diversitate tematica si stilistica in opera marilor clasici

53
Diversitate tematică, stilistică şi de viziune în opera marilor clasici Studiu de caz realizat de: Macovei Elena Micliuc Andreea Olariu Emanuela

Upload: ema-emm

Post on 12-Jan-2016

285 views

Category:

Documents


6 download

DESCRIPTION

diversitate

TRANSCRIPT

Page 1: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

Diversitate tematică, stilistică şi de

viziune în opera marilor clasici

Studiu de caz realizat de:

Macovei Elena

Micliuc Andreea

Olariu Emanuela

Petrencic Albert Dumitru

Prof. Coordonator: Guz Maria

Page 2: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

Sintagma Marii Clasici îi defineşte pe scriitorii care s-au afirmat prin creaţiile lor de sfârşitul decolului al XIX-lea şi ale caror opere constituie un model de scriere pentru generaţiile următoare. În literatura română marii clasici sunt: Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragială şi Ioan Slavici. Marii scriitori sunt diferenţiaţi unul de celălalt prin diversitatea tematică, stilistică şi de viziune pe care o abordează în operele sale.

Un clasic, după definiţia obişnuită, este un autor vechi, consacrat de admiraţia noastră, şi care face autoritate la genul său, iar conform dicţionarului explicativ al limbii române un clasic reprezintă un autor cu opere susceptibile, acesta fiind de mare valoare şi a cărui operă își păstrează importanța de-a lungul veacurilor, rămâne în patrimoniul cultural-științific al unui popor sau al lumii.

Entuziasmul şi amatorismul autodidact al unora dintre scriitori paşoptişti, ale căror priviri au fost aţintite spre cultura franceză, le vor fi opuse în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea spiritual critic junimist, cultul pentru rigorare şi claritate, gustul pentru clasic şi spiritual filozofic. Acestea vor impune întregii culturi a timpului o directive nouă, în accord cu schimbările pe care marile evenimente ale timpului, Unirea şi Independenţa, le-au adus şi în viaţa socială, politică şi economică a ţării.

Aceste caracteristici nu pot fi străine de influenţa culturii academice germane, căci exceptându-I pe Creangă şi pe Caragiale, singurii care nu au urmat şcoli superioare, şi pe Vasile Pogor, care a studiat in Franţa, junimiştii au frecventat universităţi germane. Va fi, fără îndoială, perioada cea mai importantă din punct de vedere cultural al secolului. Odată cu definitivarea procesului de creare a unei limbi literare unitare şi cu stabilirea normei lingvistice de către Academia Română, produsă de sfârţitul secolului al XIX-lea, cultura română, chiar dacă încă departe de momentul sincronizării cu Occidentul depăşeşte stadiul adolescenţei, îndepartandu-se hotărât în direcţia maturizării depline.

În numele principiului autonomiei esteticului, se va produce o îndepărtare de literature cu accente patriotice dar şi patriotarde a vremii; lirismului excesiv, declamativ şi sentimentalş al paşoptiştilor îi vor fi opuse o varietate de teme şi de forme stilistice, nemaiîntâlnite până atunci în literature română.

Lumea a fost făcută pentru a fi diversă. Astfel diversitatea găseşte în toate domeniile şi planurile planetei. În princial noi ca oameni suntem diverşi deci nu putem avea aceleaşi concepţii, gânduri, sentimente (lucruri ce influenţează activitatea noastră). Dacă diversitatea se regăseşte în istorie, geografie, filozofie, medicină, chimie etc. , înseamnă că şi literatura este caracterizată prin diversitate.

Page 3: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

Mihai Eminescu(1850-)

Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850 la Botoşani, fiind al şaptelea copil din cei unsprezece pe care i-a avut căminarul Gheorghe Eminovici şi soţia sa, Raluca. Ipoteştiul, locul mirific al copilăriei, l-a dezmierdat şi l-a fermecat pentru eternitate cu şoapta pădurilor şi susurul izvoarelor vegheate de astrul tutelar al liricii eminesciene, luna, o perioadă pe care poetul o evoca mai târziu cu nostalgie:

„Unde eşti, copilărie

Cu pădurea ta cu tot?"

("O, rămâi")

Crescut cu o dragoste maternă care poate intui în copilul visător forţa extraordinară a minţii sale şi profunzimea spiritului său, Mihai Eminescu îi simte duioşia mângâiere pe care o va exprima mai târziu: „O, mamă, dulce mamă " (O, mamă).

Studiile primare le face la Cernăuţi, având şansa unui profesor de limba română cu o profundă cultură, Aron Pumnul, la a cărui biblioteca bine dotată poetul are acces, prilej cu care citeşte Lepturariul, o antologie cuprinzătoare care conţine numele şi operele poeţilor romani evocaţi ulterior în poezia Epigonii. În 1864 pleacă în pribegie prin ţară cu trupa de teatru Tardini-Vladicescu, iar între 1867-1869 cu trupele Iorgu Caragiale şi Pascaly, fiind angajat ca sufleor şi copist de roluri. În ianuarie 1866, la moartea profesorului Aron Pumnul, Mihai Eminescu scrie prima sa poezie, intitulată La mormântul lui Aron Pumnul şi semnată Eminovici, în care durerea poetului este exprimată cutremurător: „Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovina". Tot în acest an, trimite poezia De-aş avea la revista Familia, a lui Iosif Vulcan, care îi schimbă numele din Eminovici în Eminescu. între 1869 şi 1872, Eminescu este student la Facultatea de Filozofie din Viena, audiind şi cursuri de la alte facultăţi, participă la pregătirea unei serbări organizate cu prilejul împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii Putna a lui Ştefan cel Mare, se împrieteneşte cu Ioan Slavici, o cunoaşte pe Veronica Micle şi începe colaborarea la revista Convorbiri literare. În 1870, la numai 20 de ani, Mihai Eminescu trimite revistei ieşene Convorbiri literare poeziile Venere şi Madonă şi Epigonii, precum şi basmul Făt-Frumos din lacrimă. Intuiţia valorică a lui Titu Maiorescu îl face pe marele critic să spună, după apariţia în revistă a celei de a treia poezii eminesciene Mortua est, că tânărul Eminescu are geniu, numindu-se ,,poet în toată puterea cuvântului". Din această perioadă datează şi alte creaţii literare: Junii corupţi, Geniu pustiu, Înger şi demon, Sărmanul Dionis. Între

Page 4: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

1872-1874, Mihai Eminescu este înscris ca student la Facultatea de Filozofie din Berlin, cu o bursă oferită de Junimea. Îl preocupă în această perioadă mitologia autohtonă şi versifică basmul Călin Nebunul şi basmul cules de germanul Kunisch, mai întâi sub titlul Miron şi frumoasă fără corp, apoi Fata în grădina de aur, care vor fi înnobilate cu idei filozofice profunde în poemul Luceafărul (1883). În această perioadă poetul se pătrunde spiritual de filozofia romanticului Schopenhauer şi de filozofia indiană care-l cucereşte atât de mult, încât învaţă singur sanscrită, pentru a putea citi operele în original. Gândirea structurată în această perioadă îşi va pune amprenta pe toate creaţiile următoare, care compun cea mai profundă şi valoroasă parte a operei eminesciene.

Marile teme ale universului Eminescian

Marile teme ale creaţiei eminesciene au fost analizate de G. Călinescu în operă lui Mihai Eminescu, lucrare în cinci volume, apărută între anii 1934-1936.

Ele se clasifica în trei mari coordonate, care reprezintă în acelaşi timp şi sursele de inspiraţie ale creaţiei eminesciene: istoria, natura şi folclorul. Pe lângă acestea mai întâlnim şi alte teme abordate de Eminescu în operă sa, precum cosmogonia, iubirea şi tema geniului.

Natura- tema romantică şi de specific naţional:

natura- rol de a exprima armonia şi echilibrul - ca o concepţie despre lume şi viaţa a poporului român: Mai am un singur dor, Revedere.

natura- o exprimare a motivului comuniunii dintre om şi natura: Revedere, O, mamă, Lacul, Dorinţa, Sara pe deal, Şi dacă.

natura- mod de a sugera valorile eului poetic –Sara pe deal -omul centru al universului ,Scrisoarea I- spiritul generator al lumii.

Natura este una tipic romantică. Ea apare în faţa poetului sub două înfăţişări principale. Întâi, că toţi romanticii, poetul e atras de o natură de început de lume, de material care se naşte din haos. El imaginează în Scrisoarea I un astfel de început şi o astfel de naştere a universului: ,,La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, pe când totul era lipsit de viaţă şi voinţa,când nu se-ascundea nimica, deşi totul era ascuns…Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns. Fu prăpastie? Genune? Fu noiam întins de apă? N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă, căci era un întuneric ca o mare făr-o raza, Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.” Aceste imagini cosmogonice le găsim şi în multe alte poezii, ca şi în marele poem Luceafărul, unde Hyperion face o călătorie spre originile universului, spre locul de unde totul se naşte.

De romantismul acesta al viziunii se leagă la Eminescu predilecţia pentru un univers al nopţii, al stelelor şi al lunii, al visului, al imensităţilor, cum sunt cerul şi marea. În al doilea rând, natura eminesciană se înfăţişează, mai ales în poeziile de dragoste, că o natură plăcută, luminoasă, blândă şi ocrotitoare. Poetul nu e numai un iubitor de mari spaţii cosmice, depărtate şi reci ca acelea de unde vine Hyperion în Luceafărul, sau misterioase, nepătrunse, ca acelea din Scrisoarea I, ci şi un iubitor de spaţii familiare, apropiate. Un astfel de spaţiu este evocat în poezia La mijloc de codru…:

Page 5: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

„La mijloc de codru des/Toate păsările ies,/Din huceag de aluniş/La voiosul luminiş,/Luminiş de lângă baltă,/Care-n trestia înalta/Legănându-se din unde…”

Aici observăm cât de armonioasă este aceasta a doua natură eminseciană. Cerul şi pământul se pătrund, soarele şi luna se oglindesc în lac, alături de chipul iubitei. E o natură paradisiacă, în care îşi fac apariţia vietăţi obişnuite. Ea îi protejează pe intragostiţi.

Una din temele abordate cu precădere de Eminescu în creaţia sa este natura, natura conturată sub două ipostaze: marile imensităţi spaţiale (reprezentate de mare şi cer), la care se opun pădurile sălbatice, codrul şi teiul.

Natura cosmică prezintă motive: luna, stelele şi luceferii, întâlnite toate în poeziile care abordează naşterea universului: Scrisoarea I, Luceafărul.

Natura terestră apare în poeziile de dragoste prezentând motive specific eminesciene: teiul în floare, codrul, plopii, floarea albastră, marea, lacul (Pe lângă plopii fără soţ, Lacul, Dorinţa). Aceasta din urmă poezie împleteşte cele două teme natura şi iubirea ilustrând chemarea erotică a bărbatului, invitarea iubitei într-un cadru natural mitic:

„Vino-n codru la izvorul

Care tremura pe prund

Unde prispa cea de brazed

Pleci plecate o ascund

..........

