UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRONOMICE ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ

BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ZOOTEHNIE

REFERAT

STRIDIILE

MATERIA: ELEMENTE DE FLORĂ ȘI FAUNĂ MARINĂ

SPECIALIZARE: PISCICULTURĂ ȘI ACVACULTURĂ

GRUPA 4304

Cuprins

Introducere..............................................................................................................................3

Descrierea speciei....................................................................................................................4

Morfologie externă..................................................................................................................4

Caracteristicile mediului..........................................................................................................5

Reproducerea stridiilor. Producerea „seminței” de stridii.......................................................7

Incubația ouălor de stridii........................................................................................................8

Dezvoltarea stridiilor în mediul natural..................................................................................11

Creșterea dirijată a stridiilor...................................................................................................14

Colectarea tineretului de stridii pe coasta Americii de Nord.................................................15

Stridiile în România................................................................................................................16

Implicații economice...............................................................................................................18

Concluzii.................................................................................................................................23

Bibliografie.............................................................................................................................24

2

Introducere

Am ales stridiile drept subiect al cercetării mele datorită faptului că sunt moluşte pe cale

de dispariţie efectivul lor actual fiind foarte mult micșorat față de secolul trecut, ele fiind

cultivate cu mare grijă în vederea obţinerii stridiilor de consum dar şi pentru obţinerea de

perle. Doar 3-4 stridii din 3 tone produc perle perfecte. Datorită cererii din ce în ce mai mari,

culturile de perle s-au dezvoltat foarte mult – în culturi, o stridie produce o perlă care arată

similar cu una produsă natural în 3-6 ani. Stridiile producătoare de perle nu sunt comestibile.

Un alt atribut al stridiilor este acela ce sunt foarte apreciate din punct de vedere culinar.

Stridiile se consumă crude, fierte, prăjite, la cuptor, afumate, murate, la grătar, sau ca

ingredient adițional la diverse mâncăruri. Gustul lor unic (o combinație de apă de mare și iod)

și aspectul gelatinos le transformă în alimente fie adorate, fie disprețuite. Cu un conținut

redus de calorii și efecte afrodiziace, stridiile continuă să fascineze și să fie prezente pe

meniurile restaurantelor de lux din toată lumea. Acum considerate o delicatesă, stridiile erau,

pe vremuri, mâncarea săracilor. Pescuitul excesiv le-a transformat într-o raritate.

Există mitul consumului de stridii doar în lunile care conțin litera R – adică în toate lunile

mai puțin în perioada mai-august, pentru că, datorită căldurii, stridiile se strică foarte repede.

La cumpărarea stridiilor proaspete se recomandă atenție sporită și verificarea lor înainte de

consum. Pescuitul excesiv al stridiilor a dus la dispariţia a 85% din recifele unde trăiesc

acestea, iar în anumite regiuni ale lumii, în special în Europa şi în Statele Unite, aceste

moluşte au dispărut aproape în totalitate, se arată într-un studiu publicat, pe 3 februarie, în

revista BioScience.

În demersul meu asupra cercetării stridiilor am prezentat descrierea speciei, morfologia,

reproducerea şi producerea „seminței” de stridii în mod dirijat dar şi în mod natural, precum

şi date despre cerinţele de mediu şi modalităţile de consum.

3

Descrierea speciei

Denumirea de stridie desemnează o serie de moluște lamelibranhiate, cu cochilia

neregulată, unele comestibile, altele care produc perle (și care nu sunt comestibile), care

trăiește fixată pe stânci în mările calde și temperate (Ostrea edulis).

Stridiile comestibile fac parte din familia Ostreidae, în timp ce stridiile producătoare de

perle (atât cele produse natural, cât și cele de cultură) fac parte din familia Pteriidae.

În Tabelul 1, principalele specii de stridii- denumirea ştiinţifică, numele comun şi procentul consumat:

Denumirea științifică Numele comun

Procentul

consumat

Crassostrea gigas Stridia de Pacific 93,7 %

Crassostrea virginica Stridia americană 5,1 %

Crassostrea iredalei Stridia papuc 0,3 %

Ostrea edulis Stridia europeană 0,2 %

Saccostrea glomerata Stridia de Sydney 0,1 %

Crassostrea rhizophorae

Stridia de mangrove 0,1 %

Ostrea lutăriaStridia

neozeelandeză<0,1 %

Ostrea chilensis Stridia ciliană <0,1 %

Crassostrea gasar Stridia de Gasar <0,1 %

Ostrea conchaphila Stridia Olympia <0,1 %

Crassostrea corteziensis

Stridia Cortez <0,1 %

Saccostrea cuccullata Stridia capac <0,1 %

Crassostrea madrasensis

Stridia indiană <0,1 %

Crassostrea angulata Stridia portugheză <0,1 %

Tabelul 1

Morfologie externă

Corpul stridiei este o cochilie, ea și cavitatea paleală sunt caracteristice moluștelor.

