Introducere

Dumnezeu în înţelepciunea Sa ce desăvârşită, l-a creat pe om la modul aproape perfect,

cu posibilitatea ca acesta să se desăvârşească. În mod concret, el a fost creat cu două perspective.

Una spirituală, nematerială, care este mai aproape de ceea ce este specific dumnezeirii, adică

sufletul, iar cealaltă parte, materială, care este specifică saau asemănătoare cu mediul în care

omul trebuie să se desăvârşească, cu material. Ambele sunt unite nedespărţit, însă după ce omul

cade sub incidenţa păcatului, se modifică structural, acestea putându-se despărţi, la un moment

dat, cauzând prin această despărţire moartea. Moartea a adus după sine suferinţă, atât trupească

dar şi sufletească.

Religia rămâne sursa tuturor psihoterapiilor. C.G. Jung afirmă că toate religiile nu sunt

decât vaste forme de psihoterapie şi afirmaţia sa este bine întemeiată1.

În Legea Harului, Mântuitorul Iisus Hristos a lăsat şi anumite ,,metode” numite de către

Biserică Taine, care se ocupă atât de neputinţa trupului dar şi de cea a sufletului. Acestea sunt

Taina Sfântului Maslu, care prin ungerea cu untdelemn sfinţit, ,,tămăduiesc zdrobirile sufletului

şi ale trupului”, iar pentru terapia sufletului a lasat Taina Sfintei Spovedanii. Taina Sfintei

Spovedanii, se are menirea de a vindeca sufletul de neputinţele păcatelor, preotul prin puterea

harului, având capacitatea de a dezlega aceste păcate eliberând sufletul de povara acestora.

Duhovnicul mai are şi rolul de terapeut spiritual şi prin cuvânt şi prin aceasta urmăreşte

devenirea duhovnicească a creştinului.

Definiţia psihoterapiei şi taina spovedaniei

Psihologia are menirea de a individualiza, de a ajuta sufletul omului spre devenire, o

devenire care în limbaj psihologic se exprimă prin individuaţie, iar în cel duhovnicesc prin

itinerariul de la chipul la asemănarea cu Dumnezeu. Psihoterapia este încercarea de a exploata

resursele nebănuite aflate în proprietatea sufletului, care sunt sădite de Dumnezeu. Omul este

pasibil în toate clipele vieţii de suferinţă. Această suferinţă brăzdează sufletul creând un

disconfort psihic. Suferinţa este, de cele mai multe ori, rezultatul păcatului şi prin urmare sufletul

devine destabilizat atunci când păcatul îşi face loc în interiorul acestuia. Psihoterapia are menirea

1 Constantin Enăchescu, Tratat de psihanaliză şi psihoterapie, Ediţia a III-a, Iaşi, Edit. Polirom, 2007, p. 212.

1

de a aduce sufletul în parametrii normali de existenţă. Socrate vorbeşte pentru prima dată de

„psyche therapia”, având semnificaţia morală de îngrijire a sufletului.

Un psiholog pe nume A. Lalande dă următoarea definiţie psihoterapiei: „Tratamentul

bolilor printr-o punere în acţiune a ideilor, imaginilor, stărilor afective, tendinţelor, voinţei şi a

altor fenomene mentale ale bolnavilor”, în scopul restabilirii echilibrului sufletesc şi moral al

acestora2. Aceste aspecte fac din psihoterapie de fapt o spovedanie fără o a Treia Persoană, fără

Dumnezeu. Terapia se face prin participarea doar a psihoterapeutului şi a pacientului, spre

deosebire de spovedanie, când „de faţă” stă Hristos care devine Adevăratul terapeut şi

îndrumător desăvârşit al duhovnicului – terapeut. Psihoterapia lucreaza mai mult cu ceea ce

deţine sufletul din punct de vedere ontologic de la Dumnezeu - Creatorul, decât ceea ce poate să

primească într-un mod exterior ( prin Sfintele Taine). Sfânta Spovedanie dispune la rândul ei de

o astfel de abordare: „...penitentul nu este singur, pirdut şi înstrăinat datorită păcatelor sale, ci

este împreună cu duhovnicul său. Acesta îl va sfătui, îl va încuraja, îl va ajuta să nu bâjbâie,

dându-i poveţele necesare pentru a-şi regăsi dreapta judecată, pentru a merge pe calea lui

