UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANŢAFACULTATEA DE TEOLOGIE

REZUMAT AL TEZEI DE DOCTORAT CU TITLUL:

TAINA SFINTEI MĂRTURISIRINORME ŞI DISPOZIŢII ALE LEGISLAŢIEI CANONICE ORTODOXE

ŞI ROMANO-CATOLICE. EVALUARE ECLEZIOLOGICO-CANONICĂ

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:PROF. UNIV. DR. PR. NICOLAE V. DURĂ

Doctorand: Pr. Moţoc Gh. Nicolae

2007

REZUMAT AL TEZEI DE DOCTORAT CU TITLUL:

Taina Sfintei Mărturisiri.Norme şi dispoziţii ale legislaţiei canonice ortodoxeşi romano-catolice. Evaluare ecleziologico-canonică

Teza de doctorat prezentată în proiectul cu titlul Taina Sfintei Mărturisiri. Norme şi

dispoziţii ale legislaţiei canonice ortodoxe şi romano-catolice. Evaluare ecleziologico-

canonică este structurată în trei părţi mari precedată de o introducere şi urmate de concluzii

şi bibliografie. In Introducere cititorul este familiarizat cu conţinutul temei lucrării, cu

terminologia specifică precum şi cu principalele izvoare folosite pentru Biserica Ortodoxă şi

pentru Biserica Romano Catolică.

Starea morală şi religioasă jalnică a vremurilor de astăzi, în care omul se înstrăinează

tot mai mult de Dumnezeu, poate fi restaurată sau cel puţin ameliorată prin intensificarea

eforturilor slujitorilor Sfintei noastre Biserici în toate activităţile pastorale printre care Taina

Sintei Taine a Mărturisirii ocupă un loc de frunte.

Este important să precizăm faptul că validitatea Tainei Sfintei Spovedaniei, ca de

altfel validitatea oricărei Sfinte Taine a Bisericii dreptmăritoare, se află în strânsă

dependenţă atât de conţinutul ei dogmatic, păstrat neschimbat de la instituirea acestora de

către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cât şi de administrarea corectă de către săvârşitorul

văzut, care trebuie să aibă în mod neîndoielnic harul primit prin succesiune apostolică

neîntreruptă.

Credinciosul ortodox nu poate avea nădejdea dobândirii vieţii veşnice fără împlinirea

poruncilor Evangheliei, fără lucrarea virtuţilor prin fapte bune şi conlucrarea cu harul lui

Dumnezeu şi în acelaşi timp, numai prin Taina Mărturisirii poate avea deschisă calea spre

unirea cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos realizată în mod real în Taina Sfintei Euharistii.

Pentru o administrare corectă a Sfintei Taine a Mărturisirii, Biserica a stabilit norme

şi dispoziţii canonice prin Sfinţii Părinţi şi Părinţii bisericeşti. Aceste norme şi dispoziţii

canonice au fost păstrate şi respectate cu mare grijă de către Biserica Ortodoxă, în timp ce

Biserica Apuseană în mod progresiv s-a desprins tot mai mult de dreapta învăţătură pe care

ea însăşi a propovăduit-o în timpul primului mileniu.

Marele merit al Bisericii Ortodoxe constă aşadar în faptul că, Taina Sfintei

Spovedanii a fost păstrată nealterată de inovaţii dogmatice sau liturgice, rămând statornică

2

normelor şi principiilor canonice stabilite de către Sfinţii Părinţi la sinoadele ecumenice sau

locale precum şi cele alcătuite de Părinţii Bisericii, preluate apoi de întreaga Biserică.

Este important de asemenea să reţinem că Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe, deci

şi Taina Sfintei Spovedanii şi-au păstrat vadilitatea încă de la instituirea lor de Însuşi

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, rămânând Taine vii, reale şi adevărate, prin păstrarea

neschimbată şi nealterată a conţinutului dogmatic, canonic şi liturgic, până în ziua de astăzi.

Potrivit aprecierii unui ierarh al Bisericii noastre, „în societatea contemporană, omul

trece printr-o amnezie spirituală”1. Înstrăinarea progresivă a oamenilor de Dumnezeu scoate

în relief starea morală şi religioasă decăzută în vremurile de azi, în care omul, se mai poate

salva doar cu ajutorul Sfintei Biserici. În afara celor care se află în Biserică, o altă categorie

o constituie cei care nu ascultă de rânduielile Bisericii Ortodoxe, stabilite de Sfinţii Părinti,

devenind schismatici sau eretici. Şi în sfârşit, mai există şi cei care sunt stăpâniţi de credinţe

deşarte, superstiţii, vrăjitorii, spiritism care fac fapte satanice şi care „trăiesc în înşelare şi se

întrăinează de Biserica cea dreptmăritoare”2. Un cunoscut şi apreciat teolog român din

secolul trecut, în acest sens, arată că: „Din punct de vedere spiritual, omul civilizat al

secolului nostru redevine un primitiv şi un păgân. Este rezultatul firesc al culturii sale

ştiinţifice şi tehnice, fără îndoială, dar care sacrifică necesitătăţile sufleteşti pentru cele

trupeşti şi preferă satisfacţiile prezente, pământeşti, fericirii viitoare, cereşti. Căci omul

modern trăieşte pentru pământ, pentru astăzi, crede în existenţa sa somatică şi limitată,

profesează indiferenţa religioasă şi morală; îl uită pe Dumnezeu şi viata de dincolo, îşi uită

ţelul său duhovnicesc care depăşeşte limitele vieţii acesteia, îşi crează idoli, are cultul

plăcerii, al interesului, al forţei, devine egoist, dur, fără scrupule, urmăreşte doar câştigul şi

satisfacerea instinctelor şi poftelor sale”3. Aşadar, din cele aratate, desprindem importanţa

pentru viaţa noastră a rămânerii în adevărul dreptei credinţe fără abatere.

În Partea întâi a lucrării am prezentat Sfânta Taină a Mărturisirii în Biserica Ortodoxă

unde în Capitolul I au fost arătate succint importanţa şi rolul Sfintelor Taine în viaţa

credincioşilor, deoarece aceştia intră în comuniune cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi cu

celelalte mădulare ale Bisericii, numai cu ajutorul Sfintelor Taine. În Biserica Ortodoxă se

foloseşte în mod uzual termenul taină, iar în Biserica Romano-Catolică termenul

corespunzător consacrat este acela de sacrament.

1 Teodosie Petrescu, Materia mediu de manifestare a harului, în volumul „Omagiu Profesorului Nicolae V. Dură la 60 ani”, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, 2006, p. 147.2 Nicolae V. Dură, La Duminica XXI după Rusalii - Datoriile faţă de Dumnezeu, în Glasul Bisericii, XXXIX (1980), nr. 10-11., p. 7103 Teodor M. Popescu, Biserica şi cultura, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe, Române, Bucureşti, 1996, p. 218.

3

În viaţa de toate zilele întâlnim mulţi oameni care se consideră ei înşişi a fi buni

creştini care socotesc că au multă credinţă, fac fapte bune spre a fi văzuţi şi lăudaţi de

oameni, se roagă lui Dumnezeu cu făţărnicie şi nu recunosc vreodată a face păcate sau a

greşi înaintea lui Dumnezeu şi faţă de ceilalţi. Despre această categorie de credincioşi, un

teolog ortodox din secolul trecut afirmă că „în realitate trebuie să admitem că toţi cei care nu

se spovedesc, nu se împărtăşesc, nu se roagă şi nu ţin poruncile Bisericii care sunt porunci

sfinte, nu sunt creştini după regula şi rânduiala Bisericii, ci sunt oameni cu credinţa stinsă, cu

inima rece, cu cugetul nelămurit, cu voinţa robită păcatului”4.

Tainele Bisericii se săvârşesc numai celor aflaţi întru dreapta credinţă, deci numai

celor din Biserică. Totodată tainele săvârşite în afara Bisericii nu sunt Taine. În acest sens

Canoanele 46, 47, 68 Apostolic, 19 I Ecumenic., 7 II Ecumenic, 95 Trulan, 7, 8 Laodiceea,

1, 47 Vasile cel Mare afirmă faptul că tainele ereticilor nu sunt Taine adevărate deoarece

aceştia „au pierdut succesiunea apostolică, deci şi continuitatea preoţiei, tainele lor nu sunt

valide, ei înşişi nemaifăcând parte din Biserică, iar clericul care le va socoti totuşi valide este

supus caterisirii”5. De asemenea, validitatea Tainelor săvârşite în Biserica mai e condiţionată

şi de săvârşitorii văzuţi şi anume dacă aceştia, episcopii şi preoţii, au primit harul prin

succesiune apostolică neîntreruptă. Biserica cunoaşte şapte Taine instituite de Însuşi

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, însă numărul acestora a fost precizat după primul mileniu,

atunci când au început să apară primele contestări din partea ereticilor. Între Sfintele Taine,

un loc deosebit de important pentru mântuirea credincioşilor îl are Taina Sfintei Mărturisiri.

Date fiind aşa după cum vom vedea, unele deosebiri majore cu privire la învăţătura

despre Taina Mărturisirii, existente între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică,

este vădită actualitatea şi importanţa temei noastre, mai ales pentru faptul că o evaluare

ecleziologico-canonică a Tainei Sfintei Mărturisiri în cadrul celor două Biserici, în lumina

normelor şi dispoziţiilor canonice, aduce o contribuţie, fie ea cât de mică, la sporirea

numărului de studii canonice de specialitate. Aşadar, motivaţia alegerii temei noastre o

constituie dorinţa sinceră de a evidenţia potrivit învăţăturii Bisericii Ortodoxe, importanţa

administrării corecte a Tainei Sfintei Mărturisiri şi totodată a semnala implicaţiile negative

în viaţa credincioşilor a abaterilor cu privire la dreapta credinţă.

În Capitolul II al lucrării noastre am arătat atât necesitatea pocăinţei în viaţa

creştinilor, deoarece fără pocăinţă nici un om nu poate să se mântuiască, cât şi rolul ei

pregnant în vederea primirii Tainei Sfintei Mărturisiri, Taină mântuitoare şi ziditoare, numită

4 Teodor M. Popescu, Despre pocăinţă, în B.O.R., XCVIII (1980), nr. 5-6, p. 573.5 Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, vol. I, Partea I, traducerea Uroş Kovincici şi Nicolae Popovici, Tipografia Diecezană, Arad, 1930, p. 256.

4

şi „al doilea Botez”. Prin această Sfântă Taină credincioşii care mărturisesc înaintea

preotului duhovnic, cu căinţă sinceră, păcatele săvârşite, având hotărârea de a părăsi definitiv

păcatul, prin rugăciunea de dezlegare făcută de către preot primesc iertare de la Dumnezeu.

Aşadar, prin Taina Sfintei Mărturisiri se împărtăşeşte harul iertării şi al împăcării cu

Dumnezeu, al reintegrării în sfinţenie a credincioşilor.

O dovadă elocventă a săvârşirii Tainei Sfintei Spovedanii, încă de la începutul

creştinismului o constituie dispoziţia Canonului 52 Apostolic care prevede ca episcopul sau

prezbiterul, dacă nu îl primeşte pe cel care se întoarce de la păcat, să se caterisească.

O confuzie frecventă pe care o fac chiar şi unii teologi ortodocşi, influentaţi de

învăţătura Romano-Catolică, este aceea în legătură cu pocăinţa publică practicată în Biserica

primară. Despre aceasta, vorbesc Canoanele 4, 5, 6, 7, 8, ale Sinodului de la Ancira, anul

314, Canoanele 11, 12, 13 ale Sinodului I Ecumenic, Canoanele 34, 73 ale Sfântului Vasile

cel Mare şi cele ale Sfântului Grigorie de Nyssa. Astfel, penitenţa publică era organizată în

patru trepte până să poată fi primiţi penitenţii la Sfânta Împărtăşanie. Concluzia care se poate

trage constă în faptul că penitenţa publică este confundată cu mărturisirea publică, fapt cu

totul greşit, deoarece pocăinţa publică era întotdeauna stabilită după mărturisirea secretă a

penitentului6. Este important de menţionat faptul că Taina Mărturisirii individuală a

păcatelor a fost instituită de Mântuitorul Iisus Hristos şi aplicată de către Sfinţii Apostoli şi

prin succesiunea apostolică de către episcopii şi preoţii Bisericii până în zilele noastre7.