Cochilia poartă popular denumirea de scoică. Ea este o formațiune dură, calcaroasă,

principalul rol al cochiliei este de protecție. Ea protejează în întregime animalul și în special

masa viscerală şi mai are și rol de schelet extern. Pe cochilie se fixează o parte din

4

musculatura corpului iar forma cochiliei diferă de la un grup de moluște la altul. Deasemenea

diferă și gradul ei de dezvoltare. Ea poate fi formată din una, două sau mai multe bucăți.

Areal de răspândire

Stridiile trăiesc în estuare, au un areal destul de larg de răspândire acolo unde apa sărată şi

cea dulce se amestecă, sunt animale nevertebrate, cu sânge rece. În România există o fermă

de stridii pe litoralul Mării Negre.

Caracteristicile mediului

Toleranţa stridiilor la temperatură şi salinitate diferă în funcţie de specie, astfel la

temperatura este între 15° C şi 34° C iar salinitatea între 20 şi 40 ‰. Astfel optimul îl

găsim la stridia portugheză care în privinţa temperaturii creşte şi se reproduce la aproximativ

15-25° C şi la o salinitate de 20-30‰.

Substratul pe care stridiile se fixează este de asemenea variat, are tolerantă faţă de

turbiditate, faţă de nămol, poate fi cultivată şi pe nisip sau pe orice substrat tare; stridia de

mangrove are substratul asociat cu rădăcini de mangrove.

Se consideră că acvacultura marină a început cu stridiile, care au fost cultivate în Europa

încă din timpul Imperiului Roman. Originile culturii stridiilor, ca procedeu diferit de

recoltarea stridiilor „sălbatice”, au apărut ca urmare a înclinării omului spre confort, a

imposibilităţii reproducerii stridiilor în anumite zone unde au condiţii bune de creştere şi din

dorinţa de a obţine stridii sănătoase (cu cochilia neatacată de diverse organisme), care să

satisfacă preferinţele consumatorilor pentru stridii neprelucrate ( în cochilie).

5

În ultimele decenii, tendinţa spre cultivarea stridiilor a fost accelerată ca reacţie a

impactului catastrofal al acţiunilor oamenilor asupra ecologiei estuarelor. Poluarea constituie

o ameninţare serioasă pentru creşterea bivalvelor, deoarece prin filtrarea apei care-i asigură

hrana se concentrează poluanţi în carnea lor, devenind improprie pentru consumul uman.

În unele zone terestre, suprarecoltarea ameninţă viitoarele recolte de stridii. Pentru a

compensa suprarecoltarea de stridii sălbatice este necesară construirea de crescătorii, în care

toate etapele ciclului de viaţa să se desfăşoare în condiţii controlate.

Speciile de stridii de consum

De o deosebită apreciere în rândul consumatorilor se bucură stridia plată europeană

( Ostrea edulis), stridia americană ( Crassostrea virginica), stridia portugheză ( Crossostrea

angulata), stridia de pacific ( Crossostrea gigas), stridia de stâncă de Sydney ( Crossostrea

commercialis), stridia papuc ( Crossostrea eradelie ) şi stridia de mangrove ( Crossostrea

rhizophorae.

Stridiile au o anumită toleranță la temperatură, salinitate și substrat de fixare, dupa cum se

poate observa în tabelul 2

Specia Toleranță la

temperatură ( C)

Toleranță la salinitate ( ) Substratul

Stridia

portugheză

Aproximativ 15-25 Optim 20-30, reproducerea

esuează la peste 34

Variat, toleranță față

de turbiditate

Stridia de

stancă de

Sydney

Variază mult Variază mult Fund tare, obișnuit

la umbră

Stridia

papuc

25-33, posibil mai mare Largă, până la 45,

reproducerea la 15

Obișnuit deasupra

nămolului pe plante,

cultivată pe nisip,

foarte tolerantă față

de namol

Stridia de 15-30, optimum pentru Optimum pentru Orice substrat tare6

Pacific dezvoltarea larvară 23-

25, optim pentru

fixarea larvelor 25 sau

mai mult

dezvoltarea larvară de 23-

28, cea mai bună fixare a

larvelor la 15-18

Stridia de

mangrove

18-34 22-40, extreme de scurta

durata, optim 26-37

Asociat cu radacini

de mangrove,

tolerant la turbditate

Stridia

americană

Dezvoltarea buna a

larvelor la 17-32

Larga, de la cel putin 32,

cea mai buna dezvoltare

larvara la peste 16, unele

supravietuiesc la 7, maxim

pemtru larve 22

dur

Stridia plată Larga, cel putin 4-22,

optim 15-20,

mortalitate 100% la 26

In mod obisnuit peste 25 Dur, netoleranta

pentru turbiditate

Tabelul 2

Reproducerea stridiilor. Producerea „sămânţei” de stridii.

Cultivarea stridiilor poartă denumirea de ostreicultură, aceasta fiind o ramură a

mariculturii.

Ca urmare a faptului că prin intermediul transportului de stridii dintr-o regiune în alta s-

au întrodus în cultură diverse boli, paraziţi şi competitori ai acestora, s-a recurs astfel la

dezvoltarea tehnologiilor de obţinere a „seminţei” de bivalve. Practicarea acestei tehnologii

prezintă următoarele avantaje:

Se pot reproduce specii native de bivalve, acordând industriei bivalvelor o anumită

protecţie împotriva repartizării neregulate şi întâmplătoare a „seminţei” colectată din natură.