Dumnezeu. Îi va reaminti ţinta spirituală spre care trebuie să tindă şi mijloacele ce-l vor ajuta să

ajungă acolo. Aceste sfaturi practice îl vor învăţa cum să lupte împotriva slăbiciunilor păcătoase

pe care le are, cum să facă faţă pornirilor pătimaşe, cum să lucreze virtuţile 3”. Penitentul sau

pacientul în cazul psihoterapiei, este îndrumat să-şi regasească stabilitatea psihologică şi mai ales

să-şi atingă ţinta spre care acesta tinde. Această ţintă întodeauna este de natură spirtuală, iar tot

ceea ce ţine de spiritual are legătură cu transcendetul.

O altă apreciere despre psihoterapie este a lui Camus spunând că aceasta este „ansamblul

de metode prin care acţionăm asupra spiritului sau asupra corpului bolnavului prin intervenţia

spiritului4”. Oricum am privi problema ne dăm seama că totul se reduce la ceea ce a lăsat

Dumnezeu în sufletul fiecărui om, adică la partea spirituală, iar preotul este „mânuitorul mrejelor

spirituale ale sufletului”, cu care sufletul este „pescuit” din angoasa sau anxietatea în care se află.

Spovedania are marele avantaj prin faptul că poate să-L împărtăşească pe Hristos prin Harul

Preoţiei, iar acest har reface şi legătura dintre penitent şi Dumnezeu.

2 Constantin Enăchescu, Op. Cit., p. 2083 Andrei Andreicuţ, Spovedanie şi comuniune, Ediţia a III –a, Alba Iulia, Edit. Reîntregirea, 2008 p. 974 Constantin Enăchescu, Op. Cit., p. 208

2

Sufletul încărcat şi anxietatea

Din punct de vedere creştin, sufletul este caracterizat de trei facultăţi sau însuşiri,

raţiune, voinţă şi sentiment. Acestea trei sunt create de Dumnezeu într-o unitate perfectă. Când

acea unitate se destabilizează apare păcatul. Păcatul este o voinţă în dezacord cu raţiunea şi

sentimentul, o falsă exprimare a acestora, întrucât cele două, în genere, sunt infailibile. Când

unitatea sufletului este periclitată apare senzaţia unui suflet încărcat sau o stare patologică a

acestuia. Totuşi după mai multe analize găsim o parte benefică a acestei situaţii. Părerea de rău

pentru păcate este un semn bun pentru pocăinţa de care este nevoie: „Însă nu este un lucru mic

pentru mântuirea lui atunci când păcătosul simte mare durere că a căzut în adulter şi când îşi

osândeşte sufletul, şi când îşi biciuieşte conştiinţa sa aşa cum se cuvine; fiindcă o astfel de

osândire este o formă de dezvinovăţire şi negreşit îl face pe om să nu mai păcătuiască5...” cum

starea de anxietate nu se poate evita în totalitate, ea este într-o oarecare măsură benefică şi din

punct de vedere psihologic. Astfel se vorbeşte de o anxietate necesară: „angoasa face parte din

viaţă, la fel ca durerea. Ea are o funcţie: permite anticiparea pericolelor, scoaterea individului

dintr-o situaţie periculoasă, îi asigură progresul, în măsura în care previziunile sale alarmante ne

motivează să intervenim asupra viitorului6”. Oricum am privi lucrurile, este absolut necesară

ieşirea din starea de tristeţe, printr-o elibeare, iar această eliberare se poate face atât în cabinetul

psihologului cât şi în „scaunul de spovedanie”, însă acesta din urmă, după cum vom vedea,

reprezintă şi o întâlnire cu Hristos-Logosul Divin, care prin gura duhovnicului devine capabil de

Logoterapia adevărată.

