euroquod sprijinul instituțional al consiliului superior al magistraturii pentru analizarea și...

EuRoQuod Revista Rețelei naționale de judecători-coordonatori în materia dreptului Uniunii Europene

ISSN 2559 - 3641

1/2017 ianuarie – martie 2017

INSTITUTUL NAŢIONAL AL MAGISTRATURII

EuRoQuod

revista Rețelei naționale de judecători-coordonatori în materia dreptului Uniunii Europene

nr.1/2017

ISSN 2559 - 3641 ISSN –L 2559 - 3641

Colegiul de redacţie Redactor șef: Răzvan Anghel - judecător, Curtea de Apel Constanța, formator INM Redactori: Lucian Gherman –judecător, Curtea de Apel Alba Mihail Stănescu-Sas- judecător, Curtea de Apel Constanța Alina Ciolofan - judecător, Curtea de Apel Craiova Liliana Palihovici - judecător, Curtea de Apel Iași Alin Văsonan -judecător, Curtea de Apel Oradea Ionica Ninu - judecător, Tribunalul București Diana Eliza Mincă –judecător, Tribunalul Ilfov Daniel Nicola Gheorghiu –judecător, Tribunalul Tulcea Consultant ştiinţific dr. Gabriela Florescu, judecător Curtea de Apel Bucureşti, formator INM Editor: Institutul Naţional al Magistraturii Revista este un proiect al Reţelei naţionale de judecători-coordonatori în materia dreptului Uniunii Europene – EuRoQuod - constituite de Institutul Naţional al Magistraturii în baza hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 520/14 iunie 2012. Înfiinţarea Revistei a fost aprobată prin Hotărârea nr.9/03.05.2017 a Consiliul Ştiinţific al Institutului Naţional al Magistraturii. Revista apare în format exclusiv electronic, online, pe pagina de internet www.euroquod.ro Nici o parte a materialelor publicate nu poate fi reprodusă fără permisiunea expresă a autorilor. Opiniile exprimate în cuprinsul Revistei reprezintă exclusiv punctul de vedere al autorilor şi nu angajează în nici un mod Institutul Naţional al Magistraturii, Consiliul Superior al Magistraturii, Reţeaua EuRoQuod sau instituţiile în care activează autorii.

http://www.euroquod.ro/

La început de drum...

Reţeaua naţională de judecători-coordonatori în materia dreptului Uniunii Europene (EuRoQuod) constituie un proiect aprobat prin hotărârea Plenului CSM nr. 520/14 iunie 2012.

Proiectul includea, într-o primă etapă, din motive logistice, numai câte un judecător de la fiecare Curte de Apel şi de la fiecare secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu toate acestea, la apelul INM au răspuns mai mulți judecători, de la toate nivelele de jurisdicție, ceea ce corespunde de altfel obiectivului final urmărit, și anume dezvoltarea unei reţele formate din câte un judecător-coordonator din fiecare instanţă din ţară, de la toate gradele de jurisdicţie, sau chiar din fiecare secţie, acolo unde necesităţile o impun.

Membrii Reţelei sunt judecători desemnaţi pe bază de voluntariat, care manifestă un interes particular pentru dreptul UE, care sunt dornici să dobândească noi cunoştinţe în domeniu şi să transmită colegilor din experienţa acumulată, fără a fi degrevaţi de o parte din celelalte atribuţii şi fără a beneficia de vreun avantaj salarial.

Atribuţiile judecătorilor-coordonatori sunt, în principiu, următoarele: de a oferi asistenţă colegilor din instanţă sau din raza teritorială a curţii de apel, la cerere, în scopul de a

discerne cauzele în care este aplicabil dreptul UE de cele pur interne; de a asista colegii cu referinţe bibliografice pe probleme specifice de drept UE; de a îndruma colegii cu privire la regulile de redactare a unei cereri preliminare, care să conţină

elementele indicate de către CJUE; de a menţine legătura cu judecătorii-coordonatori din reţeaua naţională dar şi din reţele similare ale altor

state membre ale Uniunii Europene; de a menţine legătura cu coordonatorul central al Reţelei, formator cu normă întreagă în cadrul INM,

specializat în dreptul Uniunii Europene, al cărui rol va fi acela de a asista judecătorii-coordonatori în toate aceste activităţi;

de a se menţine la curent cu jurisprudenţa CJUE, literatura relevantă, de a participa la sesiuni de formare, conferinţe şi alte asemenea evenimente;

de a evalua necesităţile concrete de formare ale colegilor şi a colabora cu INM în scopul alcătuirii unui plan de formare realist şi eficient în materiile relevante.

În acest an se împlinesc 5 ani de activitate a Reţelei manifestată atât prin acţiuni individuale ale

membrilor săi cât şi prin conferinţele anuale. Până în prezent, comunicarea Reţelei s-a realizat prin intermediul paginii internet

http://www.euroquod.ro. Am apreciat că, la acest moment, la care reţeaua, ca grup, a atins un nivel suficient de omogenitate

şi maturitate iar relaţiile de colaborare ale membrilor, în interiorul reţelei şi în exteriorul ei, au atins un nivel de dezvoltare important, ar fi oportună înfiinţarea unei reviste a Reţelei. Această revistă îşi propune să cotribuie la:

- diseminarea centralizată, sistematică şi coerentă a informaţiilor necesare cunoaşterii şi aplicării dreptului UE de către judecătorii naţionali;

- oferirea unor instrumente utile judecătorilor pentru documentare; - creşterea vizibilităţii Reţelei şi activităţii acesteia atât pe plan naţional cât şi internaţional; - stimularea participării membrilor Reţelei şi a altor specialişti ai dreptului la publicarea unor materiale

relevante, prin asigurarea unei forme standard de publicare, înregistrată cu Cod ISSN şi posibilităţi de dezvoltare inclusiv prin indexarea în baze de date internaţionale. Structura revistei va include următoarele rubrici:

- interviuri şi opinii ale unor personalități; - studii şi articole cu caracter științific; - evidența hotărârilor prealabile pronunţate de CJUE - evienţa întrebărilor preliminare adresate CJUE - jurisprudenţa CJUE comentată;

- jurisprudenţă naţională în care se face aplicarea dreptului UE şi a jurisprudenţei CJUE, rezumată (şi, eventual, comentată)

- sinteze tematice din jurisprudenţa CJUE; - recenzii ale unor lucrări de referinţă în domeniul dreptului UE; - varia.

Ne propunem ca revista să fie publicată în 4 numere anual şi eventuale suplimente. Revista va fi publicată în format exclusiv online, pe pagina de internet www.euroquod.ro într-o

secţiune anume destinată. Publicarea va fi asigurată realizată prin implicarea pe bază de voluntariat. Revista este deschisă membrilor EuRoQuod dar şi oricărui magistrat care doreşte să contribuie la realizarea acesteia şi altor specialişti care pot aduce contribuţii valoroase. Sperăm ca entuaziasmul începutului să fie urmat de stabilitate şi consecvenţă în apariţia revistei. Redacţia

http://www.euroquod.ro/

Dragi cititori,

Stimati colegi,

Se apropie o conferință aniversara pentru

EuROQuod, ce va fi serbată la Tribunalul Tulcea.

Îmi pare atât de rău că nu pot fi alături de

dumneavoastră cu această ocazie, care sunt sigură

că nu va fi doar una festivă, ci, ca de obicei, o

întâlnire profesională serioasă şi aplicată.

Intr-adevăr, cred că am avut bucuria ca, de

la înființarea acestui grup informal de magistrați

din România care se dedică aprofundării noutăților

legislative şi jurisprudențiale în dreptul Uniunii

Europene, să fiu parte la aproape toate întâlnirile

EuRoQuod.

Aprecierile de care se bucură aici la Curte

magistrații români, prin prestațiile lor,

materializate în principal prin calitatea trimiterilor

preliminare, dar şi prin intervențiile la reuniunile

anuale organizate cu şi pentru magistrații

naționali aici la Luxemburg, cred că fac dovada

eficacității acestei rețele naționale de formare

continuă.

Sunt sigură că,

odată cu lansarea revistei

care să consemneze

rezultatele fiecărei

reuniuni de formare (căci,

se știe, verba volant)

rezultatele acestei rețele

vor fi si mai vizibile pentru toți magistrații din

România.

Felicitând încă odată pe inițiatorii

EuRoQuod şi pe cei care in ultimii ani au dovedit o

abnegație în organizarea şi reușita tuturor

sesiunilor de formare, vă salut cu prietenie şi vă

doresc mult succes în continuare, promițând că,

dacă doriți şi agenda îmi va permite, voi fi mereu

alături de dumneavoastră pentru schimburi

constructive de idei cu privire la interpretarea

dreptului Uniunii Europene, pasiunea noastră

comună !

Prof.dr.Camelia Toader

Judecător la Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Luxemburg, 1 mai 2017

Dragi membri EuRoQuod,

Dragi colegi judecători,

Stimați cititori ai revistei,

Este adevărat că lucrurile făcute în grabă

nu sunt, în general, durabile. La fel de adevărat

este că trebuie făcută diferența între lucrurile

făcute “în grabă” și cele făcute “degrabă”.

Constituirea rețelei EuRoQuod aparține

celei de-a doua categorii și, dacă am ales să evoc

acest moment în numărul inaugural al revistei,

este pentru că îmi oferă prilejul să mulțumesc

public tuturor acelora care au sprijinit această

inițiativă și au făcut posibilă punerea ei în operă.

Reprezentam, în calitate de director,

Institutul Național al Magistraturii (INM) la

întrunirea Comitetului de pilotaj al EJTN din luna

martie 2012, în cadrul căreia s-a anunțat

desfășurarea, la Haga, a Conferinței Europe -

Interconnected, în luna septembrie a aceluiași an.

Conferința urma să fie organizată de Rețeaua

olandeză a judecătorilor coordonatori în dreptul

Uniunii Europene,

Eurinfra, ca răspuns la

Rezoluția Parlamentului

European din 14 martie

2012 cu privire la

formarea profesională a

magistraților.

La întrebarea adresată membrilor

comitetului de către președintele de la acea dată,

doamna judecător Rosa Jansen, cu privire la

existența rețelelor de judecători coordonatori în

statele membre, în vederea desemnării de

reprezentanți la conferință, am răspuns că

România nu are încă o astfel de rețea, dar o va

avea până în luna septembrie.

