Suflet şi maieutica la Socrate

(469 – 399 î.Hr.)

Socrate, filozoful care nu a scris nimic, s-a bucurat de o celebritate pe care n-au atins-o alţi autori care au umplut cu operele lor rafturi întregi de biblioteci.S-a spus despre el, că ar fi filozoful care a exercitat cea mai profundă influenţă asupra spiritului occidental, iar trecerea sa prin această lume a fost comparată cu cea a lui Iisus.Pe de altă parte, unii dintre contemporanii săi (Aristofan) i-au zugravit un potret caricatural care contrastează flagrant cu cel al discipolului său, Platon :

Platon – aristocrat, bogat, distins, “frumos ca un zeu”; Socrate – plebeu, sărac, grosolan, “urât ca un satir”.

Socrate nu a scris în mod deliberat nimic, invocând în acest sens două motive :

Pretindea că nu ştie nimic („ştiu că nu ştiu nimic") şi deci că nu are despre ce scrie; Considera că adevărul este indisolubil legat de persoana care-l deţine, astfel încat

detaşarea sa de aceasta l-ar denatura.

Socrate s-a născut în Atena, într-o familie modestă.Tatăl său, Sophroniscos era pietrar (sculptor), iar mama sa, Phainarete, era moaşă.Până în jurul vârstei de 40 de ani ( vârstă numită de greci akme – vârsta deplinei împliniri a individului) el a practicat potrivit tradiţiei, meseria tatălui său, pe care a abandonat-o la această vârstă.

A continuat apoi cu meseria mamei sale, care era însă interzisă bărbaţilor la Atena.De aceea el a decis să practice meseria mamei sale într-o formă transfigurată : dacă mama sa ajuta să se nască trupurile, el şi-a propus să ajute să vină pe lume sufletele.Indiferent care au fost motivele care l-au determinat să renunţe la artă, cert este că până la sfarşitul vieţii Socrate se va consacra exclusiv filozofiei.

Socrate a fost un cetăţean model al Atenei, însă la vârsta de 70 de ani, i-a fost intentat un proces, aducându-i-se două acuzaţii : impietatea (necredinţa in Zei) şi coruperea tinerilor.Cele două acuzaţii converg într-una singură de natură politică – antidemocratismul lui Socrate.

Socrate a declanşat aşa numita – revoluţie socratică – in filosofie, adică deplasarea centrului de interes al filosofiei greceşti dinspre problemele naturii spre problemele omului.

În centrul filosofiei lui Socratese află concepţia sa despre suflet.El înzestrează sufletul cu însuşirile cu care filosofii anteriori înzestraseră principiul, considerându-l nenăscut, nepieritor,

simplu si imuabil (neschimbător).Socrate pune astfel, pentru prima dată in filosofia grecească, problema sufletului in termeni metafizici.

Pe de altă parte, în concepţia socratică asupra sufletului se resimt şi ecouri arhaice, orfice şi pythagorice.Ca şi orficii şi Pythagoras, Socrate consideră sufletul nemuritor şi supus unui ciclu de reîncarnări succesive (metempsihoză).Înaintea primei întrupări sufletul ar fi sălăşluit în „lumea zeilor”, care l-ar fi învăţat “tot ceea ce îi este omului îngăduit să ştie”.În momentul întrupării sufletul ar uita însă tot ce l-au învăţat zeii, dar cunoştinţele respective continuă să rămână întipărite latent în el.Întreaga cunoaştere este deci înnăscută (ineism).

Reamintirea cunoştinţelor întipărite în suflet de zei, care reprezintă obiectivul prioritar al pedagogiei socratice, s-ar putea face printr-un efort introspectiv al individului, efort care poate fi stimulat de dialog.

Metoda propusă de Socrate pentru atingerea acestui obiectiv (logos socraticos), presupunea parcurgerea prin dialog cu interlocutorul a următoarelor trei etape :

Îndoiala – prin care Socrate punea sub semnul întrebării toate cunoştinţele deţinute de interlocutor în problema discutată în vederea identificării şi eliminării celor lipsite de temei raţional

Ironia – prin care Socrate urmărea sa-şi determine interlocutorul să renunţe benevol la cunoştinţele lipsite de temei raţional, evidenţiindu-i cunoştinţele absurde ce decurg din ele

Maieutica (arta moşitului) – după ce prin ironie îşi determina interlocutorul să renunţe la ideile adoptate necritic, adică lipsite de temei raţional, el încerca apoi tot prin dialog, să-l ajute să-şi reamintească ideile întipărite în sufletul său de zei înaintea întrupării, procedând asemena moaşei, care doar asistă şi ajută la naşterea copilului.Adevărul, asemenea copilului, preexistă deci naşterii sale.El trebuie doar să fie „adus pe lume”, adică reamintit şi numit.

În sens literal, maieutica este arta moșitului. Acest sens este păstrat de Socrate, pentru că, pe urmele mamei sale, considera că și el moșește. Dar el moșește bărbații, scopul acestui moșit îl constituie punerea lor pe calea adevărului. Prin moșitul adevărului, Socrate înțelege, deci, capacitatea sa, a filozofului, de a scoate la lumină, din ascunzișul lor, gândurile.

