COORDONATOR:Conf. univ. dr. Mioara Nedelcu

STUDENTǍ:Dănilă I. Ioana,

administraţie publică, ID, anul 2

I. NOŢIUNEA DE STAT

“Nimeni, niciodată, n-a văzut Statul. Totuşi cine i-ar putea nega realitatea,

existenţa? Locul pe care îl ocupă în viaţa noastră cotidiană este atât de important, încât

nu ar putea fi retras fără a compromite posibilităţile noastre de viată. Noi îi împrumutăm

toate pasiunile umane: el este generos sau zgârcit, ingenios sau stupid, crud sau

îngăduitor, discret sau invadator. Şi pentru că îl considerăm subiect al acelor mişcări ale

inteligenţei sau sufletului care sunt proprii omului, ne îndreptăm spre el cu sentimente pe

care, de obicei ni le inspiră persoanele umane: încrederea sau teama, admiraţia sau

dispreţul, deseori ura, dar uneori şi un respect timorat sau o adoraţie atavică şi

inconştientă a forţei se amestecă cu nevoia pe care o avem de a crede că destinul nostru

nu este abandonat hazardului. Ni se întâmplă uneori să blestemăm acest stat, dar simţim

că, la bine şi la rău, suntem legaţi tot mai mult de el.” George Burdeau (profesor francez

de drept constituţional).

Pornind de la originea etimologică a cuvântului stat, precizez ca acesta provine de

la cuvântul latin status, care semnifică “stare”, “situaţie” a unui lucru sau a unei persoane.

Niccolo Machiavelli, în lucrarea Principele (1515) a folosit pentru prima dată termenul de

stat, în sens de entitate politică. Pentru a înţelege conceptul de stat am apelat la definiţiile

date statului de mai mulţi profesorii şi psihologi. Profesorul C. Dissescu considera în

cursul său statul ca fiind reuniunea mai multor oameni, formând o persoană organică

şi morală, pe un teritoriu dat, în forma guvernanţilor şi guvernaţilor sau, mai pe

scurt, ca persoană politică a naţiunii. Celebrul sociolog Max Weber susţine că statul

este o intreprindere politică cu caracter instituţional a cărei conducere

administrativă revendică cu succes, în aplicarea legilor, monopolul violenţei fizice

legitime. În doctrina contemporană, în sens restrâns, tehnic – juridic, conceptul de stat

desemnează forma organizată a puterii publice (Ioan Muraru, Simina Tănăsescu). Într-

o altă definiţie se subliniază caracterul instituţional al statului, cuprinzăndu-se elementele

şi funcţiile acestuia: o instituţie având ca suport o grupare de oameni aşezată pe un

spaţiu delimitat, capabilă de a-şi determina singură propria competenţă şi

organizată în vederea exercitării unor activităţi care pot fi grupate în funcţiile:

legislativă, executivă şi jurisdicţională (Tudor Drăganul). Într-o definiţie din dicţionar,

statul apare ca organizaţie politică şi juridică a naţiunii pe care o personifică (Pierre

Avril şi Jean Gicquel). Din perspectiva dreptului constituţional, putem defini statul ca

fiind puterea politică organizată într-un anumit teritoriu, exercitată asupra unei

comunităti de persoane, dinstinct de persoana guvernanţilor şi având capacitatea de

a-şi determina propria competenţă (suveranitatea internă şi externă). Conceptul de

stat are şi o semnificaţie proprie dreptului internaţional public. Astfel, statul apare ca

subiect de drept internaţional şi este definit ca sumă a trei elemente: un teritoriu

determinat, o populaţie stabilă şi capacitatea de a încheia relaţii cu alte state sau

suveranitate externă.

Statul este un fenomen complex, care desemnează o societate organizată, cu o

conducere autonomă.1 “În sens restrâns, prin stat înţelegem un sistem orgnizaţional, care

realizează conducerea politică a unei societăţi, deţinând în acest scop monopolul creării şi

aplicării dreptului”.2 Statul este aşadar o instituţie juridică, dorită şi creată de naţiune,

care i-a acordat acestuia puterea suverană.3 Naţiunea are ca elemente specifice:

comunitatea de viaţă; comunitate de patrimoniu spiritual; comunitate de interese,

comunitate de aspiraţii.

Statul se caracterizează prin următoarele trăsături: este o naţiune organizată; se

supune unei conduceri unice; are legi comune; este expresia interesului general (binelui

comun). Pentru existenţa statului sunt necesare trei condiţii şi anume: naţiunea; teritoriul;

puterea publică.

