Gaman SoniaJida IrinaNeferu SebastianNicolae GeorgianaPopescu MirunaClasa a IX-a G, echipa nr. 5

Prof. Coordonator Radu Elena Denis

14.04.2010

CUPRINS

Structura socială...............................................................................................................................................3

FAMILIA URBANĂ......................................................................................................................................3

FEMEILE....................................................................................................................................................4

TINERII......................................................................................................................................................5

SĂRACII.....................................................................................................................................................6

Structura politică..............................................................................................................................................8

REPUBLICA VENEŢIANĂ.............................................................................................................................8

REPUBLICA FLORENTINĂ şi familia Medici................................................................................................9

Religia şi Biserica.............................................................................................................................................11

STRUCTURA ŞI CONDIŢIA BISERICII.........................................................................................................11

PAPALITATEA ÎN TIMPUL RENAŞTERII.....................................................................................................12

CREŞTINISMUL ŞI RENAŞTEREA...............................................................................................................14

GIROLAMO SAVONAROLA (1452-1498): UN CRITIC................................................................................14

REFORMA RELIGIOASĂ............................................................................................................................15

CONTRAREFORMA CATOLICĂ DIN SECOLUL AL XVI-LEA.........................................................................16

CONCLUZIE..............................................................................................................................................17

Tehnologia. Ştiinţa. Filozofia...........................................................................................................................19

I. Tehnologia...........................................................................................................................................19

II. Ştiinţa..................................................................................................................................................23

III. Filosofia..............................................................................................................................................29

Pictura. Arhitectura. Sculptura................................................................................................................34

Renaşterea literară în Italia.....................................................................................................................44

Renaşterea literară în Spania..................................................................................................................47

Renaşterea literară în Anglia...................................................................................................................49

2

Structura socială.

Oamenii importanţi ai oraşului sunt uneori numiţi „bătrânii” oraşului sau „părinţii” oraşului. Aceşti termeni se referă la cei ce dominau viaţa publică în Italia renascentistă. Societatea şi administraţia publică erau patriarhale. Oraşele erau controlate de oameni bogaţi şi vârstnici şi, uneori, de câte un tânăr bogat. Instituţia socială dominantă era familia, care era extrem de puternică şi de influentă, fiind condusă de părintele (sau patriarhul) ei. Familiile încercau să controleze femeile de orice vârstă şi tinerii, la fel cum societatea controla elementele mai puţin ordonate şi pe cei săraci. Totuşi, femeile, cei tineri şi cei săraci, deşi dezavantajaţi, nu erau complet lipsiţi de putere şi era nevoie de procedee complexe ale legii şi reglementărilor sociale pentru a-i ţine sub control. Vom vorbi mai întâi despre familia urbană şi apoi ne vom opri asupra fiecărui grup care constituie o ameninţare potenţială pentru ordinea socială: femeile, tinerii şi săracii.

FAMILIA URBANĂ

Artistul florentin Leon Battista Alberti este bine cunoscut mai ales datorită lucrării sale teoretice Despre pictură, dar el a scris şi un lung tratat Despre familie. Ca în cazul majorităţii florentinilor, loialitatea sa se manifestă doar în al doilea rând faţă de oraşul natal şi în primul rând faţă de familie. Acelaşi lucru se putea observa şi în cazul Veneţiei sau al altor oraşe ale Italiei renascentiste, fiecare dintre aceste oraşe putând fi privit ca o alianţă informală de mari familii. Nimeni nu era mai conştient decât Alberti de micile conflicte şi neplăceri ale vieţii de familie, dar el ştia şi că onoarea familiei şi binele fiecărui membru al ei erau principalele lucruri de care trebuia ţinut cont în viaţă. Pietatea faţă de Biserică şi devotamentul faţă de stat aveau şi ele o mare importanţă, dar familia conta, totuşi, mai mult. Sprijinul familiei era deopotrivă pentru cei bogaţi şi pentru cei săraci. Un om bogat putea fi condus de multe ambiţii în viaţa sa: de a avea succes în afaceri, de a câştiga bani, de a juca un rol important în administrarea oraşului şi de a se angaja în viaţa politică, de a-şi susţine părinţii şi de a păstra onoarea numelui său de familie, de a forma o familie şi a le asigura copiilor săi tot ce le era necesar. În perioada respectivă, familia cuiva nu era doar cadrul domestic al retragerii în sfera privată. Ea era centrul vieţii sale, ceea ce îl definea ca om, esenţa identităţii sale.

În Veneţia, fiii familiilor bogate aveau dreptul, la maturitate, să participe la administrarea oraşului. De aceea, naşterea lor trebuia înregistrată cu atenţie atât de stat cât şi de Biserică. Tatăl sau, în cazul în care acesta era plecat din oraş, mama sau altă rudă apropiată, erau obligaţi prin lege să înregistreze copilul, în termen de 8 zile de la naşterea sa, la oficialităţile legale ale Veneţiei. Privilegiile politice pe care acest lucru le presupunea în Veneţia făceau procedura extrem de importantă, dar şi în alte locuri naşterea unui copil era un eveniment important. Apartenenţa la o anumită familie conferea drepturi şi obligaţii. Bărbaţii considerau că este de datoria lor să-şi susţină fraţii şi surorile fizic, psihic şi financiar.

Căsătoria era, deci, o afacere de familie, aranjată de către aceasta. Onoarea şi prestigiul familiei, proprietatea şi credibilitatea ei erau deopotrivă implicate. Căsătoriile facilitau alianţe politice şi stabilizau parteneriate economice. O căsătorie nepotrivită putea pune în pericol statutul tuturor membrilor familiei şi înainte de a se lua o decizie atât de importantă aveau loc consultări serioase şi se încerca obţinerea acordului tuturor. Ideea specifică secolului XX că tinerii trebuie să se îndrăgostească înainte de căsătorie este o idee indusă de un anumit tip de cultură, la fel ca şi ideea renascentistă că iubirea trebuie să urmeze căsătoriei.

Căsătoria presupunea un întreg set de ritualuri şi ceremonii extrem de importante pentru oamenii din perioada Renaşterii. Existau patru stadii ceremoniale importante: Impalmatura, ceremonie juridică, prezidată de un avocat, în care se semna contractul de căsătorie şi reprezentanţii celor două familii – în mod semnificativ, nu mirele şi mireasa – îşi strângeau mâinile în mod oficial adesea în biserică sau pe treptele uneia. Urma Nunta, unde se regăseşte moda inelului pe deget, iar

3

apoi urmau fie banchetul, precedat de ceremonia nupţială, fie un serviciu religios, care să preceadă sau să urmeze petrecerea sau consumarea nunţii.

Statutul partenerilor pe care-i putea atrage o familie într-o căsătorie era un indicator al tendinţei ei de a urca sau a coborî pe scara socială. Acest lucru putea afecta credibilitatea familiei şi viabilitatea ei economică.

Întreaga nuntă se baza pe contractul de căsătorie. Acesta era un document juridic complex, cu prevederi referitoare mai ales la zestre, care putea fi oferită sub formă de pământ, sau proprietăţi, nu neapărat sub formă de bani. Lădiţa oferită în mod tradiţional cuplului, în care se păstra lenjeria, era adeseori creată şi uneori decorată de artişti importanţi. Pictura lui Botticelli, Marte şi Venus, aflată acum la Galeria Naţională din Londra, a fost pictată iniţial ca parte din faţă a unei lăzi de zestre.

Un alt document juridic important în organizarea afacerilor unei familii era testamentul capului de familie. Fiecare membru al familiei primea ceva şi nici un alt document nu ne oferă o imagine mai fidelă a interesului pentru familie din perioada Renaşterii decât testamentele. Deşi fiul cel mare nu moştenea întregul domeniu, cea mai mare parte a averii revenea părţii masculine din familie.

Se presupunea că majoritatea familiilor erau mari, numeroase. Când Iris Origo a scris o carte foarte bună, Negustorul din Prato, în 1957, ea a insistat asupra acestui fapt. Acest lucru era, desigur, adevărat referitor la Florenţa şi Toscana în general, în secolul al XIII-lea, şi s-a dovedit adevărat ulterior şi în alte oraşe italiene. De obicei, mărimea familiei creştea o dată cu bogăţia acesteia. Chiar dacă nu locuiau în aceeaşi casă, în Florenţa, familiile importante aveau tendinţa de a locui pe aceeaşi stradă sau în acelaşi cartier. Familia Medici se adunase în jurul bisericii parohiale San Lorenzo, iar familia Alberti rămăsese în vecinătatea bisericii franciscane Santa Croce. Familia Strozzi deţinea nu mai puţin de 35 de gospodării (în 1378), grupate în jurul mânăstirii Santa Trinita, lângă râul Arno.

Conceptul de vendetta, ca un conflict grav şi de lungă durată între familii, a rămas bine cunoscut până astăzi. Cu toate acestea, în timpul Renaşterii, el era deja în declin. Erau din ce în ce mai puţine situaţii în care familiile ajungeau să fie implicate în lupte de stradă şi tipul de conflict pe care îl descrie Shakespeare în Romeo şi Julieta fusese caracteristic mai degrabă pentru Renaşterea timpurie decât pentru secolul al XV-lea. Însă vendetta era folosită de comunităţile mai slabe pentru a ţine sub control familiile cele mai puternice, permiţându-le celor pe care acestea îi ofensaseră să înceapă o vendetta legală. În octombrie 1387, Signoria din Florenţa i-a exclus pe membrii familiei Strozzi din toate funcţiile publice şi i-a autorizat pe Giovanni şi Piero Lenzi, pe care familia Strozzi îi persecuta, să înceapă vendetta. Municipalitatea nu avea să înregistreze crimele comise de familia Lenzi împotriva familiei Strozzi. Singura modalitate pentru aceasta din urmă de a-şi recăpăta drepturile şi statutul în oraş era aceea de a ucide sau de a preda autorităţilor pe cei doi membri violenţi ai familiei, care cauzaseră toate problemele.

FEMEILE

Italia renascentistă era o societate patriarhală, organizată de bărbaţi în propriul lor beneficiu. Femeile jucau un rol secundar. Când se năştea un fiu, toată familia se bucura. Naşterea unei fete era adeseori un prilej de compătimire. Femeile sărace munceau la fel de mult ca şi bărbaţii săraci sau chiar mai mult, sarcinile lor fiind adesea şi mai umilitoare şi mai puţin plăcute. Femeile bogate nu participau la viaţa publică, viaţa lor desfăşurându-se în limitele propriei case. Ele erau de obicei cunoscute în funcţie de relaţia lor cu bărbaţii care le controlau viaţa – fiică, soră, mamă sau soţie. Femeile care nu puteau fi incluse în nici un din aceste categorii aveau de obicei două opţiuni: să devină călugăriţe sau prostituate. Majoritatea femeilor se căsătoreau încă de tinere (Unele chiar înainte de a împlini 15 ani). Practic, nu existau femei necăsătorite în comunitate. Pe de altă parte, mai mult de jumătate din bărbaţii adulţi din Florenţa erau necăsătoriţi. Bărbaţii se căsătoreau mult mai târziu şi mulţi rămâneau necăsătoriţi toată viaţa.

Un tată cu un număr foarte mare de fete putea considera căsătoria o afacere extrem de costisitoare. Când i se terminau banii şi nu-şi mai putea permite nici o dotă, fetele rămase necăsătorite trebuiau să meargă la mânăstire. Acestea din urmă deveneau locuri de refugiu pentru

4

fetele fără zestre şi prezenţa unui număr semnificativ de călugăriţe fără nici o vocaţie pentru viaţa religioasă a dus la o degradare considerabila a standardelor de comportament. În Veneţia, patricianul Priuli descria, în jurnalele sale, 15 mânăstiri ca adevărate bordeluri, unele fete educate, de familie bună, îi întreţineau pe bărbaţii tineri, veneţieni sau străini, în schimbul unor sume mari de bani. Când nu aveau clienţi, pretindea Priuli, fetele angajau vâslaşi pentru a-şi satisface dorinţele.

Problema cheltuielilor privind căsătoria fetelor familiei rămânea totuşi o problemă. Când taţii îşi scriau testamentele, ei făceau eforturi considerabile pentru a asigura dota fetelor necăsătorite. Sume de bani erau puse de o parte pentru dotele lor cu condiţia, desigur, să se căsătorească după ce au obţinui consimţământul fraţilor lor. Contractul de căsătorie specifica în mod obişnuit că, în cazul în care soţia rămânea văduvă, i se returna dota pentru a putea să se recăsătorească. Orice fiu rezultat din respectiva căsătorie rămânea, desigur, în familia tatălui. Mama putea rămâne şi ea dacă dorea, dar în cele mai multe cazuri prefera să se întoarcă la familia ei sau să se căsătorească din nou.

Pentru o femeie din perioada Renaşterii, căsătoria însemna o serie aproape continuă de naşteri. Adeseori, soţiile erau de aceeaşi vârstă cu fiii lor vitregi. Capacitatea de a face faţă în astfel de circumstanţe era o calitate adeseori căutată la o mireasă.

În cadrul familiei, o soţie şi o mamă exercita un oarecare control. În afara familiei, ea era cu totul lipsită de putere. Viaţa era, probabil, şi mai dificilă pentru tinerele forţate să se prostitueze. Proxeneţii seduceau şi răpeau fete dintr-un oraş, le duceau în altul, unde nu cunoşteau pe nimeni în afara bordelului şi nu aveau nici o şansă să se întoarcă acasă. Femeile care aveau cel mai mare control asupra vieţilor lor erau văduvele bogate ale căror soţi le lăsaseră proprietăţi considerabile şi stareţele mânăstirilor ce deţineau pământuri. Puţine femei putea fi mai puternice decât o stareţă inteligentă şi ambiţioasă.

TINERII

La fel ca şi femeile, tinerii erau şi ei excluşi din politică şi administraţie. În Florenţa, bărbaţilor nu li se permitea să intre în viaţa publică înainte de a împlini 30 de ani. În Veneţia, prea puţini puteau să participe la administrarea oraşului înaintea vârstei de 25 de ani sau puteau să se bucure de adevărata putere înaintea vârstei de 50 de ani. Principii ereditari puteau, desigur, moşteni titlul încă de tineri. Dar atunci când bărbaţii erau aleşi într-o anumită poziţie, cei mai în vârstă erau de obicei preferaţi. Între 1400 şi 1600, vârsta medie a papilor la alegere era de 54 de ani, iar aceea a dogilor din Veneţia era de 72 de ani. La 40 de ani oamenii erau consideraţi deja bătrâni. Desigur, unii trăiau mai mult. Michelangelo a murit la aproape 89 de ani, dar se considera „bătrân” încă de la 42. Aristotel afirmase că vârsta perfectă este aceea de 30 de ani şi această părere fusese acceptată de majoritatea bărbaţilor din perioada Renaşterii, deşi mulţi mureau înainte de a ajunge la această vârstă. Problema autorităţilor era de a controla ambiţiile şi energiile acestor tineri şi de a explica excluderea lor din viaţa publică. Astfel, au fost instituite cluburi speciale pentru adolescenţi. Dacă la început au acceptat toate vârstele între 13 şi 24 de ani, începând cu 1442 s-a introdus o separare la vârsta de 19 ani. Tinerii între 19 şi 24 de ani erau consideraţi „prea vârstnici pentru a mai fi număraţi printre adolescenţi şi prea tineri pentru a fi maturi”.

Dacă adolescenţii nu erau bine controlaţi, ei puteau reprezenta un pericol pentru stabilitatea socială şi pentru ordinea în stat. Astfel, cluburile erau formate din cei mai în vârstă pentru a acţiona ca agenţi ai controlului social. Se temeau că, fără această iniţiativă, băieţii se puteau aduna în bande violente. În Florenţa, cluburile au canalizat energiile adolescenţilor în ritualurile religioase, în discursurile publice, în piesele de teatru şi în participarea la procesiunile religioase.Copiii mici erau nimiţi adeseori incocenti. Termenul giovani includea tineri între 24 şi 40 de ani, vârsta la care deveneau vecchi (bătrâni). Giovani se referea la timpul dinainte şi dupa „vârsta perfectă” de 30 de ani. Teoretic, aceasta era vârsta la care bărbaţii putea intra în viaţa politică, dar puterea reală era încă deţinută de cei mai vârstnici. Aşa cum observă Donato Giannotti, „se consideră că giovani nu trebuie să discute probleme publice, ci să-şi urmeze nevoile sexuale.” Veneţia mai ales era o gerontocraţie – un stat condus de bătrâni. Nu era totuşi nicio diferenţă politică sau ideologică între tineri şi bătrâni. Nici nu existau facţiuni cu seturi distincte de politici.

5

Însă tinerii se puteau căsători încă de la vârsta de 14 ani. La Florenţa, aceştia plăteau taxe şi satisfăceau serviciul militar de la vârsta de 18 ani. De asemenea, începeau să facă afaceri foarte devreme. Puteau să devină ucenici chiar de la vârsta de 7 ani. Băieţi de 13 ani erau numiţi directori de manufacturi, dar aceasta era o prevedere legală şi nu ştim sigur la ce vârstă începeau cu adevărat să ia decizii importante. Jumătate din populaţie aflându-se sub vârsta de 20 de ani, tinerii se maturizau repede, desigur. În aceste circumstanţe, excluderea lor din viaţa publică era şi mai stranie.

SĂRACII

Majoritatea oamenilor Italiei renascentiste erau săraci. În Florenţa, aproximativ jumătate dintre săraci (popolo minuto) erau angajaţi în manufacturile de lână, 15% lucrau în activităţi comerciale subordonate, controlate de alte bresle, iar alţi 15% scăpau de controlul breslelor lucrând ca pescari, căruţaşi, birjari, mesageri, furnizori, servitori etc. Unii schimbau rapid tipul de muncă, alţii hoinăreau, cerşeau sau chiar făceau parte din lumea interpolă. În Veneţia, printre posibilele ocupaţii se numărau şi acelea de constructori navali, docheri, vâslaşi, producători de pânze şi parâme sau muncitori în fabricile de praf de puşcă sau de sticlă. La Roma, unde nu existau nici comerţul din Veneţia şi nici manufacturile din Florenţa, exista o mai mare dependenţă de servicii. Săracii lucrau ca grăjdari sau servitori, vânzători, lucrători în industria pielăritului şi în cea a morăritului, morile fiind cu toate adunate pe o insulă de pe Tibru.

