Starea de bine subiectivă şi teoria autodeterminării

Psihoterapeut Mara Priceputu

 

Introducere

Din punct de vedere psihologic, “starea de bine” joacă un rol important în conturarea teoriei

personalităţii cât şi în formele aplicate din psihopatologie.

“Starea de bine” mai serveşte ca ghid clinic de lucru, ajutând psihoterapeutul în determinarea

direcţiei în care un client se poate deplasa pentru a atenua disfuncţionalitatea şi a-şi găsi

împlinirea, scopul, şi sau sensul.

Mai mult decât atât, în încercarea de a defini în termeni psihologici conceptul “starea de bine”

acesta poate fi asociat cu o cerinţă transcendentală pentru existenţa umană, ceea ce Geertz (1973)

numea “o omniprezenţă orientativă necesară”. Cu alte cuvinte, fiinţele umane au trăit întotdeauna

cu necesitatea de a înţelege care este cel mai bun, mai dezirabil mod de a fiinţa în această lume.

Cercetările de actualitate efectuate în ceea ce priveşte “starea de bine” din punct de vedere

psihologic presupun investigarea unor variabile care raportează intensificarea sau diminuarea

acesteia într-o populaţie prin utilizarea unor evaluări preexistente măsurabile. În acest mod

bunăstarea în sine este determinată în aceste studii, de rezultatul obţinut în urma unei evaluări fie

ea autoraportată sau a unui un set de măsuri.

În consecinţă, în acest fel se concentrează pe variabilele care afectează“starea de bine”, aceasta

devenind mai curând secundară în aceste studii.  Modul de abordare în a studia bunăstarea a fost

denumit “starea de bine”  subiectivă.

“Starea de bine” subiectivă este constituită de două componente generale: (a) judecăţile în

legătură cu satisfacţia în viaţă şi (b) echilibrul afectiv sau măsura în care nivelul de afect pozitiv

depăşeşte nivelul de afect negativ în viaţa individului (Andrews & Withey, 1976; A. Campbell,

Converse, & Rodgers, 1976; Diener, 1984).

Satisfacţia asupra vieţii se bazează pe un set individual de aprecieri subiective cognitive. Această

abordare “se bazează pe standardele de care se foloseşte respondentul să determine ceea ce este

bun în viaţă” (Diener, 1984). Diener a susţinut că esenţa bunăstării rezidă în evaluarea globală a

unei persoane faţă de calitatea vieţii în funcţie de propriile sale alegeri în ceea ce priveşte

criteriile folosite. Cercetările privind echilibrul afectiv folosesc o noţiune de bunăstare care

corespunde termenului popular de fericire.

Fericirea este o orientare afectivă spre “starea de bine”, care implică o preponderenţă a afectului

pozitiv în raport cu afectul negativ (Diener, 1984). Din această perspectivă, se asumează ca

indivizii sunt fericiţi atunci când ar experimenta mai multe sentimente pozitive decât negative pe

parcursul vieţii.

Cuvinte cheie: bunăstare, bunăstare subiectivă, afect, satisfacţia în viaţă, fericire.

Teoria autodeterminării şi bunăstarea

Teoria autodeterminării adoptă conceptul de eudémonie sau de auto-realizare ca criteriu de

existenţă a “starii de bine”, dar în plus, defineşte în mod explicit ceea ce se înţelege prin auto-

realizare şi prin ce mijloace se poate ajunge la aceasta. Teoria susţine că oamenii au la bază,

nevoi psihologice fundamentale şi că starea de satisfacţie este esenţial pentru dezvoltarea,

creşterea, integritatea şi bunăstarea lor. Când aceste nevoi sunt îndeplinite, organismul cunoaşte

starea de vitalitate (Ryan şi Frederick, 1997), congruenţa internă (Sheldon şi Elliot, 1999) şi

integrare psihologică (Deci şi Ryan, 1991). Satisfacerea acestor nevoi este văzută ca un obiectiv

"natural" de viaţă, şi nevoile au mai mult rolul de a furniza sensul şi intenţiile care stau la baza

activităţii umane (Deci şi Ryan, în presă; Ryan şi La Guardia, în presă). În afară de aceasta,

identificând care sunt nevoile psihologice de bază nu numai că se defineşte minimul necesare

pentru ca o persoană să fie sănătoasă, dar în acelaşi timp se poate predicţiona ceea ce mediul

poate furniza în dezvoltarea capacităţilor psihologice. Această teorie explică condiţiile în care

bunăstarea unui individ este facilitată, mai degrabă decât împiedicată. Într-un cuvânt, acesta oferă

o abordare psihologică socială a conceptului psihologic de bunăstare (Ryan, 1995).

Teoria autodeterminării prezintă o diferenţă fată de teoria expectaţiilor şi valorilor care aparţine

psihologiei hedoniste. Deoarece aceasta teorie desemnează nevoile de bază, ea descrie în mod

clar sursa de energie utilizate în activitatea umană cât şi direcţie de energie, în timp ce teoria

alternativă nu indică decât posibilitatea de direcţionare a acestei energii.

În conformitate cu abordarea hedonică, scopul este ceea ce în sine prevede bunăstarea, în timp ce

pentru teorie autodeterminării, bunăstarea este legată de realizarea unui obiectiv cu excepţia

cazului în care scopul satisface doar o nevoie de bază. În conformitate cu cea din urmă

perspectivă, obiectivele care nu sunt interconectate cu satisfacerea nevoilor de bază, sau care nu

furnizează o adevărată bunăstare, chiar dacă o persoană se simte din ce în ce mai mulţumită,

necesită legătura cu scopul stabilit. Psihologia hedonistă nu distinge între comportamentul

autonom şi cel controlat (Nix, Ryan, Manly, şi Deci, 1999), şi nici nu face previziuni diferenţiate

pentru bunăstare în funcţie de natura obiectivului atins.

