ACŢIUNEA ÎN PROCESUL CIVIL

Noţiunea şi natura juridică În procesul civil acţiunea reprezintă mijlocul practic pus de lege la dispoziţia titularului unui drept subiectiv pentru realizarea acestuia.

Dreptul reclamantului de a introduce o acţiune în justiţie este dublat de dreptul pârâtului de a se apăra şi de a răspunde la acţiune prin întâmpinare ori de a pretinde el însuşi ceva de la reclamant printr-o acţiune proprie sau printr-o excepţie. Acest "ceva" se sprijină tocmai pe un drept propriu al pârâtului.

Definiţia clasică a acţiunii civile este aceea a unui mijloc legal prin care o persoană cere instanţei de judecată fie recunoaşterea unui drept al său, fie realizarea acestui drept prin încetarea piedicilor existente în exercitarea lui sau printr-o despăgubire corespunzătoare.

Accepţiunile noţiunii de acţiune sunt două.În primul rând acţiunea este privită ca posibilitatea titularului unui drept subiectiv de a

sesiza instanţa de judecată solicitându-i acesteia să hotărască asupra cererii lui indiferent dacă cererea este sau nu justificată în drept. În această accepţiune acţiunea civilă este o facultate procesuală care determină dreptul la acţiune în sens procesual.

În al doilea rând acţiunea reprezintă posibilitatea sesizării instanţei judecătoreşti şi dreptul de a obţine din partea acesteia protecţie juridică asupra dreptului dedus judecăţii. În fond această accepţiune se referă la scopul reclamantului de a câştiga procesul şi determină dreptul la acţiune în sens material. Natura juridică a acţiunii este complexă.

În esenţă acţiunea este un mijloc juridic legal care permite titularului unui drept să solicite instanţei să hotărască asupra cererii sale. În plus, titularul dreptului recurge în acest scop la un organ jurisdicţional competent. În fine, acţiunea are ca finalitate apărarea dreptului unei persoane care se pretinde titulară şi care trebuie protejată şi asigurată în exercitarea dreptului prin forţa coercitivă a statului.

În practica judecătorească noţiunile de acţiune şi cerere de chemare în judecată aproape se confundă. Din punct de vedere strict teoretic, ştiinţific, această confuzie este inadmisibilă. Cererea de chemare în judecată este actul procedural în sens material prin care titularul dreptului foloseşte posibilitatea de a sesiza instanţa.

Altfel spus, acţiunea civilă reprezintă o vocaţie abstractă la realizarea unui drept, în timp ce cererea de chemare în judecată este instrumentul material, concret de realizare a dreptului respectiv.

Nu este admisibilă nici confuzia între acţiune şi dreptul subiectiv invocat de reclamant.Deosebirile dintre ele se situează pe mai multe planuri.Astfel, în ceea ce priveşte condiţiile de existenţă, dreptul subiectiv are la origine un

fapt juridic iar acţiunea are la origine conflictul de interese dintre părţi. De asemenea, unele drepturi nu pot fi apărate prin acţiune (vezi cazul obligaţiilor naturale), în timp ce alte drepturi, care nu sunt actuale, nu pot forma obiectul acţiunii în realizare. În fine, dreptul prescris nu poate fi promovat printr-o acţiune, ci numai pe cale de exccpţie.

În privinţa condiţiilor de exerciţiu, dreptul subiectiv există şi pentru persoana fără capacitate de exerciţiu, în timp ce acţiunea nu poate fi promovată şi nu poate obliga decât persoanele cu capacitate de exerciţiu.

Raportul dintre cele două noţiuni este acela că acţiunea are ca obiect protecţia dreptului subiectiv.

Între acţiune şi drept există şi legături.Dreptul subiectiv, respectiv natura lui, determină calificarea juridică a acţiunii, iar

acţiunea civilă preia elemente din natura dreptului ocrotit. De aceea, în general, unui drept personal (de creanţă), îi corespunde o acţiune personală, unui drept real îi corespunde o acţiune reală, unui drept prescris îi corespunde o acţiune prescrisă, etc. Elementele acţiunii civile

Am menţionat deja că acţiunea civilă este un ansamblu de mijloace procesuale prin care se urmăreşte protecţia dreptului subiectiv sau a unor interese ocrotite de lege şi pentru realizarea cărora calea justiţiei este obligatorie. Apare ca fiind absolut normal ca aceste variate mijloace procesuale să aibă elemente specifice şi condiţii particulare de exercitare.

Acţiunea are elemente proprii care în literatură au fost identificate a fi părţile, obiectul şi cauza.1. Părţile

Fiind legată de realizarea unui drept subiectiv, acţiunea nu poate fi concepută fără existenţa unor persoane fizice sau juridice care să fie interesate în protecţia acestui drept. Persoana care se pretinde titulara dreptului subiectiv pe care îl consideră nesocotit, devine interesată în mod legitim să exercite această prerogativă procesuală care îi permite să recurgă la forţa de constrângere a statului, adică dreptul la acţiune. În acţiune va interveni cel puţin încă o persoană despre care se pretinde că a tulburat exerciţiul normal al dreptului subiectiv. Rezultă că în momentul în care acţiunea este exercitată apar ca necesare cel puţin două persoane: una care cere ceva şi alta care se opune, care contestă pretenţia respectivă. Aceste persoane se transformă, devin părţi în proces dacă îndeplinesc condiţiile necesare: capacitate procesuală, calitate procesuală, afirmarea unui drept şi existenţa unui interes.

În mod generic aceste persoane sunt denumite părţi în proces, iar în cadrul diferitelor mijloace procesuale ele poartă denumiri specifice: în cererea de chemare în judecată se numesc reclamant şi pârât, în apel - apelant şi intimat, în recurs - recurent şi intimat, în contestaţia în anulare - contestator şi intimat, în revizuire - revizuent şi intimat, în faza executării silite - creditor şi debitor, respectiv contestator şi intimat.

Fără a intra în detalii în analiza acestei probleme asupra cărora vom reveni, trebuie făcute însă două precizări.

În primul rând părţile presupun persoanele direct angajate în raportul juridic dedus judecăţii iar nu reprezentanţii lor legali sau convenţional.

În al doilea rând părţilor stabilite iniţial prin acţiune li se pot adăuga pe parcursul procesului şi terţe persoane care vor intra în cadrul procesual fie din iniţiativa lor, fie din iniţiativa părţilor iniţiale.2. Obiectul acţiunii civile

Oricare ar fi obiectul dreptului subiectiv supus judecăţii, acţiunea are întotdeauna ca obiect protecţia acestui drept, la fel ca şi protecţia unor interese pentru realizarea cărora calea justiţiei devine indispensabilă. Obiectul procesului îl constituie prestaţia pretinsă sau contestată de părţi şi care va trebui verificată de instanţă. Acţiunea va trebui analizată atât în ceea ce priveşte aspectele de fapt cât şi în ceea ce priveşte aspectele de drept, instanţa trebuind să le rezolve printr-o hotărâre judecătorească.

Obiectul acţiunii civile se concretizează însă în funcţie de mijlocul procesual folosit. De exemplu, în cazul cererii de chemare în judecată, obiectul acţiunii este pretenţia concretă a reclamantului: restituirea unei sume de bani, rezilierea unui contract, desfacerea unei căsătorii, etc. Excepţiile procesuale, ca forme de manifestare a dreptului de apărare, au ca obiect invocarea încălcării unor norme de organizare judecătorească, de competenţă sau de procedură propriu-zisă (excepţii de procedură) sau a unor lipsuri referitoare la exerciţiul acţiunii (excepţii de fond).

