TEMA 2. STRUCTURA INSTITUȚIONALĂ ȘI MECANISMUL DE

FUNCȚIONARE A CONSTRUCȚIEI EUROPENE

2.1. Instituțiile de bază ale Uniunii Europene.

2.2. Organismele complementare ale Uniunii Europene.

2.3. Tratatele de bază și procedurile decizionale ale comunității europene.

Scopul: determinarea structurii instituționale și a mecanismului de funcționare a

construcției europene, prin specificarea rolului și a funcțiilor administrative, cât și prin relatarea

comprehensiunii tratatelor de bază și a procedurilor decizionale ale Uniunii Europene.

Sarcinile:

1. abordarea și determinarea structurii instituționale de bază ale Uniunii Europene.

2. evidențierea rolului și funcțiile organismelor complementare ale Uniunii Europene.

3. asimilarea procedurile decizionale și a tratatelor de bază ale comunității europene.

2.1. Instituțiile de bază ale Uniunii Europene

Ierarhia instituțională a Uniunii Europene reprezintă un proces responsabil și stabilește

modul de funcționare a spațiului comunitar. Uniunea Europeana reprezintă o instituție

supranațională în care există două tipuri de instituții:

1. Instituții de bază;

2. Instituții și organe complementare;

Realizarea principalelor sarcini se axează pe patru instituții de bază:

Comisia Europeană;

Consiliu Uniunii Europene;

Parlamentul European

Curtea de Justiție

Comisia Europeană este una dintre principalele instituții ale Uniunii Europene, ea

reprezintă și susține interesele Uniunii în ansamblul său. Propune acte legislative și gestionează

punerea în aplicare a politicilor europene și modul în care sunt cheltuite fondurile UE.

Comisia Europeană este formată din 28 de comisari, câte unul din fiecare stat membru,

trasează direcțiile politice ale Comisiei pe durata mandatului lor de 5 ani. Fiecărui comisar îi este

atribuită de către președinte responsabilitatea pentru unul sau mai multe domenii de acțiune.

Președintele este desemnat de Consiliul European, care îi numește și pe ceilalți comisari,

cu acordul președintelui desemnat.

Numirea comisarilor, inclusiv a președintelui, este supusă aprobării Parlamentului. Pe

durata mandatului, comisarii răspund pentru acțiunile lor în fața Parlamentului, singura instituție

abilitată să demită Comisia.

Activitatea de zi cu zi a Comisiei este asigurată de membrii personalului - administratori,

juriști, economiști, traducători, interpreți, secretari etc - organizați în departamente numite

„direcții generale” (DG).

Termenul „Comisie” poate face referire atât la colegiul celor 28 de comisari, cât și la

personalul său permanent sau la instituția propriu-zisă. Comisia Europeană reprezintă și susține

interesele Uniunii Europene în ansamblul său. Monitorizează și pune în aplicare politicile UE:

propunând proiecte legislative Parlamentului și Consiliului;

gestionând bugetul UE și alocând fonduri;

aplicând dreptul european (împreună cu Curtea de Justiție);

reprezentând Uniunea Europeană la nivel internațional, de exemplu negociind acordurile

dintre UE și alte țări.

Comisia are „drept de inițiativă” - poate propune acte legislative pentru a proteja

interesele Uniunii și ale cetățenilor săi. Ea procedează astfel doar în situațiile în care o măsură

eficientă nu poate fi luată la nivel național, regional sau local (principiul subsidiarității).

Când propune un proiect legislativ, Comisia încearcă să ia în calcul interesele unor

categorii cât mai largi. Pentru a se asigura că detaliile tehnice sunt corecte, Comisia consultă

experții din cadrul diferitelor comitete și grupuri de lucru. De asemenea, organizează consultări

publice.

Departamentele Comisiei se ocupă de elaborarea proiectelor de acte legislative. Dacă cel

puțin 14 din cei 28 de comisari sunt de acord cu proiectul, acesta este înaintat Consiliului și

Parlamentului care, după ce îl dezbat și îi aduc modificări, decid dacă să-l adopte sau nu.

