CÂND SOC RATE

NU ARE DREPTATE

ANDREI CORNEA - (n. 1952). licenţă în Istoria şi teo­ria artei la Academia de Arte Frumoase (1976). licenţă în filologie clasică la Universitatea Bucureşti (1980). Doctorat în filologie clasică la Universitatea Bucureşti (1994). Muzeograf la Muzeul Naţional de Artă (1976-1987). Cercetător la Institutul de Istorie a Artei (1987-1990), iar din 1990 la Institutul de studii orientale "Sergiu Al-George".

SCRIERI: De la portulan la vederea turistică (Sport-Turism, 1977); Primitivii picturii româneşti moderne (Meridiane, 1980); Forme artistice şi mentalităţi culturale în epoca romano­bizantină (Meridiane, 1984); Scrieri şi orali tate în cultura antică (Cartea Românească, 1988); Penumbra (Cartea Românească, 1991); Platon. Filozofie şi cenzură (Humanitas, 1995); Maşina de fabricat fantasme (Clavis, 1995); Turnirul khazar (Nemira, 1997; reed. Poli rom, 2003); Cuvintelnic fără frontiere (Poli rom, 2002)

TRADUCERI: Platon (Republica, Philebos), Aristotel (Meta­fizica) şi Plotin

ANDREI CORNEA

Când Socrate nu are dreptate

II HUMANITAS

BUCUREŞTI

Coperta

IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CORNEA, ANDREI Când Socrate nu are dreptate / Andrei Cornea. - Bucureşti: H umanitas, 2005

ISBN 973-50-1090-9

14(38) Platon 929 Platon

© HUMANITAS, 2004

EDITURA HUMANITAS Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021/317 1819, fax 021/317 18 24 www.humanitas.ro Comenzi CARTE PRIN POŞTĂ: tel. 021/311 23 30, fax 021/313 50 35, C .P.CE. - CP 14, Bucureşti e-mail: cpp@humanitas.ro www.librariilehumanitas.ro

ISBN 973-50-1090-9

Nota autorului

Volumul de faţă cuprinde mai multe studii-comenta­rii la dialogurile lui Platon. Deşi au fost gândite, scri­se şi rescrise de-a lungul unei perioade destul de lungi (1989-2004), ele sunt legate printr-o temă comună -aceea a reabilitării filozofice a unor personaje secunda­re din dialoguri. Volumul trebuie deci citit ca o carte uni­tară, şi nu ca o culegere de eseuri izolate . Studiul "Tăcerea lui Philebos" a apărut ca introducere la traducerea mea a dialogului Philebos, în Platon-Opere, voI. VII, Bucureşti, 1993, şi apoi în volumul Penumbra, ed. II, Iaşi, Polirom, 1998. O parte din studiul "Inocentul responsabil" dez­voltă un subcapitol din cartea mea Filozofie şi cenzură. Ca­zul Platon, Bucureşti, Humanitas, 1995. În rest, textele sunt complet inedite.

.

Anumite incongruenţe dintre unele idei sau formu­lări din cuprinsul volumului - incongruenţe pe care nu am încercat să le elimin complet la revizia finală - se explică prin perioadele diferite de redactare a textelor de faţă, ceea ce a condus la unele transformări fireşti ale perspectivei mele asupra lui Platon. Nu cred totuşi că aceste incongruenţe afectează unitatea întregului.

Septembrie 2004

1. Argument pentru câteva reabilitări filozofice

În dialogurile platoniciene Sacrate are dreptate. În mod constant, fără greş şi indiferent de interlocutor. Sincer, nu v-a obosit niciodată această monotonie a sa în a avea mereu dreptate? Chiar dacă da, mă tem că vă va fi jenă să o recunoaşteţi, căci sunteţi persoane cultivate, cres­cute în cultul filozofiei şi vedeţi în Socrate proto-marti­rul acesteia. Atenienii, desigur, nu aveau încă asemenea scrupule "decadente" şi, exaspera ţi, l-au servit cu otra­vă pe înţeleptul agasant fiindcă nu ştia decât să aibă dreptate.

La drept vorbind, există unele excepţii: în Parmeni­de, de pildă, dar acolo Socrate era - ni se spune - tâ­năr şi, pesemne, încă insuficient de experimentat în disputa dialectică. Altminteri, regula se păstrează: So­crate are dreptate mereu, în chip consecvent, oricare ar fi tema conversaţiei şi oricare ar fi partenerul său de dialog. Şi chiar atunci când discuţia se îneacă şi, în fi­nal, nu se ajunge la nici un rezultat pozitiv, tot Socrate este cel care are dreptate să proclame că cercetarea în­treprinsă nu a dus la nici un rezultat pozitiv.

Dar, în fond, chiar Socrate este acela care are drep­tate? Desigur, de fapt are dreptate Platon, în măsura în care el se identifică cu personajul Soc rate, ceea ce este de obicei probabil, dar nu întotdeauna sigur.

La modul general însă, prin Socrate, ori prin Pla­ton, are dreptate filozofia, o anumită filozofie cel puţin,

8 C Â N D S O C RATE N U A R E D R E P TATE

venerabilă, esenţială şi esenţialistă - onto-theo-Iogia cum o numeşte Heidegger, de neocolit până aproape de zi­lele noastre, dar contestată vehement tocmai în seco­lul ce s-a încheiat. Iar ea are dreptate nu doar, fireşte, împotriva tmor interlocutori oarecare, precum Hippias, Menon, Euthyphron, Criton, Glaucon, ori mai cunos­cuţi sau chiar celebri, precum Protagoras sau Gorgias, ci împotriva practicilor de gândire curente, a mitologiei, împotriva Cetăţii şi tradiţiilor ei, a moralei comtme, ci şi împotriva sofiştilor cu pigmentul lor incitant de re­lativism.

Să sptmem chiar, în felul lui Nietzsche, că ea, filozo­fia, are dreptate împotriva spiritului, a libertăţii şi, mai mult decât orice, împotriva vieţii? Ar fi prea din cale-a­fară! Dar iată că cei odinioară înfrânţi de Socrate şi de filozofie şi-au luat între timp revanşa şi că raţionalis­mul socratico-platonico-aristotelic şi, în general, raţio­nalismul şi umanismul bizuite pe el au tot pierdut teren şi pierd în vremurile noastre, în continuare, poziţie după poziţie. Şi, desigur, nu doar raţiunea, în sine, este în mare cumpănă şi la ananghie în această retragere fără glorie, ci e în suferinţă mai ales O1nul, în înţelesul de fiinţă raţională şi morală - distinctă, credem, în mod esenţial de natură, capabil să practice binele în liber­tate şi să caute adevărul, de ale cărui consecinţe să se arate apoi responsabil.

Dar nu cumva tocmai victoria prea devastatoare şi de­cisivă de odinioară a lui Socrate din dialoguri are şi ea o anumită răsplll1dere în virulenţa acestei îngrijorătoa­re revanşe? Nu cumva actuala veritabilă "revenire a re­fuzaţilor" a fost stimulată şi de o biruinţă obţinută cândva în chip nu tocmai corect, cam grăbită, impusă mai cu­rând printr-o anumită tehnică dialectică decât printr-o autentică şi intrinsecă precădere asumată liber de par-

A R G U M E N T P E N T R U C ÂTE VA R E A B I LI T Ă R I F I LO ZO F I C E 9

teneri? Mai mult, nu cumva şi lipsa de tact, şi deficitul de înţelegere al filozofiei clasice pentru alte tipuri de idei şi de opinii decât ale sale au făcut-o, la un moment dat, incapabilă să reziste agresivităţii acestor idei multă vre­me desconsiderate, atunci când ele s-au constituit, târ­ziu, într-un corp de armată coerent şi combativ? Ironia socratică, pedepsită cândva prin cucută, a fost la urma­şii filozofului pedepsită mult mai subtil, cu tratate şi cu denunţuri academice de abatere de la "political cor­rectness"!

Iată de ce a propune câteva exerciţii de "reabilitare" a refuzaţilor filozofiei platonice prin intermediul unor personaje secundare ale dialogurilor (împotriva cărora So­crate părea să aibă mereu dreptate) mi se pare un de­mers bine-venit. Vechiul umanism socratic este în ruină astăzi, după Nietzsche, Heidegger, Wittgenstein, Der­rida, Foucault. Dar, ca să reclădim un altfel de umanism, fie şi mai modest, cumva defensiv, dar poate mai solid, un "umanism secund", este încă timp, cu condiţia de a cerceta originea şi esenţa vechii erori. Quo numine lae­so - ce zei au fost jigniţi odinioară de filozofia socra­tică, zei care s-au răzbunat între timp pe ea, dar îmi pare că şi pe omul în deplinătatea sa omenească?

Numai căutând un răspuns la întrebarea aceasta, cred, am mai putea iarăşi înălţa capul şi da a înţelege lumii de acum, contemporană cu terorismul de masă, cu manipularea genetică şi cu vulgaritatea "chat"-ului pe Internet, că Socrate, chiar aşa agasant cum era cu dreptatea lui la prima vedere fără reproş - în fapt des­tul de fisurată -, totuşi nu a murit în zadar ...

... Aşadar, să vedem ce se întâmplă atunci când 50-crate nu are dreptate . ..

II. Inocentul responsabil

Dar, la urma-urmei, de ce, chipurile, Socrate are mereu dreptate? Aceasta aduce după sine o altă întrebare, esen­ţială: ce înseamnă a avea dreptate?

Trebuie să înlăturăm mai întâi o confuzie persistentă: "a avea dreptate" nu este totuna cu "a fi adevărat". Alt­fel zis, când spunem despre X că "are dreptate" aceasta nu înseamn� acelaşi lucru cu a spune "discursul lui X este adevărat". Intr-adevăr, a fi sau nu adevărat este valabil numai pentru aşa-numitele propoziţii de fapt, dar nu şi pen­tru propoziţiile normative, care exprimă valori şi aprecieri. Adevărul este - cum spuneau scolasticii - adaequatio rei et intellectus, "potrivirea dintre fapt şi gândire".

Or, valorile, aprecierile morale, estetice etc. nu se re­feră la "fapte", nu sunt in rebus. Când afirm (a): "sără­cia este o pedeapsă divină", "salariile sunt prea mici", "sinuciderea este un drept" "pisicile gri sunt frumoase" nu susţin nici ceva adevărat, nici ceva fals, ci, aşa cum ştim cel puţin în urma lui Kant şi apoi a lui Max Weber, produc evaluări etice, religioase, politice, estetice etc. Este impropriu, prin urmare, să declar asemenea propoziţii, atunci când le aud pronunţate, adevărate ori false, aşa cum fac, îndreptăţit însă, atunci când aud afirmaţiile (b) "triunghiul isoscel are două unghiuri egale", "pisicile gri sunt păsări", ori "acţiunea este egală cu reacţiunea".

În schimb, este legitim să declar celui care pronun­ţă propoziţii de tipul (a) că "are sau nu are dreptate".

I N OC E N T U L R E S P O N S A B I L 11

Să spunem atunci, deocamdată, că "a avea dreptate" se referă numai la sfera propoziţiilor normative? Dar oare putem afirma legitim şi despre cel care enunţă o propo­ziţie de fapt, de tipul (b) că el are sau nu dreptate? O facem adesea, desigur, şi nu e greşit. Totuşi pare oare­cum nelalocul lui să spui cuiva care enunţă o eviden­ţă de tipul (b) că are dreptate. Pare mai natural, în această situaţie, să constaţi, pur şi simplu, că omul "spune ade­vărul" sau că "e adevărat ceea ce el spune".

În acest ultim caz (b), "a avea dreptate", dacă totuşi este folosit, exprimă ceva mai mult, chiar dacă nu ceva diferit, decât "a spune adevărul". Astfel, când un savant face o comunicare, colegii săi, fără nici un fel de impro­prietate, vor declara că el are sau nu dreptate în con­cluziile pe care le b'age, înţelegând, desigur, prin aceasta că aceste concluzii sunt, în opinia lor, adevărate sau false.

Reflectând asupra acestor expresii, cred că putem susţine că /Ia avea sau nu dreptate" se aplică acelor pro­poziţii, indiferent dacă ele sunt "de fapt" sau norma­tive, la producerea cărora se poate percepe şi un efort personal sau o implicare personală, iar la evaluarea că­rora se depune, de asemenea, un efort personal ori se manifestă o implicare personală vădită. Forma persona­lă a verbului din sintagma "el are dreptate" este ceea ce o distinge de fapt de impersonalitatea lui "este adevă­rat". Adevărul este, există la cineva, sau în spusa cuiva; dreptatea însă, ca să o ai, ca să o deţii, trebuie să faci efor­tul de a o obţine.

"A avea dreptate" presupune, aşadar, o dublă in­tervenţie personală, rămasă vizibilă, uneori chiar preg­nantă - atât din partea locutorului, cât şi din partea receptorului. De aceea, formularea de evidenJe nu este, în mod propriu, calificată ca "a avea dreptate" . In schimb,

12 C Â N D S O C R ATE NU ARE DREP TAT E

enunţarea de propoziţii nonnative sau chiar de propo­ziţii-fapt, dar obţinute cu dificultate, în unna unei argu­mentaţii mai mult sau mai puţin complicate, prin urmare enunţarea de propoziţii a căror evaluare, dar şi produ­cere presupune o implicare personală vădită, un efort personal manifest, intră, în chip mult mai legitim, sub incidenţa lui "a avea sau nu dreptate".

Aşadar, când A spune: IIB are dreptate", aceasta nu înseamnă neapărat că enunţul lui B este adevărat (s-ar putea să fie, să nu fie, ori să fie un enunţ normativ, care să nu poată cădea sub incidenţa adevărului şi a fal­sului, de tipul "sclavia e un rău"), ci înseamnă că A omologhează, legitimează implicarea personală a lui B, considerând-o valabilă şi pentru el însuşi, cel puţin în anumite condiţii şi cu anumite restricţii. A pare să ra­ţioneze astfel: "Poziţia adoptată de B şi manifestă în ceea ce el spune poate deveni şi poziţia mea; ori, eu aş putea-o adopta cel puţin în anumite condiţii; efortul şi implicarea lui B în aserţiune a sa îmi par legitimabile. De aceea, eu accept ceea ce spune A." Pe scurt, a avea dreptate revine, pentru cineva, la a i se da dreptate.

Aşadar, dacă Socrate are dreptate, aceasta nu înseam­nă neapărat că el spune adevărul, sau că îl spune întot­deauna. Înseamnă, în schimb, că i se dă dreptate. Cine o face? Respectând ficţiunea dialogului, o fac interlo­cutorii săi, Hippias, Menon, Gorgias, Protagoras, Sim­mias etc. Ce presupune aceasta? În conformitate cu cele arătate mai sus, interlocutorii omologhează o anumită implicare personală a lui Socrate, o acceptă, o asumă, îi acordă legitimitate. La capătul conversaţiei, parte­nerii de dialog ai lui Socrate convin, sau mai exact, sunt nevoiţi să convină că el are dreptate. Convin ei oare însă şi că ceea ce susţine Socrate reprezintă adevărul, ori că

I N O C E N T U L R E S P O N S A B I L 13

celelalte opinii şi idei pe care acesta le-a respins sunt false? Unii dintre ei da, alţii ezită să se pronunţe clar, alţii, în fine, ridică unele sâcâitoare obiecţii. De fapt, în chip paradoxal, interlocutorul lui Socrate, iniţial ostil faţă de propunerile avansate de acesta sau extrem de încrezător în propriile sale convingeri, ajunge deoda­tă să afirme aserţiuni în acord cu cele ale lui Socrate ori contrare convingerilor sale iniţiale. El asumă aşa­dar, formal, aserţiuni cu care adesea, în sinea sa, se în­tâmplă să nu fie de acord, dar pe care nici nu are vreun motiv vădit şi rezonabil să nu le asume explicit. Inter­locutorul are senzaţia - cum afirmă Adeimantos în Republica sau Menon în dialogul omonim - că este îm­pins pe nesimţite şi puţin câte puţin pe o cale pe care nu o poate nici urma fără ezitări, dar nici respinge.

Dar asumarea unor asemenea aserţiuni înseamnă tot­odată şi asumarea responsabilităţii de a le fi pronunţat şi, prin unnare, de a le susţine public. Interlocutorul lui Socrate devine pe nesimţite părtaş la o teorie, devine res­ponsabil pentru ea, chiar dacă în sinea sa el nu poate sau nu ştie dacă trebuie să o accepte.

Este clar că o astfel de situaţie confuză în care ajunge să fie plasat partenerul de dialog va produce acestuia un serios disconfort, pe care, eventual, îl va explica, precum Menon, ca semănând cu o "vrajă" sau un "descântec" (epode) prin care Socrate şi-ar "paraliza" adversarii, cam în felul în care peştele-torpilă procedează cu prada sa.

Pe de altă parte, apare limpede că, din perspectiva lui Platon, atunci când Socrate are dreptate, el spune şi ade­vărul. Este însă oare această translaţie legitimă, din per­spectiva noastră, aşa cum ea nu apare adesea perfect legitimă din perspectiva unora dintre interlocutorii lui Socrate? Are vreun sens, vreo noimă confuzia lui a avea dreptate şi a lui a fi adevărat? Merită ea o validare, fie şi parţială? Sau dimpotrivă?

14 C Â N D S O C R ATE NU ARE DRE PTAT E

Da, translaţia este legitimă, în cazul când acceptăm că procedura dialogică, care propune secvenţa: 1) lui Socrate i se dă dreptate, deci 2) Socrate are dreptate, deci, 3) Socrate spune adevărul, este omologabilă. Da, prin urmare, în cazul!n care suntem decişi să păstrăm perspectiva platoniciană, "centrală", asupra dialogului de tip socratic, în sfârşit, în cazul în care vom accepta să rămânem hipnotizaţi de imensul său prestigiu cultural şi filozofic.

Noi însă vom risca să punem la îndoială valabilita­tea generală a acestei secvenţe, considerând că, atunci când i se dă dreptate lui Socrate, el nu spune, în mod necesar, şi adevărul. Că din faptul de a i se da dreptate cui­va nu rezultă faptul de a avea dreptate şi nici în mod ne­cesar şi cel de a spune adevărul, am sugerat deja. Şi totuşi, de ce i se dă de obicei dreptate lui Socrate, dacă, măcar uneori, el se înşală, sau afirmă lucruri neadevărate, chiar dubioase, ori nu mai adevărate decât cele susţi­nute de interlocutori? Cum reuşeşte el să obţină mereu consimţământul acestora, chiar şi în circumstanţa unui deficit al adevărului? De ce este omologată de către cei­lalţi implicarea sa personală şi în ce constă ea exact? Iată întrebările la care ne vom strădui acum să răspundem.

Să ne apropiem însă mai mult de felul în care funcţio­nează dialogul platonician. Este uşor de observat că, în chip fundamental, acesta reprezintă un joc competiţional, un agon cu structură asimetrică: există cineva care întrea­bă (de regulă, Socrate) şi cineva care răspunde. Asime­tria dialogului socratico-platonic contrastează cu relativa simetrie a dialogului real. În acesta din unnă, rolurile nu sunt distribuite în mod univoc şi fix. Miza jocului din dialogul platonician este fie ca o propoziţie paradoxală propusă de cel ce întreabă să sfârşească prin a fi accep-

I N O C E NT U L R E S P O N S A B I L 15

tată de către cel care răspunde, fie ca o teză relativ bana­lă, susţinută iniţi�l de acesta din unnă, să nu mai poată fi asumată de el. In ambele cazuri, cel care întreabă, por­nit la drum cu handicapul de a trebui să răstoarne o teză banală, trebuie să câştige, prin aceea că i se dă dreptate, de unde pare natural că el chiar are dreptate şi, mai mult, că el spune adevărul .

Acum, trebuie să remarcăm faptul că pretenţiile epis­temologice şi propedeutice ale dialogului se întemeia­ză, în ultimă instanţă, pe două presupoziţii care permit agon-ului să se desfăşoare şi care par de la sine înţele­se: inocenta celui care întreabă şi libertatea celui ce răs­punde.

Cel care întreabă - Socrate de obicei - pare "ino­cent" deoarece, mai întâi de toate, el lasă impresia de neştiinţă; căci dacă ar şti, la ce bun s-ar mai obosi să în­trebe? A pune o întrebare este înregistrat, în principiu, de opinia curentă dintotdeauna ca o dovadă de ino­cenţă în chestiunea ce face obiectul întrebării şi, toto­dată, ca o dorinţă de Instruire, de a afla ceva nou. Chiar reporterii care-i supun întrebărilor pe oamenii politici, deşi nu sunt desigur ignoranţi, mimează ignoranţa în numele publicului. Tipul ideal al întrebătorului şi deopotrivă al "inocentului" este copilul mic. Acesta îşi petrece o bună parte din timpul când nu doarme ori mănâncă sâcâindu-şi părinţii şi educatorii cu un potop de întrebări, dintre care cele mai caracteristice sunt în­trebările d� tipul "ce este" şi "de ce", foarte frecvente şi la Socrate. In consecinţă, putem spune că implicarea per­sonală a filozofului constă în asumarea rolului copilu­lui în pasajele pur dialectice şi că efortul său personal, în temeiul căruia i se dă dreptate, stă în buna realizare a aces­tui rol.

"Inocenţa întrebării" pare să se legitimeze în logica for­mală, după cum ne asigură Aristotel în Despre interpre-

16 C Â N D S O C R ATE NU A R E DRE P TATE

tare: "Nu orice discurs este declarativ, ci doar cel care comunică ceva adevărat sau fals (en to aletheuein e pse­udesthai) . Aceasta nu se întâmplă cu toate discursuri­le: de exemplu, rugăciunea este discurs (logos), dar nu-i nici adevărat nici fals ."} Se poate spune că rugăciunea, la care Aristotel face referinţă, este o formă a cererii. Or, întrebarea este şi ea o formă de cerere: ceri, în ge­neral, un răspuns atunci când întrebi, tot aşa cum ceri un anumit răspuns de la divinitate atunci când te rogi. Prin urmare, întrebarea nu reprezintă un logos apophan­tikos, adică o "declaraţie" . Ca atare, ea nu este nici "afir­maţie" (kataphasis), nici "negaţie" (apophasis), dat fiind că În temeiul ei nici nu se neagă, nici nu se afirmă că un subiect este sau nu este .

De aceea, întrebarea nu poate fi nici adevărată, nici falsă; or, înfăţişându-se ca fiind situată "dincoace" de adevăr şi de minciună, întrebarea - printre altele, ve­ritabilă "instituţie" a copilăriei - nu poate fi, s-ar pă­rea, decât inocentă . Nu poţi fi învinuit de ceva atunci când numai întrebi, fiindcă nici nu afirmi, nici nu negi, deci nu înfăţişezi un lucru ca fiind ceva sau fiind în­tr-un anumit fel, nici ca nefiind ceva sau nefiind într-un anumit fel. Neînfăţişându-se drept un logos apophanti­kos, întrebarea pare atunci să se sustragă tocmai respon­sabilităţii pe care "maturitatea", ca vârstă a cunoaşterii binelui şi răului, a adevărului şi a falsului, ar presu­pune-o.

În fapt, lucrurile nu stau deloc aşa; întrebarea este în mod fals inocentă, şi aceasta nu doar în cazurile particu­lare ale aşa-zisei întrebări retorice - în realitate o în­trebare ce-şi conţine aproape implicit propriul răspuns.

1 Aristotel, Despre interpretare, 4, 17a. Aristotel încredinţează cer­cetarea discursurilor care nu sunt "declaraţii" retoricii şi poeticii.

I N O C E N T U L RESP O N S A B I L 17

Desigur, în sens strict, întrebarea nu este un logos apo­phantikos şi nu poate fi caracterizată nici ca adevărată, nici ca falsă. Mai mult, ea nu alcătuieşte nici o judeca­tă normativă, astfel încât, strict vorbind, nici nu poţi avea dreptate numai întrebând. Totuşi, faptul că ea poa­te fi numită "bună", "proastă", "nepotrivită", "insolen­tă", "absurdă", "inteligentă" "firească" etc. demonstrează că natura sa este mai complicată.

Remarca esenţială mi se pare aceea că orice între­bare se bizuie întotdeauna pe un context interogaţional (presupoziţii erotetice) în care ea se înscrie şi pe care îl presupune cu necesitate. Spre pildă, întrebarea "când vine metroul?" pe care o adresez cuiva presupune, în principiu, că mă aflu în staţia metroului la o oră când acesta circulă şi, înainte de toate, că "există" un ceva nu­mit metrou capabil să participe la faptul de "a veni" cu o anumită periodicitate. Prin urmare, contextul intero­gaţional se compune dintr-un număr destul de mare, de obicei, de propoziţii declarative (afirmative şi negative), care alcătuiesc tot atâţia logoi apophantikoi. Dacă, să spu­nem, întreb "când vine metroul?" aflându-mă în staţia de autobuz, propoziţia implicită aparţinând contextu­lui interogaţional "sunt în staţia de ·metrou", care este presupusă de întrebarea mea, se arată a fi falsă şi de aceea întrebarea mea poate fi numită nepotrivită. Inver­sând o formulare a lui M. Bahtin2, aş spune că orice dialogică adevărată (suită cu sens de întrebări şi de răs­punsuri) este, prin natura sa, o înţelegere prealabilă, fie şi tacită.

2 M. Bahtin (V.N. Volosinov) în Marxism and the Philosophy of Lan­guage, apud Dominick La Capra, Soundings in Critical Theory, Cor­nell University Press, 1989. Pentru logica erotetică, vezi voI. Logica interogativă şi aplicaţiile ei (voI. îngrijit de C. Grecu), Bucureşti, 1982.

18 C Â N D S O C R ATE N U ARE DRE PTATE

În consecinţă, chiar dacă întrebarea în sine nu con­ţine o comunicare nici falsă nici adevărată, contextul ei interogaţional (de care ea nu poate fi izolată) conţine ne­apărat valori de adevăr sau de fals, ori emite judecăţi norma­tive cărora li se poate sau nu da dreptate. Fiindcă acest context este alcătuit din afirmaţii şi negaţii, el poate fi, parţial sau total, adevărat sau fals, ori cel care îl asumă poate sau nu avea dreptate .

Înainte de a pune fie şi cea mai banală întrebare, tre­buie, prin urmare, în prealabil să afirmi şi să negi, chiar dacă implicit. Dar cine afirmă sau neagă ştie ori crede că ştie ceva . El are de-a face cu adevărul şi falsul, cu şti­inţa şi ne ştiinţa, cu dreptul sau nedreptul, cu a avea sau nu dreptate; el poate fi făcut răspunzător pentru ceea ce subînţelege şi chiar pentru ceea ce întreabă şi, astfel, e departe de a fi inocent. Pentru a fi într-adevăr inocen­tă, întrebarea ar trebui să se formeze în afara oricărui context interogaţional, ar trebui să fie întrebare "pură" . Or, aceasta este o imposibilitate, iar faptul că adesea con­textul este implicit şi ajunge să fie asumat spontan de locutori nu înseamnă deloc că el nu există. Chiar dacă ea însăşi stă în afara falsului şi a adevărului, a dreptu­lui şi a nedreptului, întrebarea rămâne totuşi dominată de fals şi de adevăr, de a avea sau nu dreptate, deşi aceas­tă dominaţie se ascunde şi se camuflează în inocenţă.

Ajungem acum la cazul celui care răspunde. Aşa cum am spus, există impresia că acesta ar fi "liber". Aceas­tă afirmaţie trebuie înţeleasă în sensul că cel întrebat, dacă nu se află sub presiunea unor factori exteriori şi evidenţi, răspunde numai aşa cum îi dictează raţiunea şi conştiinţa. Cu alte cuvinte, dacă cineva nu este supus unui interogatoriu la poliţie sau în alte locuri similare, dacă nu se află plasat într-o situaţie de inferioritate şi de ameninţare, el pare a fi în situaţia de a răspunde li-

I N O C E N T U L R E S P ONSA B I L 19

ber, fără a fi silit sau determinat de către întrebător să facă o afirmaţie sau alta. Libertatea celui care răspun­de presupune absenţa constrângerii din partea celui care întreabă şi, fiind dat în libertate, răspunsul pare a atrage după sine - aşa cum şi etimologia o sugerea­ză - întreaga sa responsabilitate.

Este uşor de văzut felul în care presupusa libertate a celui ce răspunde este corelată cu "inocenţa" celui ce întreabă: acesta din urmă, chipurile, nu are răspunde­re, fiind - se zice - inocent. Primul în schimb, fiind pesemne liber, este şi responsabil. Cel ce întreabă pare a fi numai un întrebător; dar cel ce răspunde se arată a fi neapărat nu numai un "răspunzător", dar şi cine­va responsabil . Un om este, de exemplu, responsabil pentru un lucru primit în grijă atunci când la întreba­rea proprietarului: "Unde este lucrul meu?" el poate răs­punde: "Iată-I," sau "l-am pierdut". Când Dumnezeu îl întreabă pe Cain: "Unde este fratele tău, Abel?", Cain îşi recuză orice răspundere, refuzând să răspundă. În schimb, el întreabă la rândul său cu pretenţia de ino­cenţă: "Sunt eu paznicul fratelui meu?"

Poate că nimic nu exprimă mai bine şi mai concen­trat sentimentul comun privitor l� întrebare şi răspuns decât faimoasa spusă scripturară: "Intreabă şi ţi se va răs­punde." întreabă, adică: nu te sfii, nu te teme, pune ori­ce întrebări, căci întrebarea este inocentă, nu eşti vinovat pentru ea sau pentru consecinţele ei, nu eşti responsa­bil, eşti asemenea unui prunc. Ţi se va răspunde din partea unei instanţe pe care nu o constrângi, care, prin urmare, este liberă şi care deci, asemenea unui părinte, îşi asumă, ea, întreaga responsabilitate.

Numai că, asemenea inocenţei celui ce întreabă, şi libertatea celui ce răspunde ţine de o iluzie - este ade­vărat - extrem de tenace.