II. DEFINIŢIA ŞI CARACTERISTICILE STATULUI DE DREPT

Profesorul Ioan Deleanu, analizând determinările statului de drept, remarcă

evaluările diverse, surprinzătoare şi contradictorii ale statului de drept, trecând în revistă

numeroase “percepţii doctrinare” între care: statul de drept corespunde unei “necesităţi

antropologice”(H. Ryffel); el este un mit, un postulat şi o axiomă, o veritabilă dogmă (J.

Chevallier); un pleonasm, un nonsens juridic (H. Kelsen); un concept inutil “care

mutilează de factură arbitrară alte două concepte (A. Hauriou)4”ş.a. Asemenea evaluări

sunt expresia unor abordări din perspective diferite ale premiselor şi mecanismelor

fenomenului statal în corelaţie cu fenomenul juridic care au condus la sesizarea unor

multiple semnificaţii ale conceptului “stat de drept”. Câteva dintre acestea sunt: statul de

drept semnifică subordonarea statului faţă de drept (J.Gicquel); este un sistem de

organizare în care ansamblul raporturilor sociale şi politice sunt subordonate dreptului

1 Vezi Genoveva Vrabie, Drept Constituţional şi instituţii politice contempoane. Edit. Fundaţia “Chemarea”, Iaşi 1992 cap.562 Genoveva Vrabie, op.cit., pag.473 Suveranitatea este reglementată în titlul I din Constituţie, intitulat: Principii generale (art.2)4 I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, tratat, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 100 – 101

(J.P.Henry); statul în care puterea este subordonată dreptului, toate manifestările statului

fiind legitimate şi limitate prin drept (M.J.Redor); statul de drept înseamnă garanţii

fundamentale libertăţilor publice, protecţia ordinii legilor (J.L.Quermonne); statul de

drept implică existenţa regulilor constituţionale care se impun tuturor (G. Duhamel); este

statul în măsură ă concilieze libertatea şi autoritatea (M. Miaille); statul de drept este

ordinea juridică ierarhizată şi sistematizată (J.Dabin) ş.a

În condiţiile contemporane, ale răsturnării şi înlăturării regimurilor totalitare

comuniste care au durat câteva generaţii şi care au introdus modificări radicale în toate

structurile societăţii – economice, politice, ideologice, culturale – şi în viaţa oamenilor,

reorganizarea acestor societăţi pe baze democratice a reactualizat în mod deosebit

conceptul statului de drept care să orienteze evoluţia fostelor ţări socialiste în

conformitate u valorile sociale autentice din statele democratice dezvoltate. În acest

context şi în doctrina juridică românească, s-au propus diverse definiţii care, într-o

formulare sau alta, încearcă să releve nucleul conceptual al statului de drept. Astfel într-o

opinie statul de drept este “un concept politico – juridc ce defineşte o formă a regimului

democratic de guvernământ din perspectiva raporturilor dintre stat şi drept, dintre putere

şi lege prin asigurarea domniei legii şi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului

în exercitarea puterii5”. Alt autor remarcă organizarea statului de drept pe baza

principiului separaţiei puterilor statului, în aplicarea căruia justiţia dobândeşte o reală

independenţă şi urmărind prin legislaţia sa promovarea drepturilor şi libertăţilor inerente

naturii umane, asigură respectarea strictă a reglementărilor sale de către ansamblul

organelor de stat în întreaga lor activitate6.

Referindu-se la caracteristicile statului de drept, Paul Cosmovici sintetizează că

acesta “trebuie să acţioneze pe baza şi respectând forma dreptului, ca expresie a voinţei

generale. Trăsăturile sale caracteristice se aseamănă, de altfel, ideilor esenţiale ale unui

regim juridic democratic din societăţile moderne şi anume: suveranitatea poporului care

îşi găşeşte expresia în alegeri libere şi un sistem politic pluralist, separaţia puterilor şi

limitarea prerogativelor prezidenţiale , independenţa judiciarului, egalitatea cetăţenilor în

faţa legii, libertatea de opinie şi de expresie, dreptul de asociere etc. adică promovarea şi

protecţia drepturilor omului”.