Pe ce mă bazam? În primul rând, știam

despre activitatea Eurinfra și despre utilitatea sa în

rândul judecătorilor. În al doilea rând, eram

convinsă că voi găsi la INM resursele necesare

pentru demararea proiectului, iar în instanțe un

număr suficient de judecători pasionați de dreptul

UE, care să constituie rețeaua. În fine, contam pe

sprijinul instituțional al Consiliului Superior al

Magistraturii pentru analizarea și aprobarea în

regim de urgență a proiectului.

Așteptările au fost pe deplin confirmate de

toți cei amintiți.

Doamna Beatrice Andreșan, șefa catedrei

de dreptul UE din INM de la acea dată, a demarat

toate operațiunile pregătitoare. După aceea, avea

să se implice, cu pasiunea care o caracterizează, în

consolidarea rețelei, creând și un site dedicat

acesteia și organizând periodic întâlnirile

membrilor, sarcină preluată și îndeplinită ulterior

cu aceeași dedicație de către doamna judecător

Gabriela Florescu.

Consiliul Superior al Magistraturii a

aprobat constituirea rețelei, cu unanimitate de

voturi, prin hotărârea nr. 520 din 14 iunie 2012.

Președinții curților de apel s-au preocupat

de diseminarea informației privitoare la rețea și de

identificarea judecătorilor care au dorit sa-și

asume rolul de coordonatori, în condițiile în care

era și este vorba despre o activitate

neremunerată, care nu-i degrevează de alte

îndatoriri profesionale.

Numele rețelei, EuRoQuod – frumos și

inspirat - a fost creat pentru noi, pro bono, de

Bianca Naumovici, specialist în publicitate.

Prima conferință a rețelei a avut loc la

București în 20-21 septembrie 2012 și s-a bucurat

de contribuția extrem de valoroasă a domnului

judecător Ruud Winter, “părintele” Eurinfra.

Ulterior, domnia sa avea să revină la INM, ca de

altfel si succesorul domniei sale la conducerea

rețelei, domnul judecător Reiner van Zutphen.

Dacă debutul EuRoQuod s-a caracterizat

prin celeritate și entuziasm, activitatea

desfășurată timp de cinci ani a stat sub semnul

calității și seriozității.

Cele 11 conferințe organizate de la

înființare și până în prezent au prilejuit dezbateri

interesante, schimburi de opinii și de bune practici

între membrii rețelei, iar uneori și cu membri ai

rețelelor similare din alte state membre ale UE,

prelegeri de înalt nivel și informări foarte utile din

partea instituției Agentului Guvernamental pe

lângă CJUE, reprezentată de domnul procuror

Răzvan-Horațiu Radu și din partea Consiliului

Național pentru Combaterea Discriminării, oferite

de domnul președinte Asztalos Csaba.

Mi-ar fi dificil să încerc să menționez toate

participările care au dat valoare întâlnirilor

membrilor EuRoQuod, fără teama de a omite pe

cineva, dar vreau să subliniez că aproape toate

conferințele au avut ca invitată de onoare pe

doamna profesor universitar doctor Camelia

Toader, judecător la Curtea de Justiție a Uniunii

Europene. Ceea ce vreau să mai punctez este că

abia acum, lucrând în cadrul aceleiași instituții,

înțeleg pe deplin constrângerile de timp care au

trebuit depășite și efortul pe care l-a presupus

fiecare deplasare a domniei sale la evenimentele

organizate de INM.

Mulțumesc, așadar, tuturor celor care au

contribuit la crearea și consolidarea rețelei

EuRoQuod și nu în ultimul rând membrilor

acesteia, pentru că în absența interesului pentru

această formă de instruire profesională, toate

demersurile instituționale ar fi lipsite de sens.

Doresc să profit de acest prilej pentru a-i

îndemna pe membrii rețelei să devină și mai

implicați, nu doar în ceea ce privește întâlnirile

rețelei, dar mai ales în dialogul cu colegii din

instanțe, care au nevoie, la un moment sau altul,

de un sfat sau de o orientare în înțelegerea sau

aprofundarea dreptului UE.

Faptul că la zece ani de la aderarea

României la Uniunea Europeană rețeaua

EuRoQuod aniversează cinci ani de existență este

o coincidență fericită.

Faptul că la acest ceas aniversar câțiva

membri ai rețelei oferă colegilor o revistă de

specialitate online este un lucru minunat.

Felicitări, din toată inima, pentru această

inițiativă domnilor judecători Gabriela Florescu,

Răzvan Anghel, Mihai Stănescu Sas, Alina Ciolofan,

Alin Văsoan, Daniel Nicola Gheorghiu, Ionica Ninu,

Lucian Gherman, Diana Mincă și Liliana Palihovici

și viață lungă revistei, alături de rețeaua națională

a judecătorilor coordonatori în materia dreptului

UE, EuRoQuod!

Octavia Spineanu-Matei,

judecător, Tribunalul Uniunii Europene

Luxemburg, 23 mai 2017

Stimați colegi,

La început de drum și totuși … atât de departe.

În urmă cu un an i-au revenit Curții de Apel Iași deosebita onoare de a fi gazda celei de-a IX-a conferință a EuRoQuod și privilegiul purtării unui dialog direct cu reputați profesioniști, pe teme recurente, în domeniul de aplicare a dreptului Uniunii Europene. Felicit din toată inima echipa EuRoQuod care, în mai puțin de cinci ani de la formalizarea proiectului, manifestând atașament constant și necondiționat față de principiile și valorile care guvernează actul de justiție, a reușit să-și atingă obiectivul principal al misiunii sale, anume acela de a pune în comun informații, experiențe și bune practici pentru funcționarea eficientă a mecanismului trimiterilor preliminare și pentru o mai bună cunoaștere și aplicare a dreptului Uniunii Europene în activitatea colegilor judecători. Doresc mult succes noului proiect Revista Rețelei EuRoQuod și un loc de cinste în cultura și publicistica juridică românească, având convingerea că inițiativa - inspirată și extrem de utilă - răspunde unei nevoi reale de abordare alternativă și diversificată a palierelor formării profesionale continue în materia dreptului Uniunii Europene.

Cu aleasă considerație, Cristina Truțescu

Președintele Curții de Apel Iași

La 10 ani de la integrarea României în Uniunea Europeană acquis comunitar a devenit parte a reglementării relațiilor sociale de zi cu zi din societatea noastră. România a adoptat într-un termen relativ scurt elementele dreptului comunitar, de multe ori din nevoia de a bifa încă o cerință în procesul de integrare sau de conformare după ce am devenit parte a UE. Lipsa diseminării efective a normelor comunitare a condus nu de puține ori la “forme de indigestie„ în procesul de interpretare și aplicare a acestora. Proiectul rețelei naționale a judecătorilor coordonatori în materia dreptului UE – EuRoQoud răspunde necesității de perfecționare continuă a practicienilor dreptului prin schimbul de experiență, cercetare și analiză în domeniu. Sustenabilitatea proiectului demonstrează necesitatea, utilitatea și înaltă calitate profesională a activității rețelei EuRoQoud. Pagina de internet a rețelei constituie o sursă importantă pentru toți practicienii dreptului din România. Salut inițiativa de a lansa Revista Rețelei EuRoQoud, urez succes acestui nou demers, care va fi un nou intrument profesionist de informare,

util pentru cei interesați în domeniu!

Csaba Asztalos Preşedinte, Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii

Cuprins

STUDII ŞI ARTICOLE ......................................................................................................................................... 10

Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului şi al Consiliului privind legea aplicabilă obligaţiilor

contractuale (Roma I). Aspecte generale. Libertatea de alegere a legii aplicabile. Normele de aplicare

imediată ....................................................................................................................................................... 10

JURISPRUDENŢĂ CJUE COMENTATĂ .............................................................................................................. 29

SINTEZE DIN JURISPRUDENŢA CJUE ............................................................................................................... 45

Politică socială, securitate socială, combaterea discriminării ................................................................... 46

Drept administrativ ..................................................................................................................................... 60

Cooperare judiciară în materie civilă ......................................................................................................... 70

Drept fiscal .................................................................................................................................................. 88

APLICAREA DREPTULUI UE ÎN JURISPRUDENŢA NAŢIONALĂ ...................................................................... 146

DREPTUL MUNCII ...................................................................................................................................... 146

ACHIZIŢII PUBLICE ..................................................................................................................................... 162

DREPT FISCAL ............................................................................................................................................ 202

DREPT PENAL............................................................................................................................................. 232

EVIDENŢA ÎNTREBĂRILOR PRELIMINARE – TRIMESTRUL I 2017 ................................................................. 241

ÎNTREBĂRI PRELIMINARE FORMULATE DE INSTANŢELE DIN ROMÂNIA ............................................... 241

ÎNTREBĂRI PRELIMINARE FORMULATE DE INSTANŢELE DIN ALTE STATE ALE UE ................................. 246

EVIDENŢA HOTĂRĂRILOR PRELIMINARE CJUE– TRIMESTRUL I 2017 .......................................................... 269

EVIDENŢA HOTĂRĂRILOR PRELIMINARE CJUE – ANUL 2016 ...................................................................... 305

________________________ Revista EuRoQuod nr.1/2017

10

Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului şi al Consiliului privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I). Aspecte generale. Libertatea de alegere a legii aplicabile. Normele de aplicare imediată

Judecător Gabriela Florescu, Curtea de Apel Bucureşti, formator cu normă întreagă la INM, membru EuRoQuod

Abstract: Regulation (EC) No 593/2008 on the applicable law to contractual obligations (Rome I) harmonises

conflict-of-law rules and facilitating the mutual recognition of judgments. This Regulation shall replace the Rome Convention in the Member States, from 17 December 2009 to

contracts concluded after that date. According article 1 par.1, this Regulation shall apply, in situations involving a conflict of laws, to contractual obligations in civil and commercial matters. Conflict of laws means a situation where a legal relationship with an extraneous element is susceptible to being governed by two or more laws of different systems of law. The source of the conflict of laws is the foreign element. Conflict of laws is resolved by conflict rule. The parties' freedom to choose the applicable law should be one of the cornerstones of the system of conflict-of-law rules in matters of contractual obligations. According article 3 of regulation, a contract shall be governed by the law chosen by the parties. The existence and validity of the consent of the parties as to the choice of the applicable law shall be determined in accordance with the law that the parties have designated to govern the act. The parties may choose the applicable law at any time: before the contract is concluded, once the contract is concluded or subsequently. The law chosen by the parties can be changed at any time. A limitation of the parties autonomy of will in choosing the applicable law is the overriding mandatory provisions. The Rome I Regulation defines the overriding mandatory provisions in article 9 paragraph 1, as those provisions the respect for which is regarded as crucial by a country for safeguarding its public interests, such as its political, social or economic organisation, to such an extent that they are applicable to any situation falling within their scope, irrespective of the law otherwise applicable to the contract under this Regulation. In interpreting this provision, the Court of Justice of the European Union states that, as a measure derogating from the principle of the free choice of law applicable by the parties to the contract, Article 9 of the Rome I Regulation is a strict interpretation (CEJ, C-135/15, Nikiforidis, EU:C:2016:774).