Măsurile asiguratorii au ca obiect indisponibilzarea şi conservarea unor bunuri pentru a evita distrugerea sau înstrăinarea bunurilor litigioase ori diminuarea activului patrimonial al debitorului. Căile de atac au ca obiect cenzurarea hotărârilor judecătoreşti anterioare.

Obiectul acţiunii trebuie să fie licit, posibil şi determinat. Aceste condiţii se circumscriu la obiectul fiecărui mijloc procedural cuprins în acţiune.3. Cauza acţiunii civile

În literatura juridică s-au conturat două interpretări principale ale noţiunii de cauză a acţiunii civile. Astfel, pe de o parte se consideră cauza acţiunii ca fiind temeiul juridic al cererii, fundamentul legal al dreptului pe care una din părţi îl valorifică împotriva celeilalte

părţi. Pe de altă parte cauza este identificată cu neînţelegerea sau conflictul care există între reclamant şi pârât cu privire la temeiul dreptului subiectiv.

Şi noţiunea de cauză, la fel ca celelalte elemente ale acţiunii civile, este definită prin raportarea la cererea de chemare în judecată. Din acest unghi s-a impus opinia conform căreia prin cauza acţiunii se înţelege scopul către care se îndreaptă voinţa reclamantului, scop care exprimă şi caracterizează voinţa juridică a acestuia în contextul împrejurărilor de fapt care au determinat pe reclamant să acţioneze.

Deci cauza acţiunii (causa petendi) nu se confundă cu cauza raportului juridic sau al obligaţiei supuse judecăţii (causa debendi), această din urmă constituind fundamentul dreptului invocat de reclamant. Cu alte cuvinte cauza dreptului constituie cauza cererii de chemare în judecată, iar nu a acţiunii civile în întregul ei. Astfel, în cazul revendicării unui bun, cauza acţiunii o constituie deţinerea abuzivă a bunului de către pârât şi voinţa reclamantului ca această stare de fapt să înceteze. Cauza unei cereri de chemare în judecată poate fi contractul, uzucapiunea, succesiunea etc. Cauza cererii de chemare în judecată poate fi pusă în discuţia părţilor de către instanţă, având incidenţe asupra instituţiilor puterii lucrului judecat sau litispendenţei.

Ca şi în cazul actului juridic civil, atât cauza acţiunii, cât şi cauza cererii de chemare în judecată trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să existe, să fie reală, să fie licită, să fie morală.

Prima condiţie se îndeplineşte de regulă, fiind greu de conceput că o persoană s-ar adresa justiţiei fără un scop, adică să pornească o acţiune complet lipsită de cauză. Eventual poate lipsi dreptul subiectiv, situaţie în care lipseşte şi dreptul la acţiune, adică dreptul de a obţine condamnarea pârâtului.

Cauza acţiunii trebuie să fie reală, adică declanşarea acţiunii să fie determinată de scopul pe care titularul dreptului îl urmăreşte prin obţinerea hotărârii judecătoreşti. Atunci când realitatea este ascunsă în spatele unei aparenţe false şi cauza este falsă. Astfel dacă o persoană revendică un bun nu pentru că ar avea un drept asupra lui ci pentru a-l sustrage de la urmărirea creditorilor adevăratului proprietar, cauza este falsă.

Cauza acţiunii mai trebuie să fie licită şi morală, adică să fie în concordanţă cu legea şi cu regulile de convieţuire socială. În principiu această condiţie se pune în legătură cu cauza dreptului deoarece scopul acţiunii apare licit şi moral prin el însuşi. Dacă însă cauza dreptului este ilicită sau imorală, aceeaşi calificare ca şi cererea de chemare în judecată o va prelua şi acţiunea.

Aceste elemente pot fi modificate sau completate de titularul acţiunii, adică de reclamant, la judecata în fond cel târziu la prima zi de înfăţişare.

La rândul lui, pârâtul poate invocva temeiuri noi prin întâmpinare sau prin cerere reconvenţională.

Aceste posibilităţi care se înscriu pe linia dinamicii procesuale încetează odată cu faza scrisă a procesului. După acest punct raportul procesual se cristalizează şi va continua până la finalizarea lui prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa numai aspura drepturilor invocate de părţi.

Elementele acţiunii civile vor fi verificate de judecătorul de serviciu la primirea cererii de chemare în judecată. Această verificare va continua de completul însărcinat cu judecarea procesului.

Aceste elemente au o importanţă practică deosebită, putând determina competenţa sau compunerea instanţei, admisibilitatea unor probe, calcularea taxei de timbru. Ele mai pot determina excepţii importante cum ar fi litispendenţa, puterea lucrului judecat sau conexitatea. Clasificarea acţiunilor civileÎntr-o accepţiune restrânsă acţiunea este sinonimă cu cererea de chemare în judecată. Clasificarea acţiunilor are în vedere acest înţeles restrâns al acţiunii.

Acţiunile civile pot fi clasificate în mai multe categorii în funcţie de mai multe criterii: de scopul material urmărit de reclamant, de natura dreptului subiectiv ocrotit, de obiectul

dreptului subiectiv, de calea procedurală aleasă de părţi, de reglementarea Codului de procedură civilă.1. Clasificarea acţiunilor în funcţie de scopul material urmărit de reclamant

După acest criteriu acţiunile se împart în acţiuni în realizarea dreptului, acţiuni în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept şi acţiuni în constituire de drepturi.a) Acţiunile în realizarea dreptului, mai sunt cunoscute şi sub denumirea de acţiuni în adjudecare. Prin aceste acţiuni reclamantul, care se pretinde titularul unui drept subiectiv, solicită instanţei să-l oblige pe pârât la respectarea acestui drept, iar dacă acest lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul suferit (executare prin echivalent).În cadrul unui asemenea tip de acţiune instanţa, constatând îndeplinirea tuturor condiţiilor necesare exercitării acţiunii, pronunţă o condamnare civilă a pârâtului, hotărârea putând fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite. Asemenea hotărâri judecătoreşti pot deveni titluri executorii.În principal se urmăreşte îndeplinirea în natură a obligaţiei (de exemplu predarea unui bun). Numai dacă acest lucru nu mai este posibil, condamnarea civilă se va efectua prin executarea prin echivalent.Hotărârea judecătorească prin care este admisă o acţiune în realizare presupune, include şi constatarea existenţei dreptului pretins de reclamant. Cu titlu de exemplu menţionăm ca acţiuni în realizare: acţiunea în revendicare, acţiunea în anularea, rezilierea sau rezoluţiunea unui contract care presupune şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, acţiunea pentru predarea unei sume de bani sau predarea unui legat, evacuarea, acţiunea pentru plata de daune interese în urma săvârşirii unui fapt ilicit şi acţiuni de interdicţie prin care reclamantul cere instanţei să oblige pe pârât să se abţină de la o anumită faptă.b) Acţiunile în constatareAceste acţiuni mai sunt cunoscute sub denumirea de acţiuni în recunoaşterea dreptului sau acţiuni în confirmare. Prin ele reclamantul cere instanţei să constate existenţa unui drept al său sau să constate inexistenţa unui drept al pârâtului invocat de acesta împotriva reclamantului, fără să se ceară instanţei şi condamnarea la executarea unei prestaţii.Sediul materiei îl reprezintă art.111 din Codul de procedură civilă.Acţiunea în constatare poate fi pozitivă (când se cere constatarea unui drept) sau negativă (când se cere constatarea inexistenţei unui drept).Din redactarea textului rezultă că acţiunea în constatare are caracter subsidiar faţă de acţiunea în realizare, nefiind posibilă promovarea acţiunii în constatare dacă reclamantul are la îndemână pentru valorificarea aceluiaşi drept şi o acţiune în realizare. Încălcarea acestei principialităţi va determina respingerea acţiunii în constatare ca inadmisibilă.Acţiunea în constatare este permisă numai pentru a se cerceta existenţa sau inexistenţa unui drept, nu şi pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unor fapte juridice.