Teoria autodeterminării susţine că oamenii, în tendinţa înnăscută de a-şi hrăni eul prezintă trei

nevoi psihologice de bază, anume nevoia de autonomie, nevoia de competenţă şi de necesitatea

de a avea relaţii cu ceilalţi. Autonomia implică faptul că persoana poate decide în mod voluntară

şi că ea este în sine, agentul care efectuează această acţiune, astfel încât să fie în concordanţă şi

asumându-şi complet acest fapt (deCharms, 1968, Deci şi Ryan, 1985).

În plan fenomenologic acţiunea autonomă este cea care provine dintr-un adevărat sine şi a cărei

cauzalitate, este percepută ca venind din interior (Ryan, 1993). Este important de remarcat, totuşi,

că prin prisma teoriei autodeterminării, conceptul de autonomie, nu implică strict decât

proprietatea personală de a se afla în acţiune. Într-adevăr, cineva avea un comportament

“colectivist” într-o manieră independentă precum şi într-un mod non-autonom (Deci şi Ryan, în

presă; Ryan şi Lynch, 1989). Cea de-a doua nevoie fundamentală este nevoia de competenţă.

Competenţă se referă la un sentiment de eficacitate al persoanei care se află în mediul său (Deci,

1975, White, 1959), fapt care stimulează curiozitatea, explorarea şi deschiderea pentru provocări.

Singură, eficacitatea nu este suficientă, pentru crearea sentimentul de a fi competent, dar trebuie

de asemenea să includă un sentiment de îngrijire personală pentru ca efectul să apară. Pentru cei

care simt că este necesară relaţionarea cu ceilalţi, cea de-a treia nevoie fundamentală, implică un

sentiment de apartenenţă şi sentimentul de a se simţi interconectaţi cu persoane care sunt

importante pentru sinele acestora (Baumeister şi Leary, 1995 Ryan, 1993). A simţi atenţia şi

simpatia celorlalţi confirmă faptul că individul reprezintă ceva semnificativ pentru celelalte

persoane şi că se coinstituie ca şi subiect de preocupare din partea acestora (Reis, 1994).

Aceste trei nevoi fundamentale nu acoperă şi nu epuizează, toate sursele de motivaţie umană. Ele

sunt, prin definiţie, considerate ca fiind nutrienţii specifici satisfacţiei esenţiale în  creşterea de

natură psihologică, pentru integritate şi bunăstare. Se presupune că nevoile fundamentale sunt

prezente în toţi indivizii şi că îşi exercită acţiunea, indiferent de domeniile de activitate umană

(Baard, Deci şi Ryan, 1999; Ilardi, Leone, Kasser şi Ryan 1993, Ryan, Rigby & King, 1993),

indiferent de culturi (Deci, Ryan, Gagne, Leone, Usunov şi Kornazheva, în presa Ryan, Chirkov,

Little, Sheldon, şi Timoshina Deci, 1999) şi, de asemenea, indiferent de stadiul de dezvoltare

psihologică a persoanelor implicate (Ryan şi La Guardia, in press).

Există date important care demonstrează relaţiei dintre nevoile de bază, pe de o parte, şi de

procesul de creştere şi integritate, pe de altă parte. O mare parte din această demonstraţie scoate

în evidenţă legătura dintre condiţiile care sprijină autonomia, competenţa şi aparteneţa

interpersonală afilierea şi fenomenul de motivaţie intrinsecă un proces prototip de creştere

psihologică (Deci, Koestner şi Ryan, 1999). De asemenea, s-a demonstrat că mediul în care se

promovează satisfacţia faţă de exercitarea nevoilor fundamentală solicită de asemenea şi o

internalizare alături de o mai mare integrare practicilor culturale, care confirmă legătura între

nevoile şi integritatea personală (Ryan, 1995). Teoria autodeterminarii arată, în plus, relaţia dintre

nevoile de bază şi bunăstare sau eudaimonie. De o mare influenţă a fost disputa dintre cele două

noţiuni concurente: hedone şi eudaimonia (Ryan şi Deci, 2001). Primul concept este legat de

fericire ca plăcere nu numai a simţurilor, ci şi, începând de la Epicur, a minţii (Kubovy, 1999).

Recunoaşterea că „această plăcere este singurul bun, dar şi că numai plăcerea proprie, pozitivă,

momentană este un bun, indiferent de cauzele ei" (Aristip din Cyrene, apud Waterman (1993) dă

naştere teoriei morale hedoniste.

Condiţiile care contribuie la exercitarea autonomiei, la identificarea competenţei şi la optimizarea

relaţiilor cu alţii, nu numai că stimulează motivaţia intrinsecă şi procesul de integrare, dar au si

un impact direct asupra sănătăţii fizice şi psihologice a oamenilor (Williams, Deci şi Ryan, 1998).

Teoria autodeterminării nu sugerează că nevoile fundamentale trebuie tratate într-un mod

echivalent şi că ele se pliază în toate contextele şi merg în organigrama tuturor organizaţiilor, ci,

mai degrabă sugerează că dacă acestea sunt neglijate, va exista, în toate contextele, un impact

negativ asupra creşterii, a integrităţii şi bunăstării resimţite fie de individ fie de organizaţie.

Nivelul de dezvoltare, contextul şi cultura sunt factori care influenţează şi continuu aceste nevoi

fundamentale precum şi modul de a le răspunde. În plus, diferenţele de suport social şi structurile

sociale provoacă diferite niveluri de satisfacere a nevoilor fundamentale, care permite anticiparea

diferenţelor ce vor afecta bunăstarea, integritatea şi creştere economică între grupuri, precum şi

între membrii unui grup. Conform teoriei, este necesară considerarea celor trei nevoi

fundamentale pentru persoanele fizice ca într-un plan social să se petreacă fenomenul de

dezvoltare psihologică.

Teoria sugerează că dacă satisfacerea uneia dintre aceste nevoi este compromisă - în orice

domeniu sau în orice stadiu de dezvoltare – se va înregistra automat o diminuare a bunăstării. În

acelaşi mod, se prevede că în cazul în care, într-un context social dat o cerinţă este în conflict cu

o alta (de exemplu, o persoană renunţă autonomie pentru a păstra relaţiile sale cu alţii), vor

rezulta stări de tensiune internă, de disociere sau alte rezultate cu nuanţe psihopatologice (Ryan,

Deci şi Grolnick, 1995).