Pocăinţă adevărată pentru păcatele săvârşite există doar atunci când creştinul ia

hotărârea nestrămutată de îndreptare făgăduind duhovnicului şi prin acesta, lui Dumnezeu,

întoarcerea definitivă de la păcat. Numai pocăinţa nu este însă suficientă, aşa cum ne arată

Sfinţii Părinţii, deoarece ea trebuie urmată de mărturisirea individuală şi de dezlegarea

păcatelor de către părintele duhovnic.

Fără mărturisirea periodică a păcatelor, credincioşii nu pot să aibă nădejdea arvunii

vieţii veşnice. Dintre motivele care îi îndepărtează pe credincioşi de Taina Sfintei

Spovedanii amintim ruşinea şi teama pentru păcatele săvârşite, precum şi frica de a nu fi

destăinuite. Taina Sfintei Spovedanii ne dă posibilitatea apropierii de Taina Sfintei Euharistii

şi a unirii cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Întâistătătorii Bisericii noastre, credincioşi poruncii şi învăţăturii Mântuitorului, au

considerat dintotdeauna o mare datorie a învăţa poporul dreapta credinţă şi tot ceea ce

6 Dumitru Stăniloae, Mărturisirea păcatelor şi pocăinţa în trecutul Bisericii, în B.O.R. LXXIII (1955), nr. 3-4, p. 238.7 N. Chiţescu, Teologia Dogmatică şi Simbolică, vol. II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1952, p. 901.

5

trebuie să facă pentru mântuire, arătând deopotrivă necesitatea şi importanţa Tainei Sfintei

Mărturisiri în viaţa credincioşilor şi modul cum să fie administrată potrivit canoanelor

Bisericii pentru folosul deplin al spovedaniei8.

Cu privire la vârsta la care creştinii încep să se spovedească, canoanele Bisericii

potrivit rânduielii canonice statornicite de tradiţia Bisericii arată că aceasta se face la

împlinirea vârstei de 7 ani, înainte de Taina Sfintei Euharistii potrivit Canoanelor 9

Apostolic, 2 Antiohia, ş.a.. Este necesar în legătură cu aceasta să facem precizarea că

datorită decăderii morale şi religioase în care se află societeatea contemporană, vârsta primei

spovedanii este în continuă scădere, astfel încât preoţii duhovnici întâlnesc situaţii în care,

copii de 5 ani şi chiar mai mici, cer cu deplină responsabilitate şi maturitate să se

spovedească.

În Capitolul III al lucrării au fost evidenţiate necesitatea, rolul şi importanţa Sfintelor

Canoane în viaţa Bisericii şi a normelor, reglementărilor şi dispoziţiilor canonice care

asigură administrarea corectă a Sfintelor Taine, potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi şi a

Tradiţiei apostolice şi patristice. În acest sens, un teolog ortodox contemporan arată că în

Biserica Ortodoxă ecumenică a existat întotdeauna o strânsă legătură între rânduielile

dogmatice, canonice şi cultice, iar dogmele şi canoanele Bisericii Ortodoxe reprezintă un al

doilea element esenţial al constituţiei Bisericii9. Un alt teolog ortodox afirmă că alături de

Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, canoanele Bisericii constituie „al doilea stâlp de nădejde

al ei”10.

Arătând importanţa cunoaşterii canoanelor pentru viaţa credincioşilor Sfântul Vasile

cel Mare ne îndeamnă să cunoaştem şi să respectăm canoanele Bisericii deoarece „de la

bărbaţi sfinţi ni s-au transmis nouă legiuirile”(cf. Canonul 87 Sfântul Vasile cel Mare)11. Aşa

cum se precizează în Canonul 2 al Sinodului V-VI Ecumenic care consfinţeşte şi întăreşte

adevăratele canoane, scopul principal al Sfintelor Canoane este ca acestea „să rămână tari şi

statornice spre tămăduirea sufletelor şi vindecarea suferinţelor”12. Pentru viaţa Bisericii,

Sfintele Canoane au un „caracter curativ şi terapeutic, nicidecum legalist şi juridic”13.

Sfintele Canoane au fost alcătuite de către Sfinţii Părinţii şi Părinţii Bisericii pentru a preveni

8 Nicolae V. Dură, Preocupări canonice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române din secolele XVII – XIX, în lumina „Pravilelor mici” (Pravilioarelor), în Biserica Ortodoxă Română, CII (1984), nr. 3-4, p. 225.9 Nicolae V. Dură, Canoanele Sinodului II Ecumenic şi obligativitatea mărturisirii şi a păstrării neschimbate a credinţei niceo-constantinopolitane, în Ortodoxia, XXXIII (1981), nr. 3, p. 445.10 Liviu Stan, Tăria nezdruncinată a Sfintelor Canoane, în Ortodoxia, XXII (1970), nr. 2. p. 301.11 Nicolae Milaş, Op. cit., vol. II, Partea I, p. 126.12 Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Ediţia a III-a îmbunătăţită, Sibiu, 2005, p. 109.13 Christos Yannaras, Libertatea moralei, Editura Anastasia, 2002., p. 89.

6

sau sancţiona anumite înţelegeri greşite sau încălcări ale legii creştine şi care să constituie

dreptare şi călăuză pentru credincioşi.

Necesitatea cunoaşterii de către preoţii duhovnici a Sfintelor Canoane ale Bisericii

este evidenţiată şi de către Sfinţii Părinţi şi Părinţii Sinodului VII ecumenic care în Canonul

1 precizează: „Alcătuirile aşezămintelor canoniceşti le sunt spre mărturie şi spre îndrumare

celor ce au primit demnitatea ieraticească”14. Aşadar, este o mare datorie a duhovnicilor să

cunoască şi să păstreze cu mare sfinţenie normele şi dispoziţiile Sfintelor Canoane ale

Bisericii dreptmăritoare, spre a putea fii călăuze sigure şi de nădejde celor păstoriţi. Referitor

la valoarea canoanelor în viaţa Bisericii, un teolog contemporan arată că acestea reprezintă

din totdeauna „forţa, garantul şi străjerul păstrării tradiţiei Bisericii noastre”15. Pentru

întreaga Biserica Răsăriteană rămân ca obligativitate generală canoanele stabilite de către

Sfinţii Părinţi în Canonul 2 al sinodului VI ecumenic.

Spre deosebire de Biserica Ortodoxă, constatăm că Biserica Romano-Catolică după

Schismă a inclus decretaliile şi colecţiile papale în noua tradiţie canonică a Bisericii fără însă

ca aceasta să aibă ca fundament tradiţia autentică a Bisericii primului mileniu.

Biserica Ortodoxă a avut preocuparea statornică pentru ca Sfintele Canoane să fie

cunoscute şi aplicate, iar Taina Sfintei Mărturisiri să fie administrată în conformitate în

normele şi dispoziţiile canonice. Cea mai bună şi cea mai completă colecţie canonică a

Bisericii Ortodoxe este considerată Colecţia canonică Sintagma Ateniană, publicată de G.A.

Rallis şi M. Potlis între anii 1852-1859 care este primită în consens de toate Bisericile

Ortodoxe autocefale16.

Principiul codificări canoanelor într-un cod valabil în întreaga Biserică Romano-

Catolică a fost adoptat de către această Biserică la sfârşitul secolului al XIX-lea, spre

deosebire de Biserica Ortodoxă, care nu a fost de acord cu acest principiu şi a păstrat cu

sfinţenie Sfintele Canoane ale Bisericii ecumenice din primul mileniu.

În Capitolul IV al lucrării noastre, am abordat principalele aspecte privind Sfânta

Taină a Mărturisirii în lumina Sfintelor Canoane, structurate în următoarele subcapitole : 1.

Pregătirea credincioşilor pentru primirea Tainei; 2. Săvârşitorul Tainei în lumina Sfintelor

Canoane; 3. Administrarea Tainei Sfintei Mărturisiri; 4. Epitimia în Biserica Ortodoxă după

Sfintele Canoane; 5. Spovedania şi postul - condiţii pentru primirea Sfintei Împărtăşanii. În

subcapitolul 1 am evidenţiat atât necesitatea pregătirii credincioşilor în vederea primirii

14 Nicodim Milaş, Op. cit., vol. I, Partea II, p. 490.15 Nicolae V. Dură, Receptarea textelor rezultate din dialogurile teologice ecumeniste. Consideraţii ecleziologico-canonice, în Mitropolia Banatului, XXXIV (1984), nr. 11-12, p. 696.16 Idem, Taina Sfintei Mărturisiri în lumina dispoziţiilor şi normelor canonice ale Bisericii Ortodoxe, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, LIX (1983) nr. 4-6, p. 256.

7

Sfintei Taine a Mărturisirii şi deopotrivă rolul şi necesitatea duhovnicului în călăuzirea

acestora pe calea mântuirii. Ascultarea faţă de duhovnic înseamnă o cale nerătăcită în care se

ajunge la vindecare şi mântuire. Prin ascultare, omul îşi taie voia sa care este pricinuitoare

mândriei, care este principala cauză a bolilor sale sufleteşti17. Ascultarea de duhovnic nu este

totuna cu o supunere oarbă faţă de acesta, ci ea se întemeiază pe credinţă, pe încredere

desăvârşită şi îndeosebi pe „iubire smerită”. Totodată, duhovnicul trebuie să manifeste un

respect deplin faţă de libertatea fiiilor săi duhovniceşti.

Pentru primirea Sfintelor Taine ale Bisericii credincioşii trebuie să aibă o anumită

pregătire şi care constă „la vârstnici în credinţa şi simţirea propriei stări păcătoase şi în

dorinţa după ajutorul dumnezeiesc...”18. De aceea, spovedania trebuie să fie făcută înaintea

duhovnicului „cu smerenie, cu frică de Dumnezeu, cu sinceritate, cu precizie şi fără

exagerări”19. Spre deosebire de Biserica Romano-Catolică, unde mărturisirea păcatelor

uşoare nu este necesară, deşi este recomandată în ultima vreme, în Ortodoxie credincioşii

sunt datori să mărturisească toate păcatele săvărşite de la ultima spovedanie.

În ceea ce priveşte vârsta primitorului, aceasta diferă de la o perioadă istorică la alta.

Având ca bază Sfintele Canoane, teologii arată că prima mărturisire la Taina Spovedaniei

„trebuie să înceapă la vârsta de 7 ani, ceea ce corespunde cu practica actuală a Bisericii”20.

În vremurile noastre, potrivit rânduielii canonice statornicite de Tradiţia Bisericii,

Taina Spovedaniei se administrează în mod obligatoriu înainte de Sfânta Euharistie,

începând de la vârsta de 7 ani, potrivit Canonului 9 Apostolic, 2 Antiohia, ş.a. ţinând seama

că de la această vârstă există şi în rândul copiilor „o înţelegere raţională a responsabilităţii

pentru păcatele săvîrşite”21.

Sfinţii Părinţi recomandă cu insistenţă pentru progresul duhovnicesc al creştinilor,

practicarea postului atât cel de bucate cât şi cel de păcate, în vederea înfrânării poftelor şi

crearea unei stări de linişte şi concentrare pentru rugăciune. Postul este recomandat

penitenţilor deoarece este „un colaborator de seamă al înţelepciunii”22. Totodată, postul are

rolul „să descătuşeze credincioşii de sub robia patimilor”23.

17 Jean Claude Larset, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, p. 408.18 Nicolae Chiţescu, Sfintele Taine (Temeiuri biblice şi patristice), în Studii Teologice, I (1949), nr.7-8, p. 520.19 Nectarie Antonopoulos, Nectarie Antonopoulos, Spovedania, calea învierii sufleteşti, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2004, p. 9.20 Ibidem.21 Nicolae Dură, Consideraţii canonico-ecleziologice asupra Documentului de la Lima (B.E.M.), în Ort., XXXVIII (1986), nr. 1-2, p. 129.22 Ioan G. Coman, Sfinţii Părinţi ca îndrumători ai duhovniciei, în M.B., XVI (1996), nr. 4-6, p. 198.23Dumitru Popescu, Pocăinţa ca refacere a legăturii credincioşilor cu Dumnezeu şi cu semenii, în B.O.R., LXXXIX (1971), nr. 9-10, p. 1026.

