2.4. SOIA

2.4.1. IMPORTANŢĂ. BIOLOGIE. ECOLOGIE

2.4.1.1. IMPORTANŢĂ

Popoarele din Asia Orientală (China şi Japonia) cultivau soia în urmă cu 7000 ani,

apreciindu-i valoarea alimentară şi agricolă. Numele ei derivă din cuvintele japoneze „shi-va”

sau „sho-iau” sau cel chinezesc „sau” (V. Velican, 1972). În China, soia era enumerată între cele

cinci plante sfinte, alături de orez, grâu, mei şi ciumiză. Acestea sunt consemnate în manuscrisul

împăratului Shen-Nung (2737-2705 î.e.n), care obişnuia să deschidă în cadru festiv campania

culturii lor (V. Velican, 1972). În Europa, abia în 1739 este cunoscută printre plantele rare ale

Grădinii Botanice din Paris, iar ca plantă agricolă apare sporadic după 1840 în Italia, franţa,

Rusia etc. O atenţie mai mare a stârnit soia după expoziţia de la Viena din 1873, unde Haberlandt

prezintă compoziţia chimică a plantei, excepţionala valoare alimentară şi multiplele ei

întrebuinţări (N. Zamfirescu, 1965).

În ţara noastră apare în cultură pe suprafeţe restrânse după anul 1876, în Transilvania, ca

urmare a propagandei făcute de Haberlandt la Viena. În 1905, Dr. Urbeanu descrie importanţa

economică a soiei şi recomandă introducerea produselor extrase din ea în alimentaţia omului.

Primele cercetări privind cultura soiei încep în 1913, fiind continuate (după 1920) în Staţiunile

Institutului de Cercetări Agronomice. În perioada crizei economice (după 1930), cultura soiei s-a

extins, deoarece producţia era contractată pentru export (Germania etc.) şi avea asigurată

desfacerea (V. Velican, 1972).

Între anii 1930-1933, cultura soiei se extinde în toată ţara, în scopul exportului de boabe,

fiind susţinută de societăţile „Soia”, „Planta”, „Solagra” (O. Diaconescu şi E. Miclea, 1971).

Atfel, de la 35 ha în 1932, se ajunge la 20 mii ha în 1935 şi la 100 mii ha în 1937. Apoi

suprafeţele scad datorită lipsei unei industrii proprii de prelucrare a boabelor şi a relaţiilor

comerciale slabe, până la 1966 când cultura ei se extinde din nou.

Utilizările boabelor de soia sunt multiple (tabelul 2.4.1, după I. Picu, 1991), boabele ei

având o ridicată valoare nutritivă, datorită conţinutului ridicat în proteină (34-39%), grăsimi (19-

20%), vitamine (A, D, E). Din boabe măcinate se prepară: lapte, fulgi, brânză, ciocolată, sosuri,

biscuiţi, cafea, bomboane, macaroane, prăjituri etc. Se amestecă în proporţie de 4-5% în făina de

grâu, pentru prepararea pâinii (N. Zamfirescu, 1965) sau ca adaus la pastele făinoase, pentru

îmbogăţirea în lizină etc. (I. Gonţea şi V. Gorcea, 1975). Laptele de soia, fiind apropiat celui de

vacă, se produce şi se foloseşte în China de peste 2000 de ani. El este solicitat de budişti care nu

consumă lapte de vacă. Pentru 100 litri de lapte se folosesc 10 kg seminţe de soia, iar pentru

îmbunătăţirea gustului se adaugă 2,4 kg zahăr, 2 kg ulei de susan, puţină sare şi apă, în

completare (V. Velican, 1972). În Japonia se produc din soia lapte condensat şi diverse produse

lactate.

Boabele conţin 2-4% acid lecitino-fosforic, constituind un aliment preţios în combaterea

asteniei, iar conţinutul scăzut în hidraţi de carbon permite utilizarea lor în alimentaţia diabeticilor

(N. Zamfirescu, 1965).

Din boabele de soia se obţine făină şi griş cu circa 40% proteină, concentrate cu 70%

proteină şi izolate cu 90% proteină (J. W. Wolf, 1970), având diferite utilizări în alimentaţie.

Astfel, făina de soia sau concentratele proteice se folosesc în amestec (până la 30%) cu carne

tocată, în obţinerea unor supe concentrate şi alte preparate culinare. Izolatele proteice din soia

prin hidratare (având circa 20% proteină şi 60-65% apă) se folosesc în obţinerea unor produse

care imită carnea de porc, vită sau pui.

Boabele se folosesc pentru extragerea uleiului, soia ocupând primul loc în producţia

mondială de ulei (circa 18 mil. tone anual). Uleiul de soia după rafinare şi albire se foloseşte în

alimentaţie direct sau după hidrogenare ca unt vegetal (margarină). De asemenea, are utilizări în

industria vopselelor, lacurilor, glicerinei, săpunurilor, lecitinei, cauciucului, cernelei de tipar etc..

uleiul de soia are conţinut ridicat în acid linolenic (circa 50%), care determină stabilitate redusă

în timpul păstrării, expunerii la aer şi la temperaturi ridicate, recăpătându-şi aroma şi mirosul

iniţial mai puţin agreabil (V. Vrînceanu, 1976). Prin hidrogenare parţială se îmbunătăţeşte

calitatea uleiului de soia, prin reducerea conţinutului în acid linolenic până la 2% (D. Puzdrea,

1978).