Din obiectivul reclamantului - constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept - rezultă încă o particularitate transferată hotărârilor pronunţate asupra acţiunilor în constatare: aceste hotărâri nu constituie titluri executorii, astfel încât nu pot fi puse în executare silită. Indiferent de particularităţile lor, toate acţiunile în constatare presupun existenţa unui interes legitim.În funcţie de obiectul acţiunii în constatare, literatura şi practica acceptă o subclasificare a acestora în acţiuni declaratorii, acţiuni interogatorii şi acţiuni provocatorii. Acţiunile declaratorii sunt folosite pentru a cere instanţei să constate existenţa sau inexistenţa unui raport juridic. Sunt considerate acţiuni declaratorii acţiunile care urmăresc constatarea realităţii voinţei exprimate de părţi într-un act juridic sau acţiunile prin care se cere instanţei interpretarea unei clauze îndoielnice dintr-un contract ori acţiunea introdusă de beneficiarul unui legat care solicită instanţei să constate caracterul ilicit sau imoral al condiţiei puse de autor.

Acţiunile interogatorii sunt acele acţiuni prin care titularul dreptului, în mod preventiv, cheamă în judecată o persoană care ar putea eventual să-i conteste dreptul pentru a răspunde şi a se lua act în faţa instanţei dacă recunoaşte sau nu dreptul reclamantului.Reclamantul însă trebuie să justifice un interes într-o asemenea acţiune. Altfel, chemându-l în judecată pe pârât în mod nejustificat, se poate ajunge la săvârşirea unui abuz de drept. De aceea nu este admisibilă o asemenea acţiune dacă pârâtul nu l-a tulburat pe reclamant în nici un fel în exercitarea dreptului său.Un exemplu de acţiune interogatorie este acţiunea prin care moştenitorii legali o introduc împotriva pârâtului care se pretinde legatar universal al aceleiaşi succesiuni. Scopul reclamanţilor este acela de a-l obliga pe pârât să exhibe testamentul pentru a clarifica raporturile juridice succesorale. Acţiunile provocatorii sunt acele acţiuni prin care titularul unui drept cheamă în judecată persoana care prin atitudinea sau prin actele ei ridică în mod public şi serios pretenţii asupra dreptului reclamantului, tulburându-i astfel liberul exerciţiu al dreptului.Pârâtul este chemat în judecată, fiind provocat să-şi valorifice pretenţiile invocate, adică să încerce să-şi dovedească dreptul. Dacă acţiunea este admisă, dreptul reclamantului se consolidează şi pârâtul nu va mai putea invoca niciodată pretenţiile respective.c) Acţiunile în constituire de drepturi, mai sunt cunoscute sub denumirea de acţiuni în transformare.Prin ele se cere instanţei de judecată să creeze situaţii juridice concrete noi între părţile litigante. Hotărârea prin care se admite acţiunea în constituire va fi lipsită de obişnuitul efect declarativ (retroactiv, ex tunc - adică confirmarea unui raport juridic preexistent), având în schimb un efect constitutiv (ex nunc - adică numai pentru viitor, din momentul pronunţării hotărârii). Sunt acţiuni constituive de drepturi: acţiunea de divorţ, acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei, acţiunea pentru punerea sub interdicţie, acţiunea în declararea dispariţiei sau a morţii unei persoane, etc. În toate aceste cazuri o situaţie juridică concretă se schimbă cu o altă situaţie juridică nouă privind persoana sau patrimoniul unui subiect de drept.2. Clasificarea acţiunilor în funcţie de natura dreptului care se valorifică prin acţiune.

Potrivit acestui criteriu, acţiunile se împart în personale, reale sau mixte, după cum dreptul valorificat este personal, real sau mixt.a) Acţiunile personale sunt acele acţiuni prin care se valorifică un drept personal (de creanţă). Numărul acţiunilor personale este practic nelimitat, la fel ca şi numărul drepturilor de creanţă.Au un asemenea caracter acţiunile prin care se valorifică un drept de creanţă născut fie dintr-un act juridic, fie dintr-un fapt juridic. Astfel, sunt acţiuni personale: acţiunea proprietarului pentru evacuarea chiriaşului sau pentru obligarea acestuia la plata chiriei, acţiunea pentru plata pensiei de întreţinere, acţiunea în revocarea unei donaţii, acţiunea pentru obligarea la plata unor despăgubiri ca urmare a săvârşirii unui fapt ilicit sau ca urmare a unor fapte licite (gestiunea de afaceri, plata lucrului nedatorat, îmbogăţirea fără just temei).b) Acţiunile reale sunt acele acţiuni prin care se valorifică un drept real. Numărul lor este limitat, la fel ca şi numărul drepturilor reale.Sunt acţiuni reale:acţiunea în revendicare prin care se apără dreptul de proprietate;acţiunea confesorie prin care se apără dezmembrămintele dreptului de proprietate (uzul, uzufructul, habitaţia, servitutea şi superficia);acţiunea negatorie prin care se contestă dezmembrămintele dreptului de proprietate;acţiunile pentru valorificarea unor drepturi reale accesorii cum ar fi acţiunea ipotecară, acţiunea creditorului gajist şi acţiunea creditorului beneficiar al unui privilegiu special.c) Acţiunile mixte sunt acele acţiuni prin care se valorifică în acelaşi timp atât un drept de creanţă cât şi un drept real, în cazul în care drepturile respective au aceeaşi cauză generatoare sau se găsesc într-un raport de conexiune. În literatură se recunosc două categorii de acţiuni mixte.