Atitudinea celor bogaţi faţă de cei săraci era dominată de milă creştină şi de teama de dezordine. Ambele îi determinau să-i hrănească pe săraci în perioadele de foamete şi, în acest scop, rezerve de cereale erau depozitate pe ascuns în oraşe.

Exista întotdeauna un potenţial de revoltă la cei săraci, dar autorităţile au reuşit să-l ţină sub control de-a lungul întregii perioade a Renaşterii. În Florenţa, după revolta aşa-numiţilor Ciompi, când angajaţii mai săraci ai membrilor breslelor şi meşteşugarii care nu aparţineau nici uneia s-au răsculat în frunte cu Michele di Lando, fiul unui lucrător ce pieptăna lână, liniştea a fost restabilită în oraş. În Veneţia, nu s-a ajuns nici măcar atât de departe. Execuţiile publice pentru descurajarea eventualilor revoltaţi erau ceva obişnuit. În perioade mai paşnice, mila creştină nu era neglijată de persoane sau instituţii. Bărbaţii se întâlneau la cluburi, formate de obicei în funcţie de parohie şi cunoscute sub numele de confrerii, care se angajau în activităţi de caritate. Dar bogaţii aveau grijă, ca întotdeauna, să facă distincţia între săracii merituoşi şi cei fără merite, între săracii întru Cristos şi cei întru diavol, între cei cu adevărat nevoiaşi şi cei pe care îi considerau paraziţi.

6

FEMEI SĂRACI TINERI

7

Structura politică.

Structurile de putere economică şi socială au influenţat modul în care erau administrate statele italiene, deoarece formele politice reflectau interesele celor bogaţi şi puternici. Aşa cum practicile economice erau inovative şi societatea era dinamică, la fel şi politica sau administraţia erau caracterizate de varietate şi schimbare.

În cadrul Peninsulei italice putem găsi cea mai stabilă republică din lume (Veneţia), dar şi una dintre cele mai puternice monarhii feudale (Neapole), oraşe-state slabe, dominate de diferite facţiuni (Geneva) şi un principat modern, în pragul reformei birocratice şi administrative (Milano). Undeva între ele se afla administraţia florentină, unde conflictul între vechea şi noua politică nu a fost pe deplin rezolvat înainte de sfârşitul perioadei. În general, exista o tendinţă a administraţiei republicilor, la care participau toţi cetăţenii, de a favoriza ascensiunea la funcţia de principe a unei singure familii. Dar această mişcare nu era universală şi trebuie să avem grijă să nu considerăm acest model ca fiind singular. Mai departe, ne vom opri asupra două oraşe a căror nume răsuna în întreaga peninsulă, unul renumit pentru unicitatea constituţiei şi a stabilităţii sale, altul datorită temerilor obsesive că o facţiune ar putea prelua controlul şi datorită numelui unei familii extrem de puternice şi de bogate, familia Medici.

REPUBLICA VENEŢIANĂ

Veneţia, oraşul dintre pământ şi mare, simbol al ordinii şi al stabilităţii, era o republică, dar nu şi o democraţie. Nu avea rege sau principe, dar nici nu se poate spune că puterea era în mâna majorităţii poporului. Veneţia era condusă de cele mai importante familii, deci cei mai bogaţi si puternici cetăţeni ai oraşului conduceau statul. Procesul denumit serrata avea rolul de a stabili care sunt patricienii (cei care pretindeau că descind din părinţii fondatori ai oraşului). Astfel, aceştia controlau oraşul din punct de vedere politic şi îl dominau social, având putere supremă. Din punct

8

de vedere economic, patricienii erau puternic implicaţi în viaţa comercială a imperiului. Desigur, nu toţi patricienii erau egali. Unii erau bogaţi, iar alţii sărăciseră. Unele familii dominau în mod tradiţional administraţia oraşului.

Totuşi, pentru a se evita instabilitatea sistemului, a fost creat un grad secund de privilegii. Titlul de cetăţean era oferit noilor veniţi cu o avere considerabilă, care constituiau aproximativ 10% din populaţie. Din rândurile cetăţenilor se alegeau oameni pentru serviciul civil şi majoritatea membrilor erau mulţumiţi de şansa de a deveni birocraţi puternici.

Constituţia veneţiană a fost adeseori descrisă ca o piramidă, cu dogele aflat în vârf şi Marele Consiliu (Gran Consiglio) la bază. Acesta din urmă constituie adevărata bază pe care s-a construit întregul sistem. Fiecare patrician adult făcea parte din Marele Consiliu, care avea în jur de 2000 de membri. Aceştia se întâlneau de obicei duminica după-amiază într-o sală mare din Palatul Dogilor pentru a ţine alegeri. Ei îl alegeau pe doge, pe cei 60 de membri ai Senatului, Consiliul celor Zece şi chiar căpitanii flotilelor de galere. Având în vedere că Matele Consiliu era prea mare pentru a fi o legislatură efectivă, Senatul a devenit corpul de decizie cel mai important din constituţie – „ consiliul care guvernează statul nostru.” În fiecare an, în august şi septembrie, Marele Consiliu alegea 60 de senatori care alegeau alţi 60 pentru a-i însoţi, iar la aceştia se adăugau încă aproximativ 100 de funcţionari, care aveau dreptul de a intra în Senat. Senatorii aveau un sentiment profund al demnităţii şi o reputaţie pentru înţelepciune care ajunsese până în Anglia (în piesa lui Shakespeare, Othello se referea la senatorii veneţieni cu cuvintele: „cei mai puternici, gravi şi respectabili signori”). Senatorii discutau probleme majore şi luau decizii politice importante.

Şeful statului era dogele Veneţiei. Acesta era ales pe viaţă, dar putea fi înlăturat dacă se dovedea nepotrivit. Dogii erau aleşi printr-o procedură complexă, care combina şansa de loterie cu judecata patricienilor. Dogele trebuia să acţioneze în limite constituţionale scrise şi dacă le încălca putea fi înlăturat. Adevărata putere nu era dogele, ci Collegio, numit şi „comitetul care influenţează Senatul”. Acesta era un consiliu format din 26 de oameni, dintre care dogele şi trei judecători importanţi ai curţii de justiţie, împreună cu reprezentanţii celor şase părţi ale oraşului şi o serie de patricieni. Acest consiliu conducea acţiunile de fiecare zi: primeau petiţii din partea publicului, treceau în revistă scrisorile primite în ultima zi şi hotărau care anume trebuiau prezentate Senatului. Se ocupa de securitatea statului, de stabilitate şi de apărarea constituţiei stabilite. Avea o reputaţie sinistră. Circulau numeroase zvonuri despre oameni suspectaţi de subversiune, aduşi în faţa consiliului şi ucişi în secret undeva în lagună.

Veneţia era unică! Era cu adevărat singura republică din Italia şi poate chiar din lume. Cunoscută pretutindeni pentru constituţia sa, considerată a fi perfectă, şi admirată de alte state italiene pentru stabilitatea, pacea şi justiţia pe care aceasta o oferea oraşului.

REPUBLICA FLORENTINĂ şi familia Medici

Florenţa a rămas republică. Deşi familia Medici a dominat administrarea oraşului între anii 1434 şi 1494, ea e trebuit totuşi să arate continuu respect faţă de tradiţiile republicane ale oraşului. Ca şi Veneţia, Florenţa era republică. Dar instituţiile sale republicane erau mai puţin stabile. Florentinii erau obsedaţi de teama că o anumită facţiune sau o familie vor prelua controlul şi acest lucru se vedea în structura formală a administraţiei publice.

În Florenţa, puterea politică oglindea puterea economică în mod direct, pentru că dreptul de a participa la guvernare era dat de calitatea de membru al unei bresle. Oraşul era condus de o signoria compusă din nouă oameni: Gonfalonier-ul (purtătorul de stindard) justiţiei, care era şeful statului, şase oameni aleşi din cele şapte bresle importante şi doi din cele 14 bresle minore. Existau comitete speciale pentru probleme speciale cum ar fi războiul (cei zece), sau securitatea (cei opt). Existau şi doua consilii legislative care trebuiau să aprobe noi legi, dar care aveau putere limitată, totuşi. Ambele erau alese de către signoria.

Teama de facţiuni s-a manifestat în două feluri, ambele ducând la instabilitatea guvernării florentine. În primul rând, membrii signoriei trebuiau aleşi prin tragere la sorţi. Aşa cum arată John Hale, „şansele oraşului care găzduia unele dintre cele mai prospere afaceri şi cea mai vie cultură din Europa depindeau lună de lună de un anumit joc de ruletă.” Se puneau în saci bilete cu numele membrilor breslelor – unul pentru şeful statului, altul pentru breslele majore şi aşa mai departe. Se

9

extrăgeau biletele cu nume din saci şi, în cazul în care respectivii nu aveai datorii faţă de stat sau nu erau morţi, obţineau un loc în signoria. Această operaţiune se repeta la fiecare două luni. Întregul personal al administraţiei publice, printre care şi şeful statului, se schimba de şase ori pe an. Timp de 3 ani, nimeni nu putea fi reales. Stabilit astfel pentru a împiedica facţiunile să se îmbogăţească, sistemul făcea, pe de altă parte, administraţia florentină periculos de instabilă.

În al doilea rând, acelaşi tip de gândire care decretase că signoria trebuie aleasă la sorţi la fiecare două luni stabilise şi faptul că cei trei magistraţi responsabili cu menţinerea ordinii ar trebui să fie străini numiţi doar pentru şase luni. Se presupunea că orice florentin va încerca să-şi favorizeze familia şi că, după şase luni, un străin va fi stabilit deja legături cu localnicii, nemaifiind imparţial. Puterea conferită magistraţilor era mult prea mare pentru a risca. Ei investigau plângerile şi ascultau cazurile, după care pronunţau sentinţe. Cei trei magistraţi florentini erau: podesta (cel mai important dintre ei), căpitanul ce se ocupa de popolo (cei săraci) şi executorul ordonanţelor de justiţie (care încerca să menţină ordinea în rândul familiilor importante).

Slăbiciunea constituţiei florentine le-a permis oarecum celor din familia Medici să o manipuleze cu succes. Această familie nu era una dintre cele mai vechi din oraş, dar devenise cea mai bogată. Ea provenea dintr-o zonă rurală, la 30 mile nord-est de Florenţa, şi ajunsese în oraş la începutul secolului al XIII-lea. În 200 de ani ei se afirmaseră ca bancheri internaţionali de prim rang şi tatăl lui Cosimo de Medici devenise bancher al papilor. O familie atât de puternică şi-a făcut, inevitabil, duşmani şi, în 1433, Cosimo a fost exilat din oraş, dar s-a întors triumfal anul următor. În următorii 60 de ani, familia Medici a dominat guvernul florentin şi capul familiei era considerat de străini conducătorul Florenţei.

10

Religia şi Biserica.

STRUCTURA ŞI CONDIŢIA BISERICII

Structura Bisericii era complexă, prezentând mai multe aspecte. Un aspect deosebit de important era cel ierarhic. Papa era conducătorul Bisericii universale. Aceasta era împărţită în provincii, guvernate de arhiepiscopi. Provinciile erau împărţite in dioceze, administrate de episcopi. Diocezele erau împărţite în parohii, în care slujeau preoţi. În afara acestei ierarhii se aflau Sfântul Colegiu al Cardinalilor şi Curia. Cardinalii erau numiţi pe viaţă de către papă şi puteau fi consultaţi când trebuiau luate decizii importante. Dar papa nu era obligat nici să ceară nici să urmeze sfatul cardinalilor săi. Sfântul Colegiu devenea important atunci când murea un papă, deoarece cardinalii erau cei care-l alegeau pe noul papă. Numărul lor a crescut: 12 cardinali l-au ales pe Eugeniu al IV-lea în 1431, 18 pe Pius al II-lea în 1458, 23 pe Alexandru al VI-lea în 1492 şi 38 pe Iuliu al II-lea în 1503. Curia constituia organismul central birocratic al Bisericii, serviciul civil care administra întreaga creştinătate occidentală de la Roma – sau de acolo de unde se afla papa.

O altă distincţie fundamentală în cadrul Bisericii era aceea dintre laici şi clerici. Clericii erau cei care aparţineau unuia dintre ordinele religioase de călugări, fraţi sau călugăriţe. Ei se numeau „regulii” (regula în limba latină)ordinului; de aceea se şi numeau „regulari”. A spune că un om era religios sau cleric era un alt mod de a spune că era călugăr sau frate. Călugării îşi duceau viaţa în limitele unei comunităţi şi se dedicau rugăciuni, studiului şi contemplării. Fraţii erau de obicei călugări cerşetori, care trăiau în lume, cerşind şi predicând. Existau patru ordine importante de fraţi, dintre care cele mai bine cunoscute erau dominicanii şi franciscanii. Până in secolul al XII-lea, benedictinii erau singurul ordin monastie din cadrul Bisericii Catolice, dar după aceea ordinele religioase au proliferat şi au ajuns la un număr destul de mare în perioada Renaşterii. Tot clerul care nu făcea parte din ordinele religioase era numit cler secular.

Abuzurile erau larg răspândite, dar nu universale. Vizitele episcopale – inspecţii ale episcopilor – au scos la iveală anumite standarde destul de scăzute. În Bologna erau biserici în prag de dispariţie, în care se fura considerabil şi preoţi care nu puteau identifica cele şapte păcate capitale sau citi Liturghierul ( cartea ce conţinea psalmii, rugăciunile şi fragmentele slujbei curente, pe care trebuia să le ştie orice preot); în Toscana existau biserici abandonate, cler absentând de la datorie şi sate fără slujbe religioase. Regulile stricte ale Bisericii care stabileau cine anume putea fi hirotonit preot, mai ales cele referitoare la vârstă şi educaţie, erau adeseori ignorate. Era dificil să se menţină standarde înalte când se putea ajunge preot atât de uşor. Existau semne de declin şi în

cadrul ordinelor religioase. Aşezămintele existau în număr mare, dar numărul călugărilor era destul de mic. Doi călugări veneţieni afirmau, în 1513, că „ într-o întreagă adunare de clerici, abia doi dintr-o sută sau poate zece dintr-o mie puteau citi slujbele zilnice”. Aceasta era, probabil, o exagerare, dar imaginea care se desprinde este aceea a unei biserici leneşe, obosite şi degradate. După cum spune Denys Hay, nu era vorba de rea voinţă, ci de „ inerţie, număr limitat şi corupţie minoră”.

Clerul înalt avea de asemenea nevoie de reforme. Problema episcopilor din cadrul Bisericii italiene era aceea că numărul lor era prea mare. În timp ce Anglia, în 1400, era împărţită în 17 dioceze, fiecare având episcopul ei, Italia avea 263.Aproximativ 25 dintre acestea erau bogate şi importante, adeseori concentrându-se într-un oraş mare. Faptul că episcopii puteau uneori să schimbe diocezele şi să suplimenteze această schimbare cu o sumă de bani, dacă se mutau dintr-una săracă într-una bogată, i-a făcut sa-şi considere slujba o adevărată proprietate privată, iar marile familii dominau adesea o dioceză timp de generaţii, membrii succesivi ai acesteia deţinând scaunul episcopal.

11

Nu trebuie să lăsăm, totuşi, problemele Bisericii să ne ascundă meritele sale reale şi vitalitatea sa populară. Procesiunile religioase erau extrem de populare; mulţimile oraşelor se înghesuiau să asculte predicile, iar cei educaţi le studiau în copii tipărite. Se respectau cultul extrem de popular al Fecioarei Maria precum şi al Mielului lui Dumnezeu (Agnus De), cu simbolul mielului cu stindard. Profeţiile şi povestirile miraculoase incitau imaginaţia publicului şi pictura sau muzica epocii au fost integrate în rugăciune. Aşa cum multe părţi ale Bisericii erau obosite şi degradate, la fel altele erau vii şi creatoare.

PAPALITATEA ÎN TIMPUL RENAŞTERII

Papii din timpul Renaşterii au fost papi de o factură diferită. Este greu de găsit un adjectiv care să-i descrie pe toţi la un loc. Nu erau toţi strălucitori şi nici toţi corupţi, nu erau toţi erudiţi şi nici toţi egocentrici; puţini erau cu adevărat răi şi chiar mai puţini cu adevărat sfinţi. De la alegerea lui Martin al V-lea, în 1417, până la întoarcerea lui Clement al VII-lea la Vatican, după atacul asupra Romei (1527), scaunul Sf. Petru a fost ocupat de 14 persoane. Doi proveneau din mari familii ale Romei, doi erau veneţieni, doi erau din familia Medici, din Florenţa, doi din familia Borgia, din Spania, doi din familia Piccolomini, din Siena, iar unul era olandez.

Era de aşteptat ca, o dată alea papă, un om să-şi ajute familia şi oraşul natal. Când Aeneas Silvius Piccolomini a devenit papa Pius al II-lea, în 1458, el avea doi nepoţi, pe care i-a avansat, pe fiecare în parte, în grad, numindu-i, pe unul comandant al armatelor papale, pe altul arhiepiscop de Siena şi cardinal. Ulterior, acesta din urmă a devenit şi papa Pius al III-lea.

Nimeni nu considera aceste lucruri acte de corupţie. Ar fi fost neobişnuit ca Pius al II-lea să procedeze altfel. Oraşul natal al papei a fost şi el favorizat, devenind arhidioceză. Curtea papală a fost mutată acolo pentru opt luni, oraşul câştigând enorm de pe urma acestei situaţii, Caterina de Siena, sfânta mistică din secolul al XIV-lea, fiind canonizată în aceeaşi perioadă.