Împreună cu Parlamentul și Consiliul, Comisia stabilește prioritățile în materie de

cheltuieli pe termen lung în contextul „cadrului financiar” european. De asemenea, elaborează un

proiect de buget anual pe care îl înaintează Parlamentului și Consiliului spre aprobare și

supraveghează modul în care sunt cheltuite fondurile europene, de exemplu, de către agențiile și

autoritățile naționale și regionale. Modul în care Comisia gestionează bugetul este verificat de

către Curtea de Conturi. Comisia gestionează fondurile consacrate politicilor europene (de

exemplu, agricultură și dezvoltare rurală) și programe precum Erasmus (schimburi de studenți).

În calitate de „gardian al tratatelor”, Comisia se asigură că fiecare stat membru aplică în

mod corect legislația europeană. În cazul în care consideră că un guvern nu își respectă

obligațiile în acest sens, Comisia îi adresează mai întâi o scrisoare oficială prin care îi cere să

remedieze situația. În ultimă instanță, Comisia poate înainta cazul Curții de Justiție. Curtea poate

impune sancțiuni, iar deciziile sale sunt obligatorii pentru toate țările și instituțiile europene.

Comisia se exprimă în numele tuturor țărilor UE în cadrul organismelor internaționale

precum Organizația Mondială a Comerțului.

De asemenea, negociază acorduri internaționale în numele UE, precum Acordul de la

Cotonou (privind ajutorarea țărilor în curs de dezvoltare din Africa, Caraibe și Pacific și

derularea schimburilor comerciale cu acestea).

Comisia Europeană are sediile la Bruxelles și Luxemburg. De asemenea, are

reprezentanțe în fiecare țară a UE și delegații în capitale din lumea întreagă.

Consiliul Uniunii Europene reprezintă forul în care se reunesc miniștrii din statele

membre pentru a adopta acte legislative și pentru a coordona politicile europene, fiind format în

anul 1952, după semnarea Tratatului de la Paris. El se reunește periodic la Bruxelles, iar în cazuri

excepționale poate fi reunite în mod operativ ca urmare a convocărilor de către președinte.

Este necesar a nu se confunda cu:

1. Consiliul European este o altă instituție a UE, în cadrul căreia șefii de stat și de guvern se

reunesc de aproximativ 4 ori pe an pentru a discuta prioritățile politice ale Uniunii

Europene;

2. Consiliul Europei reprezintă o instituție care nu face parte din Uniunea Europeană.

Consiliul Uniunii Europene are următoarele funcții: adoptă legislația europeană;

coordonează politicile economice generale ale statelor membre; semnează acorduri între UE și

alte țări; aprobă bugetul anual al UE; elaborează politica externă și de apărare a UE; coordonează

cooperarea dintre instanțele judecătorești și forțele de poliție din țările membre.

Consiliul și Parlamentul au ultimul cuvânt cu privire la actele legislative propuse de

Comisia Europeană. Printre obiectivele Consiliului UE se mai numără crearea de locuri de

muncă, ameliorarea sistemelor de educație și asistență medicală și creșterea nivelului de

bunăstare. Deși statele membre răspund, fiecare în parte, de propriile politici în aceste domenii,

ele pot cădea de acord asupra obiectivelor comune și pot face schimb de experiență.

Consiliul semnează, în numele UE, acorduri în domenii diverse: mediu, comerț,

dezvoltare, industrie textilă, pescuit, știință, tehnologie și transport.

Consiliul și Parlamentul European decid în comun asupra bugetului anual al UE.

Guvernele naționale dețin controlul asupra acestor domenii, dar lucrează împreună pentru

a elabora așa-numita „politica externă și de securitate”. Consiliul reprezintă principalul for

pentru derularea acestei cooperări.

