Geneza I-V …, Paris, Beauchesne, 1988 (Creştinismul antic, 3), p. 187-188, şi Sergio Zincone, Il temadella creazione del l’uomo ad imagine e somiglianza di Dio nella letteratura cristiana antica fino ad Agostino , în

Doctor Seraphicus XXXVII, martie 1990, p. 46. La Severian de Gabala, distincţia apare într -o manieră încă mai puţin tranşantă în Le Sermon 5 sur la Genese, 4: PG 56, 522, linn. 14-15, sau încă într -o altă omilie ineditădespre „creaţia după imaginea şi după asemănarea lui Dumnezeu” (cod . grec, Paris 758, ff. 45-52v); (a se vedea

nota pentru Les Condices Chrysostomici Graeci de Paris, fond grec antic, t. II, în colecţiile I.R.H.T.) 5 La I Corinteni, Omilia 1, 3, PG 61, 386 a.

6 Epistola către Romani,10, 5, PG 60, 481.


2/30

2

este fructul lui έλαιος , măslinul, termen al cărui sunet, în greacă, se confundă cu cel de έλεος ,milostivirea7. Aceste fecioare pot fi copleşite cu toate virtuţile – ele o au în comun pe cea acastităţii, de care Ioan Hrisostom spune că nu le-a fost întotdeauna uşor să o păstreze – , dardacă mila le lipseşte, restul nu mai serveşte la nimic8!

În concepţia hrisostomică, milostivirea este un aspect atât de important al iubiriidumnezeieşti faţă de om, încât adesea se identifică total cu ea. Este „cel mai iubit cântec al luiDumnezeu”9, pentru că reuneşte în sine toate calităţile duhovniceşti ale celui care o practică:credinţă, dragoste, rugăciune, sfinţenie, toate se focalizează într -un singur punct comun al lor,în lucrarea şi harul milosteniei. În opera Sfântului Ioan Gură de Aur, Iisus HristosMântuitorul nu ne dăruieşte ceva, ci ni Se dăruieşte întreg şi permanent pe Sine. În faţaAcestui Hristos al jertfei euharistice este pusă spre confruntare conştiinţa noastră: „Hristos,când are să te hrănească, nu-Şi cruţă nici chiar trupul Lui! Când are să-ţi dea de băut, nu-Şicruţă nici chiar sângele, nici nu este invidios! Tu, însă, nu dai nici o bucată de pâine, nici un

pahar de apă!... Ia aminte ca nu cumva, scumpindu-te prea adesea să dai lui Hristos spre

câştig, să nu dai diavolului spre pagubă.”10 Fără milostivirea dumnezeiască, a cărei expresie supremă este jertfa, „toate s-ar fi

pierdut”11, fiindcă după căderea protopărinţilor moartea spirituală şi-ar fi întins umbra tot mainecruţător peste „fiii neascultării” (Ef. 5, 6). Milostivirea dumnezeiască este cauza întrupăriişi mântuirii Cuvântului lui Dumnezeu: „Dacă nu ar fi avut milă de noi Dumnezeu, toate s-ar fi

pierdut; aceasta (mila dumnezeiască), deşi eram duşmani, ne-a împăcat, aceasta a devenitmijlocitor al bunurilor nesfârşite, aceasta L-a convins pe Fiul lui Dumnezeu să devină rob şisă Se smerească”12. Prin chenoza Sa dumnezeiască, pe care o suportă prin întruparea, cruceaşi moartea Sa, ca dăruire de bunăvoie, ca „jertfă întru miros cu bună mireasmă” (Ef. 5, 2),

Hristos umple de prezenţa lui Dumnezeu întreaga realitate umană, chiar şi pe aceea a morţii.Dar această putere de jertfă şi de golire de sine se extinde şi asupra celor care cred în El, şiexpresia ei practică este milostenia. De aceea, ea devine „îndrumător şi dascăl al întregiifilosofii întru Hristos”13. Milostenia este în om icoana compasiunii lui Dumnezeu14.Milostenia îl conduce pe om pe drumul desăvârşirii creştine, fiind un exerciţiu al desăvârşiriice dezrădăcinează treptat din fiinţa lui tot egoismul, făcându-l capabil chiar şi de iubirea duşmanului. Să nu uităm că milostenia este considerată în literatura filocalică drept semn aldesăvârşirii. „Cel care a învăţat să fie milostiv cu cel aflat în necazuri – ne spune Sfântul Ioan

– va învăţa şi să nu aibă dorinţă de răzbunare; cel care a învăţat aceasta va învăţa şi să facă bine duşmanilor săi”15. Fără ea, viaţa duhovnicească a creştinului se sărăceşte amar, pentru căviaţa în Hristos se poate realiza doar prin manifestarea dragostei întrupate faţă de aproapele, şimai ales faţă de cei umili, sărmani, dispreţuiţi de oameni, dar iubiţi de Dumnezeu. „Suferă unmădular? Toate mădularele suferă împreună cu el.”16

7 Epistola către Efeseni, Omilia 24, 5, PG 62, 176; în Epistola către Evrei, Omilia 28, 7, PG 63, 201.

8 Faptele Apostolilor , Omilia 30,3, PG 60, 225; în Epistola II către Timotei, Omilia 6, 3, PG 62, 633.

9 La Psalmul 12, 3, PG 55, 154.

10 Despre schimbarea numelor…

11 La Evrei, Omilia 32, 4, PG 63, 223.

12 Ibidem.

13 La Fapte, Omilia 14, 4, PG 60, 117.

14

Despre penitenţă, P G 49, 291-300.15 La Fapte, Ibidem.

16 Despre Feciorie, ed. Jaeger, p. 311.


3/30

3

După ce am încercat să apreciem judecăţile lui Ioan Gură de Aur despre realităţile acesteilumi, dezvoltând în special tema eshatologiei, am dori în final să arătăm relaţia pe care el ostabileşte între bunurile viitoare şi milostenia faţă de aproapele nostru. Un alt motiv careaduce adesea pe buzele Sfântului Ioan Gură de Aur descrierea bunătăţii lui Dumnezeu estedorinţa pe care el a conceput-o de a-şi vedea credincioşii practicând la rândul lor la milosteniadumnezeiască. Această milostenie îi face asemănători lui Dumnezeu însuşi. Astfel, vomregăsi în milostenia învăţată creştinilor caracteristicile pe care Sfântul Ioan le relevă din

bunătatea lui Dumnezeu. Milostivirea are caracter teocentric şi devine model pentrumilostenia umană. Această bunătate de negrăit are binefaceri dumnezeieşti. Oare prin faptulcă este totodată propovăduitor şi psalt al milostivirii, ar putea să pară uneori la fel de obositor

precum Péguy atunci când face elogiul speranţei? Cu toate acestea, dacă ne aflăm aici înmiezul mesajului Sfântului Ioan Gură de Aur, trebuie oare să suportăm ca el să ne spunăîncontinuu cum suntem chemaţi întru Iisus Hristos, şi numai datorită darului Duhului Său17,să intrăm în această taină a asemănării prin intermediul milostivirii (aşa cum o înţelege)?

Refuzând acest lucru ar însemna, în realitate, să ne închidem la orice înţelegere a gândirii luiIoan Gură de Aur şi ar însemna să ne opunem chemării sale: toată opera lui este în sine ochemare să intrăm în această milostivire, oferită omului, pentru care a fost redată într -ooarecare măsură lumii, indiferent dacă crede sau nu18.

Trebuie să insistăm în primul rând asupra pasajelor în car e, cu o mare claritate, IoanHrisostom pune accentul pe punctul de vedere subiectiv- personal. Avertizându-i pe fraţiinoştri să nu se implice în spectacolele nelegiuite, ne mărim recompensa19; salvarea câtorvasuflete ne va asigura fericirea după moarte20; împărţirea bogăţiilor noastre ne şterge

păcatele21. Dimpotrivă, cel care nu practică milostenia frăţească nu poate spera la mântuire22.

Devine condiţie a mântuirii, „pentru că este absolut imposibil să trecem pragul împărăţiei luiDumnezeu fără virtutea milosteniei, chiar dacă am fi arătat în viaţa noastră alte bunurinesfârşite”23. Ideea este dezvoltată în mod special, apropo de iubirea duşmanilor.Reconcilierea dintre ei cere o virtute ieşită din comun24. Totuşi, cu aceste ocazii, gândul larecompensa veşnică ne dă forţa să ne învingem repulsia naturală25, până în punctul în careajungem să îi considerăm ca fiind reali binefăcători: „Să nu manifestăm o dragoste sincerădoar faţă de cei care ne iubesc, eliminând din sufletul nostru orice sentiment de invidie şi degelozie. Dar dacă există persoane care nutresc faţă de noi sentimente ostile, să încercăm să leiubim şi pe ele, pentru că nu există mântuire posibilă dacă urmăm un alt drum. Să le iubimîncă mai mult, pentru că ne fac un bine incomensurabil.”26

17 Ca exemplu: în Epistola I către Tesaloniceni, Omilia 4, 2, PG 62, 488.

18 Cf. Epistola I către Timotei , Omilia 6, 3, PG 62, 533-534. La Matei, Omilia 88, 3, PG 58, 779.

19 La Geneză, Omilia 41, 2, PG 53, 377 c.

20 Contra Evreilor , Omilia 7, 6, PG 48, 926 a.

21 La statui, Omilia 2, 7, PG 49, 43 c.

22 Împotriva celor care se opun vieţii monastice, 3, 2, PG 47, 351 a, b; Despre Preoţie, 6, 10 PG 48, 686 c; La

Geneză, Omilia 27, 7, PG 53, 250 c; La Matei, Omilia 45, 4, PG 58, 476 b.23

La Ioan, 23, 3, PG 59, 144.24

La Geneză, Omilia 27, 8, PG 53, 251 d.25

La Geneză, Omilia 4, 7, PG 53, 46 c.26 La Geneză, Omilia 52, 5, PG 54, 463 c. La Evrei, Omilia 19, 2, PG 63, 142 c: „răutatea oamenilor trebuie să

fie un motiv în plus de a ne arăta generoşi faţă de ei, pentru că plata noastră va creşte”.