Adormind de armonia

Codrului bătut de gânduri

Flori de tei deasupra noastră

Or să cadă rânduri-rânduri"

Detaşat de tema iubirii, fără a mai fi raporatat la ea, natura este ilustrată individual şi independent. În creaţii este reprezentată nostalgia poetului pentru cadrul copilăriei sale:

„Fiind băiet păduri cutreieram

Şi mă culcam ades lângă izvor,

Iar braţul drept sub cap eu mil puneam

S-aud cum apa sună încetişor”

(Fiind băiet păduri cutreieram)

Page 6: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

Tot dorul copilului Eminescu după cadrul natal natural al Ipoteştiului este regăsit în versurile:

„O rămâi, rămâi la mine,

Te iubesc aţa de mult!

Ale tale doruri toate

Numa eu ştiu să le-ascult

...........

Astăzi chiar de m-aş întoarce

A-nţelege n-o mai pot.

Unde eşti copilărie ,

Cu pădurea ta cu tot"

(O, rămâi. )

Dragostea poetului pentru natura îl determină pe acesta să dorească să fie înmormântat în mijlocului cadrului natural:

„Mai am un singur dor

În liniştea serii

Să mă lăsaţi să mor,

La marginea mării.

Să-mi fie somnul lin

Şi codrul aproape

P-entinsele ape

Să mă un cer senin"

(Mai am un singur dor)

Acelaşi testament poetic se regăseşte şi în variantele: De-oi adormi, Nu voi mormânt bogat, Iar când voi fi pământ.

Page 7: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

2) Dragostea (ilustrată în poezii cunoscute, că: „Pe lângă plopii fără soţ”, „Sară pe deal”, „Atât de fragedă” etc.), a doua temă, îşi are universul ei, direct legat de natură. În general, dintre cele două naturi pe care le-am notat la Eminescu, a doua cea familiar-protectoare, formează cadrul obişnuit al dragostei. În „Lacul”, „Dorinţa” şi în alte poezii, poetul îşi cheamă iubită „în codrul cu verdeaţă” sau pe malul lacului „încărcat cu flori de nufăr”; femeia, la rândul ei, vrea să-l smulgă din „nouri şi ceruri nalte”, adică din visări filozofice, şi să-l aducă pe pământ, alături de ea. Majoritatea poemelor erotice ale lui Eminescu încep cu o chemare în această natură obişnuită („vino-n codru la izvorul…”) şi se încheie cu o stare de visare, de plăcută cufundare a gândurilor şi a simţirilor în foşnetul frunzelor, în murmurul apelor, în dulcea bătăii de vânt. De fapt, acest lucru arată că iubirea este legată de natura la Eminescu într-un chip mai profund decât s-ar lega sentimentele perechii de îndrăgostiţi de cadrul în care ei se găsesc. Iubirea e o formă de a participa la viaţa lumii, a universului. Îndrăgostiţii ce se lăsă în voia dragostei lor şi ajung să se contopească cu ritmul neobosit al naturii. Nu-şi pun întrebări, ci visează cu ochii deschişi pătrunşi de armonia codrului şi de muzica astrelor.Starea aceasta seamănă cu somnul, cu visul, şi este esenţial romantică. Pentru indragistiţi, natura este eternă, spre deosebire de om, care e muritor. De aceea omul – prin iubire, prin contemplaţie visătoare, prin somn – aspiră să se contopească cu natură: el vrea să-şi uite condiţia trecătoare, să se bucure de eternitatea lumii în care se află. Iubirea e o cale de acces spre eternitate.

Această temă are în centru femeia care îmbracă la eminescu mai multe ipostaze: femeia-inger, femeia-demon, femeia-misterioasa, o permanentă enigma.Indiferent de ipostaza în care este surprinsă, femeia reperezintă partenera prin care eul liric realizează idila într-un cadru natural adecvat. Spaţiul natural este în deplină concordant cu stadiul relaţiei amoroase:naturi luxuriante, cu motive specific eminesciene ( teiul, lacul, teiul înflorit, salcâmul, codrul) alcătuiesc un cadru ocrotitor pentru perechea ce îşi împărtăşeşte sentimentele; iubirea trecută este ilustrată printr-o natură cu elemente specific elegiace: S-a dus amorul ,De câte ori, iubito, Pe lângă plopii fără soţ.Totodată în aceste poezii spaţial natural , vegetal, este înlocuit de cel citadin , ca marcă a deteriorării sentimentului de iubire.

Iubirea împărtăşită este întâlnită în poezii precum: „Floare albastră",„Lacul", „Dorinţa", „Sară pe deal".

În poeziile lui Eminescu iubirea este un vis, un ideal mereu neîmplinit; diferenţa dintre cele două perioade de creaţie ale poetului este că în prima parte natura apărea ca un spaţiu feeric, elementele acesteia constituind motive romantice: codrul (spaţiu magic şi plin de mister), teiul (arbore sfânt care îi îmbrăca pe tineri cu veşmântul nevinovăţiei), lacul (element lamartinean al visului de iubire), lună şi mulţimea de flori.

Dacă citim poeziile închinate dragostei, remarcăm că Eminescu reface destinul Luceafărului; el trăieşte visul unei iubiri pământene mereu neîmplinite:

„Dar nu vine.singuratii,

În zadar suspin şi sufăr

Page 8: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

Lângă lacul cel albastru

Încărcat cu flori de nufăr."

(Lacul)

„Pe lângă plopii fără soţ

Adesea am trecut;

Mă cunoşteau vecinii toţi

Tu nu m-ai cunoscut"

(Pe lângă plopii fără soţ)

Un alt motiv este neînţelegerea de care dă dovadă femeia ce i-a oferit măreţia eternizării. Iubita este şi ea o fată de împărat, pe care poetul o apăra de scurgerea timpului şi o pune în lumina Genezei. Dar pe măsură ce visul de iubire se stinge, iubita se pierde în negurii uitării, în mit:

"Căci astăzi, dacă mai ascult

Nimicurile -aceste,

Îmi pare-o veche, de demult.”

(Poveste)

A treia temă esenţială a liricii lui Eminescu o constituie istoria. Ca şi natura, istoria, este o temă a operei literare ce reprezintă tot o descoperire a romanticilor. În comparaţie cu natura, care la Eminescu este eternă, istoria e locul schimbărilor şi de aceea ea se înfăţişează poetului că o expresie a strădaniei omului de a schimba destinul rău. Aceasta stadanie este însoţită de satisfacţie, dar şi de nemulţumiri profunde, ce generează uneori sentimentul zădărniciei.

Tema istoriei opune două mari motive: pe de o parte, marile civilizaţii, privind succesiunea generaţiilor, stingerea strămoşilor glorioşi şi naşterea unor urmaşi corupţi, şi pe de altă parte istoria naţională care la o scară redusă tratează aceeaşi antiteză trecut-prezent, stramoşi-urmaşi.

Aceste motive sunt întâlnite la Eminescu în următoarele creaţii: Împărat şi proletar, Memento mori, Epigonii, Scrisoarea III.

Toate aceste creaţii se axează pe ideea incompatibilităţii totale dintre măreţia trecutului şi decăderea prezentului.

Page 9: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

Alte motive specific acestei teme şi întâlnite în creaţiile sus-menţionate sunt patriotismul (Scrisoarea a III-a): „Şi de aceea tot ce mişcă în ţara asta răul, ramuri/Mi-e prieten numa mie iară ţie duşman este/Duşmănit vei fi de toate fără a prinde chiar de veste/N-avem oşti dara iubirea de moşie e un zid/ Care nu se înfiorează de-a ta faima Baiazid"), inechitatea socială şi societatea coruptă:

„Iară noi? Noi epigonii? Simţiri reci harfe zdrobite

Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte.

În noi totul e spoiala totu-i lustru fără bază;

Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic;

Împărat şi proletar: Spuneţi-mi ce îi dreptatea? Cei ţări se ingridira

Cu averea şi mărirea în cercul lor de legi;

Prin bunuri ce furară în veci vezi cum conspira

Contra celor ce dânşii la lucru-I osândiră

Şi le subjuga munca vieţi lor intrgi"

(Epigonii)

Autorul lucrării istorice „Memento mori!” dorea să traverseze toată evoluţia omenirii, cu ajutorul unui pas gigantic, din antichitate şi până la Comună din Paris (1871). Uriesenismul acestei viziuni apare o dată cu filozofia zădărniciei cu tentă elegiaca, ce se intensifică la finalul poemului „Împărat şi proletar"(despre care Călinescu spune că ar fi o „derivaţie" din „Memento mori!"): eforturile omului, născute din dorinţa de trăi, sunt în zadar, pentru că viaţa nu este decât un vis al Nefiinţei: „Căci vis al morţii eterne e viaţa lumii-ntregi"

Întoarcerea la timpul mitic ar putea fi salvarea despre care vorbea tribunul-proletar în prima parte a poemului: "vremile aurite/ Ce mitele albastre ni le şoptesc adesea".

Aceasta este cea de a III-a tema romantică eminesciană, lucrarea ce-i corespunde fiind „Scrisoarea III". Cel dintâi motiv al acestei teme este visul. La fel ca şi Cosmosul, care s-a născut dintr-un vis al Neantului, a luat viaţa şi imensul stat otoman: dintr-un vis al primului sultan; istoria marelui popor turc reprezintă doar împlinirea visului.

Romantică mai este şi antiteza care atinge nivelul modelului primordial repetabil: între Cuceritor (Baiazid) şi Apărăto r(Mircea cel Bătrân), între armata transformată în „pleavă" şi cea devenită „potop ce prăpădeşte", între perioada întemeierii şi cea a surpării.

Imaginea aproape fabuloasă a voievodului este de asemenea un motiv romantic. În momentul luptei Mircea capăta proporţiile unui erou.

Page 10: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

Elementele naturii participă şi ele la acest eveniment. Dunărea (care devine şi ea un personaj ce îneacă „spumegând" oastea duşmană), codrul (care ascunde „mii de capete pletoase" ca nişte clone ale lui Mircea) şi „răul -ramul" sunt simboluri ale naturii veşnic vii.

4. Folclorul

Folclorul se încadrează şi el în totalitatea temelor romantice, iar la Eminescu sub două aspecte: pe de o parte ca şi culegător de folclor, preluând direct anumite creaţii de unde le-a auzit, în peregrinările sale prin ţară iar pe de altă parte stilizând sau transformând aceste opera. Ajunge astfel la mai multe variante: basmul Fata în grădina de aur devine Luceafărul, iar poemul Călin Nebunul capăta versiunea finală a creaţiei Călin (File din poveste)

Multe dintre poeziile în care abordează tema naturii (Revedere, Ce te legeni, La mijloc de codru des ) au şi ele la bază creaţii populare culese personal de Eminescu în momentele în care era peregrine prin ţară:

„-Codrule, codrutule,

Ce mia faci drăguţule

Că de când nu ne-am văzut

Multă vreme a trecut. "

(Revedere)

„La mijloc de codru des

Toate păsările ies

Din huceag de aluniş

La voiosul luminiş"

(La mijloc de codru des)

„-Ce te legeni codrule

Fără ploaie, fără vânt

Cu crengile la pământ?

-De ce nu m-aş legăna

Dacă trece vremea mea! "

(Renarcam că toate cele trei opere au ca subiect codrul, motiv des întâlnit în creaţia eminesciană, fapt ce demonstrează că Eminescu nu se poate detaşa de locurile Ipoteştiului)

Page 11: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

Poemele „Călin (file din poveste)" şi „Luceafărul" au la baza mitul zburătorului. Cele două poeme au elemente comune: dragostea nefirească dintre o pământeancă şi o fiinţă nemuritoare se termină în vis şi este proiectată în basm; fata îşi cheamă iubitul pe pământ (dar singura care se supune dorinţei acestuia -„Iar tu să-mi fii mireasa" -este faţă de crai -„Calin"). Numai în poemul „Calin (file din poveste)"are loc nunta ca mijloc de integrare în armonia cosmică; faptul că arborii capătă strălucire argintie datorită luminii lunii, iarba care „pare de omăt" şi albastrul florilor înzestrează nunta cu acea puritate caracteristică începuturilor.