7

Permite diversificarea industriei prin orientarea spre alte specii non-native. Principalele

procese implicate în producerea de „sămânţă” de stridie sunt:

Cultura de microalge: pentru a asigura cerinţele nutritive ale efectivului de reproducţie

şi a produşilor, trebuie produsă o mare varietate de specii de alge. Micoalgele sunt cultivate

intensiv, în culturi grămadă, în sisteme semicontinue sau continue. Pentru furnizarea unor

mari cantităţi de alge, necesare pentru hrănirea bivalvelor întreţinute în creşe în aer liber se

poate recurge la cultura extensivă a algelor în heleşteie.

Condiţionarea efectivului de reproducţie: bivalvele adulte pot fi aduse în condiţie de

reproducţie aproape tot cursul anului, prin ţinerea în tancuri, creşe şi prin manipularea

temperaturii rezervei de apă de mare. În procesul de condiţionare este foarte importantă şi

furnizarea unei diete formate din specii diferite de microalge, care asigură toţi nutrienţii

necesari şi are drept efect o calitate bună a ouălor şi o bună dezvoltare a larvelor. În funcţie

de specie, efectivul ajunge în condiţie de reproducţie în decurs de 3-10 săptămâni.

Depunerea ouălor ( bătaia): adulţii, cu gonadele complet dezvoltate, sunt separaţi pentru

depunerea produselor sexuale şi stimulaţi să-şi elibereze gameţii. Acest lucru se realizează

printr-un şoc termic, temperatura apei marine fiind crescută treptat. O tehnică alternativă, ce

poate fi folosită pentru stridia de Pacific, este recoltarea ouălor şi a spermei prin deschiderea

stridiilor. Ideal este că pentru producerea fiecărei grămezi de sămânţă să se folosească ouă de

la minim 20 de animale şi spermă de la alte 20, pentru a asigura o bună heterozigotie.

Creşterea larvelor şi a puilor: după recoltare, ouăle sunt fecundate şi apoi depuse în

incubatoare ce conţin apă de mare filtrată şi încălzită, în care sunt lăsate să se dezvolte până

la primul stadiu larvar, numit larve-D ( datorită formei lor distincte). Larvele sunt crescute în

condiţii de mediu controlatesi sunt hrănite cu un amestec de microalge. După fixare şi

metamorfoză, puii sunt crescuţi în sistem creşă, iniţial în sisteme închise, iar ulterior sunt

transferaţi în sisteme în aer liber.

Incubaţia ouălor de stridii

Stridiile adulte, mature sexual sunt alese de pe paturile de creştere, selecţia făcându-se în

funcţie de mărime, formă şi ritm de creştere, şi ţinute la incubatoare la 10° Celsius. Aducerea

lor în condiţie de reproducţie se realizează prin creşterea lentă a temperaturii apei până la 18

grade Celsius şi prin menţinerea la această temperatură timp de 2-4 săptămâni. La stridiile

întreţinute în tăviţe de sticlă se induce eliberarea gameţilor prin creşterea temperaturii apei la

25° Celsius. După fecundare ouăle sunt transferate într-o baterie dintr-un tanc conic de 8

creştere cu capacitate de 150-400 l. Apa din tanc este drenată zilnic iar larvele eclozate sunt

reţinute de către un ecran de plasă fină. Se aleg larvele ce au un diametru ce depăşesc 0,3 mm

însemnând doar 20% din totalul larvelor, restul de 80% fiind aruncate. Această selecţie

permite reţinerea indivizilor ce manifestă caractere proprii unei dezvoltări rapide.

Larvele selecţionate sunt transferate într-un alt tanc ce conţine apa pompată de mare,

centrifugată printr-o baterie cu 3 centrifuge şi pompată în 4 tancuri cu o capacitate de 4000

de litri. Un acoperiş tip seră permite trecerea energiei solare şi menţinerea temperaturii la

peste 30° Celsius. Prin centrifugarea apei se înlătură celulele mări de alge.

După 10-15 zile larvele sunt gata să se fixeze, în acest moment ele sunt transferate într-

un tanc de fixare din plastic cu capacitate de 3600 de litri, fiecare conţinând 352 dm3 de

cochilii de stridii special alese, sortate şi tratate cu Clorox, ca precauţie. Este foarte

impportanta folosirea cochiliilor curate, în caz contrar, bacteriile pot ucide larvele sau pot

împiedica fixarea. După ce cochiliile curate au fost aşezate pe fundul tancului, se introduc

larvele care în decurs de 24-48 de ore se fixează. Tineretul astfel format este mai greu de

manipulat decât cel fixat pe colectoarele care atârna. Cochiliile cu tineretul ataşat de ele, sunt

transferate în saci de plastic de 17,6 litri care sunt suspendaţi de nişte grinzi de lemn în

tancurile de creşă. Acestea sunt construite din ciment şi au o capacitate de 27 000 litri. Aceste

tancuri sunt amplasate într-o seră unde temperatura este menţinută la 30° C. Larvele sunt

hrănite prin intermediul apei din tancurile care sunt amplasate la un etaj superior, în care se

găseşte cultura de alge.