1) Acţiuni care urmăresc executarea unui act juridic care a creat sau transferat un drept real asupra unui imobil, dând naştere totodată şi unor obligaţii personale. Exemplul clasic este cel al acţiunii în predarea unui imobil întemeiat pe un contract de vânzare-cumpărare, făcându-se distincţia între dreptul real transmis cu ocazia încheierii contractului, respectiv dreptul de proprietate, ca obligaţie de a da şi trimiterea în posesie ca atribut al proprietăţii şi care constituie o obligaţie de a face. Reclamantul creditor al obligaţiei de predare a imobilului sesizează instanţa în dublă calitate.2) Acţiunile în anularea sau rezoluţiunea unui act juridic prin care se transmite sau se constituie un drept real imobiliar. O astfel de acţiune este acţiunea în revocare a donaţiei unui imobil pntru neexecutare de sarcini. În acest caz reclamantul îşi valorifică atât un drept personal care decurge din contract, cât şi un drept real constând în revendicarea bunului, ca o consecinţă a valorificării dreptului personal.Această subclasificare a acţiunilor mixte are consecinţe în ceea ce priveşte calitatea procesuală, competenţa teritorială şi prescripţia extinctivă.În ceea ce priveşte calitatea procesuală, în situaţia acţiunilor personale titularul dreptului se îndreaptă împotriva subiectului pasiv din raportul obligaţional iar nu împotriva terţului care deţine bunul ce constituie obiectul obligaţiei. În cazul acţiunilor reale sau mixte, reclamantul urmăreşte bunul în mâinile oricui s-ar afla.În ceea ce priveşte competenţa teritorială, acţiunile personale sunt de competenţa instanţei de la domiciliul pârâtului conform art.5 C.p.c. Aceeaşi regulă se aplică şi pentru acţiunile reale cu excepţia acţiunilor reale imobiliare în care competenţa revine instanţei în raza căreia este situat bunul imobil, conform art.13 C.p.c.Şi termenul de prescripţie este diferit între acţiunile personale şi cele reale. Mai există termenul special de 3 ani pentru acţiunea în revendicare asupra bunului imobil adjudecat conform art. 520 C. proc. civ., precum şi termenul special de 1 an pentru acţiunea în revendicare în cazul avulsiunii conform art.469 Cod civil.3. Clasificarea acţiunilor în funcţie de obiectul dreptului subiectiv apărat prin acţiune.

Potrivit acestui criteriu, acţiunile civile se împart în acţiuni mobiliare şi acţiuni imobiliare, corelativ cu împărţirea bunurilor în mobile şi imobile.

a) Acţiunea mobiliară are ca obiect un bun mobil, aşa cum este definit de art.472 - 474 Cod civil, adică fie un bun mobil prin natura sa (bun corporal), fie un bun mobil prin determinarea legii (un drept de creanţă, o obligaţie de a face sau a nu face). Acţiunea are tot caracter mobiliar când urmăreşte a obţine bunuri mobile prin anticipaţie (recolte vândute pe picioare).

b) Acţiunea imobiliară are ca obiect un bun imobil dintre cele enumerate de art.462 - 471 Cod civ. Acţiunea are caracter imobiliar pentru un imobil prin natura sa sau prin destinaţie sau prin obiectul la care se aplică. Este posibilă o acţiune concomitentă mobiliară şi imobiliară (ex. revendicarea unei construcţii şi a mobilierului ce se află în interiorul acesteia).

Dacă se întrepătrund acţiunile personale, respectiv reale cu acţiunile mobiliare, respectiv imobiliare putem ajunge la următoarea clasificare:

a) Acţiuni personale mobiliare prin care se exercită un drept personal având ca obiect un bun mobil sau un drept corelativ unei obligaţii de a face sau a nu face asupra unui mobil.

b) Acţiuni personale imobiliare prin care se exercită un drept personal având ca obiect un imobil. Aceste acţiuni sunt puţin numeroase.

c) Acţiuni reale mobiliare prin care se exercită un drept real asupra unui bun mobil (ex. acţiunea în revendicare asupra unui bun mobil de la posesorul de rea credinţă, de la hoţ sau de la găsitor).

d) Acţiuni reale imobiliare prin care se exercită un drept real asupra unui imobil (ex. acţiunea în revendicare, acţiunea confesorie sau negatorie privitoare la un imobil).

Acţiunile petitorii şi posesorii sunt o subdiviziune a acţiunilor reale imobiliare.Acţiunile petitorii sunt acţiunile care tind la apărarea dreptului de proprietate sau a

altui drept imobiliar (uzufruct, servitute, uz, habitaţie, superficie). Ele privesc chiar fondul

dreptului şi de aceea aparţin exclusiv acelora care se pretind titulari ai dreptului real contestat sau încălcat. Sunt acţiuni petitorii: acţiunea în revendicare, acţiunea confesorie şi acţiunea negatorie.

Acţiunile posesorii urmăresc să apere numai posesia unui bun imobil ca stare de fapt. Din această cauză ele pot fi exercitate de către cei care au posesia bunului imobiliar, fără să-i intereseze dacă posesorul este efectiv şi titularul dreptului de proprietate.

Practica judecătorească şi doctrina juridică recunosc existenţa a două tipuri de acţiuni posesorii:acţiunea posesorie generală sau acţiunea în complângere prin care se urmăreşte încetarea tulburării posesiei. Pentru exercitarea acestei acţiuni art.674 Cpc cere întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare, reclamantul să facă dovada că a posedat cel puţin un an înainte de tulburare sau deposedare şi posesia reclamantului să fie reală şi utilă conform art.1846 şi 1847 Cod civ.;acţiunea posesorie specială denumită şi acţiune în reintegrare (reintegranda) folosită pentru reintrarea în posesie sau detenţie a lucrului în cazul în care deposedarea s-a făcut prin violenţă. Pentru promovarea acestei acţiuni se cere doar condiţia să nu fi trecut mai mult de un an de la tulburare sau deposedare.Acţiunile posesorii nu pot avea ca obiect decât bunurile imobile pentru că art.1909 alin.1 Cod civ., asimilând posesia unui bun mobil cu un adevărat titlu de proprietate, exclude posibilitatea unei acţiuni posesorii mobiliare.Acţiunile posesorii prezintă mari avantaje faţă de acţiunile petitorii constând în soluţionarea mai rapidă a procesului, cheltuieli mai reduse şi mijloace de probă mai lesnicioase.4.Clasificarea acţiunilor în funcţie de calea procedurală aleasă de parte pentru apărarea dreptului ei.

Potrivit acestui criteriu acţiunile se împart în principale, accesorii şi incidentale.Condiţia de plecare pentru existenţa acestei clasificări este aceea de a exista o acţiune

civilă pusă în mişcare. La acţiunea principală cu care s-a deschis procesul se pot adăuga acţiuni accesorii a căror rezolvare depinde de soluţia din acţiunea principală sau acţiuni incidentale care pot avea şi o existenţă de sine stătătoare dar sunt formulate în procesul deja început. Astfel, în procesul de divorţ acţiunea principală urmăreşte desfacerea căsătoriei iar cererile accesorii pot avea ca scop încredinţarea copilului minor, stabilirea pensiei de întreţinere, evacuarea etc. Dacă aceste ultime cereri sunt formulate de pârât printr-o cerere reconvenţională, ele capătă caracter incidental. Sunt incidentale şi cererile de intervenţie principale (prin care un terţ cere să fie introdus în proces pentru a-şi valorifica un drept propriu în legătură cu obiectul acţiunii principale), cât şi cererile de intervenţie forţată (introducerea în cauză a altei persoană, cererea de chemare în garanţie sau arătarea titularului dreptului). Această clasificare prezintă interes în ceea ce priveşte competenţa, exercitarea căilor de atac, opozabilitatea.5.Clasificarea acţiunilor după Codul de procedură civilă.

Codul de procedură civilă distinge între acţiunile civile şi acţiunile comerciale.Sunt acţiuni civile cele care izvorăsc din raporturi, acte sau fapte juridice cu caracter

civil. Acţiunile comerciale izvorăsc din raporturi, acte sau fapte juridice cu caracter comercial.Distincţia prezintă interes pentru aplicarea unor dispoziţii procedurale speciale. Astfel,

proba cu martori cu privire la actele juridice este reglementată restrictiv în materie civilă prin art.1191, alin.1 şi 2 Cod civ. (interdicţia de a dovedi cu martori anumite acte juridice peste o valoare limită şi interdicţia de a dovedi cu martori împotriva sau peste conţinutul unui înscris). În materie comercială proba cu martori este admisibilă în principiu fără restricţii.