În „Luceafărul", „prea frumoasa fata" îşi caută un alt iubit (care să-i semene), dar la final poetul o salvează, aşezând perechea umană în lumina naşterii Universului:

"Căci este sară-n asfinţit

Şi noaptea o să-nceapă

Răsare luna liniştit

Şi tremurând în apă"

5. Destinul geniului.

Geniul este prezent în patru ipostaze: omul superior prin inteligenţă, profund nefericit de condiţiile în care este nevoit să trăiască (bătrânul dascăl din Scrisoarea I), Creatorul său Demiurgul (forţă cosmică ce a dat naştere Universului: Luceafărul), fiinţă care nu se supune morţii biologice (Hyperion din Luceafărul) şi demonul că forţă a raului (în Înger şi demon).

În toate poemele, geniul este o fiinţă fără de stea, o formă de manifestare a divinităţii supreme unice, deoarece Demiurgul l-a creat înaintea lumii. Originea sa deosebită aşează geniul deasupra lumii, a frământărilor ei şi a timpului.

Această temă romantică a liricii eminesciene este întâlnită şi în poezia „Oda", în care nefericirea şi nemurirea sunt condiţiile interioare ale geniului; de aici vine şi tentaţia de a coborî pe pământ pentru a căuta ceea ce nu i s-a dat: dragostea.

„Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;

Pururi tânăr înfăşurat în manta-mi,

Ochii mei visători nălţam la steaua

Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,

Page 12: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

Suferinţa tu, dureros de dulce.

Pan-in fund băui voluptatea morţii

Neîndurătoare."

(Oda)

Condamnat să rămână de-a pururi singur, neînţeles de ceilalţi şi aspirând în permanenţă la iubire, geniul se retrage în sine însuşi, ocrotit fiind de spaţial în care există:

"Trăind în cercul nostru strâmt

Norocul va petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor şi rece.

(Luceafărul)

Condiţia nemuritoare îl face să sesizeze diferenţa uriaşă dintre el şi pământeni, care, pe durata scurtei lor exsitenţe se află sub semnul norocului.

6) Cosmogonia

Această temă tratează naşterea şi stingerea universului, având ca motive luceferii, stelele, lună şi zborul prin spaţial sidelar.Tema este ilustrată îndeosebi în „Scrisoarea I" , prin cugetarea bătrânului dascăl la soarta universului, la modul în care a luat naştere şi la felul în care se va stinge. Cosmosul mai este tratat de Eminescu în poemul „Luceafărul" în „Rugăciunea unui dac" şi în poemul postum intitulat „Genaia".

„Scrisoarea I", „Luceafărul" şi „Rugăciunea unui dac" sunt câteva din lucrările care au ca temă „Facerea şi desfacerea", denumire dată de George Călinescu. Unul din motivele cuprinse de această temă este proporţia gigantică a spaţiului şi timpului universal. Acest motiv reprezintă viziunea romantică eminesciană a Cosmosului în antiteză cu fiinţa umană neînsemnată şi muritoare; această viziune mai cuprinde şi evoluţia Cosmosului (situată între cele două capete: geneza şi stingerea), armonia născută din rotirea aştrilor şi perspectiva mitologică.

„Scrisoarea I" este lucrarea reprezentativă acestei teme, fiind alcătuită dintr-o cosmogonie cuprinsă în două cugetări: una pe tema destinului uman şi una pe tema soartei geniului.

Page 13: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

În prima parte a textului (versurile 1 -28) ne este prezentat un cadru romantic, la vreme de seară, unde lumina enigmatică a lunii se împrăştie peste o lume vană, născută dintr-un vis al Nefiinţei. Această privelişte din natură scoate la iveală mai multe ipostaze ale fiinţei umane, dintre care reţinem doar două:

„Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac,

Când la ziua cea de mâine abia cugetă un sărac.

Deşi trepte osedite le-au ieşit din urna sorţii,

Deopotriva-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii"

În altă parte a poemului, Eminescu îi prezintă pe oameni ca fiind "umbre pe pânză vremii", care se metamorfozează în "mii de coji" şi în "nume trecătoare" duse de timp; trecătoare este şi gloria, umilul om sărac şi regele cel puternic fiind uniţi de acelaşi destin, care cuprinde tot ceea ce se află sub patina vremii: „geniul morţii". Nimeni şi nimic nu poate sta în calea acestui destin: nici Timpul (care va deveni eternitate moartă), nici Universul (care cândva nu va mai există) şi nici geniul (care trăieşte drama unei minţi îngrădite de timpul prea scurt al vieţii umane); întregul poem este străbătut de ideea romantică a succesiunii generaţiilor, a evoluţiei şi a morţii universale.

A II-a secvenţa (versurile 29-38) este dominată de imaginea romantică a „bătrânului dascăl”, reprezentând geniul. Aici se afla în antiteza: înfăţişarea umilă cu gândirea savantului, „dispărut din cercul ideilor, în lumea contemporană, tristeţea celui care vede mizeria vieţii; toate acestea se încadrează în romantism.

Elemente romantice găsim şi în episodul cosmogonic (versurile 39-86).

Viziunea mitologică a naşterii Universului; timpul anterior naşterii celei dintâi planete coincide cu „A fost odată" al basmelor. Tot la mitologie face referire şi imaginea titanului întunecat, cu sugestii în care Fiinţa, Nefiinţă şi Nepătrunsul apar ca nişte zeităţi, iar pacea întruchipată ce stăpânea Haosul „pare a fi un dragon mitic", după spusele lui George Călinescu.

Viziunea gigantică a Cosmosului în care rotirea lentă a planetelor creează impresia de armonie.

Proiectarea omului pe fundalul eternităţii; acest fragment este situat între episodul naşterii Universului şi cel al stingerii (versurile 61 -74). Personajele sunt caracterizate cu ajutorul antitezei romantice: oamenii sunt „muşte de-o zi" ce trăiesc pe o planetă minusculă.

Viziunea stingerii Universului este prezentată în ultima parte a poemului (versurile 75 -86); spaima creată de moartea Universului face că planetele să îngheţe şi că timpul să devină veşnicie prin trecere în nefiinţă.

Page 14: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

CONCEPŢIA DESPRE POEZIE ŞI MISIUNEA POETULUI

Apărută în „Convorbiri literare” în 15 august 1870, „Epigonii” a făcut mare impresie asupra junimiştilor „din cauza frumuseţii versurilor”, cum îşi va aminti Iacob Negruzzi, şi totodată datorită „originalităţii cugetării” cu care „negreşit că, în fond, nu era cu putinţă să ne unim”.

Din acest lung poem aflăm prima oare ce credea Eminescu despre poezie şi poeţi. Autorul evoca cu emoţie „zilele de-aur a scripturelor romane”, adică ceea ce el considera a fi fost epoca de glorie a literaturii noastre, aceea cuprinsă între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi jumătatea secolului al XIX-lea. Eminescu ştie prea bine că majoritatea poeţilor acelui timp erau importanţi nu atât pentru valoarea în sine, estetică, a poeziei, cât şi pentru sinceritatea idealurilor lor patriotice. Lui Eminescu i se pare că urmaşii acestora sunt nişte simple „epigonii” care au pierdut orice sinceritate a simţirii. Partea a doua a poemului este o satiră la adresa epigoniilor, „simţirii reci, harfe zdrobite”, „mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte”.

Sigur că aceste idei trebuie interpretate ca expresie a unui sentiment foarte subiectiv de nemulţumire al poetului. În cea mai strălucită epocă din literatura noastră, el vedea imitaţia şi lipsa idealurilor. Junimiştii nu erau de acord nici cu critica aceasta exagerată a prezentului, în literatura căreia ei credeau, nici cu supraestimarea literaturii trecutului, pe care ei o credeau slabă.

Concepţia lui Eminescu diferă de a lui Maiorescu în această privinţă. Dreptatea era de partea criticului. Observăm că poetul pune un mare accent pe tradiţia naţională, fiind un mare iubitor al istoriei ţării sale,ale cărei figuri le-a evocat.

Page 15: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

PROZA EMINESCIANĂ.ÎNCERCĂRI DRAMATICE

Deşi poezia este partea cea mai cunoscută a operei lui Eminescu, ea nu e singură. Ştim deja că poetul a fost şi unul din marii gazetari ai secolului al XIX-lea, publicând mai ales în ziarul „Timpul” articole politice sau pe diferite alte teme, care au avut un mare ecou în epoca, dar Eminescu a scris şi proza literară. Prozele cele mai cunoscute sunt nuvele „Sărmanul Dionis” şi „Cezara”. Dintre postume, vom aminti un roman netereminat din tinereţe,”Geniu pustiu”, la care se adăugă numeroase alte povestiri, de obicei numai schiţate de Eminescu .Încercările dramatice ale lui Eminescu se compun dintr-un număr destul de mare de piese de teatru începute şi neterminate de autor, uneori doar din simlpe planuri şi ciorne.

Mai ales în tinereţe, poetul a fost urmărit de ideea de a scrie teatru. Nici unul din aceste fragmente nu a fost tipărit de poet. Ca şi o parte din proza şi poezie, teatrul a fost descoperit după moartea lui Eminescu, în manuscrisele păstrate de Titu Maiorescu.Toate aceste încercări sunt importante pentru a vedea cât de vaste erau preocupările poetului şi ce pondere acorda el istoriei naţionale ca sursă de inspiraţie pentru scriitori.

În concluzie se poate spune că Eminescu poate fi luat în cosiderare ca un poet naţional dar şi că poet universal pentru că, prin valoarea operei, îşi deschide aripile asupra unui domeniu de sensibilitate şi gând capabil să reflecte deopotrivă ceea ce este specific fiecărui popor în parte şi ceea ce este comun tuturor popoarelor la un moment dat. Eminescu reprezintă sinteza tradiţiei şi a noutăţii, elementelor artistice româneşti şi a celor universale; prin el, literatura noastră atinge o culme şi îşi face totodată ieşirea necontestabilă în lume.

Page 16: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

Ioan Slavici(1848-1925)

Nuvelele lui Ioan Slavici sunt realiste, deoarece autorul a observant îndeaproape viaţa ţăranilor ardeleni din ţinuturile natale şi fiind impresionat, ilustrează în opera traiul sărăcăcios al acestora. Nuvelele realiste prezintă, aşadar, fapte verosimile.

Întreaga creaţie a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibru moral, pentru chibzuinţă şi înţelepciune, pentru fericire prin iubirea de oameni şi, mai ales, pentru păstrarea măsurii în toate, iar orice abatere de la aceste principia este grav sancţionată de autor. Ioan Slavici construieşte o opera bazată pe cunoaşterea sufletului omenesc, cu un puternic character moralizator, concepţia literară fiind un argument pentru cumpătare şi păstrarea măsurii în toate.