Temperatura ridicată şi hrănirea suplimentară au ca rezultat o creştere rapidă a tinerelor

„seminţe” de stridii. Unii crescători transferă grinzile de lemn de care sunt ataşaţi sacii cu

cochilii până la docuri, unde sunt plasate pe plute. Pe fiecare plută se pun circa 200 de saci.

În apa de mare „sămânţa” stă suspendată de plute încă 2 săptămâni, până atinge 1-2 cm. În

acest moment ele sunt apte pentru a fi plantate pe substrat. Nu toţi cultivatorii introduc atât de

repede tinerele stridii în apa mării. Aceştia le ţin în tancuri mari o perioadă mai mare de timp,

pentru a spori dezvoltarea lor şi pentru a reduce prădarea şi putrezirea.

Tineretul poate fi protejat şi prin plasarea lui în heleşteie naturale sau artificiale sau chiar

în estuare unde salinitatea este scăzută, iar prădarea şi competiţia sunt minime. În astfel de

medii acvatice, poluarea slabă produsă de canalizări poate avea un efect bebefic prin

producerea hranei sub formă de substrat planctonic foarte bogat.

9

Întreaga operaţie, de la reproducţie până la stadiul de sămânţă de 1-2 cm durează 4-

6 săptămâni. Staţiile de incubare pot produce samana de dimensiune mică, de 3-4 mm tot

timpul anului, dar trebuie avut în vedere faptul că, creşterea pe plute până la 1-2 cm nu poate

fi făcută după ce temperaturile scad sub 10° C. Datorită acestui fapt, „sămânţa” de stridii nu

este plantată pe substrat toamna târziu sau iarna, când ele nu cresc şi supravieţuirea este

scăzută. Drept urmare, incubarea se face doar la sfârşitul primăvării şi vara.

În hrana larvelor de stridii se mai pot folosi şi culturi de flagelate Isochrysis galbana

sau Rhodomonas sp., asigurându-se o raţie de 2000 de celule /zi. Acesta raţie este folosită

pe toată perioada stadiului larvar, dar pe măsură ce cresc se folosesc alge de dimensiuni mai

mari.

Factorul critic în succesul sau eşecul unei staţii de incubaţie a stridiilor este reprezentat

de calitatea apei. Pentru a asigura o bună supravieţuire a larvelor de stridii, apă trebuie să

aibă o salinitate de cel puţin 16,5‰ şi un pH cuprins între 6,75 şi 8,75 şi să fie relativ liberă

de poluanţi, în special de săruri metalice, pesticide şi detergenţi. Trebuie evitate zonele în

acre este posibilă apariţia frecvenţă şi dezvoltarea algelor toxice. Nămolul, poate avea de

asemenea, un efect advers asupra larvelor de stridie, atât direct cât şi prin alterarea pH-ului,

dar acesta poate fi înlăturat relativ uşor, prin filtrare. Chiar dacă apa are o calitate excelentă,

se impune a fi tratat cu antibiotice, medicamente cu sulf sau cu radiaţii ultraviolete.

Producerea în incubatoare de tineret „agata” sau „liber” este o metodă folosită recent de

către crescătorii de stridii. Metoda constă în obligarea stridiilor de a se aşeza pe foiţe său pe

ecrane de plastic sau de metal, de pe care se pot îndepărta, sau pe particule foarte mici de

carbonat de calciu. „Sămânţa” liberă poate fi crescută apoi în tăviţe confecţionate din plasă

10

fină,în incubator sau afară, până când este destul de mare pentru a fi plantată pe fund, sau,

uneori, până atinge dimensiunile de desfacere.

Avantajele acestei tehnici constau în faptul că în acelaşi spaţiu pot fi crescute mai multe

stridii tinere, pot fi manipulate sau transportate mai uşor şi mai ieftin, şi se obţin stridii adulte

mai uniforme şi cu formă mai regulată decât cele aşezate şi prinse de cochilii de stridii sau de

scoici.

Dezvoltarea stridiilor în mediul natural

În funcţie de specie, reproducerea stridiilor în mediul natural începe atunci când

temperatura apei atinge o anumită limită şi durează atâta timp cât aceasta rămâne deasupra

limitei minime. La tropice, acesata poate însemna o reproducere pe tot parcursul anului.

La stridiile din genul Crassostrea, în care intră majoritatea speciilor cultivate, produsele

sexuale ale ambelor sexe sunt eliberate în apă, fecundarea şi ecoloziunea descendenţilor

având loc în afară cochiliei genitoriloe. La stridiile din genul Oştea, masculul eliberează

spermatozoizii, în timp ce femelele reţin ouăle fecundate în cavitatea paleală până la

ecloziunea descendenţilor. Indivizii unor specii sunt alternativ şi masculii şi femele.

Ecloziunea are loc de la câteva ore până la mai mult de o săptămână de la fecundarea

gameţilor. Larvele tinere înoată liber timp de câteva zile sau săptămâni, după care se

metamorfozează şi se fixează pe obiectele solide, ducând o viaţă fixă pentru tot restul vieţii.