8

Canonul 19 al Sinodului al treilea local de la Gangra, anul 340 anatemizează creştinii

care nu respectă posturile rânduite de Biserică24. Dispoziţiile Canonului 69 Apostolic prevăd

obligaţia clerului şi a laicilor de a posti, iar prin neîmplinirea acestei îndatoriri atât clericii

cât şi laicii sunt pedepsiţi: „Dacă vreun episcop, presbiter, diacon, citeţ sau cântăreţ, nu

posteşte Sfânta patruzecime a Paştilor, sau miercurea sau vinerea, să se caterisească, afară

numai dacă ar fi împiedicat de slăbiciunea trupească, iar dacă ar fi laic să se afurisească”.

Tot în acest sens au fost rânduite şi canoanele 29, 56, 89 Trulan; 19 Gangra; 49, 50, 51

Laodiceea; 1 Dionisie Alexandrinul, 15 Petru Alexandrinul; 8, 10 Timotei Alexandrinul

ş.a.25. Canonul 69 Apostolic arată în legătură cu posturile de peste an şi obligativitatea şi

felul ţinerii acestora de către clerul bisericesc şi de credincioşi.

În continuarea Capitolului IV al lucrării, în subcapitolul 2, am tratat în lumina

Sfintelor Canoane, normele şi dispoziţiile canonice cu privire la săvârşitorul văzut al Tainei

Sfintei Mărturisirii. În legătură cu fixarea vârstei pentru hirotonie, prima dispoziţie canonică

a fost prevăzută de Sinodul de la Neocezareea. Astfel, în Canonul 11 al acestui sinod se

spune: „Prezbiterul mai înainte de 30 de ani să nu se hirotonească, de ar fi bărbat vrednic în

toate, ci să aştepte. Căci Iisus Hristos la 30 de ani S-a botezat şi a început să înveţe”26.

Acelaşi lucru este confirmat şi întărit şi de sinoadele de mai târziu precum Canonul 15 de la

Sinodul IV Ecumenic sau Canonul 14 Trulan. Vârsta canonică a episcopilor potrivit

Aşezămintelor Apostolice a fost fixată la 50 de ani, apoi în mod practic, a fost redusă la 30

de ani. Acest lucru s-a datorat faptului că, prin multe pilde din istoria Bisericii, au fost

consideraţi vrednici de episcopat candidaţi în vârstă de 3o de ani.

Prin administrarea corectă a Tainei Sfintei Mărturisiri duhovnicul contribuie la

îndreptarea şi însănătoşirea celui care părăseşte păcatul şi prin pocăinţă se întoarce la

Dumnezeu. De altfel, ca săvârşitor văzut al Sfintelor Taine, duhovnicul este organul prin

care Dumnezeu împărtăşeşte credincioşilor harul său. Un duhovnic adevărat este acela care,

ca adevărat doctor duhovnicesc, aduce vindecarea bolilor fiiilor duhovniceşti.

Dintre numeroasele canoane care fac referire la duhovnic şi la activitatea acestuia, un

loc de seamă îl ocupă Canonul 102 Trulan care scoate în evidenţă măiestria de care trebuie

să dea dovadă duhovnicul în legătură cu aplicarea epitimiilor celor care încălca legea morală

şi canonică a Bisericii27. Teologii ortodocşi sunt de părere că mustrarea duhovnicului trebuie

să fie făcută cu multă delicateţe şi blândeţe şi aceasta numai în situaţia de excepţie potrivit

24 Nicodim Milaş, Op. cit., vol. II, Partea II, p. 50.25 Ibidem, vol. I, Partea I, p. 290.26 Ibidem, vol. II, Partea I, p. 36. 27 Nicolae V. Dură, Taina Sfintei Mărturisiri în lumina …, p. 265.

9

îndemnului Sfântului Apostol Pavel «Fraţilor, chiar de va cădea vreun om în vreo greşeală,

voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luînd seama la tine

însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită» (Galateni 6, 1)28.

Sfântul Vasile cel Mare prin Canoanele 3 şi 4 sfătuieşte pe duhovnic să chibzuiască

întotdeauna când aplică epitimiile, să evite totodată pedepsele prea aspre sau aplicate în mod

mecanic29. Ca vindecător de suflete, părintele duhovnicesc trebuie el însuşi să fie eliberat de

orice patimă deoarece dacă «orb pe orb va călăuzi amândoi vor cădea în groapă» (Matei 15,

14).Totodată, un duhovnic adevărat are sentimentul că el este mai păcătos decât cel care se

spovedeşte. De altfel, pentru duhovnicul adevărat, viaţa şi învăţătura pe care o predică se află

într-o armonie deplină.

Grija deosebită a Sfintei Biserici pentru a avea preoţi şi duhovnici buni a fost întărită

prin Canoanele 25 Apostolic, 9 I Ecumenic 4, 21, 23, Trulan 3, 32, 51,70, 82, 89, Vasile cel

Mare şi altele care stabilesc sancţiuni aspre celor care vor să ajungă preoţi sau care au

săvârşit păcate grele după hirotonie30. Pentru a fi un bun duhovnic, preotul trebuie să aibă

permanent în vedere că preoţia nu este o profesie, ci este o misiune31.

O caracteristică de seamă a duhovniciei este aceea că un bun duhovnic este dator atât

ca om cât şi ca preot să se spovedească des deoarece preotul nu este scutit de slăbiciuni,

căderi, de greşeli şi de păcate inerente firii omeneşti32.

Potrivit canoanelor şi pravilelor Sfintei Biserici, dintre care amintim Canoanele 23 VI

Ecumenic, 4, 29 Apostolic, 2 IV ecumenic, 22 Trulan 4, 5 Sinodul VII 7 Ecumenic,

duhovnicul nu trebuie să primească bani pentru săvârşirea lucrărilor sfinte. Acelaşi lucru ne

povăţuieşte Sfântul Antim Ivireanu în Pravila Bisericească şi anume preoţii să nu ceară bani

la săvârşirea Tainelor şi ierurgiilor. (cf. C. Erbiceanu, Învăţătura bisericescă, în Biserica

Ortodoxă Română, XVII (1893), nr. p. 134. )33.

În continuarea Capitolului IV, în subcapitolul 3 a fost tratată succint problema

administrării Sfintei Taine a Mărturisirii. În legătură cu administrarea corectă a Sfintelor

Taine putem spune că în Biserica noastră ierarhii au fost întotdeauna cei care i-au îndrumat

pe preoţi şi duhovnici să păstreze cu sfinţenie învăţătura dogmatică şi canoanele Sfintei

Bisericii şi să săvârsească Sfintele Taine conform prescripţiilor şi dogmatice, canonice şi

liturgice. De asemenea, remarcăm faptul că dintotdeauna Întâistătătorii şi ierarhii Bisericii

28 Jean Claude Larset, Op. cit., p. 402.29 Liviu Stan, Concepţia canonică a Sfinţilor Trei Ierarhi ..., p. 14.30 Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia, 1995, p. 45.31 Nicodim Belea, Îndatoririle duhovnicului după Sfintele Canoane, în S.T., Seria a II-a, III (1951), nr. 9-10, p. 483.32 Ene Branişte, Despre preoţie, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004, p.78.33 Nicolae V. Dură, Preocupări canonice ale ierarhilor Bisericii …, p. 223.

10

noastre, prin activitatea cărturărească deosebită prin pravilioare, pastorale şi alte lucrări

canonic-pastorale au adus o contribuţie preţioasă la dezvoltarea dreptului canonic

românesc34.

Modul cum trebuie să procedeze duhovnicul în scaunul de mărturisire este

reglementat prin normele şi prescripţiile canonice prevăzute în Canonul 12 I Ecumenic; 2, 5,

7 Ancira ; Canonul 102 Trulan; Canoanele 2, 3, 74, 84, 85 Vasile cel Mare ; 4, 5, 7, 8

Grigorie de Nyssa şi altele. Mărturisirea în Biserica Ortodoxă este numai individuală şi

niciodată colectivă. În acest sens, Sintagma lui Vlastare interzice ca mărturisirea să fie

publică, ci numai fiecare în mod individual trebuie să-şi mărturisească păcatele înaintea

duhovnicului. (cf. Sintagma lui Vlastare M 8, Sintagma Ateniană, 6, p. 270)35. De asemenea,

în Canonul 85 Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă episcopii Bisericii să stea ferm şi categoric

„în temeiul învăţăturii Bisericii şi a Sfintelor Canoane privind pe păcătoşii care nu se întorc

de la păcatele lor având grijă a nu fi aduşi împreună cu răutăţile lor. În legătură cu aceasta,

Sfântul Vasile cel Mare, are prin Canonul 3 al prescripţiunilor sale canonice, un adevărat

îndreptar privind viaţa preotului şi modul în care trebuie să săvârşească Sfintele slujbe şi

îndeosebi Sfânta Liturghie. Prin acest canon, preoţii sunt îndemnaţi să chibzuiască bine pe

cine primesc la Sfânta Împărtăşanie, potrivit rânduielelor Sfintelor Canoane.

O altă datorie de seamă a duhovnicului constă în păstrarea cu severitate a secretului

spovedaniei. Încălcarea acestei mari obligaţii, este condamnată de Sinoadele Sfintei Biserici,

între care se numără Canonul 132 Cartagina, 28 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul şi altele.

În ceea ce priveşte spovedania preoţilor cu toate că în Canoanele Bisericii nu se face

referire directă, prin sancţiunile pe care le primesc preoţii pentru săvârşirea unor păcate

grele, reiese în mod indirect necesitatea acesteia. În acest sens pot fi menţionate Canoanele

25, 51, 53, 55, 65, 66, 69 Apostolice, Canonul 17 I Ecumenic, 10 VI Ecumenic, 4 Laodiceea

9, 20 Cartagina, 1 Ancira, 1, 9 Neocezareea, 32, 51 Sfântul Vasile cel Mare, 8 Patriarhul

Nicolae al Constantinopolului, 5 Sfântul Grigorie de Nyssa, 10 Sfântul Ioan Postnicul36.

Rânduiala Sfintei Taine a Mărturisirii cuprinde rugăciunea de iertare, mărturisirea

propriu-zisă a păcatelor, rugăciunea de dezlegare şi punerea mâinilor pe capul penitentului,

precum şi epitimia dată pentru siguranţa părăsirii definive a păcatelor celor care se

spovedesc37. Credinciosul este dator să aibă căinţă puternică pentru păcatele săvârşite,

dorinţă sinceră de întoarcere la Dumnezeu, iar mărturisirea să fie completă şi fără să

34 Ibidem, p. 217.35 Nicodim Milaş, Dreptul Bisericesc Oriental, traducere I. Mihălcescu, Tipografia „Gutenberg”, Bucureşti, 1915, p. 462.36 Nicodim Milaş, Op. cit., vol. II, Partea I, p. 34.37 Liviu Streza, Despre rânduiala şi semnificatia Sfintei Taine a Mărturisirii în Biserica Ortodoxă, în Mitropolia Olteniei, XLI (1989), nr. 4, p. 25.

11

învinuiască pe alţii în legătură cu păcatele săvârşite. Potrivit Canoanelor 8 I Ecumenic, 66

Cartagina, 49 Cartagina, rugăciunea de dezlegare se face de către preot prin punerea mâinilor

pe capul celui care se spovedeşte.

În subcapitolul 4 am tratat în mod sintetic sensul şi rolul epitimiei în Taina Sfintei

Spovedanii, în lumina Sfintele Canoane. În Biserica Ortodoxă rolul epitimilor nu este ca în

Biserica Romano-Catolică de ispăşire sau pedeapsă de păcatele săvârşite, ci de îndreptare şi

vindecare, având deci un rol pedagogic şi terapeutic, motiv pentru care, nu face parte din

fiinţa Tainei. În legătură cu epitimia care se dă în Biserica Ortodoxă celor care se spovedesc,

menţionăm faptul că, în Biserica primară potrivit Canonului 39 Apostolic, aceasta era dată

numai de către episcop şi nu de preoţi38.