Cu intenţia de a stabili o oarecare legătură între rătăcirile politice ale lui Ioan Slavici, în perioada

primului război mondial, şi originea sa etnică, Nicolae Iorga a afirmat că scriitorul ardelean purtase în

satul să numele Ion Sârbu. (1)

Afirmaţia a fost preluată şi de alţi istorici literari şi – fapt curios – chiar Scarlat Struţeanu, cel care

prin căsătorie, făcea parte din familia scriitorului. Acesta a susţinut că, nu se ştie prin ce fantezie,

dascălul Avram Voştinaru l-a înscris la şcoală cu numele Ioan Slavici. (2)

În anul 1941 George Călinescu scria că numele adevărat a lui Ioan Slavici „suna Ioan Sârbu”, iar

mai târziu, în 1960, a pus vechea afirmaţie sub semnul unei oarecari îndoieli: „se pare că era poreclit

Ioan Sârbu”.

În realitate scriitorul a purtat de la naştere numele Ioan Slavici şi niciun document nu atestă vreo

schimbare de nume sau existenţa poreclei Sârbu.

După expirarea stagiului militar, Ioan Slavici s-a aflat în situaţia de a nu mai putea să continue

studiile universitare la Viena, din lipsă de mijloace materiale. În anul universitar 1871/1872 a trăit din

Page 17: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

ajutorul minim pe care i-l acordase Junimea, în urma stăruinţelor lui Eminescu. Acest ajutor era însă

insuficient ca s-o poată duce mai departe şi de aceea la 24 iulie 1872 a plecat din Viena la Șiria. Situaţia

critică în care se găsea i-a relaltat-o lui Iacob Negruzzi:

„Mă tem cum că voi fi silit să părăsesc Viena; - sau, [mai] bine-zis, voi părăsi Viena.

Starea financiară în care mă aflu, îmi face peste putinţă a mai sta aici. Am o mulţime de datorii -

şi pe zi ce merge, fac mai multe. Tată-meu mi-a promis cum că va vinde o vinaţă ce are – dacă până

atunci nu-mi vine ajutor, am vorbit cu un notar comunal şi mă fac cancelist”. (3)

După două luni de şedere la Șiria, şi-a dat seama că din puţinele mijloace materiale de care

dispuneau părinţii nu putea să trăiască, iar atunci a pornit să-şi caute o ocupaţie care i-ar putea deveni

un izvor de câştig. A găsit-o la Arad, în cancelaria avocatului Mircea V. Stănescu, unde şi-a făcut practica

de avocat; scria diferite acte pentru un salar de 40 de florini pe lună, extrem de mic, dacă ne gândim că

aceeaşi sumă o primise la Viena în timp ce-i medita pe cei doi fraţi Moritz.

Condiţiile în care lucra erau destul de grele şi-l împiedicau să-şi realizeze planurile sale literare.

Locuia cu trei teologi „într-o chilioară cât ghioacea unui ou de vrabie”, unde-i era imposibil să scrie.

S-a luptat cu toate aceste greutăţi şi s-a angajat ntr-o activitate culturală şi politică intensă,

menistă să slujească apărarea drepturilor românilor din comitatul Aradului aflat atunci sub stăpânire

austro-ungară, dar şi să-i ridice la un nivel intelectual care să permită susţinerea unei vieţi spirituale şi

literare proprii.

Legăturile lui Ioan Slavici cu viaţa politică, spirituală şi literară a Banatului au fost permanente

dar şi nelipsite de sinuozităţile determinate de ostilităţile unora dintre contemporanii săi.

Promotor al ideii unităţii culturale a românilor, susţinută, alături de Eminescu, încă din perioada

studiilor vieneze, autorul Marei a militat prin publicistica şi opera sa literară pentru izbândirea ei. În

vederea conceperii operei în spiritul slujirii idei de unitate culturală pe baze populare a străbătut

sistematic şi cu răbdare spaţiile greografice locuite de români, prilej de a le cunoaşte istoria, cultura,

obiceiurile, tradiţiile şi limba. În acest demers, drumurile sale au brăzdat şi Banatul în lung şi-n lat, a

cunoscut nemijlocit relităţile cărora le-a făcut loc în operele ştiinţifice şi literare.

Debutul literar a lui Ioan Slavici a avut loc în anul 1871 când a publicat în revista Convorbiri

literare comedia Fata de birău. În acelaşi an şi în aceeaşi revistă i-a apărut o bună parte din Studii asupra

Page 18: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

maghiarilor cu care a inaugurat debutul ştiinţific care lăsa să se întrvadă posibilitatea profilării autorului

în direcţia cercetărilor de etnografie şi folclor.

Elaborările numeroase privind probleme artei şi literaturii au fos favorizate de cultur

enciclopediă a autorului – cunoştea filosofia şi literatur antică, filosofia şi arta Renaşterii, filosofie şi arta

Orientului, îi aprofundase pe iluminişti şi moraliştii francezi, studiase filosofia şi literatura modernă,

stăpânea pe deplin literaturile germană şi maghiară. A fost ajutat în aceaastă privinţă şi de înclinaţia sa

spre preleucrarea şi organiarea cunoştinţelor în sisteme unitare cu valoare teoretică, considerându-se

îndreptăţit să declare că are predilecţii spre „lumea gândirii speculative”. La ceasta se adaugă o

îndelungă activitate publicistică şi didactică, susţinută de cursuri sau articole tipărite la momente

oportune, o prodigioasă activitate literară care n-a cunoscut întreruperi semnificative şi nici n-a pierdut

vreodată din intensitate.

Orientarea spre tratarea problemelor legate de specificul naţional al literaturii române s-a

produs concomitent cu debutul literar cu Fata de birău, urmată de basmul Zâna Zorilor. Nu e lipsit de

semnificaţie faptul că în 1972 Titu Maiorescu l-a amintit pe Ioan Slavici între reprezentanţii direcţiei noi

nu pentru că scrisese până la acea dată, teatru şi proză, ci „în privinţa ştienţifică” pentru „iubirea de

adevăr” pe care o dovedise în studiile sale asupra maghiarilor. Preocuparea în legătură cu specificul

naţional românesc în literatura era determinată şi de statutul lui Ioan Slavici ca scriitor român provenit

dintr-un spaţiu românesc aflat în afara graniţelor ţării, el însuşindu-şi fără rezerve concepţia înaintaşilor

săi ardeleni potrivit căreia trebuie să slujească ideea afirmării naţionale a românilor din Transilvania.

Dascălul său în privinţa reflectării specificului național în literatură ca o condiție a originalității

a fost Mihai Eminescu; cel puţin două cerinţe le-a considerat atunci a fi hotărâtoare pentru debutul său

ca scriitor român ce aspiră la originlaitate: inspirația din viața țăranilor de pe meleagurile natale și

folosirea limbii vorbite de ei – „şirineasca” lui.

Novele din popor (1881) marchează şi primul succes literar al lui Ioan Slavici receptat ca atare şi

în afara spaţiului românesc. Nuvelele reunite în volumul amintit şi traduse – unele – în limba română de

Mitte Kremnitz, au întrunit elogiile cuvenite din partea lui Titu Maiorescu în studiul Literatura română și

străinătatea (1882); criticul Junimii a explicat succesul lui Slavici şi Creangă în mediile germane dar şi al

altor prozatori din cercul Convorbirilor literare prin „măsura estetică” a operelor, dar şi prin

originalitatea lor naţională. (4)

Page 19: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

Dacă e să judecăm viaţa şi opera lui Slavici în comparaţie cu a celorlalţi trei clasici ai literaturii

române, vom putea observa că opera lui e mai amplă şi mai inegală. De obicei antologiile reţin patru

nuvele: Popa Tanda, Budulea Taichii, Pădureanca, Moara cu noroc; cărora li se pot adăuga, după

capriciul sau cultura editorilui, încă vreo patru: La crucea din sat; Crucile roșii, Comoara, Scormon.

Slavici a scris prea mult, a răspuns tuturor cererilor, a fost scriitor şi pentru cei care pofteau

tradiţie naţională, şi pentru cei care doreau – pentru pagina gazetei – divertismentul necesar. Bruioanele

lui Caragiale sunt studiate cu îngăduinţă, ale lui Eminescu puse în ramă, ale lui Slavici – nu doar

bruioanele, ci şi operele imperfecte – citite cu milă: ca şi cum cititorul ar trebui să fie martorul unui jaf

premeditat.

Dacă e să vorbim de operă, Slavici ne propune un număr impresionant de pagini în care există

traduceri din germană şi maghiară (fiindcă a scris în maghiară şi germană), povestiri, nuvele, romane,

studii etnografice, de sociologie, monografii ale unor instituţii, compilaţii de popularizare, divertismente

pentru foile de Paşti sau de Crăciun, pentru almanahurile destinate românilor din ţară, dar şi celor din

America.

Dacă încercăm să facem comparaţii, vom observa că fiecare dintre marii clasici trăieşte în

interiorul unei vârste precursoare, se bucură a ilustra o continuitate. Pentru Slavici totul începe: el

exprimă un moment inaugural. Un moment inaugural în care se mai păstrează convingerea că dacă nu e

învăţătură, literatura e curată pierde de vreme.

Slavici a scris mult – pagini ale sale s-au pierdut, şi nu puţine.

Primele povestiri, primele nuvele sunt ale idilicului – personajele sunt fericite, aparţin unui timp

paradisiac; se împlineşte totul într-un spaţiu în care navigăm către armonia universală. Pe urmă

descoperim că personajele nu mai vor să rămână acolo, în lumea lor. Pleacă, migrează, se întâlnesc cu

altă lume – cealaltă lume există, îşi are geografia ei, personajele ei – care poartă marca unui dincolo bine

subliniat. Ce se întâmplă dincolo, într-o lume care nu mai e a noastră?

Ce întâlneşte personajul salvician în „altă lume”? De multe ori succedanee ale Diavolului – sau ca

să rămânem pe teritoriul transilvan, ale lui Dracula: personaje setoase de sânge. Eroul pe care îl ştiam

din frumoasele idile, cuceritorul care domină autoritar acest spaţiu, seducătorul – bărbatul care

încarnează valorile virile se metamorfozează în Diavol, peisajul paradisiac devine peisaj infernal: casa

care ar fi trebuit să ocrotească dezordinea spirituală e copleşită de dezordine.

Page 20: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

Și eroul de altădată, personajul „tradiţional”; trebuie să facă pactul cu Diavolul: să intre la

înţelegere cu ei, pentru banii („comoara”) pe care îi primeşte. Sau i-a primit.

Pactul cu Diavolul, iată o temă slaviciană care se împlineşte în câteva texte. „Hanul Ciorilor” e

unul dintre acestea.

Sclavici scrie mult, fiindcă e scriitor, chiar dacă e scriitor împotriva voinţei sale. Fiindcă e scriitor,

trebuie să se supună unui program. Unui program care nu e doar al lui, ci şi al prietenilor lui.

Creativitatea lor se întâlneşte în foarte multe pagini. Temele lui Slavici, temele lui Eminescu, ale lui

Caragiale sunt convergente.

Ar trebui, pentru Popa Tanda, să notăm mai întâi „izgonirea din Paradis”. El ajunge la

Sărăcenenei fiindcă dincolo, în satul său, se certase cu lumea: încălcase legile. În Sărăceneni e, ca

Robinson Crusoe, pe o insulă pe care trebuie să reineventeze totul: să supravieţuiască descoperind

adevărurile intime ale locurilor. Ca Robinson Crusoe sau ca Prospero, trebuie să ştie să înţeleagă natura:

să aibă dialogul adecvat cu oamenii locului.