12

13

Papii din perioada Renaşterii

Martin al V-lea – 1417-1431 – Familia Colona – RomaEugeniu al IV-lea – 1431-1447 – Familia Condulmer – VeneţiaNicolae al V-lea – 1447-1455 – Familia Parentucelli – Sarzana

Calixt al III-lea – 1455-1458 – Familia Borgia – SpaniaPius al II-lea – 1458-1464 – Familia Piccolomini – Siena

Paul al II-lea – 1464-1471 – Familia Barbo – VeneţiaSixtus al IV-lea – 1471-1484 – Familia della Rovere – Savona

Inocenţiu al VIII-lea – 1484-1492 – Familia Cibo – GenovaAlexandru al VI-lea – 1492-1503 – Familia Borgia – Spania

Pius al III-lea – 1503* - Familia Piccolomini – SienaIuliu al II-lea – 1503-1513 – Familia della Rovere – Savona

Leon al X-lea – 1513-1521 – Familia Medici – FlorenţaAdrian al VI-lea – 1522-1523 – Familia Dedel – Utrecht

Clement al VII-lea – 1523-1534 – Familia Medici – Florenţa

*Ales la 22 septembrie, mort la 18 octombrie 1503

CREŞTINISMUL ŞI RENAŞTEREA

Burckhardt sugera iar unii dintre emulii săi mai puţin atenţi chiar afirmau că a existat o tendinţă păgână în Renaştere. Denys Hay reprezintă punctul de vedere al specialiştilor moderni atunci când insistă că „nimeni nu mai poate accepta fără restricţii existenţa acelui păgânism... şi nimeni nu mai poate considera scrierile umaniste atee.” Este adevărat că erudiţii Renaşterii au studiat scriitorii păgâni ai lumii antice şi un numar tot mai mare de artişti au ilustrat teme clasice. Totuşi, studiile referitoare la elita activă, ale cărei lucrări erudite, literare şi artistice se aflau în inima Renaşterii, au demonstrat că acestea nu pot fi nicidecum considerate păgâne. Erau ele, totuşi, privite astfel de clerul şi laicii din afara elitei? Era Biserica în ansamblul ei ostilă Renaşterii?

Raspunsul la această întrebare este complex. A existat o facţiune antiintelectuală în cadrul Bisericii care susţinea că prea mult studiu şi erudiţie pot distruge oamenii, împiedicîndu-i să ducă o viaţă plină de sfinţenie şi să se dedice pietăţii şi operelor caritabile. Pentru această facţiune accentul pus pe literatura păgână părea o deturnare ce nu era necesară. Dar rămâneau destui în cadrul Bisericii care să susţină contrariul insistînd că orice cunoaştere era o adevărată lumină şi poezia era o modalitate de a înţelege adevărul divin. Unele predici din perioada respectivă reflectau noua învăţătură. Sf. Antonino, arhiepiscopul Florenţei între 1446 şi 1459, era destul de suspicios faţă de poezii şi ..................., dar şi un prieten al multor savanţi clasicişti. Biserica avea atât critici cât şi susţinători ai noilor învăţături.

GIROLAMO SAVONAROLA (1452-1498): UN CRITIC

Descris în moduri diferite, uneori ca teolog, alteori ca predicator, profet, eretic şi martir, Savonarola a devenit stareţ la San Marco, sediul fraţilor dominicani din Florenţa, în 1491. Ca predicator, era o figură carismatică. Predicile sale extrem de patetice aveau un efect emoţional asupra unor mari congregaţii şi el le-a folosit pentru a susţine o reformă morală în oraş. El s-a lăsat tentat şi de capacitatea de a face profeţii, ameninţând Florenţa cu distrugerea dacă nu renunţa la deprinderile sale pline de păcat. Previziunile sale că „în curând va veni potopul – adică militari şi principi care vor cuceri oraşele şi fortăreţele prin simpla apariţie sub zidurile acestora” – a fost interpretată (după ce evenimentul a survenit) ca o referire la invazia franceză din 1494. El a continuat marea tradiţie profetică a oraşului şi s-a spus că Florenţa l-a influenţat la fel de mult pe Savonarola pe cât a influenţat şi el Florenţa.

14

Savonarola a încurajat două mişcări reformatoare – una morală şi alta constituţională. Din punct de vedere politic, el a încercat să transforme Florenţa într-o adevărată republică, restructurându-i constituţia pentru a o face să semene mai mult cu cea veneţiană. Din punct de vedere moral, el a denunţat jocurile de noroc, băutura, dansul, cântecele indecente de carnaval şi numeroase practici sexuale – în primul rând sodomia, pentru ca oraşul era bine cunoscut. El a denunţat moda elaborată a zilei şi mai ales pe cea prevăzută să atragă atenţia asupra sânilor femeilor şi organelor genitale ale bărbaţilor. El a încurajat copiii, prin organizaţiile pe care le-a înfiinţat, să facă publice păcatele părinţilor. După patru ani, Savonarola şi-a pierdut puterea şi a fost ars pe rug într-o execuţie publică, în Piazza della Signoria.

Opoziţia lui Savonarola faţă de ideile Renaşterii era totuşi complexă şi subtilă. El nu avea nimic de obiectat împotriva artei şi erudiţiei cu condiţia ca acestea să fie folosite pentru a servi scopurile creştinismului, încurajând pietatea şi meditaţia şi nu explorând filosofia păgână a lumii antice. El nu era, totuşi, de acord cu noua atitudine a savanţilor umanişti faţă de scrierile păgâne ale grecilor şi romanilor, pe care el le considera incompatibile cu calitatea de creştin.

REFORMA RELIGIOASĂ

Studiul Bibliei a luat amploare in Evul Mediu in scoli si apoi in universitati. Se raspandeste acum ideea ca in textele biblice trebuie cautate doua, trei sau patru sensuri diferite : sensul literal, alegoric, moral si analogic, fapt ce a produs tensiuni in randul clerului.

Reforma a dus pana la paroxism problema ridicata de miscarile disidente din Evul Mediu. Din anul 1517 pana in 1520, reprezentantii autoritatii bisericesti au incercat sa-l convinga pe Luther sa renunte la critica sa – purtata in numele Bibliei - la adresa unor practici bisericesti. Aceasta l-a facut sa devina mai radical : cuvantul de ordine ,,numai Scriptura’’ nu merge pana acolo incat sa nege total orice posibilitate a Bisericii de a exercita o anume autoritate, dar aceasta autoritate trebuie sa fie confruntata in permanenta cu Scriptura.

Martin Luther s-a născut în Eisleben, Saxonia, la 10 noiembrie 1483. Seriozitatea cu care Luther şi-a susţinut vocaţia sa religioasă l-a condus la o criză personală profundă: se întreba cum era posibil să reconcilieze cerinţele legii lui Dumnezeu cu incapacitatea omului de a le urma. El a găsit răspunsul în Noul Testament: Dumnezeu, devenind om în Isus Cristos, a împăcat omenirea cu el. Ceea ce era cerut omenirii nu era o respectare strictă a legilor şi a obligaţiilor religioase, ci un răspuns de credinţă, răspuns acceptat de Dumnezeu. Această credinţă trebuia să se bazeze pe dragoste, nu pe frică.

Credinţa lui Luther l-a făcut să intre în 1517 în conflict cu Biserica Romano-Catolică. Pentru a strânge fonduri în vederea construirii Bazilicii Sf. Petru din Roma, papa Leon al X-lea a vândut credincioşilor indulgenţe. Prin vânzarea de indulgenţe se oferea, în schimbul unei donaţii băneşti, anularea suferinţelor vremelnice datorate păcatului - odată iertat prin pocăinţă. Luther s-a declarat împotriva acestei practici.

La 31 octombrie 1517, Luther a afişat pe uşa principală a bisericii din Wittenberg cele 95 de teze care invocau interdicţia comerţului de indulgenţe. Aceste teze au circulat repede prin Germania şi au cauzat o mare controversă. Cardinalul i-a cerut să-şi retracteze cele 95 de teze. Luther a replicat că şi le va retrage doar dacă i se va dovedi pe baza Bibliei că el este cel care greşeşte.

Când Martin Luther şi-a fixat cele 95 de teze pe uşa unei biserici din Wittenberg (Germania) „cu scopul de a provoca adevărul“, a început Reforma care a modificat, pentru secole, alianţele politice şi religioase.

În esenţă, reforma lui Luther consta în afirmarea „mântuirii prin credinţă“, nu prin practicarea ritualurilor bisericeşti, şi în proclamarea autorităţii exclusive a textelor biblice. El a pledat împotriva autorităţii papale în afaceri de stat şi, când a refuzat să retracteze, Biserica Catolică l-a excomunicat în anul 1520 - un act din care au izvorât toate bisericile protestante.

Reforma a adus înapoi în creştinism vigoarea bisericii primare pierdută într-un mileniu de negură. Limba latină, moştenită în Biserică datorită influenţei Imperiului Roman, încetase a mai fi vorbită sau inţeleasă de către „barbarii” care trăiau acum în Europa. Faptul că atât liturghia cât şi textul Scripturilor erau în latină limita accesul la ele numai clerului educat, şi acesta era în număr foarte restrâns.

15

Inventia tiparului a facut posibil ca, intr-o oarecare masura, protestantismul sa nu aiba aceeasi soarta ca ,,ereziile’’ din Evul Mediu. Inainte de a fi condamnat, Luther si-a putut explica in mod direct pozitia, scurtcircuitand obisnuitele canale bisericesti, in fata unei opinii publice crestine pe care innoirea umanismului o facea dornica de schimbare.

Umanismul crestin, in ansablul sau, dorea o intoarcere la origini : au fost publicate instrumente de lucru care aveau sa deschida calea unei lecturi critice.

Apar grupari ,,evanghelice’’, grupari independente de Luther si care nu vor deveni obligatoriu protestante. Luther este totusi unul dntre cei mai consecventi reprezentanti ai acestor miscari : sensul cristologic ofera cheia interpretarii globale a Scripturii. Exista o unitate a textelor biblice definita de opera si persoana lui Isus Cristos : reformatorul merge cateodata pana la a propune o clasificare a diferitelor scrieri in functie de clasitatea cu care il predica pe Cristos. Acest criteriu al claritatii duce la situarea fiecarui pasaj biblic in contextul imediat si apoi mai extins  : textele paralele, concordantele care fac posibila interpretarea Bibliei pornind chiar de la aceasta.

Alaturi de unitate si claritate, a treia caracteristica a Bibliei o constituie simplitatea. Ea provine din faptul ca toate scrierile il anunta pe Isus Cristos, chiar daca unele dintre acestea o fac printr-un fel de rezonanta. Simplitatea aceasta ii permite laicului sa asimileze direct textul biblic. Dar nu numai el face acest lucru : marile afirmatii sinodale din primele patru secole au firmat chipul lui Cristos intr-un mod pe care Luther il considera conform cu Scriptura ; Lectura facuta trebuia sa fie, pana la urma, mai degraba de buna-credinta decat savanta. Ea lamureste o experienta de credinta care-i cere cititorului sa fie cuprins de Sf Duh.

La fel s-au petrecut lucrurile si cu Calvin. Sub influenta lui se afirma ca Scriptura este ,,un regulament foarte precis al credintei noastre, nu atat prin acordul comun si consimtamanul Bisericii, cat datorita marturiei si convingerii interioare referitoare la Sf. Duh. Conform scolii renane, el era foarte atent la contextul istoric al scrierilor biblice.

Miscarile de primenire din secolul XVI-lea-fie ca raman in interiorul Bisericii Catolice, fie ca se rup de aceasta (protestantismul)- asteapta de la intoarcerea la textele fundamentale claritate si veridicitate. Dar, incetul cu incetul, se va intelege ca textul insusi are o istorie proprie. Este momentul in care ia fiinta critica istorica a textelor biblice din secolul al XVII-lea.

Catre anul 1650, Hugo Grotius isi da seama ca sensul textelor biblice poate fi inteles mai bine daca le raportam la alte scrieri din vremea lor. Este o prima incursiune intr-o stare de spirit de critica istorica Totusi , adevaratul ,,inventator’’ al criticii biblice va fi preotul predicator Richard Simon (1638- 1712), a carui Istorie critica a Vechiului Testament se ocupa de modul in care scrierile actuale ale Vechiului Testament au rezultat din mai multe straturi marcate de diferite asimilari sau suprimari. In ciuda polemicilor aparute si a excluderii sale din ordinul din care facea parte, Simon si-a continuat opera, demonstrand limitele cunostintelor unor teologi care au fost socotiti adevarate autoritati de-a lungul istoriei Bisericii.

CONTRAREFORMA CATOLICĂ DIN SECOLUL AL XVI-LEA

Miscarea de reforma care s-a produs in secolul al XVI-lea in interiorul Bisericii Catolice, ca reactie la reforma protestanta este cunoscuta sub numele de reforma catolica sau contrareforma. Cele doua reforme (protestanta si catolica) au un trunchi comun. Intinerirea Bisericii catolice si evolutia sa spirituala sunt operate in doua timpuri: cel al pre-reformei si perioada posterioara conciliului de la Trento.

Pe scurt, contrareforma a insemnat apararea credintei prin apologetica, printr-o reforma disciplinata si doctrinara, prin trezirea credintei si a elanului misionar.

Cu toate acestea, persecutiile in numele credintei au fost numeroase in ambele tabere. Reforma catolica a vizat pe de-o parte recucerirea cu ajutorul armelor a teritoriului trecut de

partea Reformei protestante, pe de alta parte a fost o modalitate  de a (re)converti masele si de a-si exercita autoritatea asupra nehotaratilor. Notiunea de contrareforma semnifica dorinta deliberata de a face sa dispara protestantismul la nevoie cu ajutorul fortei.

Necesitatea unei schimbari in cadrul institutiei Bisericii si a doctrinei sale se impune mai mult ca oricand la inceputul secolului al XVI-lea, epoca a umanismului si a tiparului. Cauzele reformei protestante sunt complexe: cauze de ordin economic, social, politic, aspecte doctrinare si

16

teologice. Primii predicatori ai Reformei faceau parte din randurile clerului, dar nu erau situati in varfurile ierarhiei; acestia nu au avut la inceput intentia de a se desparti de Biserica catolica si de a forma o entitate separata. Se dorea in primul rand o purificare, o reinnoire a Bisericii. Insa, intr-o „institutie” atat de centralizata ca cea a Bisericii romane, reinnoirea nu se putea impune fidelilor prin simplul joc al initiativelor venite de la baza, decat daca ar fi existat asentimentul persoanelor aflate in varful ierarhiei.

Schisma Bisericii catolice a fost cauzata si de indiferenta unora dintre papi fata de aspectele doctrinare si de coruptia clerului, indeosebi a celui superior. Papalitatea se simtea obligata sa-si apere teritoriul, iar guvernarea o antrena sa ia parte la coalitiile internationale. De asemenea, era sedusa de miscarea intelectuala si artistica. Adeseori eforturile papilor de a reforma Biserica s-a ciocnit de rezistenta cardinalilor si a conservatorilor din Biserica. Totusi, eforturi de reformare au existat. De exemplu, intre 1511 si 1527 a functionat „Capela dragostei divine” organizatie neoficiala formata din aproximativ 60 clerici si laici: preocupata de adancirea vietii spirituale.

Reforma bisericii catolice s-a sprijinit in buna masura pe ordinele religioase, unele deja existente care au fost reorganizate (augustinii, Francisanii, benedictinii) si inlaturate elementele corupte. In plus, intre 1524 si 1561 au fost create 115 ordine noi.

Consolidarea catolicismului s-a datorat foarte mult dezvoltarii invatamantului. Ordinele religioase si in special: iezuitii, dominicanii, augustinii au jucat un rol de seama in invatamantul teologic. Primele seminarii au fost „Colegiul germanic” creat la Roma in 1552, urmat apoi de crearea unui „Colegiu ungar”, seminarii engleze la Paris, Roma, Saint Omer, seminarii irlandeze la Paris, Roma, Salamanca, seminarii scotiene si un seminar al Provinciilor Unite la Louvain. In Germania si Austria Sfantul Carisius si iezuitii au favorizat crearea de seminarii pontificale: Viena (1574), Dillingen (1576), Olmutz (1578), Fulda (1584. Unele dintre aceste seminarii s-au transformat in universitati sau in academii. In Polonia, un rol important in invatamantul teologic l-a avut cardinalul Hasius. In 1585 colegiul roman creat de Ignatiu de Loyola a devenit Universitatea gregoriana. Importante universitati catolice au fost create in decursul secolelor XVI-XVII la Dillingen, Douai, Olmutz, Gratz, Munster, Nagyzombat.

Recucerirea pozitiilor catolice din Germania de Sud a fost in mare masura determinata de crearea colegilor si a universitatilor.

Secolul al XVI-lea este si marele secol al misiunilor romano-catolice: in America latina, China (unde a predicat Matteo Rici),  Japonia (Francis Xavier),  India (Robert de Nobili), Filipine. Mare parte a acestor misiuni au fost opera iezuitilor.

Inchizitia isi are originea in lupta impotriva albigenzilor din sudul Frantei de la inceputul secolului al XIII-lea. Inchizitia romana a fost proclamata printr-o bula papala in anul 1542 de catre papa Paul al III-lea. Era condusa de Congregatia Sfantului Oficiu.

CONCLUZIE

Este dificil pentru oamenii de astăzi să privească Biserica Renaşterii cu înţelegere. Ateii şi anagnosticii consideră că cele mai puternice credinţe ale acesteia sunt complet nerezonabile. Protestanţii, hotărâţi să-şi apere „reforma”, îi recunosc scăderile, dar nu-i recunosc şi ceea ce contemporanii săi considerau puncte forte. Nici chiar catolicii moderni nu prea sunt înclinaţi să apere o Biserică nereformată, cu care au din ce în ce mai puţine în comun. Şi totuşi, în timpul Renaşterii italiene, Biserica ocupa o poziţie centrală şi aproape orice individ se considera membru al ei.

Biserica credea că, de câte ori un preot celebra mesa, pâinea şi vinul deveneau efectiv trupul şi sângele lui Hristos. Doar un preot putea săvârşi acest mare mister şi schimbarea miraculoasă avea loc fie că el era un om bun, fie că nu era. Chiar şi un preot nevrednic îl putea aduce pe Dumnezeu în mijlocul oamenilor; chiar şi o Biserică nevrednică putea face legătura între Dumnezeu şi om. În afara Bisericii nu exista mântuire. Indivizii, femei sau bărbaţi, nu aveau o „legătură directă” cu cerurile şi puteau ajunge la Dumnezeu doar prin intermediul Bisericii, oricare ar fi fost starea ei la momentul respectiv. Aceasta nu însemna că oamenilor nu le păsa dacă Biserica era coruptă. Reformatorii catolici se refereau mereu la aceste lucruri. Se spunea uneori că toţi bunii catolici au o atitudine anticlericală. Dar nevrednicia ei nu invalida exercitarea de către Biserică a funcţiilor sale

17

spirituale. Papa era succesorul Sf. Petru, a cărui autoritate o moştenise, fie că era un sfânt, fie că era (mai degrabă) un păcătos.

