Domnul nostru a legat în mod indisolubil iertarea lui Dum-

nezeu de cea pe care noi trebuie să o dăm oamenilor care ne-au făcut vreun rău (rugăciunea „Tatăl Nos-tru”, Mt.6,12, şi parabola celor doi datornici, Mt. 18,21-35).

În realitate, în cele mai multe ca-zuri, păcatele pentru care cerem ier-tare lui Dumnezeu sunt rele făcute oamenilor. Prin urmare, trebuie să cerem iertare nu numai lui Dumne-zeu, ci şi celor care au fost răniți de aceste păcate. Altfel Dumnezeu nu ne va ierta (Mt. 5,23-26). […]

Disprețuindu-L pe Dumnezeu, rupem un resort moral în oameni, dându-le un exemplu rău. Omul care nu se comportă cu sensibilitate față de Dumnezeu nu are sensibi-litate nici față de oameni şi face să crească insensibilitatea lor față de Dumnezeu.

De aceea Dumnezeu îşi condițio-nează iertarea pe care o acordă pen-tru păcatele comise împotriva Lui de cererea iertării față de semenii noştri.

Dar dacă, pentru a primi iertarea lui Dumnezeu avem nevoie de cea a celorlalți oameni, aceştia au şi ei ne-voie de iertarea noastră pentru a o dobândi pe cea a lui Dumnezeu.

Pentru a dobândi de la Dumnezeu iertarea, avem deci nevoie, deopo-trivă, să iertăm oamenilor care ne-au supărat şi să cerem iertare celor cărora noi le-am făcut vreun rău. Nu e de ajuns să acordăm iertarea, tre-buie să o şi cerem celorlalți. Şi una şi alta sunt foarte difi cile pentru noi.

Ne este mai uşor să cerem iertare lui Dumnezeu, pentru că El ni se impu-ne într-un anume fel prin măreția Sa şi pentru că recunoaştem fără difi -cultate teoretică dependența noastră față de El - nu vorbesc de necredin-cioşi ci de cei credincioşi. Dimpotri-vă, este foarte difi cil, chiar şi pentru credincioşi, să renunțe la atitudinea de dispreț față de oameni care nu impun prin valoarea lor vizibilă.

Mai mult, dintre iertarea pe care trebuie să o acordăm celorlalți şi tre-buința de a le cere acestora iertare, această ultimă atitudine este cea mai difi cilă. Cerându-ne nouă iertare, ceilalți par să se plaseze într-o situa-ție de inferioritate şi aceasta ne atin-ge la inimă, fl atându-ne orgoliul.

A cere iertare altora pentru noi în-şine implică coborârea de pe soclul aparentei noastre superiorități, re-cunoaşterea dependenței de ceilalți.

Acelaşi orgoliu se ascunde în spa-tele refuzului nostru de a ierta şi al difi cultății de a cere iertare. Dar iertând, n-am renunțat încă în mod necesar la orice orgoliu; în timp ce, dacă mergem mai departe, până la a ne cere iertare, am înlăturat astfel ultima rămăşiță a orgoliului nostru. Doar în acest caz, inima noastră este mişcată în mod sincer şi curat, fără vreun motiv ambiguu.

Refuzul iertării sau al cererii ier-tării ne ține inima în neînduplecare. Păstrat în amintirea noastră, răul pe care l-am făcut altuia este o necură-ție care rămâne în noi, ne intoxică în mod continuu şi răspândeşte un miros rău în toată fi ința noastră;

scânteierile sau întunecimile acestei toxine ne stânjenesc ochii şi nu-l pu-tem privi pe celălalt în curăție. Ast-fel, nu-L putem iubi pe Dumnezeu iar celălalt nu ne poate iubi pe noi.

Doar iertarea sinceră dizolvă acest corp străin din sufl etul nostru şi spinul din ochii noştri. Doar atunci iubirea lui Dumnezeu ne poate da iertare. […]

Răul pe care l-am făcut altuia tul-bură şi el sufl etul nostru. Suntem neliniştiți. Ne împiedică să avem în fața celuilalt o privire directă şi lim-pede. (…) Mândria mă împiedică să îmi curățesc relațiile cu el. Doar cererea de iertare ne poate aduce pe amândoi la relații deschise, directe, nestânjenite.