Tabelul 2.4.1

Utilizarea boabelor de soia

Produsul

Utilizarea în alimentaţie,

zootehnie şi industrie

alimentară

Utilizarea în industrie

1. Produse proteice

Şrotul de soia Furajarea animalelor Fertilizanţi, vectori pentru

vitamine, antibiotice, produse

farmaceutice

Făină şi grăsimi

Industria dulciurilor, pastelor, a

cărnii, băuturilor pentru copii,

produse dietetice, proteină

vegetală, extrudate şi texturate.

Adezivi în fabricarea

placajului, linoleum,

insecticide, suport nutritiv

pentru drojdii, antibiotice,

fabricarea băuturilor

fermentate.

Izolate proteice

Aditivi în preparate culinare

pentru creşterea conţinutului

proteic. Substituirea cărnii.

Prepararea băuturilor.

Adezivi, apretanţi, spumsnţi,

emulsionaţi, în industria

textilă.

2. Produse oleoproteice

Seminţe toastate, germeni

Preparate culinare în

gospodărie. Ingredienţi pentru

dulciuri, produse de patiserie,

cafea arome, produse dietetice.

Făină nedegresată

Industria pâinii, a dulciurilor,

băuturi pentru copii, lapte,

brânză, salate. Enzime.

Preparate orientale.

3. Produse uleioase

Uleiul rafinat Salate şi prăjit, margarină

Vopsele, săpun, linoleum,

insecto-fungicide,

dezinfectanţi, izolatori

electrici, ciment impermeabil

etc.

Lecitină

Agent nutriţional în produse

dietetice, medicinale. Agent

emulsionat în prepararea

dulciurilor. Agent tensio-

Agent fluidifiant în

fabricarea vopselelor,

insecticidelor, a cauciucului.

Agent desicant în industria

activant în produse

farmaceutice, dulciuri.

textilă, a vopselelor.

Stabilizarea emulsiilor.

Agent antispumant. Agent

antidetonant.

Acizi graşi Cosmetică

Steroli

Tocoferoli

Antioxidanţi, industria

alimentară şi în zootehnie

În hrana animalelor, boabele se folosesc după degresare în compoziţia nutreţurilor

combinate. Valoarea şrotului creşte mult dacă se elimină un procent cât mai mare de coji înainte

sau după extracţia uleiului (A. Noia, 1975). Planta întreagă se foloseşte ca furaj singură sau în

amestec, sub formă verde, uscată sau siloz. Paiele şi tecile tocate şi opărite pot fi folosite în

furajare. Paiele de soia, pierzând frunzele la maturitate, pierd mult din calitate.

Sucul de soia, având proprietăţi antibiotice, era folosit de vechii greci şi de medicii Chinei antice

pentru vindecarea rănilor şi a infecţiilor microbiene ale pielii.

2.4.1.2. COMPOZIŢIA CHIMICĂ

Compoziţia chimică a boabelor de soia (după diferiţi autori, citaţi de I. Picu, 1991) se

prezintă în tabelul 2.4.2.

Tabelul 2.4.2

Compoziţia chimică medie a bobului de soia şi a părţilor componente, raportată la

substanţa uscată (după diferiţi autori)

Substanţa chimică Bobul întreg (%) Cotiledoane

(%)

Tegument

(%)

Embrion

(%)

Proteine 39,90 38,27 0,81 0,82

Grăsimi 20,78 20,47 0,09 0,22

Hidraţi de carbon 34,43 25,81 7,74 0,88

Săruri minerale 4,89 4,45 0,36 0,08

Acestea sunt valori medii, fiecare component putând varia în limite mai largi în funcţie

de soi, condiţii de vegetaţie şi tehnica de cultivare.

Proteinele au digestibilitate ridicată (90%), având componentul cel mai important

glicinina, bogată în sulf (după Osborne), apoi legumelină etc. Principalii aminoacizi din proteina

soiei sunt (I. Huştiu şi colab., 1980): prolina 3,78%, fenilalanină 3,86%, acid asparagic 3,89%,

acid glutamic 19,46%, tirozina 1,86%, leucina 7,45%, arginină 5,12%, lizină 2,71%, triptofan

1,66%, histidină 1,39%. Prin fertiliyare cu NPK, s-a constatat o creştere a conţinutului de

asparagină şi glutamic, iar în proporţie mai mică şi alanina, valina, leucina şi izoleucina,

îmbunătăţindu-se calitatea proteinei (V. Baia, 1974).

Uleiul de soia este semisicativ, cu indicele iod de 107-139, având multiple întrebuinţări în

alimentaţie şi industrie, după cum s-a arătat.

Extractivele neazotate sunt compuse din galactan, pentozane, stahioză, rafinoză,

zaharoză, dextrine, substanţe pectice etc. Amidonul nu se găseşte în boabele mature, numai în

cele verzi în cantităţi mici.

Cenuşa are următoarea compziţie: 45% K2O, 31,0% P2O5, 7% CaO etc.

Fânul de soia conţine 15% proteine, 5,2% grăsime etc.