20 C Â N D S O C RATE NU A R E D R E P TAT E

Am văzut că orice întrebare presupune un context interogaţional . Putem completa acum că orice răspuns adecvat este dat în cadrul contextului interogaţional al în­trebării. Aşa cum nu există întrebare în sine, izolată, nu există nici răspuns în sine; un anumit context interoga­ţional stă la baza ambelor. Am afirmat însă că răspun­sul trebuie dat "în cadrul" contextului interogaţional al întrebării; formula, dinadins imprecisă, ascunde în fapt trei posibilităţi:

a. Cazul cel mai obişnuit şi în care intră marea ma­joritate a dialogurilor jurnaliere apare atunci când con­textul interogaţional este de dinainte împărtăşit de cel ce întreabă şi de cel ce răspunde . Fiind comun, îl putem numi context conversaţional şi el constă, în fapt, dintr-o serie de propoziţii acceptate tacit de către comunitatea căreia îi aparţin cei doi şi la care aceştia aderă fără pro­bleme . Contextul conversaţional este de obicei un con­text cultural larg şi foarte general, uşor de regăsit la toti interlocutorii . În fond, existenta unui context con-, ,

versaţional tacit presupune că întrebătorul şi răspun-zătorul îşi pot răsturna cu uşurinţă rolurile, ceea ce se şi întâmplă în general în cazul conversaţiilor uzuale, care tind să fie relativ simetrice; chiar politeţea cere să nu întrebi prea îndelung şi e recomandabil să te laşi, la rândul tău, întrebat.

b. O situaţie specială, ce nu este, în realitate, decât o deformare a cazului precedent, apare atunci când cel care răspunde se comportă ca şi când contextul interogaţio­nal ar fi fost comun: când, spre exemplu, la întrebarea "când vine.metroul?" pusă în staţia de autobuz, cineva ar răspunde: "peste cinci minute", este clar că acesta din urmă s-a comportat ca şi când el ar fi împărtăşit propo­ziţia "aceasta este o staţie de metrou" fără să-şi dea sea­ma de incongruenţa ei . De foarte multe ori, dialogurile

I N O C E N T U L R E S P O N S A B I L 21

cazului b. conduc la comic. În schiţa lui Caragiale, C.F.R., întrebătorul asumă că nevasta amicului are o aventură în tren cu şeful de gară, iar incongruenţa contextelor re­zultă în momentul când se vede că şeful este fratele, iar nu amantul soţiei. Comicul rezultă tocmai din discre­panţa dintre comportamentul "ca şi când" al celui care răspunde şi situaţia de fapt fixată într-un context in­terogaţional presupus, în mod fals, a fi comun.

c. Cazul al treilea şi care ne interesează îndeosebi, deoarece el este specific dialogului socratic, este carac­terizat prin preluarea şi asumarea implicită a contextului interogaţional de către cel ce răspunde. Spre deosebire de a. contextul nu mai este comun înainte de formu­larea întrebării şi spre deosebire de b . el devine comun odată cu răspunsul - nu există aici un comportament "ca şi când". Fireşte, preluarea contextului se petrece la nivelul implicitului, al unei "opţiuni secunde" taci­te, căci în chip explicit cel care răspunde nu este con­ştient de tot ceea ce implică contextul interogaţional asumat.

Întrebarea este când se petrece această preluare şi asumare a unui context interogaţional străin? Faptul se întâmplă exact atunci când interlocutorul decide să răspundă la întrebare. Momentul deciziei este aşadar cru­cial; până la el, omul era, ca să spunem aşa, "la adăpost"; dar odată ce s-a hotărât să dea răspunsul, el a acceptat fără să-şi dea seama o lume (un context interogaţional) ce nu-i aparţinea, cu care ar putea fi, parţial sau total, în dezacord, dacă ar cunoaşte-o. El trebuie să îndure con­secinţele acestei lumi asumate, tot aşa cum, atunci când ai semnat de primirea unui colet, trebuie să-ţi asumi în­treg conţinutul, încă necunoscut, al acestuia.

Astfel, în momentul când la întrebarea tipic socra­tică, pronunţată cu aparentă inocenţă infantilă "ce este

22 C Â N D S O C RATE N U A R E DRE PTAT E

. l?" t f l?" t d t t ?" . curaJu . , ,,ce es e rumosu . , ,,ce es e rep a ea. ,m-terlocutorul decide să răspundă, el a şi "semnat de pri­mirea unui colet" implicit: într-adevăr, prin însuşi faptul că răspunde, el admite implicit, mai întâi, că la asemenea întrebări se poate răspunde, ceea ce nu-i de­loc sigur. Apoi acceptă că există "ceva" numit "fru­mos", "drept" etc. aşa cum există "ceva" numit "câin�", "om", "scaun" etc.

Într-adevăr, dacă omul nostru ar fi un nominalist învenşunat sau ar fi studiat filozofia cu Rudolf Camap, el ar putea refuza să răspundă la asemenea întrebări, sub motiv că vocabule precum "frumos", "bine", "drept", "curaj" sunt doar "noţiuni metafizice", fără un conţi­nut stabil şi clar şi că o definiţie a lor care să nu fie alt­ceva decât o expresie sinonimică nu se poate da. Odată însă ce interlocutorul răspunde şi "intră în dialog", el devine, fără s-o ştie, antinominalist . Fără a fi aderat for­mal la platonism, el a asumat implicit, la nivelul opţiunii secunde, o serie de presupoziţii cripto-platoniciene. Conse­cinţa este că el se va încurca, va pierde competiţia dia­logică, va ieşi înfrânt din jocul propus de Socrate şi, prin urmare, vom avea secvenţa: lui Socrate i se dă dreptate, el are prin urmare dreptate, aşadar, el spune adevărul.

Se vede, astfel, de ce libertatea (şi responsabilitatea) celui care răspunde este iluzorie. Din momentul când decide să accepte provocarea întrebării, indiferent de fe­lul particular în care ar răspunde la ea, iată-I sub con­strângerea invizibilă a contextului interogaţional asumat fără voie. Răspunsurile sale succesive nu vor face de­cât să fortifice situarea sa în acest context, reluat de în­trebările următoare. În tot mai mare măsură el se vede împins într-o direcţie necunoscută şi pe care în sinea sa nu o aprobă. Dar nici nu se mai poate sustrage con­strângerii insidioase a contextului, a opţiunii sale se-

I N OC E N T U L R E S P O N S A B I L 23

cunde, şi, formal mărturisindu-se liber, el se simte şi uneori chiar se declară tot mai stânjenit.

În final, capitulează, acceptă teza întrebătorului, fără să-şi dea seama că, în realitate, el a acceptat-o din primul moment şi nu atunci, la sfârşit, când s-a reCW10scut în­vins. Consimţind că dialogul s-a purtat în civilitate şi libertate, că nu a fost constrâns de vreo forţă externă alta decât raţiunea însăşi să răspundă în felul în care a făcut-o, el preia de la Socrate şi o mare parte a răs­punderii pentru rezultate, în mod fals în schimb ino­centându-l pe filozof.

Mai rămâne de ştiut ce-l determină de obicei pe inter­locutor să "intre în dialog", consimţind să răspundă. Dacă asumarea contextului interogaţional care intervi­ne odată cu momentul luării deciziei de a răspunde ţine de o necesitate logică, luarea însăşi a deciziei aparţine mai curând unei presiuni psihologice subtile. Această presiune este încurajată de confuzia extrem de uşor de instalat între începutul unei conversaţii de tipul a. (con­text interogaţional împărtăşit prealabil) şi continuarea discuţiei cu transfer în cazul c. (context interogaţional asumat ulterior de cel care răspunde), cu alte cuvinte de confuzia între ceea ce putem numi conversaţie, în sensul propriu al cuvântului, şi ceea ce cu adevărat este un dialog de tip platonician.

Într-adevăr, dialogurile platoniciene încep de regu­lă ca simple şi banale conversaţii: "Încotro te duci şi de unde vii, Phaidros?" începe Phaidros . Cu un "De unde vii, Socrate?", se deschide Protagoras. Iar Theaitetos: "Ai sosit chiar acum de la ţară, Terpsion, sau mai de demult?" De la asemenea întrebări conversaţionale - ce se bazea­ză pe un context interogaţional comun - se trece pe nesimţite la întrebările dialogice de tipul c. Prologul

24 C Â N D S O C R A T E N U A R E DRE PTAT E

Republicii, din acest punct de vedere, este caracteristic. De la întrebări generale şi comune despre vârstă, viaţă şi avere pe care Socrate le adresează bătrânului Cepha­las, gazda sa de noapte din Pireu, se trece cu mare uşu­rinţă la întrebarea-cheie "ce este dreptatea?" - întrebare al cărei context interogaţional este asumat fără proble­me de toţi cei de faţă.

Acum este clar că la întrebări conversaţionale, apar­ţinând tipului a. se cuvine să răspunzi. Aşa impune po­liteţea. Tocmai fiindcă aceste conversaţii presupun un context interogaţional comun, buna cuviinţă, respectul pentru persoana celuilalt recomandă un răspuns prompt şi clar. Cel ce nu vrea să fie caracterizat drept bădăran nu poate nici păstra tăcerea, nici abandona brusc con­versaţia.

Dimpotrivă, nu politeţea este cea care poate pretinde să răspunzi nepregătit la întrebări de tipul c. Acestea fac parte, după cum am spus, dintr-un joc competiţional, un agon . Ele nu ţin de un dat social inevitabil, asociat ci­vilităţii şi socialităţii fireşti. Intri într-un joc, în orice joc, numai dacă vrei şi când vrei, iar refuzul de a o face nu-ţi poate fi reproşat. De la Homo Ludens al lui J. Huizinga ne-am obişnuit să vedem pretutindeni, în faptele de cul­tură, jocul. Fireşte, politeţea, eticheta etc. conţin multe elemente de joc, dar ele, luate ca atare, nu sunt un joc, fiindcă exercită o constrângere generală asupra subiec­ţilor. Eşti dator să fii politicos, sub sancţiunea unor pe­nalizări sociale, dar nu eşti dator să joci şah, ori tenis, ori să dialoghezi în stil socratico-platonic.

Iată, prin urmare, ce se întâmplă: Socrate angajează o conversaţie bazată pe un context conversaţional. In­terlocutorul răspunde, sub sancţiunea de a se dovedi ne­politicos dacă nu ar face-o. Dar la un moment dat, brusc, conversaţia devine dialog: contextul conversaţional înce-

I N O C E N T U L R E S P O N S A B I L 25

tează să mai fie comun şi se produce preluarea sa taci­tă de către cel care răspunde de la cel care întreabă. Cum trecerea de la conversaţie la dialog pare insesizabilă şi firească, interlocutorului îi vine greu să-I părăsească pe Socrate şi să refuze să mai răspundă, dacă ar resimţi vreo reţinere interioară. El nu-şi dă seama ori nu-şi dă sea­ma la timp că, fără să o ştie, a intrat într-un joc, lucru pen­tru care ar fi trebuit să i se ceară asentimentul. El nu vede că politeţea nu ar trebui să-I constrângă în această si­tuaţie. Nesesizând caracterul "agonal" şi deci faculta­tiv al dialogului, interlocutorului nu-i va mai rămâne decât să aleagă între riscul de a se înfăţişa audienţei drept un ins necioplit, dacă ar părăsi la un moment dat ceea ce pare a fi o conversaţie, şi asumarea responsabilităţii pentru răspunsurile pe care se vede nevoit să le dea în cadrul a ceea ce este un dialog socratic. Amorul-propriu îi sfătuieşte de obicei pe oameni că primul risc, prin care ar intra în conflict cu ceilalţi, e mult mai grav decât cel de-al doilea, prin care ar intra în conflict doar cu sine. Un bun exemplu este oferit de situaţia lui Thrasyma­chos din Republica, a cărui lipsă de entuziasm pentru dialog se transformă în grosolănie: "Dacă vrei cu ade­vărat, Socrate, să ştii ce este dreptatea" nu te bizui doar pe întrebări şi nu te făli că poţi să respingi orice ţi-ar spune cineva. Căci trebuie să ştii că e mult mai lesne să întrebi decât să răspunzi."

Până la urmă, el consimte să dea replica şi, fireşte, pierde. Eşecul lui Thrasymachos, ca şi cel al altor par­teneri de dialog ai lui Socrate nu se datorează faptului că este mai uşor să întrebi decât să răspunzi (să întrebi precum Socrate, nu este uşor deloc), ci faptului că ei pre­iau fără să-şi dea seama, odată cu consimţirea de a răs­punde, presupoziţiile întrebătorului.

26 C Â N D S O C R AT E N U A R E D R E PTATE

În esenţă, vedem că "inocenţa" şi "libertatea" sunt dis­tribuite, în realitate şi la nivel implicit, invers decât se prezintă ele în aparenţă şi la nivel explicit: inocenţa nu aparţine celui ce întreabă, aşa cum vrea discursul pla­tonician să ne determine să credem, ci, în fapt, ea este pro­prie celui care răspunde. Dimpotrivă, acesta din urmă este în adevăr lipsit de libertatea care, în chip explicit, i se atribuie şi care mai degrabă este la îndemâna întrebă­torului. Or, cel ce are libertate are şi responsabilitate, în timp ce, dacă libertatea este doar aparentă, şi res­ponsabilitatea asociată rămâne o iluzie. Discursul dia­logic-socratic este un fel de maşină de transformat, aşadar, responsabilitatea reală, dar ascunsă, a întrebătorului (care se identifică până la un punct cu autorul) într-o responsabili­tate aparentă, iluzorie, dar explicită şi convingătoare a celui ce răspunde, personaj care se identifică în mare măsură cu cititorul. Interlocutorul, deci, este determinat să se sim­tă liber, deşi nu-i, şi i se sugerează că este responsabil, fără să fie decât cel mult în chip cu totul incomplet.

În acelaşi timp, interlocutorul lui Socrate, personajul secundar al dialogurilor, se auto-delegitimează şi îşi dis­creditează propria opinie iniţială, chiar dacă existau şi lucruri serioase şi adevărate în ea. Maşina dialogică de transfer a responsabilităţii face această opinie a sa să apa­ră falsă şi chiar ridicolă în lumina unui logos universal împărtăşibil de orice fiinţă raţională, deşi adesea ea nu e falsă sau ridicolă decât în lumina unui logos mult mai particular - socratico-platonician. Consimţirea inter­locutorului la tezele ascunse sau manifeste ale lui So­crate nu e, aşadar, o garanţie a adevărului şi a dreptăţii infailibile a lui Socrate, ci, destul de des, e numai un atestat al perfecţiunii maşinii dialogice platoniciene de fabricat metodic, subtil, "adevăr şi dreptate".

III. PajuP lui Menon

Într-o bună zi, un anume Menon, un tesalian nobil şi bogat, aflat în vizită la Atena, auditor zelos al lui Gor­gias, celebrul sofist, îl întâlneşte pe Socrate de la care vrea să afle, plin de nerăbdare, dacă "virtutea se poate învăţa" (ei didakton he arete) . Pentru publicul atenian, care îl citea pe Platon, Menon nu era un ins necunoscut. În 401 (doi ani după moartea lui Socrate) acesta partici­pase ca general la marşul celor 10 000 de mercenari greci chemaţi de Cyrus cel Tânăr, pretendentu1la tronul Per­siei. În Anabasis, Xenophon îl descrie, fără menajamen­te, ca pe un trădător şi un om fără scrupule. Sfârşise rău, de altfel, prin a fi executat din ordinul Marelui Rege. Iată cine voia să ştie, câţiva ani mai devreme şi încă zorit nevoie mare, dacă virtutea se poate învăţa! Pesem­ne - sugerează maliţios Platon - că nu reuşise nici­odată nici să afle, nici s-o înveţe!

Şi de ce? Fiindcă, pesemne, Menon ar fi pus o rea în­trebare - aşa cum sugerează, ironic, Socrate - sau, ori­cum, "bună" doar pentru noii, nu prea inteligenţii şi mult prea zeloşii discipoli tesalieni ai lui Gorgias, de­veniţi pe neaşteptate înţelepţi nevoie mare. Atenienii, oameni mai modeşti, mai rafinaţi, şi mai ales el însuşi, Socrate, nu ar fi în stare de un atare răspuns şi atunci

3 Am tradus prin "paj" cuvântul grecesc pais care poate însem­na băiat, copil, sclav al casei.

28 C Â N D S O C R AT E N U A R E D R E P TAT E

nici nu se pripesc cu astfel de întrebări. Motivul este unul singur: nu poţi şti cum este ceva, şi în particular, dacă poate sau nu fi predat şi învăţat, dacă nu ştii mai înainte ce este acel ceva, dacă nu-i cunoşti, altfel spus, esenţa (ousia), pentru a vorbi precum Aristotel.

Problema este, de fapt, împătrită (ceea ce Socrate nu spune niciodată explicit): în primul rând, trebuie accep­tat că nu poţi cunoaşte atributele unui lucru, înainte de a-i cunoaşte esenţa (ce este acel lucru). În al doilea rând, se presupune că, fireşte, virtutea este ceva, adică este o entitate unică cu un nume unic, chiar dacă apare sub diferite forme; în al treilea rând, că există o esenţă, ori o Formă neschimbătoare a ei, aşa cum există ceva si­milar şi pentru alte entităţi şi, în fine, se presupune că această esenţă este cognoscibilă.

Pentru Menon, discipolul lui Gorgias, lucrurile stă­teau cu totul altfel. într-adevăr, el declară sigur pe sine:

"Mai întâi, dacă vrei să cunoşti virtutea unui bărbat, este uşor de văzut că ea este următorul lucru: să se ocu­pe cum se cuvine de treburile cetăţii, acţionând în aşa fel încât să facă bine prietenilor şi rău duşmanilor şi să aibă grijă să nu păţească ceva rău. Dacă doreşti să cunoşti virtutea unei femei, nici aceasta nu e greu de în­ţeles: trebuie ca femeia să gospodărească bine casa, păs­trând bine avutul, supusă fiind bărbatului ei. Alta este virtutea unui copil, una a băiatului, una a fetei, alta cea a unui bătrân, în chip diferenţiat dacă el este liber ori sclav. Şi există nenumărate alte virtuţi, încât nu ajungi niciodată în încurcătură să spui ce este virtutea. Orica­re dintre noi are vţrlutea corespunzătoare fiecărei acţiuni, fiecărei vârste, raportate cu toatele la fiecare dintre lu­crurile făptuite" (71e).

Socrate, aşadar, cerea o definiţie; Menon răspunde cu o listă. Socrate credea că virtutea este unică pentru toţi

PAJU L L U I MENON 29

oamenii, Menon o vede sub chipul unei pluralităţi cu un nume comun. Socrate pretindea aflarea esenţei, Me­non oferă o serie de descrieri ale virtuţilor, aşa cum, în alt dialog, întrebat ce este frumosul, sofistul Hippias din Elis evoca o listă de lucruri frumoase. Este oare fals ceea ce propun Menon ori Hippias?

Oricum, se vede că Menon nu este conştient de pre­supoziţiile lui Socrate şi astfel, acceptându-Ie pe une­le dintre ele implicit în decursul dialogului, el va fi înfrânt în discuţie. Îi va da dreptate lui Socrate, dar cu sentimentul (pe care îl mărturiseşte cu destul năduf) că a fost, cumva, "dus", că lucrurile nu stau chiar aşa, dar

'că nu are cum să obiecteze, deoarece ar fi fost cumva "vrăjit" de Socrate. Am văzut, mai înainte, cum reu­şeşte, tehnic vorbi:t;1d, dialogul socratic această perfor­manţă de transfer de responsabilitate. Ceea ce însă ne preocupă acum este să înţelegem presupoziţiile esen­ţialismului platonician şi dacă ele sunt cu adevărat mai îndreptăţite, sau nu, decât cele ale lui Menon. Este oare "calea lui Menon", ori cea a lui Hippias (aparent, un fel de nominalism avant la lettre) într-atât de ridicolă şi de falsă precum ne-a obişnuit esenţialismul exegeţilor lui Platon, care îi dau aproape întotdeauna dreptate lui So­crate? Şi dacă nu, ce i se poate opune acestuia din urmă, în afara unei pure contestări nervoase?

Aşadar - pretinde Socrate - nu poţi afla cum este ceva şi, în particular, dacă o anumită cunoştinţă sau discipli­nă poate fi învăţată, înainte de a şti ce anume este ea. Să fie oare adevărat? E permis deja să ne îndoim, chiar dacă nu am pune deocamdată la îndoială presupozi­ţiile esenţialiste ale lui Socrate şi Platon. Să luăm ca­zul limbii: e vădit că există două maniere distincte de a învăţa o limbă străină; în conformitate cu primul fel,

30 C Â N D S O C R AT E NU ARE DREPTAT E

se poate proceda prin învăţarea metodică a gramati­cii, a vocabularului esenţial, a regulilor de utilizare -prin urmare, prin asimilarea structurii limbii, ori, altfel spus, a esenţei sale. Se poate spune că metoda aceasta este esenţialistă - aflăm mai întâi ce este limba respec­tivă, cunoscându-i esenţa, adică structura, şi numai apoi începem să o vorbim şi să o înţelegem. Or, cum ar fi spus F. de Saussure, avem mai întâi acces la limbă şi doar apoi la vorbire .

Dar există, de bună seamă, şi cealaltă metodă - in­tuitivă, practică, anti-esenţialistă: proprie celor (inclusiv copiilor mici) care învaţă o limbă vorbind-o şi auzind-o într-un mediu lingvistic adecvat. De data aceasta, nu structura determină manifestarea, particularizarea, vor­birea, ci invers: structura se actualizează de la sine, spon­tan şi nereflexiv în urma asimilării treptate a practicii.

Nu sunt puţine cazurile în care lucrurile se petrec în acest fel. Chiar Socra te ştia foarte bine - o spune în Apologie sau în Ion - că poeţii, şi în general artiştii, deşi produc opere remarcabile, sunt, de cele mai multe ori in­capabili să explice cum au procedat şi de ce au procedat în felul în care au făcut-o. Că o asemenea practică "fără concept", "tacită", cum a numit-o Michael Polanyi4, este desconsiderată sau privită cu suspiciune de filozofia esenţialistă o ştim prea bine. Din punctul nostru de ve­dere, important este însă a înregistra posibilitatea aces­tei practici şi, prin urmare, faptul că a învăţa ceva fără să-i cunoşti în prealabil sau în vreun fel esenţa, orI fără a avea un acces serios şi profund la conceptul unui su­biect încă ignorat nu este nici imposibil, nici absurd.

Se va spune însă că, deşi cunoaşterea fără concept rămâne în multe cazuri posibilă, ea este totuşi inferioa-

4 Michael Polanyi, Personal Knowledge. Towards a Post-Critical Philosophy, University Of Chicago Press, 1959-1962.

PAIU L L U I MENON 31

ră celeilalte: la urma-urmelor, cunoaşterea ştiinţifică a gramaticii unei limbi nu face decât să sporească perfor­manţele lingvistice, permiţând o vorbire mai îngrijită şi mai controlată. Lucrul nu este însă cu putinţă în orice situaţie: nu e deloc evident că un poet va câştiga ca poet, în cazul când va stăpâni la modul explicit "tehnica" poetică. Şi în general, există destule situaţii când cu­noaşterea "fără concept" pare să rămână singura po­sibilă, ceea ce deschide interogaţia asupra următoarelor două presupoziţii socratice la care m-am referit.

într-adevăr, am văzut că Menon, în loc să definească esen­ţa virtuţii, aşa cum îi cere Socrate, produce o listă de vir­tuţi particulare. Socrate obiectează ironic, spunând:

"Ce noroc am, Menon, deoarece, căutând eu o sin­gură virtute, am descoperit la tine un stup de virtuţi! însă, chiar potrivit cu această imagine a stupului, dacă aş în­treba care este esenţa alb inei şi mi-ai răspunde că al­binele sunt multe şi variate, ce mi-ai mai răspunde dacă te-aş întreba din nou: oare susţii că albinele sunt nu­meroase, felurite şi diferite una de cealaltă prin însăşi esenţa lor de a fi albine?" (72 a-b)

Menon cade repede de acord asupra existenţei unei esenţe unice a albinei şi, similar, va accepta acelaşi lu­cru şi în ceea ce priveşte virtuţile. Extrapolare ce - mă grăbesc să spun - nu este deloc sigură şi fără proble­me: albinele reprezintă într-adevăr o specie biologică bine definită, caracterizabilă printr-o esenţă unică (un genom), în timp ce virtuţile - mai curând nu.

Pe de altă parte, Menon ar fi putut - şi ştim că aşa procedau sofiştii, maeştrii săi - exemplifica fiecare vir­tute printr-un personaj celebru, istoric sau mitologic. El ar fi putut recita genealogii ori mitologii, în loc să dea definiţii. Şi pe drept, căci, după el, virtutea nu e una

32 C Â N D S O C R AT E N U A R E D R E PTAT E

singură, ci o pluralitate, şi, în fiecare caz, ea nu e atât ceva, cât cineva . Virtutea nu trebuie tratată ca o substan­ţă, o esenţă, ci asemeni numelui propriu al fiecărui par­ticipant la un cor de persoane bine individualizate; ea nu este o abstracţie încadrabilă într-o definiţie, ci o ga­lerie de portrete variate şi vii cu valoare exemplară.

Or, oamenii, ca persoane dotate cu suflete individuale, nu alcătuiesc un stup de albine. Dar tocmai ceea ce-i deose­beşte radical pe oameni de albine, şi nu ceea ce, biolo­gic vorbind, îi aseamănă, este d.ecisiv în discuţia despre virtute, iar deosebirea constă în aptitudinea oamenilor de a fi persoane, adică tocmai de a refuza unisonul regu­Iii generale. Aceasta înseamnă că şi virtuţile lor vor fi per­sonalizate şi nu se vor supune prea uşor unei reguli generale, atribuită specific. Aşadar, pentru a înţelege ce este şi cum este virtutea bărbatului, a femeii, a copilului, a bătrânului etc. - în general, aceea a unei persoane ome­neşti - exact imaginea stupului de albine, cu uniformitatea sa reglementată biologic este de evitat. Ceea ce nu face So­crate (iar Menon consimte), impunând astfel o direc­ţie şi o comparaţie false şi păgubitoare discuţiei.

Şi totuşi, nu au virtuţile ori persoanele ceva comun? To­tul depinde de sensul pe care îl atribuim expresiei "ceva comun". Dacă prin "ceva comun" înţelegem unicitatea unui predicat, adică a unei esenţe, mă tem că trebuie să ne îndoim. Dar dacă prin "ceva comun" înţelegem o anumită continuitate, în sensul înrudirii "jocurilor" de­spre care vorbeşt� L. Wittgenstein în Cercetări filozofice, atunci putem accepta exprimarea.5

5 L. Wittgenstein, Cercetări filozofice (Philosophische Untersu­chungen), traducere de Mircea Dumitru şi Mircea Plonta , Bucu­reşti, Humanitas, 2003, §65-66-67, pp. 131-133.

PAIU L L U I MEN ON 33

Virtuţile sunt precum membrii unei familii nume­roase: cu cât aceştia sunt mai apropiaţi genetic între ei, cu atât spunem că seamănă mai m ul t; dar chiar şi ru­deIe foarte îndepărtate şi deci neasemănătoare pot ră­mâne în aceeaşi familie şj pot avea un nume comun. Relaţia de asemănare nu este în acest caz tranzitivă ca în geometrie: astfel, dacă în "familie", A seamănă cu B, şi B seamănă cu C, nu înseamnă că A seamănă cu C, sau cel puţin că asemănarea dintre A şi C este la fel de cla­ră ca cea dintre A şi B. (Dimpotrivă, în geometrie, dacă o figură A este asemenea cu figura B şi aceasta din urmă este asemenea cu figura C, atunci A este asemenea cu C.) Dacă lanţul asemănărilor este mai lung, asemănarea "de familie" dintre primul şi ultimul element se şter­ge complet, deşi fiecare element seamănă mult cu cele cu care se află în contact. Asemănarea este, aici, locală şi recurentă, iar nu globală şi specifică, ca în geometrie.

Aşadar, numele comun pe care îl dăm pluralităţii nu se referă la o esenţă comună, aşa cum susţin Platon şi esenţialiştii, dar nici nu este un fLatus vocis, aşa cum vor nominaliştii din toate timpurile. Numele comun nu-i o convenţie vidă de sens, chiar dacă nu acoperă nici o esenţă unică: el exprimă unicitatea "lanţului", ori a "fa­miliei", adică pe aceea a unei continuităţi între mai mul­te elemente care seamănă local, dar nu şi global.

Astfel, virtutea militarului are analogii, seamănă cu virtutea cetăţeanului liber, întrucât, în Antichitate amân­doi erau bărbaţi şi cetăţeni. Virtutea cetăţeanului sea­mănă însă, la rândul ei, cu virtutea metecului întrucât amândoi sunt civili. Virtutea metecului seamănă însă şi cu virtutea femeii întrucât ambii au o condiţie inferioa­ră şi nu au capacitate politică. Virtutea acesteia seamă­nă şi cu cea a sclavului, deoarece ambii sunt dependenţi de stăpânul familiei etc. Ceea ce nu înseamnă, fireşte,

34 C Â N D S O C R AT E N U A R E D R E P TAT E

că virtutea militarului ar semăna cu virtutea sclavului (neasemănare ce blochează orice definiţie esenţialistă) şi totuşi a le numi pe toate "virtuţi" nu este deloc, în lumina lanţului unic de continuităţi şi asemănări amin­tit, absurd .

S-ar putea obiecta că, în acest fel, sub unul şi acelaşi nume se vor strânge calităţi, caracteristici, persoane etc. complet diferite, chiar opuse. Posibilitatea este perfect reală, dar ea nu constituie o obiecţie. Diferenţa şi chiar contradicţia sunt anormale în ordinea unei definiţii sub­stanţialiste, dar numele comun poate fi acceptat în ca­zul unei aranjări în continuitate. Desigur, numele are, până la urmă, un caracter convenţional şi oricine este liber să refuze să-I mai aplice unor subiecţi total opuşi, tot aşa cum, deşi în teorie, oricine se înrudeşte cu mii de oameni, există reguli convenţionale de atribuire a numelui de familie şi de definire legală a înrudirii. Are loc, atunci, ceea ce am putea numi redefinirea sau refun­damentarea conceptului, operaţie mentală extrem de frecventă şi adesea indispensabilă, prin care "lanţul" asemănărilor locale este întrerupt, tăiat la un moment dat. Cel care procedează astfel are toată libertatea să o facă, dar el nu ar trebui să ignore raţiunea iniţială a numelui comun, nici caracterul convenţional al refunda­mentării pe care o propune şi care ar putea fi înlocuită, oricând, cu o alta. Oricum, această libertate a refunda­mentării nu anulează însă lanţul asemănărilor "de fa­milie" de până atunci, singurul factor care asociază elementele.