4/30

4

Să observăm că în cea mai mare a timpului, când Ioan Gură de Aur pune în relaţiemilostenia frăţească şi mântuirea, el accentuează în mod deosebit necesitatea pomenii.Datorită acestei atitudini frăţeşti faţă de săraci, suntem siguri că vom avea parte de îngăduinţă la judecata lui Dumnezeu27 şi că ne vom putea prezenta acolo sus plini de încredere28. Darnimeni nu ne va scăpa de gheenă dacă nu îi vom ajuta pe nenorociţi29, pentru că „este absolutimposibil ca, în cazul în care am realizat nenumărate fapte bune, să intrăm în lumea împărăţieifără a fi dat pomană”30. Ioan Hrisostom vine să speculeze aici pe seama avantajelor acestordaruri oferite săracilor 31, datorită acestui argument: „când vă îndemn cu atâta insistenţă să văîmpărţiţi averile, constat că cuvintele mele se lovesc de puternice rezistenţe, pentru că voi

pretindeţi că vă pierdeţi bunurile. Dar cine a vrut vreodată un astfel de lucru? Cu siguranţă nueu, pentru că, îndemnându-vă la pomană, înţeleg să vă permit să realizaţi cea mai bună plasare

posibilă”32. De f apt, în lume, tranzacţiile financiare sunt pline de risc33, în timp ce,împărţindu-vă bunurile săracilor, Îl luaţi însuşi pe Dumnezeu ca debitor 34. Pe viitor, nu veţiatinge o dobândă de 12%35, dar veţi moşteni viaţa veşnică.”36 „Vrei să ne punem banii la

cheremul altuia, fără a cere nimic în schimb? Dimpotrivă! Vreau ca în schimb să beneficiaţide o recompensă mai bună: în loc de aur, cerul!”37

Sfântul Ioan Gură de Aur nu trece indiferent pe lângă samariteanul acoperit de răni,abandonat în suferinţă la marginea drumului: „Pe când treceam prin piaţă şi pe uliţe,grăbindu-mă spre biserică, am văzut la răspântii, aruncaţi pe jos, oameni nevinovaţi: unii cumâinile tăiate, alţii cu ochii scoşi, alţii plini de răni netămăduite; cu toţii îşi arătau mădularele,

pe care ar fi trebuit să le acopere din pricina puroiului adunat în ele. Şi atunci am socotit că arfi cea mai mare neomenie să nu vorbesc despre ei dragostei voastre, mai cu seamă când neîndeamnă spre acestea, pe lângă cele spuse, şi vremea în care ne găsim.”38 Vremea în care se

găsea şi în care se adresa locuitorilor Antiohiei39

, schimbând, parcă sub forţa impresiilor, tema predicii pe care avea de gând să o ţină, este o zi geroasă de iarnă. Descriind imagineadezolantă a cerşetorilor pe care îi întâlneşte în drum spre Biserică, Hrisostom încearcă săsensibilizeze inimile ascultătorilor săi, îndemnându-i la bunătate. Prezenţa celor sărmani este

27 La Geneză, Omilia 5, 2, PG 53, 49 bc. La Matei, Omilia 66, 3. PG 58, 629 c.

28 La Evrei, Omilia 1, 4, PG 63, 19 a.

29 La Ioan, Omilia 27, 3, PG 59, 162 ab.

30

La Ioan, Omilia 23, 3, PG 59, 114 a; aceeaşi idee în La Matei, Omilia 47, 4, PG 58, 486 a; Omilia 68, 1, PG58, 711 a.31

Pentru precizări mai tehnice privind această chestiune, se poate consulta A. Sifoniou, Les Fondements juridiques de l’ aumone et de la charité chez St Jean Chrysostome, în Revue de droit canonique (1964), p. 241-260.32

La Geneză, Omilia 20, 5, PG 53, 174 a; Omilia 48, 2. PG 54, 436 b; La Romani, Omilia 8, 8, PG 60, 454 a;Omilia 14, 9, PG 60, 536 c.33

La Evrei, Omilia 20, 2, PG 57, 289 c.34

La II Corinteni, Omilia 16, 4, PG 61, 516 a. La Romani, Omilia 7, 7, PG 60, 450 d, 451 a; La Cuvântului Apostolului…, 1, 8, PG 51, 278 c; La Ioan, Omilia 25, 3, PG 59, 152 c; La Coloseni, Omilia 1, 3, PG 62, 304Omilia 1, 5, PG 62, 306 c.35

La Matei, Omilia 56, 5, PG 58, 556 c.36

La Geneză, Omilia 1, 4, PG 54, 586 a, b; La Matei, Omilia 5, 5. PG 57, 61 a, b.37

La Matei, Omilia 5, 5, PG 57, 62 b; La Geneză, Omilia 50, 2, PG 54, 451 b.38 Despre schimbarea numelor …, PG 51.

39 Despre milostenie, PG 51.


5/30

5

în sine mai vie şi mai imperativă decât orice predică, pentru că ea devine icoană40 – o icoană a săracilor pe care Sfântul Ioan o evocă în omilii drept argument decisiv al pledoariei sale.

Ideea este dezvoltată în asemenea manieră, încât săracii par consideraţi ca mijloace care permit obţinerea mântuirii; dacă nefericiţii nu ar exista, am pierde cel mai bun mijloc de a parveni la viaţa veşnică41; de asemenea, cei care par să trăiască pe spinarea altuia sunt de faptcei mai folositori tuturor 42 şi nu am şti să-i suprimăm fără a ne distruge totodată speranţamântuirii43. Dar să-i cedăm mai bine cuvântul lui Ioan Gură de Aur: „Să fiţi recunoscători faţăde Domnul vostru; datorită şi pentru mântuirea voastră, El a consimţit ca acest om să trăiascăîn sărăcie, pentru ca voi să puteţi alege drumul datorită căruia veţi avea posibilitatea să fiţi

purificaţi de păcatele voastre”44; „Să-L îmbrăcăm pe Hristos cel gol, care trece din cauzanoastră şi a mântuirii noastre”45; şi această frază este încă mai clară: „Dacă nu crezi cuadevărat că aurul tău se va înmulţi în cer, nu-l dărui”46. Se pare că Ioan Hrisostom s-a arătatîntotdeauna sensibil la influenţa funestă jucată de slava deşartă în relaţiile umane: „nimic nuse opune atât de mult milosteniei fraterne ca orgoliul”47. Căutarea slavei deşarte ne ridică

împotriva aproapelui nostru48, provoacă ruperea prieteniilor 49 şi ne închide inima în faţanenorocirilor săracilor lângă care trăim şi pe care-i privim cu dispreţ: „Ce iertare merită aceinegândiţi care se îmbracă cu multă moliciune şi a căror preocupare majoră este să se acoperecu fire produse de viermi de mătase? A fi copleşiţi de confuzie, a se teme şi a se cutremura,acestea ar trebui să fie sentimentele oricărui om care se acoperă astfel, fără a avea nicionecesitate sau nevoie care să-l constrângă. Moliciunea şi slava deşartă sunt cele care comandăaceastă atitudine; vrem să ne facem admiraţi de cei care trec prin spaţiile publice. Dar cel careare aceeaşi natură ca şi voi nu are nici măcar o haină cu care să-şi acopere umerii.”50

Comentând cuvântul lui Hristos: „Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum

fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni” (Mat. 6, 2), Ioan Hrisostomdenunţă această tentaţie: „Pe bună dreptate îi numeşte făţarnici; nu era decât o mască amilosteniei, pentru că în adâncul inimii nu se găsea decât duritate şi inumanitate. Ei nu făceaumilostenie datorită aproapelui, ci pentru slava pe care o obţineau datorită ei. Iată ultima dintrecruzimi: să cauţi să străluceşti atunci când altul moare de foame!”51 Departe de a trezisimpatia cititorului modern, aceste texte continuă să şocheze. Două motive ne pun în moddeosebit în încurcătură, dar în primul rând insistenţa asupra mântuirii individuale. Într -adevăr,această chestiune e prea puţin subliniată în zilele noastre; dar oare trebuie să concluzionăm că

40

Despre schimbarea numelor…41 „Τό πλέον άν άνετρύπη τής ήμετέρας σωτηρίας”. 42

La II Corinteni, Omilia 17, 2, PG 61, 520 d;43

La Matei, Omilia 78, 2, PG 58, 712 c: „κάν τούτους άνέλης, τήν πολλήν τής σωτηρίας ήμών άνειλες ελπίδα”. 44

La Geneză, Omilia 34, 3, PG 53, 315 d; cf. şi La I Corinteni, Omilia 21, 6, PG 61, 179 a, b.45

La Geneză, Omilia 35, 8, PG 53, 332 a; La Ioan, Omilia 27, 3, PG 59, 161 a.46

La II Corinteni, Omilia 16, 4, PG 61, 516 b; Putem să apropiem de aceste texte un alt pasaj despre dragosteafaţă de duşmani: „În acest fel trebuie iubiţi duşmanii; prin acest fel Îl iubim pe Dumnezeu, Care ne -a poruncit,Care ne-a dat o lege în această privinţă. Imitându -L pe Hristos înseamnă a-ţi iubi duşmanii. Gâdeşte-te că nuduşmanului tău îi faci bine, ci ţie însuţi; că nu îţi iubeşti duşmanul, ci te supui lui Dumnezeu” – La Efeseni,Omilia 7, 4, PG 62, 56 a.47

La Matei, Omilia 59, 5, PG 58, 590 a.48

La Matei, Omilia 62, 5, PG 58, 602 c.49

La Ioan, Omilia 3, 6, PG 59, 45 b.50 La Geneză, Omilia 37, 5, PG 53, 348 d, 349 b.

51 La Matei, Omilia 19, 1, PG 57, 275 a, b.


6/30

6

anticii greşeau insistând asupra acestui aspect? Întotdeauna, această preocupare a mântuirii personale, care-şi găseşte un fundament cert în Evanghelie (Luc.10, 25), este pusă în valoare,după cum am mai spus, în spiritualitatea monastică: „Părinte, spune-mi un singur cuvânt

pentru mântuirea mea”, aceasta era cererea clasică a pustnicilor egipteni adresată Părinteluilor duhovnicesc, şi Sfântul Vasile cel Mare face aluzie la acest lucru într -una dintre omiliilesale: „Calea ascetică are un singur scop, mântuirea sufletului”52. Astfel, îndemnându-şiascultătorii să se intereseze la rândul lor de acest aspect53, să vadă acolo marea înfăptuire avieţii lor 54, Ioan Gură de Aur nu făcea decât să se conformeze unei vechi tradiţii a Bisericii.Am reamintit o dată cu acest subiect influenţa formării lui monastice; dar şi misiunea sa deierarh trebuie să-l fi determinat în egală măsură să insiste asupra acestui punct55.

Ameninţările cu iadul, care au fost atât de des repetate, este bine să fie interpretate dinacest punct de vedere. Chiar el a remar cat că atâta timp cât necazul implică doar privarea deun bun, oamenii îl suportă fără dificultate, dar nu se întâmplă acelaşi lucru atunci cândnecazul implică o durere împovărătoare56. Cum speranţa nu este de ajuns pentru a-i îndemna

pe toţi oamenii la virtute, trebuie adăugată şi teama de pedepse57. „Înainte de toate, să netemem de păcat, pentru că el este iadul şi gheena, el reprezintă toate relele. Însă nu numai săne temem de el – spune Sfântul Ioan Gură de Aur –, dar să-l şi evităm şi neîncetat să cercetămcum să devenim perfecţi înaintea lui Dumnezeu, pentru că Acesta este împărăţia, viaţa şi toate

bunurile.”58 Iadul nu este altceva decât despărţirea de Dumnezeu, separarea de harul Acestuia:Cel mai mare iad pentru cei raţionali este despărţirea de Dumnezeu59. Mulţi Părinţi scot înevidenţă că tirania, chinul păcatului şi al patimilor anticipează iadul viitor: „întuneric şivierme şi tartar este toată voluptatea şi neştiinţa lumii care întunecă, şi gâdilirea multelordorinţe violente şi chinul şi duhoarea împuţită a păcatului. Acestea, ca plăţi anticipate şi

pregustări ale iadului, lucrează în sufletele păcătoşilor încă de acum şi devin vădite dinobişnuinţă.”60 Să deschidem aici o paranteză: morala răsplatei nu are sens la Sfântul Ioan Gură de Aur

decât pentru a ne aminti, într -un mod foarte omenesc, este adevărat, că dacă dreptateadumnezeiască pare să-l lase nepedepsit pe cel rău – acel rău care nu s-a pocăit şi nu s-aschimbat, pentru a-i acorda de fapt timp să ajungă să se pocăiască şi să se schimbe – , cert estecă dreptatea se va face mai devreme sau mai târziu. Iadul, potrivit teologiei BisericiiOrtodoxe, nu a fost creat pentru om. Sfântul Ioan Damaschin subliniază că „trebuie săcunoaştem că Dumnezeu de la început vrea să ne mântuiască pe toţi şi să ne învrednicească deîmpărăţia Lui, întrucât nu ne-a creat pentru a ne pedepsi, ci pentru a deveni coparticipanţii

52 Citat de I. Hausherr, Les grands couratns de la spiritualité orientale, în Orientalia Christiana Periodica

(1935), p. 129-130.53

La Geneză, Omilia 22, 7, PG 53, 196 c; La Romani, Omilia 18, 6, PG 60, 581 b; La Tit , Omilia 5, 5, PG 62,696 a.54

La psalmul 6 , 4, PG 55, 76 a.55

La I Corinteni, Omilia 43, 2, PG 61, 369 c.56

La II Corinteni, Omilia10, 3, PG 61, 470 a. Este interesant de notat în această privinţă meditaţia critică a păgânilor din timpul lui Iustin: „Poate veţi obiecta, cu aşa-zişii filosofi, că nu sunt decât cuvinte şi sperietori ceeace noi spunem despre pedepsele răilor în focul etern şi că noi vrem să -i aducem pe oameni la practicarea virtuţiidin teamă şi nu din iubirea de bine” – Apologii, II, 19, 1.57

Către Stagir , Omilia 1, 3, PG 47, 430 a.58

Sf. Ioan Gură de Aur, La II Corinteni, 1, 4, PG 61, 480.59 Cf. Vasile, Împotriva lui Leontie de Bizanţ şi Ioan, PG 86, 2064.