Cercetările din ultimii ani s-au axat pe relaţia care există între nevoile fundamentale, şi

bunăstarea indivizilor, în funcţie de obiectivele personale stabilite. Având în vedere teoria

autodeterminării, se presupune că obiectivele sunt cele care deservesc nevoile şi motivele sunt

cele care stau la bază. Întrebările care se nasc sunt de ce acest obiectiv este urmărit practic pe

drumul său înapoi, în timp ce problema este reprezentată de obiectivele urmărite care se referă la

conţinut şi consecinţele rezultate (Ryan, Sheldon, Kasser, şi Deci, 1996). Ambele întrebări se

referă la relaţia dintre natura obiectivelor şi satisfacerea nevoilor de bază, psihologice, iar

răspunsul la ambele întrebări pare a conţine implicaţii pentru bunăstarea psihologică.

Teoriile clasice cu privire la stabilirea obiectivelor (Tolman, 1959; Lewin, 1951) subliniază ideea

că cineva se angajează cu intenţie de acţiune în cazul în care consideră că această acţiune va

atinge scopul sau rezultatul dorit. Oamenii caută în mod bine intenţionat să îşi atingă scopurile

dar se pot implica în acţiuni care, în sine, să fie mai puţin satisfăcătoare şi compensatorii în

comparaţie cu nevoile lor. Contrar, pentru a îndeplini cerinţele nevoilor fundamentale, satisfacţia

legată de îndeplinirea dorinţelor nu este neapărat esenţială pentru bunăstarea indivizilor şi poate

deveni astfel un compromis pentru creştere şi integritate. Spre exemplu auto-eficacitatea în raport

cu obiectivele individuale nu are legătură cu sănătatea.

Intenţia unei persoane în legătură cu un scop poate în plan fenomenologic să difere diferă în

funcţie de sursa aceastei intenţii, fie că este autonomă sau este controlată din afară (Deci şi Ryan,

1985). Oricine se angajează într-o acţiune autonomă poate utiliza o sursă internă de cauzalitate, în

timp ce persoana care este controlată mai mult se poate simţi influenţată de acţiounea condusă din

exterior fiin astfel supusă la o sursă externă de cauzalitate. În funcţie de tipul de cauzalitate al

acţiunii, se pot anticipa diferite efecte asupra bunăstării. În funcţie de natura obiectivelor, putem

spune că cei care sunt în conflict cu cu satisfacerea nevoilor de bază vor avea bunăstarea afectată

pe termen lung. În teoria autodeterminării, este important să se specifice sursa unui scop mai mult

decât natura acestuia asta dacă se doreşte anticiparea impactului acesteia asupra sănătăţii şi

bunăstării individului.

Primele cercetări care s-au axat pe cauzalitate ca şi agent al comportamentului s-au centrat pe

diferenţa dintre un comportament intrinsec motivat şi un comportament extrinsec motivat.

Motivaţia intrinsecă implică angajamentul activ al unui subiect într-o sarcină pe care acesta o

găseşte ca fiind interesantă fără a fi nevoie de o recompensă decât desfăşurarea acţiunii în sine.

Motivaţia de această natură suscită credinţa personală a individului care este foarte importantă în

dezvoltarea de natură cognitivă şi socială. Aceasta este într-adevăr asociată cu un sistem de

învăţare îmbunătăţit, cu performanţă ridicată şi un nivel de bunăstare ridicat. Cauzalitatea internă

este trăită în acest context ca o experienţă ce respiră autonomie.

O mai recentă metaanaliză atrăgea atenţia asupra faptului că recompensa contingentă poate

conduce la diminuarea motivaţiei intrinseci (Deci, Koestner şi Ryan, 1999).

În acelaşi sens, termenele-limită (Amabile, DeJong şi Lepper, 1976), ameninţările (Deci şi

Cascio, 1972), supravegherea (Lepper şi Greene, 1975) şi evaluarea (Harackiewicz, Sansone

Manderlink şi, 1984) sunt asociate cu o scădere a motivaţiei intrinseci, în timp ce atenţia a ceea

ce se întâmplă în interiorul subiectului (Koestner, Ryan, Bernieri şi Holt, 1984), precum şi

posibilitatea de a alege (Zuckerman, Porac Lathan, Smith, şi Deci, 1978) sunt asociate cu mai

multe autonomie şi motivaţie intrinsecă.

În plus, un feedback predominant negativ alimentează sentimentul individului de incompetenţă,

şi, prin urmare, reduce motivaţia intrinsecă. În cele din urmă, deşi este un factor îndepărtat,

posibilitatea ca un individ să simtă o relaţie care se bazează pe încredere şi sprijin reciproc îşi va

dezvolta energiile prin investirea în domenii de care să fie cu adevărat interesat. Cercetarea a

demonstrat că condiţiile care contribui la satisfacerea nevoilor fundamentale psihologice

catalizează de asemenea motivaţia intrinsecă. Activitatea intrinsec motivată are o mare

importanţă, dar multe dintre comportamentele de toate zilele nu sunt neapărat interesante în sine,

prin urmare, nu sunt intrinsec motivate. Multe dintre acţiunile oamenilor, dacă nu chiar cea mai

mare dintre acestea, sunt mai multe motivate extrinsec, în sensul că acestea sunt acţiuni

instrumentale: au scopul de a produce o plăcere distinctă de scopul acţiunii în sine. Pentru teoria

autodeterminării motivaţia extrinsecă nu este o categorie unidimensională de motivaţie. Într-

adevăr, comportamentele specifice motivaţiei extrinseci sunt considerate ca fiind variabile mult

în funcţie de gradul de autonomie, având în vedere sarcinile care trebuie executate şi care cer

implicarea indivizilor. Ryan şi Connell (1989) au elaborat o taxonomie a motivaţiilor în care pot

fi localizate orice toate acţiunile intenţionale pe un continuum al locului de cauzalitate percepută

sau al autonomiei.