Canonul 43 al Sinodului de la Cartagina acordă episcopului posibilitatea stabilirii

timpului de penitenţă, precizând că preotul doar în lipsa episcopului sau în caz de necesitate

poate face acest lucru. Aceeaşi problemă a modului în care se stabileşte epitimia după

mărturisirea păcatelor înaintea duhovnicului este tratată şi în Canonul 102 Trulan, Canonul

57 Laodiceea şi altele, precum şi în Canonul 6 al Sinodului de la Cartagina.

Prin epitimii, preotul duhovnic urmăreşte vindecarea rănilor lăsate de păcat şi

călăuzirea credinciosului pe drumul mântuirii având grijă ca antidotul să fie opus păcatului.

Sfinţii Părinţi au formulat şi practicat în terapeutica spirituală principiul metodic „contraria

contraris curantum” (contrariu prin contrariu se vindecă) determinând pe penitent în vederea

vindecării, să practice virtutea opusă păcatului respectiv39. În Biserica Ortodoxă epitimia nu

este considerată ca făcând din fiinţa Sfintei Taine a Mărturisirii aşa încât aceasta poate fi

scurtată de către duhovnic sau în anumite cazuri înlăturată complet, fără a influenţa

eficacitatea Tainei40. Deoarece canoanele Sfântului Vasile cel Mare au asprime mai mare

faţă de celelalte, Părinţii Bisericii au hotărât ca acestea să reprezinte limita maximă de

pedeapsă bisericească pornind de la un minim stabilit de duhovnic. Chiar Sfântul Vasile cel

Mare în Canonul 3 arată că scopul epitimilor este să vindece boala penitentului, nu acesta să

fie pedepsit41. Rolul terapeutic al epitimiei este evidenţiat şi de canonistul bizantin Zonaras

în comentariul său la Canonul 102 Trulan. Duhovnicul trebuie să aibă ca scop „să aducă

înapoi oaia cea rătăcită şi pe cea otrăvită de către şarpe să o vindece şi nu să o împingă prin

asprime în prăpastia deznădejdei”42. Întotdeauna duhovnicul trebuie să aibă în vedere să fie

canonisit păcatul cel mai mare dintre cele mărturisite, iar oprirea de la Sfânta Împărtăşanie,

38 Nicodim Milaş, Op. cit., vol. I, Partea I, p. 247.39 Nicolae V. Dură, Taina Sfintei Mărturisiri în lumina dispoziţiilor …, p. 257.40 Grigore Pătrulescu, Epitimiile canonice şi ascetice în general, în Studii Teologice, Seria a II-a, XXXII (1980), nr. 3-6, p. 539.41 Ioan N. Floca, Drept Canonic Ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. II, …, p. 45.42 G.A. Ralli, M. Potli, Sintagma Ateniană, vol. 2, Tesalonic, 2002, p. 550.

12

aşa cum precizează Sfântul Nicodim Aghioritul se face socotind anii de împlinire a

canonului de la care a părăsit săvârşirea păcatului. În cazul în care duhovnicul dă canon prea

aspru pentru a-l îndrepta pe cel care a greşit în multe situaţii, în loc să-l ridice pe cel căzut

poate face mai mult rău.

Episcopul are deci dreptul potrivit Canoanelor 12 Ecumenic, 16 IV ecumenic, 102 VI

Ecumenic, 2, 5, 7 Ancira, 6, 43 Cartagina, 3, 54, 74, 84, 85 Sfântul Vasile cel Mare, 4, 5, 7

Grigorie de Nyssa, 3 Sfântul Atanasie cel Mare, 3 Sfântul Ioan Postitorul43 să scurteze timpul

timpul de penitenţă al credincioşilor care manifestă multă râvnă duhovnicescă şi au o

hotărâre fermă de a nu se mai întoarce la săvârşirea de păcate.

Biserica Romano-Catolică socoteşte epitimiile ca pedepse ispăşitoare şi care aduc

satisfacţie dreptăţii dumnezeieşti. Caracterul ispăşitor al epitimiilor a condus la generarea

teoriilor greşite cu privire la iertarea de păcate, Purgatoriu, indulgenţe şi tezaurul meritelor

prisositoare ale Sfinţilor44.

În teologia romano-catolică păcatul este „ofensă adusă lui Dumnezeu”45, iar prin

aceasta a fost deformat şi sensul epitimiei în Taina Spovedaniei. În viziune catolică canonul

nu mai apare drept normă de viaţă sau medicament care îl întăreşte pe credincios

duhovniceşte şi în acelaşi timp îl îndepărtează de păcat, ci apare ca o ispăşire şi pedeapsă

pentru „cel ce prin păcat a ofensat pe Dumnezeu”46.

Ultima parte a Capitolului IV, în subcapitolul 5 se referă la faptul că în Biserica

Ortodoxă, potrivit tradiţiei milenare a acesteia, primirea credincioşilor la Sfânta Împărtăşanie

este condiţionată de săvârşirea mai întâi a Tainei Sfintei Spovedanii, în urma dezlegării şi a

postului corespunzător. Potrivit Canonului 73 al Sfântului Vasile cel Mare, chiar şi bolnavii

aflaţi în primejdie de moarte, în vederea primirii Sfintei Impărtăşanii, trebuie în prealabil să

se mărturisească47. Necesitatea postului şi a spovedaniei înainte de primirea Sfintei

Impărtăşanii este arătată în mod pregnant de Sfinţii Părinţi şi Părinţii Bisericii. Aşadar,

înainte de Sfânta Impărtăşanie, numai copiii sub 7 ani pot fi primiţi fără spovedanie şi post48.

Canonul 9 Apostolic, care orânduieşte obligativitatea credincioşilor de a rămâne până

la sfârşitul Sfintei Liturghii şi a se cumineca, se referă numai la credincioşi care s-au

spovedit, au ţinut post şi au primit dezlegare de la episcop sau preot să se împărtăşească49.

43 Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, …, Sibiu, 2005, p. 178.44 Sânică T. Palade, Taina Sfintei Spovedanii, mijloc de pastoraţie individuală, Ed. Sfântul Mina, Iaşi, 2002, p. 160.45 Viorel Sava, Taina Mărturisirii în riturile liturgice actuale, Editura Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1999, p. 21246 Ibidem.47 Nicolae V. Dură, Consideraţii canonico-ecleziologice asupra Documentului de la Lima ..., p. 134.48 Petre Vintilescu, Spovedanie şi duhovnicie, ..., p.197. 49 Nicodim Milaş, Op. cit., vol. I, Partea I, p. 206.

13

Există şi cazuri izolate întâlnite în Biserica Ortodoxă în care, preoţii îi împărtăşesc pe

credincioşii fără spovedanie, fără post, fără pregătire înainte de aceasta. Preoţii duhovnici

care folosesc această practică fără nicio susţinere scripturistică sau canonică, fac aceasta fie

din necunoaşterea Sfintelor Canoane, fie sub influienţa unor învăţături străine Ortodoxiei,

îndeosebi de la romano-catolici50.

După cum precizează un canonist şi teolog ortodox contemporan, efectul canonic al

nedezlegării de păcate constă în oprirea penitentului de la Sfânta Împărtaşanie pentru o

perioadă limitată de timp sau excuderea din Biserică, potrivit Canoanelor 10 I Ecumenic, 16,

IV, Ecumenic, 102 Trulan, 2, 5, 7 Ancira, 6, 43 Cartagina, 2, 54, 74, 84, 85, Sfântul Vasile

cel Mare, 4, 5, 7 Sfântul Grigorie de Nyssa, 3 Sfântul Atanasie cel Mare, 3 Sfântul Ioan

Postitorul ş.a.51.

Capitolul V privitor la Sfânta Taină a Mărturisirii cuprinde prezentarea succintă a

unor abateri cu caracter sporadic întâlnite în administrarea acesteia, în Biserica Ortodoxă.

Dacă în Ortodoxie statornicia credinţei reprezintă o caracteristică esenţială pentru

garantarea păstrării adevărului revelat nealterat, se constată că pe alocuri şi în vremurile

noastre, ca şi odinioară, au apărut anumite abateri mai mult sau mai puţin grave în legătură

cu administrarea corectă a Tainei Sfintei Spovedanii. Abaterile cele mai reprezentative

prezentate sunt întâlnite doar sporadic în Ortodoxie, şi ele sunt cauzate fie de influenţele

străine de dreapta credinţă, fie de necunoaşterea în profunzime de către slujitori sau

credincioşi a dreptei învăţăturii. Se poate spune că de-a lungul istoriei au existat adeseori

tendinţe mai mult sau mai puţin grave de abatere de la dreapta credinţă şi în legătură cu

modul de administrare al Tainei Sfintei Spovedanii după pravila Bisericii.

Constatăm în zilele noastre că, mulţi dintre duhovnici sunt superficiali atât în

administrarea Tainei Sfintei Spovedanii, cât şi în relaţia părinte duhovnicesc - ucenic. Acest

lucru nu face decât să descurajeze pe mulţi dintre credincioşi şi chiar să-i dezorienteze cu

privire la drumul pe care trebuie să meargă spre mântuire. Sunt duhovnici care, fie din cauza

timpului scurt pe care îl au la dispoziţie, fie datorită mulţimii credincioşilor, săvârşesc Taina

Sfintei Spovedanii în mod mecanic, formal, neglijând atât conţinutul cât şi forma acesteia.

De asemenea, se întâmplă deseori ca păcatele mărturisite de credincioşi să fie ascultate de

către preot, în grabă sau în stare de plictiseală sau indiferenţă. Acest fapt, de cele mai multe

ori descurajează pe cel care găseşte în spovedanie o ancoră salvatoare pentru scaparea de

patimile şi păcatele în care a căzut.

50 Nicodim Belea, Op. cit., p. 488.51 Nicolae V. Dură, Taina Sfintei Mărturisirii în lumina dispozitiilor ..., p. 270.

14

O altă abatere în cadrul administrării Tainei Sfintei Spovedanii este aceea legată de

formula de dezlegare în care unii dintre duhovnici o scurtează în mod necanonic sau doar fac

semnul Sfintei Cruci şi murmură o formulă de dezlegare incompletă şi formală. Este

cunoscut că, formula de dezlegare atât în conţinutul ei, cât şi prin actul vizibil pe care îl face

preotul, punând mâinile în formă cruce peste capul credinciosului şi spunând formula de

dezlegare întreagă, clară şi în mod solemn, este un element esenţial al Tainei Sfintei

Mărturisiri. Prin modificarea sau scurtarea acestuia, credinciosului i se reduce certitudinea

iertării păcatelor şi poate rămâne cu îndoieli şi mustrări de conştiinţă.

O abatere întâlnită uneori în legătură cu această Taină, o reprezintă spovedania făcută

superficial, de formă şi în grabă. Este cunoscut că duhovnicul este numit doctor al sufletelor,

ori un astfel de doctor care-şi tratează pacienţii formal, în grabă şi superficial, nu numai că

nu aduce vindecare celor bolnavi sufleteşte, dar riscă să le agraveze şi mai tare boala.

Această formă de spovedanie este întâlnită tocmai atunci când ea ar trebui să fie

săvârşită cu cea mai mare atenţie şi anume în Săptămâna Patimilor din Postul Mare şi uneori

înainte de Praznicul Naşterii Domnului. Multimea credincioşilor care se spovedesc nu

trebuie să diminueze sau să altereze importanţa şi administrarea corectă a Tainei Sfintei

Spovedanii.

Altă abatere întâlnită în Biserica Ortodoxă, deşi foarte rară, este spovedania în grup,

cu dezlegare colectivă. Sunt preoţi care din aşa-zise motive obiective, mulţi credincioşi, timp

puţin pentru spovedanie cad în ispita de a spovedi în grup credincioşii, chiar dacă de multe

ori ei sunt copii. Acest fapt este chiar deosebit de grav deoarece există mari şanse ca un copil

care a beneficiat de o astfel de spovedanie să se îndepărteze de Biserică şi de această Sfântă

Taină pentru multă vreme sau chiar să cădă din credinţă, ajungând să fie atras de credinţe

eretice. Spovedania înseamnă mărturisirea individuală a păcatelor (cf. Sintagma lui Vlastare,

M, 8 Sintagma Ateniană, VI, 270)52, înseamnă dialog între duhovnic şi ucenic, înseamnă

cântărirea faptelor fiecăruia şi aplicarea unui tratament specific fiecărui credincios. Obiceiul

acestui mod de spovedanie este preluat fie de la Biserica Romano-Catolică, fie din

înţelegerea greşită sau necunoaşterea istoricului Tainei Sfintei Spovedanii în viaţa Bisericii.