60 Sf. Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare, 34, Filocalia 4, p. 36.


7/30

7

bunătăţii Sale, pentru că El este Bun. Vrea, însă, să fie pedepsiţi cei care păcătuiesc”61. Iadul, potrivit cuvintelor Mântuitorului Hristos, a fost creat pentru diavoli şi demoni (Mat. 25, 41):„Din această cauză a fost pregătit, pentru diavoli şi demonii lui şi aceia care le urmează, foculnestins şi iadul veşnic”62.

„Dumnezeu a pus ameninţarea gheenei pentru binele nostru. De fapt, taţii acţionează cataţi nu numai atunci când le acordă copiilor atenţii deosebite, dar şi atunci când le aplicăcorecţii, iar ei nu sunt mai puţin taţi atunci când corectează decât atunci când alintă; acelaşilucru îl face şi Dumnezeu”63. Astfel, „Lui îi convine mai mult să salveze decât să

pedepsească”64. Asta doreşte: „să nu aibă decât să ierte întotdeauna şi să nu pedepseascăniciodată”65. Aceste formulări frumoase sunt frecvente sub pana lui Gură de Aur şi ele devinşi mai dulci, şi mai tandre, când se aplică Mântuitorului Iisus Hristos66.

Sfântului Ioan îi face plăcere să aducă în discuţie bunătatea Lui: „Căci nu trebuie în niciuncaz să vorbim numai de mânia Lui, ci şi de bunătatea Lui, dacă nu cumva vrem să-i aruncăm

pe ascultătorii Lui mai degrabă în deznădejde decât în delăsare”67. Astfel, el găseşte accente

înflăcărate pentru a vorbi despre această milă a lui Dumnezeu pentru noi: „Oh! Dacă am aveaatâta ardoare pentru a merge la El, câtă tandreţe există în adâncimile Lui paterne! Mila Luieste un foc arzând”68. În realitate, bunătatea lui Dumnezeu este de neexprimat; ea nu se lasăînchisă în bietul nostru limbaj uman; ea scapă de expresiile noastre ca şi apa care curge printredegetele noastre69. Hristos poartă pentru fiecare om aceeaşi dragoste ca şi pentru lumeaîntreagă”70. Şi Hristos ar fi murit chiar şi pentru a salva un singur suflet, de aceea, celui care Îlinsultă, ar putea să-i adreseze reproşuri emoţionante: „Tu ai îndrăznit să Mă dispreţuieşti peMine, Cel care te-a scos din neant; Cel care, printr-un singur suflu, ţi-a dat un suflet; Cel carete-a făcut stăpân al întregii lumi; Cel care a creat pentru tine cerul şi pământul, aerul şi marea

şi tot ceea ce există; Eu, care, insultat de tine până la a Mă vedea mai detestat decât diavolul,departe de a te abandona din cauza acestui lucru, M-am străduit să găsesc noi haruri pentru ate copleşi cu ele; Cel care am suportat pentru tine scuipări, biciuiri, moartea, şi încă moarteacea mai ruşinoasă, care a mijlocit pentru tine în cer; Cel care ţi-a dat Sfântul Duh; Cel care te-a invitat în împărăţia Sa, care ţi-a dat o soartă atât de slăvită; Eu, care am vrut să devin capultău, soţul tău, veşmântul tău, casa ta, rădăcina ta, hrana ta, băutura ta, păstorul tău, regele tăuşi fratele tău; în fine, Eu, care te-am ales pentru a fi copilul aceluiaşi Tată, moştenitorul şicomoştenitorul aceleiaşi împărăţii şi Cel care te-a scos din tenebre şi te-a făcut părtaş la

bucuria luminii”71. Dar până şi aceste reproşuri El nu le-a făcut. Iată de ce Dumnezeu îşi arată când bunătatea Sa adevărată şi plină de milostivire, iertând,

când dreptatea Sa judecătoare, ameninţând şi pedepsind. Chiar şi în acest caz din urmă, esteinspirat în definitiv de bunătate. Pentru că pedepsele, ca şi binefacerile, sunt manifestări ale

61 Sf. Ioan Damaschin, Expunere precisă a credinţei ortodoxe, 43, Schriften, Bd. II, p. 102.

62 Ibidem, p. 50.

63 La Psalmul 110, 3, PG 55, 284; Cf. Epistola către Romani, Omilia 31, 4-5, PG 60, 672.

64 La Romani, Omilia 10, 1 PG 60, 476 a.

65 Despre rugăciune 2, PG 50, 782-783.

66 La Matei, Omilia 2, 2 PG 57, 26 c. Ibidem, 41, 1 PG 57, 445 d. Despre Preoţie 4, 1, PG 48, 662 c.

67 La Ioan, Omilia 18, 1, PG 59, 115 a.

68 La Osea, Omilia 3, 3, PG 56, 133 d.

69

La Matei, Omilia 22, 5-6, PG 57, 306-308.70 Cateheza 2, 5, PG 49, 239 bc.

71 La I Corinteni, Omilia 3, 2, PG 61, 25 a.


8/30

8

dragostei. Dacă El ameninţă, o face pentru a îndrepta72. Dacă îşi întoarce faţa de la noi şi paresă ne abandoneze în grijile noastre, în neliniştile noastre, în tristeţile noastre, o face pentru casă ne readucă la El mult mai sigur 73. O pedeapsă ca şi potopul, care îi surprinde pe păcătoşi înnepocăinţă finală, este şi ea o reflectare a milostivirii lui Dumnezeu, pentru că, punând punctfinal crimelor lor, Dumnezeu îi împiedică să se expună la nişte pedepse şi mai îngrozitoare 74.„Iadul însuşi ne arată la fel de mult ca şi cerul grija lui Dumnezeu pentru noi... Să nuconsiderăm Iadul făcut din duritate sau cruzime, ci dimpotrivă, din milă, dintr -o mareafecţiune, grijă, din iubirea lui Dumnezeu pentru noi”75. Mulţi Părinţi scot în evidenţă cătirania, chinul păcatului şi al patimilor anticipează iadul viitor: „întuneric şi vierme şi tartareste toată voluptatea şi neştiinţa lumii care întunecă, şi gâdilirea multelor dorinţe violente, şichinul, şi duhoarea împuţită a păcatului. Acestea, ca plăţi anticipate şi pregustări ale iadului,lucrează în sufletele păcătoşilor încă de acum şi devin vădite din obişnuinţă” 76. Începuturileiadului şi ale raiului se găsesc şi se descoperă în patimile şi virtuţile corespunzătoare. Dupăopinia Sfântului Grigore Sinaitul, „precum începuturile iadului sunt ascunse în sufletele

păcătoşilor, la fel şi plăţile anticipate ale bunurilor lucrează şi participă în inimile drepţilor prin harul Duhului. Împărăţia Cerurilor e un tărâm al virtuţii, precum şi iadul e obişnuinţa patimilor”77. Sfântul Simeon Noul Teolog susţine că păcătoşii în iadul viitor vor fi chinuiţi de patimile pe care le-au împlinit în viaţa prezentă: „Păcătoşii vor fi în lumină, ca şi cum ar fiacoperiţi cu întuneric; în bucurie vor simţi ruşine; în veselie se vor topi de supărare şi vor fi

pedepsiţi prin diferite moduri ale patimilor proprii, în timp ce Sfinţii vor fi încununaţi prindiferitele lor virtuţi”78.

În acelaşi timp, iadul viitor nu va fi un oarecare loc în afara prezenţei lui Dumnezeu.Sfântul Simeon spune că „în afara Acestuia nu există stare, nici sfârşit, nici domnie a căderii

păcătoşilor, pentru că Dumnezeu este nedespărţit şi incomprehensibil. Spune, adică, dacă poţi,care va fi locul celor care cad din împărăţia Lui?”79 Va fi o stare a suferinţei psihosomatice, a păcatului nepocăit de la patimile lui: „Dacă, datorită trupului său, omul îşi scapă puţin sufletulde patimi, găsindu-şi mângâiere în faptul că poate mânca, bea, dormi, trăi aproape de alţii şică poate fi însoţit de persoanele iubite, când, însă, se desparte de tr up, sufletu-i rămâne singurcu patimile lui şi se pedepseşte cu ele, rămânând cu ele şi suferind de chinul lor ca şi cum s -argăsi într -un cuptor sfâşiat de ele, în aşa măsură încât să nu poată să şi-L amintească nici peDumnezeu însuşi, deoarece chiar şi pomenirea Lui îi poate mângâia sufletul. Patimile, însă, n-o permit nici măcar pe aceasta”80. Iadul este considerat de către Sfântul Ioan Gură de Aur

pustietate a mângâierii: „Când vom ajunge în viaţa cealaltă, unde nici prieten, nici frate, nicitată nu va putea să ne ajute sau să ne protejeze în timp ce vom fi pedepsiţi, obligatoriu vomsuferi acea pedeapsă veşnică prin lipsă şi întuneric, fără mângâiere, devenind hrană nesfârşită

pentru acea flacără. În Dumnezeu, fiinţă infinit desăvârşită, milostivirea nu este separabilă de

72 La Geneză, 22, 4. PG 53, 190 c.

73 La Psalmul 12, 1 PG 55, 150.

74 La Geneză, Omilia 24, 4, PG 53, 211.

75 La I Timotei, Omilia 15, 3 PG 62, 583. Cf. La I Corinteni, Omilia 9, 2 PG 61, 77 b.

76 Sf. Grigorie Sinaitul, op. cit., 34, p. 36.

77 Ibidem, 38, p. 36.

78

Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheza 19, Opere, vol. 1, p. 272.79 Ibidem, 22, p. 293.