UE nu are o armată proprie. Însă, pentru a reacționa cât mai rapid în caz de conflicte

internaționale și dezastre naturale, unele țări participă cu trupe în cadrul unei forțe de reacție

rapidă, care se implică doar în acțiuni umanitare, de salvare și de menținere a păcii.

Cetățenii UE trebuie să aibă acces egal la justiție, peste tot în Uniune. În cadrul

Consiliului, miniștrii justiției fac eforturi pentru a garanta că sentințele pronunțate de un tribunal

într-o țară a UE - în cazuri de divorț, de exemplu - sunt recunoscute în toate celelalte state

membre.

Miniștrii justiției și afacerilor interne coordonează supravegherea frontierelor externe și

lupta împotriva terorismului și a crimei organizate la nivel internațional.

Consiliul nu este format din membri permanenți. La fiecare reuniune a Consiliului, statele

membre trimit miniștrii care răspund de domeniul aflat pe agenda de discuții - de exemplu,

miniștrii mediului dacă reuniunea se axează pe probleme de mediu. Reuniunea respectivă se va

numi „Consiliul de mediu”.

Consiliul care îi reunește pe miniștrii afacerilor externe este prezidat permanent de

aceeași persoană, respectiv Înaltul Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună.

Toate celelalte reuniuni sunt prezidate de ministrul de resort din țara care deține

președinția UE în momentul respectiv.

În general, Consiliul UE adoptă deciziile aplicând regula „majorității calificate”. Cu cât

populația unei țări este mai numeroasă, cu atât sunt mai multe voturile de care dispune țara

respectivă. Totuși, în realitate, numărul voturilor nu este strict proporțional cu populația, ci

ponderat în favoarea țărilor cu mai puțini locuitori: Germania, Franța, Italia și Regatul Unit: 29

de voturi; Spania și Polonia: 27; România: 14; Țările de Jos: 13; Belgia, Grecia, Portugalia,

Republica Cehă și Ungaria: 12; Austria, Bulgaria și Suedia: 10; Croația, Danemarca, Finlanda,

Irlanda, Lituania și Slovacia: 7; Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg și Slovenia: 4; Malta: 3;

Total: 352.

Parlamentul Uniunii Europene este o instituție compusă din 751 membri și reprezintă

organul legislativ cu o putere de decizie în următoarele domenii: transport, funcționarea pieței

interne, știință și învățământ, protecția mediului, sănătate, drepturile consumatorului. Aleși prin

vot direct de cetățenii europeni, o dată la 5 ani, membrii Parlamentului European sunt

reprezentanții popoarelor Uniunii. Parlamentul este una dintre principalele instituții europene cu

puteri legislative, alături de Consiliul Uniunii Europene („Consiliul”).

Parlamentul are trei funcții esențiale:

Figura 2.1. Funcțiile Parlamentului Uniunii Europene

Sursa: http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/european-parliament/index_ro.htm

În multe domenii, precum protecția consumatorilor și a mediului, Parlamentul

colaborează cu Consiliul (instituția reprezentând guvernele naționale) pentru a decide asupra

conținutului actelor legislative și pentru a le adopta. Acest proces poartă numele de „procedură

legislativă ordinară” (fosta „codecizie”).

În baza Tratatului de la Lisabona, a crescut numărul domeniilor politice care fac obiectul

codeciziei, ceea ce îi conferă Parlamentului European mai multă putere de a influența conținutul

actelor legislative în sectoare care includ agricultura, politica energetică, migrația și fondurile

europene.

De asemenea, este nevoie de avizul Parlamentului pentru o serie de decizii importante,

precum aderarea unor noi state la UE.

Parlamentul își exercită influența asupra altor instituții europene în mai multe moduri.

Când se formează o nouă Comisie, cei 28 de membri ai săi (câte unul pentru fiecare stat

membru) nu își pot intra în atribuții fără aprobarea Parlamentului. Dacă nu sunt de acord cu

candidatura unuia dintre comisarii nominalizați, membrii Parlamentului pot respinge întreaga

echipă propusă.