De asemenea, termenul de perimare în materie civilă este de un an, pe când în materie comercială acest termen este de 6 luni (art.248 alin.1 şi 3 C. proc. civ.).

Măsurile asiguratoriiAcţiunea în sens larg include toate mijloacele procedurale pentru realizarea dreptului

subiectiv al titularului acţiunii. Printre aceste mijloace figurează şi măsurile asiguratorii care constau în posibilitatea pe care legea o oferă reclamantului de a cere instanţei să ordone măsuri de indisponibilizare şi conservare cu scopul de a-l împiedica pe pârât ca pe timpul procesului să distrugă sau să înstrăineze bunul litigios ori să-şi diminueze fraudulos patrimoniul. Măsurile asiguratorii garantează realizarea efectivă a dreptului reclamantului în faza executării.

Sistemul procesual civil român conţine patru măsuri asiguratorii şi anume: sechestrul judiciar, sechestrul asigurator, poprirea asiguratorie şi ipoteca asiguratorie.

Codul de procedură civilă reglementează sechestru judiciar, sechestrul asigurator şi poprirea asiguratorie. În prezent toate aceste instituţii şi-au găsit o reglementare comună, într-un singur capitol, în urma modificărilor aduse de O.U.G. nr. 138/2000 (art. 591-601 C. proc. civ.).1. Sechestrul judiciar (art. 598-601 C. proc. civ.).

Această măsură asiguratorie constă în numirea de către instanţă a unei persoane căreia i se încredinţează pe timpul procesului bunul litigios spre păstrare şi administrare. Această măsură se ia mai ales pe durata judecării în fond a litigiului.

Sechestrul judiciar constă în indisponibilizarea bunului ce formează obiectul litigiului, acesta fiind încredinţat spre păstrare şi administrare, pe durata procesului, de regulă, unei terţe persoane.

Sintagma de sechestru judiciar are o dublă accepţiune: pe de o parte desemnează operaţiunea de luare a acestei măsuri, iar pe de altă parte desemnează persoana însărcinată în acest sens.

Pentru a se adopta o asemenea măsură, este necesară justificarea ei în sensul pericolului iminent de deteriorare sau de înstrăinare a bunului litigios ori a imposibilităţii copărtaşilor de a culege fructele bunului. Evident că prima condiţie de aplicare a sechestrului este existenţa unui proces în derulare. Instituirea sechestrului judiciar este lăsată de lege la aprecierea instanţei, funcţie de datele concrete ale speţei şi de dovezile respective.

Potrivit art. 598 C. proc. civ., atunci când există un proces asupra proprietăţii ori a altui drept real sau asupra posesiei unui bun mobil sau imobil ori asupra administrării sau folosinţei unui bun comun, instanţa competentă să judece cererea principală va putea, la cererea celui interesat, să încuviineze punerea sub sechestrul judiciar a bunului ce formează obiectul litigiului dacă, această măsură este necesară pentru conservarea dreptului respectiv.

Pentru a se putea institui un sechestru judiciar trebuie îndeplinite următoarele condiţii:- să existe un proces cu privire la proprietatea sau posesia bunului litigios ori asupra

folosinţei unui bun proprietate comună;- instanţa să considere necesară această măsură pentru conservarea dreptului respectiv;- reclamantul poate fi obligat la plata unei cauţiuni, în caz de admitere (art. 600 C.

proc. civ.).În mod excepţional, sechestrul judiciar poate fi încuviinţat chiar fără a exista proces, în

următoarele cazuri (art. 599 C. proc. civ.):- asupra unui bun pe care debitorul îl oferă pentru liberarea sa;- asupra unui bun cu privire la care cel interesat are motive temeinice să se teamă că va

fi sustras, distrus ori alterat de posesorul său actual;- asupra unor bunuri mobile care alcătuiesc garanţia creditorului, când acesta

învederează insolvabilitatea debitorului său ori când are motive temeinice să lămurească că debitorul va fugi ori să se teamă de sustrageri sau deteriorări.

În aceste cazuri competentă este instanţa în a cărei circumscripţie se află bunul.În privinţa cauţiunii trebuie menţionat că, în cazul sechestrului judiciar, depunerea ei

este lăsată la aprecierea instanţei.

Cauţiunea reprezintă o sumă de bani ce trebuie depusă de partea care solicită instituirea unei asemenea măsuri asiguratorii, cu titlu de garanţie, pentru ca, eventual, debitorul să poată fi despăgubit pentru anumite prejudicii produse de o indisponibilizare nejustificată a bunurilor sale.

Competenţa aparţine instanţei care judecă cererea principală. Aceasta va dispune prin încheiere ce poate fi atacată, cu recurs, în termen de 5 zile de la pronunţare. Dacă procesul se află deja într-o cale de atac, cererea se judecă, conform dreptului comun, la prima instanţă. Hotărârea are putere de lucru judecat relativă în sensul că, dacă prima cerere a fost respinsă ea va putea fi reiterată, instanţa putând reveni asupra măsurii dacă s-au schimbat împrejurările iniţiale.

Judecata se face de urgenţă cu citarea părţilor. Atât în judecarea cererii cât şi a recursului pronunţarea se poate amâna cu cel mult 24 de ore, iar motivarea se face în cel mult 48 de ore de la pronunţare.

Sechestrul pus asupra unui imobil se va înscrie în cartea funciară.Când cererea se admite, bunul sechestrat va fi încredinţat persoanei desemnate de părţi

de comun acord, iar în caz de neînţelegere, unei persoane desemnate de instanţă care va putea fi chiar deţinătorul bunului cu condiţia ca terţul să nu aibă interes în cauză.

În acest scop, executorul judecătoresc se va deplasa la locul situării bunului şi îl va preda, pe bază de proces-verbal, administratorului-sechestru. Un exemplar al procesului-verbal va fi înaintat şi instanţei. Persoana astfel desemnată este un depozitar care răspunde potrivit regulilor contractului de depozit. El are dreptul să facă acte de conservare şi de administrare, să încaseze veniturile şi sumele datorate, să plătească datoriile curente sau rezultate din titluri executorii, să stea în judecată ca reprezentant legal al părţilor cu privire la bunul sechestrat, dacă a fost autorizat de instanţa care l-a numit. Sechestrul judiciar trebuie să dea socoteală periodic de conturile gestiunii lui iar la sfârşitul procesului să predea bunul litigios părţii care a câştigat în justiţie.Dacă administrator-sechestru a fost numită o altă persoană decât deţinătorul, instanţa va fixa pentru aceasta o remuneraţie.Măsura respectivă încetează odată cu sfârşitul procesului sau prin demisia depozitarului în timpul procesului sau prin înlocuirea acestuia cu o altă persoană ori prin desfiinţarea măsurii în timpul judecăţii.Conform art. 601, în cazuri urgente, preşedintele instanţei va putea numi, prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părţilor, un administrator provizoriu până la soluţionarea cererii de sechestru judiciar.2. Sechestrul asigurator (art. 591-595 C. proc. civ.).