I. Consideraţii introductive. Scopul Regulamentului. Aplicarea în spaţiu şi în timp 1. Regulamentul (CE) nr.593/2008 (Regulamentul Roma I)1 are ca obiectiv principal armonizarea

normelor privind conflictul de legi în materia obligaţiilor contractuale, în scopul facilitării recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti, ca fundament al cooperării judiciare civile.

În acest scop este necesar ca normele statelor membre care reglementează conflictul de legi să desemneze aceeaşi lege aplicabilă, indiferent de ţara în care se află instanţa la care a fost introdusă acţiunea. Astfel, se îmbunătăţeşte previzibilitatea soluţiilor în litigiile aflate pe rolul instanţelor, precum şi certitudinea privind dreptul aplicabil şi libera circulaţie a hotărârilor judecătoreşti (considerentul nr. 6 al Regulamentului).

Regulamentul Roma I se aplică din 17 decembrie 2009 în toate statele membre, cu excepţia Danemarcei. În Damenarca se aplică în continuare Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale. Totuşi, având în vedere caracterul universal al aplicării Regulamentului (art.2), instanţele statelor membre au obligaţia de a aplica legea acestui stat membru oricărui litigiu în care, potrivit normelor conflictuale ale Regulamentului, în cauză este determinată ca fiind aplicabilă legea daneză.

1 Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I) a fost publicat în JO nr. 177/04.07.2008, L, pag.6

STUDII ŞI ARTICOLE


11

Regulamentul este aplicabil numai în privinţa contractelor încheiate după 17.12.2009 (art.28). Prin urmare, data introducerii acţiunii nu are incidenţă asupra stabilirii domeniului de aplicare în timp al acestui regulament.

În interpretarea art.28 din Regulamentul Roma I, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene1, a arătat că acesta nu face distincţie între diferite tipuri de contracte care intră în domeniul de aplicare al Regulamentului. Astfel, raporturile de muncă (care erau vizate de cererea preliminară în cauză) intră în sfera de aplicare a acestei dispoziţii. În ceea ce priveşte problema dacă un contract de muncă încheiat înainte de 17.12.2009, dar modificat după această dată, intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr.593/ 2008, Curtea a statuat că acesta intră în domeniul de aplicare al Regulamentului Roma I, numai în măsura în care respectivul raport a suferit o modificare de asemenea amploare, încât trebuie să se considere că de la data respectivă a fost încheiat un nou contract de muncă. Acest consimţământ reciproc al părţilor contractante trebuie să se fi manifestat după punerea în aplicare a regulamentului 2.

Raporturile Regulamentului Roma I cu alte dispoziţii de drept UE 2. Regulamentul (CE) nr. 593/2008 înlocuieşte în statele membre Convenţia de la Roma privind legea

aplicabilă obligaţiilor contractuale din 19803. Fac excepţie, teritoriile statelor membre care intră sub incidenţa art. 349 TFUE4 şi Danemarca, unde se aplică în continuare Convenţia de la Roma din 1980.

În temeiul art. 24 alin.2 din Regulament, în măsura în care acesta înlocuieşte dispoziţiile Convenţiei de la Roma, orice trimitere la această convenţie, se intrepretează ca trimitere la Regulament. Astfel, jurisprudenţa CJUE de interpretare a Convenţiei de la Roma este valabilă şi pentru Regulamentul nr.593/2008, o mare parte a dispoziţiilor acestuia, fiind identice cu ale Convenţeiei.

Potrivit Tratatului de aderare al Bulgariei şi României al Uniunea Europeană (ratificat de România prin Legea nr. 157/20055) – Anexa 1, Convenţia de la Roma a intrat în vigoare în relaţiile dintre România şi celelalte state membre la 15.01.2008.6

În consecinţă, Convenţia de la Roma se aplică în relaţiile dintre România şi celelalte state membre, numai pentru contractele încheiate între 15.01.2008 şi 19.12.2009.

Potrivit art.23 din Regulament, acest act ,,nu aduce atingere aplicării dispoziţiilor dreptului comunitar, care, în anumite domenii reglementează conflictul de legi în materia obligaţiilor contractuale (cu excepţia art. 7)”. Aceasta înseamnă că Regulamentul Roma I nu înlătură de la aplicare normele conflictuale în materia obligaţiilor contractuale, reglementate în alte acte europene, cu excepţia contractului de asigurare.

Din formularea textului, rezultă că au prioritate faţă de prevederile Regulamentului, nu numai dispoziţiile speciale existente la data intrării în vigoare a Regulamentului, ci şi cele care se vor adopta ulterior.7

În preambul (considerentul 40) se arată că dispoziţiile legii aplicabile desemnate de regulament nu ar trebui să restrângă libera circulaţie a mărfurilor şi serviciilor, astfel cum este reglementată de dreptul comunitar, spre exemplu Directiva 2000/31/CE privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special comerţul electronic, pe piaţa internă (directiva privind comerţul electronic)8. Prin urmare, această directivă are prioritate în raport cu Regulamentul Roma I.

Alte acte care reglementează conflictul de legi în materia obligaţiilor contractuale şi au prioritate faţă de Regulament sunt, de exemplu: Regulamentul (CE) nr. 261/2004 al Parlamentului şi al Consiliului din 11 februarie 2004, de stabilire a unor norme comune în materie de compensare şi de asistenţă a pasagerilor în eventualitatea refuzului de îmbarcare şi anulării sau întârzierii prelungite a zborurilor şi de abrogare a Regulamentului CEE nr.295/19919; Regulamentul (UE) nr. 181/2011 al Parlamentului European şi al

1 CJUE, hot. din data de 18 octombrie 2016, C-135/15, Nikiforidis, EU:C:2016:774 2 Idem, par. 39 3 Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale –JO L 266/ 09.10.1980 4 Este vorba despre teritoriile de peste mări ale unor state membre ale Uniunii Europene: Guadelupa, Guyana Franceză, Martinica, Mayotte, Reunion, Saint Barthelemy, Saint Martin, insulele Azore, Madeira şi Canare. 5 M.Of. nr. 465, 01.06.2005 6 A se vedea decizia Consiliului 2007/856/CE, JO L 347, 29.12.2007 7 A se vedea, D. A. Sitaru, Drept internaţional privat, Partea Generală. Partea specială. Normele conflictuale în diferite ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2013, p. 321 8 JO L 178, 17.07.2008, p.1 9 JO L 46, 17.02.2004, p.1


12

Consiliului din 16 februarie 2011 privind drepturile pasagerilor care călătoresc cu autobuzul şi autocarul şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/20041

Un alt aspect pe care dorim să îl învederăm în prezentul studiu este acela al relaţiei dintre acest act normativ şi convenţiile internaţionale existente la data adoptării sale, la care statele membre erau părţi.

Potrivit art. 25 alin. 1, Regulamentul nu aduce atingere aplicării convenţiilor internaţionale la care unul sau mai multe state membre sunt părţi şi care reglementează conflictul de legi în materia obligaţiilor contractuale. Această soluţie se impune pentru respectarea angajamentelor internaţionale pe care statele membre şi le-au asumat anterior adoptării Regulamentului Roma I.

Din dispoziţiile art. 25 alin.1, rezultă că Regulamentul are în vedere numai convenţiile existente la data adoptării sale (17.06.2008), nu şi cele ulterioare. Statele membre au avut obligaţia ca până la data de 17.06. 2009 să informeze Comisia cu privire la convenţiile menţionate la art 25 alin.1 din Regulament.

Comisia a publicat lista acestor convenţii notificate de statele membre2. Totuşi, Regulamentul primează faţă de convenţiile încheiate exclusiv între două sau mai multe state

membre, în măsura în care acestea vizează aspecte reglementate de Regulament (art. 25 alin.2). Din acest punct de vedere lista transmisă de România, conţine două inadvertenţe. Astfel, este menţionat Acordul încheiat între Guvernul României şi Guvernul Ungariei privind traficul ferovioar transfrontalier, de la Budapesta din data de 12.03.1997, care, fiind încheiat exclusiv între două state membre nu are prioritate în raport cu Regulamentul Roma I. De asemenea, deşi nu este menţionată în lista convenţiilor înaintată de România, prevederile Convenţiei de la Viena (1980) asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri trebuie considerate ca având prioritate faţă de Regulamentul nr.593/20083.

Prin urmare, în relaţia cu state terţe, în materia reglementată de regulament, au prioritate convenţiile internaţionale existente. Însă, în raport cu convenţiile încheiate exclusiv între două sau mai multe state membre, în măsura în care aceste convenţii vizează aspecte vizate de Regulament, acesta prevalează.

Potrivit considerentului (42) al Regulamentului, Comisia va face o propunere Parlamentului European şi Consiliului cu privire la procedurile şi condiţiile conform cărora statele membre ar fi îndreptăţite să negocieze şi să încheie în nume propriu acorduri cu ţări terţe, în cazuri particulare şi excepţionale privind aspecte sectoriale şi conţinând dispoziţii referitoare la legea aplicabilă obligaţiilor contractuale.

Această propunere s-a materializat în adoptarea Regulamentului (CE) nr. 662/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 iulie 2009 de stabilire a unei proceduri pentru negocierea şi încheierea acordurilor între statele membre şi ţări terţe privind anumite aspecte referitoare la legea aplicabilă obligaţiilor contractuale şi necontractuale4.