O asemenea aducere la lumină a gândului este NAŞTERE sau o renaștere a lui, iar aceasta deoarece gândul (ideea) există deja în subiect.

Prin întrebări insistente, Socrate îl pune pe interlocutor în situația de a descoperi, în aparență singur, adevărul. Socrate este cel care pune întrebările, exprimă rezerve față de răspunsuri, se miră, atrage atenția asupra unor inadvertențe sau inconsecvențe ale interlocutorului, provoacă nemulțumirea acestuia față de ceea ce știa și receptivitate față de celălalt, în fine, îl determină la analize și implicații care conduc la definirea a ceea ce se dorea definit.

Metoda socratică implica principiul neștiinței, ironia și maieutica, nu în separație, ci în unitatea lor. În privința metodei, ca una logică, aceasta este METODA INDUCTIVĂ. Fără a fi formulat teoria inducției, Socrate o practică. Prin aceasta, Socrate a descoperit ESENȚA și NOȚIUNEA: esența în, plan ontologic, și noțiunea, în plan logic.

TEORIA REMINISCENŢEI ne dovedeşte că prin educaţie şi raţiune omul işi poate aminti de starea lui „de sus”, când era numai suflet pe care a abandonat-o lăsând ignoranţa să-l invadeze şi să-l „arunce” în trupul-mormânt de pe pămant.În dialogul ”Ion” Platon distinge patru forme de hieromanie in care omul devine „etheos” (plin de divinitate): profetică (a Phytiei din Delphi, posedată de Apollo), telestică sau rituală (a bacantelor posedate de Dionysos), erotică (Afrodita şi Eros) şi poetică (Muzele).

Întreaga tradiţie europeană a poetului care creează în stare de transă sau de inspiraţie supranaturală işi are originea aici.Muzele erau fiicele lui Zeus şi ale lui Mnemosyne, zeiţa memoriei.Ele conţin si conferă cunoaşterea divină, amintirea tuturor lucrurilor întâmplate sau viitoare.Nemurirea însăşi va fi legată, în mistica greacă, de memorie.În mitul lui Er, mit de sorginte orfică, Platon povesteşte cum sufletele care coboară din ceruri pentru a se întrupa pe pămând, în cadrul ciclurilor metempsihotice, beau din rîul Ameles, râu al ne – amintirii pentru a-şi uita existenţele anterioare.

Anamneza platoniciană sau exerciţiile de memorizare ale pitagoreicilor vor reprezenta un mijloc de redobândire a cunoştiinţei integrale şi de eliberare a sufletului din trup.Structura sufletului este concepută de Platon după modelul pythagoreic.Cu toate că sufletul îi pare a fi simplu şi indivizibil, Platon a înţeles dificultatea analizei structurii sale.El spune chiar că pentru a vorbi despre „felul de a fi al” sufletului, “ne-ar trebui o iscusinţă cu adevărat zeiască”.Sufleul este tripartite.El are o latură raţională sau reflexivă, una afectuoasă a pasiunilor generoase şi a treia a poftelor sau pofticioasă.

Pentru a-l descrie şi pentru a-i descrie rostul, pentru a descrie structura sufletului, potenţele si finalităţile sale, felul prin care el trece în corp rămânând identic cu el însuşi, modalitatea în care îi este deschisă intrarea în spaţiul supraceresc în cel ceresc, în cel al Binelui şi în cel al Ideilor, şi pentru a-l face relevant nu numai intelectului (raţiunii) ci şi forţei extraraţionale, Platon recurge, adesea la mit.

Scopul major al filosofiei socratice este virtutea, prin care el înţelegea calea care trebuie urmată pentru atingerea binelui.Socrate era convins că toţi oamenii sunt înclinaţi în mod natural spre bine, dar comit răul din ignoranţă.

Deşi se înşela, acest crez atestă orientarea umanistă a gândirii socratice, specifică epocii clasice a filosofiei antice greceşti.Ar fi suficient ca oamenii să cunoască binele pentru a-l şi practica.

Etica socratică este intemeiată deci pe cunoaştere, adică este o etică intelectualistă.Adevărul este cel care întemeiază moralitatea.Socrate parcurge însă doar drumul de la fapte spre valori, ignorând drumul invers, de la valori, prin intermediul normelor, spre conduite morale individuale.

Pentru Socrate adevărul nu poate fi cu niciun chip ceva adaugat din afară unei minţi neîncepute precum o coală de hartie.Având la bază presupoziţia anamnesis-ului dar şi aceea a nemuririi sufletului, metoda socratică privilegiază căutarea şi descoperirea adevărului prin întrebări provocatoare.Orice demers care vizează cunoaşterea trebuie să debuteze cu o recunoaştere onestă dar fermă a necunoaşterii, ignoranţei.Este ceea ce a fost numit agnosia-concept redat în formula „ştiu că nu ştiu nimic” adresată de Socrate cu o sinceritate inocentă preotesei oracolului din Delphi, care l-a numit cel mai înţelept dintre atenieni.

Filosofia socratică a exercitat, mai ales prin intermediul lui Platon, o influenţă imensă asupra filosofiei şi culturii occidentale.

Covrig Alexandra Francesca