În ipoteza în care cererea de chemare în judecată are ca obiect plata unei sume de bani, reclamantul - creditor are interesul de a preveni actele de înstrăinare de bunuri mobile şi imobile ale debitorului de rea-credinţă, prin care s-ar periclita executarea silită a viitoarei hotărâri. În acest scop reclamantul va putea cere înfiinţarea unui sechestru asigurator care constă în indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, urmărindu-se valorificarea lor printr-o vânzare silită în baza viitoarei hotărâri - titlu executoriu - dacă debitorul va refuza executarea de bună voie a obligaţiei.

Deosebirea între sechestrul judiciar şi cel asigurator constă în faptul că primul asigură conservarea bunului litigios determinat, iar al doilea indisponibilizează în patrimoniul debitorului bunuri care nu formează obiectul litigiului dar care vor putea fi valorificate în viitor în baza hotărârii judecătoreşti.

Mai exact, sechestru asigurator reprezintă o măsură menită să indisponibilizeze bunurile mobile sau imobile ale pârâtului, până la terminarea procesului, în scopul de a garanta reclamantului posibilitatea realizării efective a creanţei ce se va constata prin hotărâre.

Pentru instituire condiţiile prevăzute de lege sunt următoarele:- creanţa să fie constatată printr-un act scris (în caz contrar cauţiunea devine

obligatorie într-un anumit cuantum);

- creanţa să fie exigibilă;- acţiunea principală să fie intentată.Aşadar, pentru a se aplica sechestrul asigurator, creanţa trebuie să fie constatată printr-

un înscris şi să fie exigibilă, iar creditorul poate fi obligat (facultativ deci)la depunerea unei cauţiuni, în cuantum lăsat la aprecierea instanţei. Creditorii a căror creanţă nu este constatată printr-un înscris, vor fi obligaţi să depună o cauţiune de 1/2 din valoarea reclamantă (se menţine şi condiţia dovedirii intentării acţiunii). În fine, această măsură se poate cere şi dacă creanţa nu a ajuns încă la scadenţă (nu este exigibilă), în cazurile în care debitorul a micşorat prin fapta sa asigurările date sau nu a dat asigurările promise ori dacă există pericolul ca debitorul să fugă, să-şi ascundă sau să-şi risipească averea. În această ultimă ipoteză cauţiunea este obligatorie, în cuantumul fixat de instanţă. De asemenea, se cer a fi întrunite celelalte condiţii.

Cererea de sechestru asigurator se introduce la instanţa domiciliului debitorului iar în cazul în care cererea principală se soluţionează de o altă instanţă, aceasta devine competentă prin prorogare să soluţioneze şi cererea de sechestru asigurator.

Art. 592 dispune că cererea de sechestru se adresează instanţei care judecă procesul.Măsura sechestrului asigurator are caracter temporar şi accesoriu faţă de acţiunea

principală.Instanţa se pronunţă asupra cererii de sechestru asigurator de urgenţă printr-o încheiere

executoriedată în camera de consiliu, fără citarea părţilor, încheiere susceptibilă de recurs în termen de 5 zile de la comunicare. Şi recursul se judecă de urgenţă şi cu precădere, cu citarea în termen scurt a părţilor.

Încheierea de încuviinţare a sechestrului asigurator este executorie de drept.Se aplică dispoziţiile amintite mai sus cu privire la pronunţare şi redactare.Prin aceeaşi încheiere instanţa fixează, dacă este cazul, cuantumul cauţiunii şi

termenul de depunere a acesteia.Nedepunerea cauţiunii în termenul fixat atrage desfiinţarea de drept a sechestrului fapt

ce se constată printr-o încheiere irevocabilă, dată fără citare.Dacă cererea a fost admisă, măsura este îndeplinită de executorul judecătoresc potrivit

regulilor privitoare la executarea silită (se va deplasa la domiciliul debitorului sau la locul unde se află bunurile, le va inventaria şi le va declara sechestrate, întocmind un proces-verbal de sechestru). Se vor sechestra bunuri mobile a căror valoare va fi apreciată de executorul judecătoresc ca suficientă pentru îndestularea creanţei. Bunurile astfel sehestrate sunt lăsate fie în custodia debitorului, fie în custodia unui terţ dacă debitorul nu prezintă încredere. Legea permite ca sechestrul să se facă şi cu ridicarea bunurilor sau cu aplicarea de sigilii. Împotriva modalităţii de executare a sechestrului se poate formula contestaţie la executare.

Sechestrul asupra unui imobil se va înscrie în cartea funciară.Măsura se va menţine numai până la rămânerea definitivă a hotărârii, bunurile fiind

indisponibilizate pe toată durata procesului. Totuşi, instanţa va putea ridica mai devreme sechestrul dacă debitorul va da o garanţie îndestulătoare.

Cererea debitorului, în acest sens, se va soluţiona în camera de consiliu, de urgenţă, cu citarea părţilor, prin încheierea supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare.Dacă acţiunea principală a fost anulată, respinsă sau perimată (irevocabil) ori dacă s-a renunţat la ea, debitorul poate solicita ridicarea sechestrului. Asupra cererii sale instanţa se pronunţă prin încheiere irevocabilă, fără citare.valorificarea bunurilor sechestrate se va putea face doar după ce creditorul a obţinut titlul executoriu, conform regulilor executării silite3. Poprirea asiguratorie (art. 597 C. proc. civ.).

Această măsură constă în indisponibilizarea sumelor de bani, titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale urmăribile, pe care debitorul le are de primit de la un terţ datornic al său (sau pe care acesta i le va datora în viitor)- la dispoziţia instanţei, pentru ca ulterior aceste sume să poată îndestula creanţa reclamantului. Poprirea se cere de creditorul

popritor împotriva debitorului poprit asupra sumelor deţinute de terţul poprit. Prin validarea popririi operează un transfer de creanţă de la debitorul poprit către creditorul popritor.

Datoriile viitoare trebuie să rezulte din raporturi juridice existente.Măsura presupune existenţa unui titlu executoriu în beneficiul reclamantului creditor.

Dacă titlul constă într-un înscris privat iar creanţa este exisgibilă instanţa poate obliga la o cauţiune, iar dacă nu există nici înscris privat cauţiunea devine obligatorie la ½ din valoarea reclamată.

Art. 597 alin. 1 face trimitere, în privinţa condiţiilor popririi asiguratorii, la condiţiile cerute pentru înfiinţarea sechestrului asigurator, prevăzute de art. 591 C. proc. civ. şi pe care le-am analizat anterior.

Competenţa aparţine instanţei de la domiciliul sau sediul debitorului poprit sau terţului poprit. Dacă însă cererea principală s-a introdus la o altă instanţă, aceasta din urmă va deveni competentă prin prorogare şi asupra popririi asiguratorii. Competentă este aşadar instanţa care judecă procesul.

Potrivit alin. 2 al art. 597 C. proc. civ. dispoziţiile privitoare la procedura sechestrului asigurator se aplică corespunzător şi popririi asiguratorii.

Astfel, regulile prezentate mai sus se vor aplica şi popririi ca măsură asiguratorie, în ceea ce priveşte competenţa instanţei, procedura de judecată, pronunţarea şi redactarea, aducerea la îndeplinire a măsurii, posibilitatea contestaţiei şi ridicarea măsurii.

Din momentul înştiinţării terţul poprit nu mai poate face plăţi din sumele datorate de debitorul poprit nici către acesta nici către altă persoană. Terţul poprit răspunde pentru orice plăţi făcute împotriva ordonanţei de poprire a instanţei. Suma datorată se consemnează cu destinaţie specială la dispoziţia creditorului popritor, astfel încât terţul să poată face plata sumei cuvenite.