Regulile preoţiei sunt încălcate cu nonşalanţă: dacă Sfânta Scriptură ne învată că „păstorul

sufletesc, din slujba sa, de pe altar, trebuie să trăiască” părintele Trandafir numai din slujba sa nu poate

trăi. El trebuie să trăiască nu din preoţie, ci din muncile dure „ale celui izgonit din Paradis”. El devine, ca

om de acţiune, „omul dracului”. Dar devine „omul dracului” într-un timp în care paradisul poate fi

regăsit: în care Gemeinschaft-ul putea să repună în mişcare energiile localnicilor, dar să le şi dirijeze, să

le ocrotească. Fiindcă despre declanşarea acestor energii adormite este vorba.

Modelul părintelui Trandafir transformă spaţiu: natura e înjugată la necesităţile omului. Trestiile,

stufărişul îşi dezvăluie secretele lor de a sluji omul. Dar nu numai vegetaţiile, ci şi pietrele, calcarurile,

posedă resurse neştiute, proprietăţi „magice” – devin var. Sărăcenenii se transformă, şi fiecare

transformare ar fi putut marca un exces. Dar, deocamdată, natura, pământul nu evocă metamorfoze

maligne. Ele protejează creşterea Casei, a Biserici, a Satului – asigură o ordine spirituală. (5)

Nu intervine – încă – banul. Diavolul.

Părintele Trandafir încalcă legile – nu respectă Scriptura dar, ca Faust, e mîntuit fiindcă

restaurează înalta ordine, fiindcă redă omului pământul, locul în care el poate trăi fericit. „În idilă,

relațiile dintre om și natură se sprijină... pe faptul că natura nu are decât rolul de a produce, îmbogățind

Page 21: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

civilizația, fără a o distruge. (...) Această afirmație e adevărată în sine, dar de fap, modelul idilic oferă

mai mult: o civilizație dezvoltându-se după legile naturii sau construită asemenea.” (6)

Popa Tanda îşi joacă „comedia” pactului şi descoperă lumea idilică – universul fericirii depline.

S-a spus, şi pe bună dreptate, că întreaga proză aparţinând „tradiţiei ardeleme” se naşte din

Popa Tanda. Mai puţin s-a subliniat faptul că întreaga literatură a lui Slavici din acest nucleu se naşte.

Dacă în prima parte a scrisului său Slavici îşi protejează personajel – ele trăiesc în afara sa, ele nu

receptează mesajele interioare, în Moara cu noroc, Pădureanca, Mara, declanşarea enegiilor îi pune în

valoare pe ceilalţi, fiinţe imature care păstrează relaţia cu un dincolo – cu un necunoscut ameninţător.

Multe proze uitate ale lui Slavici pun în valoare aceste ameninţări mai bine decât capodoperele.

„Hanul Ciorilor” e una dintre acestea. Ce se întâmplă după plecarea de acasă, ce se întâmplă în

timpul popasului ls un han – care sunt condiţiile reântoarcerii – iată câteva mari teme slaviciene.

Scrisă în 1895, „Hanul Ciorilor” îl stimulează pe Caragiale, care o „rescrie” în al său Han al lui Mânjoală.

Doar că personajul lui Caragiale se află într-o vrie erotică şi, în cădere liberă, e stimulat de o femeie-

vrăjitoare. De un duh decameronesc. Lumea de dincolo, sugerată de un ied negru, de un motan, de

absenţa icoanelor, seamănă cu a lui Creangă – iadul de la coana Marghioala se petrece. La „Hanul

Ciorilor” vin de dincolo cei care trebuie să adreseze viilor un avertisment. Să extragă morala, să îl

îndrepte pe păcătos. (7)

Moara cu noroc ar trebui să ilustreze cum că fiecare trebuie să fi emulţumit cu sărăcia sa, fiindcă

nu bogăţia, ci liniştea colibei sale îl face fericit. Puţini au citit cu atenţie mai departe: mai departe

bătrâna, mama Anei, spune că ea a fost o fmeie într-adevăr fericită. Și că, după o viaţă fericită, i-ar fi

greu ă se despartă de casa ei, pentru o căutare problematică. Ei, tinerii, sunt liberi să o facă; ei nu depind

de ea. Ei au o altă viaţă.

Cu alte cuvinte, ea a tărit până acum ca un om fericit: a fost ăn paradis şi poate rămâne în

această lume a fericirii: merge în fiecare duminică la biserică să-şi întâlnească soţul. Soţul ei era un

bărbat al credinţei, cânta în strană: acolo, în strană, duminica, l-ar putea vedea. Sau nu: chiar îl vede!

Familia ei e indestructibilă, ea ilustrează Ordinea lumii.

Cititorul de azi al lui Slavici ştie că soţul care plecase înainte de vreme şi o lăsase pe Mara văduvă

era, ca şi Ghiţă, cizmar. Și că tatăl Anei şi socrul lui Ghiţă îi putea dubla, în credincioşia lui, pe alţi eroi ai

Page 22: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

lui Slavici. Nu pe foarte mulţi. Dar cu siguranţă pe unii dintre ei. Opera lui Slavici se sprijină pe câteva

mari personaje care ar trebui să ilustreze ordinea lumii. Preotul, învăţătorul, meşteşugarul (omul lucrului

bine făcut), păstorul, ţăranul sunt centrele de gravitaţie ale „poveştii”, ale naraţiunii. Fiecare trebuie,

într-un moment sau altul, să plece de acasă. Să-şi trăiască aventura, istoria personală.

Plecarea de acasă înseamnă, pentru Slavici, o bună descoperire sau o bună cercetare a locurilor.

El cunoaşte drumurile ca şi cum le-ar fi bătut cu piciorul, cu trăsura călare. Se încredinţează lor, locurilor.

Scriitorul e un adevărat topopgraf care înregistrează formele de relief, dealurile, pădurile, potecile, cele

ştiute de toţi şi cele secrete. Ele vede fiecare detaliu al peisajului, fiecare dificultate a traversării, fiecare

spaţiu protector. Omniscienţa sa e legată nu doar de cele cunoscute, de căile accesibile, de locurile de

retragere, de popas, ci şi de secretele lumii acesteia – de cele ascunse, pline de pericole.

Plecarea de acasă, din spaţiul paradisiac al liniştii domestice, îl poartă pe eroul lui Slavici prin

nişte locuri neprimitoare. Prin nişte locuri rele. Prin nişte locuri care îşi au secretele lor. Nişte locuri care,

de multe ori, numesc cu fidelitate viaţa interioară a eroilor săi.

Dacă acel acasă al bătrânei era diminat de linişte, drumurile care duc eroul departe de casă sunt

însemnate cu un şir de avertisemente. Sunt presărate de semne. Cititorul de poveşti populare, scriitorul

care „combina” situaţiile din basm pentru a le descoperi semnificaţii noi, mai adecvate lumii în care

trăim, nu se depărtează foarte tare de „poveste”. În topografia pe care ne-o oferă, există semne pe care

trebuie să le citim bine: există avertismente pe care trebuie să le înţelegem sub semnul unei tradiţii.

Locul numit Moara cu noroc nu este doar han. Acolo există o moară abandonată, o cârciumă şi – ca să

fixăm mai bine detaliile – un loc de înnoptare a călătorilor.

Moara este – dacă e să o punem sub semnul Tradiţiei – locul unde boabele de grâu sunt

sfărâmate, „distruse”. Pe fiecare boabă de grâu se află imaginea lui Iisus Christos. A distruge sămânţa,

mai ales sămânţa care poartă Imaginea e un ritual infernal. Moara e un spaţiu legat de acel „dincolo” al

răului.

În prima „epocă” a aşezării lui Ghiţă la Moară semnul norocului e cum nu se poate mai vizibil. El

este un om al bunei aşezări, bătrâna al „lucrului bine făcut” – familia exprimă, în continuare, buna

întremeiere a lumii. Dar numai în aparenţă.

Hanul e construit lângă moară - şi construcţia lui progresează, fiindcă există mulţi care trec prin

aceste locuri.

Page 23: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

Cele cinci cruci din preajmă ar putea evoca şansa „locului bun” – dar dacă cele cinci cruci poartă

alt tip de dialog?

Aflăm, din secţiunea a treia a nuvelei, că turmele de porci copleşesc spaţiul. Cât ţin lunci,

pretutindeni răsar turme de porci.

Spaţiul tradiţional românesc era al turmelor de oi. Turmele de porci evocă altceva. În porci s-au

ascuns, ştim din Biblie, diavolii izgoniţi. Porcul e un animal murdar. E departe de inocenţa Mielului – de

simbolul pe care-l încorporează Mielul. El semnifică violena desacralizare a unei lumi.

Turmele de porci îşi au legile lor – legile lor secrete. În fruntea lor se află Sămădăul – omul care

pierde, care poate să piardă. Care îşi poate permite să plătească pierderile. Sămădăul poate defini o

realitate perdantă.

Ca în toate prozele importante ale lui Slavici, problema banilor („ochiul diavolului”) se leagă

chiar de Moara cu noroc: locul aduce câştig. Lică Sămădăul sporeşte câştigul şi dă imagine mai limpede

„norocului” pe care moara îl poate spori. Lică Sămădăul confiscă norocul. El este omul negru, el e

prezenţa luciferică.

Nuvela „se întoarce”, se „rescrie” după capitolul al nouălea – după ce Ghiţă şi Pintea descoperă

trupul copilului ucis „cu o lovitură de pat de pușcă”. Suntem în mijlocul nuvelei. Ghiţă e în pădure, în

căruţa care trebuia să-l aducă acasă. E împreună cu Pintea, jandarmul care trebuie să-l însoţească. În

căruţă mai e Uţa, femeia pe care o ia slujnică. Ar trebui să plece în căutarea criminalilor, fiindcă ei ar

putea fi descoperiţi. Ghiţă nu-l urmează pe jandarm, el este dator casei sale. El rămâne un om tradiţional

pentru care „liniștea familiei” trebuie apărată. Nu arestarea crimnalului, nu înfăptuirea justiţiei sunt

importante acum, ci starea familiei – a soţiei şi a copiilor lăsaţi acasă. Dacă în mijlocul drumului au fost

ucişi o femeie, un copil, ce se întâmplă la el acasă, fiindcă soţia lui a rămas singură?

Acasă întâlnirea poartă pecetea „istoriilor care au fost”, a păcatelor reale, dar şi a păcatelor

posibile. Cealaltă femeie o transformă pe Ana – o dezlănţuie, eliberează „demonia” ei. Femeia ucisă,

copilul ucis ne poartă în Imperiul demonilor.

Slavici a putut să presimtă demonii care vor anima literatura Impreiului, de la Ilse Aichinger la

Doderer. Dezordinea interioară poate creşte după nefericitul mariaj (cu Ecaterina Szoke), după

repetatele spitalizări, după eşecurile prietenilor săi, după moartea apropiaţilor, după anii de puşcărie,

după afacerile perdante.