În spatele acestei cereri de iertare, trebuie să se afl e un sentiment sin-cer de pocăință. […]

Păcatele mele față de Dumne-zeu sunt fără număr şi fără sfârşit. Pentru că tot ceea ce am vine de la Dumnezeu şi eu ar trebui să fac din aceasta un dar către El şi către ceilalți; ar trebui să-L laud neînce-tat pentru binefacerile Lui, prin cu-vintele şi faptele mele – dar nu fac aceasta. De aceea, pocăința mea ca şi cererea iertării şi milostivirii Lui trebuie să fi e neîncetate. (…) Şi, fi -indcă păcatele față de Dumnezeu sunt, în acelaşi timp, păcate față de semeni şi invers, – păcatele față de semeni sunt şi ele neîncetate şi noi trebuie neîncetat să le cerem iertare.

Părintele Dumitru Stăniloae, Rugă-ciunea lui Iisus și esxperiența Duhului Sfânt, Editura Desis, Sibiu, 2003

Nevoia de iertare și înnoire în Biserică

1

Foaie parohială bilunară a bisericii ortodoxePogorârea Sfântului Duh - Sfântul Nicolae

Militari - Bucureşti

Anul

II, N

r. 44

/ 27

noie

mbr

ie 2

016

DIALOG DE DUMINICĂ

2

Mentalitatea omului modern diferă mult de cea a omului din trecut. Cum se reflectă acest lu-cru în practica spovedaniei?

Diferenţa de mentalitate im-plică în primul rând o altă per-cepţie a păcatului. Totul începe de la pedagogia pe care o face preotul cu credincioşii săi, ca să le trezească conştiinţa păcătoşe-niei şi să le spună ce este păcat şi ce nu. De fapt e o problemă ge-nerală, valabilă cu toate Tainele Bisericii, fiindcă omul modern nu mai ştie şi nici nu este învăţat care este sensul şi scopul acestor Taine.

O altă problemă a omului mo-dern este abordarea fie prea raţi-onală, fie prea psihologică a spo-vedaniei. Şi observăm cum mulţi merg la preot ca la psiholog sau nu merg deloc, zicând că preotul e un om ca şi el… Într-adevăr, oamenii au astăzi multe proble-me psihologice şi psihice, dar spovedania e altceva şi ea înce-pe cu simţul responsabilității pentru mine însumi. Pot fi bol-nav, necăjit, înjosit de alţii etc., dar trebuie să încep spovedania cu faptele şi vorbele concrete cu care am păcătuit, fără să mă îndreptăţesc sau să mă ascund după nişte stări ale sufletului. Duhovnicul stabileşte dacă ace-le stări sunt circumstanţe agra-vante sau atenuante, nu eu… Pot fi om problematic, dar în cazul acesta tac, nu vorbesc, pentru că voi spune o vorbă care jigneşte şi e păcat. Faptul că sunt comple-xat sau nervos este o problemă psihologică şi ea trebuie rezolva-

tă, dar la spovedanie spun că am vorbit urât sau m-am mâ-niat, iar starea mea psiholo-gică nu mă îndreptăţeşte să

păcătuiesc, ci trebuie să fiu responsabil şi mai degra-

bă să-mi înfrânez limba şi să mă smeresc…

Deci, la spovedanie spunem doar păcatele şi primim ierta-rea, iar dacă vrei să-ţi rezolvi şi alte probleme cu duhovnicul, ar fi preferabil să le discuţi în afa-ra Spovedaniei. Preotul poate da sfaturi omului în funcţie de si-tuaţia şi maturitatea lui, iar dacă acest lucru se întâmplă în cadrul Spovedaniei, nu trebuie totuşi să confundăm îndrumarea duhov-nicească cu Taina Bisericii.