Poprirea asiguratorie poate fi transformată în poprire executorie după ce creditorul a obţinut un titlu executor, adică după soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii principale.

Mijloacele de apărare ale pârâtului în procesul civilDreptului reclamantului de a introduce şi susţine acţiunea îi corespunde dreptul

pârâtului de a se apăra împotriva pretenţiilor reclamantului. În acest mod se realizează comandamentele principiului egalităţii în drepturi a părţilor în faţa instanţei de judecată, principiului contradictorialităţii şi principiului asigurării dreptului de apărare.1. Apărările de fond.

Apărarea este actul procesual prin care pârâtul se opune acţiunii reclamantului cerând respingerea ei.

Apărarea mai poate consta şi în acele mijloace procesuale care, fără a nega dreptul reclamantului, tind la respingerea acţiunilor lui (prescripţia) sau la întârzierea hotărârii (necompetenţa).

Obiecţiunile ridicate de pârât împotriva fondului pretenţiei reclamantului prin care se urmăreşte respingerea acţiunii ca neîmtemeiată formează apărarea de fond sau apărarea propriu-zisă. Pârâtul îşi formulează aceste apărări prin întâmpinare sau verbal până la prima zi de înfăţişare în condiţiile art. 118 C. proc. civ. Tot până la acest punct al procesului pârâtul cere contraprobe în sensul acestor apărări. Susţinerile iniţiale şi probele corelative vor fi dezvoltate de pârât prin concluzii. Apărările de fond pot fi apărări de fapt care invocă împrejurări de fapt legate de speţă şi apărări de drept când se invocă anumite dispoziţii legale aplicabile în speţă.2. Excepţiile procedurale.Definirea excepţiilor procedurale.

Excepţiile constituie o formă a apărării pârâtului dar nu se confundă cu apărările de fond chiar dacă şi unele şi celelalte au ca scop respingerea sau anularea cererii reclamantului.

Ridicarea unei excepţii este posibilă numai în cadrul unui proces civil în curs.

Prin excepţii se sesizează instanţa cu anumite neregularităţi procedurale (privind compunerea sau constituirea completului de judecată, competenţa, anumite acte procedurale, procedura de judecată), ori cu lipsuri referitoare le exerciţiul dreptului la acţiune (inexistenţa unor componente ale acestui drept).

Excepţiile nu pun niciodată în discuţie fondul pretenţiei formulate şi din această cauză hotărârea pronunţată în baza admiterii excepţiei nu va avea caracter de autoritate de lucru judecat.

Admiterea unei excepţii poate conduce fie la întârzierea judecăţii (amânarea cauzei pentru refacerea unor acte de procedură, declinarea competenţei, etc) sau la împiedicarea judecării fondului (anularea cererii reclamantului, prescripţia, etc).

Excepţiile se ridică în anumite condiţii (excepţiile relative cel târziu la prima zi de înfăţişare la judecarea în fond) şi vor fi rezolvate cu precădere de instanţă dacă ele fac inutilă cercetarea în fond totală sau parţială a problemelor ridicate de speţă.

Din această prezentare rezultă că excepţiile procedurale sunt acele mijloace procedurale prin care părţile interesate şi în anumite condiţii terţii, procurorul sau instanţa din oficiu, fără a pune în discuţie fondul dreptului dedus judecăţii dar şi fără a-l recunoaşte, solicită fie anularea acţiunii reclamantului, fie respingerea ei, fie împiedicarea judecăţii de fond, fie întârzierea soluţionării procesului prin invocarea unor neregularităţi procedurale sau lipsuri privind exerciţiul dreptului la acţiune. Clasificarea excepţiilor.

Excepţiile procedurale pot fi clasificate după trei criterii.a) După obiectul lor, (art.137 C.p.c.) excepţiile se clasifică în excepţii de procedură şi

excepţii de fond.Excepţiile de procedură privesc încălcarea unor reguli de competenţă sau de procedură

de judecată (excepţia de necompetenţă, excepţia privind greşita compunere a instanţei - incompatibilitatea, procedura neregulată de citare, nulitatea cererii de chemare în judecată, excepţia de tardivitate, excepţia de perimare, excepţia de netimbrare corespunzătoare, conexitatea, litispendenţa). Rezultă că aceste excepţii se referă fie la încălcarea unor norme de competenţă, fie la modul de compunere sau constituire a instanţei, fie la nesocotirea unor norme procedurale privind condiţiile şi termenele de îndeplinire a actelor de procedură ori procedura de judecată propriu-zisă, fie la oportunitatea luării anumitor măsuri pentru buna desfăşurare a judecăţii şi preîntâmpinarea unor soluţii contradictorii.

Excepţiile de fond sunt mai reduse numeric decât excepţiile de procedură (lipsa de calitate procesuală, prescripţia, puterea de lucru judecat) şi ele includ şi alte mijloace care constituie în realitate apărări de fond (plata, novaţia, compensaţia legală, tranzacţia).

Excepţiile de fond se află în strânsă legătură cu pretenţia dedusă judecăţii, respectiv cu exerciţiul dreptului la acţiune. Din această cauză excepţiile care se raportează la anumite lipsuri privind dreptul la acţiune nu se pot încadra în excepţiile de fond. Din acest punct de vedere excepţia lipsei de interes legitim, excepţia lipsei de calitate procesuală şi excepţia lipsei capacităţii procesuale sunt excepţii de fond, la fel ca prescripţia şi puterea de lucru judecat care afectează exerciţiul dreptului la acţiune.

b) După efectul pe care tind să-l realizeze, excepţiile procedurale se clasifică în excepţii dilatorii şi excepţii peremptorii (dirimante).

Excepţiile dilatorii tind la amânarea judecării pricinii. Au acest caracter excepţia de necompetenţă care duce la amânarea judecăţii ca urmare a declinării competenţei şi excepţia lipsei procedurii de citare care conduce la amânarea procesului pentru refacerea procedurii de citare.

Excepţiile peremptorii sau dirimante tind la respingerea sau anularea acţiunii. Intră în această categorie excepţia de prescripţie, de putere de lucru judecat, lipsa obiectului acţiunii, lipsa calităţii de reprezentant, excepţia de neconstituţionalitate. Uneori excepţia peremptorie poate avea un efect dilatoriu (ex. pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant art.161 C.p.c. prevede posibilitatea acordării unui termen pentru acoperire).

c) După caracterul normei încălcate, excepţiile procedurale se clasifică în excepţii absolute şi excepţii relative.

Excepţiile absolute privesc încălcarea unor norme imperative. Ele pot fi ridicate de orice parte interesată, de terţi sau chiar de orice instanţă din oficiu în orice fază a procesului, chiar direct în căile de atac, fără a putea fi acoperite. Sunt absolute excepţia de prescripţie, de putere de lucru judecat, de necompetenţă generală, de necompetenţă materială sau de necompetenţă teritorială excepţională.

Excepţiile relative privesc încălcarea unor norme dispozitive şi pot fi invocate numai de partea interesată şi numai într-un anumit termen prevăzut de lege (la judecata în fond cel târziu la prima zi de înfăţişare sau la termenul următor datei la care s-a săvârşit neregularitatea procedurală). Aceste excepţii pot fi acoperite. Este excepţie relativă necompetenţa teritorială de drept comun. Procedura de soluţionare a excepţiilor.