Prin această formă de mărturisire se denaturează grav Taina Sfintei Spovedanii, atât în

conţinutul ei, prin faptul că păcatele pot fi mărturisite doar personal şi în mod individual, cât

şi prin formă văzută, în sensul că în spovedania colectivă, la rugăciunea de dezlegare, preotul

duhovnic nu mai poate pune mâinile pe capul credincioşilor.

O abatere practicată de unii preoţi şi în Biserica Ortodoxă este aceea a săvârşirii

Tainei Sfintei Spovedanii condiţionând sau acceptând primirea de bani din partea 52 Nicodem Milaş, Dreptul Bisericesc Oriental, …, p. 462.

15

credincioşilor. Acest lucru este întâlnit oficial la catolici în care credincioşii potrivit

Canonului 848 din Codul de drept canonic latin53 trebuie să plătească o taxă la săvârşirea

oricărei taine. Biserica Ortodoxă a interzis dintotdeauna primirea de bani pentru săvârşirea

Sfintelor Tainelor, aşa cum reiese din Canonul 23 Trulan, care interzice cu desăvârşire

primirea de bani celor care se împărtăşesc : „S-a rânduit ca nici unul, fie dintre episcopi, fie

dintre prezbiteri sau diaconi, împărtăşind cu preacurata cuminecătură, să nu ceară de la cel

care se împărtăşeşte bani sau ceva asemănător pentru o astfel de împărtăţire. Căci harul nu se

poate vinde şi nici sfinţenia Duhului nu o împărtăşim pentru bani, ci ea trebuie dată fără

viclenire, celor vrednici de darul acesta”54. Prin extensie, în mod similar, nici pentru celelalte

Taine preotul nu trebuie să primească bani. Sfântul Antim Ivireanu, asemenea tuturor

Întâistătătorilor cărturari şi cu viaţă sfântă ai Bisericii noastre îi povăţuieşte pe preoţi să nu

ceară bani când săvârşesc Sfintele Taine şi ierurgii ale Bisericii şi mai cu seamă la Taina

Spovedaniei55. Prin această practică de primire de bani, Taina Sfintei Spovedanii este

micşorată deoarece credinciosul fie pleacă nemulţumit că a trebuit să plătească, fie pleacă

încrezător că dacă a plătit i se iartă în mod sigur păcatele.

Un alt tip de abateri întâlnite frecvent în rândul duhovnicilor din Biserica noastră o

constituie canonisirea păcatelor după rânduieli proprii, nu după învăţătura Sfinţilor Părinţi şi

a Sfintelor Canoane ale Bisericii.

Întâlnim astăzi frecvent duhovnici care dau canoane care întrec cu mult pe cele ale

Sfântului Vasile cel Mare, cunoscut fiind că era considerat cel mai aspru în canonisirea

păcătoşilor. Aşa cum odinioară unii preoţi sub influenţa învăţăturii catolice dădeau canoane

considerate de ispăşire a păcatelor, tot aşa unii duhovnici stăpâniţi de duhul acriviei îi

îndepărtează pe mulţi dintre credincioşi pentru toată viaţa de la Sfânta Împărtăşanie. Prin

această exagerare se diminuează nădejdea credinciosului pentru mântuire şi nu de puţine ori

se poate întâmplă ca acesta să găsească refugiul la o religie care îi oferă gratuit aşa-zisa

mântuire sigură, de altfel iluzorie. Asemenea duhovnici, fie nu cunosc, fie privesc cu dispreţ

atât canoanele Sfântului Ioan Postitorul intrate în uzul general al Bisericii Ortodoxe

considerându-le prea blânde, cât şi canoanele Sfinţilor Părinţii şi în special ale Sfântului

Vasile cel Mare.

53 Codul de Drept Canonic, Textul oficial …, p.535.54 Ioan N. Floca, Op. cit., p. 130.55 Nicolae V. Dură, Preocupări canonice ale ierarhilor Bisericii …, p. 223. În acest sens, Sfântul Antim Ivireanu spune: „Bani să nu ceară pentru ispovedanie, ca şi pentru celelalte Taine..., fără numai.... de-i va da cel ce se ispoveduiaşte de voia lui, în loc de milostenie, şi asupra ispovedaniei să nu se ruşineze de nici un om, nici să nu facă făţărie, ce numai pre fieşte carele după cum îi vor fi păcatele să-l îndrepteze şi să-l canonească după învăţătura Sfintelor Pravili”, (cf. Cf. Erbiceanu, Învăţătura bisericească, în B.O.R., XVII (1893) nr. 2, p. 134).

16

Capitolul VI al lucrării se referă la rolul Tainei Sfintei Mărturisiri în păstrarea dreptei

credinţe în lumina normelor şi prescripţiilor Sfintelor Canoane ale Bisericii.

Cu privire la această problemă se impune amintirea în primul rând a Canonului 58

Apostolic care prescrie episcopilor şi preoţilor Bisericii datoria sfântă de a predica poporului

Evanghelia propovăduită de Domnul nostru Iisus Hristos56. În acelaşi timp o datorie de

seamă atât a clerului cât şi a credincioşilor este aceea de a păzi cu sfinţenie învăţătura

Mântuitorului transmisă Sfinţilor Apostoli şi prin aceştia Bisericii dreptmăritoare. În legătură

cu Taina Sfintei Mărturisiri se poate afirma cu tărie că Biserica Ortodoxă a păstrat nealterată

structura acesteia încă din perioada apostolică până în zilele noastre57.

În Partea a doua a lucrării, am prezentat principalele caracteristici ale Tainei Sfintei

Mărturisiri în Biserica Romano-Catolică şi anume: 1. Învăţătura dogmatică şi canonică

despre Sacramentul Pocăinţei; 2. Sacramentul Spovezii în Lumina Codului canonic latin; 3.

Confesorul Sacramentului; 4. Penitentul; 5. Epitimia în Sacramentul Spovezii după Codul

Canonic latin; 6. Dezlegarea de păcate, secretul spovedaniei şi efectele Sacramentului.

Potrivit Canonului 959 al Codului de drept canonic, în Sacramentul Pocăinţei,

credincioşii care îşi mărturisesc păcatele unui slujitor sacru legitim manifestând căinţă şi

hotărâre de îndreptare dobândesc iertarea păcatelor de la Dumnezeu, prin dezlegarea dată de

slujitor şi se reconciliază cu Biserica pe care au rănit-o prin păcatele săvârşite58.

Un element nou care apare în Sacramentul Pocăinţei în raport cu învăţătura Bisericii

Ortodoxe îl constituie faptul că Dumnezeu iartă păcatele mărturisite, iartă şi pedeapsa

veşnică, dar numai o parte din pedeapsa vremelnică59. Aşadar, teologii catolici susţin fără

nici un temei scripturistic sau patristic la bază faptul că „prin taina spovedaniei nu se şterg

decât pedepsele veşnice, adică pedeapsa iadului, iar cele vremelnice se şterg doar o parte”60.

Explicaţia în legătură cu pedeapsa veşnică şi pedepsa vremelnică pentru păcatele

săvârşite din Sacramentul Pocăinţei o aflăm în Catehismul Bisericii Romano-Catolice în care

se arată că prin păcatele grele omul se face incapabil de viaţa veşnică, iar privarea de aceasta

se numeşte pedeapsă veşnică a păcatului, în timp ce păcatele uşoare „antrenează un

ataşament nesănătos faţă de făpturi”, fapt care determină necesitatea unei purificări, fie aici

pe pământ, fie după moarte în starea numită Purgatoriu61.56 Nicolae V. Dură, Învăţarea dreptei credinţe după canoanele Bisericii Ortodoxe, în B.O.R., XXXII (1980), nr. 5-6, p. 665.57 Liviu Streza, Op. cit., p. 31. 58 Codul de drept canonic, Textul oficial şi trad. Pr. Ioan Tamaş, Ed. Sapientia, Iaşi, 2004, p. 587.59 Isidor Mărtincă, Sacramentele Bisericii Catolice, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, vol. II, Bucureşti, 2003. p. 14.60 Iuliu Maior, Iuliu Maior, Taina Spovedaniei, (Reediditare după ediţia Blaj, 1928), Casa de Editură Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 2003, p. 16.61 Catehismul Bisericii Catolice, Partea întâi, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 1993, p. 322.

17

Biserica Romano-Catolică consideră pocăinţa „un act de ispăşire pentru păcatele

săvârşite”. Prin dezlegarea păcatelor sunt reparate toate dezordinele pe care păcatul le-a

provocat, dar pentru recâştigarea deplină a sănătaţii spirituale credinciosul trebuie „să

îndestuleze cum se cuvine, să ispăşească păcatele proprii”62. În legătură cu celebrarea

Sacramentului Spovezii, Codul de drept canonic latin face referire în Canoanele 960-964.

Canonul 982 penitentul manifestă o pocăinţă adevărată dacă aduce satisfacţie prin

fapte bune reparând pagubele semenilor şi onoarei lui Dumnezeu63.

Potrivit codului canonic, Sacramentul Penitenţei sau Reconcilierii este legiferat în

Canoanele 958-997, iar pentru celelalte Biserici catolice, prin Codul de drept canonic al

Bisericilor orientale, în Canoanele 718 şi 736. Cele două coduri de drept canonic constituie

sursele principale ale dreptului bisericesc catolic şi au valabilitate universală64.

Ca şi în Biserica Ortodoxă, teologia romano-catolică arată că pentru penitent este

esenţială căinţa (contritio) care înseamnă respingerea păcatelor şi dorinţa de a nu le mai

repeta65. În Sacramentul Pocăinţei potrivit directivelor Conciliului Vatican II sunt prevăzute

trei forme de administrare a acestuia. Prima formă o constituie reconcilierea individuală a

penitenţilor, a doua, reconcilierea mai multor penitenţi cu spovadă şi dezlegare individuală şi

reconcilierea mai multor penitenţi cu mărturisire şi dezlegare. Această ultimă formă de

spovedanie are un caracter de excepţie şi este limitată prin reglementări speciale.

Reconcilierea colectivă a fost introdusă după Conciliul Vatican II, având ca motivare

„caracterul comunitar al penitenţei”66.

Prin Canoanele 961- 963 din Codul de drept canonic se aduc precizări în legătură cu

cea dea treia formă de reconciliere şi anume cu mărturisire şi dezlegarea generală.

Biserica Ortodoxă nu cunoaşte şi nici nu poate fi de acord cu astfel de mărturisire

colectivă şi dezlegare generală. Teologii romano-catolici recunosc că această formă de

reconciliere este întâlnită numai în Biserica Romano-Catolică, dar o motivează pentru

situaţiile când există pericol iminent de moarte sau, când datorită numărului mare de

penitenţi şi a numărului mic de preoţi, penitenţii fără vina lor ar rămâne nespovediţi67.

Potrivit Canonului 962, privind reconcilierea colectivă şi dezlegare generală, pentru

ca un credincios să fie pe de-o parte „dispus cum se cuvine”68, pe de altă parte „să se şi

62 Ibidem, p. 319.63 Isidor Mărtincă, Dreptul Canonic. Comentariul Codicelui bisericesc 1983 pe înţelesul tuturor, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2005, p. 328. 64 Patrick Valdrini, Principii ale organizării Bisericii Catolice, în Biserica Ortodoxă Română, CXVIII (2000), nr. 4-6, p.132.65 Ibidem, p. 84.66 Idem, Op. cit., p. 230.67 Ibidem, p. 231.68 Codul de drept canonic, Textul oficial …, p. 589

18

hotărască să facă la timpul potrivit mărturisirea individuală a păcatelor pe care deocamdată

nu a putut s-o facă”69.

Catehismul Bisericii Romano-Catolice învaţă că toţi cei care au fost trimişi să

ispăşească în Purgatoriu pot beneficia de meritele dobândite de credincioşi care au ajuns în

rai, Biserica depozitând surplusul faptelor bune într-un tezaur al ei. Această teorie străină

Ortodoxiei a dus la credinţa în Purgatoriu şi la doctrina şi practica indulgenţelor prin care

omul îşi poate cumpăra mântuirea.