De asemenea, Parlamentul poate solicita demisia Comisiei în exercițiu. Procedura poartă

numele de „moțiune de cenzură”. Parlamentul își menține controlul asupra Comisiei prin

examinarea rapoartelor pe care le redactează aceasta și prin interpelarea comisarilor. Comisiile

parlamentare joacă un rol important în acest sens.

Membrii Parlamentului analizează petițiile primite din partea cetățenilor și formează

comisii de anchetă. Când liderii naționali se întrunesc în cadrul Consiliului European,

Parlamentul trebuie să își dea avizul cu privire la tematica inclusă pe agendă.

Funcțiile Parlamentului

UE

dezbate și adoptă legislația UE, împreună cu Consiliul;

monitorizează alte instituții europene, în special Comisia, pentru a se asigura că acestea

funcționează în mod democratic;

dezbate și adoptă bugetul UE, alături de Consiliul Uniunii Europene.

Parlamentul adoptă bugetul anual al UE împreună cu Consiliul Uniunii Europene. În

cadrul Parlamentului, există o comisie care monitorizează modul în care este cheltuit bugetul. În

fiecare an, Parlamentul ia o decizie cu privire la modul în care Comisia a gestionat bugetul în

exercițiul financiar anterior.

Numărul parlamentarilor provenind din fiecare țară este aproximativ proporțional cu

numărul locuitorilor țării respective. În baza Tratatului de la Lisabona, nicio țară nu poate avea

mai puțin de 6 reprezentanți sau mai mult de 96.

Componența actuală a Parlamentului a fost stabilită, totuși, înainte de intrarea în vigoare a

Tratatului. Numărul deputaților europeni se va modifica în viitoarea legislatură. De exemplu,

numărul deputaților din Germania va fi redus de la 99 la 96, iar cel al deputaților din Letonia va

scădea de la 9 la 8.

Membrii Parlamentului European sunt repartizați în funcție de „afilierea politică”, nu de

naționalitate, vezi figura următoare.

Figura 2.2. Formațiunile politice din Parlamentul European 2009-2014

Sursa: http://www.rezultate-alegeri2014.eu/ro/site-widget.html

Parlamentul European își desfășoară activitatea la Bruxelles (Belgia), Luxemburg și

Strasbourg (Franța). Birourile administrative („Secretariatul General”) se află la Luxemburg.

Reuniunile întregului Parlament, cunoscute sub denumirea de „sesiuni plenare”, au loc la

Strasbourg și la Bruxelles. Reuniunile comisiilor parlamentare au loc și la Bruxelles.

221

19159

54

63

52

32

4336

EPP : Grupul Partidului Popular European

(Creştin-Democrat)

S&D : Grupul Alianţei Progresiste a

Socialiştilor si Democraţilor din Parlamentul

EuropeanALDE : Grupul Alianţei Liberalilor şi

Democraţilor pentru Europa

GREENS/EFA : Grupul Verzilor/Alianţa

Liberă Europeană

ECR : Conservatorii şi Reformiştii Europeni

GUE/NGL : Confederal Group of the

European United Left /Gauche verte

nordiqueEFD : Grupul Europa Libertății şi

Democrației

NA : Deputaţi neafiliaţi

Altii

Curtea de Justiție a Uniunii Europene interpretează legislația europeană pentru a se

asigura că aceasta se aplică în același fel în toate țările UE. De asemenea, soluționează litigiile

juridice dintre guvernele statelor membre și instituțiile europene. Persoanele fizice,

întreprinderile sau organizațiile pot, la rândul lor, să aducă un caz în fața Curții de Justiție, atunci

când consideră că le-au fost încălcate drepturile de către o instituție europeană.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este formată din câte un judecător pentru fiecare

stat membru. Curtea beneficiază de sprijinul a nouă „avocați generali” care au sarcina de a-și

prezenta punctele de vedere cu privire la cazurile aduse în fața Curții. Pledoariile lor trebuie să

fie imparțiale și susținute public. Fiecare judecător și avocat general este numit pentru un mandat

de 6 ani, care poate fi reînnoit. Guvernele trebuie să cadă de acord asupra persoanelor

nominalizate.