80 Sf. Dorotei al Gazei, Învăţături, 12, 2, PG 88, 1752.


9/30

9

dreptate. Astfel, de multe ori în Scriptură, cuvântul dreptate raportat la Dumnezeu înseamnăiubire (φιλανθρωπία), şi pe bună dreptate. „La oameni, dreptatea este lipsită de milă; înDumnezeu nu se întâmplă acelaşi lucru, ci dreptatea se amestecă cu milostivire, şi atâtamilostivire, încât dreptatea Lui se poate numi chiar iubire.”81 În afirmaţiile de mai sus vedemconturată marea problemă a antinomiilor perfecţiunilor dumnezeieşti, mai ales că lui Marcion,la care Sfântul Ioan se referă uneori, îi plăcea să pună în opoziţie dreptatea şi bunătatea.Sfântul Ioan rezolvă practic această problemă, pe calea iubirii, şi soluţia sa plasează înDumnezeu întâietatea dragostei.

Tocmai această întâietate a dragostei îi permite lui Dumnezeu să ne ierte şi să ne acordeajutorul Lui, în ciuda nerecunoştinţei noastre. Credinciosul care practică milostivirea – omulcreat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, chip şi asemănare restaurate de Duhul Sfânt la

botezul lui Iisus Hristos – poate spune la fel ca şi Pavel: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşteîn mine” (Gal 2, 20). Această virtute ne fereşte de pericole atât pe pământ (de pagubă şi defurt), cât şi în ceruri (de iad), dăruindu-ne „îndrăznire către Dumnezeu, iertare de păcate,

apropiere de îngeri, conştiinţă bună, veselie duhovnicească, nădejde, bunătăţile cele minunate pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El şi celor ce caută cu suflet fierbinte şirâvnitor mila arătării Lui”82.

Precum sămânţa care cade pe pământ înverzeşte toate ţarinile, tot astfel şi milosteniaaduce bogate roade ale virtuţilor.83 Ea este izvorul lângă care creşte floarea dragostei84, şiacest izvor este superior celui din paradis, pentru că acela se întindea în cele patru zări, deciajungea până la cer, pe când cel al milosteniei produce râul care duce la viaţa veşnică85, deciintră în cer. Care este însă criteriul în funcţie de care să îi ajutăm pe semenii noştri? La aceastăîntrebare esenţială, Sfântul Ioan Hrisostom arată că nu trebuie să luăm în considerare starea

morală a celui căruia dorim să-i facem un bine, ci nevoia lui de ajutor. „Chiar de este un omde rând, chiar de este o lepădătură, chiar dacă este un om care merită a fi dispreţuit – ne aduceaminte Hrisostom –, Hristos te răsplăteşte ca şi cum Lui i-ai f i făcut bine, făcând bineaceluia”86. Foarte frecvent, atunci când se referă la milostenie, Sfântul Ioan utilizează unlimbaj sacramental. Numită curăţie, hirotonie, sfinţire, slujbă, untdelemn la focul Duhului,

bunătate tainică, iertare de păcate87, milostenia luminează cugetul şi întăreşte sufletulomului88.

Această milostivire (αγάπη), orientată spre orice om sărac, abandonat, singur, ca şi oaia pierdută, şi spre lumea celor fără voce, această milostivire nu este separabilă la Sfântul IoanGură de Aur de o altă virtute, care reprezintă ea singură totalitatea virtuţii, aceea a dreptăţii89.

81 La Psalmul 142, 1 PG 55, 448.

82 Despre schimbarea numelor…Ibidem.

83 La II Corinteni, Omilia 20, 1, PG 61, 537.

84 La Fapte, Omilia 22, 3, PG60, 175.

85 Ibidem, Omilia 22, 3, PG 60, 175.

86 Despre milostenie, Ibidem.

87 La II Corinteni, Omilia 20, 2-3, PC 61, 539.

88 La Ioan, Omilia 24, 3, PG 59, 146.

89 Cf. Aristotel, Ethique à Nicomaque 5, 1. Definiţia aristotelică a dreptăţii este aplicabilă exemplului lui Iov (Cf.

La Psalmul 4, 1, PG 55, 40) şi al lui Iosif (Cf. La Matei, Omilia 4, 3, PG 57, 43), sau celui al creştinului îmbrăcatîn „scutul dreptăţii” (Ep. 6, 14) (Cf. La Efeseni, Omilia 24, 1, PG 62, 167.). În Dumnezeu, dreptatea şi dragostea

sunt indisociabile: cf. La Psalmul 49, 4, PG 55, 246. Chiar şi în termenii pe care îi foloseşte aici, Ioan Hrisostomne arată echivalenţa care există, după el, între δικαιοσύνη, κηδεμονία, φιλανθρωπία, şi επιείκεια şi πραότης;aceasta este semnificaţia dreptăţii, a cărei operă esenţială este iconomia creaţiei şi a mântuirii omului.


10/30

10

Dacă nu am lua în considerare acest lucru, am risca să facem din milostivire o noţiune ştearsă.Acela care se apleacă spre sărac pentru a-i da pomană restabileşte ceva în planul dreptăţiiabsente din această lume, şi chiar dacă este vorba de o picătură de apă într -un ocean, este dejaun gest simbolic care distruge parţial acest dezechilibru cu care ne obişnuim uşor, acceptândsă trăim în superficialitate, atunci când săracul de la uşa noastră este lipsit de lucrurileesenţiale şi nu îndrăzneşte întotdeauna să ne-o spună. Iar dacă noi oferim, să nu neamestecăm şi să nu judecăm felul în care va folosi pomana noastră; chiar şi în cazul în care i -ar permite să bea şi să se îmbete, poate că nu este de multe ori mai criticabil decât modul încare noi folosim banii care ne-au fost acordaţi ca intendenţi în principiu credincioşi90. Eatrebuie îndreptată în ultimă instanţă spre Hristos însuşi. Lui Gură de Aur îi place mai ales sălaude şi să slăvească binefacerile dumnezeieşti, care au în vedere mântuirea: „Milostivirea luiDumnezeu a unit cerul şi pământul; milostivirea lui Dumnezeu l-a făcut pe om să fie aşezat petronul împărătesc; milostivirea lui Dumnezeu L-a arătat pe Dumnezeu pe pământ; milostivirealui Dumnezeu a convertit stăpânul în slujitor; milostivirea lui Dumnezeu a făcut ca Cel Iubit

să fie dat pentru duşmani, Fiul pentru răzvrătiţi, Stăpânul pentru slujitori, Cel Care este liber pentru sclavi. Şi milostivirea nu se opreşte aici; ea ne-a condus încă mai sus. Nu numai că ne-a eliberat de rele, ci ne-a făcut promisiuni încă şi mai minunate”91.

Vorbind de ospitalitate faţă de străini ca expresie a iubirii de aproapele, Sfântul Ioan Gurăde Aur subliniază: „De nu primeşti pe străin ca pe Hristos, nici să nu -l primeşti. Iar de-l

primeşti ca pe Hristos, nu te ruşina să speli picioarele lui Hristos”92. Fapta milei noastre trecela Hristos, pentru că El „nu se ruşinează să întindă mâna şi să primească prin mânasăracului”93. Dar o dată cu aceasta, are loc şi o relaţie de „transferare” a milosteniei de pe

pământ în ceruri: „Împarte-le celor sugrumaţi de foame, celor îngheţaţi de frig. Trimite -le

(cele dăruite) prin mâinile acestora în patria ta, în care te vei duce nu peste multă vreme.Săracii, mai cu seamă, vor putea să-ţi ducă averile în patria ta, ca să le găseşti pe toate pregătite când te vei duce acolo... Averile pe care le pui în mâinile săracilor le pui într -ovistierie sigură, în mâna lui Dumnezeu”94.

Privită prin prisma efectelor ce se răsfrâng asupra omului milostiv, această virtute estefolositoare mai degrabă celor ce o practică, decât celor către care se adresează. „Săracii suntdoctorii sufletelor noastre; sunt binefăcătorii şi apărătorii noştri”95, afirmă Părintele bisericesc,

producând o spectaculoasă inversare a perspectivei. Urmând aceleiaşi răsturnări de perspectivă pe care o aduce în lume modul paradoxal al lui Dumnezeu de a lucra în universulcreat, Sfântul Ioan continuă: „Nu dai cât iei! Dai argint, şi primeşti împărăţ ia cerurilor. Puicapăt sărăciei, şi te-ai împăcat cu Stăpînul! Vezi că răsplata nu-i egală? Datul este pământesc,răsplata cerească! Datul piere, răsplata rămâne!”96 Principiul milosteniei este „iei mai mult

90 Cf. La Matei, Omilia 77, 4-5, PG 58, 707; Despre milostenie, 6, PG 51, 269; La Filipeni, 2, 1, PG 62, 191.

91 La Galateni, Omilia 2, 84, PG 61, 646 d.

92 Despre milostenie…, Ibidem.

93 Ibidem.

94

La Geneză (I), Omilia 20, 5.95 Despre milostenie…, Ibidem.

96 Ibidem.


11/30

11

decât dai”97, şi pentru a-l ilustra, Sfântul Ierarh reaminteşte minunea înmulţirii grâului şiuleiului în casa văduvei din Sarepta Sidonului, care l-a primit pe proorocul Ilie.98

Totodată, suntem stingheriţi de aspectul contract introdus în viaţa creştină: Îi dau luiDumnezeu, care trebuie să-mi dea înapoi. Aici trebuie să amintim că, în calitatea sa de

propovăduitor, Ioan Hrisostomul se adresează unor creştini a căror majoritate era lipsită deconvingeri şi era mai mult solicitată de atracţiile lumi. Dar dându -i crezare AnastasieiSifoniou sub acest as pect, Ioan Hrisostomul apare ca fiind un copil al mediului său: „Un fel dedo ut des moralizator este o trăsătură constantă a eticii creştine în Orient. Această răsplată esteconcepută ca un serviciu adus în echivalenţa (άμοιβή) milosteniei practicate, ca o plată ( μισός ,

μισθοδοσία), uneori chiar ca o tranzacţie comercială (έμπορία)” 99. Cu toate acestea, autorulare grijă să adauge, şi pe bună dreptate: „Ioan Hrisostom nu ignoră faptul că în raporturileomului cu Dumnezeu, totul este gratis, dat fiind faptul că, orice ar face omul, el rămânedatorul lui Dumnezeu”100. Motivul acestei iubiri a lui Dumnezeu pentru noi provine exclusivdin bunătatea Lui101. Este o dragoste dezinteresată. Dumnezeu nu aşteaptă nimic de la noi,

decât mântuirea noastră; nici slujire, nici slavă, nimic din ce am putea să -i dăm Lui. La ce bun? Lui Dumnezeu nu-i lipseşte nimic. Dacă vrea să fie slujit sau lăudat de noi, este pentruca dragostea Lui pentru noi să devină şi mai arzătoare; în orice lucru, El are în vedere doarmântuirea noastră102. Apostolul Pavel numeşte milostenia103 har, comuniune, diaconie,liturghie104, adică foloseşte cuvinte ce au în mod limpede un conţinut bisericesc şi, desigur, şieuharistic. Ioan Gură de Aur spune că Hristos în persoană a practicat milostenia105, dându-iacesteia un caracter hristologic. De asemenea, el subliniază şi caracterul bisericesc almilosteniei, spunând că „milostenia se întinde tuturor şi îmbrăţişează mădularele lui Hristos”.De altfel, faptele bune ce îi cuprind pe mulţi sunt mult mai mari decât cele ce se opresc în

jurul unei persoane. Milostenia este mama iubirii, a iubirii ce caracterizează creştinismul, caree mai mare decât toate minunile, prin care se arată şi se dovedesc ucenicii lui Hristos.Milostenia „este medicament pentru păcatele noastre proprii, săpun pentru necurăţia sufletuluinostru, scară sprijinită pe cer; ea uneşte Trupul lui Hristos”106.