Potrivit Canonului 992 din Codul de drept canonic indulgenţa este iertarea pedepsei

temporare de către Dumnezeu cauzată de păcatele săvârşite prin dobândirea cu ajutorul

Bisericii a acestei iertări care în calitate de slujitoare a răscumpărării „ împarte şi aplică cu

autoritatea ei, tezaurul meritelor lui Cristos şi ale Sfinţilor”70. Aşadar, prin spovedanie este

ştearsă vina păcatelor săvârşite prin iertarea dată de Dumnezeu şi pedeapsa veşnică, dar nu şi

pedeapsa vremelnică aceasta putând fi răscumpărată cu ajutorul indulgenţelor. În acest fel,

credinciosul obţine dezlegarea de păcate de la Dumnezeu în urma intervenţiei Bisericii prin

deschiderea tezaurului „meritelor lui Cristos” şi ale Sfinţior 71.

Potrivit Canonului 993, indulgenţele sunt parţiale, dacă eliberează o parte din

pedeapsa vremelnică sau plenare, dacă eliberează în totalitate de pedeapsa vremelnică72. Pot

beneficia de indulgenţe, potrivit Canonului 994, atât credincioşii în viaţă cât şi cei răposaţi73.

Cu privire la confesorul sau săvârşitorul sacramentului, potrivit Canonului 630

credincioşii se mărturisesc unui slujitor sacru legitim şi anume episcopul şi preoţul. Ca şi în

Biserica Ortodoxă, episcopul administrează disciplina penitenţială, iar preotul, numai prin

mandat primit de la episcop sau de la un superior, sau direct de la Papă 74. Conform

Canoanelor 959 şi 965 din Codul canonic catolic, săvârşitorul văzut al Sacramentului

Pocăinţei este preotul75, pe baza facultăţii de exercitare a puterii de săvârşire a Sacramentului

Pocăinţei, echivalentul duhovniciei din Biserica Ortodoxă76.

Referitor la secretul spovedaniei la fel ca şi în Biserica Ortodoxă, potrivit Canonului

983 Biserica Romano-Catolică arată că sigiliul sacramental este inviolabil77, iar în cazul în

care confesorul violează direct sigiliul sacramental, acesta cade în cenzura ex-comunicării

rezervate Sfântului Scaun78.69 Ibidem.70 Codul de drept canonic, Textul oficial …, p. 602.71 Catehismul Bisericii Catolice, Partea întâi, …, p. 322.72 Codul de drept canonic, Textul oficial …, p. 600.73 Isidor Mărtincă, Op. cit., p. 332.74 Codul de drept canonic, Textul oficial …, p. 587.75 Ibidem, p. 591. 76 Isidor Mărtincă, Sacramentele Bisericii Catolice, …., vol. II, p. 68.77 Codul de drept canonic, Textul oficial …, p. 594. 78 Isidor Mărtincă, Drept canonic. Curs pentru studenţi, …, p. 123.

19

În legătură cu ritualul săvârşirii Tainei Sfintei Spovedanii în Biserica Romano-

Catolică, amintim principalele etape ale celebrării acesteia, salutul şi binecuvântarea

preotului, citirea cuvântului lui Dumnezeu pentru trezirea şi luminarea conştiinţei, trezirea

căinţei penitentului, îndemnul la pocăinţă, mărturisirea propriu zisă a păcatelor, impunerea şi

acceptarea pocăinţei adică a epitimiei dezlegarea dată de preot, lauda şi aducerea de

mulţumire şi trimiterea însoţită de binecuvântarea preotului79.

Codul de drept canonic prin Canonul 970 prevede dispoziţii cu privire la facultatea de

a asculta mărturisirile credincioşilor. Aceasta poate fi acordată numai preoţilor recunoscuţi

ca posibili în urma unui examen sau a căror aptitudine poate fi dovedită prin alte mijloace80.

În pofida crizei ce afectează societatea, Conciliul II Vatican a accentuat importanţa şi

valuarea direcţiunii spirituale în viaţa credincioşilor, directorul spiritual având un rol

formator de neînlocuit în cadrul seminariilor teologice81.

Un lucru interesant este faptul că, deşi în Biserica Catolică nu se poate vorbi de

duhovnicie sau de duhovnic, cu toate acestea în terminologia folosită teologii catolici din

ţara noastră, folosesc des cuvântul „duhovnic”, sau „duhovnicie”, fără ca acestea să aibă

corespondent în realitate.

Tot o trăsătură caracteristică Bisericii Romano-Catolice o constituie potrivit Codului

canonic latin şi Catehismului romano-catolic, faptul că unele păcate sunt rezervate a fi

dezlegate numai de către „Sfântul Scaun” respectiv de către Papă, printre acestea păcate

numărându-se cei ce „profanează speciile Preasfântului sacrament”, cei ce „fac uz de

violenţă împotriva Sfântului Părinte”, în timp ce episcopii au rezervat dezlegarea pentru

păcatul avortului sau a complicelui păcatului avortului. Păcatele obişnuite nu sunt cenzurate,

deci ele pot fi dezlegate de către orice preot şi oricând82. Păcatele rezervate în Biserica

Romano-Catolică pot fi dezlegate doar în anumite perioade de timp şi la anumite ore:

Advent, Postul Mare, Timpul Pascal, la Hram, de la ora 12 din ajun şi până seară, în timpul

misiunilor83. În prezent, această practică ciudată a rezevării dezlegării păcatelor cunoaşte o

diminuare progresivă84.

În legătură cu primirea de bani pentru săvârşirea Sacramentului Spovedaniei, Biserica

Romano-Catolică stabileşte o anumită taxă şi opreşte preoţii să ceară mai mult decât este

79 Catehismul Bisericii Catolice, Partea întâi,…, p. 324.80 Codul de drept canonic, Textul oficial …, p. 593.81 Cristian Fodor, Op. cit., p. 62.82 Isidor Mărtincă, Drept canonic, Curs pentru studenţi, Institutul catolic „Sfânta Tereza”, Bucureşti, 1995, p. 71.83 Idem, Drept canonic. Comentariul Codicelui bisericesc …, p. 325.84 Ibidem.

20

prevăzut în această taxă. În cazul în care penitentul nu are posibilitatea să o plătească, se

recomandă renunţarea la toată suma85.

Referitor la primitorii Sacramentului Pocăinţei, Codul de drept canonic latin potrivit

Canonului 962, arată că pentru a beneficia în mod valid de dezlegarea sacramentală, în cazul

spovedaniei colective este necesar ca aceştia să fie „dispuşi cum se cuvine” şi totodată să

hotărască timpul la care urmează să se spovedească individual. Reconcilierea penitenţilor se

poate face în orice timp şi în orice zi mai puţin în timpul Sfintei Liturghii 86.

Obligaţia canonică de mărturisire a credincioşilor începe la vârsta priceperii, ca şi în

Biserica Ortodoxă87. Penitentul care merge la spovedanie trebuie să aibă „căinţă şi propunere

adevărată cel puţin când preotul îi dă dezlegarea păcatelor”88. Potrivit Canonului 987 din

Codul canonic, primitorul sacramentului este necesar să aibă o anumită dispoziţie şi să

respingă păcatele grele săvârşite, totodată trebuie să manifeste hotărârea de a se întoarce la

Dumnezeu89. Cu toate că mărturisirea păcatelor veniale potrivit învăţăturii Bisericii Romano-

Catolice nu este obligatoriu să se facă, este totuşi recomandată. De asemenea, este

recomandată primirea deasă a Sacramentului Pocăinţei ca şi în Biserica Ortodoxă.

În legătură cu epitimia în Sacramentul Spovezii, potrivit Canonului 981 din Codul de

drept canonic rezultă că aceasta este dată pentru ispăşirea păcatelor (satisfacţia)90. Unii

teologi catolici afirmă că scopul penitenţei în Biserica primară era nu numai „de a da

satisfacţie lui Dumnezeu şi Bisericii, dar şi pentru a fi pildă şi pentru alţii”91. Prin Canoanele

981 şi 982 din Codul canonic catolic, penitentul are obligaţia să împlinească personal

penitenţa primită de la confesor. Învăţătura romano-catolică arată despre această penitenţă că

se manifestă „prin împlinirea satisfacţiei făcând fapte bune, reparând pagubele făcute

apropiaţilor Bisericii şi onoarei lui Dumnezeu. Prin Canonul 980 sunt aduse precizări în

legătură cu dezlegarea pe care preotul o dă penitentului, dar numai atunci când consideră că

penitentul este căit 92.

Formula actuală de dezlegare folosită în Biserica Romano-Catolică prin înlocuirea

formulei vechi: „Eu te dezleg” este apropiată în conţinut şi exprimare formulei din Biserica

Ortodoxă, cu accent mărit pus pe săvârşitorul văzut 93.

85 Idem, Drept canonic, Curs pentru studenţi, …, p. 109.86 Codul de drept canonic, Textul oficial …, p. 589.87 Ibidem, p. 601.88 Isidor Mărtincă, Sacramentele Bisericii Catolice …, p.18.89 Codul de drept canonic, Textul oficial …, p. 600.90 Reconciliatio et paenitentia, Indemn apostolic al Papei Ioan Paul al II-lea, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti, 1984, p. 92.91 Vasile Suciu, Teologia dogmatică specială, vol. II, Tipografia Seminarului Teologic Greco-Catolic, Blaj, 1908, p. 324.92 Isidor Mărtincă, Op. cit., p. 73.93 Catehismul Bisericii Catolice, Partea întâi, …, p. 317.

21

Teologia romano-catolică consideră un prim efect al Sacramentului Pocăinţei,

iertarea păcatelor, iar un al doilea efect iertarea pedepsei datorată păcatelor iertate, deoarece,

omul prin păcat îl supără pe Dumnezeu meritând pedeapsă. Pedeapsa veşnică este iertată în

urma mărturisirii prin „vredniciile lui Isus Cristos”, iar atunci când căinţa penitentului este

nedesăvârşită, mai rămâne o pedeapsă pe care trebuie neapărat ispăşită pe pământ sau în

Purgatoriu. Al treilea efect al sacramentului îl constituie primirea harului sfinţitor de către

credincios94.

Partea a treia a lucrării, care de fapt reprezintă chintesenţa temei lucrării noastre,

cuprinde o evaluare ecleziologico-canonică, privind modul de administrare al Sfintei Taine a

Mărturisirii în cele două Biserici: Ortodoxă şi Romano-Catolică. În Capitolul I am evidenţiat

asemănările dintre Taina Sfintei Mărturisiri din Biserica Ortodoxă şi Sacramentul Spovezii

din Biserica Romano-Catolică.

În acest sens, amintim faptul că ambele Biserici recunosc caracterul de Taină, scopul

precum şi efectele acesteia în viaţa credincioşilor. Asemănările existente între cele două

Biserici cu privire la Taina Spovedaniei întăresc concluzia că până la începutul mileniului al

doilea, mai precis, până la Schismă, Biserica Romano-Catolică era încă păstrătoare a tradiţiei

celei adevărate95.

În ambele Biserici, săvârşitorul văzut al Tainei este preotul, totodată ambele Biserici

recunosc că Sfintele Taine nu depind de vrednicia săvârşitorului văzut şi de starea morală a

acestuia, fiind acceptat principiul „ex opere operato”96. Asemănătoare sunt şi rugăciunile de

dezlegare în cadrul săvârşirii Tainei Sfintei Spovedanii în cele două Biserici, cu deosebirea

că Biserica Romano-Catolică pune accentul pe partea declarativă a acesteia: „Eu te

dezleg”97. Biserica Romano-Catolică, asemenea celei Ortodoxe, recunoaşte faptul că numai

Dumnezeu iartă păcatele, iar în virtutea autorităţii sale le dă putere oamenilor ca să o

exercite în numele Său98.