Ar fi, de pildă, pură pierdere de timp să încercăm a afla ceva substtinţial comun între frumosul, aşa cum era conceput de antici, şi frumosul conceput de arta con­temporană, ori între socialismul democratic occiden­tal actual şi maoism sau leninism. Social-democraţia

PAJU L L U I ME N O N 35

contemporană este infinit mai apropiată de doctrina li­berală decât de leninism, iar din punctul de vedere al unei definiţii substanţialiste ar fi inutil de căutat substan­ţa comună dintre ceea ce afirmau şi făceau Lenin, Troţki, ori chiar Marx, pe de-o parte, şi opiniile unui Willi Brandt, Glof Palme etc. Există totuşi o legătură între ei toţi, care justifică numele comun de "socialişti"; ea constă în lanţul de continuităţi şi de recurenţe ce-i ataşează genetic.

Sau, ce legătură, care să justifice numele comun, există între un evreu european asimilat şi laic, un evreu sephard din Maroc, un kibutznik sionist din Israel, un ul­tra-ortodox din cartierul Mea Shearim din vechiul Ieru­salim, un evreu etiopian falasha etc.? Nici una, dacă căutăm o "substanţă" unică şi comună tuturor acestora. Nici măcar religia mozaică nu poate stabili un predicat spe­cific, căci există şi evrei care se consideră nereligioşi sau chiar atei . Şi totuşi, toţi aceştia persistă să-şi spu­nă evrei, sunt consideraţi adesea de concetăţenii lor ast­fel şi sunt chiar uneori persecutaţi ca atare de antisemiţi. Ceea ce îi face pe fiecare evrei este, în fapt, ataşamentul lor cultural predilect faţă de alţi evrei cu care au avut de-a face direct; aceştia, la rândul lor au fost evrei, fiindcă şi ei au fost ataşaţi cultural, religios etc. în mod predilect de oameni ce se considerau evrei, care au trăit puţin înaintea lor şi aşa mai departe, până la regele David sau chiar la Avraam, eventual. Ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin că ar exista vreo esenţă iudaică stabilă şi eter­nă, vreo "iudaitate" de descoperit, aşa cum nu există nici o esenţă germană, rusă ori românească. Nu există, în cazul unor asemenea noţiuni, decât continuităţi, ve­cinătăţi, înrudiri între entităţi care se aseamănă numai local, verigi aflate, unele, în contact, altele - extrem de depărtate şi totuşi formând un unic lanţ de continuităţi.

36 C Â N D S O C R AT E NU ARE D R E P TAT E

Se poate înţelege de aici, spre exemplu, în ce constă eroarea epistemologică a naţionalismului. Acesta încear­că să definească, în mod esenţialist, o substanţă naţio­nală comună, valabilă pentru un grup uman şi distinctă de cea a altor grupuri. Cetăţeanul care, sub un aspect sau altul, nu este sau nu se comportă în conformitate CUI de­finiţia, va fi expulzat în afara naţiunii şi persecutat. '

Trebuie să observăm, pe de altă parte, că discursul na ţionalist va avea o predilecţie specială să vorbească despre "spirit naţional", "ethos naţional", "suflet naţio­nal" etc. El va crede că regăseşte în folclor, în limbă, în creaţiile culturale culte etc. aceste trăsături ce particu­larizează o anumită unică substanţă etnică (Volksgeist) . Naţionalistul uită sau nu vrea să ştie că spiritul, etho­sul ori sufletul naţional nu sunt nimic altceva decât me­tafore, formule de luat numai în sensul lor figurat, şi care nu au un corespondent real. Nu există, de exemplu, "spirit românesc" ori "sentiment românesc" decât ca metaforă, ca "joc de limbaj ", cum spune Wittgenstein.

De aceea, când Heidegger a scris: "limba este locul de adăpost al fiinţei . În adăpostul ei locuieşte omul. Cei ce gândesc şi făuritorii de vers sunt veghetorii acestui adăpost" (Scrisoarea despre umanism)6, cred că el a greşit de două ori: o dată fiindcă încurajează devoţiunea pioa­să faţă de limbă, ca faţă de o divinitate atotstăpânitoa­re. În al doilea rând, fiindcă el îi încurajează pe filozofi, pe gânditori să trateze limba mai curând în chip poe­tic. In particular, uitarea caracterului figurat, metaforic al sensului unor nume colective ajunge să fie, astfel, legitimată .

6 Martin Heidegger, "Scrisoare despre umanism" în voI. Mar­tin Heidegger, Repere pe drumul gândirii, Bucureşti, 1988, trad. Ga­briel Liiceanu şi Thomas Kleininger.

PAJU L L U I M E N O N 37

Aşadar, albinele, ori balen�le, ori automobilele ad­mit o asemănare specifică şi tranzitivă, în baza unui plan structural comun, a unui "genotip" biologic ori a unui model tehnic, care, din punct de vedere logic, se iden­tifică cu un predicat specific. Elementele unei asemenea specii, definibile riguros, prin gen proxim şi diferenţă specifică, sunt indivizi, iar descrierea platoniciană este, în cazul lor, relativ adecvată. Dimpotrivă, "socialiştii", "românii", "evreii", "lucrurile frumoase", "virtuţile" etc. alcătuiesc clase, dar nu specii, bazate doar pe o asemă­nare locală, intranzitivă şi la care- nu se poate identifica un predicat specific. Elementele unei asemenea clase nu sunt indivizi, ci persoane (sau măcar seamănă cu nişte per­soane mai curând decât cu nişte indivizi), a căror uni­că legătură o reprezintă asemănarea definită mai sus .

Ar fi interesant, acum, de observat că principiul "lan­ţurilor analogice intranzitive" se poate aplica nu numai sincronic, la definirea unor concepte sociale, dar şi dia­cronic, la lămurirea unor noţiuni de tipul "Istoria", "Pro­gresul" . Pentru hegeliano-marxişti şi alţii eiusdem farinae asemenea cuvinte au acelaşi înţeles "tare" şi chiar sacru pe care Ideile sau Formele îl au pentru platonicieni: ele oferă temeiul şi esenţa realităţii. Gânditorii de tip no­minalist, dimpotrivă, contestă realitatea acoperită de ast­fel de cuvinte şi vorbesc, precum K.R. Popper, despre mizeria istoricismului, adică a concepţiei pe care se rea­zămă credinţa în "Istorie" .

Cred că nominaliştii au dreptate în sensul c ă nu exis­tă legi în istorie, în felul în care ele există în fizică sau în chimie. Nu există aici predeterminare, dezvoltare ori evo­luţie necesară, ineluctabilă, ceea ce ar reduce actorul uman la o "albină", adică la un pur obiect al istoriei. Dar nici nu cred că se poate susţine că istoria se desfăşoară la întâmplare, că e iraţională şi complet imprevizibilă. Pur

38 C Â N D S O C RATE N U A R E DRE PTAT E

şi simplu, aşa cum în cazul conceptelor sincronice, exis­tă un lanţ de analogii recurente care asociază localul în ge­neral, tot astfel, în cazul conceptelor istorice, diacronice există un lanţ de probabilităţi recurente: schimbarea unei situaţii sociale, politice, instituţionale etc. de la starea A la starea B nu este nici necesară, nici arbitrară, ci proba­bilă, previzibilă. Mai departe, schimbarea de la starea B la starea C este şi ea probabilă şi previzibilă, dar în ra­port cu starea A probabilitatea este considerabil inferioa­ră. Şi aşa mai departe.

Aşadar, într-un interval de timp local, nu prea lung, se poate percepe o evoluţie ce pare a avea un sens; dar, de îndată ce intervalul de timp devine ceva mai lung acest sens se relativizează şi pare impus doar de arbitrariul unei refundamentări retrospective. Nu există, prin urma­re, o raţiune istorică generală, un sens global al Istoriei, ceea ce însă nu înseamnă că istoria se desfăşoară me­reu iraţional şi inexplicabil: numai că suma probabi­lităţilor şi a raţionalităţilor locale nu este integrabilă într-o raţionalitate globală, tot aşa cum suma asemă­nărilor locale nu este integrabilă într-un predicat glo­bal comun întregului concept. Şi aşa cum persoanele nu seamănă între ele în felul albinelor, tot aşa ele se dispun în istoria societăţii omeneşti altfel decât o fac albinele sau furnicile în istoria naturală.

Ceea ce am numit aici "calea lui Menon" (ori mai bine, metoda lui Wittgenstein) - rămasă la acest stadiu - se izbeşte însă, după părerea mea, de o obiecţie importan­tă: ea pare a conduce direct la cel mai vădit relativism mo­ral, cultural şi epistemologie. (N-ar fi de mirare sub raport istoric: Menon era discipolul lui Gorgias, iar sofiştii erau în general relativişti. La rândul său, Wittgenstein cel din Cercetări filozofice e un nimicitor al esenţialismului, dar şi un legitimator al relativismului epistemologic.)

PAI U L L U I MENON 39

Într-adevăr, dacă în cadrul "lanţului sau al familiei de asemănări" putem opera anumite tăieturi sau "re­fundamentări" absolut oriunde ni se pare nouă potri­vit, ce anume va determina ca o anume refundamentare să fie mai bună decât o alta? Aparent, numai o convenţie exterioară, o impoziţie din afară. Familiile biologice poar­tă un anumit nume de familie în baza legii statului sau a cutumei şi astfel se instituie o rudenie legală; prescrip­ţia legii rămâne însă exterioară asemănărilor naturale şi este, în fond, o impoziţie convenţională: familia este, de pildă, patrilineară în societăţile noastre, dar ar pu­tea fi la fel de bine şi matrilineară, dacă legea exterioară ar prescrie-o. Or, dacă principiul în sine al lanţului con­tinuu de asemănări intranzitive ne interzice să calificăm o anumită refundamentare a unui concept cultural ca fi­ind preferabilă alteia, rezultă de aici fie echivalenta de prin­cipiu a tuturor refundamentărilor - adică relativism, fie imperativul de a impune o lege exterioară, pentru a determi­na o ierarhie, ceea ce reintroduce, fie şi pe uşa din dos, esenţialismul, aparent învins un moment mai înainte. Se mai poate atunci oare evita dilema alegerii dintre relativism şi un esenţialism subreptice?

Cred că evitarea dilemei este posibilă - cel puţin în unele cazuri extreme - în termenii metodei bazate pe "comparaţia intrinsecă" şi pe "opţiunea a doua", aşa cum metoda fost descrisă în cărţile mele, Turnirul khazar şi De la Şcoala din Atena la Şcoala de la Păltiniş.

Foarte pe scurt, să presupunem astfel că un Menon ceva mai radical şi mai cinic - să-i spunem M. - ar voi să adauge la şirul virtuţilor enumerate mai sus - vir­tutea femeii, virtutea cetăţeanului, virtutea militarului etc. - şi "virtutea" torţionarului poliţiei politice. El ar spune că, în baza faptului că torţionarul este membru al unei poliţii (fie şi politice), el seamănă cu poliţistul

40 C Â N D S O C R AT E N U A R E D R E P TAT E

obişnuit . Acesta, pentru că poartă armă, seamănă cu militarul, acesta, la rândul său, seamănă cu cetăţeanul li­ber, deoarece şi acesta serveşte sub arme. De unde rezul­tă că "virtuţile" fundamentale ale torţionarului poliţiei politice şi cu cele ale cetăţeanului liber sunt membri ai unei aceeaşi familii de virtuţi şi că nimic nu ne poate opri să pretindem că un torţionar care îşi face datoria este un om virtuos în acelaşi sens în care o afirmăm şi de­spre un cetăţean liber care îşi face datoria civică.

Trebuie observat că, în fond, vom avea de compa­rat două refundamentări: prima - a lui M. - care nu doreşte să întrerupă lanţul asemănărilor dintre torţio­nar şi cetăţean liber, şi o a doua - a unui cetăţean li­ber L. - care doreşte să întrerupă acest lanţ. Ceea ce încearcă în mod evident M. este să legitimeze tortura calificând-o drept "virtute", în timp ce L. doreşte, dim­potrivă, s-o delegitimeze.

Să presupunem, acum, că M. şi L. vor angaja un dia­log încercând să argumenteze în contradictoriu în fa­voarea tezelor respective. Aceste teze sunt numite de noi "opţiunea primă" şi credem că, în mod direct şi ex­plicit, ele nu pot fi validate altfel decât în baza unui ra­ţionament esenţialist, care introduce din afară anumite principii şi norme de clasificare, cam în felul în care sta­tul legiferează înrudirea legală .

Şi totuşi, simplul fapt că cei doi discută raţional, dez­bat, dialoghează, se confruntă cu argumente creează un avantaj vădit pentru L. într-adevăr, argumentarea, dia­logul aparţin virtuţii cetăţeanului liber (care trebuie să de­libereze şi să argtm1enteze în adunări), dar nu şi "virtuţii" torţionarului. Acesta, în exercitarea "virtuţilor" sale, nici­odată nu dialoghează, ci torturează, exercită presiuni fizice şi psihice. A te afla într-o situaţie de libertate pen­tru a argumenta valoarea unei teze înseamnă a prefera,

PAJ U L L U I MENON 41

fie şi implicit, fie şi la "opţiunea a doua", virtutea cetă­ţeanului liber şi nu pe aceea a torţionarului. Or, dacă la "opţiunea întâi" M. şi L. adoptă refundamentări diferi­te ale conceptului de virtute, "la opţiunea a doua", ma­nifestată în însuşi faptul dialogului dintre cei doi,'M. va adopta implicit refundamentarea lui L., de vreme ce el nu va putea accepta că rezultatul dezbaterii respective poate fi adoptat prin tortură, sau prin orice fel de pre­siuni, c!lre i-ar îngrădi libertatea consimţământului ra­ţional. In acest fel, viziunea lui L. va obţine o anumită precedenţă, care nu decurge dintr-o presupoziţie esen­ţialistă, fiind astfel mai stabilă şi mai greu de răsturnat, chiar dacă mai "slabă" .

Am putea formula lucrurile şi în felul următor: atât M. cât şi L. construiesc câte o "cetate" ideală, un mo­del de societate, considerat optim. În cetatea lui L. tor­ţioIlarul şi poliţia politică nu au ce căuta, fiindcă ei nu au "virtuţi"; dimpotrivă, ei sunt acceptaţi şi chiar "vir­tuoşi" în cetatea proiectată de M. Or, dacă M. susţine că cetatea sa este mai bună decât o alta, el trebuie să ar­gumenteze raţional această teză; or, argumentarea ra­ţională presupune libertate; însă cetatea sa, care admite tortura şi poliţia politică, va distruge libertatea, adică va distruge până la urmă chiar posibilitatea propriei înte­meieri raţionale. Aşadar, chiar M. sub raportul de agent al unei argumentări raţionale (ceea ce el nu poate evita) va fi alungat din propria cetate, deşi a considerat-o pe aceasta mai bună decât o alta . Se ajunge astfel la ceea ce am numit "atopie": proiectantul se elimină din pro­priul proiect meliorist, faptă ce introduce un delict etic: un astfel de proiectant nu se cuvine a fi urmat, căci el nu este demn de încrederea noastră?

7 Andrei Carnea, De la Şcoala din Atena la Şcoala de la Păltini�, Bucureşti, Humanitas, 2004.

'

42 C Â N D S O C R AT E N U A R E DR EP TATE

De aici concluzia: dintre toate refundamentările, cele mai slabe sunt acelea care pun în discuţie legitimitatea dis­cursului şi a poziţiei propriului lor autor. De aceea, ele pot şi trebuie să fie cu îndreptăţire resp.inse sub raport etic, chiar dacă existenţa lanţului de continuităţi "de fami­lie", luat în sine, nu poate fi contestată.

Nu vom continua totuşi această analiză, ci, reţinând că nu orice refundamentare este identică în forţa ei cu ori­care alta, vom reveni la dialogul platonician. Ne vom întreba atunci: este oare poziţia lui Socrate situată de partea "albinelor" şi împotriva persoanelor? Persistă un mare echivoc în acest dialog, în această chestiune esen­ţială, echivoc care, după părerea mea, lasă o umbră du­rabilă până astăzi. Deocamdată, din cele ce s-au spus până acum, s-ar părea că omul, cu virtuţile, cu plăceri­le, cu faptele lui, este văzut de Platon ca mai aproape de statutul de individ specific, determinat de predica­te esenţiale şi universale ce urmează a fi determinat� .

Şi totuşi, în momentul când cea de-a patra presupo­ziţie a perspectivei socratico-platoniciene - aceea privind posibilitatea cunoaşterii esenţelor - va fi evidenţiată, s-ar pă�a că persoana va intra, fie şi tacit, în scenă.

Intr-adevăr, la un moment dat, Menon, care fusese totuşi iniţiat întru câtva la şcoala lui Gorgias, formulea­ză o aporie ce pare că obligă cunoaşterea ori să nu exis­te, ori să fie inutilă. Fiindcă, susţine el, dacă vrei să afli ceva ce nu ştii dinainte, cum ai putea fi sigur că ai gă­sit exact ceea ce căutai? Iar dacă totuşi există această siguranţă înseamnă .că, încă înainte de a căuta, cunoş­teai acel ceva, ceea ce califică demersul drept inutil. S-ar părea că trebuie ales numai între imposibilitatea şi inu­tilitatea cunoaşterii!

La aceasta Socrate răspunde formulând identitatea faimoasă dintre cunoaştere şi rememorare (anamnesis) .

PAJU L L U I MENON 43

El invocă, mai întâi, autoritatea unor poeţi şi înţelepţi din vechime, precum Pindar, care susţineau deopotri­vă imortalitatea şi preş tiinţa sufletului de dinainte de coborârea sa într-un trup. Întruparea aduce uitarea, care nu ar fi totuşi completă. Omul este capabil de cunoaş­tere, deoarece, sufletul său percepând prin simţuri, în mod confuz, copiile Ideilor eterne - adică lucrurile sensibile -, el îşi reaminteşte treptat de Ideile eterne pe care le-a cunoscut clar în existenţa sa prenatală.

Pentru că Menon nu este prea mulţumit numai cu apelul la tradiţie în justificarea tezei rememorării, So­crate întreprinde şi o demonstraţie practică, rămasă ce­lebră. Alegând un paj al lui Menon, un băiat crescut în casa acestuia şi lipsit de orice instrucţie geometrică, el reuşeşte, ca, prin întrebări bine puse, să-I facă pe băiat să redescopere pe cont propriu soluţia problemei "du­plicării pătratului'" (construcţia unui pătrat având aria dublă ariei unui alt pătrat dat) . Reuşita copilului (al că­rui nume nu-l aflăm niciodată) a fost posibilă - crede Socrate - deoarece, în stadiul prenatal, orice suflet are parte de o cunoaştere absolută, pe care, odată cu întru­parea, o pierde în parte şi nu complet, astfel încât, trep­tat şi prin tehnica dialogului, ea poate fi recâştigată.

Din punctul nostru de vedere, important nu este ce reuşeşte cu adevărat Socrate să demonstreze prin expe­rimentul maieutico-dialectic cu pajul lui Menon. Altce­va ne preocupă: pentru a justifica singura cunoaştere pe care o crede reală şi autentică - cunoaşterea concep­tuală - Socrate (Platon) instituie teoria Formelor, care este solidară cu, şi inseparabilă de, teoria indestructi­bilităţii şi a imortalităţii sufletului.

Experimentul demonstrativ propus aduce însă în prim-plan ceva neaşteptat: nu, aşadar, o Formă, o gene­ralitate, o esenţă universală oferă argumentul decisiv,

44 C Â N D S O C R AT E N U A R E DRE PTAT E

ci un suflet individual, o persoană umană în toată con­creteţea vieţii (pajul lui Menon), care, în pofida ignoran­ţei şi a condiţiei sale servile, rămâne totuşi o persoană umană în sens plenar. Căci sufletul, deşi deţine indes­tructibilitatea proprie Formelor, nu este, el însuşi o For­mă; într-adevăr, el nu poate fi copiat, reprodus, multiplicat în exemplare nenumărate şi inferioare, aşa cum este ne­cesar să se întâmple cu Forma platoniciană. Sufletul ră­mâne o individualitate absolută, destinat, desigur, a-şi schimba învelişul corporal, dar nu şi identitatea, el rămâne o individualitate care nu se poate distribui în existenţele sub lunare, creându-şi imitaţii, precum se pre­supune că face Forma. Prin posesia sufletului personal, divin şi nemuritor, pajul, ori un sclav, sau oricine altci­neva este aidoma unui nobil, sau unui învăţat, sau Ma­relui Rege, dar nu fiindcă oamenii ar fi subsumabili unei specii determinate, substanţiale, aşa cum sunt albine­le sau celelalte vieţuitoare, ci fiindcă oricare dintre ei are un suflet individual, nemuritor, indestructibil, potenţial omniscient. Sau, altfel spus: fiindcă oricare dintre ei este o persoană.

Prin urmare, încercând să obţină legitimarea esen­ţialismului, Platon cade, surprinzător, peste prezenţa de neocolit a persoanei. De aceea, putem spune că prezen­ţa persoanei descrie limita esenţialismului. în acelaşi timp însă, persoana primeşte şi ea limita ei: ea nu se poa­te justifica şi expune pe sine, fără apelul la Forme, sau la concepte, sau, într-un limbaj kantian, fără a-şi pos­tu la categoriile apriorice transcendentale .

între "calea lui Menon (sau a lui Gorgias)" - mo­derate prin recursul la "opţiunea a doua" - şi "calea lui Socrate", aparent în competiţie absolută şi ireconci­liabile, există, aşadar, o încrucişare, un punct privilegiat comun, privegheat - am zice noi - de o divinitate cu

PAJU L L U I ME N ON 45

faţă dublă, precum era !răvechiul Ianus bifrons al lati­OOor. Acest punct privilegiat apare odată cu dialogul-ex­periment dintre Socrate şi micul şi ignorantul paj al lui Menon - altfel spus, odată cu emergenţa persoanei vii!

*

A aflat totuşi Menon, vreodată, ce este virtutea? Jude­când după destinul său - nu. Dar aceasta, pesemne, nu fiindcă nu s-a priceput să-i dea lui Socrate răspun­surile cuvenite şi aşteptate de acesta, ci fiindcă nu a dat atenţie chiar experimentului socratic, făcut sub ochii săi . Pentru el pajul fără nume a rămas un sclav, o unealtă cu chip de om, un nimenea. Menon nu a recunoscut în copilul din casa sa prezenţa persoanei, iar apoi, în mod consecvent, nu a vrut sau nu a căutat s-o facă nici în cazul altora cu care a avut de-a face.

De la Socrate, Menon putea, cel puţin, să înveţe să vadă concepte şi, de aici - legi, necesităţi, raţiuni, For­me, zei. N-a izbutit şi, poate, nu e prea din cale-afară de grav. Altceva e grav: n-a ştiut să înveţe de la pajul său să vadă oameni!

IV. "Philanthropia" lui Euthyphron

Într-o zi, în faţa reşedinţei "arhontelui-regeU, adică a ma­gistratului înaintea căruia, la Atena, se instruiau pro­cesele criminale, se întâlnesc doi cunoscuţi, fiecare cu procesul său: primul este acuzat, al doilea acuză: Socrate şi Euthyphron. Aşa începe dialogul Euthyphron . Este vorba despre unul dintre dialogurile de tinereţe ale lui Platon, numite "socraticeU, deoarece - după cum cred mulţi interpreţi - ele ar putea reda, oarecum ve ridic, discuţiile reale, purtate de Socrate. Din punctul nostru de vedere este însă lipsit de însemnătate dacă întâlni­rea dintre cei doi a avut loc cu adevărat şi dacă vorbe­le schimbate au fost cele relatate de Platon. Ceea ce contează este punerea în scenă, fondată deopotrivă pe simetrii şi pe opoziţii.

Aşadar, iată prima simetrie - sunt două procese: Socrate este acuzat de a corupe tineretul cetăţii; Euthyphron îşi acuză tatăl de omucidere.

Urmează întâia opoziţie: Socrate, care se pregăteş­te să intre la arhontele-rege, are de înfruntat un proces public, graphe, după terminologia dreptului atenian; ce­lălalt tocmai pleca, după ce a depus plângerea într-o dike, adică _un proces privat.

Distincţia tehnică dintre graphe şi dike este semnifi­cativă pentru înţelegerea mai în profunzime a acestui dialog. Trebuie astfel ştiut că la Atena nu exista minis­ter public sau parchet. Statul nu se sesiza singur şi nu

" P H I L A N T H RO P I A " L U I E U T H Y P H R ON 47

instrumenta singur procesul, chiar atunci când era vor­ba despre o crimă sau un delict grav şi nu avea nici o modalitate instituţională pentru a o face. Cel care se se­siza era întotdeauna cetăţeanul, insul privat. Dar el pu­tea acţiona în două moduri: el se putea socoti lezat ca persoană privată, în calitatea sa de simplu individ, şi atunci el depunea ceea ce se numea o dike. Sau, în alte situaţii, el se putea considera atins în interesele şi drep­turile sale cetăţeneşti generale şi atunci depunea, în nu­mele întregii comunităţi (demos), o graphe.

In cazul depunerii unei dike exista, sau se presupu­nea că există, o legătură naturală, directă, organică între cel care suferise o vătămare şi cel care depunea plânge­rea: fie cei doi coincideau, fie, dacă un om fusese ucis, o rudă a sa apropiată se simţea obligată de cutumă să deschidă acţiunea, în numele celui ucis.

Erai jefuit, dădeai în judec,?-tă pe făptaşul presupus. Erai omorât, fiul tău o făcea. In vremurile vechi, el I-ar fi ucis, cu mâna lui, pe asasin. Acum, el cerea cetăţii, comunităţii să preia ea răzbunarea, el mulţumindu-se doar să-I indice, să-I "arate cu-degetul" pe răufăcător. A depune o dike era, deci prin definiţie, o obligaţie deo­potrivă morală, juridică, dar şi religioasă a rudelor; dar şi invers, cel care acţiona astfel, sugera, prin gestul său, că se socotea legat prin legături profunde şi naturale de cel care nu mai putuse să obţină singur satisfacţie (diken lambanesthai) . Prin dike se exprima, aşadar, soli­daritatea profundă, organică a familiei, a clanului, bazat pe înrudirea naturală, grupat în jurul aceluiaşi altar do­mestic, clan ai cărui membri se ştiau reciproc recunos­cuţi şi protejaţi, toanai fiindcă erau deopotrivă îndrituiţi, în caz de nevoie, la a cere răzbunare, dike, pentru o rudă, sau la a fi răzbunaţi prin intervenţia unei rude.

Dike reprezenta, în fond, gestul ostensiv, indica rea directă, "arătarea cu degetul" şi cu vorba (o acţiune ora-

48 C Â N D S O C R AT E N U ARE D R E P TAT E

Iă, iniţial) a vinovatului (etimologic, ar putea exista o legătură între dike şi verbul deiknumi (a indica), baza­tă pe radicalul indo-european deik* dik*, ce a dat în la­tină pe dicere (a vorbi». Graphe era, dimpotrivă, aşa cum îi spune şi numele - o "scriere" - formularea în scris a unui denunţ.

Dar nu l1umai scrisul introducea în acest caz un ele­ment artificial, cultural, convenţional în spaţiul dreptu­lui: în cazul lui dike, nu cetatea, ci o persoană era lezată; cetatea intervenea doar ca arbitru, pentru a restabili pa­cea socială şi a împiedica răzbunările reciproce şi inter­minabile între familii. Dimpotrivă, în cazul lui graphe, cetatea era socotită ofensată în ansamblul ei, de parcă ar fi fost o persoană - rudă apropiată cu oricare cetăţean - şi fiecare dintre aceştia putea "scrie" acuzaţia, pre­valându-se de o înrudire convenţională, socială. Fiind­că delictul menţionat în graphe îl privea pe cetăţean în calitatea sa de cetăţean, nu contau legăturile naturale de familie, iar plângerea se făcea, abstract, în numele întregii cetăţi, presupusă a fi fost lezată, şi nu doar în acela al unei mici comunităţi consangvine. Meletos, acu­zatorul lui Socrate, era, cum se observă în dialog, un om oarecare, puţin cunoscut lui Socrate însuşi şi complet necunoscut lui Euthyphron. Prin graphe se exprima, ast­fel, o solidaritate, dar nu cea naturală a familiei, ci cea culturală, politică, a cetăţii.

Iată, aşadar, cele două solidarităţi pe care le cunoş­teau şi cultivau grecii epocii clasice - cea naturală a fa­miliei şi cea politică a cetăţii. Dar ce se întâmpla la ei cu simpla solidaritate umană, aceea care nu se bizuie nici pe comunitatea de sânge, dar nici pe asocierea po­litică, ci numai pe universalitatea postulată a unei na­turi comune, ori pe egalitatea unor drepturi elementare, conaturale omului ca om, şi nu doar omului ca mem-

" P H I L A N TH R O P I A " L U I E U T H Y P H R ON 49

bru al aceluiaşi trib sau al aceleiaşi cetăţi? Pe aceasta, ma­joritatea grecilor o ignorau sau o neglijau. Va fi ea cum­va descoperită în acest dialog, în vreun spaţiu juridic lăsat liber după ce dike şi graphe şi-au ocupat poziţiile reglementate de cutumă, de lege ori chiar de filozofie?

Nici Euthyphron, nici, cu atât mai mult, Socrate nu sunt oameni "obişnuiţi", nişte banali cetăţeni atenieni . Dim­potrivă, am spune, fără greşeală, că ambii sunt nişte "ori­ginali". Iată cea de-a doua simetrie a dialogului. Urmată însă de cea de-a doua opoziţie: Platon se străduieşte să ne convingă că cele două originalităţi au "semne" dife­rite: cea a lui Socrate este "cu plus", Socrate fiind un ori­ginal autentic, profund, esenţial, în timp ce originalitatea lui Euthyphron este negativă, situată în superficial, în aparent şi în conjunctural .