Pentru a ajuta Curtea de Justiție să facă față numărului mare de cazuri care îi sunt

înaintate spre soluționare și pentru a le oferi cetățenilor o mai bună protecție juridică, din 1989

pe lângă Curtea de Justiție funcționează Tribunalul de prima instanță care cercetează dosarele

(procesele) cu importanță deosebită pentru activitatea comunitara. Pe lângă faptul că este o

instituție supranațională ea poate desfășura activități în domeniu de arbitraj comercial și poate

precauta cauzele înaintate de către o țară membru sau de către o persoană fizică față de o

instituție comunitară și invers.

2.2. Organismele complementare ale Uniunii Europene

Natura organismelor comunitare complementare este destul de diversă combinând

organisme cu caracter instituțional sau privat. Unul din organele constituționale este Consiliul

European care și-a început activitatea în 1974, ca forum de discuții între liderii europeni. A

devenit rapid organism de sine stătător, asumându-și rolul de a stabili priorități și obiective

pentru întreaga Uniune. În 1992, a obținut statut oficial, iar în 2009 a devenit una dintre cele 7

instituții ale Uniunii Europene.

Reuniunile Consiliului European sunt întâlniri la nivel înalt în cadrul cărora liderii UE iau

decizii privind prioritățile politice generale și inițiativele majore. În mod normal, se organizează

4 astfel de reuniuni pe an, prezidate de un președinte permanent.

Consiliul European are un dublu rol – stabilirea priorităților și direcției politice

generale a UE și abordarea problemelor complexe sau sensibile care nu pot fi rezolvate prin

cooperare interguvernamentală la un alt nivel. Deși poate influența stabilirea agendei politice a

UE, nu are puterea de a adopta acte legislative. O detaliere a mecanismului de funcționare

Uniunii Europene este relatată în figura următoare.

Figura 2.3. Mecanismul de funcționare a comunității europene

În cadrul Consiliului European se reunesc șefii de stat sau de guvern din fiecare țară a

UE, președintele Comisiei și președintele Consiliului European care prezidează reuniunile.

Înaltul Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună, de asemenea, parte la

reuniuni.

Consiliul se reunește de două ori, în decurs de 6 luni. Dacă este nevoie, președintele

poate convoca o reuniune specială. De cele mai multe ori, reuniunile au loc la Bruxelles.

Dacă Tratatul nu cuprinde prevederi speciale referitoare la acest aspect, Consiliul

European ia deciziile prin consens. În anumite situații, se aplică regula unanimității sau a

majorității calificate, în funcție de prevederile Tratatului. Președintele Consiliului European,

președintele Comisiei și Înaltul Reprezentant pentru politica externă și de securitate nu votează.

Curtea de Conturi a fost creată în 1975 prin tratatul de la Bruxelles având ca scop

verificarea modului în care sunt administrate fondurile europene. Rolul său este de a îmbunătăți

gestiunea financiară a UE și de a prezenta rapoarte cu privire la folosirea banilor publici. A fost

înființată în 1975 și are sediul la Luxemburg.

Pentru a le garanta contribuabililor europeni faptul că banii publici sunt cheltuiți în mod

eficient, Curtea de Conturi este abilitată să verifice (să auditeze) orice persoană sau organizație

care gestionează fonduri europene. În acest scop, efectuează frecvent controale pe teren.

Concluziile sale scrise sunt incluse în rapoarte adresate Comisiei Europene și guvernelor statelor

membre. Curtea de Conturi nu are putere juridică. În cazul în care descoperă fraude sau nereguli,

auditorii săi informează Oficiu european de luptă antifraudă (OLAF).