Motivaţiile variază de la heteronome, cum este cazul regularizărilor externe, atunci când un

subiect este controlat de forţe sau de circumstanţe externe, la forme de mai autonome, cum este

cazul pentru identificarea în cazul în care subiectul care efectuează o activitate, pentru că el

înţelege şi acceptă valoarea acesteia. S-a demonstrat empiric că aceste forme de motivaţie se

regăsesc pe un continuum de unde pleacă de la cele mai mici forme de autonomie şi ajung până la

cea mai mare autonomie (Ryan şi Connell, 1989; Vallerand, 1997).

Cercetătorii teoriei autodeterminării au studiat relaţia dintre nevoile fundamentale şi bunăstarea

(subiectivă) în funcţie de factori cum ar fi durata, rolurile şi relaţiile indivizilor cu ceilalţi. Cu

ajutorul procedurii de jurnal zilnic şi efectuarea unei observaţii pe mai multe nivele, Sheldon,

Ryan, şi Reis (1996) au examinat variaţiile de experienţă la un eşantion de subiecţi pentru o

perioadă de doi săptămâni, în sensul practicării acestora în satisfacerea nevoilor de autonomie şi

competenţă. Ei au constatat că autonomia şi competenţa acestor participanţi erau în mod pozitiv

relaţionate cu vitalitatea legată de îndeplinirea sarcinilor pe care le mai executaseră şi negativ

relaţionate cu cele percepute ca dezabreabile ajungându-se chiar până la înregistrarea

simptomelor fizice neplăcute.

Ce este interesant de reţinut este că variaţiile lor legate de sentimentele de autonomie şi

competenţă au fost legate de variaţii pozitive in ceea ce priveşte bunăstarea (subiectivă) lor. Ca

urmare a acestei activităţi de cercetare, Reis, Sheldon, Fronton, Roscoe, şi Ryan (2000) au studiat

modalitatea de distribuţie a celor trei nevoi fundamentale (autonomie, competenţă, afiliere

interpersonală) şi raportarea acestora la bunăstare.

Cercetătorii au constatat că fiecare nevoie fundamentală contribuie în mod semnificativ şi

independent în raport cu bunăstarea subiectivă resimţită şi înregistrată.

Sheldon, Ryan, Rawsthorne, şi Ilardi (1997) au studiat de asemenea, modificări în satisfacţia faţă

de nevoile fundamentale în funcţie de diversele roluri pe care indivizii le « joacă » în viaţă

(prieteni, studenţi, angajaţi, copil, partener de cuplu). În funcţie de rezultatele obţinute,

satisfacerea nevoilor fundamentale de către subiecţi în exercitarea rolului lor variază în funcţie de

autenticitatea şi autonomia pe care o conştientizează ei în aceste roluri.             O altă cercetare a

încercat să descopere în ce măsură se manifestă impactul satisfacerii nevoilor fundamentale în

funcţie de relaţiile de ataşament şi bunăstare. Recurgând din nou la observaţia multidimensională

cercetătorii au descoperit că nivelul de satisfacere a acestor nevoi poate anticipa gradul stabilităţii

relaţiei de ataşament cât şi nivelul securizant al relaţiilor interpersonale. De asemenea odată cu

relevarea securităţii a fost găsit şi un nivel ridicat de bunăstare, astfel că o legătură mai profundă

cu o rudă asigură un nivel important al bunăstării subiective.

Bunăstarea subiectivă reprezintă, generic, aşa cum am văzut, modul cum îşi evaluează oamenii

propria viaţă. Cercetarea acesteia ca şi concept teoretic şi evaluarea sa ca întreprindere practică se

constituie ca probleme încă deschise în câmpul psihologiei.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

§  Argyle, M. (1999). Causes and Correlates of happiness. In D. Kahneman, E, Diener, & N

Schwarz (Eds.), Well-being: The foundations of hedonic psychology (pp. 353-373). New York:

Russell Sage.

§  Bradburn, N. M. (1969). The structure of psychological well-being. Chicago: Aldine.

§  Brandstatter, H. (1994). Pleasure of leisure-pleasure of work: Personality makes the difference.

Personality and Individual Differences, 16, 931-946.

§  Costa, P. T., and McCrae, R. R. (1980). Influence of extroversion and neuroticism on

subjective well-being: Happy and unhappy people. Journal of Personality and Social Psychology,

38, 668-78.

§  Diener, E., Diener, M., & Diener, C. (1995). Factors predicting the subjective well-being of

nations. Journal of Personality and Social Psychology, 69, 851-864.

§  Diener, E., & Lucas, R. (1999). Personality and subjective well-being. In D. Kahneman, E.

Diener, and N. Schwarz (Eds.), Well-being: The foundations of Hedonic Psychology (pp. 213-

229). New York: Russell Sage Foundation.

§  Fujita, F., Diener, E., & Sandvik, E. (1991). Gender differences in negative affect and well-

being: The case for emotional intensity. Journal of Personality and Social Psychology, 61, 427-

434.

§  Kozma, A. (1996). Top-down and bottom-up approaches to an understanding of subjective

well-being. World Conference on Quality of Life, University of Northern British Columbia,

Prince George, (August 22-25).

§  Michalos, A. C. (1991). Global report on student well-being. New York: Springer-Verlag.

§  Okun, M. A., and George, L. K. (1984). Physician and self-ratings of health, neuroticism, and

subjective well-being among men and women. Personality and Individual Differences, 5, 533-39.

§  Ryff, C. D. (1991). Possible selves in adulthood and old age: A tale of shifting horizons.

Psychology and Aging, 6, 286-295.

§  Taylor, , S. E., & Armor, D. A. (1996). Positive illusions and coping with adversity. Journal of

Personality, 64, 873-898.

§  White, J. M. (1992). Marital status and well-being in Canada. Journal of Family Issues, 13,

390-409.