Bună sau rea, originalitatea aduce purtătorilor ei une­le inconveniente, mai precis, îi pune în confruntare cu mulţimea conformistă (hoi polloi) - observă Euthyphron - căreia nu-i sunt pe plac fiinţele prea deosebite pe care le ia în derâdere. Socrate notează însă imediat că între el şi Euthyphron există o diferenţă esenţială în ceea ce priveşte tratamentul pe care mulţimea îl rezervă fiecăruia: pentru Euthyphron, deriziunea nu are consecinţe prac­tice, în timp ce pentru sine, pentru Socrate, ea s-a trans­format într-un proces serios, grav, ameninţător. Cu alte cuvinte: Euthyphron pretinde pe nedrept o anumită so­lidaritate între cei doi originali, luaţi în râs de mulţimea ignorantă şi conformistă; în fapt, pretenţia este nelegiti­mă - sugerează discret dar ferm Socrate - fiindcă ori­ginalităţile respective sunt diferite, incomensurabile, ceea ce mulţimea, oricât de ignorantă ar fi, intuieşte bine, rezervându-Ie tratamente diferite.

De aceea, râsul îi întâmpină pe ambii, dar urmările sunt neasemenea . Într-adevăr, unul este apoi lăsat în

50 C Â N D S O C R ATE N U A RE DREP TATE

pace, celălalt are de făcut faţă unei graphe. Unul se poa­te duce liniştit acasă, păstrând doar frustrările neînţe­lesului, celălalt îşi riscă viaţa. Unul este tratat ca un clovn involuntar. Celălalt - ca un inamic public. În cel mai rău caz, Euthyphron, care a angajat în chip nesăbuit o dike împotriva propriului tată, va suporta oprobriul fa­miliei şi al cunoscuţilor. Socrate însă, dat în judecată în numele întregii cetăţi printr-o graphe, va sfârşi bând cu­cuta. Solidaritatea dintre ei este imposibilă. Sau cel pu­ţin aşa crede Platon în acest dialog, care, cum vedem, vorbeşte, direct sau indirect, despre solidarităţi oferi­te, respinse sau sperate.

Originalitatea lui Socrate constă, în fond, într-un sur­plus de luciditate în raport cu ceilalţi, cu hoi polloi. El ştie că nu ştie nimic, în timp ce restul oamenilor, în gene­ral, sunt ignoranţi care se ignoră. Dar de ce ajunge el să fie urât? Paradoxal, fiindcă este - cum o spune el însuşi - un philanthropos, un "iubitor de oameni" . Nu se mulţumeşte cu propria-i luciditate, ci doreşte să o transmită şi celorlalţi. Dar pentru aceasta, el trebuie să le demonstreze oamenilor ignoranţa lor care se ignoră pe sine. De aceea, Socrate pune întrebări, descoase, su­pune ideile, prejudecăţile şi cunoştinţele concetăţeni­lor unui examen raţional, lucidităţii . Oamenilor nu le place însă să li se spună că sunt ignoranţi, iar cetăţe­nilor cu atât mai puţin le este agreabil să li se pună la îndoială discemământul politic . Cel care face aşa ceva va deveni nu doar un original, dar şi un personaj supă­rător, enervant, şi, în final, un "antipatriot", un duşman al statului şi al instituţiilor sale.

Altfel par să ·stea lucrurile în ceea ce îl priveşte pe Euthyphron: acesta este un prezică tor, un pretins expert în materie de religie şi de zei, care le vorbeşte atenieni­lor la reuniuni publice (en te enklesia), anunţându-Ie vi-

" P H I L A N T H R O P I A " L U I E U T H Y P H RON 51

itorul. Şi deşi, chipurile, el nu ar da greş, atenienii obiş­nuiesc să-I întâmpine cu ironii . Se poate bănui uşor ce vrea Platon să ne spună şi, în urma sa, o întreagă, în­delungată tradiţie de interpretare: Euthyphron este un superstiţios, un fantast, posedat - cum aflăm şi din dia­logul Cratylos - de un fel de inspiraţie bizară, de un duh impur, care îl face să recite pe nerăsuflate vrute şi ne­vrute. Atenienii, deşi inferiori lui Socrate în lucidita­te, rămân, altminteri, oameni inteligenţi, raţionali, cu bun-simţ, mai lucizi decât Euthyphron. De aceea, ei îl iau în râs, dar îl lasă nevătămat. Socrate este superior mulţimii, Euthyphron - inferior. Originalitatea acestu­ia din urmă se instituie într-un deficit, într-un minus de bun-simţ, de inteligenţă practică, de luciditate.

Iată însă şi a treia simetrie din Euthyphron: ea se refe­ră la caracterul religios al ambelor procese. Într-un fel sau într-altul, ambele sunt asociate problematicii sacru­lui (to hosion) şi a divinităţii (to theion) . Mai mult, am­bele se referă la presupuse sfidări aduse religiei şi valorilor sacralităţii. Numai că, din nou, intervine contrastul, opo­ziţia: Euthyphron este, în virtutea competenţelor sale de prezică tor şi de mitograf, un "specialist" în religie şi el angajează procesul său tocmai deoarece consideră vio­late anumite principii religioase. Dimpotrivă, Socrate se consideră pe sine un ignorant în materie, însă lumea şi, în principiu, cei care s-au asociat sau se vor asocia de­nunţului penal (graphe) cred că el sfidează religia cea de obşte.

Socrate este acuzat - cum aflăm şi din acest dialog, dar şi din Apologia, ori din alte surse, precum de la Xe­nophon - de "coruperea tineretului" (hoi neoi), prin faptul că "nu cinsteşte zeii cetăţii şi introduce zeităţi (ta daimonia) noi" . Aluzia directă este, desigur, la faimosul

52 C Â N D S O C R AT E N U A R E D RE PTATE

"daimon" pe care Socrate îl invoca uneori. În sens mai larg însă, acuzaţia priveşte însuşi exerciţiul filozofiei, vi­novat, după mulţi cetăţeni, printre care şi Meletos, acu­zatorul principal al lui Socrate, de a submina credinţele strămoşeşti, ceea ce într-o cetate antică era aproape tot­una cu a pune la îndoială reprezentările publice şi in­stituţiile cetăţii. Fapta era cu atât mai periculoasă cu cât acest exerciţiu este practicat de filozof în compania (poa­te de tip pederastic) a unor tineri abia ieşiţi din ado­lescenţă, ale căror minţi, încă neformate, pot fi cu uşurinţă corupte şi seduse .

Socrate a rămas, paradigmatic, întruchiparea filo­zofiei, adică a discursului ce caută să întârzie şi să cen­zureze acţiunea imediată prin punerea la îndoială a temeiurilor sale. Demersul socratic vrea să-i determine pe oameni să-şi supună unor interoga ţii radicale repre­zentările şi principiile în virtutea cărora ei trăiesc şi ac­tivează. Socrate "problematizează", îndeamnă la reflexie, la întârzierea în interogaţie şi analiză personală, ori, re­trospectiv, mustră acţiunea nemediată şi nemeditată, directă. Deşi are în vedere binele oamenilor (philanthro­pia), procedând astfel, Socrate devine multora antipa­tic sau chiar suspect.

Să observăm însă că, prin contrast, Euthyphron este, paradigmatic, întruchiparea acţiunii directe, neîntârzia­tă de meditaţie analitică, nefilozofică în sens socratic, şi întemeiată pe dezvoltarea unor principii asumate cu tă­rie, dar niciodată puse critic la îndoială. Chiar numele personajului o sugerează: "Euthy-phron" înseamnă, li­teral, "cel care gândeşte drept, direct, rectiliniu". Fără aba­teri. Între cele două personaje apare o nouă simetrie contrastivă: ambii sunt profund consecvenţi, sunt oameni care nu acceptă compromisuri în raport cu deciziile lor şi cu menirea pe care şi-au ales-o. Socrate este însă con-

" P H I L A N T H RO P I A " L U I E U T H Y P H RON 53

secvent în meditaţia critică, pe care nu o abandonează niciodată, Euth'yphron - aşa cum vom vedea îndată - este consecvent în făptuire, în asumarea practică, până la capăt, a principiilor în care crede. Primul nu va aban­dona niciodată, nici în faţa morţii, "ocolul" metodolo­gic prin filozofie şi critica radicală, celălalt nu va da înapoi niciodată dinaintea punerii în act a premiselor pe care nu le-a supus niciodată criticii. Primul nu va merge niciodată "rectiliniu". Celălalt nu va "ocoli" nici­odată, rămânând fidel numelui său.

Dar nici unul, nici altul nu pot fi opriţi din cursa lor. Primul va ignora blamul cetăţii, celălalt - pe cel al familiei. Şi, am spune noi, va ignora la modul sim­bolic, probabil, şi blamul retroactiv al lui Socrate, al lui Platon, al filozofiei şi, bineînţeles, al cititorului, obiş­nuit să privească spusele celui ce a băut cucuta drept, obligatoriu, "verba veritatis" .

Ca şi personajul Philebos din dialogul omonim (vezi infra, cap.V), Euthyphron este, la Platon, deopotrivă un marginal şi un homo religiosus . Ca şi Philebos, dar mult mai dramatic, Euthyphron apare, în perspectiva lui Pla­ton, drept un om de nimic, un .... ignorant cu pretenţii la o ştiinţă pe care nu o posedă. In plus, el pare a merita tot ridicolul pentru tentativa sa de a se solidariza cu Socrate, pentru pretenţia sa nebunească de a asocia cele două originalităţi . Faptul că acceptă imediat nevinovă­ţia absolută a lui Socrate şi chiar imposibilitatea ca aces­ta să fie un răufăcător, nu-l disculpă prea mult în ochii lui Platon, care îl lasă pe Socrate să refuze politicos, dar cu destulă fermitate subtilă, avansurile directe şi since­re ale "celui ce gândeşte direct" . Merită atunci Euthy­phron o reabilitare?

Dar să vedem, mai întâi, care este conţinutul proce­sului iniţiat de Euthyphron.

54 C Â N D S O C R AT E N U A R E DREP TAT E

Cum am spus la început, acesta şi-a dat în judecată propriul tată pentru omucidere. Lucrul e şocant, desigur, astăzi, �şa cum era şi în Antichitate. Totuşi, pe atunci, când, reamintim, nu exista procuror, ar fi existat o cir­cumstanţă ce ar fi putut explica gestul neobişnuit al lui Euthyphron. E o circumstanţă pusă în evidenţă de Socrate care întreabă: "Face parte dintre rude cel ucis de tatăl tău? E clar că e aşa. Căci nu te-ai arunca împotri­va tatălui tău pentru omorârea unui străin (huper allo­triou phonou)!" (4 b) Într-adevăr, un omor între membrii aceleiaşi familii ar fi explicat o acţiune echivalentă unui paricid legal. Era, aşadar, Euthyphron un fel de Oreste, nevoit să-şi răzbune unul dintre părinţi ucis de celălalt, fie şi apelând la autoritatea cetăţii? În acest caz el ar fi deşteptat compasiunea şi, într-un fel, chiar admiraţia oa­menilor. Dar nu, Euthyphron nu este un personaj tragic, cel puţin nu în sensul în care grecii înţelegeau tragedia. Aşa cum el însuşi ne-o spune direct şi sincer, cum îi era şi felul şi numele, prin această dike, el se înfăţişa oame­nilor numai drept un nebun (doko mainesthai) .

Ce se întâmplase? Familia lui Euthyphron poseda un lot de pământ în insula Naxos. Aflându-se acolo să-I lu­creze, angajaseră oameni cu simbrie, zilieri. Dintre aceş­tia, unul, îmbătându-se, se luase la harţă cu un sclav al familiei şi îl omorâse. Tatăl lui Euthyphron îl legase pe făptaş fedeleş şi îl aruncase într-o carceră subterană (tap­hron tina), trimiţând în acelaşi timp la Atena un mesager pentru a afla ce este de făcut cu ucigaşul. Numai că, în­tre timp, neglijat cu totul, deoarece tatăl lui Euthyphron credea "că nu este nici o dramă dacă ar muri", omul într-adevăr murise din pricina lipsei de hrană, a frigu­lui şi a legăturilor. Iar acum, tatăl şi toate rudele erau cu toţii mânioşi pe Euthyphron, care, invocând anumi­te considerente religioase, îşi acuza tatăl de omucidere,

" P H I L A N T H ROPI A " L U I E U T H Y P H RON 55

deoarece ei socoteau că tatăl nu omorâse efectiv, şi că, chiar dacă ar fi făcut-o, ar fi fost îndreptăţit să omoare un ucigaş; în plus că, oricum ar fi fost, este o impietate să-ţi acuzi tatăl de crimă. Putem să credem că poziţia lor era împărtăşită de marea majoritate a atenienilor. Şi, ceea ce este mai serios, nici Socrate nu făcea excepţie.

Să insistăm asupra câtorva detalii. Omul ucis, zilierul (pelates) era, desigur, un om fără familie, "fără căpătâi", fără vreo proprietate, care muncea contra unei simbrii (etheteuen) . Deşi om liber, condiţia sa era extrem de umi­lă, cumva inferioară celei a sclavului domestic pe care îl omorâse (oiketes) . Într-adevăr, acesta din urmă era in­tegrat în familia stăpânului, iar moartea sa era răzbu­nată de stăpân, în timp ce primul nu avea, în chip manifest, pe nimeni care să răzbune omorârea sa, care, astfel, risca să rămână nepedepsită în conformitate cu cutuma atenia­nă. Iată de ce omul, un thetes, fusese cu atâta nepăsare lăsat să moară, sub pretextul că se aştepta o lămurire de la "interpretul dreptului religios" (exegetes) . (Acesta era un funcţionar însărcinat să explice anumite proceduri legate de chestiuni asociate religiei . Evident, autorita­tea de expert în materie de religie a lui Euthyphron nu era recunoscută în propria sa familie. Dar n-a fost pri­mul care să nu fie profet în ţara sa!) De fapt, zilierul fusese lăsat să moară cu premeditare - sugerează Eu­thyphron - iar faptul trebuie pus în legătură tocmai cu inexistenţa unor rude ale sale care să poată intenta o ac­ţiune.

Dacă, pe de altă parte, omorârea thetes-ului fusese, cel puţin în parte, premeditată, uciderea de către el a scla­vului fusese desigur involuntară. Lucrătorul se îmbăta­se şi, la mânie, după o sfadă, îl omorâse din greşeală pe sclav.

Poate fi sugerat şi un fundal socio-politic al întâm­plărilor de pe moşia familiei lui Euthyphron. Familia

56 C Â N D S O C RATE NU ARE DREPTAT E

primise, în calitatea sa de a fi formată din cetăţeni ate­nieni, o klerouchia - un lot - în insula Naxos. Aceas­ta îşi pierduse nu demult independenţa şi fusese inclusă în imperiul maritim atenian, fiind obligată la condiţia umilitoare de a accepta colonişti atenieni (klerouchoi) pe teritoriul ei. Zilierul ucis era, pesemne, un om din par­tea locului, un localnic, care avea motive de iritare su­plimentare atunci când lucra cu ziua pe moşia unor colonişti străini, ce se impuseseră prin forţă.

Un om de cea mai umilă condiţie, care omorâse din imprudenţă, la beţie, fusese lăsat să moară cvasipreme­ditat de către cei care îi anexa seră şi îi colonizau patria, după zile de chinuri, fără judecată, fără apărare, lipsit de protecţie din partea vreunei rude ori a vreunei legi . N-ar fi cazul totuşi să privim cu puţină îngăduinţă ac­ţiunea lui Euthyphron?

Dar cum explică profetul motivul acţiunii sale? Când Socrate e gata să creadă că Euthyphron îşi acuză tatăl numai şi numai din pricină că acesta ar fi omorât o altă rudă apropiată, Euthyphron proclamă solemn:

"Este ridicol, Socrate, să crezi că este vreo diferenţă dacă ucigaşul este rudă sau e străin. Un singur lucru trebuie avut în vedere: dacă ucigaşul a ucis îndreptăţit sau nu, şi dacă a făcut-o îndreptăţit, trebuie lăsat în pace, iar dacă nu, el trebuie dat în judecată, chiar dacă el îm­parte altarul domestic şi masa cu tine. Căci pângărirea este egală, în cazul când cineva, având de-a face cu un asemenea om în chip conştient, nu s-ar curăţa pe sine, dar şi pe omul respectiv nu l-ar curăţa, chiar prin de­punerea împntriva aceluia a unei acţiuni judiciare"(4b).

Sunt două lucruri capitale pe care le afirmă aici Eu­thyphron: mai întâi că logica solidarităţii familiare nu poate prevala împotriva dreptăţii. Dacă cineva a co-

" P H I L A N T H ROPI A " L U I E U T H Y P H RON 57

mis O crimă fără justificare, dacă fapta sa nu este en dike, adică nu s-a comis prin desemnarea publică, legală, îndrep­tăţită a celui ucis ca fiind vinovat, atunci omul respec­tiv trebuie, la rândul său, "desemnat" ca ucigaş într-un proces. Am văzut că Euthyphron avea destule motive să creadă că uciderea zilierului fusese într-adevăr o cri­mă şi nu, să zicem, un act de legitimă apărare. Mai mult, Euthyphron ştia bine că solidaritatea de familie şi chiar solidaritatea naţională a atenienilor împotriva băştina­şilor din Naxos îngăduiau ca o atare crimă să rămână acoperită, trecută sub tăcere, "nedesemnată" prin actul ostensiv, fundamental al lui dike, al procesului. Atunci când răzbunai moartea unei rude, demonstrai în fond, arătai public, prin acest act ostensiv, o calitate comună pe care o împărtăşeai cu cel ucis, făceai să i se recunoas­că public mortului, în mod postum, demnitatea de mem­bru al unei familii . Atunci când la mijloc era un proces politic, o graphe, demonstrai solidaritatea unei cetăţi, şi făceai evident interesul comun al acesteia pentru o faptă sau un om.

Voind deci să răzbune moartea unui om oarecare, unui thetes, străin şi neînsemnat şi pledând împotriva propriului tată, Euthyphron doreşte să "arate cu dege­tul", să demonstreze o calitate comună între el, cetăţean atenian şi membru al unei familii respectabile şi acel străin - anume simpla umanitate. Căci a-l lăsa pe acest om să moară aşa cum fusese lăsat să moară, legat, chi­nuit, închis într-o hrubă, lipsit de hrană şi de îngrijire, revine la a-i nega, tacit, calitatea umană, care nu-i fu­sese refuzată nici măcar sclavului domestic . Într-ade­văr, nimic nu distinge mai clar tratamentul rezervat umanităţii de cel rezervat regnului nonuman decât com­portamentul faţă de omorârea unui individ. Erai recu­noscut ca om, numai dacă uciderea ta conta .

58 C Â N D S O C R ATE N U A RE DRE PTAT E

Or, omorârea nu conta dacă ea nu ridica întrebarea privitoare la legitimitatea sa şi dacă se sustrăgea posi­bilităţii de a fi răzbunată printr-un proces. Grav nu era, din acest punct de vedere, poate, faptul că omul mu­rise, ci că murise "bestial", atât fizic - în chinuri şi în întuneric - cât şi juridic, fără proces, în ascuns, în întu­nericul nepăsării generale, fără ca moartea sa, arătată pu­blic, să fie revendicată în vreun fel. Grav nu era, în sine, că un om murise, ci că nu un om murise. Dincolo de ori­ce justificări religioase, procesul lui Euthyphron era, de fapt, procesul angajat împotriva limitatelor solidarităţi tribale şi civice în numele unei mai generoase solida­rităţi, pur şi simplu omeneşti .

Al doilea lucru esenţial pe care ni-l dă a înţelege Eu­thyphron este că tatăl său a devenit impur, nu atât ca urmare a omorului în sine, cât a faptului că a refuzat ucisului calitatea de fiinţă omenească, prin acceptarea ca omul să moară în chip subuman. Dincolo de concep­ţia arhaică asupra impurităţii rituale a ucigaşului, apa­re aici o idee simplă: cel care refuză semenului său dreptul la umanitate se pune pe sine însuşi în afara umanităţii. El devine "impur" pentru contactele sociale şi ar trebui ocolit, situat într-o carantină riguroasă . El poate rede­veni om în deplinul sens al cuvântului numai după ce a "dat socoteală" (diken didonai) supunându-se procesu­lui, adică după ce a fost "indicat" public, prin dike. Iată de ce Euthyphron poate afirma că un asemenea ins tre­buie purificat, fie şi prin punerea sa sub acuzaţie. Para­doxal, fiul nu doreşte să-şi nimicească părintele, el nu este o specie de paricid, aşa cum crede lumea, ci el ca­ută să restituie tatălui său demnitatea omenească pe care acesta o pierduse atunci când o refuzase zilierului ucis pe klerouchia sa din Naxos.

Ce mai rămâne din om, din orice om, atunci când el e redus la limită? Măcar o moarte omenească. Şi ce mai

" P H I L A N T H RO P I A " L U I E U T H Y P H RON 59

rămâne din om, din orice om, atunci când el neagă se­menului său acest ultim drept? Orice, în afară de o viaţă omenească. Iată, spus simplu, mesajul lui Euthyphron.

În fond, prin Euthyphron, suntem preveniţi asupra unui fapt pe care Holocaustul şi, în general, masacre­le secolului XX ar fi trebuit să ni-l arate. Anume că, spre deosebire de ceea ce susţine o înţelepciune trivială, oamenii nu mor egali . Căci nu sunt egali în moarte şi îna­intea ei războinicul care moare luptând şi civilul tri­mis într-un lagăr de exterminare. Ultimului i se contestă în modul cel mai flagrant şi mai sfidător dreptul la umanitate, nu atât prin faptul că este condamnat la moarte, ci prin aceea că este privat de un proces, de o sentinţă şi de atenţiile procedurale minime. Iată ce face grozăvia Holocaustului. Nu numai omorârea, în sine, ci caracterul non-uman al omorârii. Prin ea nu omul este ucis, ci non-omul este creat şi apoi lichidat, deoarece se consideră că el nu este, prin rasa sa, un om în adevăra­tul sens al cuvântului.

Euthyphron nu este, aşadar, un clovn nătâng şi gura­liv, pus pe exhibat o falsă orginalitate prin punerea sub acuzaţie fără temei a părintelui său. El nu e nici defici­tarul în luciditate, ridicolul consecvent doar în iluzii pe care dialogul cu Socrate vrea a-l înfăţişa. Iar dacă el a avut parte de oprobriul familiei, al lui Socrate şi al tra­diţiei filozofice, ar trebui să primească, în schimb, con­sideraţia noastră. Fiindcă ceea ce Euthyphron întrevede, acolo unde contemporanii săi sunt orbi, este unitatea şi egalitatea de esenţă a tuturor oamenilor, indiferent de condi­ţia lor. El forţează, aşadar, limitele încă restrictive ale ce­tăţii democratice antice, sugerând existenţa unui orizont uman mult mai larg. El are curajul ca, prin procesul pe care l-a intentat, să se declare, implicit, ruda unui străin,

60 C Â N D S O C R AT E N U A R E D R E PTAT E

a unui nimenea şi să pună în discuţie nu numai com­portamentul familiei sale, dar şi solidarităţile tradiţio­nale pe care atât familia, cât şi cetatea le pretindeau. Sub aparenţa sa de nebun, Euthyphron aduce o critică atât de radicală cetăţii şi societăţii sale, încât semnificaţia ei nu a fost, probabil, nici măcar remarcată. Euthyphron nu va avea parte, aşadar, de o graphe, de un proces po­litic, precum Socrate . Deşi, în felul său, l-ar fi meritat.

Ar fi meritat, oricum, atenţia şi susţinerea morală a lui Socrate. Socrate, lucidul, ar fi trebuit să întrevadă luciditatea autentică a lui Euthyphron, chiar dacă ea nu era derivată din raţionamente, ci era prezentă în forţa practică a gestului său direct, nemediat de retrospec­ţie filozofică; s-ar fi cuvenit ca Socrate, criticul radical al societăţii, să aprecieze critica radicală iniţiată efectiv de celălalt; în fine, Socrate, care îşi "declara iubirea de oameni", philanthropia, ar fi trebuit să recunoască şi în Eu­thyphron un "iubitor de oameni". Nu s-a întâmplat aşa.

Fireşte, pentru acest eşec şi Euthyphron poartă o anumită vină. Temeiul acţiunii sale este, cum am vă­zut, solid şi profund: "iubirea de oameni". Dar legitimă­rile teoretice pe care el le aduce "iubirii de oameni" în varianta sa rămân şubrede şi nevoiaşe. El invocă, la un moment dat, "pângărirea" care apare atunci când este ucis cineva fără vină . Dar ceea ce pare a fi o referire la tradiţia rituală arhaică nu este decât o reformulare, o modernizare temerară a acesteia. Conform tradiţiei, era impur omul ce vărsase efectiv sânge, indiferent dacă pe drept sau pe nedrept. Nu procesul sau pedeapsa puri­ficau, ci o procedură rituală de spălare care, în princi­piu, nu era acordată decât celui care ucisese cu dreptate sau fără voie. Din punctul de vedere al tradiţiei, tatăl lui Euthyphron nu era impur, căci nu vărsase efectiv sân­ge (de aceea apelul la "exeget" nu prezenta vreun risc pentru el) şi, oricum, ideea că el ar fi putut fi purificat

" P H I L A N T H RO P I A " L U I E U T H Y P H RON 61

printr-un proces părea nu numai o nebunie, dar era, de fapt, incongruentă cu tradiţia.

Cum tradiţia rituală nu-l putea servi, pentru a-şi jus­tifica totuşi acţiunea, care apărea oamenilor din jur ca un act paricid, Euthyphron recurge la tradiţia mitologi­că. El invocă mitul lui Zeus care îl închisese în Tartar pe tatăl său, Cronos. Or, Zeus era divinul păstrător al drep­tăţii, al lui dike. Aşadar, fapta sa, având un model divin, ar fi fost sacră, hosion. Terenul mitologiei era însă fragil şi cu atât mai mult era astfel, dacă pe el era invitat să calce şi Socrate, un vehement critic al mitologiei. De fapt, problema reală a lui Euthyphron este cea a definirii umanului; or, ea va fi eludată, eliminată şi, de fapt, dis­trusă, fiind deplasată înspre chestiunea definirii sacru­lui. Din păcate, temeiul gestului său va deveni confuz atunci când justificările slabe oferite de el se vor nărui .

Într-adevăr, nu este nici o dificultate pentru Socrate să arate că Euthyphron nu are la îndemână o definiţie riguroasă şi necontradictorie a sacrului. Când acesta din urmă, dorind să asocieze sacrul divinului, susţine că "sa­cru este ceea ce este iubit de zei" (to theophiles), el nu va pu­tea să se sustragă implicaţiilor politeismului grec. Dacă, de exemplu, fapta sa este plăcută lui Zeus, ea nu este plă­cută lui Cronos, prin urmare "sacrul" va conţine o con­tradicţie.

Pe de altă parte - observă Socrate - nu este deloc limpede dacă zeii iubesc un om sau o faptă fiindcă aces­tea sunt, în sine, sacre, ori, invers, dacă oamenii şi fap­tele devin sacre numai fiindcă sunt iubite de zei . Ce anume precedă în ordinea cauzalităţii - Ideea sacru­lui sau voinţa divină - iată o dilemă ce va fi repusă, în alţi termeni, în Evul Mediu, în cadrul disputei din­tre nominalişti şi realişti.

Oricum, conceptul sacrului cu care Euthyphron spe­ră să-şi justifice acţiunea sa judiciară rămâne incert, con-

62 C Â N D S O C R AT E N U ARE DRE PTATE

tradictoriu şi instabil, precum se spune că erau statui­le lui DedaI. Or - susţine Socrate - pentru ca cineva să aibă îndreptăţirea de a se împotrivi tradiţiei şi mo­ralei comune, el trebuie să posede o cunoaştere clară şi stabilă a principiilor şi a cauzelor lucrurilor. Dar, o ast­fel de cunoaştere, singura declarată ştiinţifică, este, după Socrate, Platon, dar şi Aristotel, o cunoaştere prin concepte clare, stabile, distincte şi necontradictorii.

"Dacă nu ai fi ştiut cu certitudine - spune Socrate, desigur, ironic - ce este sacrul şi ce este profanul, nu te-ai fi angajat să dai în judecată pentru omor pe un tată bătrân în favoarea unui zilier de condiţia cea mai umi­lă, ci te-ai fi temut de zei că rişti să te porţi fără drep­tate şi te-ai fi ruşinat de oameni" (15d) .

Somat să producă dovada unei astfel de cunoaşteri certe care să-i îndreptăţească actele, contrare moralei co­mune şi tradiţiei, Euthyphron e nevoit să abandoneze discuţia, sub pretextul şchiop al lipsei de timp, vădin­du-şi astfel, din perspectiva filozofiei socratice, ignoran­ţa. Am văzut mai înainte că totuşi temeiurile acţiunii sale erau solide şi profunde. Philanthropia sa şi solida­ritatea pe care el le resimţea faţă de un marginal ar fi fost onorabile chiar şi în zilele noastre, când "dreptu­rile omului" sunt adesea mai mult o ocazie pentru des­făşurări oratorice decât pentru acţiuni efective. Rămân îndreptăţite atunci criticile metodologice ale lui Socra­te şi restricţiile prin care acesta vrea să cenzureze, să blo­cheze o acţiune care nu poate da seama de sine în termenii analizei conceptuale pe care filozoful o propunea?

Stim astăzi destul de bine că aceste restrictii severe, im­puse de analiia realului prin intermediul 'unor concep­te clare, distincte, stabile şi necontradictorii, sunt nu doar exagerate, dar şi că ele ar face imposibilă ştiinţa aşa cum au dezvoltat-o modemii, cu atâta succes . Cel puţin în-

" P H I L A N T H RO P I A " L U I E U T H Y P H R ON 63

cepând din secolul al XVII-lea, ştiinţa procedează tot mai puţin prin investigarea cauzelor şi stabilirea de concep­te clare, cât prin alcătuirea de modele teoretice care să "salveze evenimentele". Noţiunile fundamentale ale şti­inţelor naturii - materie, energie, câmp, atom, forţă etc. - sunt tot mai puţin concepute ca "realităţi" cărora trebuie să le corespundă concepte şi tot mai mult drept convenţii utile ce pot fi întrebuinţate cu ajutorul unui aparat matematic sofisticat. Anumite teorii, cum este cea a "cuantei" sunt aproape incomprehensibile în ter­menii analizei conceptuale, deoarece fenomenele sub­atomice se sustrag tocmai stabilităţii şi noncontradicţiei pretinse de acest tip de analiză şi, în plus, ignoră deter­minismul cauzal pe care Platon şi Aristotel îl aşezau la baza ştiinţei.