Din păcate, nu toţi preoţii sunt învăţaţi să dea sfaturi duhovni-ceşti omului. Ei toţi au aceeaşi putere de a dezlega păcatele, dar nu toţi au înţelepciune şi discer-nământ. Duhovnicilor li se dă Pidalionul cu toate Canoane-le Bisericii, dar fiecare le aplică după cum ştie. Găseşti acolo câţi ani trebuie să opreşti de la îm-părtăşire pentru cutare şi cutare păcat, dar aceasta nu-i suficient. Pidalionul e un simplu criteriu după care înţelegi care păcat e mai grav şi care mai puţin grav.

Dacă eu merg la preot să mă spovedesc şi văd că acesta are alături Pidalionul, mă înfrico-şez. Înseamnă că nu merg la me-dic, ci la judecător. Cum spunea şi Sf. Paisie Aghioritul, „canoa-nele (gr. kanones) devin tunuri (gr. kanonia)” în mâna celui care nu ştie să le aplice. Biserica are o lucrare vindecătoare, menită să-l apropie pe om de Dumne-zeu, nu să-l îndepărteze. Preotul, ca un medic care are un depozit de medicamente, trebuie să în-veţe să prescrie medicamentul potrivit, căci dacă greşeşte trata-mentul, îl îmbolnăveşte pe om şi mai mult, iar uneori poate şi să-l omoare.

De exemplu, în trecut era o ru-şine dacă cineva nu mergea la bi-serică sau nu se împărtăşea. Iată de ce, oprirea de la împărtăşire nu era doar expresia teologică a ruperii păcătosului de Hristos şi

de Biserică, ci şi o trezire a con-ştiinţei şi ruşinii, o „marginaliza-re pedagogică”. Acum însă, când pentru omul modern a devenit ruşinos să mergi la biserică şi să te împărtăşeşti, dacă-i vei spune că pentru cutare păcat este oprit 9 ani de la împărtăşanie, el se va îndepărta definitiv de Biserică, care nu mai este a celor mulţi, ci a celor puţini. La modul practic Biserica a devenit marginalizată! Acum penitentul trebuie să de-păşească ruşinea în sens invers decât în trecut, şi să se rupă de cei mulţi, ca să se împărtăşeas-că împreună cu cei puţini. Nu înseamnă că nu-i voi da nici un canon sau o epitimie, dar în ace-laşi timp trebuie să înţeleg că a opri pe cineva de la împărtăşire pe termen lung nu este o soluţie, căci pe un tânăr acest lucru nu-l deranjează, ci îl menţine şi mai mult în lumea păcatului. Deci e nevoie de multă înțelepciune pastorală, pentru că putem să-l apropiem pe om de Hristos, dar putem şi să-l îndepărtăm…

Credeţi că o revizuire sau o sistematizare a Canoanelor l-ar ajuta mai mult pe preot să se orienteze la Spovedanie?

Nu cred. Canoanele sunt o moştenire a Tradiţiei şi ne dau doar criteriul de canonisire, dar nu şi specificul fiecărui caz în parte. Canoanele nu sunt sentin-ţe, ci indicatoare. Codificarea şi sistematizarea canoanelor făcută de romano-catolici a transformat viaţa Bisericii într-un sistem de reguli, iar acest lucru este străin Ortodoxiei. Canoanele pentru ortodocşi, ca şi dogmele, nu pot fi sistematizate. Noi nu-L exclu-dem pe Duhul Sfânt din Tradiţia şi experienţa noastră. Da, avem nişte texte, care sunt mărturii ale adevărului dogmatic, dar aces-tea nu-l epuizează. Biserica este

SpovedaniaInterviu cu Părintele Macarie Simonopetritul (Athos)

(continuare din numărul 42)

3

plinătatea harului şi adevărului, şi formulează o dogmă atunci când o impune situaţia, dar nici-odată nu-şi propune să sistema-tizeze învățăturile de dragul unei ordini aparente. Acelaşi lucru e valabil şi cu Canoanele…

De exemplu, în secolul 4 nu se punea problema avortului aşa cum se pune acum. Avem unele referinţe canonice, dar ele sunt vagi şi ne oferă doar criteriul pa-tristic, dar care trebuie adaptat la situaţia de astăzi. Care este acest criteriu? Că avortul este crimă, este ucidere de om! Dar asta nu înseamnă că trebuie să oprim femeile pentru 10 ani de la îm-părtăşire; unele se pot sinucide de deznădejde. Deci în toate este nevoie de înţelepciune. […]