În plus, când papalitatea a obţinut conducerea Statelor Papale, papa a devenit un conducător temporal şi spiritual în acelaşi timp, Pretutindeni, Biserica părea să-i susţină mai degrabă pe conducători decât pe supuşii acestora. Ea susţinea cu tărie promisiunea raiului ca răsplată viitoare pentru ce săraci şi-i îndemna pe aceştia la obedienţă şi acceptare a soartei lor nefericite pe pământ. Religia devenise un instrument al controlului social. Desigur, existau mulţi critici contemporani în cadrul Bisericii, care condamnau acest lucru, dar în general oamenii acceptau Biserica aşa cum era, recunoşteau că era nevrednică, dar îi recunoşteau şi autoritatea. Oricât de greu ar fi, trebuie să lăsăm deoparte orice posibilă judecată. În loc să-i condamnăm, mai bine încercăm să-i înţelegem pe Leon al X-lea, Iuliu al II-lea şi Alexandru al VI-lea pentru că, în cazul în care nu reuşim să înţelegem papalitatea din perioada Renaşterii şi să acceptăm atitudinile oamenilor faţă de ea, nu vom înţelege niciodată Italia din timpul Renaşterii.

18

Tehnologia. Ştiinţa. Filozofia

I. Tehnologia

ANTECEDENTE MEDIEVALE

Apreciabile progrese a făcut tehnologia Evului Mediu în toate domeniile: în agricultură – prin asolamentul trienal, extinderea culturilor, perfecţionarea utilajului (plugul cu roate şi cormană), ameliorări reflectate în tratatele de agricultură. Tehnicile exploatării miniere sunt atestate în numeroase mine de fier, plumb, cupru, huilă, precum şi în saline. De asemenea, tehnicile de transformare a materiilor brute în obiecte de consum (sticla, ceramica, distilarea, metalurgia ş.a.); procedeele chimice (coloranţi, chimia materiilor grase etc.); procedeele mecanice aplicate în industria textilă, metalurgică, minieră şi a armamentului; tehnicile de organizare a spaţiului (locuinţe, construcţii urbane, bolta pe ogive, contrafortul edificiilor gotice). La acestea se adaugă noile metode folosite în lucrările de arhitectură militară, de urbanism, de construcţii de drumuri şi poduri; operele hidrotehnice de mari proporţii (drenaje, asanări, diguri, irigaţii); sau, importante amenajări portuare – porturi, diguri, faruri.

Tehnologia medievală marchează progrese apreciabile şi datorită faptului că meşterii şi lucrătorii erau într-o migraţie continuă. Migrau mai ales arhitecţii şi meşterii constructori ai catedralelor; de asemenea, meşterii specializaţi în probleme de mecanică. M. Daumas admite ca foarte probabil că şi tehnicienii specializaţi în problemele artileriei medievale erau reuniţi într-o organizaţie comună începând chiar din secolul al XIII-lea.

TEHNOLOGIA ÎNTR-O NOUĂ PERSPECTIVĂ

În Evul Mediu au fost enunţate şi în tehnologie idei îndrăzneţe, geniale, surprinzător de noi. Dar pentru istoria civilizaţiei, mai important şi semnificativ decât apariţia lor este dacă ele şi-au făsit sau nu în momentul şi în mediul respectiv o suficientă receptivitate care să le asigure aplicaţia practică – deci, rolul lor eficient în viitorul, în progresul domeniului dat. În sec. al XIII-lea când au fost pronunţate, cuvintele lui Roger Bacon: „Încetaţi de a vă mai lăsa dominaţi de dogmele şi de perceptele autorilor antici: priviţi lumea din jurul vostru!” – au rămas fără ecou; „n-au găsit decât foarte puţini partizani, mulţi duşmani şi o infinitate de indiferenţi” (R. Romano, A. Tenenti). – Dimpotrivă: în secolele XV şi XVI, ideile ştiinţifice şi tehnice găsesc o rezonanţă certă, o audienţă favorabilă, o receptivitate cu totul deosebită. De ce?

S-a petrecut acum, atât în ştiinţă cât şi în tehnică, ceea ce s-a considerat a fi fost o adevărată „deblocare mentală”. Nu este vorba, desigur, de o influenţă reală şi profundă a ştiinţelor exercitată asupra tehnicilor; un asemenea fapt va avea loc abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Dimpotrivă: acum, spre mijlocul secolului al XV-lea, tehnica devine una din activităţile dominante ale societăţii şi preţuită ca atare. Invenţia tiparului contribuie enorm la difuzarea lucrărilor relative la diferite domenii ale tehnicii. În ultimele trei decenii ale acestui secol, autorii latini şi medievali de opere cu caracter practic sunt publicaţi în numeroase ediţii.

Ultimul sfert de veac deci dispunea de o literatură tehnică tipărită, importantă şi larg răspândită, utilizată; iar în prima jumătate a secolului al XVI-lea se notează de-a dreptul o avalanşă de asemenea lucrări. La Urbino – oraşul considerat cel mai savant din Italia timpului – ducele Federico de Montefeltro poseda una din ele mai celebre biblioteci ale secolului, din care nu lipseau operele de tehnică. Spre 1450, Milano – unde îşi făcuse ucenicia de „inginer” şi Leonardo da Vinci – era un centrul important de cercetări şi realizări de ordin tehnic, centru în care aceste preocupări erau mult mai intens cultivate decât studiile umanistice sau cercetările de ştiinţă pură. Epoca desconsiderării „artelor mecanice”, a dispreţului pentru tehnică se terminase. Acum, în numeroasele lor lucrări de tehnică, autorii manifestă chiar orgoliul de-a fi artifices: totodată dispreţuind ştiinţa „oficială”, care nu poate fi de nici un ajutor în indispensabila practică cotidiană. Convingerea

19

acestor noi „maeştri experimentatori” – cum le plăcea să se numească – era că ştiinţa nu îşi poate extrage seva vitală din aplicaţiile practice, din experienţă.

Însă la fel de important în „practică” este şi calculul matematic, analiza. „Mecanica este paradisul ştiinţelor matematice, căci în mecanică se realizează ele” – nota Leonardo da Vinci. Dealtminteri, contribuţiile lui Leonardo în diferite ramuri ale tehnologiei lasă să se întrevadă cât de mult ştiuse el să profite de pe urma prieteniei cu ilustrul matematician Luca Pacioli.

În această nouă optică, era aproape firesc să ia naştere şi ideea unei „proprietăţi intelectuale”, ca o valorificare a inteligenţei, ingeniozităţii, talentul inventatorului. Noua noţiune de „invenţie” pare a fi acum atât de importantă încât impune în mentalitatea contemporană necesitatea de-a fi considerată un bun de drept al inventatorului – şi, prin urmare, dreptul de-a fi protejată de lege, în spiritul normelor legale privind dreptul de proprietate. – Statutele corporaţiilor medievale prevedeau că secretele de fabricaţie sunt inviolabile şi că nu pot fi cedate altor meşteşugari; ceea ce crea progresului tehnic un adevărat handicap. În secolele XV şi XVI, în noua formă de organizare a producţiei, permisă şi chiar impusă tocmai de evoluţia tehnicii, schimbul de informaţii, de idei, de experienţe era intens – şi absolut necesar. Dar aceasta nu excludea instituirea unui drept de proprietate (mai ales în condiţiile apariţiei „capitalismului”, a celui care furniza capitalul necesar construirii unei industrii manufacturiere) asupra unei activităţi intelectuale, care este „invenţia” – şi care putea fi preluată, în anumite condiţii clar stabilite, de un beneficiar.

Forme ale unor „concesiuni” se întâlnesc şi în primele decenii de după 1400. De pildă, arhitectul Filippo Brunelleschi, ilustrul constructor al cupolei domului din Florenţa, a obţinut din partea autorităţilor municipale o concesiune timp de trei ani pentru o invenţie proprie privind transportul fluvial de mărfuri. E vorba însă de cazuri izolate.

În secolul al XVI-lea, în Saxonia şi în Ţările de Jos se stabilesc norme foarte precise pentru garantarea protecţiei inventatorului – dacă acesta dovedeşte noutatea şi utilitatea invenţiei sale, în scopul folosului comunităţii.

Fapt este că în epoca Renaşterii se concep sau chiar se realizează un număr considerabil de maşinării şi de dispozitive, în aproape toate domeniile de activitate manuală; pe care un umanist ca Hentri Estienne, refuzând să le mai numească simple producţii „mecanice”, le consideră „arte industriale”. Paralel, asistăm la o adevărată avalanşă de tratate tehnice. Încât mari oameni de ştiinţă de talia unor Galileo Galilei sau Torricelli nu se vor simţi dezonoraţi ocupându-se personal de lucrări tehnice atât de modeste, de „mecanice”, ca asanarea zonei mlăştinoase Chiana, din apropierea oraşului Arezzo. – Aceasta, în secolul al XVII-lea, e adevărat; dar premisele unei asemenea mentalităţi au fost puse în decursul anterioarelor două secole.

TEHNOLOGIA MECANICĂ

„O caracteristică esenţială a tehnicilor Renaşterii este avântul maşinismului, credinţa în dezvoltarea sa aproape infinită” (A. Daumas). – Progresul în acest sens s-a datorat în principal invenţiei unor noi sisteme de transmitere a mişcărilor şi întrebuinţării din ce în ce mai generalizate a unui material nou: metalul. Totuşi, lemnul mai rămâne încă mult timp materialul cel mai larg utilizat pentru fabricarea organelor de maşini.

O limitare esenţială a progresului tehnologic, a dimensiunilor şi funcţionalităţii maşinilor, era determinată de lipsa potenţei necesare funcţionării lor. Problema carenţei de energie rămânea esenţială. În afara energiei umane şi a celei animale, sursele de energie cunoscute însă din Antichitate le furnizau forţa hidraulică şi cea eoliană. Apariţia morii de vând în Europa, care înlocuia forţa a o sută de oameni, a însemnat începutul unei adevărate revoluţii tehnologice.

Moara de vânt, la început folosită doar la măcinatul cerealelor, şi-a găsit în curând şi alte întrebuinţări, constituind punctul de pornire a numeroase proiecte, realizate efectiv sau numai imaginate. Astfel, în 1405 germanul Kyeser construieşte pe zidul unor fortificaţii un ascensor acţionat de o moară de vânt; iar Valturius, imaginează, prin analogie cu o corabie cu pânze, un vehicul propulsat de forţa vântului: un precursor al automobilului! Cea mai largă şi mai importantă întrebuinţare şi-a găsit-o moara de vânt în Ţările de Jos – tipul de moară numit Wipmolen – folosită pentru acţiuni de drenaj a mii de hectare de teren. Un mare progres, imediat aplicat, a fost înregistrat

20

în secolul al XV-lea, odată cu apariţia morii de vânt cu acoperişul turnat, putând deci capta forţa vântului din orice direcţie.

La începutul secolului al XV-lea apare (probabil ca o consecinţă a folosirii tot mai răspândite a energiei hidraulice) sistemul bielă-manivelă, care permitea transformarea unei mişcări circulare continui într-o mişcare rectilinie alternative, de du-te-vino şi viceversa. Sistemul acesta reprezintă achiziţia mecanică cea mai importantă a secolului al XV-lea.

Tehnologia mecanică înregistrează progrese în domenii variate, începând chiar cu unelte atât de banale ca burghiul sau menghina: ambele inventate în jurul anului 1500 la Nurnberg. În sec. XV apar diferite maşini de găurit, de forat, de polizare a metalelor, de şlefuire a pietrelor preţioase, precum şi primul ceasornic cu arc.

În industria textilă invenţiile timpului vor fi determinante. Una din cele mai importante invenţii ale epocii Renaşterii este considerată a fi depănătoarea cu pedale, care sporea considerabil viteza filaturii. (Invenţia datând din 1530 şi atribuită meşterului Jurgen din Braunschweig). Pe lângă aceasta, în 1591, la Londra, William Lee inventează o maşină semiautomată cu pedală pentru confecţionarea ciorapilor. În 1588 se publică la Paris cel mai important tratat de inginerie mecanică al secolului: Le diverse et artificiose machine datorat italianului aflat în serviciul regelui Franţei, Agostino Ramelli. Lucrarea conţine descrieri de mecanisme şi invenţii dintre cele mai variate – de la prototipul unui car-amfibiu de luptă până la o roată hidraulică sau un tip de pompă.

Progrese deosebite se înregistrează şi în tehnologia fabricării sticlei; precum şi în folosirea pe scară largă a sticlei în casele particulare. În 1446, umanistul ilustru Enea Silvio Piccolomini (viitorul Papa Pius al II-lea), nota că la Viena o jumătate din case au geamuri. Secolul al XV-lea este şi perioada producţiei de lentile concave şi convexe; oglinda, în schimb, rămâne deocamdată un obiect destul de rar şi de mici dimensiuni. În 1439, la Murano se fac primele încercări de decorare a obiectelor de sticlă cu smalţuri colorate. În 1460 începe în Boemia producţia cristalului cu carbonat de potasiu.

Tot în această perioadă este perfecţionată şi larg răspândită presa tipografică. Apoi, în seria noilor instrumente ştiinţifice, este inventat termometrul – „instrument din sticlă cu aer şi apă” – de către Galileo Galilei (între anii 1593-1597); care a inventat şi sectorul, riglă gradată servind la efectuarea a numeroase operaţii cu ajutorul teoriei triunghiurilor asemenea. Tot în Italia se construieşte, în 1590, primul binoclu; model care îi va servi olandezului Zacharias Janssen la construirea telescoapelor (1604).

INGINERIA CIVILĂ. CONSTRUCŢII PUBLICE.

Lucrările publice de mari proporţii au fost executate şi în Evul Mediu; dar în perioada Renaşterii, formarea statelor centralizate şi prosperitatea economică a oraşelor au favorizat o dezvoltare incomparabilă a unor mari programe de lucrări de interes public.

Contribuţii importante au fost aduce rezolvării unei probleme de interes vital: a protecţiei contra inundaţiilor. Veneţia îşi intensifica activitatea de construcţie de diguri. Lucrări de asanare a terenurilor mlăştinoase sau de amenajări fluviale au loc acum în diferite ţări, Olanda fiind cea mai specializată în asemenea lucrări. În sec. XVI, Ţările de Jos aveau constituit un întreg corp de ingineri specializaţi în acest domeniu.

Tehnica de construcţie a canalelor navigabile a fost perfecţionată în Italia. Se pare că pentru săparea canalelor nu s-a folosit niciodată în epoca Renaşterii decât hârleţul, lopata şi roaba! Este vorba însă de progresul sistemului de ecluze. Perfecţionarea acestora a constat în adoptarea proiectelor lui Benedetto da Missaglia (1518) de ecluze cu poarta cu două voleuri, în locul vechiului tip cu poartă mobilă verticală.

Alte probleme importante de inginerie civilă rezolvate în secolele Renaşterii privesc construcţiile de poduri şi tuneluri. În prima problemă, existau exemple de rezolvări de prestigiu: pitorescul Ponte Vecchio din Florenţa, sau podul fortificat din Verona, din cărămidă. Un considerabil progres în tehnica construcţiei podurilor îl reprezintă Pont Notre-Dame din Paris, datând din 1413. Urmează podul S. Trinita din Florenţa şi Pont Neuf din Paris, la care fundaţiile au fost construite cu ajutorul unor diguri în cofraje la o adâncime de peste 3m, pe fundul stâncos al albiei fluviului Sena.

21

Printre operaţiile inginereşti cele mai spectaculoase ale timpului a fost deplasarea la o distanţă apreciabilă şi ridicarea în poziţie verticală a obeliscului din piaţa bazilicei Sf. Petru din Roma.

Obeliscul (lung de 25,50 m) fusese adus în 41 d.Hr. din Heliopolis la Roma de împăratul Caligula şi plasat în Circul lui Nero de la poalele colinei Vaticanului; deci distanţa până la noul loc de amplasare era de 335 m. Pentru a ridica obeliscul de pe vechiul soclu arhitectul Domenico Fontana a construit două turnuri puternice de lemn, înalte de 28 m. Acţionarea fiecărui scripete era comandată de câte un meşter. După fiecare patru întoarceri de scripete operaţia era oprită şi tensiunea odgoanelor controlată. În sfârşit, obeliscul a fost ridicat de pe soclu, înclinat până la 60 cm de la sol şi aşezat pe o sanie, şi tras pe distanţa de 335 m, până în piaţa Sf. Petru. Aici, s-a săpat pentru fundaţia soclului o groapă pătrată cu latura de 17 m şi adâncimea de 8 m. În mijlocul unei imense mulţimi de cardinali, ambasadori străini, nobili, preoţi, călugări şi mii de orăşeni, într-o linişte de mormânt care a durat câteva ceasuri, după cincizeci de mişcări perfect coordonate, obeliscul a fost înălţat şi îndreptat, pe locul său de azi – De la începutul operaţiilor trecuseră patru luni.

„...Geniul uman deci n-a aşteptat (încheie R. Şi M. Gavioli) ca maşinile motrice să furnizeze forţa necesară pentru a îndeplini lucrări grandioase; ci, cu fantezia şi îndrăzneala sa a anticipat în unele acţiuni timpul, întrecând posibilităţile tehnice normale din acea perioadă. Şi această dorinţă arzătoare de a realiza opere grandioase a servit drept stimulent în istoria progresului tehnico-ştiinţific”.

EDILITATEA

Pentru a asigura confortul şi salubritatea unui centru urban, printre primele lucrări de interes public a figurat, în perioada Renaşterii, pavarea străzilor. Problema salubrităţii era mai complicată datorită dificultăţilor financiare. În unele oraşe din Franţa se organizează servicii de măturători de stradă încă de la mijlocul secolului al XV-lea. Pe de altă parte, în aceeaşi perioadă şi în aceeaşi ţară se iau măsuri de interzicere a acoperişurilor cu stuf a caselor, pentru a preveni incendiile. În schimb, în toate oraşele europene iluminatul străzilor era cel puţin precar, dacă nu chiar total inexistent.