2.Mântuirea personală și a semenului

Dar există în schimb alte texte, de asemenea numeroase, care marchează într -un fel saualtul unirea care există între mântuirea personală şi aceea a aproapelui107. Sfântul Ioan Gurăde Aur aminteşte des că nu putem pretinde că suntem creştini dacă nu suntem interesaţi de

97 Ibidem.

98 Ibidem.

99 A. Sifoniou, art. cit ., 250-251.

100 Ibidem.

101 La Matei, Omilia 23, 1, PG 57, 318.

102 La Efeseni, Omilia 9, 4, PG 62, 75. Vezi PG 51, 160.

103 Despre milostenie în gândirea Sfântului Ioan vezi O. Plassmann, Das Almosen bei Johannes Chrysostomus,

Münster, 1960. 104

II Cor. 8, 4-7.105

La Matei, Omilia 71, 3, PG 58, 665.106 La Tit , Omilia 6, 3, PG 62, 698.

107 Impotriva…, 3, 2. PG 47, 350 b.


12/30

12

fraţii noştri. Creştinismul constă în a căuta binele comun (τά κοινή συμφέροντα)108, şi ceea ceîl caracterizează cel mai mult pe un creştin este de a nu-şi căuta propriul avantaj, ci pe cel alcelorlalţi oameni109. Nimic nu stimulează mai mult mânia Domnului decât uitareanecesităţilor lor 110, pentru că El vrea ca noi să ne fim folositori nu doar nouă înşine, ci tuturorsemenilor noştri111. Dacă Hristos ne-a învăţat să spunem Tatăl nostru, a fost pentru ca noi săne rugăm pentru toată lumea din care facem parte, ca noi să avem întotdeauna în vedere bineleaproapelui şi nu al nostru112. Deoarece căderea pune în evidenţă libertatea creatoare şidinamică a omului, criteriul care califică fiecare faptă umană constă în succesul desăvârşiriicreatoare sau nereuşita acestui scop; acest criteriu este verificat şi în experienţa de zi cu zi.Prin urmare, spune N. Matsoukas, „nu există fapte indiferente sau fapte când bune, cândrele”113. Păcatul are dimensiune socială, comunitară, având drept consecinţe ruperea,eroziunea, fărâmiţarea unităţii neamului omenesc. În acest sens, K. Grigoriadi spune că„Sfinţii Trei Ierarhi nu văd păcatul numai ca fapt individual, ci îl văd ca pe un act colectiv,adică izvorând din omogenitatea sau unitatea inseparabilă a neamului omenesc”114.

Acesta este principiul general; să îl aplicăm acum temei mântuirii. În acest domeniu,virtutea personală nu ar putea să fie de ajuns115, pentru că Dumnezeu ne-a dat nişte daruri,

pentru ca, fiindu-ne folositori unii altora, să obţinem mântuirea116. Alte texte vorbesc apoiexplicit despre mântuirea fraţilor noştri117. Spre folosul nostru, ar trebui să avem grijă demântuirea lor: „Nu trebuie să ne mulţumim să lucrăm la mântuirea noastră, dacă nu vrem săriscăm să ne-o compromitem. În luptă, soldatul care, căutându-şi propriul interes, ar vrea să-şisalveze viaţa fugind, ar atrage pierderea altora şi în special a lui însuşi. Cât despre soldatulvrednic, care ia armele, interesându-se de ceilalţi, acesta îşi va salva viaţa, a lui şi a colegilorsăi. În ceea ce ne priveşte, iată-ne aici în război, în cel mai îndârjit dintre toate; este o bătălie

orânduită, o luptă. Să ne supunem ordinelor Împăratului nostru, să ne angajăm în luptă, gatasă suferim răni, să ne vărsăm sângele, să murim. Să veghem asupra mântuirii tuturor,împărţindu-le cu dărnicie încurajările noastre când sunt în picioare şi ridicându-i atunci cândcad”118. Tocmai pentru că această unire este mai profundă decât comuniunea naturală dintreoameni, Sfântul Ioan face apel la ea, de preferinţă, în faţa creştinilor, ca la o ultimă motivare aîndemnurilor sale la milostenie şi dragoste reciprocă şi la râvnă pentru mântuirea tuturor.„Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora”(Rom.12, 5). Să nu ne comportăm deci ca şi cum am fi separaţi şi să nu se spună: Acela nueste nici prietenul meu, nici rudenia mea, nici vecinul meu şi nu am nimic în comun cu el.Cum să mă apropii de el? Ce să-i spun? Nu contează că nu îţi este nici rudenie, nici prieten;dar el este om şi participă la aceeaşi natură ca şi tine; are Acelaşi Stăpân ca şi tine, aceeaşi

108 La I Corinteni, Omilia 25, 3, PG 61, 208 d.

109 La Statui, Omilia12, 2, PG 49, 129 c.

110 La Matei, Omilia 67, 5. PG 58, 708 c.

111 La Matei, Omilia 18, 3. PG 57, 267 c.

112 La Matei, Omilia 19, 4, PG 57, 278 d.

113 N. Matsoukas, Problema răului, p. 75.

114 K. Grigoriadi, Ştiinţa pastorală a sfinţilor Trei Ierarhi, în Kinonia 27, 1984, p. 10.

115 Despre Preoţie 6 PG 48, 686 b, c; La Geneză, Omilia 3, 4, PG 53, 36 d; La Efeseni, Omilia 21, 4, PG 62, 154

d.116

La Matei, Omilia 78, 3, PG 58, 714 d, 715 a.117 Impotriva celor care se opun vieţii monastice , 3, 2, PG 47, 350-351; La Geneză, Omilia 6, 2, PG 54, 607 bc.

118 La Matei, Omilia 59, 5, PG 58, 580 d, 581 a.


13/30

13

îndatorire şi acelaşi adăpost, pentru că sunteţi născuţi în aceeaşi lume. Iar dacă împărtăşiţiaceeaşi credinţă, iată că el mai este pentru tine şi un mădular. Ce prietenie ar putea să lege oastfel de unire strânsă dacă nu o rudenie întru credinţă? Nu poate exista atâta unitate înrelaţiile dintre prieteni, cum trebuie să avem noi în relaţiile noastre de familie, unii cu ceilalţi;trebuie să existe unitate între membri. Nu se va găsi niciodată o altă unitate mai mare ca aceea

produsă de prietenie şi de o unire de acest tip. Totodată, nu vei putea spune: De unde să amrelaţii de rudenie şi de proximitate? Ar fi ridicol. Astfel, cu atât mai puţin vei putea spunecând este vorba de fratele tău. Pentru că într -un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim unsingur trup (I Cor. 12, 13), s pune Scriptura. De ce să fim un singur trup? Pentru a nu fidespărţiţi, pentru a ne păstra prin unire şi prietenie reciprocă unitatea unui singur trup. Să nune dispreţuim unii pe alţii, ca să nu ajungem să ne dispreţuim pe noi înşine. Nimeni vreodatănu şi-a urât trupul său, spune Scriptura (Ef. 5, 29), ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte. Iată dece Dumnezeu ne-a dat o singură casă, această lume. El a împărţit totul în mod egal. Pentru toţia aprins un singur soare, a ridicat un singur acoperiş, cerul, a aşezat o sigură masă, pământul.

Totodată, El a mai dat şi o altă masă, încă mai desăvârşită decât prima, şi de asemenea unică;cei care au fost iniţiaţi ştiu despre ce vorbesc. Pe toţi i-a cinstit cu un singur fel de naştere, ceaduhovnicească; toţi am primit o singură cetăţenie, cea din Ceruri; toţi purtăm aceeaşicruce...”119

Sfântul Ioan Gură de Aur fundamentează necesitatea dragostei, a milosteniei şi a ajutorăriireciproce tocmai pe aceste consideraţii. Această milostenie se va extinde şi asupra trupurilorşi nevoilor materiale. Elocvenţa marelui orator nu este niciodată atât de caldă şi atât decaptivantă ca în momentele în care îşi trage inspiraţia din această mare realitate mistică,Trupul lui Hristos, şi în care nevoiaşul, cel mai lipsit om din lume, este identificat cu Hristos

într -un mod cu adevărat încântător 120

. Tradiţia patristică ortodoxă ne învaţă că fiecare dintrenoi trebuie să înlăture judecata păcatelor altora121 şi să se considere pe sine responsabil pentrualţii. Celălalt este fratele meu – mărturiseşte Sfântul Nil Ascetul – căci în mine fratele meuexistă ca parte122. Conştiinţa personală nu este o conştiinţă închisă a eului, ci conştiinţacomuniunii şi responsabilităţii universale.

119 La Ioan, Omilia 15, 3, PG 59, 101.

120 La Matei, Omilia 65, 2, PG 58, 474.

121 Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că cel mai dureros lucru este acela de a crede că este suficient să-i corectăm

pe ceilalţi, să le evidenţiem lipsurile sau păcatele: „Răul este întotdeauna un lucru funest, mai ales când negândim că nu avem nevoie de schimbare; dar ceea ce este şi mai funest este faptul de a crede că este suficient să-

i corectezi pe ceilalţi!” ( La Matei, Omilia 73, 2 PG 58, 674 d, 675 a), „pentru că fiecare îşi cunoaşte mai bine propriile afaceri decât pe ale celuilalt. Te iubeşti mai mult decât pe aproapele. Şi, deci, atunci când făptuieşti preocupat fiind de bine, ai grijă mai întâi de tine, deci păcatul este mai evident şi mai grav” ( Ibidem, Omilia 23,2, PG 57, 310 a). Şi Sfântul Ioan se referă la câteva aspecte ale acestei idei de fraternitate, după care trebuie săfacem totul în practică pentru a ne corecta fraţii (cf. La Matei, Omilia 80, 3, PG 58, 727 c), să nu ne gândimnumai la propriile noastre interese sau numai la binele nostru spiritual ( La Geneză, Cuvântarea 9, PG 54, 623 c),să ne amintim că este mai bine să îndepărtăm un om de greşeală, să -l ajutăm în formarea lui duhovnicească,decât să-i oferim un ajutor material (Contra Iudeilor , Omilia 6, 7, PG 48, 916 ab; La Corinteni, Omilia 3, 5, PG61, 29 c). Corectarea pentru binele duhovnicesc sau corectarea de dragostea desăvârşirii fratelui este cel maimare ajutor. Din cele mai de sus rezultă că o prea mare îngăduinţă faţă de noi înşine (o îngăduinţă egoistă) ducela judecăţi şi concluzii dure şi nemiloase faţă de aproapele; o apreciere mult mai obiectivă şi sinceră asupra păcatelor, căderilor şi defectelor noastre ne face mult mai înţelegători faţă de slăbiciunile şi căderile fraţilornoştri. Măsura conştiinţei păcatului propriu devine măsura şi criteriul înţelegerii păcatului aproapelui. Măsura

conştientizării şi pocăinţei personale devine măsura iertării şi durerii pentru păcatele, căderile şi mântuireacelorlalţi. 122

Sf. Nil Ascetul, PG 79, 513.