Mai mult, aşa cwn s-a arătat de exemplu de către Luc Brisson şi Walter Meyerstein8, metoda dialectică, ana­litică, presupusă de Platon a fi singura ştiinţifică, este mult mai puţin omologată de ştiinţa modernă decât modelarea analogică prin intermediul unui mit teolo­gico-matematic, cum este cel din Timaios.

S-ar putea, desigur, susţine că ştiinţa modernă nu-şi mai merită nwnele, că ea nu mai ştie în adevăratul sens al cuvântului, de vreme ce a renunţat la analiza concep­tului si la deducerea lantului cauzal autentic. Obiectia este, �umva, întemeiată: dar ea poate fi ignorată. În­tr-adevăr, atâta vreme cât ştiinţa este văzută numai ca un mijloc pentru întemeierea acţiunii corecte şi eficien­te trebuie recunoscut imediat că ştiinţa îşi realizează cu atât mai bine finalitatea, cu cât este mai puţin "şti­inţă" în sensul restrictiv dat de antici. Anticii credeau că acţiunea bună nu se poate obţine decât ştiind. Moder-

8 Luc Brisson, F. Walter Meyerstein, Inventing the Universe, New York University Press, 1995.

64 C Â N D S O C R AT E N U A R E DRE PTAT E

nii au aflat treptat că, tocmai abandonând pretenţia la o ştiinţă autentică, vor avea parte, prin intermediul mo­delării analogice, de o mai bună eficienţă şi de o acţiu­ne adecvată .

Dar, dacă aşa stau lucrurile în ştiinţele naturii, cu atât mai mult ele vor sta aşa în ceea ce priveşte domeniul ştiinţelor omului. Suntem noi, de exemplu, astăzi, mai capabili decât Euthyphron să înţelegem ce este sacrul? Am putea noi, în locul lui şi supunându-ne restricţii­lor impuse de Socrate, răspunde la această întrebare, fie şi având la îndemână lucrările lui Max Miiller, Fra­zer, Robertson Smith, E. Durkheim, Rudolf Otto, Mir­cea Eliade, Levi-Strauss, Rene Girard etc.? Şi totuşi, aceste lucrări şi atâtea altele nu au fost scrise degeaba: înţe­legem mult mai bine, datorită lor şi multor altora, fe­nomenologia, structura, istoria, psihologia şi sociologia fenomenului religios.

Dar, pe de altă parte, am devenit tot mai conştienţi şi de faptul că un fenomen precum sacrul nu poate fi definit prin concepte clare, distincte, stabile şi mai ales necontradictorii. Dimpotrivă, suntem chiar tentaţi să ve­dem în miezul sacrului o contradicţie ireductibilă, un oximoron continuu actualizat . Spre pildă: atât cerce­tările antropologice, teologice, cât şi cele lingvistice au arătat că, foarte adesea, "sacru" înseamnă atât "bine­cuvântat", "iubit de zei", cât şi "blestemat", "urât de zei". "Sacer" în latină are ambele sensuri, iar formula ritu­ală "sacer esto" (lit, să fie consacrat) din Legea celor 12 Table înseamnă "să fie omorât" . Verbul grec aphosioo, în­trebuinţat şi de Euthyphron, cu referire la efectele ac­ţiunii lui judiciare, înseamnă literal a "de-secra", adică, a elibera ceva sau pe cineva de sacrul care îl face im­propriu vieţii profane şi îl plasează în afara societăţii, sortindu-l astfel morţii. Aşadar, faptul că sacrul este con-

" P H I L A N THRO P I A " L U I E U T H Y P H RON 65

tradictoriu, însemnând, în traducere mitologică, atât "a fi iubit", cât şi "a fi urât de zei", având, prin urmare, deopotrivă conotaţii pozitive şi negative, nu reprezin­tă o concluzie absurdă, aşa cum crede Socrate şi cum îl presează şi pe Euthyphron să admită .

Este curios, pe de altă parte, pentru minţile noastre moderne, că discuţia despre sacru se duce numai în ter­meni conceptuali, abstracţi, şi că nu se invocă exemple­le magnifice oferite de tragedie. Dacă se poate afla "ce este sacrul", o dramă precum Oedip la Colonnos al lui Sofocle, de pildă, care ne arată cum un paricid devine o fiinţă sacră, adică deopotrivă benefică şi malefică, ne poate lumina mult mai mult decât numeroase tratate, chiar şi fără a oferi o definiţie. Problema nu este însă că, în urma discuţiei pe care Socrate o propune, nu se des­coperă "ce este sacrul", ci că un asemenea tip de dis­cuţie este, prin natura sa, ostil şi inadecvat subiectului. Drumul propus rămâne închis, nu doar neparcurs până la capăt: pur şi simplu nu se poate afla ceva autentic despre sacru în acest fel.

Mai are atunci înţeleptul Socrate dreptul să-I mustre, ironic, dar ferm, pe "nătângul" Euthyphron? Este el jus­tificat în a-i reproşa acestuia că s-a angajat într-o acţiu­ne contrară moralei comune şi tradiţiei, dacă el nici nu cunoaşte conceptual, nici nu analizează cum trebuie ce este sacrul?

După părerea noastră, nu, şi aceasta cu atât mai mult cu cât resortul lui Euthyphron nu era o curiozitate, o toa­nă sau un delir misticoid, ci tentativa de a face vizibilă o solidaritate umană, dincolo de limitele restrictive pro­prii cetăţii antice. Euthyphron dorea să arate, să facă ma­nifest faptul că nu este admisibil ca un om, indiferent cine ar fi, să moară în chip subuman şi că există o demnitate inerentă firii omeneşti care, dacă nu a putut fi respec-

66 C Â N D S O C R AT E NU A RE D R E P TAT E

tată atâta vreme cât omul trăia, trebuie redată cel pu­ţin omului care a murit, fie şi printr-un proces inten­tat asasinului, oricine ar fi acesta. Euthyphron vrea să se perceapă prin acţiunea sa judiciară că omul se defi­neşte ca o fiinţă ce oferă şi primeşte solidaritatea semenilor săi, indiferent de condiţia sa socială, economică ori na­ţională. Or, reproşându-i faptul că, înaintea acţiunii res­pective, ce-i drept, neobişnuite, el nu a definit clar şi necontradictoriu sacrul - lucru de fapt cu neputin­ţă -, Socrate (şi Platon, desigur) colaborează implicit cu cei care au limitat şi limitează solidaritatea la un ca­dru tribal, potrivit cu care demnitatea omenească se cuvine acordată discriminator. Dezamăgitoare acţiu­nea filozofiei, complice în acest caz, prin restricţiile pe care le pretinde, cu egoismul naţional şi social!

S-ar putea răspunde însă că Platon, la urma urme­lor, nu se identifică neapărat şi întotdeauna cu Socrate şi că utilizarea "cazului Euthyphron" drept pretext pen­tru o analiză conceptuală a sacrului care nu duce la nici un rezultat restabileşte, fie şi tacit, semnificaţia poziti­vă a gestului lui Euthyphron. S-ar putea deschide, aşa­dar, perspectiva unei lecturi "marginale" a lui Platon, în cadrul căreia am ezita dinaintea reflexului, bine con­diţionat de îndelungatul exerciţiu cultural şi filozofic, de a-i da mereu dreptate lui Socrate, de a-i acorda nu­mai acestuia, fără reţinere, dreptul de a reprezenta "vo­cea autorizată" a filozofiei din dialogurile lui Platon.

În fond, oricare ar fi fost intenţiile exacte ale lui Pla­ton, geniul său dramatic a creat personaje secundare care au, în mare parte, viaţa lor proprie şi care depăşesc li­mitele şi planificarea eventual stabilite de autor. Iar dacă este aşa, atunci şi filozofia devine mai cuprinzătoare, mai generoasă decât forma limitată cerută de Socrate, ori de interpretarea "dominantă", "majoritară" a lui Pla­ton. Există atunci în filozofie, poate, un loc şi pentru

" P H I L A N T H RO P I A " L U I E U T H Y P H RON 67

Euthyphron, cu condiţia de a o gândi mai cuprinzător şi de a îndrăzni revalorizarea abaterilor şi a expresii­lor "minoritare", dar nu şi irelevante, în sensul lor.

Deocamdată, rămânem cu melancolia că întâlnirea lui Socrate şi a lui Euthyphron dinaintea locuinţei "arhon­telui-rege" s-a arătat atât de infructuoasă. Dialogul nu i-a apropiat pe protagonişti, ci i-a lăsat la fel âe îndepăr­taţi unul de celălalt cum erau la început. O fundamen­tală incomunicabilitate îi desparte, ei părând că vorbesc despre lucruri profund diferite, în pofida temei comu­ne. Cel care cerea concetăţenilor săi să devină mai în­ţelepţi şi cu cel care le cerea să devină mai solidari cu "celălalt" rămân, ambii, izolaţi în singularitatea lor ce nu ştie de compromisuri .

Ce se va întâmpla mai departe? Deja, unul dintre ei şi-a pierdut reputaţia şi va ajunge de râsul lumii şi "oaia neagră" a familiei, iar celălalt îşi va pierde în curând via­ţa. Posteritatea îi va trata diferit: primul va fi complet lipsit de porţia celebrităţii, în timp ce ultimul va de­veni un fel de metonimie a filozofiei, iar afirmarea mortalităţii sale survenite tragic, va trece, ca o formu­lă rituală, până şi în manualele elementare de logică, spre exemplificarea figurii silogistice de bază.

Doi meteori, intersectaţi o fracţiune de timp, în tra­iectoriile lor, pe cerul nopţii . Apoi ei se despart şi cad în locuri diferite. Unul rămâne neştiut, în întuneric. Ce­lălalt produce un incendiu pe care nu am reuşit să-I stin­gem până astăzi. Şi totuşi, nu am aflat, nici atunci, şi nici acum, ce este sacrul şi, poate mult mai grav, suntem încă departe de manifestarea solidarităţii umane. Pesemne doar că am început să ne dăm seama, pornind de la un caz exemplar, cum se instituie, în tradiţia filozofică, ne­dreptatea . . .

V. Tăcerea lui Philebos

Poate că Philebos nu-i cel mai atrăgător, nici cel mai pa­sionant, nici chiar cel mai profund dintre dialogurile platoniciene. Îi lipseşte graţia şi spontaneitatea jovia­Iă a dialogurilor de tinereţe, nu are tensiunea drama­tică a lui Phaidon, nici subtilitatea logică a lui Parmenides, nici patima constructivă din Republica . Nu întâlneşti aici nici mituri, nici imagini strălucitoare, nici excese dia­lectice, nici descrieri exotice, precum în Timaios sau Critias. Dialogul nu are parcă fluenţa din alte părţi, sce­nografia e săracă, iar personajele sunt reprezentate de tacitumul Philebos, cam nătângu1 Protarchos şi de un So­crate obositor prin locvacitate care pare că nu mai e ce a fost. Multe fragmente remarcabile, desigur, în ţesătura de ansamblu a opului; dar cele mai multe par reducţii, dez­voltări ori reluări ale altor dialoguri - Republica, Sofis­tul, Timaios - de parcă Platon ar fi utilizat aici cupoane rămase de la croiala celorlalte opere şi pe care, neîndu­rându-se să le lase deoparte, le-a cusut cu abilitate de meşter bun, chiar dacă nu şi cu ştiutu-i geniu, în noua confecţie numită Philebos. De aceea, probabil, nu sunt rare aici unele incongruenţe, unele inconsecvenţe, o im­precizie supărătoare a terminologiei. În general, s-ar pă­rea că desenul li.u e foarte clar, iar compoziţia lasă de dorit. Nici ea nu mai este ce a fost.

Ar fi avut, aşadar, şi Platon momentul său de obo­seală, de relativă scădere. Am putea vorbi despre el în

T Ă C E R E A L U I P H I L E B O S 69

termenii în care Horaţiu se referea la Homer: quando­que bonus dormitat Homerus! O uşoară aţipire a geniului. O scurtă relaxare a spiritului său demiurgic. O mică şi nesemnificativă odihnă pe un drum plin de capodope­re. Iată ce s-ar părea că trebuie spus despre Philebos, dacă ne-am propune să-I caracterizăm uitând de deferenţa datorată - se crede - "monştrilor sacri". Dacă am vrea să fim sinceri. Dacă am vrea să fim necomplexaţi. Dar şi �estul de superficiali!

Intr-adevăr, ar însemna să fim cu totul uşuratici faţă de gând dacă am vedea în Philebos doar prezenţa unei relative oboseli compoziţionale şi estetice. Nu că aceas­ta n-ar exista, dar tocmai fiindcă marele magician e mai puţin în formă aici, fiindcă seducţiile cu care îi reuşeş­te de obicei să ne fure sunt ceva mai puţin prezente, se dezvăluie, poate mai clar decât aiurea, o limită esenţia­lă care nu e numai a lui Philebos, dar şi a platonismu­lui în general şi poate chiar a întregii gândiri greceşti. Cred că se poate vorbi despre un eşec inerent sistemu­lui platonic, pe care structura ceva mai laxă sub aspec­tul "artei poetice" a dialogului îl scoate în evidenţă.

Desigur, Platon era conştient de unele mari proble­me pe care le ridica teoria Formelor, probleme pe care şi le pune sieşi, fără menajamente, în Parmenides. Dar acum, în Philebos, dificultăţile sunt, în bună măsură, di­ferite, iar Platon pare să le rezolve cu o grabă exagera­tă. Dar le rezolvă cu adevărat, sau nu? - iată întrebarea.

Sunt convins că mulţi vor socoti aceste critici o im­pertinenţă din parte-mi. Se înşală însă. Nu-mi arog nici cea mai mică urmă de superioritate faţă de Platon, faţă de care nu avem decât avantajul conjunctural evocat cândva de Bemard de Chartres: acela de a fi nişte pig­mei cocoţaţi pe umerii unui uriaş, pigmei ce, totuşi, doar din pricina poziţiei înalte, văd puţin mai departe decât

70 C Â N D S O C R ATE N U A R E DRE P TATE

uriaşul. În fapt, eşecurile gândirii, rătăcirile ei atunci când aceasta este cu adevărat gândire sunt asemănătoa­re celor ale eroului tragic: căderi spectaculoase care îm­ping mai departe umanitatea. Nu numai că ele fac parte din miezul fierbinte al istoriei filozofiei, dar constituie chiar o parte minunată a sa - marea ei tiradă tragică, hybris-ul care o pune în cumpănă, dar o şi re-creează. Nu este, aşadar, o dovadă de condescendenţă a evoca ase­menea eşecuri . Nu-i mai puţin adevărat că, după ce a rătăcit astfel din belşug, gândul cată spre acasă; nu însă pentru ca, fixându-se, să rămână acolo statornic, ci spre a avea de unde să plece ca să rătăcească iarăşi şi, pro­babil, să cadă din nou . . .

Platonismul porneşte de la două presupoziţii funda­mentale, care devin, de fapt, proprii nu numai între­gii filozofii antice care urmează, dar şi unei mari părţi a metafizicii europene în ansamblul ei. Potrivit primei, existenţa este dedublată: pe de-o parte, o lume a inteligi­bilului şi a spiritualului, a Formelor eterne, arhetipuri a tot ce există, pe de alta, o lume a sensibilului, a obiec­telor concrete, individuale, a lucrurilor. Foarte pe scurt, această presupoziţie ar putea fi formulată în felul ur­mător: inteligibilul e altceva decât sensibilul.

A doua presupoziţie de bază vrea să afirme o jude­cată de valoare. Conform ei, binele, adevărul, frumo­sul, fiinţa, divinul stau de partea inteligibilului, întrucât acesta este stabilitate, claritate, permanenţă. Dimpotri­vă, sensibilul, văzut ca devenire, instabilitate, curgere este depreciabil, este inferior şi negativ.

Trebuie remarcat că aceste două presupoziţii nu sunt niciodată puse la îndoială explicit în cuprinsul dialo­gurilor. Mai mult, partenerii de dialog ai lui Socrate ­pentru a nu mai vorbi despre Socrate însuşi - le ad-

T Ă C E R E A L U I P H I L E B O S 71

mit şi ei fără discuţie, socotind absurdă o opinie contra­ră sau diferită. Problema este doar, mai întâi, desigur, de a deduce consecinţele ce decurg din aceste presupozi­ţii, în special în ceea ce priveşte condiţia umană. Apoi Platon doreşte să înţeleagă felul în care cele două lumi interacţionează - este vorba despre faimoasa problemă a participării lucrurilor sensibile la Forme - chestiune discutată pe larg, evocată şi în dialogul nostru şi care, din momentul când va fi reluată, în sec. N d.Cr., de Porphy­rios în Introducerea sa la Categoriile lui Aristotel, va de­veni piatra de încercare a filozofiei medievale.

Dar dacă presupoziţiile nu sunt puse la îndoială în mod explicit, ele totuşi, mai ales cea de-a doua, sunt une­ori în mod implicit neomologate. Mai exact, există si­tuaţii când cititorul capătă impresia, fie şi nu foarte clară, că s-ar putea să existe totuşi o ciudată alianţă între fru­mos, bine, divin pe de-o parte şi sensibil, particular, pie­ritor şi concret, pe de alta, astfel încât Formele eterne şi generalul să nu mai beneficieze de o deplină biruinţă. Bineînţeles, în chip explicit, Platon contestă o astfel de posibilitate. Dar, după cum tăietorul de lemne, atunci când defrişează o pădure, lasă totuşi, ici-colo, pâlcuri de arbori din care pădurea să se poată cândva reface, tot astfel Platon menajează când şi când situaţii şi mo­mente care pot fie şi numai sugera că lucrurile ar pu­tea sta şi altfel decât el vrea să creadă la modul "diurna şi decât doreşte să ne convingă şi pe noi să credem.

Şi poate că nimic nu este mai impresionant şi mai dramatic în filozofia platonică decât întâ1nirea surprin­zătoare a acestor "resturi de pădurea şi de verdeaţă vir­gină pe câmpul arat cu grijă de raţionalismul platonic. De aceea putem, cred, afirma că valoarea şi sensul aces­tei filozofii rezidă nu numai în ceea ce ea afirmă expli­cit, în luminile pe care le proiectează, ci şi în ceea ce

72 C Â N D S O C R AT E N U A R E D R E P TATE

disimulează, în penumbrele pe care le îngăduie uneori . Iar tăietorul de lemne va primi nu doar mulţumirile plu­garului de azi, ci şi pe cele ale drumeţului din noua pă­dure renăscu tă de mâine.

Acum, trei mi se par momentele esenţiale când pre­supoziţia că inteligibilul, binele şi generalul se află de aceeaşi parte şi sunt similare în substanţa lor este, impli� cit şi disimulat, pusă la îndoială. Şi nu este deloc întâm­plător că aceste momente sunt tocmai: întâlnirea cu moartea, cu iubirea şi cu plăcerea. Să spunem atunci că ele ar putea fi descrise ca aşezându-se sub semnul a trei for­mule: plânsul lui Phaidon, beţia lui Alcibiade şi tăcerea lui Philebos .

Experienţa morţii este, după părerea mea, punctul no­daI al întâlnirii cu individualul din om, sau, mai bine zis, cu persoana. Căci, în sensul propriu al cuvântului, numai perspanele pot muri, pe câtă vreme celelalte fi­inţe nepersonalizate doar dispar, se duc sau pier. Nu întâmplător, în epopee, numai oamenii, nu şi anima­lele, sunt numiţi şi "muritori" (brotoi) . Moartea repre­zintă contenire a unei existenţe unice, irepetabile şi fără locţiitor şi, în acelaşi timp, ea întregeşte conturul ace­lei existenţe. Prin faptul morţii, singularitatea şi irepe­tabilitatea noastră capătă sens. Dar opinia lui Platon ­cea explicită desigur - este exact cea opusă acesteia: moartea este, la el, o întâlnire cu generalul, fiindcă prin intermediul ei generalul, universalul din om este resta­urat, revenind la condiţia sa autentică şi primordială. Per­soana cea trecătoare şi muritoare nu este esenţialul, ci doar o etapă spre esenţial. De aceea, pregătirea pentru moarte (mele te thanatou) a filozofului nu este văzută ca lucrarea la întregirea persoanei, ci ca un efort către de­finitiva ei transcendere.

T Ă C E R E A L U I P H I L EBOS 73

Aceasta în chip explicit deci. În mod implicit însă, - şi totuşi extrem de dramatic şi de percutant, există în Phaidon destule semne ale unei concepţii diferite. Fapt este că discipolii, strânşi în temniţă în jurul filozofului care urmează să moară, nu izbutesc, în pofida injonc­ţiunilor şi a argumentelor acestuia, să-şi păstreze cal­mul şi seninătatea cerute de teoria platoniciană. Deşi ei admit în final că dovezile şi raţionamentele prezentate de Socrate i-au convins raţional, ei nu-şi pot stăpâni, spre stupoarea lui Phaidon însuşi, nici durerea, nici triste­ţea, nici chiar plânsul. Raţional, fireşte, ei pot admite că moartea este un lucru bun fiindcă ea mijloceşte intra­rea în transcendenţă . Or, ei au învăţat că transcenden­ţa înseamnă eternul, stabilul, neschimbătorul, întâlnirea cu divinul. Afectiv însă, ei simt că se vor despărţi de sin­gurul lucru care contează cu adevărat pe lume: indivi­dualul pur, lucrul cel mai alterabil, cel mai schimbător şi mai imprevizibil, acel ceva pentru care nu există sub­stitut şi care seamănă cel mai puţin cu esenţele imutabi­le pe care le evocă Platon -persoana. Socrate cel autentic, concret, aflat acum în faţa lor, acesta va trebui să moară. Şi chiar dacă sufletul său, eliberat din înlănţuirea trupu­lui, va supravieţui îndreptându-se spre cortegiile zeilor fericiţi, ceea ce va supravieţui este un ce abstract, un So­crate-idee, un Socrate eteric. Dar fiinţa reală, personală nu va mai fi, iar plânsul lui Phaidon şi al celorlalţi disci­poli pare a afirma, în răspărul tuturor argumentelor care încearcă să-I oprească, mica lui teză. Care anume? Că mai important decât abstractul este concretul, că valoarea stă de partea irepetabilului şi nu a permanenţei, că indivi­dualul este mai autentic decât universalul, că persoana este mai preţioasă decât Forma. Plânsetul lui Phaidon ­prima limită a platonismului.

Cea de-a doua este beţia lui Alcibiade, sau mai pre­cis, elogiul pe care Alcibiade beat i-l face lui Socrate în

74 C Â N D S O C R ATE N U A R E D R E P TAT E

Banchetu1.9 Se vorbise înainte, în faimosul discurs al lui Socrate, (învăţat chipurile de la preoteasa din Mantine­ea, Diotima) închinat lui Eros, despre drumul ascendent şi iniţiatic deopotrivă pe care îndrăgostitul şi adeptul lui Eros trebuia să-I parcurgă. El trebuia să iubească mai întâi un trup frumos, apoi trupurile frumoase, apoi su­fletele frumoase, apoi ocupaţiile frumoase, apoi ideile frumoase, pentru a ajunge, în final, la iubirea Frumo­sului ideal, pur, fără formă şi chip, care nu este decât frumos şi prin care toate lucrurile frumoase ajung să fie frumoase. De aceea, Socrate îi explică lui Alcibiade că iubirea pe care acesta o resimte pentru el trebuie să aibă ca obiect real doar acea frumuseţe absolută şi ideală (kallos) şi nu vizibila şi particulara eumorphia .

Şi totuşi, ţinându-şi discursul său straniu despre So­crate, Alcibiade, aşa beat cum era, sau poate tocmai fiindcă era beat, părea să rămână la o altă opinie, a că­rei îndreptăţire nu e uşor de tăgăduit: într-adevăr, iu­birea lui pentru Socrate nu se arăta a fi deloc iubirea pentru forma ideală din Socrate, ci era iubirea pentru acest Socrate, chiar aşa cum se înfăţişa el, în întregul său concret . Toate ciudăţeniile şi contradicţiile personaju­lui - urâţenia sa, curajul său, felul său de a fi şi de a se purta - totul concură la a alcătui acea imagine de satir ce exercită o fascinaţie căreia e anevoie să i te sustragi . Căci satirul, în urâţenia lui, este, pesemne, o fiinţă divi­nă . Da, acest Socrate real, concret, unic, acest complex de trăsături contradictorii indisociabile - numai el este vrednic de iubire, pe el îl iubeşte Alcibiade şi nu o na­tură transcendentă şi pură căreia filozoful în carne şi oase i-ar fi doar recipient.

9 Vezi pentru o analiză a iubirii din Banchetul, asemănătoare ce­lei de aici, Petru Creţia, Despre iubire, republicată şi în voI. Petru Creţia, Studii filozofice, Bucureşti, Humanitas, 2004.

T Ă C E R E A L U I P H I L E B O S 75

Într-adevăr, iubirea autentică, omenească se adre­sează unui particular, unui unicum şi nu unui general încarna t. Pentru ea, doar acest individual este frumo­sul şi binele, şi nimic altceva. Fiindcă iubirea este ex­clusivistă. Ca şi moartea. Ca şi plăcerea .

Plăcerea, într-adevăr, pare a fi şi ea personală, carac­teristică individual şi, de aceea, incomunicabilă. Sau, în orice caz, incomunicabilă raţional. Iar faptul acesta este foarte grav din punctul de vedere al lui Platon. Ideal ar fi fost, pentru el, să se poată trăi fără plăcere; dar fiind­că, aşa cum chiar Socrate recunoaşte, singura viaţă po­sibilă pentru un om este cea "mixtă", în care plăcerea şi intelectul se amestecă, i se concede plăcerii, condiţio­nat însă, dreptul la existenţă. Condiţia este ca plăcerea să admită întâietatea intelectului, să fie de acord că aces­ta este mai aproape decât ea de Binele ideal şi mai ase­mănător cu acesta decât ea însăşi. Regalitatea intelectului (a raţiunii) atât în întregul Cosmos - după modelul lui Anaxagoras - cât şi în microcosmosul uman este o idee care îl obsedează pe Platon şi aici, în Philebos, şi în alte opere.

Cum va proceda atunci filozoful? A supune plăcerea intelectului înseamnă, pentru el, a o raţionaliza, a-i eli­mina misterul, teribil a-i ireductibilitate. Ceea ce presu­pune, mai întâi, a o diviza, a-i regăsi genurile şi speciile. Căci aceasta este tocmai caracteristica neliniştitoare şi supărătoare a iraţionalului: el se prezintă ca un întreg indivizibil, insecabil - un bloc ce nu poate fi redus la părţi, explicat prin adiţiunea şi sinteza unor factori primi. Aşa se înfăţişează - arată Socrate - orice nelimitat, ori­ce pluralitate. Iar a încerca să o reduci pe aceasta direct la o unitate se izbeşte, de obicei, de un eşec. Trebuie re­curs atunci la diviziuni şi la enumerări; multiplicitatea

76 C Â N D S O C RATE N U A R E D R E P TATE

indefinită trebuie mai întâi redusă la o multiplicitate definită printr-un număr şi, numai după aceasta, uni­tatea ei sintetică devine cu putinţă de obţinut. În cazul analizei limbii de exemplu, acest deziderat - arată So­crate - ar fi fost opera lui Theut, miticul inventator egiptean al scrisului şi al studiului gramaticii. Pentru că gramatica introduce numărul, măsura între indefinitul emisiunii vocale şi unitatea pe care ea, ca o artă unică, o reprezintă.

Îl introduce ori îl regăseşte? Căci realitatea limbii este, fără discuţie, discontinuitatea şi dubla articulare - adi­că reductibilitatea raţională. E o realitate pe care nici The­ut şi nici un alt gramatician n-a inventat-o, ci a pus-o doar în evidenţă . Dar se poate face aceeaşi experienţă şi cu plăcerea? Este ea în mod real divizibilă, discon­tinuă, se pot distinge la ea genuri şi specii, iar acestea pot fi ierarhizate şi numărate? Pentru Socrate, faptul e o evidenţă; Protarchos ezită puţin şi apoi se predă lui Socrate. Philebos însă ridică din umeri şi tace.

Socrate merge mai departe, nu doar practicând dia­lectica ca de obicei, ci şi psihologia - o foarte intere­santă psihologie. Spre a fi înţelese tipurile plăcerii, el propune a se explica geneza acesteia . Plăcerea îi apare (după model alimentar) ca o "umplere", durerea ca "go­lire" . Se observă apoi că plăcerile se asociază nu doar senzaţiei, ci şi memoriei, căci ne putem bucura antici­pat de anumite lucruri, pe care le-am mai cunoscut şi a căror amintire plăcută a rămas întipărită în memorie. S-ar părea că pot exista plăceri false, aşa cum există şi opinii false, când ele nu au priză la realitate. Dar foar­te important este şi faptul că plăcerile se combină cu du­rerile, ca atunci când cineva suferă de sete, dar speră că în curând va bea, ceea ce îi procură o plăcere antici­pativă. În general, coexistenţa dintre plăcere şi durere

T Ă C E R E A L U I P H I L E B O S 77

caracterizează atât reacţiile pe care oamenii le au în ca­zul unor anumite boli, cât şi esenţa tragicului şi a co­micului. Ar exista totuşi şi unele plăceri pure, superioare, provenite din contemplarea culorilor, a formelor geo­metrice, sau din ascultarea sunetelor armonioase. Aces­tea ar fi singurele plăceri nobile, fiindcă sunt dominate de măsură. Doar ele au o oarecare înrudire cu intelec­tul şi doar ele pot lua parte la viaţa bună şi cu adevărat fericită. "Dureros de dulcele", cum va spune Eminescu, este respins de Platon!