În Partea a treia, în Capitolul II al lucrării noastre, am dezbătut problema abaterilor

de la Tradiţia canonică, ortodoxă, privind administrarea Sfintei Taine a Mărturisiri în

Biserica Romano-Catolică. Aşadar, în cele ce urmează vom descrie în mod succint

principalele abateri din Biserica Romano-Catolică în legătură cu administrarea Tainei

Spovedaniei. În primul rând este necesar să arătăm caracterul predominant juridic care stă la

baza învăţăturii dogmatice în legătură cu Sacramentul Pocăinţei. Astfel, păcatul săvârşit de

94 Isidor Mărtincă, Op. cit., p. 14.95 Ene Branişte, Deosebiri interconfesionale cu privire la Sfintele Taine, în Ortodoxia, XX (1968), nr. 1, p. 512.96 Ibidem, p. 514.97 Viorel Sava, Taina Mărturisirii în riturile liturgice actuale …, p. 203.98 Catehismul Bisericii Catolice, Partea întâi, ..., p. 315.

22

om este considerat o infracţiune juridică, urmarea fiind că această infracţiune trebuie

condamnată, pedepsită sau iertată. Biserica Ortodoxă înţelege doar că prin păcat omul se

îmbolnăveşte sufleteşte, iar prin Taina Sfintei Spovedaniei se eliberează de povara păcatelor

şi sufletul se vindecă99.

Chiar teologii romano-catolici sunt nevoiţi să recunoască faptul că în Biserica

Romano-Catolică, în trecutul acesteia, aspectul juridic are un caracter foarte pronunţat100.

Datorită caracteristicii predominat juridice a dreptului canonic catolic, s-a ajuns la

formularea unui nou lanţ de învăţături, dar totul strâns legate de învăţatura cea dreaptă, pe

care şi romano-catolicii şi-au însuşit-o vreme de o mie de ani. Aşa au apărut teoria meritelor

prisositoare, indulgenţele, Purgatoriul, spovedania colectivă, spovedania auriculară, inovaţii

străine de dreapta credinţă. Datorită acestei gândiri scolastice şi a influenţelor juridice s-a

ajuns până la situaţia în care se consideră că păcatele mici veniale (lesne iertătoare) nu mai

este nevoie să fie mărturisite la Taina Sfintei Spovedanii în faţa preotului. Acest fapt însă a

fost condamnat cu multe sute de ani înainte de către Sfântul Grigorie cel Mare, care arată că

săvârşirea păcatelor mici şi dese are urmări la fel de mari ca şi păcatele grele101.

Una dintre abaterile cele mai păgubitoare pentru Biserica Romano-Catolică este

aceea că după Schismă, aceasta a renunţat la folosirea canoanelor Sfintei Biserici, canoane

pe care însă Biserica Ortodoxă le păstrează neschimbate încă de la adoptarea lor102.

Mărturisirea auriculară este de asemenea o altă abatere care la prima vedere pare

nesemnificativă, însă în realitate această este de mare gravitate, întrucât slăbeşte Taina

Spovedaniei şi în acelaşi timp slăbeşte încrederea dintre penitent şi duhovnic. Existenţa unei

gratii între penitent şi preot, este considerată ca: „act de călcare peste mândrie”103,

spovedania transformându-se într-un dialog steril şi superficial104. Teologii romano-catolici

recunosc faptul că spovedania auriculară a apărut în Biserica Romano-Catolică după

Schismă, (iar generalizarea confesionalelor închise prevăzute cu gratii a avut loc în sec. XVI,

devenind obligatorii în întreaga Biserică Romano-Catolică)105. Totodată romano-catolicii

sunt nevoiţi să recunoască faptul că, prin spovedanie auriculară Biserica Romano-Catolică, a

renunţat la una din cele mai importante elemente ale Tainei Sfintei Spovedanii şi anume la

punerea mâinilor pe capul penitentului de către preot atunci când spune formula de dezlegare 99 John Meyendorff, Teologia bizantină, Tendinţe istorice şi teme doctrinare, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 20. 100 Patrick Valdrini, Op. cit., p. 133.101 Sfântul Grigorie cel Mare Dialogul, Cartea regulilor pastorale (Cartea grijii pastorale), Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 193. 102 Nicolae V. Dură, Codul de drept canonic (latin) Principiile ecleziologico-canonice enunţate de Constituţia apostolică „Sacrae disciplinae leges”, în Ortodoxia, LIII (2002), nr. 1-2, p. 27.103 Nicolae Chiţescu, Teologia Dogmatică şi Simbolică ..., p. 900104 Ibidem.105 Claudiu Dumea, Simboluri Liturgice, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 2003, p. 36.

23

a păcatelor. Acest lucru nu mai este posibil din cauza gratiilor aflate între preot şi penitent.

Astfel, dialogul direct purtat în timpul spovedaniei între duhovnic şi penitent este necunoscut

Bisericii Romano-Catolice, spovedania rămânând astfel anonimă106.

În lanţul abaterilor din Biserica Catolică în legătură cu Taina Sfintei Spovedanii,

mărturisirea publică ocupă de asemenea un loc în frunte. Abaterea este legată de

neînţelegerea şi necunoaşterea realităţilor legate de săvârşirea Tainei Sfintei Spovedanii în

Biserica primară. În acest sens, teologii catolici susţin faptul că în primele veacuri

mărturisirea păcatelor era publică neţinând seama de faptul că, aceasta era precedată de

mărturisirea individuală. În plus, pocăinţa publică se făcea cu aprobarea episcopului, în

general o dată sau cel mult de câteva ori în viaţă107.

Este adevărat că în Biserica Romano-Catolică credincioşii care apelează la

mărturisirea colectivă au obligaţia de a recurge ulterior şi la mărturisirea individuală, însă,

prin aceasta se pune tocmai în evidenţă, lipsa de eficienţă a mărturisirii colective108.

Referitor la practica mărturisirii publice atât în Biserica Romano-Catolică, cât şi

întâlnită sporadic în Biserica Ortodoxă, un teolog ortodox arată că această formă de

mărturisire publică rămâne o practică străină de Biserică109. Aşadar, mărturisirea individuală

a fost instituită ca Taină de Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi pusă în practică de Sfinţii

Apostoli şi prin succesiune apostolică neîntreruptă de către episcopii şi preoţii Bisericii până

în zilele noastre110. Menţionăm faptul că în Biserica apuseană, Papa Leon cel Mare (461) s-a

ridicat categoric împotriva mărturisirii publice, solicitând ca mărturisirea să fie conform

mărturisirii apostolice, adică mărturisire secretă, contestând pe cei care citeau în mod public

păcatele111.

O altă abatere a Bisericii Romano-Catolice în legătură cu Taina Spovedaniei este

legată de teoria meritelor prisositoare. Prin această doctrină se denaturează sensul epitimiilor

şi anume acestea sunt înţelese ca mijloace de ispăşire, ca pedepse pentru păcat, în loc de

medicamente duhovniceşti de vindecare a bolilor penitentului112. În Biserica Apuseană

epitimiile sunt considerate necesare pentru satisfacerea dreptăţii divine113. Teoria meritelor

prisositoare şi practica indulgenţelor au produs dealungul istoriei, reacţii violente şi critici

foarte aspre, mai ales în legătură cu comercializarea acestora. Astfel, Taina Mărturisirii apare

106 Jean Claude Larset, Op. cit., p. 168.107 Antonie Plămădeală, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Editura Pronostic SRL, 1995, p. 205.108 Isidor Mărtincă, Drept canonic. Curs pentru studenţi, ..., p. 121.109 Antonie Plămădeală, Op. cit., p. 211.110 N. Chiţescu, Op. cit., p. 900.111 Spiridon Cândea, Mărturisirea păcatelor, în Mitropolia Olteniei, VI (1954), nr. 9-10., p. 471.112 Ene Branişte, Deosebiri interconfesionale cu privire la Sfintele Taine, ..., p. 513.113 Silvestru, Episcop de Canev, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. V, Editura Credinţa Strămoşească, Mănăstirea Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Petru Vodă, 2001, p. 41.

24

ca fiind instituită de Mântuitorul nedesăvârşit, iar indulgenţele având rolul să completeze

această lipsă114. Opinia teologilor ortodocşi în legătură cu doctrina catolică despre meritele

prisositoare ale sfinţilor exprimă clar faptul că aceasta e întrutotul lipsită de fundament şi de

logică. Faptele bune săvârşite de cineva nu pot fi împărţite ca simple obiecte altora115. Oricât

de mari ar fi meritele sfinţilor, potrivit învăţăturii ortodoxe, acestea nu pot fi niciodată

considerate prisositoare şi cu atât mai mult nu pot fi atribuite altor oameni, păcătoşi pentru a

fi socotiţi îndreptaţi.116.

Învăţătura ortodoxă arată că faptele bune pe care le săvârşesc oamenii sunt numai din

iubire, nu pentru răsplată. O consecinţă directă a abaterii legate de meritele prisositoare în

Biserica Romano-Catolică o constituie învăţătura Bisericii Apusene despre indulgenţe.

Această inovaţie este necunoscută în Biserica veche şi nu are nici o justificare şi nici un temei

scripturistic sau patristic117. Cu ajutorul indulgenţelor, aşa cum arată un teolog ortodox,

iertarea păcatelor şi deci mântuirea devine sigură, spre deosebire de concepţia ortodoxă, prin

care omul nu poate fi niciodată sigur de mântuire, aceasta fiind dar de la Dumnezeu, nu

răsplată118.

Uşurinţa cu care pot fi obţinute indulgenţele plenare arată tocmai fragilitatea acestei

învăţături. Astfel, indulgenţele plenare se dobândesc în ziua primei împărtăşanii prin recitirea

Sfântului Rozariu în Biserică sau în familie, prin participarea la diferite misiuni sau exerciţii

spirituale, ş. a.119. În legătură cu învăţătura despre indulgenţe teologul ortodox grec, Hristu

Andruthos arată că această este întrutotul lipsită de o bază reală fiind „un amestec de

învăţături adevărate şi mincinoase care constituie o îndepărtare de la învăţătura creştină

autentică”120. Aşadar, doctrina indulgenţelor împreună cu cea a meritelor prisositoare din care

a derivat rămân neîntemeiate şi arbitrare, constituind simple inovaţii doctrinale ale Bisericii

Apusene121.

Şirul abaterilor în legătură cu Taina Sfintei Spovedanii, legat totodată de doctrina

meritelor prisositoare şi cea a indulgenţelor continuă cu o altă abatere de la dreapta credinţă,

de asemenea, de mare gravitate în viaţa credincioşilor şi anume învăţătura despre Purgatoriul.

Pentru Biserica Răsăriteană ideea de Purgatoriu nu există şi nici nu poate fi concepută,

deoarece existenţa acestuia nu poate fi demonstrată pe baza unor izvoare scripturistice sau

114 Viorel Sava, Taina Mărturisirii în riturile liturgice actuale …, p. 210.115 N. Chiţescu, Op. cit., p. 734.116 Karl Christian Felmy, Dogmatica experienţei ecleziale, înnoirea teologiei ortodoxe contemporane, Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 290.117 Silvestru, Episcop de Canev, Op. cit., p. 39.118 Ene Branişte, Op. cit., p. 514.119 Isidor Mărtincă, Sacramentele Bisericii Catolice, …, vol. II, p. 79.120 Hristu Andruthos, Teologia Simbolică, …, p. 303.121 Silvestru, Episcop de Canev, Op. cit., p. 40.

25

patristice122. Romano-catolicii afirmă că în Purgatoriu ajung sufletele care „n-au satisfăcut

încă pentru păcatele lor, roade vrednice de penitenţă”123. Datorită Purgatoriului a fost

dezvoltat sistemul de indulgenţe având ca rezultat mari câştiguri de putere şi de bani, dar în

timp devenind o armă periculoasă care se va întoarce împotriva Bisericii124. Este de remarcat

faptul că în timp ce Biserica Ortodoxă consideră Purgatoriul o inovaţie a Bisericii Romano-

Catolice, catolicii au convingerea că ortodocşii nu au o teologie dezvoltată în acest sens care

să le permită să înţeleagă învăţătura cea adevărată despre Purgatoriu125. Conciliul de la Trident

a confirmat în mod simplu existenţa Purgatoriului, fără însă să definească în detaliu învăţatura

despre acesta126.