14/30

14

Vom găsi pasaje la Sfântul Ioan Gură de Aur care ne vorbesc despre destinul veşnic alcelorlalţi: „Fiecare dintre noi este responsabil de mântuirea aproapelui. Iată de ce ni s -a

poruncit să nu ne concentrăm asupra situaţiei noastre, ci asupra aproapelui nostru”123. Sfinţiise caracterizează prin faptul că au ca singur scop mântuirea oamenilor 124, că nu sunt interesaţide nimic altceva125. Atunci când vorbeşte de milostenie, nu se referă doar la cea materială, cişi la cea duhovnicească, concretizată în sfaturi concrete. Ea este chiar mai valoroasă decât

prima: „Crezi că ar fi o binefacere mică aceea de a putea elibera de răul său un sufletneliniştit, expus unor mari pericole şi pradă pasiunilor care îl devorează? De exemplu, vezi un

prieten căzut pradă iubirii de bani. Ai milă de acel om. Patima lui îl sufocă. Stinge acest foc.Dar ce, nu se lasă convins? Fă tot ceea ce poţi şi nu neglija nimic. Îl vezi înlănţuit de mii delanţuri? Căci bogăţiile sunt adevărate lanţuri; mergi la el, vizitează-l, îndeamnă-l, străduieşte-te să-i rupi lanţurile. Dacă nu vrea, greşeala va fi în întregime a lui. Vezi un om gol şi fărăadăpost? Căci, în privinţa cerului, acela este gol şi lipsit de adăpost, care nu are grijă sămeargă pe calea cea dreaptă; condu-l la adăpost, îmbracă-l în veşmântul adevărului, dă-i lui

cetăţenia cerului”126.A salva sufletele fraţilor noştri este o modalitate uşoară şi sigură de a ne salva propriul

nostru suflet şi de a atinge desăvârşirea creştină.127 Sfântul Ioan Gură de Aur face elogiulSfântului Pavel, care aprecia mântuirea altora ca pe a lui proprie128, acuzându-i pe cei careneglijau mântuirea aproapelui că păcătuiesc împotriva lui Hristos însuşi129. De asemenea, IoanGură de Aur cere să avem mare grijă de mântuirea fraţilor noştri 130, la fel ca de a noastră131.Sfântul Ioan a purtat în sine această unitate ontologică a umanităţii totale ca adevăr trăit şiexperiat în viaţa lui de preot şi ierarh al Bisericii, cuprinzând lumea într -o sobornicitatespirituală, a harului şi a iubirii.

Merită să cităm aici un text magnific: „Omule, şi tu îi imiţi pe marinari, pentru cănavighezi pe o mare vastă şi adâncă, pe întinderea vieţii prezente, o mare care are fiarele şi

piraţii săi, recifurile şi stâncile din adâncuri, o mare agitată de multe valuri şi furtuni, iar ceicare naufragiază pe această mare sunt în număr mare, iar naufr agiile sunt foarte frecvente.Când vezi atunci pe unul dintre cei care au traversat-o că şi-a pierdut, din cauza unor întâlniridiabolice, comoara mântuirii, scufundat sub ape, pe punctul de a fi înghiţit, opreşte -ţi barca,chiar dacă eşti grăbit să mergi în altă parte, ocupă-te de mântuirea acestui om şi lasă-ţideoparte problemele tale, pentru că cel care este pe cale de a se îneca nu suferă nici amânare,nici lentoare. Opreşte-te degrabă, smulge-l din ape fără întârziere, pune la dispoziţie toatefrânghiile pentru a-l scoate din abisul pierzaniei. Dacă vei fi tras în toate părţile de mii de

probleme, nimic să nu-ţi fie mai necesar decât mântuirea celui care este în pericol. Pentru cădacă vei întârzia mult timp, îl vei abandona violenţei furtunii. E nevoie de rapiditate în astfelde accidente, rapiditate şi un efort prelungit. Ascultă cum Pavel îi determină şi pe mulţi alţii

123 Coabitări suspecte, 1, 39-42.

124 Despre Vav yla, contra Iulian…, 18. PG 50, 562 a.

125 La Matei, Omilia 4, 11, PG 57, 53 a.

126 La Fapte, Omilia 35, 4, PG 60, 196 cd.

127 Louis Meyer, Saint Jean Chrysostome, maître de perfection chrétienne, Paris, 1993, p. 217.

128 La I Tesalonicieni, Omilia 4, 2, PG 62, 418 b.

129 Impotriva celor care se opun vieţii monastice, 3, 2. PG 47, 350 d. Tot pasajul (350 b - 351 b) insistă pe

obligaţia care le revine creştinilor de a se ocupa de mântuirea fraţilor lor. 130 Contra Evreilor , Omilia 7, 6, PG 48, 925 c.

131 La Geneză, Omilia 3, 4, PG 53, 36 c.


15/30

15

să se grăbească la vederea unui om care se îneacă... Să fim deci plini de solicitudine faţă defraţii noştri. Este un punct capital al credinţei noastre, în acest lucru stă însemnătatea ei: în anu ne urmări doar interesele proprii, ci a redresa încă şi a repune la locul lor membreledeformate. Dar ceea ce arată o dragoste sinceră nu este comunitatea din jurul mesei, nicisimplele salutări, nici cuvintele care flatează, ci restabilirea problemelor aproapelui şi

preocuparea de interesele lui: a-l ridică pe cel căzut, a întinde mâna celui care zace pe pământ,nepăsător la propria lui mântuire. Iată în ce constă dragostea sinceră. Pentru că aceastădragoste este dezinteresată, căci înainte de a-şi vedea propriile interese, le vede pe cele aleaproapelui, apreciindu-şi interesele sale prin raportare la cele ale altora.”132

Această conştiinţă supraindividuală ce cuprinde totul într -o sobornicitate tainică esteatributul sfinţeniei, o harismă, şi reprezintă o atitudine specifică oamenilor duhovniceşti. Unastfel de om duhovnicesc este stareţul Zosima din romanul lui Dostoievski, Fraţii Karamazov.Acesta îi spune la un moment dat mamei sale: „...Şi-ţi voi spune, mamă, că fiecare din noi evinovat faţă de toţi, pentru totul, şi eu mai mult decât ceilalţi. (...) Mamă scumpă, eu plâng de

bucurie, iar nu de mâhnire; mi-e dor să fiu vinovat faţă de ei, nu pot să-ţi lămuresc, căci nuştiu cum să-i iubesc. Dacă am păcătuit faţă de toţi, toţi mă vor ierta, iată Raiul! Nu sunt euacum în Rai?”133 Toţi oamenii suntem una, şi existenţa fiecăruia dintre noi are caracteruniversal. Şi nu putem fi una în miezul Sfintei Treimi decât în cazul recunoaşterii vinovăţiei,al iertării şi al iubirii. Zosima însuşi, în testamentul pe care îl lasă fraţilor săi, monahilor,notează într -un pasaj special, vorbind despre monahi: „Cândva el va înţelege nu numai că emai rău decât toţi laicii, dar vinovat de totul, faţă de toţi, de toate păcatele colective şiindividuale... Ci să ştiţi, fraţii mei, că fiecare din noi e singur vinovat în lumea aceasta de totulfaţă de toţi, nu numai greşeala colectivă a omenirii, dar fiecare, individual, pentru toţi ceilalţi,

pe întreg pământul. Această conştiinţă a vinovăţiei noastre e încununarea carierei religioase afiecărui om pe pământ”134. Aceasta este harisma celor apropiaţi de Dumnezeu şiconştientizarea că harul cel atotsfânt este în sufletele lor: „Iubirea nu suferă pieirea nici măcara unui singur suflet”135.

Această serie dublă de texte ilustrează în mod clar faptul că „îi stă în obişnuinţă SfântuluiIoan Gură de Aur să nu trateze niciodată un subiect în ansamblul lui”, ci să „se limiteze defiecare dată la un aspect al temei propuse. Această obişnuinţă, datorată regulilor pedagogieicatehetice, impune regruparea textelor dispersate în opera sa pentru a înţelege exact concepţialui”136. La sfârşitul acestei strădanii, suntem în posesia elementelor necesare pentru ademonstra că preocuparea pentru ceilalţi, pentru mântuirea lor în mod deosebit, departe de a fiuitată, constituie unul dintre marile puncte ale învăţăturii lui Ioan Gură de Aur. Dar el rămâneîntotdeauna realist; el ştie că această convertire este o sarcină dificilă137, din cauza tentaţiilorcare îi asaltează pe creştini şi a slăbiciunilor omeneşti. Astfel, el caută să pună în valoare, şideseori cu multă insistenţă, argumentele care au şansele de a-i şoca pe auditorii puţin

132 La Geneză, Omilia 9, 2, PG 54, 623.

133 Cf. Nichifor Crainic, Dostoievski şi creştinismul rus, Ed. Anastasia, 1998, p. 186.

134 Ibidem, p. 187.

135 Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed. Deisis, 1994, p. 44.

136

J. M. Leroux, op. cit., p. 145. A. M. Malingrey vorbeşte despre „o concepţie fragmentară, pentru că răspundenevoilor momentului” – SC 103, p. 32.137

Despr e Preoţie, 2, 4. PG 48, 635.


16/30

16

convinşi138 şi preocupaţi mai mult de limbajul frumos decât de schimbarea vieţii lor 139. În faţaacestor creştini foarte vlăguiţi, el insistă asupra suferinţei iadului, făcând totodată săsclipească bucuriile cerului. Oamenilor doritori să scoată profit din tot, el nu ezită să levorbească despre aceste lucruri140, dar nu uită niciodată să amintească aprins de exigenţeleEvangheliei141.

Iată un text interesant, pentru că reuşeşte să combine cu abilitate două argumente: „Dacăfiecare profesie nu şi-ar aprecia decât propria utilitate, viaţa nu s-ar perpetua niciodată, şi nici

pr ofesia care ar căuta aşa ceva (urmează exemple)... S-ar putea spune: Când un om oarecarese abandonează acestor activităţi, el nu are în vedere binele meu, ci al său propriu. El o face

pentru a obţine bogăţii, glorie sau siguranţă. Astfel, în timp ce umblă după interesul meu, el seinteresează de al său. Este tocmai ceea ce spun, şi încă de mult timp îmi doream să vă audspunând-o, şi tot discursul meu ţintea spre acest lucru: să vă arăt că aproapele îşi caută

propriul interes tocmai când este concentrat pe al celuilalt... E adevărat că este foarte omenoscă ajunge să se intereseze de ceilalţi în acest mod. Dar nu acesta este lucrul care trebuie să ne

convingă, ci faptul că Dumnezeu ne vede; astfel, nu este posibil să te salvezi fără a fi în permanenţă sub ochii Lui. Când un om îşi petrece viaţa în rău, atunci vă ordon să interveniţi şisă-l îndreptaţi; vă rog să fie în avantajul aproapelui; dacă nu, să fie măcar în avantajul vostru

propriu. Prima intenţie merită mai mult; dar dacă nu sunteţi capabili să vă ridicaţi până laacest nivel, faceţi-o măcar pentru al doilea motiv”142.

Când Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre recompensă şi consideră pomana ca fiindmarele mijloc pentru a obţine mântuirea, trebuie văzut aici, după cum am mai spus, un

procedeu pedagogic clasic, destinat scopului de a-şi emoţiona ascultătorii la vedereanefericirii aproapelui lor. Totuşi, ni se pare că, subliniind într -un mod mult prea exclusivist

această motivaţie, nu ne-am mai arăta fideli concepţiilor sale profunde. Într -adevăr, Ioan Gurăde Aur ni se prezintă în mod esenţial ca un predicator, dar insistând pe acest punct de vedere,aproape că am ajunge să uităm că a fost în primul rând un creştin foarte convins,considerându-se pe sine însuşi şi pe ceilalţi ca fiind total dependenţi de Dumnezeu şi trăind cuadevărat în această dependenţă. În măsura în care ne uităm cu atenţie la acest aspect, aceastăreligie-contract, această caracteristică interesată a iubirii frăţeşti se găseşte totodată nu numaicorectată, ci percepută dintr -o perspectivă nouă, care trimite la gratuitatea iubirii pe careDumnezeu ne-o poartă143. Această idee merită ea singură să fie îndelung dezvoltată. Să nemulţumim prin a o ilustra aici prin câteva texte.