 

Introducere

Din punct de vedere psihologic, “starea de bine” joacă un rol important în conturarea teoriei

personalităţii cât şi în formele aplicate din psihopatologie.

“Starea de bine” mai serveşte ca ghid clinic de lucru, ajutând psihoterapeutul în determinarea

direcţiei în care un client se poate deplasa pentru a atenua disfuncţionalitatea şi a-şi găsi

împlinirea, scopul, şi sau sensul.

Mai mult decât atât, în încercarea de a defini în termeni psihologici conceptul “starea de bine”

acesta poate fi asociat cu o cerinţă transcendentală pentru existenţa umană, ceea ce Geertz (1973)

numea “o omniprezenţă orientativă necesară”. Cu alte cuvinte, fiinţele umane au trăit întotdeauna

cu necesitatea de a înţelege care este cel mai bun, mai dezirabil mod de a fiinţa în această lume.

Cercetările de actualitate efectuate în ceea ce priveşte “starea de bine” din punct de vedere

psihologic presupun investigarea unor variabile care raportează intensificarea sau diminuarea

acesteia într-o populaţie prin utilizarea unor evaluări preexistente măsurabile. În acest mod

bunăstarea în sine este determinată în aceste studii, de rezultatul obţinut în urma unei evaluări fie

ea autoraportată sau a unui un set de măsuri.

În consecinţă, în acest fel se concentrează pe variabilele care afectează“starea de bine”, aceasta

devenind mai curând secundară în aceste studii.  Modul de abordare în a studia bunăstarea a fost

denumit “starea de bine”  subiectivă.

“Starea de bine” subiectivă este constituită de două componente generale: (a) judecăţile în

legătură cu satisfacţia în viaţă şi (b) echilibrul afectiv sau măsura în care nivelul de afect pozitiv

depăşeşte nivelul de afect negativ în viaţa individului (Andrews & Withey, 1976; A. Campbell,

Converse, & Rodgers, 1976; Diener, 1984).

Satisfacţia asupra vieţii se bazează pe un set individual de aprecieri subiective cognitive. Această

abordare “se bazează pe standardele de care se foloseşte respondentul să determine ceea ce este

bun în viaţă” (Diener, 1984). Diener a susţinut că esenţa bunăstării rezidă în evaluarea globală a

unei persoane faţă de calitatea vieţii în funcţie de propriile sale alegeri în ceea ce priveşte

criteriile folosite. Cercetările privind echilibrul afectiv folosesc o noţiune de bunăstare care

corespunde termenului popular de fericire.

Fericirea este o orientare afectivă spre “starea de bine”, care implică o preponderenţă a afectului

pozitiv în raport cu afectul negativ (Diener, 1984). Din această perspectivă, se asumează ca

indivizii sunt fericiţi atunci când ar experimenta mai multe sentimente pozitive decât negative pe

parcursul vieţii.

Cuvinte cheie: bunăstare, bunăstare subiectivă, afect, satisfacţia în viaţă, fericire.

Teoria autodeterminării şi bunăstarea

Teoria autodeterminării adoptă conceptul de eudémonie sau de auto-realizare ca criteriu de

existenţă a “starii de bine”, dar în plus, defineşte în mod explicit ceea ce se înţelege prin auto-

realizare şi prin ce mijloace se poate ajunge la aceasta. Teoria susţine că oamenii au la bază,

nevoi psihologice fundamentale şi că starea de satisfacţie este esenţial pentru dezvoltarea,

creşterea, integritatea şi bunăstarea lor. Când aceste nevoi sunt îndeplinite, organismul cunoaşte

starea de vitalitate (Ryan şi Frederick, 1997), congruenţa internă (Sheldon şi Elliot, 1999) şi

integrare psihologică (Deci şi Ryan, 1991). Satisfacerea acestor nevoi este văzută ca un obiectiv

"natural" de viaţă, şi nevoile au mai mult rolul de a furniza sensul şi intenţiile care stau la baza

activităţii umane (Deci şi Ryan, în presă; Ryan şi La Guardia, în presă). În afară de aceasta,

identificând care sunt nevoile psihologice de bază nu numai că se defineşte minimul necesare

pentru ca o persoană să fie sănătoasă, dar în acelaşi timp se poate predicţiona ceea ce mediul

poate furniza în dezvoltarea capacităţilor psihologice. Această teorie explică condiţiile în care

bunăstarea unui individ este facilitată, mai degrabă decât împiedicată. Într-un cuvânt, acesta oferă

o abordare psihologică socială a conceptului psihologic de bunăstare (Ryan, 1995).

Teoria autodeterminării prezintă o diferenţă fată de teoria expectaţiilor şi valorilor care aparţine

psihologiei hedoniste. Deoarece aceasta teorie desemnează nevoile de bază, ea descrie în mod

clar sursa de energie utilizate în activitatea umană cât şi direcţie de energie, în timp ce teoria

alternativă nu indică decât posibilitatea de direcţionare a acestei energii.

În conformitate cu abordarea hedonică, scopul este ceea ce în sine prevede bunăstarea, în timp ce

pentru teorie autodeterminării, bunăstarea este legată de realizarea unui obiectiv cu excepţia

cazului în care scopul satisface doar o nevoie de bază. În conformitate cu cea din urmă

perspectivă, obiectivele care nu sunt interconectate cu satisfacerea nevoilor de bază, sau care nu

furnizează o adevărată bunăstare, chiar dacă o persoană se simte din ce în ce mai mulţumită,

necesită legătura cu scopul stabilit. Psihologia hedonistă nu distinge între comportamentul

autonom şi cel controlat (Nix, Ryan, Manly, şi Deci, 1999), şi nici nu face previziuni diferenţiate

pentru bunăstare în funcţie de natura obiectivului atins.