La stridia tânără, abia fixată, mortalitatea prin prădare, boli sau ca efect al aglomerării, poate

fi ridicată. Dezvoltarea până la maturitatea sexuală durează până la un an. Stridiile slbatice

11

pentru a atinge dimensiunea de comercializare au nevoie de peste 4 ani. Atât larvele cât şi

stridiile fixate se hrănesc reţinând planctonul şi materia organică.

Diversele specii de stridii diferă în funcţie de ţările în care se cultivă în privinţa sezonului

împerecherii, temperaturii de reproducere, perioadei de incubaţie, duratei perioadei larvare,

momentului fixării, adâncimii şi zonei mareice de creştere ( a se vedea tabelul 3).

Specia Țarile în

care se

cultivă

Sezonul

împerechierii

Temperatura

de

reproducere

Perioada

de

incubație

Durata

perioadei

larvare și

momentu

l fixării

Adancimea

și zona

mareică de

creștere

Stridia

portugheză

Portugalia,

Spania,

California

Vara 20° C sau mai

mult

- 15-20 de

zile

Intermareic,

în estuare

unde

curentul

este

puternic

Stridia de

stancă de

Sydney

Australia Vara și

toamna

Peak la 21°

C - 23° C

6 ore 14-21 de

zile,

februarie-

aprilie

Din zona

intermareică

până la 3 m

sub reflux

Stridia papuc Filipine Primavara și

vara, peak de-

a lungul

sezonului

ploios

30° C -33° C - 7 zile intermareic

Stridia de

Pacific

Japonia,

Coreea,

Peak în

Japonia în

19° C - 20° C,

peak la 23°C

5-6 ore 10-14 zile intermareic

12

Coasta

Pacifica a

SUA,

Olanda,

Anglia

mai-iunie,

august-

septembrie

-25°C

Stridia de

mangrove

Experimental

în Cuba și

Venezuela

Continuu,

peak în mai-

septembrie în

Venezuela

- - Fixare

continuă

0,5-3,0 m

intermareic

Stridia

americană

Coastele

Atlantice și

golfurile SUA,

provinciile

maritime ale

Canadei;

experimental în

Japonia și

California

Mijlocul lui

iulie-

inceputul lui

octombrie,

mai-

octombrei in

Carolina de

Sud

Incepe

la

20°C

- 10-

21

de

zile

De la intermareic pana

la mai mult de 30 m,

reproducerea si fixarea

larvelor au cel mai

mare succes in estuare;

Stridia plata Coasta Atlantica

ă Franței,

Spaniei, Olandei,

Marii Britanii,

Japoniei și SUA

Iunie-

septembrie in

zona

Morbihan din

Franța

20° C

sau

mai

mult

8

zile

12-

14

zile

Expunere intermareică

foarte putină sau deloc,

în estuare unde curentul

este foarte slab;

Tabelul 3

13

Creşterea dirijată a stridiilor

Procedeele folosite în creşterea stridiilor adulte pentru comercializare variază în funcţie

de specie, zona şi de destinaţia acestora. O operaţiune foarte importantă în cultura stridiilor o

reprezintă colectarea tineretului. În multe zone ale globului, doar o mică parte din terenurile

pentru stridii se pretează pentru culegerea tineretului, fapt ce necesită cumpărarea lui din

zonele favorabile.

Colectarea tineretului de stridie

În natură, stridiile se fixează pe orice substrat în zonele unde condiţiile sunt propice

creşterilor, unde se acoperă repede cu alte stridii.

Cea mai primitivă metodă de cultivare a stridiilor constă în împrăştierea acestora, aşa-

numita „gheară” pe fundul apei, în zonele favorabile, chiar înainte de fixare. Apoi, natură este

lăsată să facă restul, recoltând staridiile fixate peste câţiva ani. încă din secolul al XVII-lea,

cultivatorii japonezi au îmbunătăţit această metodă, folosind pentru fixarea stridiilor stânci,

ramuri sau alte obiecte care pot fi uşor mutate din loc în loc, împreună cu stridiile ataşate.

În anul 1673, un cultivator japonez de scoici a descoperit că stridiile tinere se ataşează de

parii de bambus ancoraţi pe fundul mării. Stridiile astfel ataşate sunt protejate de prădători

bentonici şi realizează un „pat” tridimensional, ce oferă o suprafaţă mai mare pentru ataşare

decât fundul plat al mării. Ulterior s-au creat mai multe tipuri de colectoare suspendate,

agăţate de plute.

14

Indiferent de metoda de capturare aplicată, momentul colectării tineterului este crucial

pentru succesul culturii stridiilor. Cel mai bun timp din an pentru coectarea tineretului variază

în funcţie de specie, localizare şi de fluctuaţiile anuale ale temperaturii, salinităţii, mareelor,

s.a. în decursul timpului s-a observat că atunci când colectoarele sunt instalate prea devreme,

sunt capturate numeroase organisme nedorite cu mod de viaţă similar stridiilor. Prin

evaluarea cantităţii planctonului, se poate determina prezenţa şi abundenţa larvelor de stridii

de diferite vârste şi se poate prezice momentul de vârf ( peak-ul) al perioadelor de fixare cu

câteva zile înainte. O deosebită atenţie trebuie acordată amplasării colectoarelor în zonele

favorabile desfăşurării acestei operaţiuni şi tipului de colector folosit. Cu toate că au fost

testate o mulţime de materiale şi de tipuri de colectoare, s-a constatat că fiecare dintre acestea

este util pentru o anumită specie şi într-o anumită zonă. Tineretul este lăsat în colectoare, în

mod obişnuit până se dezvoltă la stadiul de „sămânţă”, adică atunci când atinge un diametru

de 10-20 mm. Stridiile „sămânţă” pot fi cultivate în locul de unde au fost culese, mutate în

zonele cele mai potrivite de creştere sau vândute altor cultivatori.