Domeniul material de aplicare

1 JO L 55, 28.02.2011, p. 1 2 A se vedea această listă pe pagina de internet- http// eur -lex.europa.eu/ LexUriServ.do?uri-OJ: C: 2010 343: 003: 0006: RO :PDF. România a transmis Comisiei următoarea listă: Convenţia internaţională privind transportul de mărfuri pe căile ferate (CIM), Berna, 25.02.1961; Convenţia internaţională privind transportul internaţional de călători şi de bagaje pe căile ferate (CIV), Berna, 25.02.1961; Protocolul la CIM si CIV, din 1961, Berna, 26.02.1966; Convenţia adiţională la Convenţia internaţională privind transportul internaţional de călători şi de bagaje pe căile ferate (CIV) din 25.02.1961, privind răspunderea căii ferate în caz de moarte şi rănire a călătorilor, Berna, 26.02.1966; Protocolul adiţiuonal la Convenţia internaţională privind transportul de mărfuri pe calea ferată (CIV) Berna, 07.02.1970; protocolul nr.2 elaborat în cadrul conferinţei diplomatice reunite în vederea intrării în vigoare a Protocolului adiţional la Convenţiiile Internaţionale privind transportul de mărfuri pe calea ferată (CIM) şi transportul de călători şi de bagaje pe calea ferată (CIV), din.07.02.1970, privind prelungirea perioadei în care este în vigoare Convenţia adiţuonală la CIV; Acord între Guvernul României şi Guvernul Ungariei privind traficul ferovioar transfrontalier, Budapesta, 12.03.1997, Convenţia privind eliberarea brevetelor europene, Munich, 05.10.1973, precum şi actul referitor la revizuirea Convenţiei privind eliberarea brevetelor europene, adoptat la Munich, la 29.11.2000; Acord multilateral între Comunitatea europeană şi statele sale membre Republica Albania, Bosnia şi Herţegovina, Republica Bulgaria, Republica Croaţia, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Republica Islanda, Republica Muntenegru, Regatul Norvegiei, România, Republica Serbia şi Misiunea ONU de administreaţie interimară în Kosovo privind stabilirea spaţiului aerian comun european (SACE), Luxemburg, 09.06.2006 3 A se vedea în acest sens D. Sitaru, op. cit. p. 423 4 JO L 200, 21.07.2009, p.25


13

3. Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin.1 din Regulament, acesta se aplică obligaţiilor contractuale în materie civilă şi comercială, în situaţiile în care există un conflict de legi. Această formulare este identică cu art.1 al Convenţiei de la Roma din 1980.

Noţiunile de ,,obligaţii contractuale” şi ,, materie civilă şi comercială” sunt concepte autonome de drept UE, iar determinarea conţinutului acestora trebuie să fie efectuată cu luarea în considerare a obiectivelor şi dispoziţiilor Regulamentului. Astfel, din considerentul (7) al Regulamentului Roma I, rezultă că domeniul său de aplicare material trebuie să fie concordant cu Regulamentul (CE) nr.44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială1 şi cu Regulamentul (CE) nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II)2.

Conţinutul noţiunii autonome de ,,obligaţii contractuale” a fost detaliat în jurisprudenţa CJUE de interpretare a art.5 pct.13 al Regulamentului (CE) nr.44/2001 (respectiv, art. 5 pct.1 al Convenţiei de la Bruxelles din 1968).

În jurisprudenţa sa, CJUE a evidenţiat căteva trăsături ale noţiunii de obligaţii contractuale. Astfel, a arătat că noţiunea de materie contractuală este o noţiune autonomă şi este necesar să fie interpretată, luîndu-se în considerare obiectivele şi sistemul Convenţiei4, iar pe de altă parte, principiile generale care se desprind din ansamblul sistemelor naţionale de drept5.

Curtea a statuat că, pentru a decide dacă un litigiu este sau nu de natură civilă sau comercială, trebuie să fie avute în vedere două elemente relevante: obiectul litigiului şi natura relaţiei dintre părţile implicate. În aplicarea acestor criterii, Curtea a hotărât că în cazul litigiilor care implică o persoană privată şi o autoritate publică, trebuie exclusă din sfera de aplicare a Convenţiei de la Bruxelles din 1968, o hotărâre pronunţată într-un litigiu dintre o autoritatea publică şi o persoană de drept privat, în care autoritatea publică a acţionat în exercitarea prerogativelor sale de putere publică6. Curtea face distincţie între acta iure imperii şi acta iure gestionis, primele fiind excluse din noţiunea de ,, materie civilă şi comercială”7.

Curtea de Justiţie a hotărât de asemenea, că noţiunea „materie contractuală” în sensul art. 5 pct.1 din Regulamentul 44/2001 nu poate fi înţeleasă în sensul că vizează o situaţie în care nu există niciun angajament asumat în mod liber de către o parte faţă de cealaltă. În consecinţă, aceasta a decis că aplicarea normei de competenţă specială prevăzute în materie contractuală la articolul 5 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001 presupune stabilirea unei obligaţii juridice liber consimţite de către o persoană faţă de altă persoană, pe care se întemeiază acţiunea reclamantului8.

1 JO L 12, 16.01.2001, p.1. Acest regulament a fost abrogat şi înlocuit de Regulamentul (UE) nr.1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea horărârilor în materie civiă şi comercială (JO L 351/20.12.2012, p.1). În conformitate cu art.66 alin.1 din Regulamentul (UE) nr.1215/2012, acesta se aplică numai acţiunilor judiciare intentate, actelor autentice întocmite sau înregistrate în mod oficial şi tranzacţiilor judiciare aprobate sau încheiate la 10 ianuarie 2015 sau după această dată. De asemenea, alineatul al doilea al acestui articol prevede că, fără a aduce atingere articolului 80, Regulamentul (CE) nr. 44/2001 continuă să se aplice hotărârilor pronunţate în cadrul acţiunilor judiciare intentate, actelor autentice întocmite sau înregistrate în mod oficial şi tranzacţiilor judiciare aprobate sau încheiate înainte de 10 ianuarie 2015 şi care intră în domeniul de aplicare al regulamentului respectiv Potrivit art.80 din Regulamentul (UE) nr.1215/2012, trimiterile la Regulamentul (CE) nr.44/2001 se interpretează ca trimiteri la Regulamentul 1215/2012 şi se citesc în conformitate cu tabelul de corespondenţă din Anexa III a noului regulament 2 JO L 199, 31.07.2007, p.40 3 Potrivit art.5 pct.1 din Regulamentul (CE) nr.44/2001, pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi chemat în judecată în materie contractuală: 1. în faţa instanţei de la locul unde obligaţia care stă la baza cererii a fost sau trebuie să fie executată(...) 4 Este vorba despre Convenţia de la Bruxelles din 1968 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercial- pentru textul consolidat a se vedea JO C 27, 26.01.1998, p.1. Această Convenţie a fost înlocuită în relaţiile dintre statele membre de Regulamentul CE nr.44/2001 alConsiliului privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărrilor în materie civilă şi comercială (Bruxelles I), JO L 12, 16.01.2001, p.1 5 CJUE, hot. din data de 14 10.1976, LTU Eurocontrol, cauza 29/76, EU:C:1976:137 6 CJUE, hot. din data de 14 10.1976, LTU Eurocontrol, cauza 29/76, RU:C:1976:137 7 A se vedea, de exemplu, CJUE, hot. din data de 21.04.1993, Sontag, C- 172/91, EU:C:1993:144; hot. din data de 16.12.1980, Rufer, C-814/79, EU:C1980: 291; hot din data de 05.02.2004, Franhuil, C-265/02, EU:C::2004.77 8 CJUE, hot. din data de 20.01.2005, Engler, C-27/02, EU:C:2004:414; a se vedea şi hot. din data de 17.06.1992, Handte, C-26/91, EU:C:1992:268, precum şi hot. din 17 septembrie 2002, Tacconi, C-334/00, EU:C:1992:499, punctele 22 şi 23


14

În ceea ce priveşte disticţia între materia contractuală şi cea delictuală, într-o hotărâre recentă, Curtea a arătat că acţiunile în răspundere civilă de natură delictuală în dreptul naţional, trebuie totuşi să fie considerate ca aparţinând „materiei contractuale”, în sensul articolului 5 punctul 1 litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, în cazul în care comportamentul reproşat poate fi considerat o neîndeplinire a obligaţiilor contractuale, astfel cum acestea pot fi stabilite ţinând seama de obiectul contractului 1.

4. După ce instanţa a stabilit că în cauză litigiul este de natură civilă şi comercială, în etapa următoare trebuie să verifice dacă raportul juridic dedus judecăţii implică şi un conflict de legi.

Prin conflict de legi se înţelege situaţia în care un raport juridic cu element de extraneitate este susceptibil de a fi guvernat de două sau mai multe legi aparţinând unor sisteme de drept diferite.2

Izvorul conflictului de legi este elementul de extraneitate. Conflictul de legi este soluţionat de norma conflictuală.

Pentru a stabili dacă în cauză se vor aplica normele conflictuale prevăzute de Regulamentul Roma I, în vederea determinării legii aplicabile pentru soluţionarea pe fond a litigiului, instanţa trebuie să aibă în vedere şi materiile excluse din domeniul său de aplicare.

Potrivit art. 1 alin.2 din Regulament sunt excluse din domeniul de aplicare al acestuia: a. starea şi capacitatea persoanelor (fără a aduce atingere art.13)3; Această materie este exclusă şi din domeniul de aplicare al Regulamentului (UE) nr.1215/2012. În ceea ce priveşte art.13, care intră în câmpul de aplicare al Regulamentului Roma I, dispoziţiile

acestuia sunt clare şi au un domeniu restrâns de aplicare. Astfel, art.13 se aplică: 1) numai pentru contractele care se încheie între persoane care se află în aceeaşi ţară; 2) dacă cel puţin una din părţi este o persoană fizică; 3) această persoană este prezumată capabilă de legea ţării unde contractul a fost încheiat; 4) incapacitatea poate fi invocată dacă acelui contract i s-ar aplica o altă lege decât cea în care se găseau părţile în momentul încheierii actului4.