Page 24: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

Fireşte, Slavici este un erou al eşecului. Toţi bărbaţii prozelor sale importante sunt eroi ai

eşecurilor, inşi perdanţi care vor rata. După oamenii de succes, după inşii model, după Popa Tanda şi

Budulea Taichii, lumea slaviciană se întunecă: personajele ei majore se afirmă sub semnul

autodistrugerii. Ghiţă şi Lică se sinucid, într-un fel sau altul. Memorabil personaj rămâne bătrâna: pe ea

răul nu o atine. Pentru ea răul nu există. Lică este un „om bun”, incendiul a izbucnit fiindcă cineva a uitat

ferestrele deschise. Ea nu recunoaşte răul, fiindcă pentru ea lumea este a lui Dumnezeu – ea

supravieţuieşte acelui timp în care fericirea era legată de „acasă”. Ea trăit acel timp. Ea poate fi încă în

„acel timp”.

Mara e un om exemplar – e un adevărat creştin, un om activ care reia mesajul lui Popa Tanda:

mesajul oamenilor exemplari.

Slavici evocă în câteva din nuvelele sale importante (Moara cu noroc, Comoara) abaterea de la

Calea cea dreaptă prin ispita îmbogăţirii. A banului.

Mara nu se abate de la calea cea dreaptă – Mara exprimă calea cea dreaptă.

Lumea lui Slavici trebuie să fie una exemplară.în feicare capitol apar propoziţii care evocă

Lumea; iată, aceasta este lumea, aceştia sunt oamenii. Precum adesea în scrisul slavician, există

aforismul lămuritor: aşa au fost dintotdeauna oamenii. Condiția umană e tema, satrea de (ne)fercire

obiectul analizei. Cum literatura „conservatoare” a lui Slavici pune în centrul ei Famlia, romanul se

opreşte mai întâi asupra familiilor Marei şi a lui Hubăr. Soţul Marei e scos repede din scenă: e un cizmar

nevrednic. Celălalt cizmar important al literaturii slaviciene, Ghiţă, pleacă de „acasă” fiindcă profesia lui

devenise nerentabilă. Soţul Marei trebui să dispară: să o lase, cu alte cuvinte, văduvă. Pandantul Marei

nu poate fi, prin urmare, o femeie, ci un bărbat, Hubăr.

Hubăr, măcelarul venit la lipova de la Viena, îmbogăţit în timpul revoluţiei de la 1848, care, în

momentul în care începe naraţiunea, patruzeci şi şase de ani, toţi atâţia cîţi are Slavici când începe să

scrie Mara. Ar putea fi chiar o ipostază a naratorului, una dintre formele sale de ieşire în lume.

Hubăr nu-şi mai iubeşte meseria. A plecat de la viena (din centrul lumii!) într-un loc în care şansa

sa arată altfel. E un loc în care poate să petreacă. Nu numai sărbătoarea poate fi trăită aici, ci şi

fascinaţia subteranei.

Plecat din Viena, Hubăr abandonează centrul, locul privilegiat, ofensează Tradiţia. Va încăla

regulile: va cădea în trup.

Page 25: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

Aşadar, Hubăr trăieşte fascinaţia lumii de jos, a subteranei. E o fiinţă coborâtoare. E măcelar:

profesiunea, onorabilă, poate fi împlinită cu cinste. Dar ceva se termină. Ceea ce trăieşte el –

sentimentul finalului – îl trăieşte fiecare personaj exponenţial al Imperiului, de la ultimul Trotta la

Kikeritz, protagonist în Lecția de limbă moartă.

Pentru Slavici, amputarea piciorului ca şi boala pe care o traversează îl pun într-o relaţie specială

cu lumea. Ceea ce i se ntâmplă ţine de natura fiinţei. Aceasta e condiţia umană, acestea sunt impasurile

pe care trebuie să le traverseze.

Trebuie e verbul fundamental al lui Slavici: pe temelia lui se construieşte totul. Amputarea

piciorlui nu e un moment „jenant”. Omul, făcut dn carne şi oase, ca şi alte fiinţe de lângă el, trebuie să se

supună somaţiei cărnii. El exprimă un lanţ al fiinţării. El continuă câinii, caii, fiinţele domestice din

preajmă, fiinţele sălbatice ale lumii acesteia. Este înrudit cu ele. Protoplasma avidă a profesorului de

anatomie se exprimă, mai întâi prin ele. Dar omul poate fi mai înţeles dacă priveşte cu atenţie „viaţa

animalelor”

Naţl, întors din „lumea largă”, trebuie să treacă „proba”, să „dea lovtura de măestru”. Naţl

trebuie să devină măestru măcelar, aşa cum Trică trebuie să devină maistru cojocar. Sunt lucruri care

trebuie să se împlinească pentru ca lumea „să rămână aşa cum este”. Slavici vrea, a scris fiecare dintre

criticii care s-au ocupat de roman, să fie şi documentarist şi etnopsiholog. Dar dincolo de acestea se mai

întâmplă ceva.

În opera lui Slavici există un şir de naimare care stau în preajma omului. Domesticitatea lor

evocă o relaţie de esenţă.

„După rânduiala breslelor, calfa de măcelar care avea să treacă în rândul măieștrilor trebuia să

facă în fața starostelui și a oamenilor de înredere a breslei tăietura de măiestru.”

Momentul ar fi trebui să fie sărbătoare pentru Lipova, pentru familie, pentru Naţl. Lovitura era o

probă a virilităţii, o confirmare a valorii: a lui şi a gintei. Tezeu înfrângea minotaurul, tânărul Naţl trebuia

să răpună fiara. Ce poate oglindi această victorie? Există, în opera lui Slavici, mai multe înjunghieri:

„Când ușa căzu sfărâmată din țâțâni și Răuț se ivi cu Lică în ea, Ana era întinsă la pământ și cu

pieptul plin de sânge cald, iară Ghiță o ținea sub genunchi și apăsa cuțitul mai adânc spre inima ei.”

Și mai departe:

Page 26: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

„Când Lică se aplecă asupra ei, ea țipă dezmierdat, îi mușcă mâna și își îmfipse ghearele în obrajii

lui, apoi căzu moartă...”

Și finalul Marei are loc sub semnul metamorfozei – omul muşcă:

„Bandi îl lovi cu pumnul în piept, apoi cuprins de un fel de turbare se năpusti asupra lui și îl mușcă

de gât...”

Putem vedea în Bandi realitatea „secretă” a lui Naţl. El ar exprima mai bine fiinţa nocturnă a lui

Hubăr.

Naţl îl loveşte pe Hubăr, Bandi îl ucide. Desfăşurarea pune în valoarea abandonul tatălui,

epuizarea forţelor, degenerarea. Nu raţiunea diurnă stăpâneşte, ci dezordinea nocturnă.

Dacă familia Hubăr evocă dezagregarea vechii oridini, familia Marei ar putea evoca naşterea alei

lumi. O lume mai bună? Să ne deplasăm atenţia către femeia exemplară, Mara, şi spre cei doi copii ai săi.

Prima dată când cei doi îşi fac apariţia e cel în care, pe plută, sunt ameninţaţi de apele Mureşului: dintr-

un moment în altul, apele par a-i înghiţi. Fugiţi de „lumea duşmană”, cei doi par fără ocrotire.

În stilul ei, Mara ar vrea să-o ocrotească. Secretul ei e tezaurul – banii care îi vor proteja, în

absenţa tatălui. În absenţa Tatălui, copii vor trăi alt timp de relaţie cu lumea. Persida e frumoasă,

beneficiază de o educaţie temeinică, dar prezenţa bărbatului „o umple de spaimă”. Ratează relaţia cu

Codreanu, pe urmă se teme de Naţl.

Persida trăieşe, ca şi Trică, drama imaturităţii.

Trebuie să remarcăm faptul că Slavici a fost preocupat de personajele inaugurlae, de eroii

civilizatori, de cei care construiesc o nouă lume, o nouă relaţie umană. Chiar dacă eroii lui vor fi ai

târgului, ei sunt şi vor rămân extra muros. Ei vin dintr-o lume care trebuie să-şi definească formele – să

se întemeieze.

Din bătrâni e un roman exceptional prin sugestiile sale; aceste personaje pe care le pune în

pagină evocă nu doar o fantezeie, ci şi o priză nemărturisită la un fond originar. Slavii sunt nimiţi mereu

sârbi de scriitorul bănuit a avea rădăcini sârbeşti. Dacă el e sârb, atunci slavii sunt sârbi, în roman,

întemeietorii „noii relegi”.

Page 27: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

Iar personaje importante sunt, în roman, întemeietorii „noii religii”, Chiril şi Metodiu. Sunt

variante ale aceluiaşi obsedant Popa Tanda care instaurează o oridine nouă într-un spaţiu al

incertitudinilor. Ioan Slavici insistă asupra Omului religios din sud-edtul european. Asupra noii religii,

care înseamnă învăţarea scrisului, Cel din urmă Armaș e, până la un punct, un roman uluitor în care

învăţătorii, profesorii discută ce trebuie să fie învăţarea limbii române; că limba română trebuie învăţată

în şcoală. Din textele sale „majore” s-a născut o întreagă literatură – de la Ioan Popovici Bănăţeanul la

Sorin Titel, de la Agârbiceanu la Nicolae Breban, de la Pavel Dan la Petru Vintilă. Nu putem să vorbim

serios de proza românească a secolului XX fără a evoca Modelul Slavici. Ferite au rămas însă doar câteva

proze – cele în care Slavici îşi punea în valoare demonul construcţiei. Paradoxal, nu Popa Tanda numeşte

geniul slavician, ci cărţile în care energiile sunt puse în cumpănă de vocaţia autodistrugerii. În care

preotul rămâne la distanţă, iar până la biserică mai e drum.

Romanele sale Din bătrâni şi Cel din urmă Armaș ilustrează vocaţia eşecului, aşa cum doar un

mare scriitor şi-o poate exprima.

„Popa Tanda e un mărgăritar de popă românesc, vrednic a figura în orice carte de citire pentru

sate, un popă cu gura de lup și inima de miel care, mai cu bătaia de joc, mai cu sfatul, dar cu pilda

proprie mai cu seamă ridică nivelul moral și material al unei pustietăți cum i-a Sărăcenilor.

O viață pierdută descrie traiul unui țăran ardelean care, naiv și onest, vine în mlaștina morală a

Bucureștilor, unde pierde tot ce un om are mai scump. Înavuțit în adevăr prin muncă, el dă foc casei și

averei lui, și părăsește mocirla morală într-același cărucior sărac, șezând pe aceeași ladă de Brașov, fără

să se uite îndărăt, nevoind să ia nimic de la pământul care-i mâncase copilul. El se-ntoarce în Ardel, tot

atât de vesel precum venise odinioară, lăsând în urmă tot, tinerețe, avere și mormintele familiei.

La crucea din sat și Scormon sunt gingașe idile câmpenești: iar Budulea Taichii – poate nu atât

de sobră în formă ca Popa Tanda – e de-o adâncime psihologică mai mare încă. Scrisă cu umor, e de-un

gen necunoscut până acum la autorii români. Adâncimea marii seriozități morale a autorului e acoperită

cu bruma ușoară a bătăii de joc și a comicului. S-ar fi crezut că „umorul”, întristarea și patimile îmbrăcate

în haine comică a glumei și a ridicolului sunt străine geniului nostru popular și proprie numai englejilor și

germanilor – Budulea domnului Slavici e o dovadă învederată de contrariu. Se poate scrie umoristic și pe

românește.

Ceea ce face meritul scrieriilor unui Slavici, Creangă, Nici Gane, nu este numai talentul autorilor,

concepția lor curat românească, ci și împrejurarea că într-un mediu pe deplin stricat, în mijlocul unei

Page 28: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

corupții care împreunează în ea viciile Orientului turcesc cu ale Occidentului, și-au păstrat sănătatea

sufletească...”