Într-o prestigioasă monografie consacrată dezbaterilor ştiinţifice contemporane

referitoare la statul de drept, autoarea Sofia Popescu semnalează diferite aspecte dedicate

5 I. Ceterchi, Actualitatea conceptului statului de drept, “Statul de drept şi economia de piaţă”, simpozion, Cluj, octombrie 1991.6 T Drăganu, introducere în teoria şi practica statului de drept, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1992, p.9-10

acestei problematici aparţinând unor cunoscuţi specialişti din diferite ţări ale lumii,

identificând în acest sens aspecte semnificative la peste 100 de autori doar în aria analizei

conceptuale şi a trăsăturilor definitorii ale statului de drept, fapt ce remarcă, între altele,

complexitatea şi importanţa acestui subiect. Astfel, de exemplu, , în concepţia autorului

belgian Franqois Rigaux, trăsăturile definitorii ale statului de drept sunt:

- subordonarea puterii faţă de drept;

- structura piramidală a puterii şi difuzarea ei unui număr mare de organisme;

- garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului;

- participarea cetăţenilor la exercitarea puterii prin duoă modalităţi: a) controlul

jurisdicţional al respectării dreptului de către organele statului, prin recursul

jurisdicţional împotriva actelor ilegale ale autorităţii şi b) controlul de natură

politică, exercitat prin adunări alese;

- limitarea fiecăreia dintre cele trei puteri: legislativă, executivă şi

judecătorească de către celelalte două. Statul de drept a fost chiar definit ca

separare şi divizare a puterilor;

- ierarhizarea puterii executive şi a puterii judecătoreşti care să permită

controlul între autorităţile existente în sistemul aceleiaşi puteri.

S-a remarcat de curând în cadrul analizelor post totalitare dedicate statului de

drept necesitatea instaurării societăţii civile cu o condiţie sine qua non a realizării statului

de drept. S-a relevat că societatea civilă implică asigurarea circulaţiei nestănjenite a

informaţiei, promovarea libertăţii de exprimare şi a libertăţii conştiinţei, schimbul de idei

şi luarea de atitudini, la nivel colectiv, spontan şi neinstituţionalizat, existenţa şi acţiunea

socială a unor organizaţii voluntare, asociaţii independente, mişcări sociale, organizaţii

regionale şi profesionale care nu sunt controlate direct de instituţii statale. Una dintre

condiţiile statului de drept este considerată autonomia dreptului, respectarea statului

contemporan al dreptului şi, în general, a ceea ce poate fi, cât poate fi şi până unde poate

fi dreptul. Din această perspectivă se relevă primatul dreptului, emanciparea şi

independenţa sa relativă în raport cu statul, individualizarea dreptului ca fiinţă socială

distinctă.

“Statul de drept se caracterizează prin faptul că înfăptuieşte domnia legii în

întreaga lui activitate, fie în raporturile cu cetăţenii, fie cu feritele organizaţii sociale de pe

teritoriul lui”.7

7 Art.1 alin.3 prevede: “România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, puterile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptate şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate de stat”.

Statul de drept implică numeroase şi complexe aspecte şi anume:

Nu apare, în mod direct, în raporturile juridice interne şi uneori în cele

externe decât prin organele sale;

Exercită suveranitatea prin poporul român, cu ajutorul organelor sale

reprezentative şi prin referendum8, conform art.2 alin 1 din Constituţie;

Are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi

(art.4 alin.1 din Constituţie);

Este o organizaţie instituţionalizată.9;

Legea fundamentală română instituie democraţia reprezentativă în cadrul căreia

conducerea societăţii este realizată de popor, prin organele sale reprezentative.

Statul organizat la parametrii democraţiei reprezentative, acţionează în mod

obişnuit în relaţiile concrete prin trei categorii principale de organe: parlamentul ,

organele executive şi organele judecătoreşti, ultimele două categorii de organe putând

fi sau alese sau numite.10

III. CONDIŢIILE SOCIAL – POLITICE ALE STATULUI DE

DREPT

Statul de drept caracterizat prin domnia legii necesită, pentru apariţia sa unele

condiţii social-economice şi anume:

a) crearea unui sistem democratic de adoptare a legii;

b) separaţia puterilor în stat;

c) asigurarea şi desfăşurarea independenţei justiţiei;

Toate formele de activitate în statul de drept trebuie realizate (desfăşurate) pe baza

legii ce urmează a fi respectată şi aplicată corespunzător, ea reprezintă sinteza aspiraţiilor

întregii societăţi.