În interpretarea Regulamentului nr.44/2001 CJUE a statuat că articolul 22 punctul 1 din acesta trebuie interpretat în sensul că nu se aplică unei proceduri necontencioase iniţiate de un resortisant al unui stat membru, declarat parţial incapabil prin punerea sub curatelă conform legislaţiei acestui stat, în faţa unei instanţe dintr-un alt stat membru în vederea obţinerii autorizării de a vinde cota sa parte dintr-un bun imobil situat pe teritoriul acestui alt stat membru, întrucât o astfel de procedură ţine de „capacitatea persoanelor fizice” în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (a) din regulamentul menţionat, care este exclusă din domeniul de aplicare material al acestuia5.

b. Regulamentul exclude din domeniul său de aplicare şi obligaţiile rezultate din relaţiile de familie şi din relaţiile care, în conformitate cu legea aplicabilă, sunt considerate ca având efecte comparabile, inclusiv obligaţii de întreţinere6;

c. obligaţiile rezultate din aspecte patrimoniale ale regimurilor matrimoniale, obligaţiile rezultând din testamente şi succesiuni7;

d. obligaţiile rezultate din cambii, cecuri şi bilete la ordin, precum şi alte instrumente negociabile;

1 CJUE, hot. din data de 13.03.2014, Brogsitter, C- 548/12, EU:C:2014:148 2 A se vedea, D.Lupaşcu, D. Ungureanu, Drept internaţional privat, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 32; O. Ungureanu, C. Jugastru, A.Circa, Manual de drept internaţional privat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 32-35; D.A. Sitaru, op. cit., p. 2 3 Dispoziţiile art.13 din Regulament se aplică în situaţia în care persoana fizică parte la contract, care ar avea capacitate juridică conform legii acelei ţări, poate invoca incapacitatea sa rezultând din legea altei ţări, numai dacă la data încheierii contractului, cealaltă parte avea cunoştinţă de respectiva incapacitate sau nu o cunoştea ca urmare a neglijenţei sale. 4 C. Macovei, Dreptul European al contractelor, op. cit. p. 136-137. 5 CJUE, hot. din 03.10.2013, Siegfried János Schneider, C-386/12, EU:C:2013:633 6 Legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere se determină potrivit Regulamentului (CE) nr. 4/2009 privind competenţa legea aplicabilă, recunoaşterea, executarea şi cooperarea între autorităţile statelor membre privind obligaţiile de întreţinere. Art. 15 din Regulamentul (CE) nr.4/2009 face trimitere la Protocolul de la Haga din 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere. 7 Pentru materia succesiunilor, a se vedea Regulamentul (UE) nr.650/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului din 04.07.2012, privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaştere sşi executarea în materie succesorală, aplicabil din data de 18.08.2015 (J.O, L,201, p. 107)


15

Obligaţiile rezultate din cambii, cecuri şi bilete la ordin le cuprind şi pe cele rezultate din conosamente, în măsura în care acestea din urmă derivă din caracterul lor negociabil (considerentul nr. 9).

e. convenţiile de arbitraj şi convenţiile privind alegerea instanţei competente; În interpretarea regulamentului Bruxelles I, CJUE a hotărât că pronunţarea, de către o instanţă

dintr-un stat membru, a unei somaţii prin care se interzice unei persoane să iniţieze sau să continue o procedură la instanţele dintr-un alt stat membru, pentru motivul că o asemenea procedură ar fi contrară unei convenţii de arbitraj, este incompatibilă cu Regulamentul (CE) nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.1.

f. aspectele reglementate de dreptul societăţilor comerciale şi a altor organisme constituite sau nu ca persoane juridice, capacitatea juridică, organizarea internă sau dizolvarea societăţilor, răspunderea personală a asociaţilor şi membrilor acestora pentru obligaţiile societăţii;

g. chestiunea de a şti dacă un reprezentant poate angaja faţă de terţi răspunderea persoanei pe seama căreia pretinde că acţionează;

h. constituirea de trusturi şi raporturile dintre fondatorii, administratorii şi beneficiarii acestora; Raportul asupra Convenţiei privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale întocmit de profesorii

Mario Giuliano şi Paul Lagarde2 precizează că noţiunea de trust- pe care o regăsim şi în art. 1 paragraful 2 din Convenţia de la Roma din 1980, trebuie înţeleasă în accepţiunea common law. În dreptul englez trustul este o entitate legală creată de un settler-donator-constituent pentru anumiţi beneficiari. Cel căruia i se încredinţează executarea stipulaţiilor din înscrisul de trust, numit trustee, are responsabilitatea fiduciară de a administra activele acestui trust şi veniturile generate de el pentru profitul bănesc al tuturor beneficiarilor. Elementele indispensabile pentru existenţa unui trust sunt: beneficiarul sau beneficiarii desemnaţi, trustee-ul (administratorul trustului), activele sau fondurile suficient de clar identificate pentru a fi transmise acestuia din urmă3.

i. obligaţiile care decurg din înţelegeri care au avut loc înainte de semnarea unui contract4. j. De asemenea, Regulamentul nu se aplică în materia contractelor de asigurare ce decurg din

activităţi desfăşurate de organizaţii altele decât întreprinderile menţionate la articolul 2 din Directiva 2002/83/ CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 05.11. 2002 privind asigurarea de viaţă5, al căror obiect este de a plăti indemnizaţii persoanelor angajate sau liber profesioniste care aparţin unei întreprinderi sau grup de întreprinderi, ori unui sector profesional sau interprofesional, în cauze de deces, supravieţuire, întrerupere sau reducere a activităţii, sau în cauze de boală profesională sau provocată de accidente de muncă.

Regulamentul nu se aplică în materie fiscală, vamală sau administrativă şi nici în cea ce priveşte probele şi aspectele de procedură (fără a aduce atingere art.18)6.

III. Aplicarea universală. 5. Legea desemnată de Regulament se aplică indiferent dacă este sau nu legea unui stat membru

(art.2). În consecinţă, părţile sunt libere să opteze pentru legea unui stat membru sau a unui stat terţ. IV. Normele conflictuale privind obligaţiile contractuale. Alegerea de către părţi a legii aplicabile

contractului. 6. Libertatea părţilor de a alege legea aplicabilă constituie unul dintre elementele esenţiale ale

sistemului de norme care reglementează conflictul de legi în materia obligaţiilor contractuale (considerentul nr.11).

1 CJUE, hot. din data de 10.02.2009, Allianz, C-185/07, EU:C:2009:69 2 JO, C 282, 31.10.1980, p.1 3 C. Macovei, op.cit. p.167 4 Aceste obligaţii sunt reglemente de art.12 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale („Roma II”) (JO L 199, p. 40) 5 JO L 345, 19.12.2002, p.1 6 Articolul 18 din Regulament se referă la sarcina probei în cazul dovedirii unui contract sau act menit să producă efecte juridice


16

Potrivit art.3 din Regulament, contractul este guvernat de legea aleasă de părţi. Convenţia de alegere a legii aplicabile poartă denumirea de clauză de alegere (pactum de lege utenda sau clauza de electio iuris).

Lex voluntatis este expresia, în planul dreptului internaţional privat, a principiului autonomiei de voinţă a părţilor, care guvernează condiţiile de fond ale actului juridic.

Alineatul 1 al articolului 3 prevede că alegerea părţilor poate fi expresă sau poate să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei. Părţile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părţi a acestuia.

Alegerea legii poate fi expresă sau tacită, însă voinţa exprimată trebuie să fie reală, chiar dacă manifestarea de voinţă este indirectă.1

Exprimarea voinţei de a alege legea aplicabilă nu se poate prezuma, deoarece aceasta, aşa cum menţionează Regulamentul trebuie să rezulte cu certitudine rezonabilă din clauzele contractului sau din împrejurările cauzei.

O primă explicaţie a acestei prevederi o regăsim în considerentul nr. (12) care menţionează că pentru a determina dacă a fost exprimată clar alegerea privind aplicarea unei anumite legi, unul din factorii de care ar trebui să se ţină seama îl reprezintă convenţia părţilor prin care se conferă uneia sau mai multor instanţe dintr-un SM competenţă exclusivă de a judeca litigiile rezultate din contract.

În lipsa unei convenţii de alegere a jurisdicţiei, potrivit doctrinei2, pot constitui indicii de apreciere a voinţei tacite a părţilor: utilizarea de către părţi în contract a unor instituţii juridice sau noţiuni cunoscute sau specifice numai unui anumit sistem de drept; referirea părţilor, în contractul lor, la o uzanţă, contact tip, condiţii generale etc., aplicabile numai într-o anumită ţară, invocarea de către reclamant ca temei juridic al acţiunii sale în justiţie a legii unui anumit stat şi acceptarea implicită a acestuia de către pârât, care fie că nu se opune, fie că invocă el însuşi prevederile aceleiaşi legi, în apărare3. De asemenea, dacă actul este accesoriu unui alt contract care conţine o clauză expresă de alegere a legii aplicabile, este de presupus că părţile au acceptat tacit că se aplică şi contractului accesoriu legea aplicabilă contractului principal. Operaţiunile contractuale complexe, sub forma unui contract cadru, însoţit de contracte subsecvente, pot fi supuse unor legi aparţinând diferitelor state.4

Rezultă din dispoziţiile art. 3 alin.1 că părţile pot să fracţioneze contractul (depecage sau splitting-up), supunând diverse elemente ale acestuia unor legi diferite. Este posibil şi ca părţile să aleagă legea aplicabilă numai pentru anumite aspecte ale contractului, lăsând ca alte circumstanţe să fie reglementate în conformitate cu art.4 (legea aplicabilă în lipsa alegerii).

Pot apărea probleme în practică atunci când fracţionarea voluntară este incoerentă şi duce la rezultate contradictorii.

În jurisprudenţa sa, CJUE a statuat că o parte din contract poate fi guvernată de o altă lege decât cea aplicabilă restului contractului numai dacă obiectul acelei părţi este independent.5

Regimul clauzei de alegere 7. Legea aplicabilă clauzei de alegere (ea însăşi fiind un contract) este reglementat de art.3 alin.3 din

Regulament. Potrivit acestuia, existenţa şi valabilitatea consimţământului părţilor cu privire la alegerea legii aplicabile se determină în conformitate cu dispoziţiile art. 10 (consimţământul şi validitatea de fond), ale art. 11 (validitatea de formă), precum şi ale art.13 (incapacitatea).