Mărturisirea păcatelor şi „descărcarea psihologică”

Pentru omul normal şi nepervertit, mărturisirea reprezintă o necesitate tot atât de naturală

pe cât este şi religios-morală. Este o legătură organică, structurală a sufletului omenesc, de a se

uşura de ceea ce-l apasă, de a-şi deşerta inima, de a se libera şi a canaliza emoţiile acumulate

5 Arsenie Vistas, Pocăinţă, Spovedanie, Iertarea păcatelor, Alexandria, Edit. Egumeniţa, 2008, p. 786 Jean Cottraux, Terapiile cognitive, trad. de Sergiu Ciocoiu, Iaşi, Polirom, 2003, p. 73

3

comunicându-le persoanelor cu care se găseşte în oarecare înrudire sufletească7. Aşa cum trupul

are nevoie de părinţi ca să-l nască şi să-i protejeze, tot aşa şi sufletul are nevoie de un părinte

care să ajute la creşterea spirituală. Acest părinte este duhovnicul, care a primit binecuvântare

divină de a îndruma suflete pe calea mântuirii.

Mărturisirea se cere încă de la început să fie exhaustivă, iar de lucrul acesta trebuie să se

ocupe duhovnicul. Părintele Petre Vintilescu vorbeşte despre modaliatea de abordare a

penitentului: „o privire blajină din partea duhovnicului, un ton îmbietor, cald, amical, de-o

intimitate părintescă şi prevenitoare, va încălzi inima crispată în sforţările tăcerii, o va înmuia, o

va face să se destindă şi să se deschidă8”. Pe de cealaltă parte în cadrul psihoterapiei dinamice se

pune un real accent pe relaţia client terapeut: „căldura afectivă, empatia, comunicarea autentică,

caracterul permisiv şi de acceptare din cadrul erlaţiei terapeutice sunt consideraţi factori necesari

dar nu suficienţi pentru ca schimbarea să aibă loc9”. Prin urmare fie că vorbim de psihologie sau

de spovedanie, este absolut necesar ca în ambele ipostaze să se înfiripe o relaţie vie de acceptare

şi empatie, pentru ca penitentul sau pacientul să simtă o receptivitate mai multe decât fizică, ceva

ce trece de limita empiricului, o interacţiune pe plan spiritual, sau chiar haric.

O altă metodă de comunicare dintre terapeut şi bolnav este metoda transferului. Această

metodă dezvoltă mai multe mecanisme psihologice specifice:

- transferul, ca formă particulară a reacţiei emoţionale a bolnavului faţă de terapeut;

- bolnavul transferă asupra terapeutului structurile conduitei sale (nevrotice) formate din

experienţele anterioare, din trecutul său, conflicte, frustrări, etc.;

- nevroza de transfer reprezintă retrăirea de către bolnav împreună cu terapeutul său a

„trecutului său nevrotic” al acestuia;

- se realizează actul de „desprindere de trecut”, proces prin care bolnavul învaţă să se

desprindă în mod treptat de „tensiunile emoţionale” din trecut10. Cu alte cuvinte, pentru a obţine

o adevărată tămăduire a sufletului prin Sfânta Taină a Spovedaniei e nevoie ca ceea ce

credinciosul a săvârşit în trecut să fie retrăit împreună cu duhovnicul său, din punct de vedere

psihologic, acest mecanism devenind unul foarte curativ. Sfatul acesta ni-l dă Sfânta Scriptură

prin cuvintele Sfântului Apostol Iacov: „Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul

pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului”.(Iacov V, 16). 7 Pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia, 1995, p. 408 Ibidem, p. 699 Irina Holdevici, Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală, Bucureşti, Editura Trei, 2009, p. 15.10 Constantin Enăchescu, Op. Cit., p. 216.

4

Poate îndemnul nu este unul nuanţat sau etapizat, însă exhaustivitatea lui ne asigură de efectul

benefic care decurge din acest îndemn.

O altă idee interesantă care merită dezbătută, este cea a descărcării emoţionale. Prin

faptul săvârşirii unui păcat, sufletul primeşte o energie negativă, conştiinţa devenind mai opacă şi

necapabilă de o reactivitate în situaţia săvârşirii unui păcat. Psihologic vorbind este nevoie ca

pacientul să obţină o anumită descărcare de emoţiile negative acumulate pe parcursul unei

perioade de timp. Prin orice formă de psihoterapie bolnavul îşi permite să-şi exprime propriile

sale emoţii. Acest fapt reduce tensiunea emoţională şi pregăteşte calea unei mai bune cunoaşteri

de sine a subiectului. În felul acesta bonavul devine capabil să vorbească despre propriile sale

probleme cu mai multă obiectivitate şi să le considere retroactiv mult mai critic 11. O spovedanie