Teoria autodeterminării susţine că oamenii, în tendinţa înnăscută de a-şi hrăni eul prezintă trei

nevoi psihologice de bază, anume nevoia de autonomie, nevoia de competenţă şi de necesitatea

de a avea relaţii cu ceilalţi. Autonomia implică faptul că persoana poate decide în mod voluntară

şi că ea este în sine, agentul care efectuează această acţiune, astfel încât să fie în concordanţă şi

asumându-şi complet acest fapt (deCharms, 1968, Deci şi Ryan, 1985).

În plan fenomenologic acţiunea autonomă este cea care provine dintr-un adevărat sine şi a cărei

cauzalitate, este percepută ca venind din interior (Ryan, 1993). Este important de remarcat, totuşi,

că prin prisma teoriei autodeterminării, conceptul de autonomie, nu implică strict decât

proprietatea personală de a se afla în acţiune. Într-adevăr, cineva avea un comportament

“colectivist” într-o manieră independentă precum şi într-un mod non-autonom (Deci şi Ryan, în

presă; Ryan şi Lynch, 1989). Cea de-a doua nevoie fundamentală este nevoia de competenţă.

Competenţă se referă la un sentiment de eficacitate al persoanei care se află în mediul său (Deci,

1975, White, 1959), fapt care stimulează curiozitatea, explorarea şi deschiderea pentru provocări.

Singură, eficacitatea nu este suficientă, pentru crearea sentimentul de a fi competent, dar trebuie

de asemenea să includă un sentiment de îngrijire personală pentru ca efectul să apară. Pentru cei

care simt că este necesară relaţionarea cu ceilalţi, cea de-a treia nevoie fundamentală, implică un

sentiment de apartenenţă şi sentimentul de a se simţi interconectaţi cu persoane care sunt

importante pentru sinele acestora (Baumeister şi Leary, 1995 Ryan, 1993). A simţi atenţia şi

simpatia celorlalţi confirmă faptul că individul reprezintă ceva semnificativ pentru celelalte

persoane şi că se coinstituie ca şi subiect de preocupare din partea acestora (Reis, 1994).

Aceste trei nevoi fundamentale nu acoperă şi nu epuizează, toate sursele de motivaţie umană. Ele

sunt, prin definiţie, considerate ca fiind nutrienţii specifici satisfacţiei esenţiale în  creşterea de

natură psihologică, pentru integritate şi bunăstare. Se presupune că nevoile fundamentale sunt

prezente în toţi indivizii şi că îşi exercită acţiunea, indiferent de domeniile de activitate umană

(Baard, Deci şi Ryan, 1999; Ilardi, Leone, Kasser şi Ryan 1993, Ryan, Rigby & King, 1993),

indiferent de culturi (Deci, Ryan, Gagne, Leone, Usunov şi Kornazheva, în presa Ryan, Chirkov,

Little, Sheldon, şi Timoshina Deci, 1999) şi, de asemenea, indiferent de stadiul de dezvoltare

psihologică a persoanelor implicate (Ryan şi La Guardia, in press).

Există date important care demonstrează relaţiei dintre nevoile de bază, pe de o parte, şi de

procesul de creştere şi integritate, pe de altă parte. O mare parte din această demonstraţie scoate

în evidenţă legătura dintre condiţiile care sprijină autonomia, competenţa şi aparteneţa

interpersonală afilierea şi fenomenul de motivaţie intrinsecă un proces prototip de creştere

psihologică (Deci, Koestner şi Ryan, 1999). De asemenea, s-a demonstrat că mediul în care se

promovează satisfacţia faţă de exercitarea nevoilor fundamentală solicită de asemenea şi o

internalizare alături de o mai mare integrare practicilor culturale, care confirmă legătura între

nevoile şi integritatea personală (Ryan, 1995). Teoria autodeterminarii arată, în plus, relaţia dintre

nevoile de bază şi bunăstare sau eudaimonie. De o mare influenţă a fost disputa dintre cele două

noţiuni concurente: hedone şi eudaimonia (Ryan şi Deci, 2001). Primul concept este legat de

fericire ca plăcere nu numai a simţurilor, ci şi, începând de la Epicur, a minţii (Kubovy, 1999).

Recunoaşterea că „această plăcere este singurul bun, dar şi că numai plăcerea proprie, pozitivă,

momentană este un bun, indiferent de cauzele ei" (Aristip din Cyrene, apud Waterman (1993) dă

naştere teoriei morale hedoniste.

Condiţiile care contribuie la exercitarea autonomiei, la identificarea competenţei şi la optimizarea

relaţiilor cu alţii, nu numai că stimulează motivaţia intrinsecă şi procesul de integrare, dar au si

un impact direct asupra sănătăţii fizice şi psihologice a oamenilor (Williams, Deci şi Ryan, 1998).

Teoria autodeterminării nu sugerează că nevoile fundamentale trebuie tratate într-un mod

echivalent şi că ele se pliază în toate contextele şi merg în organigrama tuturor organizaţiilor, ci,

mai degrabă sugerează că dacă acestea sunt neglijate, va exista, în toate contextele, un impact

negativ asupra creşterii, a integrităţii şi bunăstării resimţite fie de individ fie de organizaţie.

Nivelul de dezvoltare, contextul şi cultura sunt factori care influenţează şi continuu aceste nevoi

fundamentale precum şi modul de a le răspunde. În plus, diferenţele de suport social şi structurile

sociale provoacă diferite niveluri de satisfacere a nevoilor fundamentale, care permite anticiparea

diferenţelor ce vor afecta bunăstarea, integritatea şi creştere economică între grupuri, precum şi

între membrii unui grup. Conform teoriei, este necesară considerarea celor trei nevoi

fundamentale pentru persoanele fizice ca într-un plan social să se petreacă fenomenul de

dezvoltare psihologică.

Teoria sugerează că dacă satisfacerea uneia dintre aceste nevoi este compromisă - în orice

domeniu sau în orice stadiu de dezvoltare – se va înregistra automat o diminuare a bunăstării. În

acelaşi mod, se prevede că în cazul în care, într-un context social dat o cerinţă este în conflict cu

o alta (de exemplu, o persoană renunţă autonomie pentru a păstra relaţiile sale cu alţii), vor

rezulta stări de tensiune internă, de disociere sau alte rezultate cu nuanţe psihopatologice (Ryan,

Deci şi Grolnick, 1995).