Timpul, anul VII (1882) nr. 69 din 29 martie, p. 2-3, Mihail Eminescu, Opere, Volumul XIII

Analizând tematica nuvelisticii lui Slavici, în funcţie de lumea şi timpul în care s-au născut, Ion

Breazu scria că nuvelele sale „se împart în două grupe mari. Întâia cuprinde pe Scormon, La crucea din

sat, Gura satului, Popa Tanda, Budulea Taichii și Crucile roșii; în a doua, intră Moara cu noroc,

Pădureanca şi Comoara! Întâile fac parte din prima perioadă de creaţie, care durează până prin 1880 şi

sunt scăldate, toate, în lumina fragedă a ideilor, a evocării sau a umorului, cu un accent satiric mai

pronunţat doar în Crucile roșii; cele din grupa a doua, create după această dată, sunt frământate de mari

probleme morale, iar atmosfera lor e gravă, chiar tragică, realismul lor e mai critic.”

Scarlat Struţeanu, comentând opera literară a lui Ioan Slavici surprinde cu fineţe resorturile care

guvernează creaţia scriitorlui român: „Lut şi suflet, iată contradicţia vieţii omeneşti pe care Slavici a

căutat să o încorporeze în mai toate nuvelele, schiţele şi romanele sale”.

Dacă în Moara cu noroc lutul biruie sufletul, în Popa Tanda sufletul biruie tripul, sublinia Scarlat

Struţeanu văzând în Popa Tanda „ziditorul sufletesc al satului”.

George Călinescu, reliefând stilul sobru, fără excese artistice al lui Ioan Slavici, remarca: „Popa

Tanda ascunde o intenţie de economie politică (aceea de a arăta căile prosibile asupra ţăranului)

complet absorbită în funcţiune ca şi filosofia lui Robinson Crusoe”.

Dacă în Popa Tanda cultul muncii se constituie în ritul fundamental al vieţii, în Budulea Taichii

esenţa ritului emană din funcţia iniţiatică a acestuia. Iniţierea pe căile învățării presupune dârzenie,

renunţare, dar şi ambiţie, o ambiţie devorată care îl mistuie pe Huţu.

Tot o expresie a dorinţei de iniţiere, soldată printr-un eşec tragic, este şi nuvela Moara cu noroc.

Contrastul dintre dorinţa de parvenire a cârciumarului Ghiţă şi realitatea unei vieţi pe care n-o

cunoaşte va declanşa conflictul de moarte. G. Călinescu apreciază astfel, acest conflict:

„Ca în toate mediile pastorale, ordinea socială se separă de civilizaţia de Stat şi se bizuie pe pacte

proprii. Lică Sămădăul est eun hoţ şi un ucigaş, acoperit de persoane tari, interesate să aibă un om cu

experienţă. Cârciumarul Ghiţă se aşează în drumul porcarilor, unde se câştigă bani mulţi, şi se pune la

mijloc între ordinea juridică a statului şi legislaţia mutuală a hoţilor”. Nerespectând regula joculu, pactul

Page 29: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

nescris al hoţolor, Ghiţă alunecă pe drumul fără oprire al pieirii, trăindu-şi drama complexă a vieţii.

„Excesul de şiretenie îl pierde pe cârciumar”, conchidea Călinescu, exces ce este sinonim cu lipsa de

măsură ce pectluieşte soarta oamenilor în tragedia antică. Cu forţa lui de analiză magistrală, Călinescu

observă valoara de tablou etnografic al satului, a multora dintre nuvelel lui Slavici, tablou „observat în

clipele lui rituale: logodnă, praznic, clacă”. Scena peţirii, din Gura satului, e o secvenţă de ritual arhaic.

Dorind, ca şi Balzac, să păstreze ceea ce mai poate păstra din frumuseţea nealterată a vieţii patriarhale,

din ceremoniile şi obiceiurile ei, Slavici nu poate trece, însă, peste realităţile lumii în care a trăit, lume în

care invazia banului constituie cea mai mare calamitate socială.

Mara, ca personaj, face parte din galeria femeilor dârze, cu o energie inepuizabilă, din literatura

noastră, de la Vidra, lui B. P. Haşdeu, până la Vitoria Lipa, din Baltagul, de M. Sadoveanu. Dă dovadă de

aceeaşi tărie de caracter în urmărirea şi atingerea ţelului propus. Dar scopul pe care îl ţinteşte Mara –

înavuţirea – o apropie, în cele din urmă, de tipul avarului.

Romanul Mara, dincolo de realismul său, ori poate tocmai prin acest realism, oglindeşte,

pregnant, contradicţiile de neîmpăcat dintre modalitatea colectivităţii, pe de o parte şi gândirea

individuală, dintre dragoste şi datorie, dintre neam şi neam, pe de altă parte.

Îmbrăţişând luminosul şi tragicul din experienţa umană, Slavici a detectat nu numai zonele pline

de culoare ale sufletului uman, dar şi cele obscure, într-o viziune ce depăşeşte cu mult concepţia sa de

viaţă.

Universul uman e privit de sciitor de pe o dublă poziţie: aceea a unui fin sociolog şi atent

observator moralizator. Munca e criteriul etic al acestei lumi de câmpie ardeleană: „Omul harnic

mănăncă piatră, scoate caş din apa de baltă şi seceră fir de grâu unde-au crscut cucute” – gândeşte

preotul Trandafir, din nuvela Popa Tanda.

Episodul din Pădureanca, e descris ca o secvenţă dintr-un ritual al muncii binefăcătoare, pline de

voioşie: „Cosașii mergeau înainte, pas cu pas, culcând lanul de grâu în brazde lungi și groase și oprindu-

se, din când în când, ca să-și scoată cutea din teacă și să tragă de ea de-a lungul coasei ce răsună

departe sub bătaia pietrii. În urma lor, fetele sprintene adună cu secera harnică brazdele în mănunchiuri.

Vin, apoi, flăcăii cu brațe vânjoase, întind legătoarea, adună mănunchii pe ea și o strâng cu genunchele

lor greu ca țeapăn să fie snopul. Tocmai în coadă sunt cimpoiașul, lăutarul, băieții cu fedeleșul și Șofron,

cu furca-n trei coarne de fer.”

Page 30: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

Drama pământului, drama dezrădăcinării, drama arivistului şi, mai ales, drama iubirii pasionale,

răscolitoare şi mistuitoare constituie motivele ce declanşeazp marile descărcări de energii umane dintr-o

operă liniştită, în aparenţă, ca Dunărea înainte de cataracte.

Gândirea despre tragic a căptat la Slavici note particulare mai pronunţare o dată cu raportarea ei

la o anumită concepţie etică în al cărei sistem relaţiile familiale dobândesc o pondere însemnată.

Northrop Frye scria că „tragedia transformă de obicei iubirea şi structura socială în elemente

ireconciliabile şi antagoniste, iar figura feminină centrală a acţiunii tragice va polariza adesea conflictul

tragic”, cum ar fi cazul, de exemplu, cu arhetipul tragic al Antigonei. Este tipul de tragedia căreia îi

aparţine şi Pădureanca, deoarece imposibilitatea căsătoriei Siminei cu Iorgovan e determinată de

apartenenţa celor două personaje la categorii sociale diferite, de unde opoziţia şi dispreţul bogătaşului

Busuios pe de o parte, iar pe de altă parte, nemângâierea lui Neacşu, conştient de faptul că o

înţeleegere între ei ar fi exclusă pentru totdeauna, băiatul fiind bogat iar fata săracă. În acest sens

Simina aparţine arhetipului tragic al Antigonei, ea fiind figura centrală a nuvelei şi cea care polarizează în

jurul său conflictul tragic. Simina apare ca o personalitate izolată, ca o fiinţă asemănătoare cu noi, dar

strivită în cele din urmă în ciocnirea dintre lumea ei lăuntrică şi lumea exterioară, reprezentată de

Busuioc cel mândru şi neînduplecat până în ceasul al doisprezecelea, când ar vrea să-şi salveze fiul de

descompunerea morală care pusese stăpânire pe el. Acesta este un conflict tipic între realitatea

imaginată şi cea statornicită printr-un consens social. Simina se situează în categoria tipului de personaj

„care pretinde ori încearcă să fie mai mult decât este în realitate”, crezând, fie şi pentru o clipă, că

iubirea ar putea învinge barierele scoiale. Dar această biruinţă era posibilă numai în nuvelele idilice,

categorie pe care Slavici n-o mai cultiva decât arareori.

Existenţa unor personaje tragice, a credinţei în destinul care le dirijează acţiunile, a unor

sentimente dominante şi ireconciliabile nu ar fi, totuşi, suficiente pentru a face din Pădureanca o

tragedie adevărată şi în acelaşi timp de o originalitate desăvârşită. Specificul acestei tragedii rezultă atât

din firea tragică a personajelor, din acţiunea tragică cât şi din modul specific în care-şi valorizează

sentimentul erotic. Într-adevăr, iubirea la personajele lui Slavici capătă un timbru aparte, sigularizându-l

pe autor în peisajul literar al vremii sale. Atât la Simina, cât şi la Iorgovan, iubirea se aprofundează atât

de mult, încât este trăită, în cele din urmă, nu c aplăcere erotică, ci ca patimă, ca suferinţă. Ea provoacă

personajelor chiar de la început senzaţia unor dureri fizice.

Page 31: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

Țăranii lui Slavici, observaţi fără cea mai mică prătinire, sunt egoişti, avari, îndărătnici,

duşmănoşi, şi, totodată, iertători şi buni oameni adevăraţi. Slavici, prin romanul Mara, rămâne în

paginile experienţei sale, un scriitr de o rară ascuţime în zugrăvirea eroilor, care toţi trăiesc cu o vigore

extraordinară. Mara înfăţişează tipul comun al femeii mature de peste munţi şi în genere al văduvei,

întreprinzătoare şi aprige. Proporţia aceea de zgârcenie şi e afecţiune maternă, de hotărâre bărbătească

şi de sentiment al slăbiciunii femeieşti e făcută cu o artă desăvârşită şi într-un stil sec ce topeşte termenii

dialogului dialectal, psătrându-le, totuşi, culoarea locală. Însuşirea esenţială a lui Slavici, este însă, de a

analiza dragostea şi de a fi un poet şi un critic al eroticei rurale, dintr-o provincie cu oameni mai propăsiţi

sufleteşte, în tare de nuanţe şi de introspecţie, deşi nerupţi încă din hieratica etnografică. Jumătate din

roman notează încet, răbdător, aprinderea, propagarea şi izbucnirea iubirii la o fată conştientă prin

frumuseţe de farmecele ei, întâi provocatoare şi nehotărâtă, apoi stăpânită şi în stare de orice jertfă. Ca

mamă, Mara şi-a reprimat afecţiunea ei specifică, identificând-o cu un sentiment de caritate

impersonală. A cumulat şi orlul tatălui, dar şi pe cel al divinităţii, manifestându-se faşă de copii ca un

ocrotitor abstract. Mara, este, în fond, un pater familias care veghează la viaţa odraslelor, o autoritate

din al cărei cuvânt nu trebuie să iasă nimeni, autoritate ce trebuie venerată, fiindcă este purtătoarea

cuvântului divin. Între Mara şi copii săi s-a stabilit un fel de raport religios, o convenţie rigidă, un canon

care-i conferă văduvei o aură misterioasă.