Teoria şi practica statului de drept evidenţiază că este imposibilă participarea

tuturor cetăţenilor la elaborarea legii, care în practică, se adoptă cu majoritate de voturi a

adunării legislative (ale celor două camere ale parlamentului). Acest sistem de elaborare a

legilor este mai puternic democratizat prin aplicarea referendumului şi a iniţiativei

populare.

8 Aliniatul 2 al art.2 din Constituţie stabileşte că: “Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu”.9 Despre statul de drept a se vedea : Genoveva Vrabie şi Sofia Petrescu (Cap. VII: Stat şi Drept. Statul de drept) p.183 – 197 10 Art.90 din Constituţie prevede: “Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi expreime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional”.

IV. ELEMENTELE STATULUI

Sensul larg al noţiunii de stat, utilizat în special în dreptul internaţional public,

este acela de sumă a trei elemente: teritoriu, populaţia şi puterea de stat.

TERITORIUL

Teritoriul este denumit şi “elementul material” al statului. El poate fi definit ca

acel cadru spaţial, geografic, în limitele căruia se exercită puterea instituţionalizată statal.

Suveranitatea teritorială reprezintă dreptul de a exercita, în limitele spaţiale determinate,

funcţiile statale, fără niciun fel de ingerinţă din afară. Delimitarea teritorială se realizează

prin reglementarea frontierelor de stat. Frontierele reprezintă acele linii reale sau

imaginare trasate între diferite puncte ale globului, care stabilesc limitele teritoriului

statal. În dreptul internaţional public, frontiera reprezintă linia de democraţie a limitelor

teritoriale în care statul îşi exercită suveranitatea. Frontierele pot fi clasificate după mai

multe criterii. După aliniamentul urmat, ele pot fi: naturale, artificiale sau geometrice sau

astronomice. Frontierele naturale sunt stabilite urmând o anumită formă de relief sau altă

formă geografică. După criteriul componentelor teritoriale pe care se situează, frontierele

pot fi: frontiere terestre, fluviale, maritime, aeriene. Alte elemente ale teritoriului, cu o

mai mare în dreptul internaţional public, sunt: zona contiguă, zona economică exclusivă şi

platoul continental.

POPULAŢIA

Populaţia reprezintă gruparea de oameni supusă ordinii juridice a unui stat

determinat. Pentru a constitui un stat, o astfel de grupare de oameni trebuie să aibă

scopuri comune, să dezvolte un anumit tip de raporturi, să aibă o anumită structură. În

acest context trebuie făcute unele precizări cu privire la asocierea termenilor populaţie şi

popor, populaţie şi naţiune. În concepţia normativistă,există o identitate între conceptele

de populaţie şi popor. Poporul este în acastă viziune, totalitatea indivizilor care constituie

baza apariţiei statului, unit prin caracteristici comune de limbă, tradiţii, origine, cultură. O

altă concepţie despre populaţie aparţine teoreticienilor epocii revoluţionare franceze, care

au identificat statul şi implicit populaţia cu naţiunea. În această viziune, naţiunea este

considerată o entitate juridică distinctă de indivizii care o compun, o persoană juridică

aparte, care reprezintă însuşi fundamentul statului. Definitorie pentru noţiunea de

populaţie este astăzi instituţia cetăţeniei: populaţia reprezintă suma cetăţenilor unui stat.

alături de aceştia, populaţia poate să cuprindă şi cetăţenii străini şi apatrizii aflaţi sub

jurisdicţia acelui stat. aşadar populaţia unui stat poate cuprinde, pe de o parte, toţi

indivizii aflaţi pe teritoriul statului şi supuşi jurisdicţiei acestuia, indiferent de cetăţenie, şi

pe de altă parte, toţi cetăţenii statului respectiv, indiferent pe ce teritoriu se află aceştia.

SUVERANITATEA

Suveranitatea sau “elementul formal” al statului, este un concept ce poate fi

înţeles în mai multe sensuri: trăsătură a puterii de stat, care o face să fie supremă altor

puteri din cadrul societăţii; însăşi puterea de stat, adică acel ansamblu de competenţe

proprii specifice statului; calitate a titularului puterii statale, ce îi conferă acestuia o

anumită poziţie în mecanismul statal. De asemenea, termenul “suveranitate” a fost utilizat

pentru a desemna anumite prerogative ale unor entităţi politico – etatice, în funcţie de

contextul în care se manifestă: suveranitatea naţională, suveranitatea de stat etc.