făcută corect nu se reduce neapărat la o îndrumare atentă din partea duhovnicului, ci acesta din

urmă este mult mai util, ca el să caute răspunsul sau analiza problemelor de natură

duhovnicească prin ceea ce crede penitentul, care a ajuns în ipostaza în care poate singur să-şi

dea seama de ceea ce a greşit, iar puterea de convingere a duhovnicului, în acest fel, îşi atinge

mai repede ţinta. Cu alte cuvinte, duhovnicul devine mult mai receptabil de către fiul său

duhovnicesc, abia atunci când părerile celor doi converg în aşa măsură încât penitentul îşi dă

seama de ceea ce a fost eronat în ceea ce a făcut şi astfel ajunge să nu mai repete unele greşeli

sau păcate. Discursul narativ al pacientului constă în reliefarea temelor inconştientului

reprezentate prin frustrări, conflicte, eşecuri, etc. Inconştientul este sediul elaborării suferinţelor

bolnavului, ce ies în exterior, la nivelul Eu-lui conştient. El defapt îşi expune o istorie trăită dar

neînţeleasă. Descifrarea sensului epistemic al naraţiunii pacientului este un act de hermeneutică

şi constă în interpretarea semnificaţiei limbajului simbolic al inconştientului12. Din câte putem

observa, rolul duhovnicului este de a interpreta partea incognoscibilă a sufletului, a ceea ce

trăieşte acesta dincolo de păcatul în sine. Ca o comparaţie, putem aduce în discuţie felul în care

Adam păcătuieşte şi felul în care vede el păcatul săvârşit. Inconştientul lui nu sesizează actul în

sine ci doar starea de decădere ca urmare a păcatului. În consecinţă nu fapta în sine este păcat ci

neatingerea scopului benefic al faptei este păcat. Din acest motiv, e mult mai important să se

examineze starea în care se află fiul duhovnicesc decât cuantificarea păcatelor acestuia. Prin

sondarea inconştientului de către duhovnic, spovedania devine mult mai eficientă.

11 Ibidem, p. 224.12 Ibidem, p. 258.

5

Modalitatea de sfătuire a duhovnicului

După ce am dezbătut felul în care trebuie făcută mărturisirea şi mai ales felul în care

duhovnicul trebuie să se comporte, din punct de vedere psihologic, atunci când ascultă păcatele

penitentului, este firesc să ne ocupăm de felul în care decurge sfătuirea acestuia de către

duhovnic. Preotul este dator să vină în sprijinul penitentului prin sfaturi care au menirea să-l

întrarmeze cu metode concrete şi practice, pentru crearea unui regim de împotrivire la atacurile

păcatului în viitor. Ele au, deci, în cea mai bună parte un caracter profilactic, adică preventiv 13.

Din punct de vedere a curei psihanalitice subiectul îşi exprimă trecutul prin evocare nu prin

imformare. În dicursul său, subiectul identifică un personaj care îl face „să se piardă pe sine ca

obiect”. Pentru un moment el are două personalităţi, una evocată şi una prezentă. Rolul acestei

expuneri simbolice este de a promite schimbarea pentru viitor14. Imaginea penitentului devine

conturată cu ajutorul mărturisirii, şi astfel duhovnicul poate să înceapă terapia duhovnicească

cunoscând adevărata stare a sufletului penitentului. Penitentul prin mărturisire, promite

involuntar o dorintă de întoarcere.

Duhovnicul este dator să se orienteze în ce treaptă a ajuns procesul de dezvoltare al stării

de păcat în sufletul penitentului respectiv, pentru a cunoaşte exact starea de suflet sau de

moralitate, în care se încadrează acesta şi, deci, ce anume sfaturi i se potrivesc. Prima măsură în

cadrul spovedaniei este de a contura personalitatea penitentului şi implicit starea conştiinţei sale.

De aici se porneşte şi în cadrul psihologiei, încercarea de a-l ajuta pe cel aflat în suferinţă.

