Inst. Ionela Petrosel

Stiluri educative ale familiilor contemporane

Elementul cel mai important de care depinde calitatea şi eficienţa

educaţiei în familie este stilul educativ al acesteia.

Stilul educativ al familiei este modelul orientativ al acţiunilor

educative în familie, amprenta subiectivă care caracterizează mediul

respectiv. Practic, fiecare familie are stilul ei educativ. Acesta este în

principal dependent de stilul parental, cu care se şi confundă de multe ori.

Stilul parental se referă la modul părinţilor de acţionare asupra copiilor şi

este o unitate armonică sau dizarmonică între stilurile personale de acţionare

ale celor doi părinţi.

Există o multitudine de determinante ale stilului educativ în familie.

Aceasta se referă la coordonatele exterioare şi la variabilele interne ale vieţii

de familie. O serie de specialişti consideră că atmosfera familială, climatul

familial, tehnicile de influenţă ale familiei se pot identifica cu stilul educativ.

Stilul educativ este o expresie utilizată în mod raţional, vizând natura

şi caracteristicile raporturilor familiale în cadrul cărora se realizează

procesul educaţiei.

Analiza acestui aspect se poate realiza şi în funcţie de următoarele

determinante:

• socio-culturale şi de clasă, cum ar fi: mediul general, modelele culturale şi

educative generale şi particulare, tradiţiile, instrucţia primită, gradul de

cultură, condiţia socială, structura familiei etc.;

• socio-economice, dependente de profesiile dezvoltate de părinţi;

• psihologice individuale, unde se identifică anumite caracteristici date de

personalitatea părinţilor şi a copiilor din familie;

1

Inst. Ionela Petrosel

• psihologice – interindividuale, care se descriu în funcţie de modul de

relaţionare tipic în familie şi de tradiţia interiorizată a modelelor culturale şi

educative.

Tipurile (modelele) de stil educativ în familie se pot clasifica în

funcţie de două axe de analiză:

• relaţia autoritate – liberalism (constrângere – permisivitate);

• relaţia dragoste – ostilitate (ataşament – respingere).

Indicatorii utilizaţi pentru analiza primei axe reflectă constrângerile

impuse de părinţi în activitatea copiilor, responsabilităţi ce sunt atribuite

acestora, modul de exercitare a controlului parental, rigoarea cu care se

aplică, controlul respectării regulilor etc.

În a doua axă, indicatorii se pot reflecta:

• gradul de angajare al părinţilor în activitatea copiilor;

• sprijinul acordat copiilor;

• timpul alocat pentru educaţie;

• receptivitatea la problemele noilor generaţii;

• stările emoţionale raportate la nevoile copiilor etc.

Cele două variabile importante, controlul parental şi sprijinul parental,

se pot combina în trei tipuri de stiluri educative:

◦ Permisiv, caracterizat de un nivel scăzut al controlului, asociat cu

identificarea stărilor emoţionale ale părintelui şi ale copilului. Controlul este

slab şi responsabilităţile şi nomele de conduită sunt puţine.

◦ Autoritar, care asociază un control puternic cu o susţinere slabă în

activitatea copilului. Acestuia i se impun reguli şi norme foarte rigide.

◦ Autorizat, care combină controlul sistematic cu sprijin parental.

Părinţii formulează reguli şi controlează respectarea lor, dar nu le impun.

Sunt deschişi la schimburi verbale cu copiii, explicându-le raţiunile pentru

2

Inst. Ionela Petrosel

care trebuie să respecte regulile şi situaţiile în care se aplică, stimulând

totodată autonomoia lor de gândire.

Alţi cercetători identifică stiluri directive (autoritare) şi stiluri non-

directive (liberale).

Indiferent de stilul educativ, fiecare părinte proiectează pentru copilul

lui anumite aspiraţii şi dorinţe pe care nu le-a realizat în viaţă. Pentru fiecare

părinte, copilul constituie un viitor nou. Indiferent de posibilităţile copilului

şi în grade diferite, ţinând cont de particularităţile personale, părinţii

consideră propriul copil o şansă de a nu repeta greşelile pe care l-au făcut ei

în viaţă. Majoritatea repetă modelul educaţiei pe care au primit-o, sau fac

exact contrariul, dacă au fost nemulţumiţi de propriii părinţi.

Nu toate familiile sunt orientate de aceleaşi valori şi atitudini

educative. Diversitatea rezultă, în parte, din structura socială. Numeroşi

autori sesizează că părinţii aparţinând unor categorii socio-economice

diferite transmit copiilor valori diferite: în clasele de mijloc şi superioare,

sunt valorizate autonomia şi stăpânirea de sine, imaginaţia şi creativitatea, în

timp ce în clasele populare accentul este pus pe ordine, curăţenie, obedienţă,

respect al vârstei şi al regulii exterioare, respectabilitate, capacitatea de a

evita problemele.

Toţi părinţi îşi iubesc copiii, însă forma de exprimare este diferită şi

mai mult sau mai puţin ascunsă de forme specifice şi personale.

În mod firesc, pentru fiecare părinte, copilul este un „bulgăre de aur”.

El îl vede frumos, bun, demn de încredere. Unii o recunosc deschis, alţii se

feresc să o arate.

Deşi există numeroase nuanţe, în general, valorizarea copiilor şi

încrederea în forţele proprii sunt independente şi se realizează în primul rând

în familie.

3

Inst. Ionela Petrosel

Referinţe bibliografice

1. Băran – Pescaru, Emilia – „Familia azi. O perspectivă sociopedagogică”, Editura

Aramis, Bucureşti, 2004

2. Bistriceanu, Corina – „Sociologia familiei”, Editura Fundaţiei „România de mâine”,

Bucureşti, 2005

3. Cristea, Sorin – „Dicţionar de pedagogie”, Editura Litera. Litera Internaţional,

Chişinău-Bucureşti, 2000

4. David, Eugen –„ Introducere în sociologie”, Editura Psihomedia, Sibiu, 2004

5. Dima, Silvia – „Cei şapte ani de acasă”, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A.,

Bucureşti, 1999

6. Hayes, Nicky ⁄ Orrell, Sue – „Introducere în psihologie”, ediţia a III-a, Editura BIC

ALL, Bucureşti, 2003

7. Macavei, Elena – „Pedagogie. Teoria educaţiei”, Editura Aramis, Bucureşti, 2001

8. Mara, Daniel –„ Educaţie pentru educaţie”, Editura ALMA MATER, Sibiu, 2006

9. Mitrofan, I., Mitrofan, N. – „Familia de la A la Z”, Editura Ştiinţifică, 1991

10. Nicola, Ioan – „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Aramis, Bucureşti, 2000

11. Plugaru, Liviu – „Introducere în sociologia educaţiei”, Editura Psihomedia, Sibiu,

2004

12. Popescu – Neveanu, P., Zlate, M., - „Psihologie şcolară”, Editura Universităţii

Bucureşti, 1987

13. Stahl, Paul H. – „Familia şi şcoala – contribiţii la sociologia educaţiei”, Editura

Paidea, Bucureşti, 2002

14. Stănciulescu, Elisabeta – „Sociologia educaţiei familiale”, vol. I, Editura Polirom,

Iaşi, 1997

15. Stănciulescu, Elisabeta – „Sociologia educaţiei familiale”, vol.II, Editura Polirom,

Iaşi, 1998

16. Vrasmas, Ecaterina – Adina – „Consilierea şi educaţia părinţilor”, Editura Aramis,

Bucureşti, 2002

4