Ce face filozoful nu este greu de înţeles, în pofida drumului destul de complicat pe care pare să-I urme­ze discuţia din Philebos. Pentru el, superiorul şi binele se asociază cu purul, stabilul, permanentul, necontra­dictoriul, clarul. Or, plăcerea e dovedită a fi, în general, amestecată, instabilă, mixată cu durerea. Nu numai că ea nu reprezintă o unitate, un bloc, dar tipurile ei sunt adesea contradictorii, stranii, mult prea diverse pentru a fi clasificate. Nimic deci care să poată apropia plă­cerile de statutul binelui, dacă exceptăm firavele "pIă­ceri pure". Plăcerea "pură" este aşadar, după Platon, nu numai descifrabilă de raţiune, dar şi anesteziată de aceasta, redusă la o condiţie inocuă. Iar viaţa adevă­rată, bună şi modelată divin a înţeleptului trebuie să evite pe cât posibil ceea ce nu se supune acestei ope­raţiuni de domesticire. O viaţă cam insipidă - s-o re­cunoaştem!

Socrate argumentează, explică, clarifică, vorbeşte. Pro­tarchos se minunează, răspunde, consimte, vorbeşte şi el. Doar Philebos se învăluie în continuare" în tăcere.

La drept vorbind, Philebos ia de câteva ori cuvântul. El se exprimă extrem de laconic, dar este suficient pentru ca tăcerea sa din restul dialogului să capete sens şi gre­utate. Dar cine este Philebos, ce vrea el şi, mai ales, de

78 C Â N D S O C R ATE N U A R E DREP TATE

ce şi-a numit Platon dialogul după un personaj a cărui prezenţă rămâne cu totul episodică?

Într-adevăr, Platon îşi denumea adesea dialogurile după unul dintre interlocutorii lui Socrate: Hippias, Charmides, Criton. Putea fi vorba şi despre interlocu­torul principal sau cel mai venerabil (Gorgias, Protago­ras), aşa cum, alteori, dialogul purta numele celui care, după ce asistase la o conversaţie socratică, o relata (Phaidon) . Dar Philebos reprezintă un caz neobişnuit în opera lui Platon. Căci este singura dată când eponi­mul dialogului este un personaj ce are doar câteva in­tervenţii, pe care istoria îl ignoră şi care, chiar dacă îi furnizează lui Protarchos teza de pornire că plăcerea este binele suprem, nu mai aduce nici un sprijin în sus­ţinerea acestei teze. E evident că dialogul ar fi trebuit să se numească - după tot ce ne-a obişnuit Platon ­Protarchos . Şi totuşi el se cheamă Philebos .

Aceasta nu poate însemna decât faptul că Platon ne trimite o sugestie, ne invită să fim atenţi şi să nu ne pri­pim în felul în care vom înţelege rolul lui Philebos. Poa­te că, în realitate, acest personaj nu este chiar atât de puţin semnificativ precum ar rezulta în urma unei ana­lize cantitative a intervenţiilor sale; poate că importan­ţa personajului este mai mare decât pare la prima vedere. Poate că rezerva sa relativă serveşte unei pozitivităţi şi nu reprezintă doar o negaţie.

"Philebos" înseamnă, etimologic, "cel ce iubeşte tine­reţea". Şi, prin ceea ce sugerează numele, dar desigur mai cu seamă prin teza sa, a superiorităţii plăcerii, Philebos este, s-ar spune, un hedonist, poate chiar un "playboy" antic. Se află, cum spune despre el Protarchos, "temei­nic aşezat pe poziţia lui", încât nu poate fi clintit cu nici un chip. E el deci un fanatic al desfrânării, o brută de­dată voluptăţilor senzuale - cum sugerează în final

T Ă C E R E A L U I P H I L EBOS 79

Socrate, fără prea multă eleganţă? Nicidecum. Phile­bos este, desigur, un hedonist, dar hedonismul său este cel al unui homo religiosus .

Philebos este un credincios sincer şi adânc al Afrodi­tei, zeiţa iubirii, a voluptăţii şi a frumuseţii. De aceea, ori­ce ar afirma Socrate, oricâte argumente ar propune el, Philebos va susţine mereu: "Eu unul cred şi voi crede mereu că plăcerea iese pe deplin biruitoare." Dar fra­za lui cheie apare câteva rânduri mai jos: după ce s-a convenit că Socrate va discuta cu Protarchos proble­ma superiorităţii intelectului asupra plăcerii, el decla­ră solemn: "Mă spăl pe mâini de pângărire şi iau drept martor zeiţa însăşi!" Intr-adevăr, Philebos nu poate de­cât ori să-şi afirme crezul şi să-şi laude divinitatea, ori să tacă, ceea ce va şi face, în general, pe mai departe. El resimte discuţia ce urmează drept o blasfemie şi vrea, de aceea, ca tăcerea lui să nu fie socotită o complicitate, o consimţire, o laşă neglijare a îndatoririi pe care şi-o ştie pentru divin. După această mărturisire de credinţă se poate întâmpla orice, dialogul poate ajunge la orice con­cluzie, dialectica poate imagina oricâte tertipuri; Phile­bos va rămâne neclintit. E o vină, o insuficienţă a sa? Dar poate fi, a putut fi convins vreodată cu argumente cre­dinciosul că zeul său e fals şi cultul pe care i-l adresea­ză zadarnic? Iar refuzul credinţei de a se lăsa destrămată de şocul logicii trebuie socotit o vinovată şi obtuză în­căpăţânare? Şi totuşi aşa au gândit, de obicei, interpre­ţii dialogului, precum A. Dies sau W.K.C. Guthrie.

Noi credem însă că lui Philebos trebuie să-i facem dreptate, chiar dacă platonismul l-a condamnat. Şi aceas­ta cu atât mai mult cu cât, uneori, Platon nu se confun­dă cu platonismul.

Trebuie să facem dreptate nu atât lui Philebos, aces­tui anonim în definitiv, cât unei tradiţionale şi populare

80 C Â N D S O C R AT E NU ARE D R E P TAT E

reprezentări despre divin, caracteristică Greciei vechi şi pe care Philebos nu face decât s-o exprime cu forţă. Pentru grecul arhaic (ca şi pentru homines religiosi ai mul­tor culturi tradiţionale) orice lucru, fenomen sau însu­şire excepţională, uimitoare, excesivă, orice deplasare categorică a balanţei nahlrale într-o direcţie sau într-alta reprezintă o teofanie - spre a vorbi precum Eliade -mărturiseşte imediat prezenţa divină. Forţa, frumuse­ţea, iscusinţa, bucuria, mânia, iubirea, boala, plăcerea, nebunia etc., de îndată ce par a depăşi anumite pra­guri convenţionale, devin semne ale participării la di­vin, ba chiar exprimă invazia irezistibilă a divinului în profan. O imensă diversitate de manifestări, aşadar, stă la îndemâna prezenţei nemijlocite a divinului în lume, ceea ce se exprimă, de bună seamă, prin marele număr de zei. De aceea, accesul la divin, sau la ceea ce se poa­te numi "realitatea neschimbătoare, autentică" (ta ontos onta), departe de a fi unic sau limitat la o cale privile­giată, este şi el de o imensă diversitate. Fiecare om poa­te avea calea sa proprie, zeul său tutelar. Iar când această legătură dintre om şi zeul său este puternică, omul de­vine protejatul unei anumite divinităţi, precum era spri­jinit şi protejat Odiseu de către Atena. Omul este şi el, atunci, excepţional, divin în felul său; el posedă arete, ceea ce nu înseamnă "virtute" în sensul nostru iu­deo-creştin, orientat etic, ci o excelentă, un geniu într-un anumit domeniu, oricare ar fi acesta. Un astfel de om şi o astfel de "excelenţă" erau temute, admirate şi res­pectate, indiferent de caracterul lor etic sau nu. Căci îndărătul lor şedea neapărat un zeu. Un zeu însă cum­va personal. , "

De aceea, "excelenţele" diferite rămân incomunica­bile, caracteristice unui ins sau altuia. Divinul nu silea individualul să se desfacă în generalitate, să se uneas-

T Ă C E R E A L U I P H I L E B O S 81

că CU universalul, abandonându-şi trăsăturile persona­le, calităţile sau chiar viciile proprii "dezindividualizân­du-se", aşa cum credea Nietzsche. Dimpotrivă, tocmai prin intermediul tuturor acestor calităţi personale, dar mai ales prin sublinierea lor paroxistică, prin excela­rea într-un sens sau într-altul mai mult decât reuşesc ceilalţi oameni, insul se oferea divinului, sau mai exact, era captat de acesta, integrat lui .

Iată de ce toate căile erau, până la urmă, deopotrivă de minunate şi de demne de respect. Iar dacă cineva nu era în stare să simtă, să înţeleagă "excelenţa" altuia, dacă avea, prin urmare, un alt zeu decât acela, trebuia măcar să cinstească ceea ce nu putea pricepe şi să se ferească de blasfemia de a ocărî neînţelesul. Căci respectul pen­tru diversitatea "excelenţelor" însemna respect pentru întregul divin luat în diversitatea sa, iar aceasta poate că nu era decât un fel tradiţional de-a acorda dreptul de a fi diferit nu altcuiva decât omului însuşi.

Iată motivul, prin urmare, pentru care Philebos socoteş­te plăcerile - cele mari, cele puternice, ba chiar şi pe cele "dureros de dulci", precum iubirea - drept bune. Nu bune în sens moral, ci bune fiindcă sunt dedicate unui zeu şi cale către un zeu. Aceasta este "excelenţa" sa, sin­gura care îi este accesibilă pentru a-şi sacraliza existen­ţa. El nu poate renunţa la ea şi nici nu o poate comunica celor care nu sunt destinaţi şi pregătiţi să o primească . Dar că o asemenea cale, dedicată Afroditei, era şi ea vă­zută ca divină, ne-o arată în chip admirabil Homer în Iliada (111, 428 şi urm.): Ni se spune acolo că Paris fuge de pe câmpul de luptă unde se bătuse cu Menelaos şi revine pe ascuns în cetate. Aici îl întâlneşte Elena care îi reproşează, în cuvinte grele, laşitatea arătată dincolo de ziduri. Dar Paris, netulburat, îi răspunde:

82 C Â N D S OC R ATE N U A R E DRE PTAT E

"Nu-mi izbi inima, femeie, cu vorbe atât de aspre, Acum a învins Menelaos ajutat de Atena, Altă dată voi învinge eu. Căci sunt şi la noi zei. Ci vino-acum să gustăm din plăcerile iubirii, Nicicând dorinţa nu m-a stăpânit până într-atât." "Excelenţa" lui Menelaos este războinică, fiindcă el

este ajutat de Atena. Dar nici Paris, în felul său, �u-i cu nimic mai prejos. E numai altfel. El se supune Afrodi­tei, acceptă forţa irezistibilă a acesteia, e sub stăpânirea ei. Aici stă "excelenţa" sa şi, în ochii celor vechi, era şi ea vrednică de cinste şi de admiraţie.

Cred că putem înţelege acum mai bine nu numai me­sajul principal, ci şi pe cel "secundar" al acestui dialog, care poate că nu este capodopera lui Platon, care nu este cel mai clar şi cel mai celebru dintre opurile filozofu­lui, dar unde acesta, în chip cu adevărat extraordinar, pare a avea intuiţia limitelor esenţiale ale platonismu­lui .

Platon, Aristotel şi, în general, filozofia antică nu au nimic de-a face, bineînţeles, cu pozitivismul modemilor. Divinul există şi pentru ele, dar - aceasta este marea no­utate faţă de vechea religie - acum el e restrâns, limitat la un singur sector al existenţei . Tot ceea ce este perma­nenţă, ordine, armonie, tot ce este clar, raţional, inteligi­bil aparţine divinului şi reprezintă chiar, de ce nu, teofanii. Dar numai atât. În rest, e vorba despre o lume subluna­ră, materială, profană, părelnică, derizorie, exclusă de la un contact nemijlocit şi privilegiat cu sacrul şi autenti­citatea.

Lupta, în Philebos, se dovedeşte a fi o teomahie, o în­fruntare a zeilor; de fapt, ea este lupta a două concep­ţii asupra divinului: pe de-o parte, stă divinul mitologic - divers, variabil, pluralist; de partea cealaltă, divinul

T Ă C E R E A L U I P H I L E B O S 83

filozofic - restrâns, monocord, ce poate deveni în ul­timă instanţă totalitar, cum se vede în Republica. De o parte se aşază toleranţa individualizantă şi amorală; de partea cealaltă, moralizarea riguroasă, când nu rigidă; înţeleaptă, când nu acră. De o parte este intelectul con­strângă tor, argumentativ, discursiv, dând precumpăni­re generalului abstract. De partea cealaltă - persoana concretă, sentinţa oraculară, credinţa fără concept şi . . . tăcerea.

Într-un fel, platonismul câştigă, desigur. Zeul-intelect pare să-şi adjudece o victorie incontestabilă. Dar e vic­torie a la Pyrrhus, o victorie incertă - în fond, un semi-e­şec. Iar Platon, spuneam, e mai mult decât platonismul. De aceea, probabil, îl lasă pe Philebos ca, prin tăcere, să nu consimtă, să nu se predea, să nu devină complice la presupusa biruinţă a lui Socrate, a platonismului şi a întregii metafizici. Marginalizat, înstrăinat, un om din­tr-o lume ce se pregăteşte de asfinţit, Philebos păstrea­ză tăcerea .

Căci ce-ar putea spune, dacă totuşi s-ar hotărî să vor­bească? Negreşit, nimic altceva decât, odinioară, Paris: "sunt şi la noi zei"!

VI. Poate fi Callicles reabilitat?

După sute de ani de tradiţie filozofică neîntreruptă ne-am obişnuit să vedem în filozofie o specialitate aca­demică aproape ca oricare alta - poate numai o păre­re mai obscură. Filozofii predau la catedre universitare, scriu articole în reviste savante, se întâlnesc la congre­se, se sfădesc din când în când într-un jargon incom­prehensibil pentru cei din afară, dar nu altminteri decât o fac psihologii, sau biologii, sau lingviştii. Uneori, câş­tigând o anumită notorietate, ajung să fie invitaţi să-şi expună părerea în chestiuni de interes general: nu o fac nici mai bine, nici mai profund decât medicii, ori fizi­cienii reputaţi, ori alţi savanţi care sunt şi ei, uneori, che­maţi în acelaşi scop . Pe scurt, astăzi filozofia este o ocupaţie "normalizată", o disciplină universitară ono­rabilă, cam desuetă poate, pentru a nu spune cam fasti­dioasă. Toată lumea îi asumă existenţa ca pe un dat, unii îi utilizează vechiul prestigiu în diferite scopuri, alţii o practică cu mai multă sau mai puţină dexteri­tate, iar câţiva naivi sau chiar excentrici mai încearcă cumva s-o ia în serios.

Aşa stând lucrurile, nu ne mai dăm seama cu uşu­rinţă cât de paradoxală s-a arătat filozofia pe vremea lui Socrate, a fui Platon şi chiar a lui Aristotel. Izbuc­nise, în secolul V î.Cr. în chipul unei noutăţi extraor­dinare, explodase ca o veritabilă "bombă" intelectuală. O specie stranie şi excentrică de oameni o reprezenta,

P O AT E FI C A L L I C L ES RE A B I L I TAT ? 85

iar ideile pe care aceştia le exprimau sau chiar le pu­neau în practică, opunându-Ie opiniilor celor mai re­zonabile şi mai bine stabilite de obiceiuri, experienţă şi religie, erau şocante. Iată astfel numai şase teze ale filozofiei socratico-platoniciene:

- Că artistul care nu poate defini frumosul, generalul care nu poate defini curajul, prietenul care nu poa­te defini prietenia, politicianul care nu poate defini virtutea, ori profetul care nu poate defini sacrul au o problemă gravă şi că pretenţiile lor de competen­ţă nu s-ar cuveni luate în serios de un om înţelept.

- Că omul rău este de fapt nefericit, chiar dacă nu e pedepsit, iar omul bun este fericit, chiar dacă e chi­nuit pe nedrept şi că este mai bine şi preferabil pen­tru cineva să îndure decât să comită nedreptatea.

- Că nimeni nu face răul cu bună ştiinţă, iar cei care comit răul o fac din ignoranţă .

- Că lucrurile care cad sub simţuri (care "se văd") au un deficit de realitate, în vreme ce tocmai concep­tele, abstracţiunile, ideile (care "nu se văd") sunt realitatea autentică.

- Că omul care iubeşte din tot sufletul un alt om e mai prejos decât omul care iubeşte o abstracţiune: frumosul, binele, adevărul.

- Că, după moarte, sufletul continuă să trăiască şi posedă chiar o viaţă mai autentică decât aceea pe­trecută în corp .

Încercaţi acum să uitaţi ce aţi învăţat la şcoală şi din cărţi, şi anume că acestea şase sunt teze profunde, susţinu­te de oameni geniali precum Socrate, Platon şi atâţia al­ţii după ei. Uitaţi de prestigiul cuvintelor şi al numelor mari. Ieşiţi un moment din ceea ce se numeşte cu emfa­ză "marea tradiţie a gândirii occidentale" şi redeveni ţi

86 C Â N D S O C RATE NU ARE D R E P TAT E

spirite simple şi spontane. Fiţi sinceri cu voi înşivă. În­trebaţi-vă: Nu sunt aceste teze excentrice, absurde, abuzive, împotriva evidenţei, greu de mistuit de orice inteligenţă normală, ba nu sunt ele chiar sfidătoare, po­sedate fiind, majoritatea lor, de un optimism existenţial fără limite? Şi nu este la fel de paradoxal şi de absurd să consideri că tocmai acea învăţătură care formulează asemenea teze atât de ciudate (şi altele nu mai puţin stranii) - filozofia - este cu mult mai bună şi mai se­rioasă decât alte ocupaţii intelectuale, precum litera­tura sau alte arte, şi că merită să o practici şi să-i trăieşti principiile de-a lungul întregii vieţi, fără să-ţi pese dacă ceilalţi te aprobă sau nu, ba chiar asumându-ţi riscul marginalizării, exilului sau al condamnării la moarte?

Dacă, aşadar, fie şi pentru un moment, v-aţi pătruns de uriaşul paradox al filozofiei, din momentul ei auro­raI, când reprezenta o noutate explozivă, înţelegeţi, cred, marea încercare (şi în mare măsură, reuşită) a lui Pla­ton: cum să confere onorabilitate şi prestigiu unei dis­cipline (filozofia) şi unui tip uman (filozoful) care erau - şi am zice nu fără motiv - aproape cu totul discre­ditate din pricina imenselor sfidări pe care le aruncase­ră lumii, contemporanilor şi bunului-simţ. Uluitor pariu!

În particular, pariul în joc în dialogul Gorgias priveşte exact demonstrarea celei de-a doua dintre tezele para­doxale menţionate mai sus - şi poate a celei mai stra­nii dintre toate: a comite nedreptatea - susţine Socrate aici ca şi în alte locuri - e mai rău decât a o îndura, şi aceasta nu doar în sensul că moralmente e reprobabil să comiţi o nedreptate, dar şi în sensul absolut că nedrep­tul e mai nefericit decât dreptul; ba chiar că nedreptul care scapă de pedeapsă e încă mai nefericit decât nedreptul care e pedepsit!

P OATE FI C A L L I C L E S R E A B I LITAT ? 87

Desigur, puţine Silllt evidenţele vieţii care, de-a lilll­gul timpurilor, să nu fi stârnit mai mult revolta conşti­inţelor morale şi religioase autentice decât nefericirea omului drept şi bun şi fericirea celui ticălos . Unii au vrut să înţeleagă această cruntă injustiţie divină prin păca­tul originar şi neascultarea de Dumnezeu; alţii au in­vocat transmigraţia sufletelor şi ispăşirea unor greşeli din vieţi trecute. Unii au crezut că totul se explică prin confruntarea eternă dintre un principiu al Binelui şi al­tul al Răului. Pentru alţii, răul şi binele compun armo­nia universală, la fel cum luminile şi umbrele compun armonia unui tablou, astfel încât, în ansamblu, o lume fără rău ar fi mai rea decât una cu rău. Alţii s-au revol­tat pur şi simplu împotriva Creatorului, în vreme ce alţii au căutat să dea un anume sens tainic suferinţei ne­meritate. Dintre toate teoriile şi explicaţiile date neferi­cirii dreptului, două însă ne vor interesa în cele de faţă .

Cea dintâi concepţie, pe care o putem numi "tragi­co-eroică" şi care i-a caracterizat pe grecii vechi înce­pând cu epoca lui Homer şi până în secolul V î.Cr., nu face altceva decât să afirme că, într-adevăr, lucrurile stau în mod esenţial exact aşa cum le vedem şi că nici nu pot sta altfel: dreptul are toate şansele să fie nefericit, binele are toate şansele să nu fie răsplătit, adevărul ­să nu fie pretuit, ticălosii si tiranii - să moară împăcati

Ă ' , , în patul lor. In lumina acestei concepţii pesimiste, valo-rile esenţiale - binele, fericirea, adevărul, utilul etc. -nu formează o unitate şi nici nu sunt coerente; dim­potrivă, ele se războiesc necurmat şi fără odihnă între ele, la fel precum zeii homerici. Omul este prins la mij­loc în această grandioasă bătălie axiologică; el trebuie să aleagă între valori concurente, după cum eroul trebuia să aleagă între zei opuşi. Dar, întocmai cum a păţit Pa­ris pe muntele Ida, indiferent cărei zeităţi sau valori îi

88 C Â N D S O C R AT E NU A R E D R E P TAT E

va da preferinţa sa, el va ofensa pe o alta şi va avea ine­vitabil de suferit. Atena, Hera şi Afrodita, de pildă, nu pot fi mulţumite deopotrivă! Oricum ar proceda omul, alegerea sa rămâne tragică şi este aşa în mod inelucta­bil şi necesar. Frumuseţea nu se asociază neapărat cu bunătatea, iar dreptatea se opune adesea fericirii. Va­lorile individului şi cele ale comunităţii se contrazic şi nu pot fi prezervate laolaltă. A salva pe cineva presu­pune adeseori a minţi şi a înşela pe alţii, precum făcu­se Odiseu, iar obsesia de a afla adevărul poate conduce, ca în cazul lui Oedip, la cele mai oribile crime.

Trebuie să observăm că, în această viziune, "politeis­mul valorilor" (cum avea să-I denumească Max Weber) este în mod esenţial fără soluţie: nu există undeva dea­supra "acestei lumi" contradictorii o alta integratoare, aşa cum în politeismul grec nu există un unic Dumne­zeu mai presus de Olimp. Nu putem găsi o virtute sau o valoare supremă care să "stea în spatele" virtuţilor şi valorilor împărtăşite de unii sau de alţii şi care să le explice şi să le confere o semnificaţie unitară. Ne lipseş­te o cortină divină după care să putem privi, pentru a afla adevărul ultim: nu posedăm deci vreun "prolog în Cer", precum în Cartea lui Iov sau în Faust. Lucruri­le şi faptele nu au o esenţă ascunsă, o transcendenţă pe care să o putem invoca şi nici nu pot fi descrise prin­tr-o semnificaţie mai adâncă la care să aspirăm. Lucru­rile şi faptele omeneşti sunt exact aşa cum ne apar: diverse, contradictorii, conflictuale, plasate sub valori concuren­te şi ireductibile una la cealaltă. Alegerea la care omul recurge inevitabil este tragică, deoarece ea rămâne ine­vitabil parţială, mutilantă; ea este totodată eroică, deoa­rece, odată ce a ales, omul se află sub stăpânirea zeului sau a daimonului său şi nu mai poate da înapoi: el ştie bine că trebuie să păşească tot mai departe, fie şi spre propria ruină inexorabilă.

P O ATE FI C A L L I C L E S R E A B I L I TAT ? 89

Dacă poeţii epici şi tragici exprimaseră această viziu­ne tragico-eroică prin poezie, iată că epoca lui Socrate asistă la o nouă categorie de oameni care o reprezintă, o susţin şi o utilizează, chiar dacă într-o formă mai greu de recunoscut: sofiştii şi retorii. (Nu fără motiv Platon îi asociază pe toţi - pe poeţi şi pe retori - şi aici în Gor­gias, sub aceeaşi etichetă dispreţuitoare.) Practicieni ai cuvântului şi ai artei persuasiunii, aceştia utilizează din plin presupoziţia unei lumi cu valori contradictorii, plu­rale, - fără unitate superioară, lipsită de coerenţă su­premă: totul poate fi în mod egal afirmat, negat şi demonstrat în funcţie de circumstanţe, iar valoarea cu­vintelor stă nu în adevărul lor intrinsec (care nu poate fi probat), ci în forţa lor performativă în faţa mulţimii din adunări şi tribunale. Ca şi pentru poeţi, lumea so­fiştilor este profund conflictuală: luptele necurmate din­tre cetăţi şi dintre facţiunile aceleiaşi cetăţi - plasate sub tot atâtea valori şi interese divergente - reprezin­tă realitatea însăşi şi nu o condiţie decăzută a acesteia, care se cere a fi ameliorată. Ceea ce poate face omul chib­zuit este ca, înarmat cu arta sofisticii şi a retoricii, să iasă pe scena publică luptând pentru supremaţie, aidoma eroilor din vechime pe câmpul de bătaie. Virtutea (are­te) nu este moralitate, ci exact această capacitate inteli­gentă, am orală şi curajoasă de a obţine supremaţia în folosul propriu, al prietenilor, al facţiunii sau al cetăţii proprii. Nu întâmplător, doxa înseamnă în greceşte de­opotrivă "glorie", "opinie" şi "aparenţă": a obţine glo­ria şi reputaţia în arena publică presupune, pentru sofist şi retor, a te înstăpâni pe opiniile oamenilor, a obţine con­trolul reprezentărilor lor asupra binelui, utilului, adevă­rului sau frumosului. Era un act de putere şi de abilitate intelectuală manipulativă, exercitată împotriva adver­sarilor, aşa cum bravura eroului însemna înfrângerea

90 C Â N D S O C R AT E N U ARE D R E P TAT E

unui adversar printr-un act de putere sau de abilitate fizică .

E important de notat că, în pofida imaginii negative atât de răspândite de către Platon pe seama lui, sofis­tul nu intenţiona să vândă o imagine pe care s-o fi ştiut mincinoasă, o falsă aparenţă, în locul unui adevăr as­cuns pe care l-ar fi disimulat voit. Nu exista nici o min­ciună din punctul lui de vedere. "Omul e măsura tuturor lucrurilor", celebra zicere a lui Protagoras, afirma pur şi simplu că omul - omul individual, dar şi omul co­munitar - dădea el însuşi măsurile, adică valorile lu­crurilor şi că, în consecinţă, pluralismul şi rivalitatea acestora sunt ireductibile. Nu existau alte valori şi alte măsuri decât acelea care se manifestau nemijlocit şi în care unii sau alţii dintre oameni credeau. Aparenţa este chiar ultima realitate şi nu anticamera realităţii . Pentru sofist, ca şi pentru eroul tragic din vechime, "fiinţa" au­tentică nu e decât "ceea ce se vede", decât "doxa" cea luminoasă: dincolo de jerba strălucitoare şi efemeră a acesteia nu mai există decât o obscuritate vecină nefi­inţei, aşa cum pentru eroul homeric, dincolo de viaţa în lumina soarelui nu exista decât cvasineantul umbre­lor nefericite de la Hades.

Că această viziune eroico-tragică - sub varianta ei poetică, arhaică, sau sub cea sofistică, "modernă" - avea măreţia şi frumuseţea ei, nu mai trebuie aproape men­ţionat. Dovadă capodoperele poeziei epice, lirice şi tragi­ce greceşti - de la Homer la Euripide, dar şi forţa gândirii unor Protagoras sau Gorgias. (Pe toţi aceştia, în bloc, Pla­ton, prin gura lui Socrate, îi recuză sau îi desconsideră.) Că "soluţia" pe care ea o oferă scandalului moral al "dreptului nefericit" rămâne gravă şi demnă de reflec­ţie, în tot tragismul ei auster şi eroic tocmai prin lipsa sa de iluzii melioriste şi facil-consolatoare, pare greu de con-

POATE FI C A L L I C L E S R E A B I L I TAT ? 91

testat. (Ea a inspirat de altminteri destui gânditori mo­demi, mai ales odată cu Nietzsche.)l0 Nu se cuvine însă să uităm nici faptul că viziunea tragică a grecilor se hră­nea nu doar din reflecţie, ci şi din religia lor: fiindcă politeismul axiologic se rezema pe atunci - altfel de-

, cât relativismul în epoca noastră postmodemă - pe un veritabil patos religios: credinţa că divinul este plural, variat, în luptă cu el însuşi, convingerea că feluritele forme de manifestare ale supremaţiei unui om asupra rivalilor săi - frumuseţea, forţa, bogăţia, inteligenţa, persuasiunea, fericirea, iubirea - sunt toate deopotri­vă daruri divine, peceţi ale unuia sau ale altuia dintre zei, puse fie şi o clipă pe nimicnicia cea de obşte a mu­ritorilor:

Făpturi de-o zi! Ce ne e fiinţa? Şi ce nu e? Doar umbra unui vis E omul. Când scapără-nspre el vreo rază cerul Atuncea doar - Sub licărul luminii -Se bucură el de răstimpuri dulci . . .

(Pindar, Pythica a VIII-a)

Cealaltă concepţie care ne interesează în cele de faţă - aceea a filozofiei -, tratând şi ea despre scandalul moral al dreptului nefericit şi al ticălosului fericit, apar­ţine lui Socrate şi lui Platon (sau poate mai bine lui Platon care se exprimă prin intermediul personajului "Socrate") . Ea se opune în mod radical şi dramatic atât viziunii tradiţionale tragico-eroice, cât şi relativismu­lui etic promovat de sofişti, inspirat, cum am văzut, de

10 V. şi Isaiah Berlin, Adevăratul studiu al omenirii, "Originali­tatea lui Machiavelli", Bucureşti, 1998.

92 C Â N D S O C R AT E N U A R E D R E P TAT E

această viziune pesimistă bazată pe pluralismul axio­logic .