Mireanul merge la preot ca prin el să fi e în legătură cu Bise-rica. S-ar putea ca anumiţi preoţi să aibă trăire de stareţ sau să fi e stareţii unor monahi, dar legă-tura pe care o are un mirean cu duhovnicul său nu pot fi după modelul monahal. Preotul nu-i poate cere unui mirean ascultare în toate aspectele vieţii, aşa cum ascultă un monah de egumenul său. Aceasta nu este corect! Mi-reanul are o altă libertate şi o altă responsabilitate faţă de familie şi societate, nu răspunde doar de el însuşi. Nu e corect ca cineva să-şi întrebe duhovnicul dacă poate sau nu să cumpere sau să vândă ceva, unde să meargă în vacanţă sau altele de genul aces-ta. Duhovnicul îi poate da fi ului duhovnicesc nişte orientări ge-nerale în viaţa duhovnicească, pentru a evita păcatul, dar trebu-ie şi să-l înveţe să fi e responsabil pentru deciziile pe care le ia în viaţă. Şi să nu confundăm toată această povăţuire cu Taina Spo-vedaniei. Uneori oamenii ar vrea să transfere toată responsabilita-tea pe umerii preotului, dar un

duhovnic adevărat îl va învăţa pe mirean să-şi folosească corect libertatea şi-i va spune că nu se poate implica în anumite aspec-te ale vieţii lui, în dormitorul lui sau în afacerile lui… E altceva în mănăstire, unde stareţul cunoaş-te şi hotărăşte fi ecare detaliu al vieţii monahului, dar acest mod de viaţă a fost ales benevol şi el presupune alte condiţii de viaţă, care nu sunt aplicabile oameni-lor din lume.

Aţi spus mai devreme că du-hovnicul nu trebuie să se impli-ce în dormitorul ucenicilor săi. În zilele noastre multe familii, deși au fost binecuvântate la Cununie să nască copii, după unul sau doi, se protejează și nu mai vor alţi copii. Unii du-hovnici îi opresc pe aceștia de la împărtășanie, iar alţii sunt mai indulgenţi. Cum vedeţi sfi nţia voastră această problemă?

Orice relaţie trupească în afara căsătoriei este păcat, dar uneori se fac păcate şi în cadrul fami-liei, inclusiv păcate împotriva fi rii. Acestea trebuie spovedite. […] Noi le spunem ce recoman-dă Biserica în privinţa postului, dar fi ecare cuplu are măsura şi vârsta sa duhovnicească…

Iar subiectul naşte-rii de copii e şi mai com-plicat şi cred că nu putem oferi soluţii generale, ci fi -ecare caz trebuie analizat în parte. Dacă cineva îl întrea-bă pe preot despre anticoncepți-onale, preotul trebuie să-i spună ce învaţă Biserica, căci dacă nu-i va spune, de unde va afl a cre-dinciosul? […] Vor înţelege că modul lor de viaţă nu corespun-de chemării şi binecuvântării pe care au primit-o la Cununie, relaţia lor fi ind marcată de slă-biciune, egoism, moda timpului etc. […]

Mulţumim mult, părinte Ma-carie. Domnul să ne ajute!

Notă: Părintele Macarie, de origine franceză, este stabilit de câteva decenii la mănăstirea athonită Simonos Petras. Este autorul sinaxarului ortodox, „Sinaxarul. Vieţile sfi nţilor Bi-sericii Ortodoxe”. În România este cunoscut mai ales datorită lucrării sale de anvergură (552 pagini) : „Triodul explicat. Mis-tagogia timpului liturgic”, în tra-ducerea părintelui diac. Ioan I. Ica jr, Editura Deisis, 2000 ed. I.