Colectarea tineretului de stridie pe costa atlantică a Americii de Nord.

În această zonă, colectarea tineretului este, în general, realizată folosind colectoare

suspendate pe plute. Acesta metodă se aplică în locurile în care există reproducători în

heleşteie cu apă sălcie sau în lagune. Astfel, în apele new-yorkeze ale Long Island-ului, pe

insula Fisher există Ocean Pond Corporation care deţine o suprafaţă de 9,3 ha de apă sălcie,

care comunică cu largul printr-un canal îngust. În fiecare an, înainte să înceapă sezonul de

înmulţire al stridiilor, acest canal este blocat, în scopul prevenirii evadării larvelor de stridie

şi pentru a accelera încălzirea apei. Prin monitorizarea permanentă este determinată cantitatea

de larve. În momentul în care este detectat o cantitate adecvată de larve se suspendă pe plute

colectoare compuse din scoici înşirate pe o sârmă galvanizată lungă de 2,4 m. Când fixarea

este completă heleşteul este deschis spre mare, dar stridiile tinere nu sunt mutate până în

primăvara următoare, când sunt vândute crescătorilor de stridii din alte zone. Anual se văd

15-50 de milioane de bucăţi de „sămânţă ” de stridii de 9 luni.

În Tabelul 4 se pot găsi valorile ce includ mărimea de vânzare şi timpul de creştere până la o anumită mărime:

Specia Mărimea de vânzare şi timpul de creştere până la această

mărime

15

Stridia

portugheză

65 de g, incluzând cochilia, 3 ani în Franţa

Stridia de stâncă

de Sydney

85-100 mm, pentru consum în jumătate de cochilie, 2 ani şi

jumătate în nord, 2 ani şi jumătate în sud, 50-65 de mm lungime

pentru extragere, 2-3 ani

Stridia papuc 75 de mm diametru, 6-9 luni

Stridia de Pacific 30-60 de g, incluzând cochilia, 6-12 luni în Marea Interioară, 18

luni în nordul Japoniei, mărimea de comercializare în jumătate

de cochilie, 2 ani

Stridia de

mangrove

75-100 mm diametru, 5-6 luni

Stridia

americană

75 de mm diametru, 4-5 ani pe coasta Nord Atlantică şi Golful

Mexic

Stridia plată 65 de g inculsiv cochilia, 75 de mm diametru, 4 ani

Stridiile în România

Bancurile naturale de stridii din Marea Neagră au fost exploatate intens vreme de

decenii. În primul război mondial, fermele marine ruseşti au fost distruse, stridia fiind

exploatată doar din bancurile naturale. La jumătatea secolului XX s-a constatat declinul

16

acestor stocuri naturale de stridii care a dus la dispariţia totală a acestor bancuri la litoralul

românesc.

Ca o consecinţă a fenomenului de poluare, dar şi a dezvoltării gasteropodului rapana

venosa - crustaceu ce se pare că a consumat stridiile, Marea Neagră a fost secătuită de stridii.

Cercetătorii Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Marină „Grigore Antipa“ au mai găsit

doar valve pe cuprinsul mării. În anii 1970 s-au mai făcut cercetări în cadrul Institutului

privind aclimatizarea stridiilor, care mai apoi au fost sistate.

Un fost angajat al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Marină „Grigore Antipa“ s-a

decis să-şi înfiinţeze o fermă de stridii în Marea Neagră, acest lucru întâmplându-se după

1989. Cultivatorul a avut succes câţiva ani datorită experienţei sale dar şi ajutorului dat de

către foştii colegii de la Institut dar unica fermă de fructe de mare de pe litoralul românesc al

Mării Negre a pierdut întreaga producţie de midii, după ce în luna august 2010 temperatura

apei s-a situat constant în jurul valorii de 30 de grade Celsius, timp de peste o săptămână.

Contrar acestor pagube materiale, culturile de stridii se află într-o stare prielnică.

Administratorul societăţii comerciale „Maricultura“ SRL din Constanţa, Mirel Crivăţ, a

declarat că i-a fost imposibil să onoreze, în cursul acestei săptămâni, comenzile şi contractele

ferme pe care le are cu beneficiarii locali, după ce a descoperit că în plasele colectoare nu mai

17

există niciun exemplar viu din producţia de midii. „Am trimis scafandri să recolteze câteva

zeci de kilograme de scoici şi, după ce au verificat cele patru plase colectoare, în care

crescusem midiile, s-au întors cu sacii goi. Toate midiile mature, apte de recoltare, cu

dimensiuni optime, au murit din cauza căldurii, în ultimele trei săptămâni“, a declarat Crivăţ.