Una dintre cele mai importante sarcini ale Curții de Conturi este să înainteze

Parlamentului European și Consiliului un raport anual privind exercițiul financiar anterior

(„descărcarea anuală de gestiune”). Parlamentul examinează minuțios raportul Curții înainte de a

decide dacă aprobă sau nu modul în care Comisia a gestionat bugetul. De asemenea, Curtea

trebuie să formuleze un aviz privind legislația financiară a UE și posibilitățile de combatere a

fraudei.

Auditorii Curții de Conturi efectuează frecvent controale în instituțiile UE, în statele

membre și în țările care primesc ajutoare europene. Activitatea Curții vizează, în principal,

fondurile de care răspunde Comisia Europeană, însă, în practică, autoritățile naționale

gestionează 80% din venituri și cheltuieli.

Pentru a-și exercita atribuțiile în mod eficient, Curtea de Conturi trebuie să fie complet

independentă de celelalte instituții, dar, în același timp, trebuie să rămână permanent în contact

cu acestea. Curtea de Conturi este formată din a câte un membru din fiecare țară a Uniunii,

desemnat de Consiliu pentru un mandat de 6 ani (care poate fi reînnoit). Președintele Curții este

ales de către membrii acesteia pentru un mandat de 3 ani care, de asemenea, poate fi reînnoit.

Banca Europeana de Investiții a fost creată în baza Tratatului de la Roma fiind o

instituție autonomă cu sediul la Luxembourg dotată cu o structura administrativă și cu organe de

decizie proprie. Scopul ei este de a contribui la finanțarea dezvoltării echilibrate a comunității.

Mecanismul de finanțare constă în realizarea de împrumuturi pe piețele de capital și finanțarea

unor proiecte cu caracter comunitar. Obiectivele prioritare ale băncii sânt:

1. Dezvoltarea regională;

2. Protecția mediului;

3. Ameliorarea infrastructurii transportului și telecomunicațiilor;

4. Reducerea dependenței energetice, dezvoltarea tehnologiilor avansate pentru

susținerea întreprinderilor mici și mijlocii.

De asemenea Banca Europeană de Investiții poate desfășura și finanța proiecte și în țările

terțe fiind acțiuni oficializate de către comunitate și sânt stipulate în Tratatul de la Maastricht.

Reprezentanții angajatorilor, ai salariaților sau ai altor grupuri de interese își pot exprima

punctul de vedere cu privire la acțiunile UE prin intermediul Comitetului Economic și Social

European (CESE). Acesta este o adunare consultativă care emite avize către instituții mai mari -

în special Consiliul, Comisia și Parlamentul European.

Comitetul Economic și Social European a fost înființat în 1957, ca for de discuție pe

marginea aspectelor legate de piața unică. CESE le oferă grupurilor de interese din Europa -

sindicate, angajatori, fermieri - posibilitatea de a se exprima oficial în legătură cu propunerile

legislative ale UE.

CESE este format din 353 de membri, reprezentanți ai grupurilor de interese economice

și sociale din toată Europa. Aceștia sunt propuși de guvernele naționale și numiți de Consiliul

Uniunii Europene pentru un mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit. Membrii CESE nu sunt

remunerați, dar primesc alocații pentru a-și acoperi cheltuielile de transport și cazare ocazionate

de participarea la reuniuni.

În cadrul CESE există trei grupuri: Angajatori; Angajați; Interese diverse (ex. fermieri,

grupuri ale consumatorilor).

Numărul membrilor din fiecare țară depinde de populația acesteia: Franța, Germania,

Italia, Regatul Unit - 24 de membri; Spania, Polonia - 21 de membri; România - 15 membri;

Austria, Belgia, Bulgaria, Grecia, Portugalia, Republica Cehă, Suedia, Țările de Jos, Ungaria -

12 membri; Croația, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania, Slovacia - 9 membri; Estonia,

Letonia, Slovenia - 7 membri; Cipru, Luxemburg - 6 membri; Malta - 5 membri.