Radicalismul filozofiei constă în aceea că Socrate nu îşi propune să recuze sub raport moral fericirea nedrep­tului, atunci când aceasta are loc; de asemenea, el nu se mulţumeşte cu anumite speculaţii privitoare la com­pensaţii şi pedepse în viaţa de după moarte, chiar dacă le invocă şi aici, în Gorgias, şi, de asemenea, în Phaidros, şi în Republica, sub forma unor mituri eshatologice. În­tr-adevăr, Socrate nu vrea să consoleze lumea cu afir­maţii de tipul acesta: "Poate că dreptul este nefericit în acest moment, dar, în schimb nefericirea sa are un anu­me sens, o anume valoare, sau va fi compensată într-o altă viaţă etc . . . . "

Nu, Socrate afirmă pur şi simplu spre stupoarea ge­nerală (a contemporanilor săi, ca şi a noastră - dacă ne gândim bine) că dreptul este fericit chiar în această via­ţă şi că tot în această viaţă nedreptul este nefericit; mai mult, că acesta din urmă devine încă şi mai nefericit dacă s-a sustras pedepsei pentru fapta sa. (De unde rezultă nu doar că e preferabil să înduri răul decât să-I comiţi, ci că e mai bine astfel pentru cel în cauză!) Conform acestei teze, Pol-Pot şi Stalin ar fi fost profund nefericiţi, ba ar fi fost încă şi mai nenorociţi deoarece au murit fără a da socoteală pentru faptele lor, spre deosebire de Eich­mann, de pildă, care a fost judecat şi condamnat!

Nemăsuratul optimism socratic contestă aşadar ex­perienţa general-umană şi pe aceea a grecilor în parti­cular. El o asimilează unei aparenţe false, crezută însă adevărată de majoritatea oamenilor, aparenţă pe care o distinge de o esenţă ascunsă, dar autentică pe care nu­mai filozoful pretinde că o cunoaşte.

Fireşte, Socrate nu se mulţumeşte numai să procla­me acest paradox etic; în dialogul Gorgias, el se arată

P O ATE FI C A L L I C L E S R E A B I L I TAT ? 93

gata să-I demonstreze şi, către sfârşitul dialogului, îi de­clară interlocutorului lui, Callicles, că raţionamentele pe care le-a întrebuinţat anterior au fost "de fier şi de diamant" (S09a) . Oare aşa să fie?

Să privim, deocamdată, un singur episod demonstra­tiv: în prima parte a dialogului, Gorgias, celebrul sofist şi retor, susţinuse că retorica e un instrument puternic, dar neutru etic: el poate fi folosit pentru a obţine per­suasiunea publicului, fie spre bine, fie spre rău. Răspun­derea - spune el - aparţine însă oratorului care ţine discursul respectiv şi nu celui care i-a predat cândva arta retoricii - adică sofistului. Se vede clar că, pentru Gor­gias, virtuţile nu jonnează un corp unitar: binele şi utilul ori eficientul se pot despărţi, iar unirea lor este accidenta­lă şi nu esenţială.

E un punct de vedere, desigur, caracteristic politeis­mului axiologic, pe care Socrate îl combate în numele in­tegrismului său - adică al concepţiei pentru care toate virtuţile fundamentale formează o unitate esenţială, ast­fel încât nu poţi s-o ai pe una dintre ele, fără a le avea pe toate. Cum procedează deci filozoful pentru a-şi sus­ţine teoria?

Astfel, se convenise mai înainte, în cursul dialogu­lui dintre Socrate şi Gorgias, că retorul, pentru a-şi exer­cita bine profesia, trebuie să le cunoască pe cele drepte şi nedrepte. Imediat, el îl face pe Gorgias să admită că cel care a învăţat o artă - arhitectura, muzica sau medici­na - este un cunoscător al acelei arte şi e, prin urma­re, muzician, arhitect sau medic: "Cine a învăţat fiecare artă nu este în felul în care ştiinţa l-a pregătit?" Gor­gias e de acord. Dar imediat Socrate întreabă: "Şi cine a învăţat ce e drept, nu va fi după aceeaşi normă, un om drept?" (460b) Gorgias consimte şi aici. Numai că de aici rezultă imediat că retorul trebuie să fie un om

94 C Â N D S O C R ATE NU A R E D R E P TATE

drept, deoarece el ştie şi a învăţat ce este dreptul, iar re­torica - dacă este autentică - nu mai poate fi neutră etic, aşa cum susţinuse înainte Gorgias, care astfel ajunge să fie pus în contradicţie cu sine însuşi.

Or, este uşor de văzut că "norma" folosită nu este de­loc aceeaşi în cazurile comparate mai sus: se poate, de­sigur, admite că a şti (în profunzime) ce este medicina te face medic, sau a şti cu adevărat ce este matematica te face matematician; deja lucrurile sunt mai dificile în cazul muzicii. Dar nu se poate deloc admite că a şti pur şi simplu ce este dreptatea, te transformă într-un om drept. Alt­minteri, oricare mare jurist ar fi un sfânt! Iar aceasta cu atât mai mult cu cât, pentru Socrate, "a şti" ce este un lucru înseamnă a-i cunoaşte conceptul, a fi în stare să dai seama raţional de concept în mod necontradictoriu şi universal, a-i furniza definiţia . Dimpotrivă, avem toate motivele să credem că pentru Gorgias "a şti" ce este drep­tul, sau virtutea, sau binele etc. însemna mai curând ca­pacitatea de a oferi exemple concrete şi strălucite de oameni drepţi sau virtuoşi, care se pot constitui în mo­dele de urmat.

Aşadar, când Gorgias acceptase că retorul are "ştiin­ţa dreptului" el avea în vedere pesemne nu o cunoaş­tere intelectuală, precum Socrate, ci una intuitivă şi practică. Aşadar, dacă "a şti" în sens conceptual şi "a şti să practici" nu se pot confunda, dimpotrivă "a şti" în sens intuitiv şi practic se poate întâlni cu "a şti să practici" . De aceea, nu poate exista o "ştiinţă a dreptului" care să te facă drept în sensul socratic, intelectual şi raţiona­list, sens în care există o ştiinţă a numărului sau o şti­inţă a literelor, care te face aritmetician sau gramatician.

Că raţionamentul lui Socrate rămâne oricum vicios, chiar şi în situaţia în care "a şti" conceptual ar echivala totuşi cu "a şti să practici" rezultă şi din faptul urmă-

POATE F I C A L L I C L E S R E A B I L I TAT ? 95

tor: se convenise mai înainte între cei doi că un retor a trebuit să înveţe şi să cunoască nu numai lucrurile drepte, dar şi pe cele nedrepte. Or, dacă este aşa, şi dacă se admite, conform lui Socrate, că a avea conceptul unei acţiuni te transformă într-un bun practician al acelei acţiuni, înseamnă că retorul, care are şi conceptul ne­dreptăţii (şi nu doar pe cel al dreptăţii), va fi şi un om nedrept (şi nu doar unul drept) . De unde rezultă fie că el va fi simultan drept şi nedrept, ceea ce este contra­dictoriu, fie că el poate fi când drept, când nedrept, ceea ce ne aduce nu foarte departe de teoria neutralităţii eti­ce a retoricii, susţinută de Gorgias.

Pe scurt, raţionamentul lui Socrate nu e nici de fier, nici de diamant, ci e, pur şi simplu, un sofism - un sofism însă cu care filozoful vrea să-I combată tocmai pe Gor­gias - un celebru sofist!

Dar, dacă raţionamentele lui Socrate sunt deficitare (şi sunt destule exemple de acest tip în Gorgias, după cum vom mai avea ocazia să arătăm), cum poate spera el (şi Platon prin intermediul său) să convingă de adevă­rul tezei sale etice, într-atât de excentrice şi paradoxa­le? Mi se pare că trebuie să recunoaştem lucrul următor, chiar dacă acesta are pentru ce să scandalizeze, fiind vor­ba despre Platon: nu mijloacele argumentaţiei pur ra­ţionale, logice (sau "dialectice", cum ar fi spus filozoful însuşi în Republica) susţin demonstraţia, ci mai degra­bă mijloacele proprii lui Gorgias: sofistica şi retorica! De altminteri, cred că ar fi şi imposibil ca teza nefericirii ti­călosului să poată fi demonstrată cu argumente riguroa­se şi universale, cum pretinde să facă Socrate.

În esenţă, ceea ce se întâmplă în dialogul Gorgias are de ce să intrige şi chiar să nemulţumească un cititor care nu s-ar lăsa sedus de cuvintele şi de prestigiul lui

96 C Â N D S O C R ATE N U ARE DRE PTATE

Platon: retorica - văzută ca o expresie predilectă a "politeismului valorilor" - este combătută de filozo­fie prin gura lui Socrate nu cu armele sale proprii, ci cu armele rivalei atât de criticate - ale retoricii (şi ale so­fisticii) . Rezultatul conduce la un echivoc: dacă Socra­te triumfă înaintea lui Gorgias şi a adepţilor acestuia, Polos şi Callicles, oare prin aceasta triumfă cu adevă­rat filozofia, sau victoria e tot a retoricii, fie şi în mod camuflat, la "opţiunea a doua"? Iar în această a doua situaţie, mai învinge cu adevărat Socrate, sau înving cumva, de fapt, Gorgias, Polos şi Callicles? Şi atunci n-ar merita aceştia din urmă, şi mai cu seamă ultimul, o fie şi parţială reabilitare?

În plus, trebuie avut curajul şi avansat cu încă un pas: nu numai că, în Gorgias, Platon recurge la sofisme împotriva sofiştilor, dar el uzează abundent, spectacu­los şi magistral de unul dintre cele mai puţin oneste pro­cedee retorice: discreditarea tezei adversarului fie direct, fie prin discreditarea persoanei care o susţine.

Iată, de pildă, cum reuşeşte Socrate, care nu are la îndemână o respingere validă, să discrediteze retorica şi politeismul valoric pe care ea îl promova:

În prima parte a dialogului, în cadrul discuţiei cu Gor­gias, Socrate, abandonând metoda sa uzuală - aceea de pune întrebări şi a încerca să obţină răspunsuri scurte de la adversari - oferă un sistem al ocupaţiilor esen­ţiale cu rost practic, unde retorica (laolaltă cu sofisti­ca) îşi află locul său - şi un loc extrem de neonorabil.

Sistemul este, în mod esenţial, analogic: există, pe de-o parte trupul şi există, pe de alta, sufletul, entităţi con­siderate a fi similare structural. Pentru îngrijirea trupu­lui au fost inventate două arte (technai): gimnastica (ce conservă sănătatea trupului) şi medicina (care restabi­leşte sănătatea pierdută a trupului) . Analog, şi pentru

POATE FI C A L L I C L E S R E A B I L I TAT ? 97

suflet vor exista două arte: legislaţia (care corespunde gimnasticii şi care păstrează "sănătatea" corpului so­cial), şi justiţia (ce corespunde medicinei şi care resta­bileşte "sănătatea" pierdută a corpului social) . Aceste patru arte valoroase au însă - susţine Socrate - şi pa­tru uzurpatoare detestabile, care nu sunt arte, ci "prac­tici" şi pe care Platon le numeşte "linguşiri" (kolakeiai) . Ele nu se preocupă de bine, ci de plăcut; separă, cu alte cuvinte, valorile, dând prioritate plăcerii, indiferent dacă în urma ei rezultă sau nu un bine. Aceste patru "lingu­şiri" se dispun în tabelul analogic în felul următor: în cazul corpului, cosmetica se dă drept gimnastică, do­rind să-i uzurpe pozitia şi preţuirea, iar arta culinară se dă drept medicină. In cazul sufletului (colectiv), so­jistica pretinde să ocupe locul legislaţiei, în vreme ce retorica asumă identitatea justiţiei.

Arte Practici (linguşiri)

gimnastica cosmetica trup

medicina arta culinară

legislaţia sofistica suflet

justiţia retorica

Cât de negativ calificate ies din această sistematică retorica şi sofistica e uşor de văzut: mai întâi de toate, Socrate întrebuinţează un procedeu pur retoric de dis­creditare: etichetarea injurioasă generică pe care reto­rica şi sofistica o împart cu arta culinară şi cu cosmetica: aceea de a fi linguşiri. Or, odată eticheta aplicată, dis­creditul decurg�: linguşire a este o formă de înşelăciune şi de minciună. Intr-adevăr, toate cele patru "linguşiri"

98 C Â N D S O C R ATE N U ARE D R E P TATE

"întind curse prostiei" (464d), "se furişează" (464d) pe

sub artele veritabile a căror identitate pretind (prospo­ieitai) în mod fals că o adoptă. Mizeria lor morală este dublată de o mizerie intelectuală: astfel, ele nu obţin calificativul nobil de "arte" (technai), ci numai pe acela de "practici" (empeiriai) . Or, artele au o componentă ra­ţională, în vreme ce practicile nu. Socrate le numeşte alogon pragma, ceea ce înseamnă nu numai "lucru ira­ţional", dar şi "stupid".

Procedeul analogic pe care Platon şi-a întemeiat sis­temul difuzează, fără o cercetare specifică, trăsăturile negative, observate în cazul "practicilor" corpului, asu­pra "practicilor" sufletului: Socrate afirmă că arta cu­linară, dacă intră în competiţie cu medicina în privinţa regimului alimentar, reuşeşte să convingă numai pe co­pii şi pe oamenii fără minte, care sunt "ca nişte copii" (464d); de unde rezultă, prin analogie şi fără o examina­re suplimentară, că "practica" corespunzătoare din dome­niul spiritului - retorica - reuşeşte şi ea să convingă numai pe oameni cu minte de copii. De asemenea, cos­metica, pe care Platon o numeşte kommotike - ceea ce s-ar traduce mai exact prin "dichisire", adică un exces de împodobire - este caracterizată drept un "proce­deu aducător de rău, înşelător, lipsit de nobleţe, ne­demn de un om liber" (465b) . Or, este clar că disciplina corespunzătoare din domeniul spiritului - şi anume sofistica - va acumula prin analogie exact aceleaşi va­lori negative, ajungând să fie discreditată, la fel ca şi retorica, fără a mai trebui să fie examinată în sine. E ca şi când, dacă am stabilit proporţia: raportul dintre delfin şi peşte este identic cu raportul dintre liliac şi pasăre (delfinul "pretinde" că este un peşte, fără să fie, iar li­liacul "pretinde" că este o pasăre, fără să fie); iar apoi am spune că liliacul - poate datorită tocmai faptului

POATE FI C A L L I C L E S R E A B I L ITAT ? 99

că pare să asume o "falsă identitate" - este un animal detestabil şi înfricoşător, am concluziona că, prin ana­logie, şi delfinul este un animal detestabil şi înfrico­şător.

De fapt, sistemul analogic formulat de Platon (în mod explicit împrumutat din geometrie unde este la locul său) funcţionează ca o maşină de indus formu­le pregnante şi memorabile - ceea ce îl apropie de un procedeu retoric - dar contestabile, în absenţa orică­rei demonstraţii autentice - devenind astfel un me­canism al discreditării retoricii şi sofisticii.

Pe de altă parte, lipsa de rigoare demonstrativă a acestei proporţii analogice este uşor de întrevăzut, pen­tru oricine nu are "minte de copil" şi nu se lasă ferme­cat de retorica lui Platon. Mai întâi, pe ce s-ar întemeia afirmaţia că arta culinară "pretinde" statutul de "me­dicină"? Evident, ar putea exista un bucătar nebun care ar prescrie diete alimentare în locul medicului . Dar, în general, un bucătar normal nu vrea să treacă drept me­dic, aşa cum un cosmetician normal nu vrea să treacă drept profesor de sport. Platon acoperă cu oprobriu cele două "practici", deoarece el ne sugerează că ele riva­lizează cu medicina şi gimnastica, ceea ce la modul general este fals. Or, atâta vreme cât arta culinară nu pre­tinde altceva decât că dă savoare mâncării, iar cosmetica nu are altă ambiţie decât să adauge o frumuseţe artifi­cială corpului care nu o (mai) poate dobândi pe cea na­turală - totul este în regulă. Cel mult s-ar putea distinge între o cosmetică "bună" şi una "dăunătoare", exage­rată, şi la fel şi în cazul artei culinare: se poate deosebi între o bucătărie gustoasă dar sănătoasă, şi una ce im­plică riscuri. Dar Platon nu face această distincţie, arun­când un oprobriu general asupra cosmeticii şi artei culinare.

100 C Â N D S O C R AT E NU A R E D R E PTATE

Apoi, Platon nu ne spune pe ce se bazează omolo­gia dintre artele trupului şi cele ale sufletului. Nu exis­tă nici un motiv a priori pentru ca trupul şi sufletul să funcţioneze pe baza unor principii similare, ba, am spu­ne, sunt destule motive pentru ca o astfel de similitu­eline să nu existe. Or, presupoziţia omologiei funcţionale dintre trup şi suflet - complet nedemonstrată - in ... troduce ideea fundamentală că sufletul poate fi bolnav sau sănătos, întocmai precum trupul, dar nu îl} sensul unei boli psihiatrice, specifice, ci în sens moral. Insă nu numai sufletul individual e astfel, ci şi ceea ce s-ar pu­tea numi "sufletul colectiv", al cetăţii.

Or, dacă, în conformitate cu medicina hipocratică la modă pe vremea lui Platon, boala trupului e efectul unei dizarmonii în corp, rezultă, în urma raţionamentului analogic, că "boala" sufletului colectiv este dizarmonia socială şi politică; ceea ce în cazul cetăţii democratice nu e altceva decât competiţia normală dintre grupuri şi partide. Iar în cazul sufletului individual, "boala" (di­zarmonia) va fi - va zice Socrate - nedreptatea, tică­loşia, iar "sănătatea" - dreptatea şi virtutea în general (S04c-d); de unde rezultă că, aşa cum trupul e mai fe­ricit când ajunge la medic care îl vindecă, sufletul tică­los e mai fericit când ajunge la judecător care îl "vindecă" prin pedeapsă! Cât de falsă e analogia se poa­te vedea dintr-un singur lucru: boala trupească poate conduce la moarte, adică la dispariţia trupului . Dar această "boală" sufletească care e nedreptatea, oricât ar fi de gravă, nu ucide sufletul, care, cum de fapt Platon o crede, este nemuritor. (In fond, Platon ar fi putut pre­supune că sufletul omului rău piere după moarte, spre deosebire de cel âl omului drept, dar fapt este că el nu sustine aceasta.)

In sfârşit, să spunem că rămâne neclar de ce sofis­tica se opune legislaţiei, afară doar dacă prin legisla-

POATE FI C A L L I C L E S R E A B I L I TAT? 101

ţie nu înţelegem legislaţia totalitară, prescrisă de Pla­ton în Republica sau, mai târziu, în Legile, iar prin so­fistică înţelegem dezbaterea politică democratică. În acest caz însă, opoziţia este între două forme de stat, şi nu între două discipline ale spiritului, cum vrea filozo­ful să ne facă să credem. Că Platon ia partea statului to­talitar e bine ştiut; dar încercarea sa de a demonstra superioritatea "legislaţiei" asupra "sofisticii" nu devine prin aceasta cu nimic mai izbutită.

Pe de altă parte, din nou nu există nici un motiv pen­tru care retorica s-ar opune justiţiei: fireşte, avocaţii fac apel la retorică pentru a câştiga un proces, fără ca ne­apărat unii dintre ei să aibă dreptate, şi din acest punct de vedere, cu totul superficial, opoziţia ar avea un anu­me sens. Dar ideea fundamentală care motivează dez­baterea juridică este că dezbaterea între avocaţi conduce la aflarea adevărului şi la exercitarea corectă a justiţiei, ceea ce anulează presupusa opoziţie . E paradoxal că tocmai Socrate care promova dezbaterea drept un mij­loc fundamental de a căuta adevărul, susţine, în fapt, prin critica adresată retoricii eliminarea dezbaterii ju­ridice! Dar, aşa cum am văzut, acesta nu-i deloc singu­rul paradox din dialogul Gorgias . . .

Sofistica şi retorica sunt astfel discreditate chiar cu aju­torul sofisticii şi al retoricii! Platon însă merge mai de­parte şi, deoarece nu poate oferi o demonstraţie riguroasă, validă a tezei sale etice - fericirea dreptului şi neferici­rea nedreptul ui - încearcă să-şi demonetizeze pe rând, moral şi intelectual, adversarii de dialog - pe Gorgias, pe Polos şi pe Callicles.

Gorgias nu apare decât ca o umbră a marelui sofist de altădată, tratat cu o condescendenţă politicoasă dar ironică de către Socrate . E lăsat să se laude că poate

102 C Â N D S O C R ATE N U A R E DR EPTATE

răspunde corect la orice ar fi întreba t şi că arta sa poa­te obţine victoria în orice competiţie, purtată cu orice specialist; după care ajunge să fie pus în contradicţie cu sine însuşi. I se aduc desigur unele scuze pentru de­bilitatea sa argumentativă: avea cam 80 de ani la mo­mentul când se presupune că ar fi avut loc dialogul (405 î.Cr), şi se ostenise anterior ţinând o lungă cuvân­tare. Iată-i portretul: un om deja în vârstă, un fost ma­re sofist şi retor, un personaj cumsecade alhninteri (face elogiul utilizării cu dreptate a retoricii), dar cu puteri­le intelectuale în vădit declin, nu şi cu vanităţile proprii şi ale profesiei sale! De ce această caracterizare neavan­tajoasă? Răspunsul mi se pare evident.

Am văzut că Socrate nu reuşeşte de fapt să anihi­leze dialectic, printr-o demonstraţie riguroasă, teza ne­utralităţii axiologice a retoricii, şi, în sens mai larg, concepţia pluralismului valoric, susţinute de Gorgias . In­suficienta dialectică e însă compensată retoric: un fost mare spirit, acum ezitant, nu prea atent la detaliile argumen­taţiei, în schimb în continuare prea obsedat de reputa­ţia sa şi a profesiei sale şi prea vanitos, nu e un adversar pe măsura lui Socrate. De unde, cititorul se lasă uşor con­vins că nici teza fostului nu e pe măsura tezei integris­mului axiologic profesate de Socrate. Retorica va ieşi înfrântă, pentru că iese înfrânt Gorgias, promotorul ei . Consecinţă bineînţeles falsă, dar seducător de crezut!

Iată însă că în ajutorul lui Gorgias, pus în dificulta­te, sare Polos, un tânăr discipol al sofistului . Şi din nou, asistăm la repetarea procedeului indicat mai sus: Socra­te demonstrează sofistic (adică în mod invalid) teza pa­radoxală a fericirii dreptului şi a nefericirii ticălosului, dar cititorul va fi convins să creadă în această foarte şu­bredă demonstraţie, mai ales deoarece adversarul lui So­crate, Polos, care respinge teza socratică, este prezentat cu mijloace artistice şi retorice ca un ins antipatic.

P O ATE FI C A L L I C L E S R E A B I L I TAT? 103

"Polos" înseamnă în greceşte "mânz". Numele per­sonajului e bine ales şi serveşte caracterizării acestui discipol pătimaş al lui Gorgias a cărui principală trăsă­tură e imaturitatea, pripeala intelectuală, asociată cu dis­preţul tâmp, nici măcar mascat pentru teza lui Socrate privitoare la fericirea omului drept şi la nefericirea ti­călosului. Impăunându-se cu ceea ce el crede că a în­văţat de la Gorgias, Polos exclamă imprudent: "Mare lucru să te combat, Socrate! Dar chiar şi un copil e În stare a-ţi respinge argumentaţia ca neadevărată!" (470 c) Sau, în momentul când Socrate afirmă că nedreptul nepedepsit este mai nefericit decât nedreptul pedep­sit, Polos râde prosteşte, determinându-l pe Socrate să remarce ironic: "Ăsta e alt mod de a respinge teza unui adversar - a râde, fără a o respinge cu adevă­rat?" (473e)

Fireşte că cititorul nu are cum să simpatizeze cu un astfel de personaj, pentru a lua poziţie împotriva no­bleţei intelectuale şi a fermităţii morale a lui Socrate; astfel, orice ar spune, chiar dacă are În fond ceva drep­tate, neisprăvitul Polos e sortit de la început eşecului.

Şi totuşi faptul că, pentru a respinge teza lui Socra­te, el oferă exemple de "tirani fericiţi", precum cel al lui Archelaos, regele Macedoniei, nu e deloc un procedeu ilicit, aşa cum vrea să ne convingă Socrate, care îi pre­tinde argumente "dialectice" şi nu retorice. Tocmai ma­sivitatea şi abundenţa unor astfel de exemple de-a lungul istoriei - de la Archelaos, Caligula şi N ero şi până la Stalin şi Osama bin Laden - este copleşitoare şi anevo­ie de respins prin argumente "dialectice" . (Oare a plâns Osama bin Laden când au căzut "turnurile gemene"?) Mai mult, nu orice poate fi susţinut cu argumentele de tip intelectualist şi raţional, pretinse În mod monoton de Socrate: iată ceea ce s-ar fi cuvenit ca Pol os să arate

104 C Â N D S O C R A TE N U A R E D R E P TATE

mai Întâi . Fireşte, el e incapabil de un astfel de efort intelectual, astfel că exemplele sale, deşi bine alese, nu-i servesc la nimic: cititorul e deja indignat de mărgini­rea intelectuală, ca şi de aroganţa "mânzului" şi trece cu prea mare uşurinţă peste excesele intelectualiste, ne­fondate, ale maestrului lui Platon. El uită, aşadar, că Platon - cu ştiutu-i geniu dramatic - s-a folosit de retorica discreditării purtătorului unei idei pentru a dis­credita chiar respectiva idee pe care cu greu ar fi pu­tut-o respinge altminteri, cu argumente "dialectice" valide şi riguroase .

Polos mai are, de altfel, şi un alt defect de caracter, abil speculat de Socrate: ipocrizia socială. Astfel, emulul lui Gor­gias e de părere că a comite nedreptatea este 11Uli bine de­cât a o îndura, dar crede totuşi că e 11Uli frumos a o îndura decât a o comite. El deosebeşte, cwn observă Socrate, bi­nele de frumos, atribuind implicit, nemărturisit binelui un sens utilitar cu referire la individul în cauză şi văzând la fel de nemărturisit în frumos o valoare cu referire la so­cietate. Polos ar fi trebuit să admită deschis că valorile individului şi cele ale societăţii sunt divergente, dar, fi­ind un ipocrit, nu are curajul să o facă, lăsând în confu­zie la ce sau la cine se referă "binele" şi "frumosul" pe care el le invocă. Confuzie întreţinută voit de Socrate, căru­ia nu-i va fi greu să demonstreze ulterior că binele şi fru­mosul sunt în fapt identice (în greceşte "kalon" înseamnă cu adevărat şi "bine", nu numai "frumos") şi că Pol os gândeşte contradictoriu când susţine că e mai bine să faci nedreptatea decât s-o înduri, dar e mai frumos să o în­duri decât să o faci.

Că Socrate a adus aici din nou sofistica într-ajutor e limpede, tocmai fiindcă frumosul şi binele au, în acest caz, referinţe diferite şi, prin urmare, semnificaţii dife­rite, pe care el nu le distinge, fără îndoială intenţionat.

POATE FI C A L L I C L E S R E A B I L I TAT? 105

Dar cititorul tinde, din nou, să ţină cu filozoful care sus­ţine cu curaj integrismul etic şi unitatea tuturor valori­lor, împotriva duplicitarului Polos, care are grijă să se pună la adăpost, neavând curajul să despartă explicit valorile sociale de valorile individuale, nu care cumva să fie acuzat el, un străin în democratica Atenă, că susţine pe tirani, cum ar fi fost Archelaos, uzurpatorul tronului Ma­cedoniei. Iar cum cititorul grec, cel puţin, mai ştia că Ar­chelaos îl invitase pe Socra te la curtea sa, că acesta îi refuzase ferm invitaţia (cum nu făcuse un Euripide, de exemplu, elogiat şi apropiat de sofişti), el avea un mo­tiv în plus să vadă în discursul lui Polos un elogiu ipo­crit al puterii absolute, iar în raţionamentul lui Socrate expresia independenţei şi a demnităţii înţeleptului. Că însă acest "motiv în plus" nu e deloc "dialectic", ci pur retoric şi artistic - adică ţine de manierele argumenta­tive pe care, explicit, Socrate sau Platon le refuzau al­tora - aproape că nu mai e nevoie de repetat.

Cel mai remarcabil interlocutor al lui Socrate din Gor­gias este însă Callicles, un atenian bogat, în casa căruia este găzduit Gorgias . Tăios, intrepid, speculativ, spu­nând tot ce crede fără menajamente, Callicles apare a fi mult mai inteligent decât Polos, mult mai curajos de­cât Gorgias şi, în plus, a studiat filozofia când era mai tânăr. Nu-i este greu, de aceea, să remarce imediat lip­sa de rigoare logică a lui Socrate şi cursa în care căzuse puţin mai înainte Polos. Utilizând celebra distincţie a so­fiştilor dintre "lege" şi "natură" (o formulare a tezei plu­ralismului axiologic), el observă că, exprimând principiul că e preferabil să înduri decât să faci nedreptatea şi în­cercând să i-l demonstreze lui Pol os, Socrate s-a refe­rit când la "natură" (în conformitate cu care a produce răul este preferabil lui a îndura răul), când la "lege" (în conformitate cu care a îndura răul este preferabil lui

106 C Â N D S O C R A TE NU A R E D R E P TATE

a produce răul) . Or, spune Callicles, binele şi_ frumo­sul se raportează diferit la lege (adică la convenţia ome­nească), respectiv la natură: "Cel mai urât după lege e să faci nedreptatea; cel mai urât şi rău după natură e s-o suferi ." (483a)

De fapt, Callicles este înfăţişat ca un apologet al "le­gii naturale" care cere - afirmă el - ca cel mai bun sau mai puternic să-I domine pe cel mai slab. Fireşte, în con­tinuare, lui Callicles nu-i este foarte uşor - aşa cum îi atrage atenţia Socrate - să definească exact pe cine are în vedere prin conceptul de "cel mai bun" sau "cel mai puternic" . Totuşi, nici Socrate nu mai reuşeşte şi nici nu mai încearcă cu adevărat să reia tentativa de înte­meiere raţională propriu-zisă a principiului său etic, ci, în manieră retorică, recurge la diferite afinnaţii indemon­strabile riguros despre oamenii nedrepţi, la criticarea oa­menilor politici ai Atenei, la reluarea tezei nedreptăţii ca boală a sufletului, cât şi, în final, la un mit despre teodicee. Pe scurt, la argumente de tip retoric . Şi totuşi, cititorul poate avea impresia că, în final, Callicles a fost, la rândul lui, înfrânt. De ce are această impresie?