Cercetările din ultimii ani s-au axat pe relaţia care există între nevoile fundamentale, şi

bunăstarea indivizilor, în funcţie de obiectivele personale stabilite. Având în vedere teoria

autodeterminării, se presupune că obiectivele sunt cele care deservesc nevoile şi motivele sunt

cele care stau la bază. Întrebările care se nasc sunt de ce acest obiectiv este urmărit practic pe

drumul său înapoi, în timp ce problema este reprezentată de obiectivele urmărite care se referă la

conţinut şi consecinţele rezultate (Ryan, Sheldon, Kasser, şi Deci, 1996). Ambele întrebări se

referă la relaţia dintre natura obiectivelor şi satisfacerea nevoilor de bază, psihologice, iar

răspunsul la ambele întrebări pare a conţine implicaţii pentru bunăstarea psihologică.

Teoriile clasice cu privire la stabilirea obiectivelor (Tolman, 1959; Lewin, 1951) subliniază ideea

că cineva se angajează cu intenţie de acţiune în cazul în care consideră că această acţiune va

atinge scopul sau rezultatul dorit. Oamenii caută în mod bine intenţionat să îşi atingă scopurile

dar se pot implica în acţiuni care, în sine, să fie mai puţin satisfăcătoare şi compensatorii în

comparaţie cu nevoile lor. Contrar, pentru a îndeplini cerinţele nevoilor fundamentale, satisfacţia

legată de îndeplinirea dorinţelor nu este neapărat esenţială pentru bunăstarea indivizilor şi poate

deveni astfel un compromis pentru creştere şi integritate. Spre exemplu auto-eficacitatea în raport

cu obiectivele individuale nu are legătură cu sănătatea.

Intenţia unei persoane în legătură cu un scop poate în plan fenomenologic să difere diferă în

funcţie de sursa aceastei intenţii, fie că este autonomă sau este controlată din afară (Deci şi Ryan,

1985). Oricine se angajează într-o acţiune autonomă poate utiliza o sursă internă de cauzalitate, în

timp ce persoana care este controlată mai mult se poate simţi influenţată de acţiounea condusă din

exterior fiin astfel supusă la o sursă externă de cauzalitate. În funcţie de tipul de cauzalitate al

acţiunii, se pot anticipa diferite efecte asupra bunăstării. În funcţie de natura obiectivelor, putem

spune că cei care sunt în conflict cu cu satisfacerea nevoilor de bază vor avea bunăstarea afectată

pe termen lung. În teoria autodeterminării, este important să se specifice sursa unui scop mai mult

decât natura acestuia asta dacă se doreşte anticiparea impactului acesteia asupra sănătăţii şi

bunăstării individului.

Primele cercetări care s-au axat pe cauzalitate ca şi agent al comportamentului s-au centrat pe

diferenţa dintre un comportament intrinsec motivat şi un comportament extrinsec motivat.

Motivaţia intrinsecă implică angajamentul activ al unui subiect într-o sarcină pe care acesta o

găseşte ca fiind interesantă fără a fi nevoie de o recompensă decât desfăşurarea acţiunii în sine.

Motivaţia de această natură suscită credinţa personală a individului care este foarte importantă în

dezvoltarea de natură cognitivă şi socială. Aceasta este într-adevăr asociată cu un sistem de

învăţare îmbunătăţit, cu performanţă ridicată şi un nivel de bunăstare ridicat. Cauzalitatea internă

este trăită în acest context ca o experienţă ce respiră autonomie.

O mai recentă metaanaliză atrăgea atenţia asupra faptului că recompensa contingentă poate

conduce la diminuarea motivaţiei intrinseci (Deci, Koestner şi Ryan, 1999).

În acelaşi sens, termenele-limită (Amabile, DeJong şi Lepper, 1976), ameninţările (Deci şi

Cascio, 1972), supravegherea (Lepper şi Greene, 1975) şi evaluarea (Harackiewicz, Sansone

Manderlink şi, 1984) sunt asociate cu o scădere a motivaţiei intrinseci, în timp ce atenţia a ceea

ce se întâmplă în interiorul subiectului (Koestner, Ryan, Bernieri şi Holt, 1984), precum şi

posibilitatea de a alege (Zuckerman, Porac Lathan, Smith, şi Deci, 1978) sunt asociate cu mai

multe autonomie şi motivaţie intrinsecă.

În plus, un feedback predominant negativ alimentează sentimentul individului de incompetenţă,

şi, prin urmare, reduce motivaţia intrinsecă. În cele din urmă, deşi este un factor îndepărtat,

posibilitatea ca un individ să simtă o relaţie care se bazează pe încredere şi sprijin reciproc îşi va

dezvolta energiile prin investirea în domenii de care să fie cu adevărat interesat. Cercetarea a

demonstrat că condiţiile care contribui la satisfacerea nevoilor fundamentale psihologice

catalizează de asemenea motivaţia intrinsecă. Activitatea intrinsec motivată are o mare

importanţă, dar multe dintre comportamentele de toate zilele nu sunt neapărat interesante în sine,

prin urmare, nu sunt intrinsec motivate. Multe dintre acţiunile oamenilor, dacă nu chiar cea mai

mare dintre acestea, sunt mai multe motivate extrinsec, în sensul că acestea sunt acţiuni

instrumentale: au scopul de a produce o plăcere distinctă de scopul acţiunii în sine. Pentru teoria

autodeterminării motivaţia extrinsecă nu este o categorie unidimensională de motivaţie. Într-

adevăr, comportamentele specifice motivaţiei extrinseci sunt considerate ca fiind variabile mult

în funcţie de gradul de autonomie, având în vedere sarcinile care trebuie executate şi care cer

implicarea indivizilor. Ryan şi Connell (1989) au elaborat o taxonomie a motivaţiilor în care pot

fi localizate orice toate acţiunile intenţionale pe un continuum al locului de cauzalitate percepută

sau al autonomiei.