Ombudsmanul European este un organism independent și imparțial care poate trage la

răspundere administrația UE. Ombudsmanul investighează plângerile privind cazuri de

administrare defectuoasă în activitatea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor UE. Numai

Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în exercitarea funcțiilor sale jurisdicționale, nu se

încadrează în competența Ombudsmanului. Ombudsmanul poate constata un caz de administrare

defectuoasă dacă o instituție nu respectă drepturile fundamentale, normele sau principiile de

drept sau principiile bunei administrări.

Administrarea defectuoasă include, de exemplu, nereguli administrative, incorectitudine,

discriminare, abuz de putere, lipsă de răspuns, refuzul furnizării de informații și întârziere

nejustificată. Orice cetățean sau rezident al UE sau întreprindere, asociație sau alt organism cu

sediul social în UE poate înainta o plângere. Nu este necesar să fiți afectat personal de cazul de

administrare defectuoasă pentru a înainta o plângere. Vă rugăm să rețineți că Ombudsmanul

European poate trata doar plângerile privind administrația UE și nu și pe cele împotriva

administrațiilor naționale, regionale sau locale, nici chiar în cazurile în care plângerile se referă

la chestiuni privind UE.

Ombudsmanul nu poate investiga: plângeri împotriva autorităților naționale, regionale

sau locale din statele membre ale UE, nici chiar în cazurile când plângerile se referă la chestiuni

privind UE; activități ale instanțelor judecătorești naționale sau ale ombudsmanilor naționali;

plângeri împotriva întreprinderilor sau a persoanelor fizice.

Comitetul Regiunilor este un organism consultativ care reprezintă autoritățile locale și

regionale din Uniunea Europeană.

Rolul Comitetului Regiunilor este de a face cunoscute punctele de vedere locale și

regionale cu privire la legislația UE. În acest sens, Comitetul emite rapoarte („avize”) pe

marginea propunerilor Comisiei. Comisia, Consiliul și Parlamentul trebuie să consulte Comitetul

Regiunilor înainte de luarea unor decizii în domenii care privesc administrația locală și regională

(de ex. ocuparea forței de muncă, mediul, educația, sănătatea publică).

Comitetul Regiunilor este format în prezent din 353 de membri (și tot atâția membri

supleanți), provenind din toate cele 28 de state membre. Membrii și membrii supleanți sunt

numiți de către Consiliu, la propunerea țărilor din care provin, pentru un mandat de 5 ani. Fiecare

țară are libertatea de a-și stabili propriile criterii de desemnare a membrilor, însă delegațiile

trebuie să reflecte o repartiție echilibrată din punct de vedere politic, geografic și regional/local.

Membrii Comitetului sunt membri aleși sau factori de decizie în cadrul autorităților locale sau

regionale din zona de proveniență.

Comitetul Regiunilor se întrunește de 5 ori pe an în sesiune plenară pentru a defini liniile

politice generale și pentru a adopta avize. Există 6 „comisii” care se ocupă de diferite domenii

politice și pregătesc avizele care urmează a fi dezbătute în sesiunile plenare: Coeziune teritorială;

Politică economică și socială; Educație, tineret și cultură; Mediu, schimbări climatice și energie;

Cetățenie, guvernanță, afaceri instituționale și externe; Resurse naturale.

2.3. Tratatele de bază și procedurile decizionale ale comunității europene

În mecanismul construcției europene este determinat un anumit sistem juridic cu caracter

obligatoriu care are la bază anumite tratate. Tratatul fundamental al construcției europene îl

constituie Tratatul de la Roma aprobat la 25 martie 1957, care constituie un tratat cadru prin care

au fost fundamentate principiile și obiectivele generale ale realizării UE. Acest tratat a pus bazele

tuturor activităților comunitare ca fundament juridic, însă în dependență de totalitatea

schimbărilor ce au avut loc pe parcursul a circa 50 de ani acest tratat a fost modificat și chiar

unele ori esențial.

În multe cazuri au fost executate anumite amendamente referitor la resursele și realizarea

bugetului comunitar, modificări legate de extinderea spațiului comunitar și a Actului Unic

European.