Fermierul a precizat că, pe perioadă caniculei, a verificat zilnic starea culturii de moluşte şi,

pe zi ce trecea, constata un ritm accelerat de mortalitate. „Sacii colectori în care cresc midiile

stau în mare, în largul localităţii Eforie Nord, la o adâncime variind între doi şi şase metri de

la suprafaţa mării. Dacă la suprafaţă apa avea 31 de grade Celsius, la şase metri apa a fost

constant la plus 28 de grade Celsius. Tot ce a fost midie adultă a murit. Au mai scăpat puietul

şi exemplarele juvenile şi, din fericire, nu am înregistrat mortalitate la culturile de stridii,

cărora, din contră, pare să le fi priit căldura excesivă. Situaţia este fără precedent şi nu ştiu

dacă vom putea să declarăm şi noi stare de calamitate la fel ca oricare fermier, pentru a putea

obţine despăgubiri“, a subliniat Mirel Crivăţ.

Confirmarea specialiştilor

Referitor la această situaţie, directorul general al Institutului Român de Cercetare Marină

„Grigore Antipa“, dr. Simion Nicolaev, a confirmat faptul că temperatură foarte mare a apei

mării, care a coincis în această vară cu diminuarea accentuată a salinităţii, pe fondul aportului

masiv de apă dulce provenit din Dunăre, a produs un grad mare de mortalitate în rândul florei

şi faunei marine, până la adâncimi mari. „Vom observa şi noi acest fenomen, pe uscat, odată

cu prima furtună care va aduce la mal depozite întregi de cochilii de scoici şi melci“, a

afirmat Nicolaev. Nu doar scoicile au fost afectate în acest sezon de valurile excesive de

căldură. Astfel, la sfârşitul lunii iulie, atât apele, cât şi plajele litorale au fost invadate de peşti

morţi, fenomen cunoscut de specialişti drept mortalitate piscicolă în apa Mării Negre. La

rândul său, administratorul Clubului Nautic „Pinguin“ din Mamaia, Petre Clipă, a declarat că,

în urmă cu două zile, a făcut scufundări în largul mării şi nu a putut găsi midii vii decât la

adâncimea de 20-22 de metri. „Până la această adâncime toate depozitele de scoici sunt

moarte. Dai cu mâna şi cad de pe pereţii stâncoşi. Este un peisaj trist“, a susţinut scafandrul.

Implicaţii economice

Midiile şi stridiile autohtone au preţul mult mai mic decât cele din import. Un kilogram

de midii se vinde cu 5 lei, iar o stridie, cu 2,5 lei, fără TVA.  Pentru comparaţie, midiile

18

aduse din Italia costă în jur de 20 de lei kilogramul, iar francezii vând o stridie cu 2,5 euro.

Intrate în obişnuinţele alimentare ale europenilor încă de pe vremea Imperiului Roman,

stridiile au o îndelungată istorie de aliment afrodisiac, iar trei bucăţi costă aproape 20 de

euro. Se spune că regele Henric al IV-lea ar fi mâncat o dată 400 de de stridii, înainte de cină.

Americanii recoltează aproape 130.000 de tone de stridii anual, 75% fiind tradiţionalele

stridii orientale (Crassostrea virginica). Mai mult de jumătate sunt produse în Louisiana.

Următoarea specie, ca popularitate, este stridia de Pacific (Crassostrea gigas), a cărei

răspândire a fost favorizată de uşurinţa cu care se adaptează la medii noi. Din SUA, unde

cultivarea în ferme a început încă din 1900, această specie a ajuns şi în Europa, Noua

19

Zeelandă şi Australia.

La fel ca în cazul midiilor, stridiile nu sunt recomandate în perioadă de vară fiindcă îşi

pierd 40-80% din greutate în momentul în care îşi depun icrele. Dacă nu aveţi probleme cu

intervenţiile omului în mersul natural al lucrurilor, e bine de ştiut că există şi stridiile triploid.

La acestea, tratarea chimică în stadiul de icre le face să aibă trei perechi de cromozomi, în loc

de două. În consecinţă, nu mai depun icre şi pot fi consumate în orice moment. Cele mai rare

stridii sunt Olympia, din care se mai produc în prezent doar câteva mii de kilograme pe an,

pentru ca maturarea lor durează trei ani, în loc de câteva luni, iar diferenţa de gust nu justifică

eforturile producătorilor. Mai populare decât Olympia au devenit, de puţină vreme, stridiile

japoneze, kumamoto, alintate Kumos, care sunt mult mai mari decât cele europene (7,5

centimetri lungime) şi sunt foarte bogate în carne. Poate că nici nu mai e atât de relevant azi,

când există crescătorii, dar în lunile în care apa e mai caldă (din mai până în august), stridiile

sunt mai subţiri şi mai puţin gustoase – energia lor fiind direcţionată preponderent spre

funcţia de reproducere.