Dacă s-ar admite ca realitate Purgatoriul, acest lucru ar duce la concluzia că jertfa

Mântuitorului nu a avut eficacitate deplină, ceea ce este cu totul greşit şi a fost nevoie de

intervenţia umană pentru a corecta ceea ce nu a făcut Mântuitorul. Prin pocăinţă, învăţătura

ortodoxă arată că Dumnezeu şterge odată cu păcatele şi pedeapsa pentru acestea în care

vameşul se întoarce îndreptat la casa sa (Luca 18, 14) ş.a.127. Aşadar, a admite că omul trebuie

să aducă satisfacţie lui Dumnezeu pentru păcate şi după Taina Spovedaniei, aceasta ar

micşora valoarea acestei Sfintei Taine şi în acelaşi timp ar fi contrazise cuvintele

Mântuitorului la instituirea Tainei în care arată că toate câte vor dezlega pe pământ Sfinţii

Apostoli, vor fi dezlegate şi în cer: «Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi

ţine, vor fi ţinute» (Ioan 20, 23).

La fel ca şi învăţătura despre indulgenţe, învăţătura despre Purgatoriu nu poate aduce

credinciosului catolic decât mari neajunsuri datorită stării de indiferenţă a credincioşilor faţă

de viaţa lor, ştiind că se mântuiesc cu siguranţă, chiar dacă trec un timp şi prin Purgatoriu.

Doctrina despre Purgatoriu, învaţă deci greşit că omul are posibilitatea mântuirii sigure şi se

aseamănă cu învăţătura originistă despre apocatastază, învăţătură care a fost condamnată la

Sinodul V Ecumenic. Aşadar, această învăţătură, este în contradicţie atât cu logica cât şi cu

istoria deoarece în viaţa civilă nu se întâlnesc exemple în care este pedepsit cel ce a fost

iertat128. Mai târziu, după o naştere anevoiasă care a durat câteva secole, această inovaţie a

Bisericii Romano-Catolice a reuşit să atragă admiraţia multor amatori de mântuire sigură.

122 Jaques le Goff, Naşterea Purgatoriului, vol. II, Editura Meridiane, 1995, p. 179.123 Vasile Suciu, Op. cit., p. 415.124 Jaques le Goff, Op. cit., p. 102.125 Antonie Plămădeală, Ca toţi să fie una, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 380.126 Hristu Andruthos, Teologia Simbolică, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1953, p. 307.127 N. Chiţescu, Op. cit., p. 966.128 Ibidem, p. 967.

26

O altă abatere care denaturează sensul real al Tainei Sfintei Spovedanii în Biserica

Romano-Catolică o constituie modul în care sunt înţelese epitimile pentru păcatele

mărturisite. În timp ce Biserica Ortodoxă arată că epitimia nu face parte din fiinţa Tainei şi că

aceasta are un rol pedagogic şi terapeutic, epitimia în Biserica Romano-Catolică este înţeleasă

ca având un caracter ispăşitor, aducând în acelaşi timp lui Dumnezeu satisfacţie pentru

păcatele iertate129.

Epitimia ca ispăşire de păcate nu are ca sprijin nici o referinţă în Sfânta Scriptură sau

Sfânta Tradiţie. Este de asemenea, de neînţeles, cum Dumnezeu iartă păcatele mari şi grele

care presupun pedeapsă veşnică şi nu iartă pedepsele temporale pentru păcatele mult mai mici

şi mai uşoare130. Aşadar, în timp ce epitimiile în învăţătura ortodoxă sunt considerate mijloace

pedagogice în vederea îndreptării penitentului precum şi medicamente duhovniceşti,

învăţătura catolică atribuie în mod greşit epitimiilor caracter de pedeapsă pentru păcat,

mijloace de ispăşire sau de satisfacţie a dreptăţii dumnezeieşti131.

Deoarece atât catolicii cât şi ortodocşii recomandă ca epitimii citirea Sfintei Scripturi,

fapte de milostenie, rugăciunea, postul ş.a, devine cu totul de neînţeles cum pot fi considerate

acestea „pedepse pentru ispăşirea păcatelor” sau „satisfacţii aduse lui Dumnezeu pentru

păcate”132. Aşadar, epitimia în învăţătura ortodoxă, pe lângă faptul că nu face parte din fiinţa

Tainei are un caracter de medicament duhovnicesc şi este un mijloc pedagogic de întoarcere

de la păcat şi de părăsire definitivă a păcatului.

În finalul lucrării noastre sunt elaborate concluziile importante care se desprind, în

urma tratării temei referitor la administrarea Tainei Spovedaniei în cele două Biserici,

privite în lumina normelor şi dispoziţiilor canonice ortodoxe şi romano-catolice.

Principala concluzie pe care o desprindem este aceea că Biserica Ortodoxă a rămas

statornică învăţăturii Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi nu s-a abătut cu nimic de la

aceasta, iar Biserica Romano-Catolică a găsit de cuviinţă să schimbe dogme să facă chiar

altele noi, să adauge învăţături greşite sau să renunţe la unele bune, ajungându-se la situaţia

de astăzi, în care, între cele două Biserici care odinioară aveau aceeaşi credinţă, Biserica

Romano-Catolică să se îndepărteze în mod vădit de învăţătura cea adevărată.

Păstrătoare cu sfinţenie fără nici cea mai mică schimbare, adăugire sau renunţare, „a

tezaurului de credinţă apostolică şi patristică, Biserica noastră Ortodoxă trăieşte bucuria că

fiii ei credincioşi,...de-a lungul secolelor au stat «neclintiţi» şi au ţinut «predaniile pe care le-

129 Catehismul Bisericii Catolice, Partea întâi, …, p. 233.130 N. Chiţescu, Op. cit., p. 908.131 Ene Branişte, Despre preoţie, …, p. 132.132 Viorel Sava, Taina Mărturisirii în riturile liturgice actuale, ..., p. 212.

27

au învăţat...» (II Tesaloniceni 2,15)”133, stăruie «în învăţătura propovăduită de Mântuitorul

nostru Iisus Hristos, transmisă Sfinţilor Apostoli», iar aceştia, episcopiilor şi preoţiilor

hirotoniţi valid, prin succesiune apostolică neîntreruptă până în zile noastre. Totodată, Taina

Sfintei Mărturisiri, pe lângă efectele cunoscute, constituie pentru creştinii ortodocşi,

reprezintă prilejul optim de exprimare a dreptei credinţe sau examenul pe care credinciosul îl

dă în legătură cu păstrarea nealterată a acesteia.

Finalitatea lucrării elaborate constă în aducerea unei cât de neînsemnate contribuţii la

sporirea precizărilor privind modul corect de administrare a Sfintei Taine a Mărturisirii, în

Biserica dreptmăritoare, precum şi cele referitoare la abaterile grave în legătură Biserica

Romano-Catolică a părăsit după schismă Tradiţia adevărată a Bisericii ecumenice şi prin

aceasta a renunţat la Sfintele Canoane. De aceea, toţi marii părinţi duhovniceşti învederează

faptul că Biserica Ortodoxă este singura păstrătoare a adevăratei învăţături venite de la Însuşi

Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Modul raţionalist în care au fost interpretate şi înţelese Sfintele Taine sau

Sacramentele în Biserica Romano-Catolică, inclusiv Taina Sfintei Spovedanii, precum şi

caracterul pronunţat juridic care le definesc, au avut ca principală consecinţă îndepărtarea de

normele, prescripţiile şi canoanele Bisericii Ecumenice din primul mileniu, şi mai direct

spus, îndepărtarea de învăţătura cea adevărată propăvăduită de Mântuitorul nostru Iisus

Hristos, predicată apoi de Sfinţii Săi Apostoli şi ucenici şi păstrată cu deosebită grijă în chip

nealterat de către Sfinţii Părinţi şi părinţii Bisericii dreptmăritoare.

Aşadar, creştinul ortodox, preot sau mirean, are datoria sfântă atât să cunoască

pericolele căderii de la credinţă prin abaterea de la adevăr, cât şi să păstreze comoara

nepreţuită a dreptei credinţe adusă nouă de către Sfântul Andrei134 - necesitate imperioasă

impusă de vremurile pe care le trăim - iar Taina Sfintei Mărturisiri, administrată potrivit

Sfintelor Canoane ale Bisericii constituie prilejul cel mai bun în vederea împlinirii acestui

deziderat.

In final este potrivit să amintim câteva din izvoarele şi lucrările cele mai

reprezentative care au stat la baza elaborării tezei noastre de doctorat:

Izvoare şi lucrări de specialitate

133 † Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Pe treptele creştine, vol. V, Ed. Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996. p. 660.134 Nicolae V. Dură, „Scythia Minor” (Dobrogea) şi Biserica ei apostolică. Scaunul Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Tomisului (Sec.IV-XIV), Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006, p.16. A se vedea şi † Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Pastorală chiriarhală la Naşterea Domnului 2005, în GlasulBisericii, LXIV (2005), nr. 9-12, p. 19.

28

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti, 1982.

Sintagma sfintelor şi dumnezeieştilor canoane, (Sintagma Ateniană), vol. 2, 3 şi 4 de G.A.

Ralli, M. Potli, Tesalonic, 2002. (Γ.Α. Ραλλυ και Μ. Ποτλυ, Συνταγμα των Ξειων και Ιερων

Κανονων των τε Αγιων και Πανευφημων Αποςτολων, και των Ιερων Оικουηενικων και

τοπικων Συνοδων και των κατα μερος Αγιων Πατερων, Αθηνησіν, Τομος δευτερος, Τομος

τριτος, Τομος τεταρτος, Άκριβής ανατύπωσις άπό τήν πρωτην έκδοσιντο έτους, 1852, 1853,

1854, Θεςςαλονικη, 2002).

Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, de Dr. Nicodim Milaş, vol. I, II şi III,

Partea I şi a II-a, traducerea Uroş Kovincici şi Nicolae Popovici, Tipografia Diecezană,

Arad, 1930 – 1936.

Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Floca, Ediţia a

III-a îmbunătăţită, Sibiu, 2005.

Codul de drept canonic, Textul oficial şi traducerea în limba română, Institutul Teologic

Romano-Catolic, traducere I. Tamaş, Editura Sapientia, Iaşi, 2004.

Codul canoanelor Bisericilor Orientale, Pro manuscriptio Text paralel latin-român,

traducere şi editare Pr. Drd. Iuliu Vasile Muntean, Editura Presa Universitară Clujeană,

2001.

Catehismul Bisericii Catolice, Partea întâi, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de

Bucureşti, 1993.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoţie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune

al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998.

Nicodim Aghioritul, Sfântul, Carte folositoare de suflet, Editura Bunavestire, Bacău, 2001.

Scrierile Părinţilor Apostolici dimpreună cu Aşezămintele şi Canoanele Apostolice,

traducere de Pr. Ioan Mihălcescu, economul Matei Pâslaru şi Economul G. N. Niţu, Editura

Facultăţii de Teologie din Chişinău, 1927-1928.

29

Nicolae V. Dură, Le régime de la synodalité selon la législation canonique conciliaire,

oecumenique, du I ER millénaire, Editura Ametist 92, Bucarest-Roumanie, 1999.

Ioan N., Floca, Drept Canonic Ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I şi II,

Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990.

Histoire des Conciles, d’apres les documents originaux, Charles Joseph Hefele, Charles

Joseph, trad. de H. Leclercq, Tome I, Premiére Partie; Deuxième Partie, Letouzey et ané,

Éditeurs, Paris, 1907.

Isidor Mărtincă, Dreptul Canonic. Comentariul Codicelui bisericesc 1983 pe înţelesul

tuturor, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005.

— Sacramentele Bisericii Catolice, Editura Arhiepiscopiei Romano- Catolice, vol. I şi II,

Bucureşti, 2003.

Silvestru, Episcop de Canev, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. V, Editura Credinţa

Strămoşească, Mănăstirea Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Petru Vodă, 2001.

Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Editura Institutului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1977.

Nicolae V. Dură, Îndatorirea credincioşilor privind viaţa creştină în lumina Sfintelor

Canoane, în Altarul Banatului, XLIII (1993), nr. 10-12.

— Învăţarea dreptei credinţe după canoanele Bisericii Ortodoxe, în Biserica Ortodoxă

Română, XXXII (1980); nr. 5-6.

— Taina Sfintei Mărturisiri în lumina dispoziţiilor şi normelor canonice ale Bisericii

Ortodoxe, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, LIX (1983) nr. 4-6.

Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia, 1995.

Liviu Stan, Tăria nezdruncinată a Sfintelor Canoane, în Ortodoxia, XXII (1970), nr. 2.

30

31