Tratatul de la Roma fiind un tratat cadru a instituit actele juridice ale comunității care sânt

de 3 tipuri:

1. Regulamente ce creează un singur drept la nivel doar comunitar și se aplică în mod direct

fără a fi transpus la nivel național;

2. Directivele ce fixează obiective obligatorii și sânt transcrise în legislația națională fără a

fi expuse cerințelor naționale;

3. Deciziile individuale care reprezintă măsuri fiind impuse pentru aplicarea lor în cadrul

întreprinderii comerciale, instituții de stat ori la nivel de țară membru;

Deciziile pot fi modificate în cadrul ajustării lor la cerințe naționale iar conținutul trebuie

să fie respectat în mod obligatoriu. Pe lângă aceste acte instituțiile UE mai emit adesea rezoluții,

recomandări.

Tratatul de la Roma reprezintă baza legislativă a UE și este modificată doar prin votul

Parlamentului European.

Respectarea realizării actelor legislative și dreptul de a transpune toate actele legislative

în viața economică și politică a comunității poartă denumirea de acquis communautaire, care

urmează a fi acceptat de către toți membrii UE. Toate modificările și completările n-au schimbat

principiile comunitare ale tratatului și importanța lui se menține și în prezent.

Importanța Tratatului de la Roma se bazează pe următoarele principii:

capacitatea juridică a comunității și puterea de comunicare și negociere cu alte

țări;

principiul subsidiarității conform căruia competențele de baza sunt atribuite

administrației publice locale și nu cele comunitare cu excepția doar când ele nu

pot fi realizate sau respectate la nivel comunitar.

Pentru domeniile care nu sunt de competența națională acțiunile comunitare pot lua trei

forme:

1. procedurile de consultare când înainte de primirea deciziei guvernul primește un aviz din

partea partenerilor și execută schimbări respective;

2. procedura de coordonare când deciziile luate într-un acord pot fi incluse tuturor țărilor

spre execuție cu menținerea frontierelor naționale;

3. politică comună care suprimă toate frontierele și se aplică asupra tuturor membrelor UE

fără a suferi modificări în conținutul lor.

În cazul celor mai importante politici a UE cum ar fi Politica Agricolă Comună, cea

comercială, deciziile sunt luate la nivel de Consiliu Uniunii Europene, iar în cazul celorlalte

domenii competențele revin Comisiei Europene. Astfel în cadrul UE se disting următoarele

forme de competență:

competența națională neschimbată care se referă la impozite directe, împrumuturi interne;

competența naționala pronunțată, domeniu ce ține de realizarea bugetului, formarea lui,

administrarea deficitului bugetar, regulile de concurență și cea de antimonopol;

competența națională limitată presupune o necesitate a coordonării sau armonizării

relațiilor între țările membre, subvenționarea întreprinderilor autohtone și modificarea ratei de

schimb financiar.

În 1986 are loc semnarea Actului Unic European care are ca scop crearea pieței comune

a UE și ulterior Tratatul de la Maastricht din 1992 pune bazele creării Uniunii Economice și

Valutare a uniunii politice.

Tratatul de la Maastricht întră în vigoare la 1 ianuarie 1993 și din acel moment

Comunitatea Economica Europeana capătă un nou aspect și o nouă denumire de Uniunea

Europeană.

Tratatul de la Maastricht de asemenea a intervenit cu schimbări și completări referitor la

divizarea și distribuirea competențelor între instituțiile comunitare și guvernele naționale și

anume:

stipularea în tratat a principiului de subsidiaritate;

tratatul accentuează necesitatea participării mai active a parlamentelor naționale la

funcționarea în cadrul UE;

crearea a unui consiliu consultativ fiind compus din reprezentanți naționali,

regionali și locali, minorități naționale, religioase pentru monitorizarea funcționării

învățământului, ocrotirii sănătății, cultură, coeziune economică și socială.