138 M. Zitnik a studiat sistematic aceste argumente diferite: De ratione movendi animos in homiliis Sancti

Joannis Chrysostomi, Pontifacia Universitas Gregoriana, dissertatio ad lauream, Roma, 1947, p. 54.139

Despre Preoţie, 5, 1, PG 48, 673 a.140

La I Corinteni, Omilia 15, 6, PG 61, 130 a, b.141

Pentru Ioan Hrisostom, exigenţele Evangheliei sunt aceleaşi pentru toţi creştinii, fie că sunt călugări sau laici: Împotriva celor care se opun vieţii monastice, 3, 14, PG 47, 372-374.142

La I Corinteni, Omilia 25, 4, PG 61, 211 a-212b; Opt cateheze baptismale, 5, 14. SC 50, p. 207: „Iubiţii mei,e în interesul vostru să fiţi cu adevărat preocupaţi de a-l corecta pe aproapele vostru şi de a-l smulge din iad, pentru a vă asigura o plată mare, nu numai pentru propriile voastre fapte bune, ci şi pentru mântuirea celorlalţi”.Cf. şi La Matei, Omilia 59, 5, PG 58, 580 c.143

„Totul este opera lui Dumnezeu. Specificul unui bun slujitor este de a nu considera nimic ca aparţinându -i,totul fiind al Stăpânului său, de a nu-şi imagina nimic ca fiind al lui, ci totul al Domnului” – Despre Feciorie, 36,1, SC

125, p. 213.


17/30

17

Sfântul Ioan Hrisostom afirmă, de exemplu, că nu trebuie să căutăm a dărui în modgratuit, fără nicio convingere. Milostenia pentru aproapele nostru „este ca şi cum ţi-ai face

bine ţie, mai mult decât celui care primeşte. Dacă nu eşti convins, nu dărui nimic. Dacă nu aide gând să primeşti mai mult decât să dăruieşti, nu oferi nimic” 144. Luate ad literam, acesteremarci ar arăta mai degrabă un profund egoism, dar cu cât se studiază mai mult IoanHrisostom, cu atât se ajunge la convingerea că o astfel de judecată ar fi absurdă. De fapt,aceste reflecţii subliniază în formulări puternice (şi, să convenim, echivoce) că creştinultrebuie să aibă atâta simplitate, smerenie pentru a recunoaşte că gratuitatea desăvârşită nu esteomenească, ea aparţinând doar Stăpânului nostru: „Tot ceea ce noi facem bine, o facem încalitate de datornici... Indiferent că îndeplinim o faptă de milostenie, că dăruim din bunurilenoastre săracilor, achităm întotdeauna o datorie, în primul rând pentru că Dumnezeu ne -a

prevenit de beneficiile lor, şi apoi pentru că noi împărţim pur şi simplu ceea ce nu-I aparţinedecât Lui.”145

Cel care este smerit în inima lui – iată încă o virtute esenţială, numită „mama... tuturor

binefacerilor”146 – acela nu ar putea să-l judece pe aproapele său, oricât de preocupat ar fi de propria sărăcie duhovnicească atunci când o descoperă în faţa lui Dumnezeu. Parabolafariseului şi a vameşului este amintită continuu147. Dumnezeu, în milostivirea Lui, este corect:îl smereşte pe fariseul care nu vrea să se smerească şi care îşi enumeră meritele, încercând săse justifice. Dumnezeu ia partea vameşului148. Din păcate, răceala care se iveşte din cauzaabsenţei milosteniei şi a dragostei este regula care domină lumea, şi Sfântul Ioan Gură de Auro deplânge: „Noi suntem reci totdeauna, reci în dragostea faţă de aproapele, reci în dragosteafaţă de Dumnezeu. Căci indiferenţa noastră faţă de Dumnezeu vine din cea pe care o avemfaţă de aproapele”149. Milostivirea, έλεος sau ελεημοσύνη sunt expresii pe care le utilizează în

jocuri de cuvinte, care îi servesc de asemenea pentru a ne interpela150

. Mă refer lainterpretarea lui la parabola fecioarelor înţelepte şi a fecioarelor nechibzuite, asupra căreiavom reveni. Ioan adresează aceleaşi reproşuri ascultătorilor săi: „Vreţi să reducem ataculîmpotriva celora care caută slava deşartă în exerciţiul milosteniei? Din partea mea, se poateconsimţi cu uşurinţă: iubesc enorm acest gest şi sufăr atunci când îl văd mânjit de slavadeşartă, care, la fel ca o doică semănând corupţia, îi pune obstacole în cale fetei cu sângeregal151”.

Dorinţa de a fi văzut este un rău în orice circumstanţe, dar mai ales atunci când aduce pomană. În cazul acesta este vorba de o cruzime extremă: ne apropiem plini de strălucire de

144 La Cuvântul lui Pavel..., 2, PG 51, 256 b; La II Corinteni, Omilia 16, 4, PG 61, 516 a, b: „Milostenia există

atunci când suntem generoşi şi doritori să o dăm, când nu consideri că dăruieşti, ci că primeşti, când crezi că tu beneficiezi de un cadou, ţie îţi este de folos şi nu ieşi în pierdere”. 145

In Rom. hom. 7, 7. PG 60, 450 c.146

„Aύτη μήτηρ καί ρίζα καί τροφός και ύπόθεσις xαί σύνδεσμος των άγαθων” – La Fapte, Omilia 30, 3, PG 60,225; a se vedea şi: Despre desăvârşirea Evangheliei, 1, PG 51, 312; La Matei, Omilia 47, 3, PG 58, 485 şiOmilia 3, 6 PG 57, 38. Smerenia care este fundamentul , căpătâiul , principiul virtuţii; nu este decât o parte dintreacestea, spre deosebire de dreptate: La Psalmul 4, 4, PG 55, 44, şi de dragoste: Despre incomprehensibilitatealui Dumnezeu, I, 1, PG 48, 702.147

La Evrei, Omilia 27, 5, PG 63, 190.148

Despre pocăinţă, 2, 4, PG 49, 289.149

La II Timotei, Omilia 7, 3, PG 62, 640 b.150 Cf. G. Bartelink, Jocul de cuvinte έλαιον- έλεος la autorii creştini, în Sileno 2 (1976) 182 şi urm.

151 La Matei, Omilia 71, 3, PG 58, 665 a.


18/30

18

nefericirea seamănului nostru, aproape că îl insultăm în mijlocul nenorocirii sale152: „Trebuiesă fugim oriunde de slava deşartă, mai ales în milostenie. Dar nu s -ar mai putea vorbi demilostenie dacă gestul nostru ar fi viciat de această boală, ci ar fi ostentaţie şi cruzime. Dealtfel, tu nu acţionezi din compasiune, ci pentru a arăta; nu numai că nu faci milostenie, ci,mai mult, îţi insulţi aproapele, îl jigneşti grav!”153 Constatând că Ioan Hrisostom nu înceteazăsă-i pună în gardă pe creştini de fiecare dată când fac milostenie, s-a putut scrie: „Revine atâtde des la acest pericol, încât se poate recunoaşte una dintre slăbiciunile cele mai frecvente ale

bogătaşilor acelei epoci”154. În această privinţă, nu e dezinteresată constatarea că însăşidiaconiţa Olimpiada a recunoscut că a cedat acestei ispite: „I-am cerut de mult timp luiDumnezeu să fiu păzită de slava deşartă care atrage exercitarea milosteniei”155.

Pentru că este dificil să scăpăm de slava deşartă manifestată în milostenie, unii îşi spuneaucă trebuie să încetăm să-i ajutăm pe nevoiaşi! Dar Ioan dezvăluie cu fineţe motivulsubadiacent al acestei decizii: pretindeţi că vă depărtaţi de această patimă, dar oare nu este dinfrica de a pierde faţa care vă însufleţeşte? Ce ruşine pentru voi, dacă aţi fi surprinşi vorbind cu

săracii!156 Cu toate acestea, milostivirea nu este totuşi singurul termen folosit în subiectullegat de Dumnezeu şi de omul chemat să intre în asemănarea Lui. Astfel, la începutulComentariului la Psalmul 50, după o lungă aducere aminte a tuturor evenimentelor mântuiriicare au avut loc în Palestina, Sion, Templul din Ierusalim..., Ioan Gură de Aur se exprimăastfel: „Profetul David meditează la toate aceste minuni, pe care el le numeşte frumuseţea luiDumnezeu, pentru că frumuseţea, splendoarea lui Dumnezeu este bunătatea Sa (άγαθότης ),dragostea Sa pentru toţi oamenii (imposibil de tradus φιλανθρωπία) şi binefacerea Sa(εύεργεσία) faţă de noi toţi.”157

În aceste câteva rânduri ne este dat sensul creaţiei şi primei veniri a lui Iisus Hristos în

întruparea Sa, venire care ne îndreaptă spre cea de a doua, în care Hristos va reveni în slavă.Despre prima venire, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că este „un eveniment fără strălucire şifără zgomot, prezis într -o profeţie cu aceste cuvinte: Pogorî-Se-va ca ploaia pe lână şi ca

picăturile ce cad pe pământ... (Ps. 71, 6). El nu a venit deloc cu mare zarvă, semănândtulburare la tot pasul, cutremurând pământul, fulgerând, zdruncinând cerurile, înconjurat decete de îngeri. Nici nu a despicat bolta în două pentru a coborî apoi pe nori. Ci a venit, înschimb, în tăcere, conceput de o mamă fecioară, purtat în pântecele ei timp de nouă luni şi, caun fiu simplu de meşteşugar, este născut într -un staul... Hainele Lui erau simple, masa cu atâtmai simplă; mergea constant până la extenuare. Dar nu acelaşi lucru se va întâmpla şi la adoua venire; va veni cu atâta strălucire, încât nu va fi nevoie să-I fie anunţată venirea. El vreasă ne facă să înţelegem această strălucire prin cuvintele: Deci de vă vor zice vouă: Iată, este în

pustie, să nu ieşiţi; iată este în cămări, să nu credeţi. Căci precum fulgerul iese de la răsărit şise arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului (Mat. 24, 26-27)”158.

Literatura patristică este atât de abundentă, încât dorinţa de a intra în contact cu mariigânditori creştini ai primelor secole se reduce de multe ori la descoperirea unor formule

152 Ibidem, 665 c.

153 La II Corinteni, Omilia 13, 3, PG 61.

154 A. M. Malingrey, Scrisori către Olimpiada, introducere, SC 13, p. 13.

155 Palladius, Dialoguri, 17, PG 47, 61 a.

156

La Matei, Omilia 35, 5. PG 57, 412 b.157 PG 55, 242.