De o importanţă capitală rămânea problema aprovizionării oraşelor cu apă potabilă; mult prea puţinele puţuri existente nu însemnau aproape nimic. Pe lângă apeducte, către sfârşitul secolului al XVI-lea au apărut în câteva oraşe europene mari pompe aspiratoare-respingătoare acţionate de roţi hidraulice sau de mori de vânt. Acestea vor constitui principala metodă (acum şi în secolele următoare) de aducere a apei, precum şi primele instalaţii complexe pentru distribuirea continuă şi raţională a apei în oraş. Dificile rămâneau problemele tehnice legate de această distribuire. Singurele conducte disponibile deocamdată erau cele de teracotă şi cele de lemn. Primele, erau prea fragile şi costisitoare. Pentru conductele de lemn, tehnicile de perforat ale timpului foloseau în special trunchiuri de stejar, ulm şi anin, păstrându-li-se coaja, care le mai proteja; dar şi aşa conductele de lemn putrezeau repede. Şi conductele metalice apar acum, după ce cuptoarele înalte reuşiseră să producă o fontă suficient de fluidă pentru a putea fi turnată. Astfel de ţevi erau însă foarte rare.

Robinete propriu-zise nu existau. Apa din apeducte distribuită la fântânile publice (sau private) curgea fără încetare. De unde – necesitatea rezervoarelor sau a „castelelor de apă”, construite din zidărie. Către 1515 apar şi primele supape la conductele de plumb, precum şi un sistem de flotoare.

LEONARDO DA VINCI, INGINER ŞI INVENTATOR.

În scrisoarea adresată ducelui Milanului Ludovico Sforza spre a-şi oferi serviciile, Leonardo da Vinci îşi dezvăluia în zece paragrafe problemele de tehnologie pe care le studiase şi pe care era convins că le soluţionase. Dealtfel, nenumăratele desene, schiţe şi explicaţii aflate în manuscrisele rămase de la el confirmă aceste afirmaţii. A. P. Usher reaminteşte că nicio perioadă din viaţa sa n-a fost dedicată exclusiv unui singur tip de activitate; tot astfel şi preocupările sale tehnologice au trecut continuu de la un domeniu la altul, de la o problemă la alta.

22

O simplă enumerare a invenţiilor în domeniul tehnologiei militare (sau măcar a inovaţiilor aduse unor proiecte, unor modele preexistente) este în măsură să ateste uimitoarea imaginaţie a lui Leonardo, – în mod evident susţinută permanent şi de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice concrete, adeseori chiar experimentale. Astfel: un tip de „car acoperit” – cum îl numeşte el: o surprinzătoare anticipaţie a carului blindat modern; sau, care de luptă echipate cu coase, care, printr-un sistem de rotaţie, puteau tăia picioarele cailor şi ale luptătorilor. Scări diferite de asalt, dispozitive pentru escaladarea zidurilor. Poduri de campanie demontabile – sau poduri militare suspendate prin vinciuri. O catapultă manevrată cu ajutorul unei roţi cu clichet şi chiar şi un aruncător de flăcări!

În domeniul tehnicii artileriei, cu totul remarcabil este desenul a unui tun încărcat, nu prin ţeavă, ci prin chiulasă, – cu un mecanism de închidere a chiulasei şi o largă cameră de pulbere.

Nenumărate sunt proiectele (unele fiind mai curând îmbunătăţiri sau completări ale unor invenţii preexistente) privind ingineria civilă. Mai „senzaţionale” – dar şi mai puţin interesante din punct de vedere practic – aparţin domeniului aviaţiei. Diverse tipuri de ornitoptere – aparate de zbor bazate pe principiile zborului păsărilor – cu pilotul în diferite poziţii. Apoi helicoptere cu elicea helicoidală şi cu propulsie automată, mecanică şi un model de paraşută (foarte asemănătoare paraşutei moderne).

Interesant este planul barajului mobil de pe Isonzo, conceput pentru a inunda câmpiile din jur în scop militar defensiv. Grandios este proiectul unui canal care să facă legătura între Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic. Cu această ocazie Leonardo formulează legi de mecanica fluidelor, absolut remarcabile. Problemele care îi reţineau constant atenţia erau cele ale formării albiei unui râu, vârtejurilor, formării meandrelor, ş.a.

Direct legate de asemenea lucrări sunt alte invenţii, inovaţii, ameliorări, - schiţate, desenate, descrise, explicate. Astfel: studii de perfecţionare a ecluzelor, noi mecanisme de pompe sau folosirea pendulului în procesul de acţionare a pompelor; o presă hidraulică, roţi hidraulice cu diferite întrebuinţări; printre care şi una de mari dimensiuni acţionînd un dispozitiv de excavaţii, ş.a. Leonardo începe să scrie şi un tratat despre mori, schiţînd complicate sisteme de angrenaje şi roţi hidraulice. El a proiectat şi tot felul de unelte – casmale, lopeţi, ciocane, roabe; unelte noi ingenioase, practice. A imaginat un fel de ascensor pentru greutăţi mari. Apoi, un fel de cuţit circular uriaş pentru scobitul trunchiurilor de lemn servind drept conducte; de asemenea, o lampă de sudat fier. Într-o altă perioadă a proiectat un podometru, un higrometru, un inclinascop şi mai multe tipuri de compasuri parabolice. A schiţat şi un aparat – „care (explică el) măsurînd greutatea aerului să poată arăta schimbarea vremii”. Şi aceasta, cu două secole înaintea invenţiei barometrului de către Torricelli.

De o infinită diversitate sunt schiţele şi studiile de organe de maşini – şi, în primul rând, diferite tipuri de scripeţi.

Fecunditatea imaginaţiei inginerului Leonardo da Vinci a fost uimitoare – dar fără să rămână deloc în domeniul abstracţiei. Instituţiile lui au fost – măcar ân marea majoritate a cazurilor – verificate şi de experienţă. El a pus bazele noilor ştiinţe experimentale; el s-a smuls dintr-un empirism pur mergînd spre concepte ale unei ştiinţe aplicate de mecanică, de aplicaţie generală în întregul domeniu industrial (Ivor Hart).

Dar Leonardo da Vinci era mult mai cunoscut şi mai apreciat ca artist, pentru ca ideile sale să exercite o influenţă serioasă asupra cercetării ştiinţifice şi tehnice. Pentru că aceste idei devansau prea mult contemporaneitatea şi posibilităţile aplicative ale epocii.

II. Ştiinţa

În cursul secolului al XVI-lea au fost traduse unele din cele mai importante lucrări greceşti în domeniul matematicii şi s-a găsit soluţia ecuaţiilor de gradul trei. Cunoştinţele obţinute în astronomie de către Nicolai Copernic (1473-1543), Tycho Brahe (1546-1601) şi Johannes Kepler (1571-1630), prin descoperirea legilor mişcării planetelor, depăşesc viziunea geocentrică a lui Ptolemeu, conducând la reprezentarea heliocentrică a sistemului solar. Către sfârşitul secolului al XVI-lea, Galileo Galilei (1564-1642) aplică modelele matematice în studiul fenomenelor fizice. Un eveniment determinant îl constituie punerea la punct a imprimeriei cu caractere mobile - tipografiei - de către Johannes Gutenberg (1440), ceea ce contribuie la răspândirea largă a cunoştinţelor.

23

Nicolai Copernic (n. 19 februarie 1473, în oraşul liber hanseatic Torun, aflat azi în Polonia - d. 24 mai 1543, Frauenburg, astăzi Frombork, Polonia), astronom şi cosmolog, matematician şi economist, preot şi prelat catolic, a dezvoltat teoria heliocentrică a sistemului solar. In 1497 începe studieze medicina şi dreptul canonic la Universitatea din Bologna, prima universitate din Europa, aprofundând şi studiul literaturii clasice. În Italia a citit despre ideea filosofului grec Aristarh din Samos, care cu mai bine de un mileniu şi jumătate înainte afirmase că Pământul şi celelalte planete se rotesc în jurul Soarelui, iar nu invers, aşa cum susţinea opinia comună la acea vreme. Teoria cosmologică a lui Ptolemeu ("Sistemul ptolemeic"), oficial acceptată, concepea existenţa unui univers geocentric în care pământul este fix şi imobil, în centrul unor sfere concentrice în rotaţie pe care se găsesc diversele planete ale sistemului solar (cum îl numim astăzi). Sferele finite cele mai externe ar conţine

aşa zisele "stele fixe". În tratatul său, Copernic reia o veche ipoteză heliocentrică, deja susţinută de filosofii pitagoreici, şi descrie cele trei tipuri de mişcări ale pământului: în jurul axei ("rotaţie"), în jurul soarelui ("revoluţie") şi în raport cu planul eliptic, menţinând teza aristotelo-ptolemeică asupra universului finit delimitat pe cer de stelele fixe.

24

Sistemul universului elaborat de Ptolemeu (sus) şi cel elaborat de Copernic (jos). Teoria geocentrică a lui Ptolemeu a fost răsturnată de teoria lui Copernic. Planetele şi stelele reprezentate în fotografii sunt: 1. Pământul, 2. Luna, 3. Mercur, 4. Venus, 5. Soarele, 6. Marte, 7. Jupiter, 8. Saturn.

Galileo Galilei (n. 15 februarie 1564 – d. 8 ianuarie 1642) a fost un fizician, matematician, astronom şi filosof italian care a jucat un rol important în Revoluţia Ştiinţifică. Printre realizările sale se numără îmbunătăţirea telescoapelor şi observaţiile astronomice realizate astfel, precum şi suportul pentru copernicanism. Galileo a fost numit „părintele astronomiei observaţionale moderne”, „părintele fizicii moderne”,„părintele ştiinţei”, şi „părintele ştiinţei moderne”. După 1610, când a început să susţină public heliocentrismul, a întâmpinat o puternică opoziţie din partea a numeroşi filosofi şi clerici, doi dintre aceştia din urmă denunţându-l inchiziţiei romane la începutul lui 1615. Deşi la acea vreme a fost achitat de orice acuzaţie, Biserica catolică a condamnat heliocentrismul ca fiind „fals şi contrar Scripturii” în februarie 1616,[10] iar Galileo a fost avertizat să abandoneze susţinerea sa—ceea ce a promis să facă. După ce, mai târziu, şi-a apărat din nou părerile în

celebra sa lucrare, Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, publicată în 1632, a fost judecat de Inchiziţie, găsit „vehement suspect de erezie”, forţat să retracteze şi şi-a petrecut restul vieţii în arest la domiciliu.

25

Tycho Brahe (n. 14 decembrie 1546, Knudstrup - d. 24 octombrie 1601, Praga) a fost un astronom şi matematician danez. A adus contribuţii importante în observarea şi măsurarea exactă a mişcării planetelor precum şi la catalogarea a peste 800 de stele. Datele adunate de el au depăşit în exactitate toate măsurătorile astronomice anterioare descoperirii telescopului la începutul secolului al XVII-lea. În 1560 începe studiul retoricii şi filosofiei la Universitatea din Copenhaga. În 1562 se mută la Universitatea din Leipzig, unde studiază dreptul, iar, din 1566, alchimia, medicina şi astronomia. În timpul liber se ocupă cu observarea stelelor şi fenomenelor cereşti. În ciuda observaţiilor sale amănunţite, Tycho Brahe nu a acceptat teoria heliocentrică a universului, ci s-a situat pe o poziţie de compromis, după care pământul rămâne nemişcat în timp ce planetele se învârtesc în

jurul soarelui, care, la rândul lui - împreună cu globul ceresc - înconjoară pământul în timpul unei zile.

Johannes Kepler (27 decembrie 1571, Weil der Stadt - 15 noiembrie 1630, Regensburg) a fost un matematician, astronom şi naturalist german, a formulat şi confirmat legile mişcării planetelor (Legile lui Kepler). În matematică este considerat precursor al calculului integral. În afara lucrărilor din domeniul astronomiei, Kepler a descris un procedeu de determinare a volumelor, pe baza căruia se va dezvolta calculul integral. De asemenea a studiat simetria fulgilor de zăpadă şi a calculat forţele naturale care intervin în creşterea structurilor geometrice şi care vor fi aplicate în studiul cristalografiei. A lucrat şi în domeniul opticii, unde se poate aminti invenţia sa numită "luneta lui Kepler".

Schiţele lui Galileo reprezentândLuna. În 1609 Galileo a auzitcă fusese inventat un instrumentoptic ce măreşte corpurile priviteGalileo şi-a construit propriultelescop, capabil să mărească de32 de ori, şi apoi a studiat cerulcu ajutorul lui. Observaţiile saleau înlăturat ideea unui universperfect şi au confirmat teoriile

26

lui Copernic.

27

Unul din cei mai importanti oameni ai epocii este Leonardo da Vinci (n.15 aprilie 1452, Anchiano/Vinci, Italia - d. 2 mai 1519, Cloux/Amboise, Franţa), om de spirit universal, in acelasi timp artist, om de stiinta, inventator si filozof. S-au scris volume întregi despre Leonardo, înaintaş de seamă în astronomia modernă, în geometrie şi mai ales în mecanică. Înainte de Copernic şi Galilei, Leonardo însemna în jurnalul său: "Pământul este un astru asemănător Lunii...el nu este situat în mijlocul cercului pe care îl descrie Soarele, nici în mijlocul lumii. Cuiva care s-ar afla în Lună, Pământul nostru i-ar apărea că îndeplineşte acelaşi rol ca şi Luna pentru noi". Oricare din aceste afirmaţii ar fi fost suficientă pentru a-l duce pe rugul inchiziţiei.În domeniul biologiei, este de menţionat interesul lui deosebit pentru formele plantelor, redând în desene organele şi structurile lor interne. Pentru redarea imaginii corpului omenesc, a studiat în amănunţime anatomia umană în comparaţie cu cea animală, în special

a cailor, efectuand disectii pe cadavre umane.

28

29

III. Filosofia

Dintre toţi cei care studiau limba greacă în Italia renascentistă, cei mai cunoscuţi erau neoplatonicienii care studiau la Florenţa şi în jurul ei. Neoplatonismul nu era o simplă renaştere a ideilor platoniciene. În secolul al III-lea, filosoful grec Plotin a creat o sinteză a înţelepciunii colective a lumii greceşti încorporând în filosofia platonică ceea ce el considera esenţial la Aristotel, la Pitagora şi la alţi filosofi greci. Această sinteză a fost numită neoplatonism. Neoplatonicienii renascentişti au făcut să renască acest neoplatonism clasic şi l-au combinat cu creştinismul şi cu noile cunoştinţe referitoare la scrierile lui Platon însuşi.

MARSILIO FICINO (1433-1499) şi PICO DELLA MIRANDOLA (1463-1494)

Doar o mică parte din opera lui Platon fusese cunoscută în Evul Mediu creştin. Interesul pentru scrierile platoniciene a fost resuscitat în Renaştere. Leonardo Bruni, cardinalul Bessarion şi alţi câţiva au tradus o parte din opera sa în limba latină, dar accesul liber la textele platoniciene a fost limitat înainte de a doua jumătate a secolului al XV-lea. Omul care l-a făcut cu adevărat cunoscut pe Platon Italiei renascentiste a fost Marsilio Ficino. În 1462, Cosimo de Medici i-a dat lui Ficino un manuscris care conţinea toate cele 36 de dialoguri ale lui Platon în limba greacă şi i-a oferit şi o casă lângă Careggi. Între 1462 şi 1469, Ficino a tradus opera lui Platon în limba latină, făcând-o accesibilă tuturor erudiţilor, nu doar minorităţii care putea înţelege limba greacă. El şi-a petrecut următorii cinci ani studiind conexiunile şi paralelele dintre neoplatonism şi creştinism şi scriind Theologia Platonica, o carte care studia relaţia dintre teologia creştină şi ideile platoniciene referitoare la nemurirea sufletului. Mai târziu, între 1484 şi 1492, el a tradus opera lui Plotin, făcând accesibile pentru prima dată lumii creştine gândurile fondatorului neoplatonismului clasic. Ficino nu s-a limitat la studiu şi scris. El a predat, de asemenea, informal, nu oficial, la Universitatea din Florenţa, aşa cum făcuse şi Platon în Atena secolului al V-lea Î.Hr. la Academia sa.

Alături de Ficino, cel mai bine cunoscut neoplatonist a fost, probabil, tânărul şi extravagantul Pico della Mirandola, un geniu precoce, care cunoştea perfect nu numai latina şi greaca, ci şi ebraica şi araba. La vârsta de 23 de ani, el a publicat Cele 900 de teze (sau afirmaţii), pe care se oferea să le susţină împotriva oricui – dezbatere interzisă de papă deoarece unele dintre ideile sale au fost considerate eretice. Tezele sale priveau toate domeniile cugetării filosofice, logica, metafizica, etica, ba chiar şi matematica şi fizica, în înţelesu lor antic, şi fireşte teologia.

IDEI NEOPLATONICE ŞI MITURI

În adevăr, neoplatonismul e un panteism emanatist. După Plotin, bunăoară, pe care îl tradusese Marisilio Ficino, natura întreagă e un imens curent de viaţă divină, izvorând ca dintr-o fântână pururea nesecată, din fiinţa primordială, unică şi eternă. Această veşnică „emanare” a existenţei din sânul substanţei creatoare, stabileşte între toate părţile naturii o adâncă şi indestructibilă unitate. Întocmai după cum o rază de lumină, cu cât se depărtează mai mult de focarul din care purcede, cu atât devine mai slabă şi dă lucrurilor aspecte mai diferite, tot aşa şi „emanaţiile” substanţei primordiale, cu cât se depărtează mai mult de ea, cu atât iau forme mai străine de firea ei adevărată. Aşa se coboară curentul creator de la înalta strălucire a raţiunii divine, pe care nu ne-o putem închipui nici măcar în visurile noastre cele mai îndrăzneţe, până la materia întunecată şi inertă pe care o călcăm sub picioare. Precum însă raza de lumină rămâne aceeaşi de la obârşie şi până când o pierdem din vedere, tot aşa şi torentul de viaţă cosmică rămâne acelaşi sub toate formele pe care le ia.