A intervievat Ieromonah Petru Pruteanu pentru teologie.net

Contactul redacţiei: dialog-de-duminica@sf-nicolae-militari.ro 0742 451 895 - Natalia www.sf-nicolae-militari.ro

Adresa Parohiei Ortodoxe Pogorârea Sfântului Duh-Sfântul Nicolae Militari:Str. Aleea Politehnicii, Nr. 7, Sector 6, Bucureşti

Cu sufletul spre Domnul am strigat:Iisuse-al meu, de pacea Ta mi-e sete.Mă ține lutul meu, de lut legat,Şi-n van vrea fierea lumii să mă-mbete.Spre Tine merge dorul meu întreg,La Tine-mi este orişice dorire.Ci lasă-mă de lut să mă dezleg,Să vadă sufletu-mi a Ta mărire.Mi-e sete de odihnă, Doamne-al meu,Mi-s mâinile şi tălpile o rană.Din coastă sânge-mi picură mereu,În drumul de păcat şi de prihană.Primeşte-mi, Bune, sufletul stingher,Găteşte-mi Însuți locul de hodină,Mă lasă astăzi să mă înalț la cer,Dezleagă-mă de haina mea de tină.Şi glasul Domnului grăi răspuns:Durerea ta mă sfâşie de milă,Când plânsul tău la mine a pătruns,Mi-a înflorit o rană-n piept, copilă.Ridică-n slavă ochii tăi uimițiŞi-mi vezi durerea spinilor pe frunte;Priveşte-n ochii mei de plâns topiți,Şi-n palme vezi-mi chinurile crunte.Eu n-am cerut atunci să vin în Sus,Deşi Părintele ceresc mi-e Tată;Din cupă am sorbit amar nespus,Şi cupa mea e-n veci nedeşertată.Dar rana ta mă doare mai cumplit,Pe cruce-am sângerat şi pentru tine!Te-am cunoscut din veci şi te-am iubit,Şi-i grea povara dragostei depline.Şi-am îngânat, cu duhul umilit:Primeşte-mă-n iubirea Ta cerească,Şi lasă Doamne-n lutul istovit,Dureri şi răni în sânge să-nflorească.

Împăcare

Maica Teodosia (Zorica) Lațcu

Ni se pare câteodată că dacă am putea să uităm jignirea, atunci am putea ierta; dar a uita este

peste puterile noastre – „Doamne, dă-ne nouă să putem uita!”. Dar aceasta nu este iertare; să uiți nu înseamnă să ierți. Iertarea înseamnă sa-l vezi pe om aşa cum este, cu păcatul său şi cu ceea ce îl face să fie insuportabil, şi să spui: ”Te voi purta ca pe o cruce, te voi purta până în Împără-ția lui Dumnezeu, fie ca vrei, fie că nu. Bun sau rău, eu te voi purta pe umerii mei, te voi aduce la Domnul şi-I voi spune: „Doamne, l-am purtat pe acest om în tot timpul vieții mele, pentru că mi-a fost teamă să nu se piardă. Acum iartă-l şi Tu, în numele iertării mele…!”

Ce bine ar fi dacă am putea să ne purtăm astfel poverile unii altora, sprijinindu-ne unii pe alții; fără a încerca să uităm, ci, dimpotrivă, păstrând amintirea! Amintindu-ne de punctele vulnerabi-le ale unuia, de păcatul altuia, de cel căruia lu-crurile îi merg rău, şi aceasta nu pentru a-l ispiti, ci pentru a-l ocroti, pentru a-l împiedica să cadă! O, dacă am putea să ne purtăm astfel unii cu al-ții! Dacă l-am înconjura pe cel slab cu o iubire veghetoare şi delicată, câți oameni nu s-ar regăsi pe ei înşişi, câți nu ar deveni vrednici de o iertare care le-ar fi dată în dar…

Iată calea pocăinței: întoarcerea spre sine, a te aşeza înaintea lui Dumnezeu, a te vedea con-damnat, fără a merita nici iertarea, nici milă, fugind precum Cain dinaintea feței lui Dumne-zeu şi totuşi, întorcându-te către Dumnezeu şi zicând: „Cred, Doamne, în iubirea Ta, cred în crucea Fiului Tău, cred. Vino şi ajută necredinței mele!" (Marcu 9:24).

Sursa: Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina Iertării. Taina tămăduirii, Alba Iulia 2014, pp. 67-69.

Cuvânt