Valabilitatea de fond a clauzei de alegere va fi apreciată de instanţă în funcţie de dispoziţiile legii pe care părţile au desemnat-o pentru a guverna actul.

1 C. Macovei, Dreptul european al contractelor. Modernizarea normelor de drept conflictual, Ed. Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2005, p. 187 2 D.A. Sitaru, op. cit, p. 343; a se vedea şi P.Mayer, V.Heuze, op.cit., p.487 3 Aceasta este soluţia instanţelor germane (Bundesgerichtshof, 12 dec.1990, http//www.rome-convention.org). Alt autor român nu este de acord cu aplicarea acestei soluţii şi de instanţele române ( a se vedea, C.Macovei, op.cit., p.190-191 4 C.Macovei, Drept internaţional privat, ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p.199 5 CJUE, hot. din data de 06.10.2009, ICF, C-133/08, EU:C:2009:617


17

Părţile pot să aleagă legea aplicabilă în orice moment: înainte de încheierea contractului, o dată cu încheierea contractului sau ulterior.

Legea aleasă de părţi poate fi modificată oricând. Modificarea legii aplicabile ulterior încheierii contractului, poate fi făcută cu respectarea condiţiilor

impuse de art.3 alin.2 din Regulament, respectiv să nu aducă atingere validităţii formei contractului în sensul art. 11 şi să nu afecteze în mod negativ drepturile terţilor. Ambele condiţii sunt impuse de nevoia de siguranţă şi stabilitate a circuitului civil. Revine instanţelor de judecată sarcina de a verifica în fiecare caz în parte convenţiile de modificare a legii aplicabile, astfel încât acestea să nu producă efectele stipulate de art.3 alin.2 din Regulament.

Limite în alegerea legii aplicabile obligaţiilor contractuale. 8. În principiu, Regulamentul nu impune limite libertăţii de a alege legea aplicabilă, astfel încât părţile

au toată autonomia din acest punct de vedere. Părţile pot ca prin acordul lor să trimită la un sistem de drept naţional, care se va aplica actului încheiat ca lex contractus. Însă potrivit considerentului (13) al Regulamentului, acesta nu înlătură posibilitatea părţilor de a include printr-o menţiune de trimitere în contractul lor, un corp de norme nestatale sau o convenţie internaţională. De asemenea, potrivit considerentului nr. (14) în cazul în care Comunitatea adoptă, în cadrul unui instrument juridic adecvat, norme de fond în materia contractelor, inclusiv clauze şi condiţii standard, respectivul act poate prevedea libertatea părţilor de a aplica normele respective.

Deoarece părţile pot să aleagă ca fiind aplicabilă contractului, inclusiv o lege care nu are nicio legătură reală cu contractul, Regulamentul reglementează în art. 3 un remediu.

Astfel potrivit art.3 alin.3, în cazul în care toate elementele relevante în momentul în care are loc alegerea, se află în altă ţară decât cea a cărei lege a fost aleasă, alegerea făcută de părţi nu aduce atingere aplicării dispoziţiilor legii acelei alte ţări, de la care nu se poate deroga prin acord.

În consecinţă, convenţia de alegere a legii aplicabile nu poate prejudicia prevederile imperative ale legii statului cu care contractul are cele mai importante legături. De exemplu, în ipoteza în care un contract ar avea cele mai strânse legături cu România, iar părţile au ales ca fiind aplicabilă legea unui alt stat, părţile nu ar putea deroga prin acordul lor de la dispoziţiile art. 2507 alin.1 teza I NCC. Potrivit acestuia, nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să curgă. În situaţia în care părţile au prevăzut o clauză prin care ignoră aceste dispoziţii, instanţa de judecată, în eventualitatea unui litigiu, nu va ţine cont de acordul părţilor privind această renunţare.

Potrivit considerentului nr. (15) regula prevăzută de art.3 alin.3 ar trebui să se aplice, indiferent dacă odată cu legea a fost aleasă şi o instanţă judecătorească1.

Instanţele dispun de o marjă de apreciere pentru a identifica legea care are legătura cea mai strânsă cu situaţia în cauză (considerentul nr. 16). Revine instanţei de judecată sarcina de a determina limitele în care va aplica legea desemnată de părţi prin alegerea lor, în ipoteza menţionată de art.3 alin.3.

8. În situaţia în care toate elementele relevante în momentul în care are loc alegerea se află în unul sau mai multe state membre, alegerea de către părţi a altei legi decât cea a unui stat membru, nu aduce atingere aplicării în mod corespunzător a dispoziţiilor de drept comunitar de la care nu se poate deroga prin convenţie, astfel cum au fost transpuse în statul membru al instanţei competente ( art.3 alin.4).

Prin urmare, părţile pot să aleagă o lege dintr-un stat terţ, chiar dacă toate elementele relevante se află într-un stat membru. Însă, în această ipoteză, se aplică prioritar, dispoziţiile dreptului Uniunii (de la care nu se poate deroga prin convenţie). Textul are în vederea actele UE obligatorii, respectiv regulamentele directivele şi deciziile, deşi traducerea în limba română (,,transpuse”) ar sugera că este vorba numai de directive.

O astfel de dispoziţie, de la care părţile nu pot deroga prin convenţie, prevăzută de dreptul Uniunii Europene ar fi, de exemplu, art. 15 alin.1 din Regulamentul (CE) nr. 261/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 februarie 2004 de stabilire a unor norme comune în materie de compensare şi de asistenţă a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare şi anulării sau întârzierii prelungite a zborurilor şi de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/912, potrivit căruia, obligaţiile faţă de pasageri în temeiul

1Această dispoziţie o regăsim şi în art.3 alin.3 al Convenţiei de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale 2 JO L 55, 28.02.2011, p. 1


18

regulamentului nu pot face obiectul unei renunţări, în special printr-o derogare sau o clauză restrictivă cuprinsă în contractul de transport. De asemenea, potrivit art.6 alin.1 din Regulamentul (UE) nr. 181/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16 februarie 2011 privind drepturile pasagerilor care călătoresc cu autobuzul şi autocarul şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/20041, obligaţiile faţă de pasageri în temeiul prezentului regulament nu pot face obiectul unei limitări sau renunţări, în special printr-o derogare sau o clauză restrictivă cuprinsă în contractul de transport.

Normele de aplicare imediată 9. O altă limită a autonomiei de voinţă a părţilor în alegerea legii aplicabile o reprezintă normele de

aplicare imediată. În doctrina românească de drept internaţional privat, normele de aplicare imediată au fost definite

ca fiind norme materiale, aparţinând sistemului de drept intern al statului forului sau al unui alt stat, altul decât cel al cărui lege constituie legea aplicabilă (lex causae) în speţă, norme care, dat fiind gradul lor mare de imperativitate, se aplică cu prioritate (imediat) unui raport juridic cu elemente de extraneitate, atunci când acel raport are un punct de legătură concret şi semnificatv cu statul respectiv, excluzând în acest fel conflictul de legi şi deci aplicarea în cauză a vreunei norme conflictuale.2

Codul civil român reglementează normele de aplicare imediată ca excepţie de la aplicarea legii aplicabile contractului, în art.2566 alin.1. Potrivit acestui articol, ,,dispoziţiile imperative prevăzute de legea română pentru reglementarea unui raport juridic cu elemente de extraneitate se aplică în mod prioritar. În acest caz, nu sunt incidente prevederile prezentei cărţi3 privind determinarea legii aplicabile”.

Aşa cum rezultă şi din dispoziţiile de mai sus, normele de aplicare imediată înlătură conflictul de legi, iar aplicarea legii străine nu mai este posibilă. 4

Prin urmare, instanţa de judecată va aprecia dacă în cauză se impune aplicarea unei norme materiale imperative de drept intern (normă de aplicare imediată) pentru soluţionarea raportului cu elemente de extraneitate dedus judecăţii, excluzând în acest fel legea străină care ar rezulta din dispoziţiile de drept internaţional privat.

Regulamentul Roma I defineşte normele de aplicare imediată în art. 9 alin.1, ca fiind acele norme a căror respectare este privită drept esenţială de către o anumită ţară pentru salvgardarea intereselor sale publice, precum organizarea politică, socială sau economice, în asemenea măsură încât aceste norme sunt aplicabile oricărei situaţii care intră în domeniul lor de aplicare, indiferent de legea aplicabilă contractului în temeiul Regulamentului.

Potrivit considerentului (37) al regulamentului, conceptul de norme de aplicare imediată nu trebuie confundat cu expresia ,,dispoziţii de la care nu se poate deroga prin convenţie ,,şi ar trebui interpretat mai restrictiv”. Prin urmare, normele de aplicare imediată au un grad mai mare de imperativitate decât normele de la care părţile nu pot deroga prin acord. Normele de aplicare imediată constituie o metodă prealabilă conflictului de legi5.

Normele de aplicare imediată reglementate de Regulamentul nr.593/2007 sunt de două feluri: a. norme aparţinând statului instanţei competente (lex fori).

Potrivit art.9 alin.2, regulamentul nu restrânge aplicarea normelor de aplicare imediată din legea instanţei sesizate.

b. norme aparţinând altor state decât cel al forului Potrivit art.9 alin.3, este posibilă aplicarea normelor de aplicare imediată cuprinse în legea ţării în care obligaţiile care rezultă din contract trebuie să fie sau au fost executate, în măsura în care aceste norme norme de aplicare imediată antrenează nelegalitatea executării contractului. Pentru a decide dacă aceste dispoziţii să fie puse în aplicare, se ţine cont de natura şi de obiectul acestora, precum şi de consecinţele aplicării sau neaplicării lor6.

1 JO L 46, 17.02.2004, p. 1 2 D. Sitaru, op.cit., p. 20-21 3 Alineatul 1 al art.2566 NCC se referă la cartea a VII-a a Codului civil, ,,Elemente de drept internaţional privat” 4 I. Macovei, Drept internaţional privat, op.cit., p. 12 5 A se vedea şi I. Macovei, Drept internaţional privat, op.cit., p. 24 6 Potrivit art. 2566 alin.2 NCC, pot fi aplicate direct şi dispoziţiile imperative prevăzute de legea altui stat pentru reglementarea unui raport juridic cu elemnt de extraneitate, dacă raportul juridic prezintă strânse legături cu legea


19

Aplicarea normelor de aplicare imediată din legea altui stat decât forul este supusă unor condiţii restricticve.