Această adâncă unitate a naturii nu poate să nu-şi aibă echivalentul în lumea intelectuală. Viaţa sufletească a omenirii formează şi ea un tot unitar. Una şi aceeaşi rază divină se răsfrânge în sufletele tuturor oamenilor, unul şi acelaşi gând divin a trecut prin minţile tuturor cugetătorilor ce alătuiesc istoria culturii omeneşti. Prin urmare, unul şi acelaşi adevăr trebuie să se găsească la

30

temelia tuturor doctrinelor, aşa de diferite ca formă, ale diferitelor timpuri şi locuri. Şi sarcina filosofiei este să descopere şi să pună în evidenţă această identitate fundamentală a lor.

Ca predecesori ai săi, ca cugetători în mintea cărora a licărit pentru prima oară ideea acestei identităţi, numeşte Pico pe Boethius, care dovedea identitatea lui Platon cu Aritotel, pe Numenius, care dovedea identitatea lui Platon cu Moise, în fraza celebră „Platon nu e decât un moise atic”, pe apologiştii creltini... etc.

Când Rafael a pictat una din sălile palatului de la Vatican al papei Iuliu al II-lea, el i-a reprezentat pe Platon şi Aristotel ca figuri centrale ale Şcolii din Atena. El a stabilit un contrast dramatic între ei, reprezentându-l pe Aristotel cu mâna întinsă spre pământul de sub picioarele lor şi pe Platon arătând cu un deget spre cer, spre lumea spiritului. Dacă aceasta este o reprezentare extrem de simplistă a ideilor celor doi mari filosofi greci, ea ne prezintă foarte bine modul în care neoplatonicienii florentini şi-i reprezentau pe aceştia. Ei considerau că Aristotel a accentuat natura materială a lumii, fiind interesat de fizică şi susţinând că nu există suflet sau spirit care să continue să existe după moartea corpului, în timp ce Platon a prefigurat doctrina creştină a sufletului, considerând că omenirea era alcătuită din suflet şi trup şi că sufletul continua să trăiască dincolo de moarte.

Aristotel, după cum susţineau neoplatonicienii, fusese „creştinat” de Sf. Toma d’Aquino şi, atunci când savanţii umanişti înlăturaseră aceste glosse creştine, ei au descoperit că materialismul său intra într-o contradicţie mult prea puternică cu credinţa creştină. Ideile platoniciene, pe de altă parte, permiteau tot felul de paralele creatoare cu creştinismul. Totuşi, atât Platon cât şi Aristotel erau filosofi păgâni, ale căror idei nu corespundeau cu creştinismul. Diferenţa care conta cu adevărat nu era aceea dintre ideilor lor, ci aceea între modurile în care ele erau studiate în Renaştere. Aristotel a fost studiat în mod critic şi astfel s-a putut demonstra pâgânismul lui, dar nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul lui Platon.

Cei ce studiau opera lui Platon s-au concentrat asupra acelor aspecte ale gândirii sale care se apropiau cel mai mult de creştinism, negând şi chiar reprezentând incorect acele aspecte în mod clar păgâne. Traducerile extelor platonice din greacă în latină nu erau literare, ci interpretau destul de larg „sensurile” platoniciene pentru lumea modernă – adică creştină – glosând astfel multe probleme. Neoplatonismul nu a fost filosofia predominantă în Italia renascentistă şi a existat un număr de antiplatonişti foarte activi, care au atras atenţia asupra elementelor profund anticreştine ale gândirii neoplatonice: credinţa că sufletul există înainte de naştere, aceea în transmigraţia sufletelor (ideea că sufletul unei fiinţe umane se putea reîncarna într-un animal sau pasăre), precum şi descrierea destul de înţelegătoare a iubirii homosexuale de către Platon. Aşa cum au demonstrat mai mulţi savanţi platonicieni, neoplatonicienii au selectat cu grijă anumite fragmente din operele lui Platon şi le-au interpretat în funcţie de propriile lor scopuri.

S-a creat de asemenea mitul „Academiei platonice” a lui Ficino. Se sugera că, lângă Careggi, locuiau împreună o comunitate de profesori şi studenţi, printre care şi tânărul Michelangelo, care plecaseră din Florenţa numai pentru a asculta ideile neoplatoniciene expuse acolo. Se pretindea că însuşi Lorenzo Magnificul prezida Academia, ca patron benevolent după moartea lui Cosimo. Există, totuşi, un număr de probleme referitoare la asceastă imagine încântătoare. A existat, desigur, o mică şcoală, dar „numărul de tineri complet iniţiaţi în misterele platonice era, probabil, destul de mic”. Nu există nicio dovadă că Pico sau alţi savanţi importanţi ca Poliziano, tutorele copiilor lui Lorenzo de Medici, au făcut vreodată parte din vreo şcoală de lângă Caregii. Lorenzo a avut un oarecare rol în întrunirile grupului, dar nu era nicidecum „patronul care prezida” grupul.

Totuşi un fapt real este că acest grup mic a avut o mare influenţă asupra unui număr mare de scriitori şi artişti renascentişti. Ideile lor erau extrem de complexe şi adeseori puţin vagi şi chiar mistice. Ele sunt dificil de rezumat fără a le simplifica în mod exagerat. În primul rând, se considera că fiinţele umane au o natură duală – corp şi suflet, materie şi spirit. Ficino sugera că umanitatea este plasată pe o scară. În partea inferioară a scării se aflau animalele, care aveau o singură natură – cea materială. În partea superioară a scării se aflau îngerii, care aveau şi ei tot o singură materie – cea spirituală. Nici animalele, nici îngerii nu-şi puteau schimba natura, dar omul putea face acest lucru într-o oarecare măsură. El îşi putea dezvolta mai mult natura spirituală pentru a urca scara şi a se apropia de îngeri sau putea să o neglijeze şi să alunece într-un comportament brutal, animal. Dar

31

acestea se puteau întâmpla doar într-o anumită măsură. Umanitatea îşi menţinea natura duală – atât spirituală, cât şi materială. Pico sugera că atunci când Dumnezeu a creat omul, el i-a spus lui Adam:„Te-am aşezat în centrul lumii pentru ca de acolo să poţi observa mai bine ce se petrece în lume. Nu te-am făcut nici ceresc, nici pământesc, nici muritor, nici nemuritor, pentru ca tu însuţi să-ţi dai forma pe care o preferi. Vei putea coborî printre fiinţele de jos, printre animalele necuvântătoare; vei putea să renaşti din judecata propriului tău suflet printre fiinţele de sus, care sunt divine.”

32

33

Renaşterea, una din perioadele artistice cele mai fertile, a produs o constelaţie de genii. Italia a devenit cea mai importantă ţară a culturii din Europa şi clasicismul alături de naturalism au devenitcurentele principale ale artei.

Renaştere este denumirea folosită pentru a descrie perioada schimbărilor culturale ce au avut loc în secolele al XV-lea şi al XVI-lea în ltalia şi care au influenţat, în final, cea mai mare parte a Europei. Renaşterea a dus la o schimbare a valorilor umane - un avânt de energie şi de încredere în potenţialul uman - care a avut numeroase consecinţe. Printre cele mai spectaculoase consecinţe se pot enumera înflorirea artelor şi noua viziune asupra rolului artelor şi a artiştilor în viaţa societăţii.Renaşterea a început în ltalia. Cauzele care au dus la apariţia acestui curent sunt multiple. ltalia era, la acea dată, cea mai bogată ţară din Europa şi era posesoarea unei îndelungate tradiţii artistice. Avea multe oraşe independente, înfloritoare economic, populate cu comercianţi şi bancheri nerăbdători să-şi vadă numele imortalizat în diferite portrete comandate, în palate noi care se construiau sau în capelele somptuoase ale familiilor. Toată această bogăţie materială nu putea garanta apariţia artei de mare valoare dar a oferit artiştilor suficiente oportunităţi pentru a-şi îmbunătăţi stilul şi pentru a-şi etala talentele.

Arta renascentistă celebra umanismul şi lumea înconjurătoare, abandonând vechiul stil, mai spiritual, caracteristic Evului Mediu. Însemna, de fapt, „Renaşterea Antichităţii” – redescoperirea civilizaţiilor clasice, ale Greciei Antice şi ale Romei, în toată splendoarea lor. Literatura, folosofia şi arta antichităţii le-au pus la dispoziţie italienilor noi standarde şi noi modele. Anticii erau admiraţi pentru atitudinea lor generală asupra vieţii dar nu trebuie să uităm nici faptul că la o mie de ani după

34

destrămarea lumii antice multe din realizările antichităţii nu fuseseră egalate. Renaşterea, pe lângă tratarea subiectelor clasice în artă, implică şi redescoperirea tehnicilor antice în arhitectură, construcţii şi sculptură.

Pictura. Arhitectura. Sculptura.

1. GENII SUPREME

În perioada Renaşterii târzii, existau trei mari artişti, consideraţi a fi artişti de geniu. Contemporanilor, artişti ca Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Rafael, le păreau „super-artişti”. Tot în această perioadă a apărut şi convingerea că artistul este o persoană deosebită, mai degrabă, decât un simplu meseriaş, care-şi îndeplineşte un contract.

Leonardo da Vinci (1452-1520) era mai în vârstă decât ceilalţi doi. Un individ ciudat, multi-talentat, el a lăsat posterităţii doar câteva picturi şi a petrecut la Roma o perioadă relativ scurtă de timp. Cu toate acestea, Madona printre stânci şi Mona Lisa sunt reprezentări superbe ale idealului clasic – asemănător cu viaţa, dar totuşi misterios.

Ca şi Leonardo, Michelangelo Buonarotti (1457-1564) era florentin. El era un sculptor şi pictor de geniu şi a petrecut patru ani din viaţă pictând tavanul Capelei Sixtine, o capodoperă reprezentând scene biblice, începând cu Creaţia.

Rafael (1483-1520) a fost cel mai pur dintre clasici, creând adevărate capodopere ale serenităţii şi armoniei chiar şi atunci când reprezenta acţiuni pline de vigoare. Picturile sale care o ilustrează pe Madona, umană şi graţioasă, dar totuşi pură şi idealizată, au pus temelia unui noi stil în pictură, stil care a durat secole întregi. Printre cele mai remarcabile lucrări ale sale se numără frescele pictate pentru Stanza, apartamentele Papei de la Vatican. Printre acestea cea mai celebră este fresca Şcoala ateniană care reprezintă încununarea clasicismului din perioada Renaşterii târzii.

Cel mai cunoscut arhitect al acelei perioade este Donato Bramante (1444-1514). El este cel care a dat o nouă dimensiune, clasică, cladirilor simetrice, ca în cazul clădirii Tempietto din Roma. Bramante este cel care a proiectat biserica Sf. Petru, care urma să aibă capelele dispuse radial şi un acoperiş boltit. În istoria lungă şi complicată a acestei biserici a fost implicat şi Michelangelo, alături de mulţi alţii.

În Veneţia, izolată de restul Italiei, au început să apară, începând cu sfârşitul secolului al XV-lea, mai mulţi pictori renumiţi printre care Giovanni Bellini (1430-1516), Giorgione (1476-1510) şi Tizian (1487-1576). Spre deosebire de ceilalţi pictori italieni, artiştii veneţieni erau mai degrabă „fizici” decât „intelectuali”. Cel mai cunoscut dintre ei, Tizian, era un maestru inegalabil în simţul culorilor şi textură. El a creat numeroase portrete impresionante. În arhitectură, veneţianul Andrea Palladio (1508-1580) a adoptat modelele romane pentru a crea un stil nou de palate şi a influenţat mulţi arhitecţi vreme de mai multe secole.

Cam din anul 1530 clasicismul renascentist a fost înlocuit cu un curent mai extravagant, numit manierism. Sfârşitul Renaşterii este deseori considerat a fi avut loc în acelaşi timp cu „Sacoo di Roma” (prădarea oraşului Roma de către trupele conduse de Carol Quintul), care a dus la schimbări dramatice în Italia. Totodată el reflectă şi faptul că Renaşterea târzie ajunsese într-un punct mort: perfecţiunea fusese atinsă şi trebuiau explorate noi direcţii în artă.

Leonardo da Vinci Michelangelo Buonarotti Rafael Sanzio

35

Şcoala ateniană este cea mai frumoasă frescă pictată de Rafael, în Stanza de la Signatura, apartamentele private ale Papei de la Vatican. Foarte prolific, Rafael a început să creeze când avea doar 25 de ani. El a inclus în operele sale scene ce ilustrează filosofia, literatura, religia, legea şi arta. Şcoala ateniană evocă marii gânditori ai Greciei Antice, venerată atât de artiştii medievali cât şi de cei renascentişti. Filosofii Platon şi Aristotel sunt plasaţi în centrul imaginii, la capătul treptelor, înconjuraţi de gânditori şi oameni de ştiinţă. Printre ei se află şi matematicianul Euclid şi astronomul Ptolemeu. Platon, cu barbă şi păr cărunt, se spune că ar semăna cu Leonardo da Vinci; filosoful din prim-plan, sprijinindu-se într-o mână, este probabil portretul lui Michelangelo. Subiectul frescei, simetria şi atmosfera calmă, nobiliară fac din această operă un rezumat al întregului clasicism renascentist.

Tizian a tratat subiecte diferite inspirate din mitologia clasică, într-un stil foarte bogat şi senzual. Venus din Urbino (1358) nu pare o creatură mitică ci o femeie frumoasă şi senzuală. Decorul este o cameră tipic renascentistă, cu două servitoare, în planul îndepărtat.

36

Michelangelo

Un cap de bronz al lui Michelangelo realizat de un sculptor din secolul al XVI-lea. Michelangelo a înălţat arta de la simpla forţă a mâinilor la o disciplină intelectuală deosebită.

Michelangelo Buonarotti (1475-1564) s-a născut în localitatea Caprese din Toscana, o provincie a Italiei. Avea doar câteva săptămâni când familia lui s-a mutat la Florenţa şi l-a lăsat în grija unei doici. Probabil că destinul a jucat un rol important, pentru că noua lui familia era una de pietrari. Michelangelo a afirmat el însuşi că interesul său pentru sculptură a apărut în acele vremuri.

Michelangelo a manifestat întotdeauna ambiţii artistice şi după ce a părăsit şcoala, el a devenit ucenicul lui Dominico Ghirlandaio – un pictor renumit de fresce din Florenţa. Ghirlandaio şi.a dat seama curând de geniul lui Michelangelo, şi în anul 1489 l-a trimis să studieze sculptura sub îndrumarea lui Bertaldo.

Nu după mult timp talentul lui Michelangelo a atras atenţia lui Lorenzo de Medici care la vremea aceea conducea Florenţa. Tânărul sculptor a locuit acolo, unde a studia până la moartea lui Lorenzo. El s-a reîntors apoi la tatăl lui şi la fel ca şi contemporanul său mai vârstnic, Leonardo da Vinci, a început să studieze cu mult entuziasm anatomia. I s-a acordat chiar şi privilegiul neobişnuit de a face disecţii pe corpuri umane în biserica Santo Spirito, ca recompensă pentru sculptarea unui crucifix din lemn destinat preotului.

Michelangelo este unul dintre cei maimari artişti care au trăit vreodată.Cariera lui impresionantă acoperămai multe arte: pictură, arhitectură,sculptură şi chiar poezie.

În anul 1496, după cucerirea Florenţei de către Carol, Michelangelo a fost invitat la Roma unde, printre alte lucrări, a sculptat celebra Pieta. Această statuie magnifică i-a adus multă faimă. Michelangelo a fost chiar considerat cel mai mare sculptor al Italiei. Această poziţie i-a asigurat prestigiul de-a lungul întregii vieţi, nu lipsite de greutăţi. Michelangelo s-a întors la Florenţa unde, între anii 1502-1504, a creat statuia înaltă de 5m David. Noul papă, primul dintre cei 7 pentru care a lucrat, Iulius al II-lea, l-a invitat la Roma în anul 1505, cerându-i să creeze un cavou. Acesta trebuia să fie un monument impresionant, cu peste 40 de statui. Lui Michelangelo i-au trebuit mai mult de 8 luni doar ca să-şi aleagă piatra. În tot acest timp papa a devenit din ce în ce mai nerăbdător, pentru ca în final să renunţe la lucrare.

Foarte dezamăgit, Michelangelo a părăsit Roma, dar surprinzător de repede a fost din nou invitat de Iulius. Mia rezonabil, acesta i-a cerut artistului să-i creeze o statuie enormă din bronz care să-l reprezinte. Sperând că după încheierea acestei lucrări va fi lăsat să lucreze la cavou, artistul a

37

fost din nou dezamăgit de cererea lui Iulius II de a decora tavanul Capelei Sixtine. Michelangelo a protestat explicându-i papei că pictura nu era chiar pasiunea lui, dar insistenţele cu care i se cerea lucrarea l-au convins pe artist care şi-a început munca la celebra capodoperă. Nu după mult timp Michelangelo a înţeles marea provocare care i se oferise şi totodată, responsabilitatea enormă pe care o avea. El şi-a concediat toate ajutoarele fiind hotărât să ducă munca la îndeplinire. I-au trebuit patru ani (1508-1512).

În anul 1527, Roma se afla sub stăpânirea lui Carol V, familia Medici fusese eliminată şi Michelangelo se afla în situaţia de a coordona construcţia unor fortificaţii. El a bănuit că fusese trădat, şi în anul 1592 a fugit la Veneţia.

La Roma a fost înscăunat Clement al II-lea şi Michelangelo s-a reîntors la capela familiei Medici, din Florenţa. El a terminat cavourile lui Guliano şi Lorenzo de Medici, în 1543 după care a părăsit pentru totdeauna Florenţa. Michelangelo a mers la Roma unde a lucrat la peretele altarului din Capela Sixtină a Vaticanului. El a creat Judecata de Apoi între 1534-1541.

Fiecare fald al veşmintelor sculpturii La Pieta din biserica Sf. Petru din Roma a fost sculptat şi lustruit pentru a deveni o adevărată bijuterie.

Faimoasa statuie David a devenit pentru mulţi simbolul artei florentine

Importanţa realizărilor lui Michelangelo provine din înţelegerea totală şi admiraţia pe care o arată corpului uman şi gradării cu care ştia să le exprime. Gândirea renascentistă plasa omul în centrul universului şi toate celelalte lucruri erau măsurate şi cântărite în funcţie de acesta. Michelangelo a concretizat această viziunea tratând forma umană într-un mod idealizat.

El a fost influenţat de un pictor, Masaccio şi de un sculptor, Donatello, însă cea mai bună inspiraţie a sa a reprezentat-o sculptura antică.