158 PG 55, 243.


19/30

19

izbitoare şi la scoaterea lor din context. Această ispită ameninţă cu atât mai mult cu cât operaeste mai extinsă. Se cunosc rezultatele la care se ajunge prin acest procedeu, mai ales dacă laautorul studiat sintezele şi expozeurile echilibrate sunt rare. Iar opera Sfântului Ioan Gură deAur intră în categoria acelora care necesită o confruntare constantă a textelor, dacă se doreşteaprofundarea concepţiei sale fără a o deforma. Totuşi, oricât de necesar şi de dificil ar f i unastfel de efort, nu ar putea să fie de ajuns. În această pădure imensă, trebuie să reperăm căilecare nu ne vor permite să ne rătăcim. Încercând să urmăm una dintre ele, preocupareaeshatologică, am putut să apreciem, la adevărata lor valoare, judecăţile „negative” asuprarealităţilor pământeşti şi astfel să înţelegem mai bine milostenia frăţească, a cărei prezentare,aparent sub forma unei fapte nu lipsite de interes, ne şochează atât de mult la prima vedere.Dar, pentru a ajunge să înţelegem concepţia lui Ioan Hrisostom despre acest ultim aspect,trebuie să fim conştienţi de tensiunea care i-a marcat întreaga viaţă.

S-ar putea vorbi despre doi poli. Pe de o parte, dorinţa arzătoare care îl face să prezintecredinţa creştină în exigenţele ei absolute, aşa cum le-a descoperit în tinereţea sa, asupra

cărora a meditat în singurătate şi pe care apoi le-a trăit în cele mai dureroase încercări. Pe dealtă parte, o grijă pastorală foarte accentuată îl determină să se coboare la nivelulascultătorilor, de multe ori reticenţi, pe care trebuia să-i atragă prin utilizarea tuturorresurselor elocvenţei şi să-i îmbuneze atât prin ameninţări, cât şi prin binevoiri. După ce amluat în considerare toate aceste aspecte, vom fi bucuroşi să descoperim în această operă vastă,

poate prea lungă pentru cititorii moderni ca noi, un om dedicat slavei lui Dumnezeu şi preocupat întru totul de binefacerile vieţii de apoi.

C. A fi în Hristos și Eshatologia

1.A fi în Hristos și slava adevărată

Viaţa credinciosului devine laudă a slavei, iar omul este făcut să aducă laudă, împreună cutoată creaţia, cu Biserica, iar lauda Bisericii este ea însăşi asociată cu cea a îngerilor. ÎnComentariul Psalmului 49 Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „După ce a respins toate

jertfele (sângerânde) şi le-a arătat nevrednicia, Dumnezeu ne-a dat să cunoaştem lumea uneialte jertfe, care aparţine unui cult superior... o jertfă lipsită de sânge, care îi este într -adevăr

plăcută lui Dumnezeu... o jertfă de laudă (Ps. 49, 15), Ceea ce înseamnă: trăieşte astfel încâtsă aduci laudă stăpânului Tău, după învăţătura lui Iisus Hristos; Aşa să lumineze luminavoastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatălvostru Cel din ceruri (Mat. 5, 16).” El mai adaugă: „Fie ca viaţa voastră să fie deci o laudă şio slăvire adusă lui Dumnezeu, care vă va îndrepta spre jertfa desăvârşită (άπηρτισμένην...θυσίαν)”, şi citează din nou din Romani 12, 1: Aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie,sfântă, plăcută lui Dumnezeu.159

Acest verset dobândeşte o mare importanţă la Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru că, dupăcum am văzut la el, esenţa moralei pauline, pe care o citează încă în contextul întâlnirii luiIisus cu Samariteanca, conduce la ideea de cult în duh şi adevăr, pe care adevăraţii adoratorisunt chemaţi să le ofere Tatălui (Ioan 4, 23-24)160. Slavei adevărate se opune slava deşartă, pe

159 La Psalmul 49, 5, PG 55, 248.

160 La Ioan, Omilia 33, 2, PG 59, 190.


20/30

20

care Sfântul Ioan Gură de Aur o denunţă, zugrăvind un tablou foarte sumbru al situaţiei: „Iatăce face lumea să fie lipsită de sens, inundând Biserica cu o infinitate de probleme. Atuncicând vânturi contrare se abat puternic asupra unui port liniştit, acesta devine mai periculosdecât orice stâncă aflată sub nivelul mării şi decât orice strâmtoare; la fel ca şi dragostea de

slavă, când se instalează: întoarce totul, bulversează totul... Dar nu este de ajuns, aceasta neface să ajungem la o imagine mai sclipitoare. Această Biserică... este construită din aur, dinargint, din pietre preţioase. Aurul a fost semănat acolo în profunzime. Oh! Lacrimi amare!Totul a fost ars de acest tiran numit slavă deşartă; această flacără devorează totul şi nimeninu-i devine stăpân... Acest lucru i s-a întâmplat şi Bisericii. Totul este prada focului. Căutămcinste printre oameni şi ne consumăm pentru slavă. Totul este bulversat, distrus.Respingându-L pe Dumnezeu, am devenit sclavi ai cinstei. Ne este imposibil de acum înaintesă ne reluăm vasalii; aceeaşi febră ne-a cuprins, trebuie să ne îngrijim şi noi, după cumDumnezeu a stabilit să avem grijă unii de alţii. Ce nădejde de mântuire ne rămâne, când pânăşi medicii au nevoie de o mână de ajutor din partea celorlalţi? Nu fiţi deci surprinşi dacă vă

recomand să faceţi mai mult ca şi ninivienii. Nu mă limitez la a vă predica postirea, ci văindic mai degrabă remediul care a redresat această cetate ce se clatină: Atunci Dumnezeu avăzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile lor cele rele. Şi i-a părut răuDomnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse şi nu le-a împlinit (Iona 3, 10). Să facem cutoţii la fel. Să renunţăm la dragostea de bogăţie, de slavă, să Îl rugăm pe Dumnezeu să neîntindă mâna şi să ridice pe noi, membrii căzuţi.”161

După ce am citat acest text, înţelegem numeroasele afirmaţii absolute care sunt presărateîn opera lui Ioan Gură de Aur: slava deşartă ne face să făptuim sub influenţa ei162, suntem cutoţii supuşi sclaviei ei163, pentru că încercăm să ne facem remarcaţi prin fiecare dintre faptele

noastre164

. Pe scurt, „neamul omenesc, luat în ansamblul lui, este deşert, iar sexul feminin cuatât mai mult”165. Alţii, din cauza slavei deşarte, nu au putut primi lumina lui Hristos şi aEvangheliei Lui : „Dacă Cuvântul era lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, carevine în lume (Ioan 1, 9), cum se întâmplă atunci să rămână atâta întuneric? De fapt, nimeni nua ştiut să se plece în faţa lui Hristos. Atunci cum poate El să lumineze toţi oamenii? În măsuraîn care acest om a venit la El. Dar dacă unii, de bunăvoie, şi-au închis ochii minţii lor şi aurefuzat să întâmpine razele acestei lumini, nu natura luminii îi duce în întuneric, ci

perversitatea lor, pentru că ei înşişi s-au lipsit în mod voluntar de acest dar. Da, într -adevăr,iertarea a fost răspândită asupra tuturor, în egală măsură asupra evreului, grecului, barbarului,scitului, omului liber sau sclavului, asupra bărbatului şi a femeii, asupra bătrânului şi asupratânărului. Ea îi întâmpină pe toţi oamenii, fără deosebire, ea îi cheamă cu aceeaşi cinste. Ceicare nu consimt să se bucure de acest dar nu se pot supăra decât pe ei înşişi de această orbire.Poarta este deschisă pentru toţi, nimeni nu are accesul interzis, dar din cauza răutăţiivoluntare, unii rămân pe dinafară; ei nu datorează această pierdere nimănui altcuiva decât

propriei lor perversităţi... Departe de a fi ignorant, Paul de Samosata cunoştea foarte bineacest adevăr şi a comis acelaşi păcat ca şi evreii. Din consideraţie pentru oameni, aceştia au

161 La Efeseni, Omilia 10, 2-3, PG 62, 77 ab, 78 a, 78 d, 80 a.

162 La Evrei, Omilia 28, 5, PG 63, 198 c.

163

La Efeseni, Omilia 13, 4, PG 62, 100 a. La Evrei, Omilia 21, 1, PG 63, 149 b.164 La Ioan, Omilia 47, 3, PG 59, 266 c. La II Cor , Omilia 5, 3, PG 61, 431 d.

165 Cum să observăm fecioria 1.


21/30

21

trădat credinţa mântuitoare; ştiind că Hristos era unicul Fiu al lui Dumnezeu, nu şi-aumărturisit credinţa din cauza căpeteniilor lor, de teamă să nu fie izgoniţi din sinagogi. La felPaul de Samosta: din cauza unei femei166 se spune că şi-a vândut propria mântuire. Tiraniaslavei deşarte este funestă, într -adevăr funestă, capabilă să orbească ochii celor înţelepţi, dacănu sunt atenţi! Dacă corupţia are această putere, patima slavei deşarte este încă şi mai

puternică! Şi de aceea Hristos le spunea evreilor: Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavăunii de la alţii, şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi? (Ioan 5, 44)” 167.

Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază tensiunea care există între această patimă şi slavaautentică. Iată traducerea unuia dintre cele mai concludente texte: „Ce rău mai mare decâtdragostea pentru locurile de cinste? A dat naştere unor erezii, a consolidat sacrilegiul grecilor.Dumnezeu a dorit ca desăvârşirile Sale, care sunt invizibile, să fie continuate prin creareaacestei lumi. Dar aceşti oameni nu ţin cont de aceasta şi, dispreţuind urmarea acesteiînvăţături, îşi croiesc un alt drum; iată de ce ei se depărtează de calea cea dreaptă. De aceeaevreii nu au crezut. Răpindu-şi slava unii altora, eu nu căutau slava care vine de la Dumnezeu.

Cât despre noi, dragii mei, să fugim de această boală cu cât mai mare grabă! Dacă amînfăptuit nenumărate fapte bune, toate acele acte de valoare ar putea să fie distruse demurdăria slavei deşarte. Ne dorim astfel de laude? Să căutăm atunci laudele pe lângăDumnezeu. Lauda care vine de la oameni, oricare ar fi ea, dispare încă de la apariţia ei. Să

presupunem că nu aduce niciun folos şi că provine dintr -o judecată coruptă. Ce este deciremarcabil, de fapt, în această slavă este faptul că vine de la oameni şi că de ea se bucurădeopotrivă tineri dansatori, femei corupte, avari şi înrăiţi de câştiguri. Dar cel care faceobiectul laudei dumnezeieşti nu o împarte cu aceşti oameni, ci cu acei sfinţi slăviţi, vreau săspun cu Profeţii, Apostolii, cei care fac dovada unei vieţi îngereşti. Dacă vrem să atragem

mulţimea şi admiraţia lor, să examinăm mai de aproape această dorinţă şi vom constata că nureprezintă nicio valoare. Pe scurt, dacă ţie îţi place mulţimea, atrage populaţia îngerilor, fă -tede temut pentru demoni, nu face prea mare caz de lucrurile omeneşti. Dimpotrivă, calcă în

picioare toate frivolităţile, la fel cum ai face şi cu noroiul şi nămolul. Vei vedea atunci clar cănu există nimic care să plaseze mai multă ruşine în suflet decât iubirea de slavă. Nu este cu

putinţă, absolut cu neputinţă, ca cel căruia îi place slava să ducă o viaţă de răstignit, la fel cumnu există persoană care să aibă mulţimea la picioare şi să calce în picioare majoritatea acestor

patimi. Cel care s-a ridicat deasupra acestei slave va scăpa şi de invidie, de dragostea de bogăţii şi de toate aceste boli vătămătoare. Dar tu mă întrebi: cum să scapi? Ce-ar fi dacă ne-am îndrepta privirea asupra altei slave, asupra aceleia care vine din cer, pe care ceaomenească

studiu_eshatologia si milostivirea in teologia sf. ioan gura de aur

Documents