Sfaturile cu privire la cauzele exterioare ale păcatelor nu sunt în psihologie ci acestea ţin mai

mult de latura duhovnicescă a spovedaniei. Prin aceste sfaturi se doreşte evitarea păcatului cu

orice preţ. Sfătuirea din punct de vedere psihologic este o susţinere psihologică pentru persoanele

normale cu „probleme de viaţă”, pentru cei care doresc să atingă un nivel de viaţă superior, să

depăşeadscă anumite „obstacole” şi să-şi construiască „strategii personale” de viaţă. pe lângă

acestea, sfătuirea mai are şi următoarele scopuri: luarea la cunoştiinţă despre sine, înţelegerea

situaţiilor, evaluarea efectelor acestora, realism şi simt practic în soluţionarea situaţiilor critice,

în vederea restabilirii echilibrului cu realitatea vieţii într-o manieră armonioasă şi care să permită

evoluţia pozitivă a subiectului în continuare15. Sfătuirea duhovnicească este administrarea acelei

hrane de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel. La început după o atentă analiză a stării

13 Pr. Petre Vintilescu, Op. Cit., p. 144. 14 Constantin Enăchescu, Op. Cit., p. 239.15 Ibidem, p. 327.

6

penitentului, se recomandă o „hrănire cu lapte”, adică cu cuvântul care poate să fie mai uşor de

împlinit. Şi din perspectivă psihologică, prin consiliere se urmăreşte o individuaţie sau o

înduhovnicire dacă e vorba de spovedanie.

Unii psihologi vorbesc de cinci etape principale în procesul de consiliere:

1. Reflecţia este etapa întalnirii dintre sfătuitor şi client, având ca obiect explicitarea

unei anumite probleme.

2. Clarificarea este încercarea prin care sfătuitorul stimulează conştiinţa clientului

său16. Este partea în care duhovnicul încearcă să-l conştientizeze pe fiul

duhovnicesc în legătură cu ceea ce e de făcut pentru îndreptare.

3. Reflectarea reprezintă procesul de ghidare a clientului de către sfătuitor în direcţia

căutării active a unei soluţii posibile la problemele acestuia, în concordanţă cu

nevoile sale şi cu circumstanţele externe17. În cazul spovedaniei, este etapa în care

cuvântul lui Dumnezeu devine o „oglindă”, iar penitentul trebuie să se privească

în ea.

4. Confruntarea este etapa în care soluţia acceptată ca fiind cea mai potrivită

circumstanţelor şi mai favorabilă clientului este admisă18. După ce penitentul îşi

vede starea de păcătoşenie, este nevoie de etapa în care cade de acord cu ceea ce îl

îndeamnă duhovnicul.

5. Interpretarea profundă constă în căutarea „motivelor” şi a „mobilurilor” din

inconştientul clientului care au determinat ca circumstanţele vieţii acestuia să aibă

caracterul de „situaţii critice”19. Acestă ultimă etapă este cea mai importantă în

vederea dobândirii stării de nepăcătoşenie deoarece, se încearcă o căutare mai

amănunţită a cauzelor profunde ale păcatelor. Duhovnicul urmăreşte

predipoziţiile spre unele păcate care se găsesc în adâncul sufletului. Aceste cauze

sunt greu de sesizat, fiinde nevoie ca duhovnicul să deţină multă experienţă sau să

fie văzător cu duhul. Aşa cum sunt unele virtuţi native, sunt şi unele păcate native,

de care este foarte greu ca omul să se debaraseze.

În psihologie sunt unele sfaturi cu privire la ceea ce nu e indicat ca sfătuitorul să facă în

vederea eficienţei consilierii. Procesul de consiliere este un act mereu la dispoziţia indivizilor. 16 Ibidem, p. 332.17 Ibidem, p. 333.18 Ibidem, p. 333.19 Ibidem, p. 333.

7

Acesta devine nociv dacă intenţiile sfătuitorului sunt negative, putând să se transforme în „acte

de manipulare negativă” a clientului, care, dacă este o persoană slabă, sugestionabilă îşi poate

însuşi în mod automat „soluţiile” oferite de sfătuitor, fără să reflecteze asupra naturii acestora şi a

consecinţelor lor, ceea ce va duce la adoptarea unor atitudini şi conduite negative atât pentru

propria sa persoană, cât şi pentru cei din exterior20. Şi în sfătuirea duhovnicului, cuvâtul acestuia

nu se impune prin autoritate ci prin atracţia modelului spiritual şi prin revarsarea harului divin în

inima ascultătorului. Deasemenea, un părinte duhovnicesc nu elimină personalitatea

practicantului şi nici nu există un fel standard de a da sfaturi. Duhovnicul primeşte întrebări nu

pentru a oferi reţete de concentrare sau de repetări extenuante de rugăciuni ci pentru a cunoaşte

linia pe care discipolul o alege personal este una bună, are o finalitate sau este ispită diavolescă.