În Judecata de Apoi Michelangelo a utilizat contururile şi formele corpului uman pentru a releva emoţiile trăite de personajele portretizate. Unele personaje sunt pictate în atitudini contorsionate, şi criticii au considerat că ele relevă frustrări personale ale personajelor.

38

Gama largă de mişcări şi gesturi imortalizate în această lucrare sunt o dovadă a înţelegerii profunde a corpului uman şi a felului în care aceasta funcţionează, al lui Michelangelo. El a studiat şi cunoştea poziţia fiecărui muşchi, os şi tendon. Michelangelo nu a repetat o anumită poziţie a corpului în nici una din lucrările sale fiind capabil să memoreze toate detaliile unice.

Michelangelo s-a considerat un sculptor şi chiar picturile sale au calitatea unei anumite tridimensionalităţi. Cu toate acestea, artistul şi-a dedicat ultimii 30 de ani de viaţă arhitecturii. Şi în acest domeniu lucrările lui au fost la fel de remarcabile ca şi cele din sculptură.

Papii succesivi i-au comandat numeroase lucrări. Cea mai importantă dintre ele a fost finalizarea bisericii Sf. Petru din Roma, ale cărei lucrări începuseră încă din 1506, pe vremea lui Iulius II. Ca şi în cazul Capelei Sixtine, la început Michelangelo a refuzat să se înhame la o sarcină atât de dificilă dar apoi a acceptat şi s-a pus pe treabă. Din păcate, el nu a reuşit să încheie lucrarea înaintea morţii survenite la data de 18 februarie 1564.

Pietro Aretino, într-o scrisoare către Michelangelo, îi spune acestuia: „Te salut cu cel mai mare respect, căci lumea are mulţi prinţi, dar un singur Michelangelo”.

39

Doni Tondo arată interesul artistului pentru compoziţii compacte, bine clădite, inspirate după Leonardo da Vinci.

Un desen al lui Michelangelo, Madona cu Pruncul, ilustrează calitatea sculpturală, caracteristică stilului artistului.

40

Renaşterea în muzică

Ca şi în artă şi literatură, renaşterea în muzică reprezintă o reînviere a vechilor valori. Nu numai că se străduieşte să ofere plăcere, dar de asemenea să mişte ascultătorul atât moral cât şi spiritual.

Marea trezire a artei şi învăţăturii începută în secolul al XIV-lea a ţinut până în secolul al XVI-lea. A fost o perioadă importantă, perioadă în care arta, ştiinţa şi arhitectura au trecut prin schimbări dramatice. Atunci a avut loc o renaştere care a iniţiat schimbarea de la o lume medievală la una modernă.

Muzica şi compoziţia au prins o nouă vitalitate încântătoare. Conform umaniştilor (savanţi renascentişti care studiază culturile vechi ale Greciei şi Romei) compoziţia muzicii a fost un lucru bun şi moral iar a fi capabil să cânţi bine vocal şi la un instrument era un lucru esenţial dacă doreai să fii considerat un Copil al Renaşterii. Nobilii angajau muzicieni ca să-şi înveţe copiii să cânte şi să întreţină vecinii din rang.

Secolul al XVI-lea a cunoscut în mod particular dezvoltarea multor instrumente noi şi cele mai populare au fost acelea care au putut fi folosite de muzicieni amatori fără o mare îndemânare.

41

Instrumentele cu corzi au fost preferate, în special cele din familia violei. Viola a fost premergătoarea viorii şi a fost cunoscută din cauza ornamentelor (dungi de lemn care traversau suportul viorii) care ajutau la îndrumarea degetelor în găsirea notelor. Când cânta, viola producea un ton încet şi rezonant, satisfăcător pentru adunările familiale.

Lăuta, un alt instrument favorit, avea de asemenea ornamente şi era populară pentru acompaniamentul de voci – în aceeaşi măsură în care o face chitara astăzi.

Alte instrumente preferate erau fluierul, flautul şi cornul. În acest timp harpsicordul, clavecinul şi orga au apărut de asemenea ca instrumente muzicale eficiente şi se scriau partituri muzicale elaborate special pentru aceste instrumente. Dar muzicienii compuneau şi un gen nou şi simplu de muzică pe care muzicienii amatori îl puteau executa fără a avea prea multă iscusinţă. Tehnologia tipăririi partiturii a luat de asemenea o întorsătură ascendentă. Butucii de lemn incomozi care au fost utilizaţi pentru imprimarea muzicii au fost înlocuiţi cu un tip de metal mobil inventat de Ottavio Perucci, un tipograf italian. Noua metodă de imprimare a dus la o creştere în publicarea muzicii, făcând muzica mult mai accesibilă publicului în general şi implicit la o creştere a audienţei.

O pictură cu trei muzicieni a pictorului italian O orgă din secolul al XVI-lea, pusă înCosta. Madrigalul şi cântecele erau adeseori funcţiune de aerul suflat de jos prininterpretate de un grup mic de voci şi tuburi de diferite lungimi, pentru ainstrumente (imaginea reprezintă o lăută). scoate note muzicale. Se foloseau o

pedală şi o claviatură.

Instrumentele noi, îmbunătăţirea metodelor de imprimare şi un mai mare acces la muzică toate au contribuit la dezvoltarea unui alt gen de muzică, numită muzică de cameră. Cum însuşi numele sugerează, muzica de cameră a fost creată pentru a fi prezentată în faţa unui auditoriu mic. Muzica era prezentată de câţiva muzicieni cu tonalităţi deosebite ale vocii, arta cântatului vocal începând să ia amploare faţă de cea a cântatului la instrumente. De asemenea învăţătorii umanişti credeau că cel mai bun mod de a „mişca” auditoriul era să pună laolaltă arta muzicii şi poezia. Astfel s-au dezvoltat două noi genuri muzicale care satisfăceau această cerinţă: şansoneta franţuzească şi madrigalul italian.

Cântecul şi madrigalul erau compuse pentru mai multe voci iar versurile variau de la povestiri sentimentale de dragoste la descrieri mai prozaice ale vieţii la ţară. Compozitorii de cântece încercau să ilustreze atmosfera poeziei cu o muzică corespunzătoare păstrând cât se poate de simplă linia melodică a vocalistului. Aşa s-a născut madrigalul, scris pentru patru sau cinci voci având o structură poetică liberă.

42

Spre sfârşitul secolului al XVI-lea compozitorii au considerat că madrigalul duce lipsă de acea intensitate cerută de vechii greci şi romani de la oamenii de artă – şi au încercat reînvierea vechii game muzicale greceşti. Schimbările contrastante, violente ale stării şi emoţiei au fost ilustrate prin alternarea melodiilor repezi şi încete.

Aceasta a dus la o „zugrăvire prin cuvinte” în care imaginile erau înlocuite cu forme muzicale. De exemplu, ascensiunea (înălţarea gamei) indica un munte, în timp ce coborârea (căderea gamei) indica o vale. Putea fu recunoscute în muzică stările şi emoţiile bine definite.

Tristeţea era exprimată printr-o muzică lentă, iar lipsa armoniei (discordantă şi iritantă pentru ureche) indica durerea. Bucuria putea fi exprimată de o muzică rapidă în acelaşi timp armonioasă şi plăcută la ureche. Muzica ce până atunci tindea spre o unitate a fost înlocuită de o diversitate de contraste ce reda şi oglindea o serie de sentimente. Muzicii i-au fost date profunzime şi personalitate.

Un detaliu dintr-o pictură de Bruegel, reprezentând instrumente muzicale şi partituri din timpul Renaşterii.

Spectacolul a fost una dintre cele mai importante caracteristici ale Renaşterii. Oamenii acelor zile sărbătoreau orice, de la zilele sfinţilor până la venirea verii. Trăsuri decorate trase de cai purtau cântăreţii şi actorii care jucau drame, spuneau balade şi cântau madrigaluri complexe. Teatrul era de obicei un spectacol special jucat cu acompaniament muzical pompos şi excepţionale invenţii scenice cum ar fi maşina de făcut ceaţa.

Dar cea mai măreaţă muzică a tuturor timpurilor a fost compusă pentru biserică. Corurile erau mici în comparaţie cu standardele actuale – aproximativ 20-30 de persoane. Vocile crescendo erau introduse de instrumente cum e cornul şi trombonul iar în zilele speciale de sărbătoare cum ar fi Crăciunul, cântăreţii erau aduşi din zonele înconjurătoare. Doar biserica Romană considera că muzica trebuie să fie simplă şi uşor de înţeles, favorizând muzica religioasă a lui Palestrina, cu textul scurt, inteligibil. Totuşi, mai târziu, însăşi Palestrina a fost prin de sunetele puternice şi impresionante ale „noii” muzici şi prefera să scrie lungi şi bogate partituri care redau calităţile corului.

La începutul secolului al XVI-lea, cei mai importanţi compozitori erau cei din nordul Europei, dar la sfârşitul secolului compozitorii italieni au preluat conducerea. Muzicienii din întreaga Europă mergeau în Italia pentru a studia. Dar pentru compozitorii englezi accesul în Italia era dificil, în schimb ei au studiat şi imitat madrigalul italian. Compozitori ca Tallis şi Dowland au scris lucrări religioase complexe dar şi simple cântece solo. Muzica a încetat să fie o ştiinţă sau o parte a serviciului religios – ea era emoţională, expresivă, particulară. Muzica „vorbea” oamenilor şi oamenii înţelegeau.

43

Renaşterea în literatură

“Cultura Renasterii isi datoreaza stralucirea faptului ca are drept temelie ideologica principiul liberei dezvoltari a personalitatii omenesti, eliberata de rigorile dogmelor, prejudecatilor si superstitiilor religioase; increderea nelimitata in forta omului si posibilitatile sale morale,

intelectuale, creatoare in orice domeniu, capacitatea sa de a actiona si a modifica lumea si viata, refuzul ascetismului si aprecierea exclusive a vietii materiale si a valorilor pur umane; in fine – promovarea spiritului critic, combative si esentialmente laicm adonizand “paganismul” antic.

Noua atitudine umanista, izvorata din complexele imprejurari economice, sociale, politice, stiintifice, tehnice, indrumate de cunoasterea culturii greco-latine, se caracteriza prin dispretul si negarea intregului system de gandire dominant in Evul Mediu, prin propagarea studiului limbii

si al operelor clasicilor greci si latini si prin independenta si laicizarea progresiva a gandirii, fapte care duc la consolidarea spiritului critic, ce opereaza in mod liber in toate domenile

activitatii intelectuale.”

Ovidiu Drimba

44

Renaşterea literară în Italia

Francesco Petrarca (1304- 1374) a fost un scriitor, poet şi umanist italian din secolul al XIV-lea, unul din cei mai importanţi poeţi lirici ai literaturii italiene. În special forma perfectă a sonetelor sale s-a impus şi în afara spaţiului de limbă italiană, influenţând lirica europeană ("Il Petrarchismo"). Pe lângă cunoaşterea profundă a autorilor clasici şi a limbii latine, operele sale scrise în "volgare" au jucat un rol precumpănitor în dezvoltarea limbii italiene vorbite într-o limbă literară. Prin convingerea sa asupra strânsei legături între cultura clasică şi învăţătura creştină, Petrarca a contribuit la dezvoltarea umanismului european, care reuneşte aceste două

ideale.Petrarca este cel mai de seama poet al “Prerenasterii” , fiind considerat un poet de tranzitie.

In opera sa se resimt inca unele reminiscente medievale, dar care in esenta sa este opera de inspiratie clasica si anticrestina. Caracter nobil si impresionabil, adesea inconsecvent si contradictoriu, Petrarca traieste toata framantarea epocilor de tranzitie, toate contrastele vietii sociale ale epocii si incertitudinile spirituale ale vremii. Dar, in substanta, opera sa este aceea a unui om nou. Petrarca este primul poet modern care abandoneaza abstractiile unui ideal mistic, urmarind sa introduca in poezia sa realitatea umana fizica si cautand sa se realizeze numai “pe sine” . De la Petrarca incolo, stilul individual va ramane un bun castigat pentru poezia europeana. Poetul care a dus sonetul la o forma ce n-a fost depasita niciodata, dandu-i un continut de sinceritate umana calda si de a apreciere a “pamantescului”, creand trasaturile clasice ale liricii individuale a fost Petrarca.

Rime in vita e morta di Madonna Laura, cu titlul original în latină Rerum vulgarium fragmenta, cea mai renumită creaţie a lui Petrarca, cunoscută mai ales sub titlul de Il Canzoniere (apărută în limba română cu titlul "Canţonierul") cuprinde în cea mai mare parte sonete, urmate de canzoni, sextine, balade şi madrigale şi au drept conţinut cu precădere exprimarea pasiunii sale nemărginite pentru Laura. Cu această operă a lui Petrarca literatura devine element precumpănitor în viaţă ca primă lecţie a umanismului si inovand, practic, poezia de dragoste.

În poezia sa, descrierea sentimentelor apare în opoziţie cu peisajul, suferinţa, durerea, dorinţa de ispăşire devin speranţă, şi chiar plânsul morţii fiinţei iubite se transformă în transfigurarea Laurei, care coboară consolatoare din ceruri. Laura, femeie superioară căreia poetul îi aduce omagii, nu are nimic de supraomenesc, este un model de virtute şi frumuseţe, însă figura ei nu palpită de viaţă, trăsăturile sale umane, ochii frumoşi, părul blond, surâsul dulce, se repetă imuabil şi totuşi ea constituie punctul ideal de sprijin în jurul căruia se desfăşoară viaţa sentimentală a poetului. Culegerea se încheie cu un cântec adresat Fecioarei ("Alla Vergine"), căreia îi solicită protecţie.

I Trionfi cuprind şase poeme alegorice pe teme ca: triumful dragostei asupra oamenilor, al pudicităţii asupra dragostei, al morţii asupra pudicităţii, al faimei asupra morţii, al timpului asupra renumelui, al eternităţii asupra timpului. Petrarca încearcă să transforme erudiţia în poezie, cu o iluzie tipică umanistică.

Dante Alighieri (1265- 1321) a fost poet şi filozof italian, om politic

florentin, cel mai mare scriitor european din Evul Mediu. Autor al "Divinei Comedii", capodoperă a literaturii universale, Dante este primul mare poet de limbă italiană, Sommo Poeta ("poet în cel mai înalt grad").

Dante este ultimul mare exponent al culturii medievale, care - în generaţia următoare cu Petrarca şi Boccaccio - va face trecerea spre umanismul renaşterii. Împreună cu Guido Cavalcanti, Lapo Gianni, Cino da Pistoia şi

Brunetto Latini devine principalul animator al noului stil literar, "Dolce Stil Novo". Spiritualitatea lui Dante este impregnată de misticismul caracteristic epocii istorice, după care providenţa este determinantă pentru evenimentele din viaţa oamenilor, pe calea ce duce la mântuire.

45

Vita nouva (“viata noua”) este prima operă importantă a lui Dante; a fost scrisă între 1292 şi 1293, la scurt timp după moartea Beatricei. Sensul titlului trebuie căutat în reînnoirea vitală a poetului după întâlnirea cu fiinţa iubită. Volumul conţine 31 sonete şi "canzoni" reunite prin intermediul a 42 de comentarii în proză. În această operă este ilustrată marea iubire ideală a lui Dante pentru Beatrice, amintirea primei întâlniri, previziunea morţii sale şi propria sa relevaţie spirituală susţinută de intensitatea sentimentelor. Dante atribuie experienţei afective o funcţie simbolică de cunoaştere, în afara celei alegorice. "Vita Nuova" este una din cele mai valoroase realizări literare europene din punct de vedere al versificaţiei.

Le Rime este o culegere de versuri in care sunt reunite poezii din tinereţe, o grupare de "rime pietrose" dedicate unei femei cu numele "Pietra", datorită lipsei sale de sensibilitate, în fine un ultim capitol cu poezii pe teme filozofice, în formă de dialoguri cu personaje alegorice, denumite "Justiţia Divină", "Justiţia Umană" şi "Legea".

Divina Commedia (“divina comedie”) este capodopera lui Dante, o alegorie în versuri de o precizie şi forţă dramatică deosebită, a fost începută probabil în 1306 şi terminată cu puţin timp înainte de a muri. Titlul iniţial dat de autor a fost "Comedia", adjectivul "divina", folosit de Boccaccio în lucrarea Trattatello in laude di Dante, apare pentru prima dată într-o ediţie din 1555. Împărţită în trei secţiuni ("Inferno", "Purgatorio", "Paradiso"), în operă este descrisă o călătorie imaginară în cele trei compartimente ale lumii de după moarte, în care poetul se întâlneşte cu personaje mitologice, istorice sau comtemporane lui. Fiecare personaj este reprezentantul unei virtuţi sau al unui viciu, situarea în una din cele trei lumi fiind simbolică, ca răsplată sau pedeapsă, adesea şi după criterii subiective (poetul îi întâlneşte în Infern pe adversarii lui). Dante este călăuzit prin Infern şi Purgatoriu de către poetul Virgiliu, simbol al înţelepciunii. Beatrice - fiinţa pe care a adorat-o - fiind instrumentul voinţei divine îl ajută să găsească drumul spre Paradis - acolo unde înţelege că iubirea mişcă sori şi stele (l’amor che muove il sole e l’altre stelle). Fiecare secţiune cuprinde 33 de cântece, cu excepţia primei, care are un cântec în plus servind ca introducere. Poemul este scris în "terţete" (terza rima).

Opera oferă o sinteză a opiniilor filozofice, ştiinţifice şi politice ale artistului, interpretate literar, alegoric, moral şi mistic. Dincolo de sensurile sale profunde, este dramatizarea teologiei creştine medievale. "Divina Commedia" este alegoria purificării sufletului şi dobândirii liniştei interioare prin înţelepciune şi dragoste.

Giovanni Boccaccio (1313- 1375) este reprezentantul noi culturii. Erudit cunoscator al literaturii clasice, umanist renumit, Boccaccio utilizeaza si motive, teme, subiecte preluate din mostenirea literara medievala, adaptandu-se insa vederilor, conceptiilor, tendintelor actuale ale epocii sale. In felul acesta, el poate fi considerat fondatorul literaturii Renasterii.