Motivaţiile variază de la heteronome, cum este cazul regularizărilor externe, atunci când un

subiect este controlat de forţe sau de circumstanţe externe, la forme de mai autonome, cum este

cazul pentru identificarea în cazul în care subiectul care efectuează o activitate, pentru că el

înţelege şi acceptă valoarea acesteia. S-a demonstrat empiric că aceste forme de motivaţie se

regăsesc pe un continuum de unde pleacă de la cele mai mici forme de autonomie şi ajung până la

cea mai mare autonomie (Ryan şi Connell, 1989; Vallerand, 1997).

Cercetătorii teoriei autodeterminării au studiat relaţia dintre nevoile fundamentale şi bunăstarea

(subiectivă) în funcţie de factori cum ar fi durata, rolurile şi relaţiile indivizilor cu ceilalţi. Cu

ajutorul procedurii de jurnal zilnic şi efectuarea unei observaţii pe mai multe nivele, Sheldon,

Ryan, şi Reis (1996) au examinat variaţiile de experienţă la un eşantion de subiecţi pentru o

perioadă de doi săptămâni, în sensul practicării acestora în satisfacerea nevoilor de autonomie şi

competenţă. Ei au constatat că autonomia şi competenţa acestor participanţi erau în mod pozitiv

relaţionate cu vitalitatea legată de îndeplinirea sarcinilor pe care le mai executaseră şi negativ

relaţionate cu cele percepute ca dezabreabile ajungându-se chiar până la înregistrarea

simptomelor fizice neplăcute.

Ce este interesant de reţinut este că variaţiile lor legate de sentimentele de autonomie şi

competenţă au fost legate de variaţii pozitive in ceea ce priveşte bunăstarea (subiectivă) lor. Ca

urmare a acestei activităţi de cercetare, Reis, Sheldon, Fronton, Roscoe, şi Ryan (2000) au studiat

modalitatea de distribuţie a celor trei nevoi fundamentale (autonomie, competenţă, afiliere

interpersonală) şi raportarea acestora la bunăstare.

Cercetătorii au constatat că fiecare nevoie fundamentală contribuie în mod semnificativ şi

independent în raport cu bunăstarea subiectivă resimţită şi înregistrată.

Sheldon, Ryan, Rawsthorne, şi Ilardi (1997) au studiat de asemenea, modificări în satisfacţia faţă

de nevoile fundamentale în funcţie de diversele roluri pe care indivizii le « joacă » în viaţă

(prieteni, studenţi, angajaţi, copil, partener de cuplu). În funcţie de rezultatele obţinute,

satisfacerea nevoilor fundamentale de către subiecţi în exercitarea rolului lor variază în funcţie de

autenticitatea şi autonomia pe care o conştientizează ei în aceste roluri.             O altă cercetare a

încercat să descopere în ce măsură se manifestă impactul satisfacerii nevoilor fundamentale în

funcţie de relaţiile de ataşament şi bunăstare. Recurgând din nou la observaţia multidimensională

cercetătorii au descoperit că nivelul de satisfacere a acestor nevoi poate anticipa gradul stabilităţii

relaţiei de ataşament cât şi nivelul securizant al relaţiilor interpersonale. De asemenea odată cu

relevarea securităţii a fost găsit şi un nivel ridicat de bunăstare, astfel că o legătură mai profundă

cu o rudă asigură un nivel important al bunăstării subiective.

Bunăstarea subiectivă reprezintă, generic, aşa cum am văzut, modul cum îşi evaluează oamenii

propria viaţă. Cercetarea acesteia ca şi concept teoretic şi evaluarea sa ca întreprindere practică se

constituie ca probleme încă deschise în câmpul psihologiei.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

§  Argyle, M. (1999). Causes and Correlates of happiness. In D. Kahneman, E, Diener, & N

Schwarz (Eds.), Well-being: The foundations of hedonic psychology (pp. 353-373). New York:

Russell Sage.

§  Bradburn, N. M. (1969). The structure of psychological well-being. Chicago: Aldine.

§  Brandstatter, H. (1994). Pleasure of leisure-pleasure of work: Personality makes the difference.

Personality and Individual Differences, 16, 931-946.

§  Costa, P. T., and McCrae, R. R. (1980). Influence of extroversion and neuroticism on

subjective well-being: Happy and unhappy people. Journal of Personality and Social Psychology,

38, 668-78.

§  Diener, E., Diener, M., & Diener, C. (1995). Factors predicting the subjective well-being of

nations. Journal of Personality and Social Psychology, 69, 851-864.

§  Diener, E., & Lucas, R. (1999). Personality and subjective well-being. In D. Kahneman, E.

Diener, and N. Schwarz (Eds.), Well-being: The foundations of Hedonic Psychology (pp. 213-

229). New York: Russell Sage Foundation.

§  Fujita, F., Diener, E., & Sandvik, E. (1991). Gender differences in negative affect and well-

being: The case for emotional intensity. Journal of Personality and Social Psychology, 61, 427-

434.

§  Kozma, A. (1996). Top-down and bottom-up approaches to an understanding of subjective

well-being. World Conference on Quality of Life, University of Northern British Columbia,

Prince George, (August 22-25).

§  Michalos, A. C. (1991). Global report on student well-being. New York: Springer-Verlag.

§  Okun, M. A., and George, L. K. (1984). Physician and self-ratings of health, neuroticism, and

subjective well-being among men and women. Personality and Individual Differences, 5, 533-39.

§  Ryff, C. D. (1991). Possible selves in adulthood and old age: A tale of shifting horizons.

Psychology and Aging, 6, 286-295.

§  Taylor, , S. E., & Armor, D. A. (1996). Positive illusions and coping with adversity. Journal of

Personality, 64, 873-898.

§  White, J. M. (1992). Marital status and well-being in Canada. Journal of Family Issues, 13,

390-409.