Nara intră în tipologia avarului, dar, din ce în ce, chibzuinţa ei exacerbată o împinge la

manifestări inexplicabile, reprobabile. De la a „strânge bani albi pentru zile negre”, din spirit de

preveder, pân la refuzul de a participa la fericirea copiilor ei cu o parte infimă, nu cu cât a acumulat

separat pentru fiecare, este un salt de neîntrevăzut la începutul romanului.

Relevant e dezvăluită în Mara psihologia socială, inclusiv mentalitatea grupurilor profesionale,

cu specificul regional. Roman de construcţie masivă, solid închegată, Mara îşi datorează forţa epică –

asemenea celor mai rezistente nuvele slaviciene – îndeosebi creaţiei de personaje, de oameni.

Sub influenţa junimiştilor, scriitorul şi-a făcut din oralitatea limbii principalul mijlor de creionare

a personajelor şi a mediuliu. Slavici, spre deosebire de Odobescu, cu care era prieten şi cu care a

colaborat, nu este atent la cadenţa perioadei şi lasă expunerea să se muleze după faptele relatate. Nu

compune echilibrat, armonios, prin tăierea prisosurilor şi păstrarea strictă a semnificativului, precum

Caragiale. Şi nici nu are geniul lui Creangă, care dădea povestiri perfecte, rotunjite definitive. Ibrăileanu

considera scrisul lui Slavici cam cenuşiu. Acesta compunea adesea ampolos, cu lungimi nepermise,

aglomerând textul şi încărcându-l cu amănunte. Dar acolo unde mediul şi oamenii prezentaţo sunt

Page 32: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

cunoscuţi în adâncime, prin puterea observaţiei, asimetriile şi asperităţile se pierd, iar pagina devine

mult mai fertile. Slavici aduce asprimea, dar şi frumuseţea unei lumi în cate ne recunoaştem, astfel încât

opera sa rămâne una dintre cele patru temelii trainice ale literaturii româneşti, alături de cea a lui

Creangă, Caragiale şi Eminescu.

Page 33: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

Nicolae Iorga: Scormon, care e cea mai bună povestire de imaginaţie care se scrisese în

româneşte. Atmosfera rurală apare plină de cele mai bine prinse amănunte, şi figura eroinei ţărăneşti,

Sanda, e de o extremă gingăşie... Între idile ei cu Pascu cel plecat la cătănie de trei ani şi pe care i-l

aminteşte neaşteptata ivire a cîinelui Scormon şi între ce căuta a se crea din alintările puse la modă, de

la curtea boierească, puse de Alecsandri, e o enormă deosebire. Vechea notă din comedia de primă

tinereţă revine, dar strecurată prin expereinţa tristă, prin multele dureri şi prin atâta reflexie a anilor din

urmă (...)

Gura Satului e cea mai deplină, mai adânc cercetată înfăţişare a mediului sătesc în părţile

mureşene, o lume întreagă răsărind pentru a determina sau sublinia acţiunea, în jurul fetei disputate de

două peţiri: a fiului de bogat şi a ciobanului. Iubirea dintre Mara şi păstorul cu fluierul fermecat e de cea

mai delicată şi mai pură poezie, şi e unic ca gingăşie momentul în care fata... zice atâta: „Taică, nu zice că

e ticălos, căci îţi batjocoreşti fata!”(...)

Iar în Budulea Taichii, sprijinită pe amintiri înduioşate şi glumeţe în acelaşi timp, e întreaga viaţă

a primei tinereţi a autorului, cu dascălul Clăiţă din sat, cu profesorul Wondracek de la Preparandie, cu

găzduirea la precupeaţa „Lencva Liuchii”, „seca Lenca” sârboaica, aceea care nu dădea lumânări

ucenicilor din casa ei...

Istoria literaturii românești contemporane, I, Crearea formei (1867-1890), București, Editura

Adevărul

G. Călinescu: Moara cu noroc e o nuvelă solidă, cu subiect de roman. Marile crescătorii de porci

din pusta arădeană şi moravurile sălbaticeale porcarilor au ceva din grandoarea istoriilor americane cu

imense preerii şi cete de bizoni (...).

Ca în toate civilizaţiile pastorale, ordinea socială se separă de civilizaţia de Stat şi se bizuie pe

pacte proprii. Drama complexă a cârciumarului Ghiţă e analizată magistral. Ghiţă vrea să strângă bani şi

înţelege să nu se pună rău cu Sămădăul care-i cere complicitatea până la un punct şi-l ameninţă cu

izgonirea din moara-cârciumă. În acelaşi timp ar voi să rămână om cinstit şi se pune în legătură, fără

completă sinceritate, cu jandarmul Pintea. Moment tipic de duplicitate este acela al trădării hoţului.

Cârciumarul schimbând mereu bancnotele de furat ale lui Lică, le duce lui Pintea să i le arate şi să le

Page 34: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

prefacă în mărunţiş, procurând autorităţilor dovada cirmei, fără a mărturisi că jumătate din suma

schimbată la jandarm o opreşte el drept plată pentru oficiul de petrecere a bunurilor furate. Excesul de

şiretenie îl pierde pe cârciumar.

Scormon, La crucea din sat, Gura satului, Vecinii, alcătuiesc un tablou etnografic al satului,

observat în clipele lui rituale, logodnă, praznic, clacă. Psihologia stereotipă a colectivităţii e trasă cu

mână sigură. Cea mai bună nuvelă de acest fel, Gura satului, nu cuprinde decât banale discordii şi

împăcări în legătură cu măritarea unei fete de ţară. Banalitate aici înseamnă atitudine arhaică şi scena

meticuloasă a peţirii, cu întârzieri calculate şi ocoliri şirete, constituie un document eminent de arhivă şi

o mare pagină literară.

Pentru epoca în care a apărut, Mara trebuie să însemne un eveniment şi astăzi, privind înapoi,

romanul acesta apare ca un pas mare în istoria genului. Și totuşi, el a trecut în tăcere, toată lmea

rămânând încredinţată că scrierea e neizbutită. Cu mult înaintea lui Rebreanu, Slavici zugrăvise puternic

sufletul ţărănesc de peste munţi şi cu atâta dramatism încât romanul este aproape o capodoperă.

Întâi de toate izbeşte în acest roman coloarea vie a fundalului pe care se sprijină eroii. Avem înainte-ne

oameni tăcuţi, greu de urnit, încăpăţânaţi în prejudecăţile şi obiceiurile lor, la care gândirea colectivă e

mai puternică decât cea individuală. Arhaitatea mişcărilor lor mai e îngreuiată de factorul rasial, căci de

o parte stau nemţii iar de alta românii, blânzi în raporturile lor personale, ironici într-ascuns şi neclintiţi

în egoismul de naţie.

Slavici a intuit prea bine şi rotaţia caracterului într-o familie, fenoment mai însemnat şi mai vădit

într-o scoitetate rudimentară. Cu toate că s-ar părea că stau faţă în faţă tinerii cu nouă mentalitate şi

bătrânii înţepeniţi în prejudecăţi, de fapt nu e vorba edcât de o scurtă criză de transmitere a

deprinderilor ereditare. Cei tineri au întocmai aceleaşi idei preconcepute ca şi bătrânii şi suferinţa lor

vine din călcarea lor. Iar viţiile părinţilor răsar reîmporspătate la copii. Naţl e poasc, leneş, chinuit ed

cazuri de conştiinţă, brutal şi delicat ca şi tatăl său, iar Persida aşezată în fruntea unei cârciume devine

prin instict avară, autoritară şi plină de orgoliu familial.

Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația regală pentru literatură și artă,

București, 1941

Page 35: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

Tudor Vianu: Procupat de problema etică şi educativă, Slavici fixează nu numai tipul de scriitor,

cum Ardealul a produs mai mulţi de la el ăncoace, dar şi un tip social mai general în care s-a recunoscut

multă vreme sănătatea socială a regiunii. În amintirile sale scriitorul şi-a destăinuit crezul moral, făcut

din cumpătare şi spirit al dreptăţii, lămurind în acelaşi timp izvoarele îndrumărilor sale, în care se disting

în chip destul de curios socialismul lui Louis Blanc alături de vechile norme ale înţelepciunii chineze...

Compoziţie epică sobrp, Mara este primul roman obiectiv al Ardealului. Când Slavici părăseşte

însă mediul rual al locurilor unde născuse şi copilărise ceraţa sa devine artificială ca în Ultimul armaş,

1920, unde ni se descrie descompunerea morală a unui boier din Vechiul Regat, interesul ei păstrându-

se prin paginile ei de cronică în care oamenii publici ai epocei de după 1875 apar cu numele lor

adevărate şi în împrejurări istorice.

Istoria literaturii române de Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Casa Școalelor,

1944

Nicolae Manolescu. Mara este romanul socialităţii învingătoare pe toate planurile în

confruntarea cu indivizii, luaţi în parte, pe care natura şi vârsta îi împing vremelnic la nesupunere.

Colectivitatea face legea pe care individul e ţinut s-o respecte; el nu simte deocamdată în această

necesitate supraindividuală caracterul opresiv. O primeşte ca şi cum legea tuturor ar fi bună şi pentru el.

Aceasta e până la umră comportamentul şi al Persidei, chiar dacă îşi înfruntă mama, şi al lui Naţl, care

începe prin a-şi bate tatăl. Confruntarea nu devine ireductibilă, antinomică. Finalul nu poate fi decât

împăcarea deplină a conştiinţelor celor mai neliniştite. Mentalitatea calmei şi perfect adaptatei Mara

învine până la urmă. Realismul romanului lui Slavici constă în zugrăvirea acestui echilibru, doar

provizoriu tulburat, dintre viaţa oamenilor şi valorilor care le conduc, prin consimţământ aproape,

destinele, dintre adevărurile particulare ale eroilor şi acel unic adevăr general în care se topesc toate.

Dubla funcţie a naratorului... este reflexul stilistic al acestei viziuni, prin care vocicle individuale şi

distincte ale personajelor celor mai variate sunt, în fiecare clipă, reunite într-o voce înţeleaptă şi mai

presus de ele, care, putând fi a fiecăruia, este în fond a tuturor şi a nimănui.

Arca lui Noe, Eseu despre romanul românesc, Vol. I, Editura Minerva, 1980

Page 36: Diversitate Tematica Si Stilistica in Opera Marilor Clasici

Bibliografie

1. N. Iorga, Istoria literaturii românești contemporane, partea întâi, Crearea formei, Editura Adevărul, Bucureşti

2. Scarlat Struţeanu, I. Slavici. Comentarii asupra omului și operei, Editura scrisul românesc, Craiova3. Ioan Slavici, Scrisoare către Iacob Negruzzi, Șiria, 4 august 1872, 4. Titu Maiorescu, Literatura română și străinătatea, în Opere, II, Editura Minerva, Bucureşti5. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent 6. Tudor Vianu, Ioan Slavici în Arta prozatorilor români, Ed. Contimporană 19417. Tudor Vianu, Junimea în Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Istoria literaturii

române moderne, Casa Școaleloer, 1944, EDP8. Iliuţă Stancu Ardeleanu, Portrete de scriitori, Editura Fundaţiei Humanitas, 20029. Virgil Vintilescu, Ioan Slavici, Editura Excelsior Art, 2007 10. Arca lui Noe, Eseu despre romanul românesc, Vol. I, Editura Minerva, 1980