Decameronul (“Il decamerone”) este cea mai cunoscuta lucrare a sa, o culegere de o suta de nuvele caracterizate de observatia realista si verva satirica inconfundabila, subliniind pozitia lui Boccaccio ca “spirit satiric”. Inspirandu-se dintr-o culegere de nuvele italiene, Boccaccio nu tine sa inventeze subiecte, ci observa si noteaza fidel moravurile contemporane, localizeaza povestirea in

cadrul ei natural atent descries si isi inzestreaza personajele cu o etica pur laica: placerea este primul ideal pe care il viseaza aceasta lume. Boccaccio, creatorul de drept al al speciei “nuvela” – in forma ei superioara, artistica – militeaza impotriva intolerantei religioase, caracteristica lumii medievale si dezvolta satira in primul rand contra clerului si calugarilor.

Aşa cum rezultă din înţelesul grec al titlului, acţiunea are loc în decursul a zece zile. După o precuvântare dedicată "graţioaselor doamne" ("vaghe donne") care cunosc arta amorului, urmează o introducere ce dă un cadru terifiant atmosferei de groază care domnea în Florenţa bântuită de ciumă. Şapte tinere doamne şi trei tineri s-au refugiat într-o vilă din apropierea Floenţei pentru a

46

scăpa de contaminare şi, pentru a face să treacă timpul în mod plăcut, între conversaţii, banchete şi dansuri, se adună zilnic - cu excepţia zilelor de vineri şi sâmbătă, dedicate practicilor religioase - într-o poiană, unde fiecare spune o povestire pe o temă prestabilită, propusă de fiecare dată de "regele" sau "regina" grupului, aleşi prin rotaţie. La sfârşitul zilei, cele zece povestiri sunt urmate de un "canzone" (un recitativ în formă poetică) şi de dans. A rezultat astfel un număr de 100 nuvele care alcătuiesc Decameronul, prima şi în acelaşi timp cea mai bună operă în proză a literaturii italiene din epoca Umanismului, etapă care precedă Renaşterea. Nuvelele se caracterizează prin tematica foarte variată, plină de umor şi galanterie, adesea foarte îndrăzneaţă, din care nu lipsesc picanteriile spre deliciul cititorului, cu o compoziţie în formă magistrală şi descrierea pregnantă a caracterelor. În unele cercuri puritane ale timpului, cartea a fost curând considerată periculoasă pentru moravuri, încât nu mult a lipsit să fie arsă în public, la îndemnul călugărului fanatic Girolamo Savonarola. În timpurile moderne, Decameronul are o mare audienţă la public, au fost turnate şi filme inspirate din această operă literară, printre care remarcabil este cel în regia lui Pier Paolo Pasolini (1971).

Concepţia de viaţă a Umanismului care este inclusă şi în Decameron ne îndeamnă să trăim bine şi complet. Prin numeroasele povestiri în care sunt arătate o mulţime de tipuri de oameni, cunoaşterea lumii este obţinută prin intermediul observării, experimentării şi analizei raţionale. În lucrare se poate urmări foarte bine şi autoîmplinirea în sensul cel mai larg, conferindu-le vieţilor protagoniştilor un scop, astfel cititorul privind cu uimire şi satisfacţie frumuseţea existenţei umane, provocările şi dramele ei, şi chiar inevitabilul morţii. O trăsătură importantă în Decameronul lui Boccaccio este că opera prezintă şi expresia sentimentului popular, printre personaje apărând meşteşugari, preoţi, călugări, ţărani, alături de personaje feminine din mediile respective. Boccaccio redă viaţa eliberată de constrângerile morale ascetice, studiază pasiunile omeneşti nu numai în forma lor plenară, ci şi în cea instinctuală, punându-le faţă în faţă cu convenţiile unei societăţi ipocrite, naive. Astfel, Decameronul devine expresia unei ample, puternice, variate şi incisiv de satirice răzvrătiri împotriva tradiţiilor impuse.

Niccolo Machiavelli (1469- 1527) a fost un scriitor, istoric si om de stat floretin. Puternica personalitate a scriitorului s-a afirmat, in pragul secolului al XVI-lea, intr-o Italie faramitata de lupte, devastata de invaziile trupelor straine ca si a mercenarilor din interior, aservita tendintelor Bisericii sau ale aristocratiei, dar si framantata de actiunile si interesele burgheziei orasenesti.

Spirit pozitiv si rationalist, purtator de cuvant al unei societatii realiste, practice si totodata egoiste pana la cinism, Machiavelli cere monarhului absolut necesare: sa aiba calitati reale, cu toate ca si aparentele sunt suficiente unui conducator absolut; sa nu inspire neaparat ura, dar in general e mai sa fie temut decat iubit; poate sa fie bland, dar e mai recomandabil sa fie energic pana la nemilos; sa fie hotarat si curajos, intrebuintand chiar violenta si viclenia. Intr-un cuvant, in urmarirea scopului politic suprem – realizarea statului complet, unitar, laic – principele trebuie

sa conduca cu o mana de fier, fara a ceda in fata unor scrupule morale sau religioase. Machiavelli se arata astfel a fi un adversar vehement al lumii feudale. Nobilii sunt “niste creature odioase, dusmanii naturali ai oricarei ordini civile” , iar Biserica, propagand normele crestine de conduita, sustine in fond morala feudala, aceste idei fiind prinse in opera sa Principele.

Mātrāguna este o alta lucrare a sa mai cunoscuta, o celebra comedie ce satirizeaza coruptia clerului sau diferitele manisfetari amorale, ignorante sau naïve ale burgheziei.

De asemenea intens preocupat de soarta Italiei, este si autorul Istoriei Florentei.

47

Renaşterea literară în Spania

Miguel de Cervantes Saavedra (1547 - 1616) a fost un romancier, poet şi dramaturg spaniol. E considerat simbolul literaturii spaniole, cunoscut în primul rând ca autorul romanului „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha”, („hidalgo” este un reprezentant al micii nobilimi) pe care mulţi critici literari l-au considerat primul roman modern şi una din cele mai valoroase opere ale literaturii universale. A fost supranumit „Principele ingeniozităţii”.

Miguel de Cervantes a cultivat într-un stil original speciile narative obişnuite în a doua jumătate a secolului al XVI-lea : nuvela bizantină,

nuvela pastorală, nuvela picarescă, nuvela „morisca” (în care se idealizează relaţiile dintre mauri şi creştini), satira lucianescă şi miscelaneul. A reînnoit specia denumită „novela”, care însemna atunci o povestire scurtă, bazată nu pe retorică, ci pe studiul psihologic.

La Galatea este primul roman al lui Cervantes, datând din 1585. Face parte din subspecia pastorală („o eglogă în proză”, după cum a numit-o autorul), foarte apreciată în timpul Renaşterii. Precum în alte romane de acest tip (precum „La Diana” de Jorge de Montemayor), personajele principale sunt păstori idealizaţi, care îşi exprimă sentimentele în cadrul unui peisaj idealizat („locus amoenus”).

„La Galatea” se împarte în şase capitole, în care se dezvoltă o istorie principală şi patru secundare, care încep în amurg şi se termină noaptea, precum în eglogele tradiţionale, dar, precum în poemele bucolice ale lui Virgiliu, fiecare păstor este de fapt o mască în spatele căreia se ascunde un personaj adevărat.

Don Quijote de la Mancha este capodopera literaturii spaniole. Prima parte a apărut în 1605 şi s-a bucurat de un mare succes din partea publicului. În curând s-a tradus în principalele limbi europene şi în prezent este una din operele cu cele mai multe traduceri din lume.

La început, intenţia lui Cervantes a fost de a combate popularitatea atinsă de cărţile cavalereşti, satirizându-le prin povestea unui mic nobil din La Mancha care pierduse contactul cu lumea reală datorită lecturilor sale, crezându-se un cavaler în căutare de aventuri. Pentru Cervantes, stilul romanelor cavalereşti era deplorabil, iar istoriile povestite absurde. Cu toate acestea, pe măsură ce opera avansa, Cervantes a trecut de la scopul său iniţial la scopul de a reflecta societatea din timpul său şi a medita asupra comportamentului uman. Ca şi în „El licenciado Vidriera”, personajul principal, considerat de ceilalţi nebun, se dovedeşte a fi mai aproape de adevăr, datorită nobleţei gândirii şi acţiunilor sale, decât persoanele considerate „normale”.

Prin alte opere de gen ale sale se numara Novelas ejemplares si Los trabajos de Persiles y Sigismunda.

Cervantes s-a străduit de asemenea să ajungă un poet bun, deşi spre sfârşitul vieţii se îndoia de abilităţile sale, precum el însuşi mărturiseşte în „Viaje del Parnaso” :

Yo que siempre trabajo y me desvelo

por parecer que tengo de poeta

la gracia que no quiso darme el cielo

(Eu, cel ce munceşte neîncetat

pentru a părea ca are graţia de poet

ce nu a vrut să-i dăruiască cerul)48

Viaje del Parnaso („Călătoria Parnasului”) este unicul poem narativ de mai lungă întindere a lui Cervantes. E format din terţine concatenate, prin intermediul cărora autorul critică pe anumiţi poeţi, pe alţii îi satirizează, iar pe alţii îi elogiază (de exemplu pe Góngora). Este inspirat din opera „Viaggio di Parnaso” a lui Cesare Caporali di Perugia şi narează într-o formă autobiografică o călătorie la muntele Parnas, la bordul unei galere dirijată de Mercur, în care unii dintre poeţii elogiaţi încearcă să-l apere faţă de poeţii slabi. Reuniţi pe munte cu Apollo, ies victorioşi din bătălie şi protagonistul reuşeşte să se întoarcă acasă. Opera e completată de „Adjunta al Parnaso”, în care Pancracio de Roncesvalles îi înmânează lui Cervantes două epistole de la Apollo.

Pe langa vocatia de novelist si poet, teatrul a fost o alta mare vocaţie a lui Cervantes. De tânăr s-a simţit fascinat de această lume. Din păcate pentru el, succesul lui în acest domeniu a fost unul efemer şi nu l-a ajutat prea mult din punct de vedere financiar. Asta deoarece a fost contemporan cu Lope de Vega, ale cărui formule dramatice, mai îndrăzneţe şi mai inovatoare, i-au făcut pe impresari să desconsidere comediile cervantine. Operele lui Cervantes urmăreau un scop moralizator, includeau personaje alegorice şi se subordonau unităţii aristotelice de acţiune, timp şi spaţiu, în timp ce operele lui Lope rupeau această unitate şi din punct de vedere moral erau mai lipsite de pudoare, iar versificaţia era mai variată şi mai reuşită.

Cervantes n-a putut trece niciodată peste acest eşec şi şi-a arătat dezgustul faţă de teatrul lui Lope de Vega în prima parte a lui „Don Quijote”, unde se poate observa o influenţă din teatru din cauza abundenţei de dialoguri şi de situaţii de tip intermediu. Şi, într-adevăr, intermediul este specia dramatică unde geniul lui Cervantes străluceşte în toată splendoarea sa, putându-se afirma că Cervantes este unul dintre marii autori ai acestei specii, alături de Luis Quiñones de Benavente şi Francisco de Quevedo. Intermediile sale se caracterizează prin profunditatea psihologică a personajelor, un umor inimitabil şi o tematică unitară şi de o mai mare transcendenţă.

Că există o legătură între lumea teatrului şi naraţiunile lui Cervantes o demonstrează, de exemplu, faptul că tema din intermediul „El viejo celoso” („Bătrânul gelos”) se regăseşte în nuvela exemplară „El celoso extremeño” („Gelosul din Extremadura”). În alte ocazii apar personaje de tip „Sancho Panza”, precum în intermediul „Elección de los alcaldes de Daganzo”, în care protagonistul este un degustător de vinuri la fel de bun ca Sancho din Don Quijote. Tema barocă a aparenţei şi realităţii se regăseşte în „El retablo de las maravillas” („Catapeteasma minunilor”), unde adaptează povestirea medievală a lui don Juan Manuel, regele dezbrăcat, pentru a realiza o critică socială. „El juez de los divorcios” are o tentă autobiografică şi are drept concluzie «más vale el peor concierto / que no el divorcio mejor» (e de preferat cel mai slab concert divorţului celui mai bun).

În ceea ce priveşte operele sale principale, teatrul lui Cervantes a fost prea puţin apreciat şi reprezentat, cu excepţia operei care reprezintă cea mai buna adaptare a tragediilor clasice : „El cerco de Numancia”(„Asediul de la Numancia”), unde se pune în scenă tema patriotică a sacrificiului colectiv, în faţa asediului generalului Scipio Africanul. Foamea devine reprezentanta suferinţei existenţiale, intervenind de asemenea fiinţe alegorice, care profetizează viitorul glorios al Spaniei. Providenţa are acelaşi rol ca acela jucat în fuga lui Eneas din Troia incendiată. De inspiraţie patriotică sunt şi unele comedii, cum ar fi „La conquista de Jerusalén” („Cucerirea Ierusalimului”), descoperită recent.

49

Renaşterea literară în Anglia

William Shakespeare (1564- 1616) a fost un dramaturg, poet şi creator de sonete englez, care este considerat a fi cel mai mare scriitor al literaturii de limba engleză. Fara indoiala cel mai mare dramaturg al tuturor timpurilor, Shakespeare este atat de urias pentru ca in opera sa a curprins toate problemele mari ale vremii sale, a aprofundat sensurile de umanitate a unei game infinite de pasiuni omenesti, a creat o galerie imensa de personaje si a abordat specii dramatice atat de diverse ca: drama istorica, tragedia sau comedia, in toate aceste domenii realizand capodopere neintrecute de nici un alt dramaturg al lumii.

Intr-o perioada de 21 de ani, cat a scris, Shakespeare a dat scenei 37 de piese – 10 drame cu subiecte din istoria Angliei, 7 cu subiecte din istoria greco-romana, 5 asa-numite “mari tragedii” si 15 comedii – 154 de sonete si numeroase poezii.

Influenţa exercitată de Shakespeare asupra

vorbitorilor de limba engleză din întreaga lume se reflectă prin recunoaşterea imediată a unor citate din piesele lui Shakespeare, titlurile operelor bazate pe fraze din Shakespeare şi numeroasele adaptări ale pieselor sale. Alte semne ale influenţei sale contemporane sunt includerea sa în primele 10 poziţii într-un top al "Celor mai importanţi 100 de britanici", sondaj sponsorizat de BBC, frecventele producţii bazate pe operele sale, cum ar fi BBC Television Shakespeare (un set de adaptări pentru televiziune ale pieselor sale) şi succesul filmului "Shakespeare in Love" (1998), o ficţiune dedicată vieţii scriitorului, bazată pe scenariul unui foarte cunoscut autor dramatic contemporan, Tom Stoppard, care a scris o rescriere în cheie postmodernă a lui Hamlet, "Rozencrantz şi

50

Guildestern sunt morţi". Toate piesele au fost puse în scenă la Teatrul Globe a cărui deviză ce se putea citi pe cortina teatrului, era "Totus mundus agit histrionem". Ea reprezenta traducerea în limba latină a unei replici celebre din piesa "Cum vă place", "Lumea este o scenă şi oamenii sunt doar actori".

Despre viaţa lui Shakespeare se ştie foartepuţin, şi misterul ce-i înconjoară viaţa seîntinde şi asupra autenticităţii numeroaselorlui portrete.

51

In unele dintre dramele sale istorice – precum Henric al IV-lea, Henric al VI-lea sau Richard al III-lea - Shakespeare aduce suflul innoitor, spiritul de aventura al epocii Renasterii si idealul de eliberare de sub vechiile conceptii, realitati si practice feudale. Deocamdata, dramaturgul isi inchipuie ca statul absolutist ar putea satisface pe deplin interesele populare, devenind o forta morala care sa stinga egoismul feroce al celor puternici. Intr-o anumita masura, iluzia aceasta se mentine si in a doua categorie de drame istorice – Iuliu Caesar, Coriolan, Antoniu si Cleopatra – in care Shakespeare cauta maretia clasica, demnitatea umana, nobletea sufleteasca. Dar odata cu asa-numitele “drame romane” incepe o etapa noua in conceptia marelui dramaturg. Umanismul sau optimist capata acum umbrele scepticismului in ceea ce priveste politica si morala timpului sau. Shakespeare incepe sa vada o noua lume a Renasterii, pornita pe drumul noilor relatii de viata capitaliste, poarta in sine germenii raului care ucid binele, sustinand cupiditatea, individualismul, amoralitatea si egoismul cel mai meschin. Aceste concluzii intunecate asupra vietii si oamenilor, aceste noi idei, ganduri si sentimente, vor fi infatisate si dezbatute cu o neintrecuta forta si profunzime in marile tragedii shakespeariene.

Visul unei nopţi de vară – ilustraţia lui Fuseli. În imagine este regina zânelor, Titania, împreună cu iubitul ei, Zuboy, al cărui cap a fost transformat în cap de măgar de către năzdrăvanul spiriduş Puck.

52

Comedii

Furtuna Doi gentlemeni din Verona Nevestele vesele din Windsor Măsură pentru măsură Comedia erorilor Mult zgomot pentru nimic Zadarnicele chinuri ale dragostei Visul unei nopţi de vară Neguţătorul din Veneţia Cum vă place Îmblânzirea scorpiei Totul e bine când se termină cu bine A douăsprezecea noapte Poveste de iarnă Pericle, Prinţ al Tironului Cymbeline

Istorice

Regele Ioan Richard al II-lea Henric al IV-lea Henric al V-lea Henric al VI-lea Richard al III-lea Henric al VIII-lea

Tragedii

Romeo şi Julieta Troilus şi Cresida Coriolan Titus Andronicus Timon din Atena Iulius Caesar Macbeth Hamlet Regele Lear Othello Antoniu şi Cleopatra

Piese pierdute

Love's Labour's Won Cardenio Richard al II-lea, prima parte

Poeme

Sonetele lui Shakespeare Venus şi Adonis The Rape of Lucrece The Passionate Pilgrim The Phoenix and the Turtle A Lover's Complaint

Apocrife

Eduard al III-lea Sir Thomas More

53

Bibliografie: The art of the Italian Renaissance, Rolf Toman Koneman Filosofia Renaşterii, P.P Negulescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986 Istoria Culturii şi Civilizaţiei, Ovidiu Drimba, vol. 4, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1995 Revista Arborele Lumii

54