Pentru a proteja interiorul şi a preveni deshidratarea în perioada refluxului, cele două

carapace sunt foarte strâns lipite (echivalentul a 10 kilograme-forţă). Cu cât se deschide mai

des, cu atât mai puternic va fi muşchiul şi mai fermă închiderea, şi, în consecinţă, cu atât mai

mare termenul de valabilitate din momentul recoltării.

20

Stridiile crude se consumă ca atare – se soarbe sucul și carnea scoicii, sau cu un strop de

zeamă de lămâie și sare, uneori cu unt. Pentru a le desface, este necesar un cuțit special de

stridii (se poate înlocui cu un cuțit cu lamă scurtă, dar groasă).

Stridiile se gătesc foarte puțin, asemeni majorității fructelor de mare.

Informatii nutritionale pentru 100 g carne cruda de stridie

Calorii 68

Grăsimi  2.46 grame

Colesterol 53 mg

Sodiu 211 mg

Carbohidrați 3.9 grame

Proteine 7.1 grame

Vitamina A 2%

Vitamina C 6%

Calciu 5%

Fier 37%

21

În trecut, stridiile puteau fi găsite în număr foarte mare în regiunile temperate ale

globului, de aceea au alimentat economiile de coastă timp de câteva secole.

Noul studiu a fost realizat de o echipă de cercetători internaţională, condusă de Michael

Beck de la organizaţia americană non-profit Nature Conservacy, care a analizat recifele cu

stridii din 144 de golfuri şi din alte 44 de ecoregiuni de pe glob, precum şi arhivele şi

statisticile naţionale privind pescuitul lor. În foarte multe dintre aceste locuri, cum ar fi Marea

Wadden, situată de-a lungul costelor Olandei, Germaniei şi Danemarcei, sau Golful

Narragansett din statul Rhode Island (Statele Unite), recifele de stridii sunt considerate a fi

“moarte din punct de vedere funcţional”. Reducerea drastică a habitatelor stridiilor a fost

provocată, în cea mai mare parte a cazurilor, de pescuitul excesiv al populaţiilor sălbatice şi

de introducerea de specii de stridii non-autohtone, sunt de părere autorii studiului, citat de

AFP. Aproape toate stridiile naturale pescuite în întreaga lume provin din cinci ecoregiuni

din America de Nord, se arătă în acelaşi studiu.

Însă, chiar şi în aceste ecosisteme, recifele de stridii se află într-o stare deplorabilă, cu

excepţia celor din Golful Mexic. Parcurile de stridii din această ultima regiune reprezintă,

“probabil, ultima şansă de a fi realizată o operaţiune la scară largă de conservare a recifelor

de stridii, precum şi de a beneficia de exploatări durabile”, a estimat Michael Beck. În aceste

22

condiţii, autorii studiului au făcut apel la suprimarea încurajării financiare a pescuitului

excesiv şi la o ameliorare a situaţiei recifelor. De asemenea, cercetătorii recomandă şi

interzicerea recoltei de stridii naturale şi a distrugerii masive a recifelor în cazul în care

cantitatea lor este mai mică de 10% faţă de cea din trecut.

23

Concluzii

Stridiile sunt o specie de moluşte foarte apreciate datorită gustului lor special dar şi

calităţilor nutriţionale, ceea ce le-a făcut să devină o delicatesă şi să aibă un preţ pe măsură.

Din cauza exploatării excesive de-a lungul câtorva secole, stridiile sunt pe cale de dispariţie

alături de midii, în prezent exploatarea lor fiind restricţionată.

Stridiile joacă un rol cheie în ecosistem, ele contribuind la filtrarea apei, la hrănirea

peştilor, la furnizarea unui habitat pentru crabi şi la alertarea ambarcaţiunilor cu privire la

existenţa formaţiunilor stâncoase.

Savoarea şi textura unei stridii sunt rezultatele directe ale conţinutului mineral, ale

salinităţii şi temperaturii zecilor de litri de apă pe care îi filtrează prin cavitatea ei la fiecare

oră. De aceea, în funcţie de originea lor, stridiile au gusturi extrem de diverse.

În România există o singură fermă de producere a stridiilor, „sămânţa” acestora fiind de

provenienţă japoneză. În trecut a existat în Marea Neagră o specie locală de stridie Ostea

Taurica, ea dispărând acum aproximativ 40 de ani din diverse cauze, cum ar fi poluarea sau

faptul ca au fost consumate de gasteropodul Rapana.

În ultimii ani cercetătorii de la Institutul de Cercetări Marine din Constanţa au încercat să

găsească o cale să reintroducă stridia în fauna Mării Negre şi au făcut cercetării în legătură cu

dispariţia lor, dar din lipsa fondurilor aceste cercetări s-au sistat. Nu ne rămâne decât să

sperăm că acestea se vor relua şi în România se vor consuma şi stridii autohtone şi totodată

va creşte numărul fermierilor ce vor cultiva acesta specie cu mare potenţial.

24

Bibliografie:

1. Bura, Marian, Acvacultură specială. Broaşte, crustacee şi moluşte, Editura

Orizonturi universitare, Timişoara, 2002

2. http://www.recolta.eu/constanta-canicula-a-distrus-productia-de-scoici-a-singurei-

ferme-de-fructe-de-mare/

3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Stridie

25