V. SOCIETATEA CIVILǍ

Conceptul de societate civilă, înainte de a fi reţinut de limbajul sociologic, s-a

conturat graţie filosofiei politice şi teoriei privitoare la guvernământul modern. Conceptul

dat are geneză teoretică veche. Încă în Roma Antică e atestată expresia “societas civilis”;

termenul “civilis” desemna la ei atât cetatea ca grup politic organizat cât şi societatea cu

indivizii pe care îi integra.

În elaborarea ideii de societate civilă, un loc important îi revine lui Tomas

Hobbes. Conform concepţiei sale, toţi oamenii sunt înzestraţi cu aceleaşi calităţi fizice,

morale şi intelectuale ceea ce îi face egali între ei. Oamenii se nasc liberi şi în acţiunile lor

se conduc de interesele personale, iar forţa motrică a conduitei lor este atingerea

bunăstării materiale în viaţă. Deoarece oamenii au aceleaşi drepturi la acţiune, incercarea

de a le realiza îi conduce la ciocniri de interese. Lipsa însă a distincţiei dintre “al meu ” şi

“al tău” duce la războiul “tuturor împotriva tuturor”, care ameninţă întreaga omenire.

Legile naturale care exprimă aşa virtuţi ca: dreptatea,libertatea compătimirea, bunătatea,

ş.a nu sunt îndeajuns pentru păstrarea păcii. De aceea se impune obiectiv trecerea de la

starea naturală şi legile naturale la o altă societate, şi legi civile. Ea mai apoi este numită

“societate civilă”.

Diferenţierea nu doar semantică ci şi conceptuală a raportului dintre stat şi

societatea civilă a consacrat-o în plan teoretic G.W.F.Hegel. La începutul secolului al

XIX-lea în lucrarea “Principiile filosofiei dreptului sau elemente de drept natural şi ştiinţa

statului”(1821) el a întreprins o diferenţiere semantică a termenilor. Cu acestă diferenţiere

conceptuală distinctă Hegel contribuia la clasificarea unei relaţii evidente, totodată se

propunea o explicare a realităţii sociale din vremea sa în termeni mai adecvaţi. Într-o

măsură mai pronunţată decât în secolele anterioare această organizare marchează o

delimitare relativ netă între două planuri majore: cel al vieţii politice generale concentrată

în stat ca putere sau expresie a intereselor generale, pe de o parte şi cel al indivizilor şi al

grupurilor umane particulare ce deveneau tot mai proeminente pe de altă parte. Termenul

de societate civilă a fost astfel detaşat de cel de stat şi folosit de Hegel pentru a denumi

acea sferă a activităţii concrete, rezervată urmării de către oameni a scopurilor private,

egoiste, a intereselor personale concepute de ei ca scop prioritar. Domeniul societăţii

civile se dezvoltă în spaţiul dintre mediul familiei tradiţionale, aflat în proces de slăbire a

solidarităţii şi nivelul superior de organizare – statul. În general definiţia pe care o găsim

la Hegel este: “Societatea civilă este o diferenţiere dintre familie şi stat” Hegel totuşi

susţine că statul este o treaptă superioară de dezvoltare în comparaţie cu societatea civilă.

În stat şi nu în societatea civilă se ţine cont de voinţa comună a cetăţenilor. Societatea

civilă apare doar ca o arenă de interacţiune, colaborare şi contradicţie a diferitor interese

şi tendinţe de amplificare a unor elemente din contul altora. Nu întotdeauna societatea

civilă e în stare să oprească conflictele dintre interesele particulare şi cele comune fără a

atrage statul. Aşa deci, este permisă în anumite condiţii acapararea societăţii civile de

către stat. doar menţinând societatea civilă în supunere, susţine Hegel, statul îi poate

asigura libertatea cetăţeanului. În sensul larg al cuvântului soceitatea civilă este ceea ce

nu este stat, cea până la care nu ajunge influenţa statului. Ea se distinge odată cu apariţia

statului ca sferă autonomă şi independentă de el. Pentru înţelegerea societăţii civile aşa o

determinare nu este insă suficientă. În primul rând, în ea se spune numai despre ceea ce

nu este societatea civilă, însă nu ne dă o închipuire despre ceea ce ea este ca atare. Prin

societate civilă, însă nu ne dă o închipuire despre ceea ce ea este ca atare. Prin societatea

civilă, în sensul propriu al acestei expresii cel mai des se subânţelege o sferă aparte a

vieţii sociale care este independentă de stat dar există de rând cu acesta, şi este compusă

din diferite grupuri şi mişcări sociale, uniuni şi comunităţi culturale, naţionale, teritoriale

şi serveşte ca o formă de exprimare a multiplelor interese ale personalităţii. Societatea

civilă ne-o putem închipui şi ca un fel de spaţiu social în care oamenii interacţionează în

calitate de indivizi independenţi în stat.