Conform art.137 Cpc instanţa de judecată trebuie să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de procedură sau de fond care fac inutilă cercetarea în fond a cauzei. Numai în mod excepţional se poate uni excepţia cu fondul şi anume în situaţia în care pentru soluţionarea excepţiilor sunt necesare aceleaşi probe ca şi pentru rezolvarea fondului litigiului. Totuşi, chiar şi în ipoteza unor probe comune, unirea excepţiei cu fondul nu este obligatorie pentru instanţă.

În soluţionarea excepţiilor terbuie să se plece de la caracterul absolut sau relativ al acestora pentru a se stabili de la început cine are calitatea să ridice excepţia şi în ce termen. Dacă se ridică în acelaşi timp mai multe excepţii, instanţa va trebui să le abordeze în ordinea ce rezultă din caracterul şi efectele produse de diferite excepţii. Astfel, vor fi rezolvate mai întâi excepţiile care privesc investirea instanţei, apoi excepţiile de necompetenţă, de compunere sau constituire a instanţei, puterea de lucru judecat, prescripţia etc.Dacă instanţa admite o excepţie, va pronunţa soluţia printr-o încheiere când dispune amânarea judecăţii sau printr-o hotărâre dacă îşi declină competenţa, dacă respinge sau anulează acţiunea, dezinvestindu-se de soluţionarea pricinii în fond. Dacă excepţia ridicată este considerată nefondată, instanţa o va respinge prin încheiere şi judecata va continua. Această încheiere are caracter interlocutoriu în sensul că leagă instanţa cu soluţia pronunţată împiedicând-o să revină asupra ei.Încheierea de admitere sau de respingere a excepţiei poate fi atacată numai odată cu fondul, dacă legea nu prevede expres altfel. Şi hotărârea prin care s-a admis excepţia poate fi atacată, potrivit dreptului comun, dacă legea nu prevede altfel. Principalele excepţii prevăzute în Codul de procedură civilă.

În art. 158-166 Codul de procedură civilă reglementează principalele excepţii. Această reglementare nu este însă exhaustivă.

Aceste excepţii sunt: excepţia de necompetenţă, excepţia de neconstituţionalitate; lipsa capacităţii de exerciţiu sau de reprezentant; puterea de lucru judecat; litispendenţa şi conexitatea.

În acest punct ne vom opri numai la analiza excepţiilor de litispendenţă şi de conexitate întrucât celelalte au fost tratate sau vor fi tratate la capitolele şi în problematica în care ele se integrează organic, pentru o mai fluentă abordare şi o sistematizare superioară a instituţiilor respective.

A. Excepţia de litispendenţă este reglementată în art.163 alineat 1 C.p.c. care arată că "nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte înaintea mai multor instanţe".

Rolul principal al acestei excepţii este acela de a evita hotărâri contradictorii.Dacă au fost introduse mai multe acţiuni identice sau asemănătoare cu privire la

acelaşi raport juridic litigios în faţa mai multor instanţe diferite şi egale în grad, se va putea ridica excepţia de litispendenţă. Litispendenţa se constituie într-o excepţie de procedură dilatorie şi absolută. Ea poate fi ridicată de oricare dintre părţi sau de instanţă din oficiu, în

orice stare a pricinii în faţa instanţelor de fond. Dacă însă într-una din pricini judecata a ajuns în faza recursului, în faţa instanţei în care procesul se judecă în fond se va invoca autoritatea relativă de lucru judecat a hotărârii pronunţate în procesul aflat în recurs, urmând a se suspenda judecata în fond până la soluţionarea căii de atac.

Dacă excepţia de litispendenţă este admisă, dosarul se trimite instanţei care a fost mai întâi sesizată, iar în cazul în care pricinile se află în faţa unor instanţe de grade diferite, trimiterea se face către instanţa cu gradul cel mai înalt (instanţa de apel, sau chiar instanţa care rejudecă fondul după casare).

Deşi s-a exprimat şi opinia că litispendenţa este un caz de prorogare legală a competenţei, în realitate litispendenţa presupune acelaşi proces pentru care s-au formulat inutil mai multe cereri la aceeaşi instanţă sau la instanţe de grad diferit dar deopotrivă competente. Dacă una din instanţele sesizate ar fi necompetentă, se va invoca excepţia de necompetenţă iar nu cea de litispendenţă.

În ipoteza în care, într-o pricină la care se aplică norme de competenţă dispozitive, pârâtul nu a ridicat în termenul legal excepţia de necompetenţă, fiind decăzut din acest drept, el va putea ridica excepţia de litispendenţă într-un alt dosar - declanşat printr-o altă cerere, la o altă instanţă. Într-o asemenea situaţie prima instanţă sesizată va rezolva pricina dar nu ca efect al litispendeţei, ci ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca necompetenţa relativă, acest din urmă efect producându-se mai înainte de a apărea cazul de litispendenţă.

B. Excepţia de conexitate.Conexitatea este reglementată de art.164 Cpc şi răspunde dezideratului de bună

administrare a justiţiei.Conexitatea presupune existenţa mai multor pricini aflate pe rolul aceleiaşi instanţe

sau pe rolul unor instanţe diferite dar de acelaşi grad, în care figurează aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză sunt strâns legate între ele. În această ipoteză nu mai avem acţiuni identice, ca în cazul litispendenţei, ci acţiuni cu legătură puternică datorate părţilor, obiectului sau cauzei, dar cu elemente diferite.

Interesul judecării împreună al acestor cauze este acela de a se evita posibile hotărâri contradictorii, de a se realiza economie de timp şi de cheltuieli.

Conexitatea presupune o legătură strânsă între cele două cauze, legătură care determină interesul general de judecare împreună, reunită a pricinilor pentru a se pronunţa o singură hotărâre asupra întregului raport juridic (de exemplu, se vor conexa acţiunea pentru plata preţului cu acţiunea de rezoluţiune a contractului de vânzare-cumpărare sau acţiunea de partaj succesoral cu cererea de raportare a donaţiilor sau de raportare a fructelor).

Excepţia are caracter absolut, putând fi ridicată de oricare parte şi chiar de instanţă din oficiu.

În cazul admiterii excepţiei de conexitate, dosarul va fi trimis instanţei mai întâi investite afară numai dacă, în limitele permise de caracterul normelor de competenţă, părţile nu se înţeleg asupra altei instanţe.

Conexarea este posibilă numai dacă nu se încalcă normele imperative în materie de competenţă. Din această cauză, dacă una din pricini este de competenţa materială a unei instanţe (competenţă pe care părţile nu o pot înlătura), întrunirea pricinilor se va face la acea instanţă, dacă cealălaltă pricină este reglementată de norme de competenţă relativă. În ipoteza în care prin ambele pricini s-au investit două instanţe de competenţă imperativă (materială sau teritorială exclusivă), conexarea nu va putea avea loc, cauzele fiind judecate separat de instanţele competente în mod absolut.

La măsura conexării instanţa va putea reveni dispunând disjungerea celor două pricini (art.165 C.p.c.) dacă se consideră că una dintre ele este în stare de judecată, aproape de finalizare şi ar fi întârziată soluţionarea ei de cealălaltă pricină aflată în fază incipientă şi care ar presupune întinderea excesivă în timp a procesului. Şi în acest caz instanţa devenită competentă prin conexare îşi va păstra competenţa şi după disjungere, continuând judecarea pricinii respective.