Rezultă din art.9 alin.3, că pentru aplicarea acesora, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii1: a. să fie vorba de norme juridice din statul în care obligaţiile care rezultă din contract pot sau trebuie să fie executate;

În ceea ce priveşte ,,locul de executare a obligaţiei”- este o noţiune autonomă de drept al Uniunii Europene şi trebuie interpretată în concordanţă cu noţiunea corespunzătoare din Regulamentul Bruxelles I2 şi cu jurisprudenţa CJUE de interpretare a acesteia3. b. normele de aplicare imediată din statul de executare pot fi luate în considerare numai în măsura în care acestea antrenează nelegalitatea executării contractului. Pentru a decide dacă va aplica normele de aplicare imediată din legea unui alt stat, judecătorul va ţine cont de ,,natura şi obiectul acestora, precum şi de consecinţele aplicării sau neaplicării lor”. În practică se pune problema dacă judecătorul trebuie să invoce din oficiu normele de aplicare imediată din dreptul străin. Regulamentul nr.593/2007 nu ne dă răspunsul la această problemă, deoarece nu se aplică în ceea ce priveşte aspectele de procedură (art. 1 alin.3). Răspunsul poate fi dat numai în contextul general al titlului cu care dreptul străin este aplicat în statul forului. În dreptul românesc, dreptul străin este considerat un element de drept, astfel încât judecătorul român este obligat să ia în considerare din oficiu norma de aplicaţie imediată din dreptul străin4.

Deoarece Regulamentul Roma I are o aplicabilitate universală (art. 2) normele de aplicare imediată pe care judecătorul le poate lua în considerare potrivit art. 9 alin. 3 pot să aparţină nu numai unui stat membru UE, ci oricărui stat terţ în care au fost sau trebuie să fie executate obligaţiile rezultate din contract.

Aspecte practice. Jurisprudenţa CJUE privind normele de aplicare imediată. 10. În ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art.9 din Regulamentul Roma I (respectiv ale art. 7

din Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale5), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit câteva reguli, care vor ajuta instanţele statelor membre în aplicarea acestor dispoziţii. Pentru a înţelege mecanismul prin care instanţele trebuie să dea efect normelor de aplicare imediată, mai întâi vom reda în sinteză hotărârea CJUE din data de 17 oct. 2013, Unamar, C- 184/12, EU:C:2013:663. Circumstanţele cauzei şi întrebarea preliminară:

11. Unamar (societate belgiană, cu sediul în Belgia), în calitate de agent comercial, şi NMB (societate comercială bulgară), în calitate de comitent, au încheiat în cursul anului 2005 un contract de agenţie

acelui stat, iar interesele legitime ale părţilor o impun. În acest caz vor fi avute în vedere obiectiul şi scopul acestor dispoziţii, precum şi consecinţele care decurg din aplicarea sau neaplicare lor 1 A se vedea, D.Sitaru, op.cit p. 378 şi urm. 2 Potrivit art. 5 alin.1 lit.b din Regulamentul nr.44/2001, locul de executare al obligaţiei în materie contractuală este, în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat membru, unde, în temeiul contractului au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile; în cazul prestării de servicii, este locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile 3 În hotărârea Tessili (hot din data de 06.10.1976, Industrie Tessili Italiana /Dunlop Ag , cauza 12/76, EU:C:1976:133),

CJUE a interpretat art.5 alin.1 lit. b din Convenţia de la Bruxelles din 1968 (art. 5 lit.b din Convenţia de la Bruxelles din 1968 este identic cu art. 5 lit. a din Regulamentul (CE) nr. 44/2001) şi a stabilit că atunci când părţile nu au desemnat locul executării obligaţiei litigioase, acest loc trebuie să fie determinat conform legii care guvernează obligaţia litigioasă, în temeiul normelor conflictuale ale instanţei sesizate. A se vedea şi CJUE, hot. din data de 03.05.2007, Color Drack, C-386/05, EU:C:2007:262; CJUE, hot din data de 11.03.2010, Wood Floor Solutions Andreas Domberger, C-19/09, EU:C:2010:137; CJUE, hot. din data de 19.12 2013, Corman-Collins, C-9/12, EU :C :2013 :860 4 A se vedea, D. Sitaru, Drept internaţional privat, op.cit., p. 380-381 5 Potrivit art. 7 (1) din Convenţia de la Roma, (intitulat ,, Normele imperative,), la aplicarea în temeiul convenţiei a legii unei anumite ţări, pot fi recunoscute efectele normelor imperative ale legii acelei ţări cu care situaţia prezintă o legătură strânsă dacă şi în măsura în care, în temeiul acestei din urmă ţări, normele respective trebuie aplicate indiferent care este legea aplicabilă contractului. Pentru a se decide dacă pot fi recunoscute efectele acestor norme imperative, se va ţine cont de natura acestora, de scopul acestora, precum şi de consecinţele care decurg din aplicarea sau neaplicarea lor. (2) Nicio dispoziţie din prezenta convenţie nu poate limita aplicarea normelor legii instanţei în cazul în care aceste norme sunt imperative indiferent acre este legea aplicabilă, în rest, contractului.


20

comercială cu privire la exploatarea serviciului de transport maritim regulat prin folosirea unor containere ale societăţii NMB. Potrivit contractului, încheiat pentru un an şi reînnoit în fiecare an până la 31 decembrie 2008, acesta era supus dreptului bulgar, orice litigiu referitor la contractul respectiv urmând să fie soluţionat de Camera de arbitraj din cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie din Sofia (Bulgaria). Prin circulara din 19 decembrie 2008, NMB a comunicat agenţilor săi că era obligată, din motive economice, să înceteze raporturile contractuale. În acest context, contractul de agenţie încheiat cu Unamar a fost prelungit numai până la 31 martie 2009. Considerând că a avut loc o reziliere nelegală a contractului de agenţie comercială, Unamar a introdus, la 25 februarie 2009, o acţiune la Rechtbank van koophandel van Antwerpen (Tribunalul Comercial din Antwerpen), solicitând obligarea NMB la plata diferitor indemnizaţii prevăzute de Legea privind contractul de agenţie comercială, şi anume o indemnizaţie compensatorie pentru lipsa preavizului, o indemnizaţie compensatorie şi o indemnizaţie suplimentară pentru concedierea personalului, respectiv în total o sumă de 849 557,05 euro. La rândul său, NMB a solicitat în faţa aceleiaşi instanţe obligarea Unamar la plata unei sume de 327 207,87 euro, cu titlu de arierate privind navlul. Prin hotărârea din 23 decembrie 2010, hof van beroep te Antwerpen (Curtea de Apel din Antwerpen) a admis în parte apelul formulat de NMB împotriva hotărârii din 12 mai 2009, obligând Unamar la plata unor arierate privind navlul în cuantum de 77 207,87 euro, majorat cu dobânzi de întârziere calculate pe baza dobânzii legale, şi a cheltuielilor de judecată. Pe de altă parte, instanţa menţionată s-a declarat necompetentă să se pronunţe asupra cererii de despăgubiri formulate de Unamar, având în vedere clauza compromisorie conţinută de contractul de agenţie comercială, considerată valabilă de această instanţă. Astfel, Curtea de Apel a considerat că Legea privind contractul de agenţie comercială nu era de ordine publică şi nici nu se încadra în sfera ordinii publice internaţionale belgiene, în sensul articolului 7 din Convenţia de la Roma. În plus, a considerat că dreptul bulgar ales de părţi oferea şi societăţii Unamar, în calitate de agent maritim al NMB, protecţia prevăzută de Directiva 86/6531, chiar dacă aceasta din urmă nu prevede decât o protecţie minimă. În aceste condiţii, în opinia instanţei menţionate, principiul autonomiei de voinţă a părţilor trebuia să aibă întâietate şi, prin urmare, trebuie să îşi găsească aplicarea dreptul bulgar.

Unamar a declarat recurs împotriva acestei hotărâri a hof van beroep te Antwerpen. Din decizia de trimitere reiese că, în opinia Hof van Cassatie, rezultă din lucrările pregătitoare ale Legii privind contractul de agenţie comercială că articolele 18, 20 şi 21 din aceasta trebuie considerate dispoziţii imperative, având în vedere caracterul imperativ al Directivei 86/653 pe care legea menţionată o transpune în ordinea juridică internă. Astfel, din articolul 27 din respectiva lege ar reieşi că obiectivul urmărit de aceasta este să ofere agenţilor comerciali cu sediul principal în Belgia protecţia conferită de normele imperative ale dreptului belgian, independent de dreptul aplicabil contractului. În aceste condiţii, Hof van Cassatie a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii o întrebare preliminară. (...) Prin intermediul întrebării formulate, instanţa de trimitere a solicitat, în esenţă, să se stabilească dacă articolul 32 şi articolul 7 alineatul (2) din Convenţia de la Roma trebuie interpretate în sensul că aplicarea legii unui stat membru care oferă protecţia minimă prevăzută de Directiva 86/653, aleasă de părţile la un contract

1 Directiva Consiliului din 18 decembrie 1986 privind coordonarea legislaţiei statelor membre referitoare la agenţii comerciali independenţi- JO L 382, 31.12.1985, p. 17-21 2 Potrivit art.3 din Convenţia de la Roma „(1) Contractul este guvernat de legea aleasă de către părţi. Această alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din condiţiile contractuale sau din împrejurările cauzei. Prin alegerea lor, părţile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părţi din acesta. (2) Părţile pot conveni, în orice moment, să supună contractul altei legi decât cea care îl guverna anterior, fie în baza unei alegeri anterioare în temeiul prezentului articol, fie în temeiul altor dispoziţii ale prezentei convenţii. Orice modificare efectuată de către părţi cu privire la legea aplicabilă, care intervine ulterior încheierii contractului, nu aduce atingere valabilităţii formale a contractului în sensul articolului 9 şi nu afectează în mod negativ drepturile terţilor. (3) Alegerea de către părţi a unei legi străine, indiferent dacă este însoţită sau nu de alegerea unei instanţe străine, nu aduce atingere, în cazul în care toate celelalte elemente relevante ale situaţiei sunt legate la momentul acestei alegeri de o singură ţară, aplicării normelor de la care legea ţării respective nu permite derogare prin contract, denumite în continuare «norme imperative». (4) Existenţa şi valabilitatea consimţământului părţilor cu privire la alegerea legii aplicabile se determină în conformitate cu dispoziţiile articolelor 8, 9 şi 11.”