Valoarea şi importanţa societăţii civile se concentrează în funcţiile pe care le

îndeplineşte. Distingem şase funcţii de bază:

1. Funcţia integrativă. Societatea civilă uneşte oamenii în grupuri şi

comunităţi pe baza principiului binevol. Funcţia aceasta determină

normele şi graniţele capabile de a bloca potenţele distructive ale luptei

dintre forţele sociale şi în acelaşi timp capabile de a le îndrepta într-o

direcţie constructivă.

2. Funcţia instrumentală. Funcţie care asigură atingerea scopurilor

colective.

3. Funcţia distributivă. Funcţia de împărţire a rolurilor şi recompenselor

în cadrul societăţii civile.

4. Funcţia reproductivă. Funcţia care asigură reproducerea vieţii şi a

relaţiilor sociale. La nivel inferior ea constă în acordarea minimului de

mijloace de existenţă pentru bolnavi, bătrâni, orfani, invalizi ş.a.

5. Funcţia regulativă. Ea constă în reglarea şi controlul asupra

comportamentului oamenilor prin intermediul normelor şi sancţiunilor

sociale. Societatea singură, independentă de stat, dispune de mijloace şi

sancţiuni cu ajutorul cărora poate impune individul să respecte aceste

norme.

6. Funcţia comunicativă. Prin intermediul ei se efectuează atingerea

înţelegerii, a consensului dintre interesele contradictorii şi orientate

diferit a indivizilor, organizaţiilor, asociaţiilor, mişcărilor sociale ş.a.

Din cele expuse mai sus putem concluziona că toţi cercetătorii fenomenului

disting unele caracteristici comune ale societăţii civile dezvoltate de astăzi. Aceste

caractersitici sunt:

Indivizi, instituţii, uniuni, asociaţiiindependente una de alta şi

independente faţă de stat;

Surse de venit autonome;

Multitudinea formelor de proprietate existente în paralel cu dominarea

formelor de proprietate privată şi economia de piaţă;

Structura societăţii în clase şi preponderenţa clasei de mijloc;

Caracterul istoric al formării societăţii civice;

Înradăcinarea valorilor democratice;

Legătura nemijlocită cu statul de drept;

Din cele relatate aici se reliefează totodată unele distincţii nete dintre stat şi

societatea civilă. Spre deosebire de stat, care cunoaşte diverse forme de guvernare şi

conducere, societatea civilă este posibilă numai în condiţiile unui regim democratic. Dacă

statul poate fi preindustrial şi industrial, atunci societatea civilă ia naştere numai pe o

platformă industrială. Statul, după natura şi destinaţia sa tinde către stabilitate, chiar

putem spune spre conservatism, societatea civilă însă e schimbătoare, dinamică în esenţa

ei. Statul şi societatea civilă sunt însă genetic legate una de alta. În procesul dezvoltării

ele coexistă uneori paşnic, uneori tinzând să-şi acapareze reciproc sferele de influienţă.

În concluzie, societatea civilă este în acelaşi timp: 1) o sferă (un domeniu) a vieţii

sociale, reglementată de o anumită ordine legală (un set de reguli, cutume), dar autonomă

în raport cu statul, în care se manifestă spontan iniţiativa voluntară a indivizilor şi

grupurilor umane în vederea satisfacerii intereselor, aspiraţiilor private şi de grup; precum

şi 2) diversitatea formelor de organizare (de asociere) prin care se exprimă public şi se

încearcă promovarea acestor interese, de la cele economice, culturale, informaţionale,

educative, profesionale până la cele civice şi politice.

BIBLIOGRAFIE

1. Maria Harbădă, “Introducere în drept”, Editura Universitatea

Alexandru Ioan Cuza, p. 26 – 37;

2. Bianca Selejan Gutan, “Drept Constituţional şi instituţii politice”,

Editura Hamangiu, Bucureşti 2008, p.87 – 96;

3. Ion Craiovan, “Tratat elementar de Teoria generala a statului şi

dreptului” Editura All Beck, Bucureşti, p.156 – 161;

4. Dumitru Mazilu, “Teoria generală a dreptului” Editura All Beck,

Bucureşti, p. 98 – 106;