Personalitatea harismatică a duhovnicului este cea care îi oferă siguranţă că experienţa lui este un

garant al vieţii în Hristos, dar care nu i se impune ca o viaţă ce trebuie urmată ca un şablon21.

Ca o consecinţă pozitivă a consilierii ca act educativ/psihologic constă în pregătirea

individului pentru viaţă, formarea atitudinilor sale, dezvoltarea capacităţii de evitare a

pericolelor, situaţiilor – limită” cu caracter critic sau chiar nociv de a lua cele mai adecvate

decizii în raport cu circumstanţele vieţii22. Duhovnicul deasemenea are ca scop „creşterea”

personalităţii duhovniceşti a ucenicului, prin sfaturile care pot să lărgescă libertatea celui din

urmă, libertate care este trăită veritabil numai în „Duhul Sfânt” şi adevăr. Părintele duhovnicesc

nu impune ci doar propune, asemenea religiei pe care o propovăduieşte.

Concluzii

În acest material am încercat să subliniez implicaţiile pe care psihologia, ca şi ştiinţă

umană distinctă de religie, le are în Sfânta Taină a Spvedaniei. Trebuie să ţinem cont de faptul că

psihologia este mult posterioară religiei şi că bazele acesteia sunt de origini religiose. Pentru

20 Ibidem, p. 333.21 Emil Jurcan, Maestrul Oriental şi Duhovnicul creştin, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2002, pp. 139-140. 22 Constantin Enăchescu, Op. Cit., p. 334.

8

duhovnicul contemporan este nevoie ca unele aspecte din cadrul psihologiei sau psihotzerapiei să

fie cunoscute şi puse în practică. O societate nevrozată aşa cum se prezintă cea în care ne aflăm

are nevoie de o medicamentaţie sufletească pe măsură. Cea mai îndemână şi cea mai accesibilă

formă de psihoterapie este Spovedania. Creştinul apelează cu mult mai uşor la ajutorul preotului

decât la cel al psihologului sau psihiatrului. Cum instituţia Consilierii Pastorale, nu prea există

aceasta îşi găseşte cadrul propice în Taina Spovedaniei. De aceea nu am insistat foarte mult în

terapeutica harică din cadrul acestei sfinte taine, ci pe partea în care duhovnicul trebuie să fie mai

mult un psiholog decât duhovnic.

Interferenţele dintre psihologie şi Spovedanie sunt destul de numeroase. Fie că vorbim de

cabinetul psihologului sau „scaunul de spovedanie” e nevoie de respectarea unor paşi ca efectul

să fie unul dintre cel mai bun.

Bibliografie

Izvoare:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Bucureşti, Editura E.I.B.M.B.O.R., 2008

Cărţi:

9

Andreicuţ, Andrei Spovedanie şi comuniune, Ediţia a III –a, Alba Iulia, Edit.

Reîntregirea, 2008

Cottraux, Jean Terapiile cognitive, trad. de Sergiu Ciocoiu, Iaşi, Polirom,

2003

Enăchescu, Constantin Tratat de psihanaliză şi psihoterapie, Ediţia a III-a,

Iaşi, Edit. Polirom, 2007

Holdevici, Irina Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală,

Bucureşti, Editura Trei, 2009

Jurcan, Emil Maestrul Oriental şi Duhovnicul creştin, Alba Iulia, Editura

Reîntregirea, 2002

Vintilescu, Pr. Petre Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia, 1995 Vistas, Arsenie Pocăinţă, Spovedanie, Iertarea păcatelor, Alexandria, Edit. Egumeniţa, 2008

Cuprins

Introducere.......................................................................................................1

10

Definiţia psihoterapiei şi taina spovedaniei.....................................................1

Sufletul încărcat şi anxietatea..........................................................................3

Mărturisirea păcatelor şi „descărcarea psihologică”.......................................3

Modalitatea de sfătuire a duhovnicului...........................................................6

Concluzii.........................................................................................................9

Bibliografie....................................................................................................10

Cuprins..........................................................................................................11

11