21

de agenţie comercială, poate fi înlăturată de instanţa sesizată, aflată în alt stat membru, în favoarea lex fori pentru un motiv întemeiat pe caracterul imperativ, în ordinea juridică a acestui din urmă stat membru, al normelor aplicabile situaţiei agenţilor comerciali independenţi”.

În răspunsul său la această întrebare, mai întâi, Curtea stabileşte că este competentă să se pronunţe cu privire la cererea preliminară, deoarece în cauză instanţa de trimitere a sesizat-o numai cu o problemă referitoare la legea aplicabilă, aceasta din urmă considerând că este competentă să soluţioneze litigiul în temeiul art.II alin.3 din Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, semantă la New York la 10 iunie 19581. Ulterior, CJUE analizează problema dacă instanţa naţională poate înlătura potrivit art.7 alin.2 din Convenţia de la Roma, aplicarea legii unui stat membru, aleasă de părţile la contract şi care transpune dispoziţiile obligatorii ale dreptului Uniunii, în favoarea legii unui alt stat membru, legea forului, calificată în această ordine juridică drept lege imperativă.

12. În argumentarea soluţiei la această problemă, Curtea statuează astfel: ,,45 Din consideraţiile care precedă rezultă că, în temeiul articolului 7 alineatul (1) din Convenţia de

la Roma, aplicarea de către instanţa naţională a dispoziţiilor imperative ale unei legi străine nu poate avea loc decât în condiţii stabilite în mod expres, în timp ce textul articolului 7 alineatul (2) din această convenţie nu prevede în mod explicit nicio condiţie specială pentru aplicarea dispoziţiilor imperative ale legii forului. 46 Cu toate acestea, trebuie arătat că posibilitatea de a invoca existenţa unor norme imperative în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Convenţia de la Roma nu afectează obligaţia statelor membre de a asigura conformitatea acestor norme cu dreptul Uniunii. Astfel, potrivit jurisprudenţei Curţii, apartenenţa unor norme naţionale la categoria normelor de ordine publică şi de siguranţă nu le scuteşte de obligaţia de a respecta dispoziţiile tratatului, în caz contrar neţinându-se seama de supremaţia şi de aplicarea uniformă a dreptului Uniunii. Motivele care stau la baza unor astfel de legislaţii naţionale nu pot fi luate în considerare de dreptul Uniunii decât în temeiul excepţiilor de la libertăţile prevăzute în mod expres de tratat şi, dacă este cazul, în temeiul motivelor imperative de interes general (Hotărârea din 23 noiembrie 1999, Arblade şi alţii, C-369/96 şi C-376/96, Rec., p. I-8453, punctul 31). 47 În această privinţă, trebuie amintit că o calificare de către un stat membru a unor dispoziţii naţionale drept norme de ordine publică şi de siguranţă are în vedere dispoziţiile a căror respectare a fost considerată crucială pentru apărarea organizării politice, sociale sau economice a statului membru respectiv, astfel încât respectarea acestora să fie impusă oricărei persoane care se află pe teritoriul naţional al acestui stat membru sau oricărui raport juridic localizat pe acest teritoriu (Hotărârea Arblade şi alţii, citată anterior, punctul 30, precum şi Hotărârea din 19 iunie 2008, Comisia/Luxemburg, C-319/06, Rep., p.I-4323, punctul 29). 48 Această interpretare este de asemenea conformă cu textul articolului 9 alineatul (1) din Regulamentul Roma I, care nu este însă aplicabil ratione temporis litigiului principal. Astfel, potrivit acestui articol, normele de aplicare imediată sunt norme a căror respectare este privită drept esenţială de către o anumită ţară pentru salvgardarea intereselor sale publice, precum organizarea politică, socială sau economică, în asemenea măsură încât aceste norme sunt aplicabile oricărei situaţii care intră în domeniul lor de aplicare, indiferent de legea aplicabilă contractului în temeiul acestui regulament. 49 Prin urmare, pentru a conferi efecte depline principiului autonomiei de voinţă a părţilor la contract, care este cheia de boltă a Convenţiei de la Roma, preluată în Regulamentul Roma I, trebuie să se respecte alegerea efectuată în mod liber de aceste părţi în ceea ce priveşte legea aplicabilă în cadrul raportului lor contractual, conform articolului 3 alineatul (1) din Convenţia de la Roma, astfel încât excepţia privind existenţa unei „norme imperative” în sensul legislaţiei statului membru vizat, prevăzută la articolul 7 alineatul (2) din această convenţie, trebuie interpretată în mod strict.

1 Articolul II alineatele 1 şi 3 din Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, semnată la New York la 10 iunie 1958 ( Recueil des traites des Nations Unites, vol. 330, p.3), prevede: „(1) Fiecare din Statele contractante recunoaşte convenţia scrisă prin care părţile se obligă să supună unui arbitraj toate diferendele sau anumite diferende care s-au ivit sau ar putea să se ivească între ele privind un raport de drept determinat, contractual sau necontractual, referitor la o problemă susceptibilă de a fi reglementată pe calea arbitrajului. [...] (3) Tribunalul unui Stat contractant, sesizat cu un litigiu privind o problemă asupra căreia părţile au încheiat o convenţie în sensul prezentului articol, va îndruma părţile la arbitraj, la cererea uneia dintre ele, dacă nu constată că zisa convenţie este caducă, inoperantă sau nesusceptibilă de a fi aplicată.”


22

50 Revine astfel în sarcina instanţei naţionale să ţină seama, în cadrul aprecierii sale cu privire la caracterul de „normă imperativă” al legii naţionale cu care intenţionează să înlocuiască legea aleasă în mod expres de părţile la contract, nu numai de formularea exactă a acestei legi, ci şi de economia generală şi de ansamblul împrejurărilor în care a fost adoptată legea respectivă, pentru a putea deduce din acestea că are un caracter imperativ, în măsura în care rezultă că legiuitorul naţional a adoptat-o pentru a proteja un interes considerat esenţial de către statul membru vizat. Astfel cum a subliniat Comisia, un astfel de caz ar putea fi cel în care transpunerea în statul forului oferă, printr-o extindere a domeniului de aplicare al unei directive sau prin alegerea unei utilizări mai extinse a marjei de apreciere lăsate de aceasta, o protecţie mai extinsă a agenţilor comerciali ca urmare a interesului deosebit pe care statul membru îl acordă acestei categorii de resortisanţi.(…)

52 Având în vedere toate consideraţiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 3 şi articolul 7 alineatul (2) din Convenţia de la Roma trebuie interpretate în sensul că aplicarea legii unui stat membru al Uniunii Europene care oferă protecţia minimă prevăzută de Directiva 86/653, aleasă de părţile la un contract de agenţie comercială, poate fi înlăturată de instanţa sesizată, aflată în alt stat membru, în favoarea lex fori pentru un motiv întemeiat pe caracterul imperativ, în ordinea juridică a acestui din urmă stat membru, al normelor aplicabile situaţiei agenţilor comerciali independenţi numai dacă instanţa sesizată constată pe baza unei analize detaliate că, în cadrul acestei transpuneri, legiuitorul statului forului a considerat că este esenţial, în ordinea juridică vizată, să acorde agentului comercial o protecţie mai extinsă decât cea prevăzută de directiva menţionată, ţinând seama în această privinţă de natura şi de obiectul unor astfel de dispoziţii imperative”.

13. Analizând hotărârea Curţii, trebuie să observăm în primul rând că, în paragraful (48), aceasta se referă expres şi la interpretarea art.9 din Regulamentul Roma I, deşi acesta nu era aplicabil litigiului principal ratione temporis. Însă Curtea a făcut referire la acesta tocmai pentru a oferi o interpretare utilă şi în situaţia în care instanţele vor fi pus să aplice dispoziţiile art.9 alin.1 din Regulamentul Roma I.

Paragrafele (45) şi (50) şi (52) ale hotărârii sunt relevante pentru diferenţa de regim dintre normele de aplicare imediată ale forului şi cele ale unui stat terţ, precum şi pentru mecanismul de funcţionare a normelor de aplicare imediată.

Astfel din perspectiva diferenţei de regim dintre cele două categorii de norme, care este valabilă mutatis mutandis şi pentru interpretarea art.9 din Regulamentul Roma I, Curtea este foarte clară: textul nu prevede în mod explicit nicio condiţie specială pentru aplicarea dispoziţiilor imperative ale legii forului, pe când aplicarea de către instanţa naţională a dispoziţiilor imperative ale unei legi străine nu poate avea loc decât în condiţii stabilite în mod expres (de art.7 alin.1 din Convenţie, respectiv de art. 9 alin.3 din Regulament).

În ceea ce priveşte modul în care funcţioneaza aceste norme imperative, din paragraful (50) al hotărârii, rezultă următoarele etape pe care trebuie să le parcurgă instanţa de judecată, pentru a decide dacă va aplica legea aleasă de părţi sau normele de aplicare imediată:

a. mai întâi instanţa va analiza detaliat formularea exactă a legii considerate imperative, economia generală şi ansamblul împrejurărilor în care a fost adoptată legea respectivă, pentru a putea deduce din acestea că are un caracter imperativ şi că legiuitorul naţional a adoptat-o pentru a proteja un interes considerat esenţial de către statul vizat;

b. dacă va ajunge la concluzia că dispoziţia în cauză îndeplineşte aceste condiţii, instanţa va înlocui legea aleasă de părţi cu norma de aplicare imediată;

14. Într-o altă cauză, relativ recentă, CJUE a fost solicitată să interpreteze art. 9 din Regulamentul UE nr.593/2008 dintr-o altă perspectivă1.

Astfel

euroquod sprijinul instituțional al consiliului superior al magistraturii pentru analizarea și...

Documents