Pentru că defectele personajului nu sunt de raţiona­ment, ci de caracter. Din nou Platon îl face să triumfe pe Socrate nu în virtutea rigorii sale demonstrative, ci, poate mai clar ca oriunde, datorită valorii sale morale personale superioare. Dimpotrivă, personajul Callicles este astfel zugrăvit, încât să devină profund antipatic, în pofida unor calităţi reale, cwn ar fi sinceritatea, pe care, de altminteri, Socrate nu i le contestă.

Astfel, mai întâi, dacă Polos era ipocrit, Callicles este cinic. Or, a lăuda dreptul forţei nu sună deloc agreabil şi cititorul - om -de bună-credinţă - are tendinţa să se revolte, chiar dacă ştie că dreptul forţei este adesea, din păcate, o realitate. Nu-şi doreşte însă s-o vadă pe aceasta chiar elogiată!

POATE FI C A L L I C L E S R E A B I L I TAT? 107

În al doilea rând, Callicles este prezentat adesea ca lipsit de fair play. Atunci când nu-i convine, răspunde în răspăr, îl tratează pe Socrate drept pisălog, afirmă că numai de dragul lui Gorgias consimte să răspundă în continuare la întrebări, chipurile, prosteşti, pretinde că "nimic din ce spune Sacrate nu-l interesează" (SOSc), insi­nuează că interlocutorul său nu e serios şi că nu me­rită discutat cu el . E greu să-i ierţi toate aceste deficienţe ale simplei politeţi şi curtoazii. În plus, apare sentimen­tul că, în felul acesta, Callicles îşi maschează înfrânge­rea, iar cititorul aswnă atunci că înfrângerea personajului e un fapt şi că ea echivalează cu înfrângerea pluralismu­lui axiologic, echivalenţă care nu e deloc adevărată.

În al treilea rând, Callicles desconsideră filozofia, pe care o vede bună numai la tinereţe, ca antrenament in­telectual, dar distrugătoare pentru un bărbat matur, care vrea să aibă un rol politic însemnat în cetate. Or, con­temporanii lui Platon, care citeau Gargias şi care trăiseră dezastrele Atenei de la sfârşitul războiului peloponeziac, ştiau cât de multe dintre aceste dezastre trebuiau atri­buite unor oameni politici care, precwn Alcibiade, Char­mides sau Critias, abandona seră filozofia pentru politică. Pentru aceşti contemporani ai lui Platon, înfumurarea şi siguranţa de sine a lui Callicles care părea să le anti­cipeze şi să le elogieze abandonul apăreau desigur de­plasate, iar criticile lui Socrate la adresa politicienilor mai vechi - rezonabile. Cât despre generaţiile de cititori de mai târziu, crescute în devoţiunea pentru filozofie, pen­tru ele Callicles apare drept un detractor îndârjit şi ci­nic al valorilor spirituale.

În sfârşit, trebuie notat că, deşi nu proferează ame­ninţări precum Anytos în dialogul Menan, Callicles an­ticipează probabilitatea procesului şi a condamnării la moarte a lui Socrate din pricina practicării filozofiei .

108 C Â N D S O C R ATE NU A R E D R E PTATE

Cititorul va tinde ,atunci să-I alăture pe Callicles, dacă nu corului acuzatorilor lui Socrate, măcar celor care, cu indiferenţă şi cinism, au acceptat ca filozoful să fie con­damnat în mod injust. Cititorul de filozofie, care ştie ce urma să se întâmple cu Socrate la câţiva ani de la mo­mentul ipotetic al conversaţiei din Gorgias, nu poate primi cu inima uşoară confruntarea dintre aceşti doi oa­meni: unul cinic şi trufaş, dar care nu pare să aibă ceva de riscat în cetate; al doilea - "cel mai drept şi mai bun dintre oameni" - care urmează să piară pe nedrept în aceeaşi cetate. În compensaţie, cititorul va tinde să ia partea celui de-al doilea şi să-I defavorizeze pe primul. E o părtinire firească sub raport psihologic, dar care are puţin de-a face cu adevărul intrinsec al teoriilor susţi­nute de Socrate, respectiv de Callicles. Din nou, Socrate pare să convingă, mai ales fiindcă interlocutorii săi ajung sub un dis credit moral.

Dar e această modalitate de a-i asigura lui Soc rate vic­toria un procedeu licit? E, în orice caz, un procedeu re­toric, a cărui utilizare pare Însă contestabilă într-un dialog care îşi propune să conteste tocmai retorica! Pla­ton care, în Republica, ne-a dat o mare operă filozofică cu valenţe literare majore unde se critică aspru valoa­rea literaturii, Platon, care în general a avut o mare ope­ră scrisă, deşi a condamnat, în Phaidros şi Scrisoarea a VII-a, utilizarea scrisului filozofic, iată-I acum, în Gorgias, re­cidivând: ne dă un dialog extrem de critic la adresa re­toricii şi a sofisticii, a cărui principală modalitate de obţinere a convingerii ţine de fapt de procedeele infa­mante, chipurile, ale retoricii şi ale sofisticii!

Merită atunci Callicles (ba chiar Polos sau Gorgias) o reabilitare? Personajele ca atare, cu aroganţa, cu la­şitatea, cu ipocrizia, cu cinismul lor - pesemne că nu;

P O ATE FI C A L L I C L ES R E A B I LI TAT? 109

dar politeismul axiologic, cât şi viziunea tragico-eroi­că prezentă în subteranele acestuia, odată ce sunt de­taşate de purtătorii ei de cuvânt nu prea vrednici ca întruchipări personale, ar merita măcar atenţia noas­tră, şi poate chiar o certă simpatie.

Dar, dacă este aşa, ce vom mai spune despre Socra­te? Nu va ieşi el înfrânt din confruntarea cu politeismul axiologic, nu va fi el omorât pentru a doua oară, sim­bolic, şi, odată cu înfrângere a sa, nu va fi umilită credin­ţa în coincidenţa ultimă între bine, adevăr, frumos şi just? Marele paradox al acestui dialog pare a fi: e greu să crezi în ce spune şi în ce crede Socrate, dar e greu să nu crezi în Socrate. Şi invers: e greu să crezi în fiinţe precwn Cal­licles, Polos sau în Gorgias, dar e mult mai uşor să crezi, fie şi parţial, în ce cred Callicles, Palos şi Gorgias . Ce-i de făcut atunci?

Cândva, Talleyrand, ministrul lui Napoleon, i-a spus tarului Alexandru: "Sire, Franta este o tară civilizată, Ru­�ia - nu. În schimb, Împăratul Rusi�i este civilizat, în vreme ce Împăratul Franţei - nu." Talleyrand îşi pre­gătea, prin asemenea vorbe, terenul pentru a-şi trăda suveranul, sub pretextul salvării civilizaţiei. Atunci, scriind rândurile de mai sus, oare am pregătit la rân­dul nostru terenul pentru o altă trădare, a altui suve­ran - Socrate - sub pretextul salvării gândirii de lipsa de rigoare socra tică ?

Dar nu devii "un Talleyrand" vrând să salvezi ci­vilizaţia, ci vrând să trădezi; şi nu-l trădezi pe auten­ticul Socrate vrând să salvezi rigoarea, ci trădând-o . . .

VII. Lecţia lui "SocratagorasH

Câţi dintre noi nu suntem copleşiţi de imensa distanţă dintre nivelul moralităţii majorităţii oamenilor, rămasă parcă la stadiul grotelor, pe de-o parte, şi aptitudini­le şi cunoştinţele lor tehnice, atât de avansate astăzi, pe de alta? Apetitul nostru de a ucide, de a tortura, a nimici, a-l umili şi chinui pe celălalt e la fel de nestă­pânit azi ca şi acum trei mii de ani, dar cât de rafinaţi şi perfecţionaţi în mijloacele de omorâre am devenit în­tre timp! Diferenţa dintre noi şi înaintaşii noştri stă în maşini, computere, bombe, rachete, telefoane mobile şi imobile, medicamente, zgârie-nori, supermarketuri şi atâtea altele; dar pentru ce nu suntem măcar puţin mai înălţaţi moral decât strămoşii noştri îndepărtaţi?

Iar dacă majoritatea oamenilor îşi trăiesc relativ de­cent viaţa, aceasta nu se datorează de cele mai multe ori progresului lor moral autentic sau asimilării mesa­jului etic al marilor religii. Fără a spune neapărat îm­preună cu Joseph de Maistre că ,,�el mai util personaj al societăţii este călăul", trebuie să recunoaştem, aşa cum au arătat-o spirite pesimiste (sau pur şi simplu realis­te) ca Augustin, Hobbes sau Freud, că represiune a sau frica de represiune sunt factorii principali în abţinerea majorităţii oamenilor de la răul major. Numai că este destul ca aceşti factori represivi să slăbească sau să dis­pară - precum în război, revoluţii, crize importante etc . - pentru ca instinctele ucigaşe să răzbată neinhi-

L E C Ţ I A L U I " S O C R ATA G O R A S " 111

bate la suprafaţă. Există fireşte şi excepţii morale: unele celebre, multe altele - neştiute. Dar exact caracterul me­reu excepţional, de-a lungul istoriei, al binelui moral ara­tă, pesemne, cât de greu educabili suntem sub raportul eticului.

Şi totuşi: care este motivul pentru care nu reuşim să devenim, de la generaţie la generaţie, mai buni, aşa cum am reuşit să devenim mai cunoscători, mai puternici, mai abili, chiar mai sănătoşi? Ce stă în calea progresu­lui moral şi de ce lucrurile stau altfel în domeniul teh­nologic sau ştiinţific?

A afla dacă moralitatea în genere şi mai ales dacă "vir­tutea politică" (aptitudinea de a fi un bun bărbat de stat) pot fi ameliorate şi acumulate printr-o formă de învă­ţământ sistematic, precum este cazul cu cultura gene­rală sau cu diferitele ştiinţe sau meserii, şi, dacă da, a şti cine trebuie să fie folosit drept "profesor de virtute", formează tema dialogului platonician de tinereţe Pro­tagoras . Mai târziu, în Menon, Platon va aborda aceeaşi temă ("dacă virtutea se poate învăţa"), care nu este ab­sentă nici în Gorgias, nici, bineînţeles, în Republica. Era, de altminteri, o temă intens discutată şi disputată în me­diile intelectuale ateniene din ultima parte a secolului al V-lea î.Cr, şi, fără îndoială, valabilitatea disputei nu s-a pierdut până astăzi.

Dialogul Protagoras pune în scenă, aşadar, o astfel de dispută pe tema amintită între un Socrate încă relativ tânăr şi deja venerabilul sofist Protagoras. "Pune în sce­nă" la modul propriu, căci dialogul este, în fapt, o mi­nunată piesă de teatru satirică, unde Protagoras şi Socrate joacă rolurile principale; alături de ei mai "joacă" tine­rii Hippocrates sau Alcibiade, cât şi sofiştii "secilllZi", Prodicos din Cos şi Hippias din Elis. Caracterul profund

112 C Â N D S O C R AT E NU A R E DREPTATE

dramatic al acestui dialog ridică însă o dificultate care, dacă nu îi este particulară numai lui, pare că devine în acest caz, ea însăşi, de-a dreptul dramatică: care este sen­sul dialogului şi ce vrea, în fond, Platon să ne spună prin in­termediul acestei "piese"?

Este bine ştiut că Platon a fost nu numai un foarte mare filozof, dar şi un foarte mare artist al cuvântu­lui. Mai puţin simplu este a se înţelege însă în ce mă­sură artistul Platon contribuie la cunoaşterea mai bună a mesajului unei opere filozofice şi nu numai literare, în ce măsură chiar ajută el Ia adâncirea sensurilor pro­puse de filozoful Platon, sau dimpotrivă dacă nu cum­va artistul tinde să-I facă pe filozof mai obscur, mai incert, mai capabil să eludeze plasa unei hermeneu­tici univoce.l1

În cazul de faţă putem formula dilema astfel: în ce măsură şi cât de mult autorul se identifică sau nu cu unul sau altul dintre personaje (în principiu cu Socrate şi Pro­tagoras) ? În fond, nimeni nu presupune că Shakespeare ori Moliere se identifică cu vreunul dintre personajele lor. De ce atunci ar sta lucrurile diferit cu Platon? Pen­tru că - se răspunde în genere - Platon este în primul rând un filozof şi numai în al doilea rând un scriitor de literatură . Răspunsul acesta nu este totuşi pe deplin satisfăcător, mai ales în cazul unui dialog atât de dra­matic prin construcţie, precum Protagoras.

Şi atunci: oare Platon însuşi, ca "eu auctorial" filo­zofic, se exprimă mai ales prin gura lui Protagoras (1), prin aceea a lui Socrate (2), sau prin a nici unuia din­tre ei în mod exclusiv (3), încât, în această ultimă va­riantă, pentru � şti ce vrea cu adevărat Platon să ne

11 Vezi, pentru un punct de vedere mai aprofundat în această chestiune, cartea mea Filozofie şi cenzură. Cazul Platon, Bucureşti, Humanitas, 1996.

L E C Ţ I A L U I " S O C R ATA G O R A S " 113

spună în Protagoras, poate ar trebui să presupunem un fel de mixaj al ambelor personaje principale, într-o anu­mită proporţie, mixaj cu care s-ar identifica "eul auc­torial"?

Fireşte că sensul dialogului ar putea fi prezumat nu­mai în funcţie de capacitatea noastră de a sugera un răs­puns plauzibil la aceste întrebări, considerând, pe rând, ipotezele menţionate. Dar mai întâi, să prezentăm pe scurt desfăşurarea "acţiunii dramatice" .

Într-o scurtă conversaţie introductivă dintre Socrate şi un companion nenumit, primul reaminteşte de dispu­ta avută în cursul zilei cu Protagoras şi de faptul că i-a dat atenţie acestuia mult mai mult decât frumosului june Alcibiade (care era îndrăgostit de Socrate, după cum se cunoaşte) . În continuare, Socrate relatează cum, dis-de-di­mineaţă, a fost trezit de tânărul Hippocrates, care, plin de entuziasm, l-a anunţat despre prezenţa în oraş a ma­relui sofist Protagoras şi l-a rugat să-I prezinte acestu­ia, deoarece, spune tânărul, el personal nu s-ar abţine de la nici o cheltuială pentru a-i deveni elev. Fiind încă devreme pentru întâlnirea cu sofistul, Socrate îl supu­ne pe Hippocrates unui tir de întrebări şi constată că acesta nu prea ştie ce învăţătură predă un sofist (deşi crede că ea are legătură cu retorica) şi nici dacă aceas­ta e bună sau păguboasă, fiind totuşi dispus să cheltu­iască oricât de mult pentru a o dobândi. Cu totul altfel ar fi stat lucrurile, crede Socrate, dacă Hippocrates ar fi dorit să ajungă medic sau sculptor; atunci ar fi ştiut exact ce doreşte să înveţe şi cine este cel mai calificat să-i fie dascăl. Se sugerează că între artele tehnice şi arta so­fistului este o diferenţă considerabilă şi că, tocmai din pri�ina acestei diferenţe, cea din urmă este suspectă.

In fine, cei doi ajung la casa bogatului Callias, unde e găzduit Protagoras. Reuşesc să dejoace vigilenţa por-

114 C Â N D S O C R AT E NU A R E DRE PTATE

tarului, care nu voia iniţial să-i lase să intre, deoarece îi credea sofişti - un soi de oameni pe care el îl dispreţu­ia. Urmează descrierea pitorească a cortegiului de admi­ratori, care, întocmai unui cor bine îndrumat, îl însoţesc pe Protagoras ce peripatetizează în portic. În altă parte a porticului, şezând pe un tron, sofistul Hippias vorbeş­te discipolilor săi, în timp ce, dintr-o cameră învecina­tă răsună vocea altui sofist celebru, Prodicos.

Socrate îi declară lui Protagoras că Hippocrates do­reşte să-i vorbească şi îl întreabă dacă preferă să se în­treţină cu el în privat sau în public. Protagoras susţine că sofiştii din vechime îşi ascundeau arta lor sub camu­flajul poeziei, precum Homer, Hesiod sau Simonide, ori sub acela al gimnasticii, muzicii, ori al misterelor, de teama de a nu fi persecutaţi. Dar el, Protagoras, recu­noaşte deschis că este un sofist; totuşi, a scăpat cu bine de-a lungul atâtor ani de când îşi practică profesia. Ast­fel că el va discuta în public despre arta sa .

Apoi Protagoras admite că ceea ce el oferă drept în­văţătură contra bani celor care vor să înveţe ceva de la el este: "arta politică şi promisiunea de a-i face pe oa­meni cetăţeni buni", cu alte cuvinte, "virtutea politică" (319a) .

În acest moment, Socrate îşi formulează teza sa de plecare, prin care contestă rolul asumat de Protagoras: arta politică, ca şi virtutea politică - susţine el - nu pot fi învăţate sau predate, spre deosebire de artele obişnuite, teh­nice sau de ştiinţe. Două argumente empirice aduce So-crate în sprijinul acestei teze: mai întâi că, atunci când în adunările publice ateniene sunt în joc chestiuni teh­nice, se recurge numai la anumiţi experţi; în schimb, atunci când se discută despre marile probleme politi­ce, orice cetăţean, indiferent de poziţie socială, de in­strucţie sau de vârstă, se crede îndreptăţit să intervină

L E C Ţ I A L U I " S O C R ATA G O R A S " 115

în dezbatere. De unde rezultă că virtutea politică nu se învaţă, deoarece atenienii, care ar fi "înţelepţi" (sophoi), demonstrează prin comportamentul lor că ea nu se poa­te învăţa . În al doilea rând, Socrate notează faptul că marii bărbaţi de stat, precum Pericle, nu au reuşit să transmită copiilor lor propriile virtuţi politice, de unde din nou ar rezulta că virtutea nu se învaţă.

Protagoras nu este de acord cu poziţia lui Socrate . El răspunde cu un mit despre crearea omului. Mitul povesteşte că, după aptitudinile tehnice date omului de Prometeu, aptitudini pe care le furase împreună cu focul de la Atena şi Hefaistos, omul a mai primit în dar de la Zeus, prin intermediul lui Hermes, "pudoarea" (aidos) şi "simţul dreptăţii" (dike), fără de care ar fi ră­mas incapabil să supravieţuiască, deoarece ar fi rămas pe vecie o fiinţă asocială. Dar în urma darului lui Zeus, oamenii au devenit capabili să întemeieze societăţi . Spre deosebire însă de aptitudinile tehnice (distribuite fieca­re în parte numai unora), pudoarea şi simţul dreptăţii au fost distribuite tuturor oamenilor, chiar dacă nu în mod egal tuturor, şi de aceea tocmai - spune Protagoras -orice om are capacitatea de a se pronunţa în afacerile publice.

Pe de altă parte - explică apoi Protagoras - simplul fapt că oamenii se străduiesc să le dea copiilor lor o edu­caţie cât mai bună arată că, în fapt, virtuţile civice şi po­litice sunt educabile. Desigur, ele nu pot fi învăţate de către toţi în aceeaşi măsură, deoarece firile nu sunt iden­tice, tot aşa cum nici talentul la flaut nu este distribuit în mod egal, iar copiii flautiştilor nu posedă în mod obli­gatoriu măiestria părinţilor.

Urmează o confruntare dialectică a lui Socrate cu Pro­tagoras pentru a se clarifica conceptul de virtute. Oare virtuţi, precum dreptatea, sfinţenia, înţelepciunea, sunt

116 C Â N D S O C R AT E NU A R E DRE PTATE

nume diferite pentru o aceeaşi entitate sau sunt enti­tăţi distincte? - întreabă Socrate. S-ar părea că sunt dis­tincte, dar atunci - pare să rezulte mai departe - ele rămân cel puţin foarte asemănătoare, dacă nu chiar iden­tice, deoarece o sfinţenie injustă ar fi non-sfinţenie. La fel, înţelepciunea pare să presupună dreptatea, căci o înţelepciune injustă nu e înţeleaptă . Mai mult, deoare­ce atât înţelepciunea, cât şi cuminţenia au drept contra­riu neghiobia, ar rezulta că înţelepciunea şi cuminţenia sunt identice, deoarece un lucru nu poate avea decât un singur contrariu; în consecinţă, se contrazice teza de pornire asupra diversităţii virtuţilor. Socrate iden­tifică apoi binele cu utilul . Formula este acceptată ime­diat de Protagoras care explică identitatea dintre bine şi util în baza relativismului său epistemologie: fieca­re numeşte "bine" ceea ce îi este de folos.

Confruntarea dialectică se întrerupe, deoarece Socra­te se arată nemulţumit de lungimea discursurilor (mak­rologia) lui Protagoras, care, la rândul lui, dă a înţelege că nu-i convin în schimb răspunsurile scurte la între­bări (brachylogia), cerute de Socrate. Disputa e pe punc­tul să fie abandonată definitiv, dar, la insistenţele celor prezenţi (printre care Callias, Alcibiade, Prodicos, Hip­pias, Critias), care nu vor să piardă "reprezentaţia", cei doi consimt să discute în continuare.

Protagoras propune atunci interpretarea unor versuri de Simonide. El crede a fi descoperit o contradicţie în­tre o afirmaţie a acestuia că fIe greu să devii om bun" şi reproşul adresat de acelaşi Simonide înţeleptului Pit­tacos care susţinuse că fIe greu să fii om bun". (Probabil că Protagoras dorea să-şi întărească prin apelul la po­eţi teoria sa relativistă că ceea ce e "bine" variază în func­ţie de circumstanţe, identificându-se cu utilul .) Socrate însă intră în jocul interpretativ şi, mai întâi, neagă că

L E C Ţ I A L U I " SO C R ATA G O R A S " 117

ar fi vorba despre o contradicţie reală (deoarece "a fi" şi "a deveni" sunt noţiuni diferite), apoi încearcă, ape­lând la competenţa lui Prodicos în analiza semantică, o interpretare de o ingeniozitate forţată. Printre altele, pentru a-şi legitima preferinţa pentru brachylogie, Socra­te susţine, de asemenea împotriva evidenţei, că cele mai înţelepte popoare din Grecia sunt cretanii şi spartanii, care însă îşi disimulează înţelepciunea sub formulări lapidare. În final, Socrate încearcă, forţând topica tex­tului, să dovedească faptul că Simonide ar fi susţinut teza socratică că nimeni nu face răul de bunăvoie, ceea ce, desigur, poetul nu avusese în gând.

Urmează cel de-al doilea dialog dintre Protagoras şi Soc rate, care reia cercetarea asupra unităţii sau a multi­plicităţii virtuţilor şi, în fond, a esenţei lor. Protagoras ad­mite că înţelepciunea, cuminţenia, dreptatea şi sfinţenia sunt asemănătoare, dar crede că curajul este diferit, având o notă non-intelectuală. Pentru a respinge aceas­tă teză, Socrate, după ce a stabilit că binele este plăcere şi că alegerile noastre între bine şi rău se bazează, în fapt, pe un calcul al plăcerilor şi suferinţelor prezente şi an­ticipate, îl face pe sofist să admită că o anumită ştiin­ţă sau cunoaştere prezidează chiar şi curajul (care astfel nu mai pare prea diferit de celelalte virtuţi) .

Concluzia dialogului este însă cu totul neaşteptată: teza finală, virtutea este cunoaştere, îl plasează pe Socrate pe o poziţie contrară celei asumate la început - că virtutea nu se poate învăţa - deoarece este limpede că orice şti­inţă se poate învăţa. Dar şi Protagoras pare a-şi fi inversat fără voie punctul de vedere iniţial: căci în cadrul ultimei confruntări, el a încercat să reziste ideii că virtutea (sau măcar o parte a ei precum curajul) e o ştiinţă sau o cu­noaştere. Or, iniţial, el susţinuse că virtutea poate fi învă­ţată, ceea ce se potrivea cu faptul că ea ar fi, în definitiv,

118 C Â N D S O C R AT E NU ARE D R E P TAT E

un fel de ştiinţă, adică tocmai ceea ce, în urmă, el a ne­gat. Constatând blocajul, cei doi adversari de dialog se despart cu câteva complimente.

Să încercăm, prin urmare, să examinăm ipotezele de identificare auctorială propuse mai sus.

Ipoteza întâi: "eul auctorial " se identifică, în cea mai mare măsură cel puţin, cu Protagoras.

E o ipoteză foarte puţin plauzibilă şi aceasta nu numai fiindcă în general autorul Platon nu se identifi­că cu adversarii lui Socrate. într-adevăr, regula aceasta nu este urmată întotdeauna: în Parmenide, un Platon critic al propriei teorii a Formelor vorbeşte, prin intermediul personajului Parmenide vârstnic, cu un Socrate tânăr şi, chipurile, încă lipsit de experienţă. Dar Platon nu se poa­te identifica cu un promotor al relativismului epistemo­logic, precum Protagoras, şi nici cu cel care, primul dintre sofişti, a reprezentat un model intelectual şi educaţional opus maestrului său, Socrate. Mai grav, identificarea cu Protagoras nu poate să ofere un sens de ansamblu dia­logului şi ea trebuie deci respinsă şi pe acest motiv.

Este adevărat că, spre deosebire de tratamentul re­zervat altor sofişti (în acest dialog sau în altele) precum Prodicos, Hippias, Gorgias sau Thasymachos, Socrate în Protagoras rămâne relativ deferent faţă de Protago­ras şi pare să-i acorde o stimă considerabilă, dar e o de­ferenţă prin care ironia transpare totuşi, nu o dată .

Şi totuşi: dacă filozoful Platon nu se identifică în ge­neral cu Protagoras, scriitorul Platon îi descrie acestuia ideile într-un mod suficient de convingător şi de intere­sant, încât cititorul modem tinde adesea să-i "dea drep­tate" lui Protagoras, să "ţină" cu acesta împotriva lui Socrate. Nu ştim, desigur, în ce măsură mitul originii co­munităţilor omeneşti povestit de Protagoras aparţine

L E C Ţ I A L U I " S O C R ATA G O R A S " 119

cu adevărat unui Protagoras istoric, sau numai "perso­najului" platonician cu acelaşi nume. Abilitatea lui Pla­ton de a pastişa stilul şi ideile unor personalităţi, precum Aristofan în Banchetul, Lysias în Phaidros ori Pericle în Menexenos, este binecunoscută. Oricum, povestea formu­lează, fără îndoială, un elocvent, chiar patetic mit fon­dator al democraţiei, iar interpretarea sa făcută de sofist este plină de miez. Şi rămâne meritul scriitorului Pla­ton de a fi prezentat persuasiv şi cu ingeniozitate o te­orie pe care Socrate şi, de cele mai multe ori, filozoful Platon - cu prejudecăţile lor elitiste şi aristocratice ­au respins-o adesea.

Ce ne spun, în fond, acest mit, ca şi interpretarea care îi urmează?

Capacităţile omeneşti au două surse şi, în consecin­ţă, sunt de două feluri: pe de-o parte, aptitudinile teh­nice care provin de la Atena şi Hefaistos şi care sunt distribuite, fiecare în parte, în exclusivitate numai la unii dintre oameni, deveniţi specialişti, care răspund nevoi­lor întregii comunităţi; şi, pe de altă parte, aptitudini­le politice şi morale - simţul dreptăţii şi pudoarea - (dike şi aidos), care sunt distribuite tuturor oamenilor, chiar dacă nu în mod egal la toţi. Primele permit oamenilor să supravieţuiască în lupta cu natura, celelalte le îngă­duie să formeze comunităţi politice şi să se autoguver­neze. O dovadă a diferenţei dintre cele două tipuri de aptitudini este faptul că, în timp ce, dacă oamenii îşi aro­gă o competenţă tehnică pe care n-o au, ei sunt conside­raţi ridicoli, în schimb ei sunt consideraţi nebuni dacă nu încearcă să-şi legitimeze conduita morală drept bună, chiar dacă ea nu e astfel. Nevoia universal-umană de legitimare etică sugerează că sfera moralităţii este dis­tinctă de sfera tehnicităţii .

Trebuie notat că această poziţie este profund dife­rită de tendinţa lui Socrate de a identifica mai mult sau

120 C Â N D S O C RATE N U A R E D R E P TATE

mai puţin cele două aptitudini şi de a considera că vir­tutea politică este de acelaşi tip cu virtutea tehnică, sau că e numai o rafinare a unor aptitudini tehnice. Mode­lul fundamental socratic pentru arta politică este cel al cârmaci ului, al medicului sau al păstorului - adică al unui expert, deţinător al unei competenţe care nu este accesibilă oamenilor obişnuiţi, rămaşi etern sub tute­la unei elite de profesionişti . Pentru Socrate (şi într-o anumită măsură şi pentru Platon matur) virtutea e ştiin­ţă sau cunoaştere, chiar dacă nu orice ştiinţă este virtute. Dimpotrivă, la Protagoras, ca şi mai târziu la Aristotel, omul este un "animal politic prin natură", iar comuni­tatea ideală este una în care guvernanţii şi guverna ţii îşi schimbă între ei rolurile, fără să fie neapărat "spe­cializaţi" în virtutea politică, aşa cum unii sunt specia­lizaţi în medicină sau în ingineria de construcţii navale.

Educarea virtuţilor politice şi civice - în special a dreptăţii şi a cuminţeniei - se face printr-un fel de ac­tualizare a simţului pentru dreptate şi a pudorii înnăs­cute. Există două modalităţi pentru a obţine acest rezultat: calea "spontană" este aplicată nemijlocit de oameni, pe de-o parte prin sistemul de pedepse şi recompense, pe de altă parte, în baza educaţiei prin modele literare sau istorice propuse spre imitare tinerilor. Virtutea se în­vaţă în acest fel de la toţi către toţi şi de la nimeni în mod exclusiv, la fel cum se învaţă limba maternă - spu­ne Protagoras. Nu e deci vorba despre o învăţare pur intelectuală, aşa cum o caută în mod fals Socrate, fără să o găsească, ci despre o educare practică, tacită, con­tinuă. E imposibil să nu fim de acord cu Protagoras în acest punct şi, de asemenea, să nu lăudăm teza sa, atât de modernă, că pedeapsa nu trebuie privită ca o răzbu­nare, ci ca o formă de educaţie, în vederea prevenirii de­lictelor. Pe de altă parte, învăţarea acestor virtuţi poate

L E C Ţ I A L U I " S OC RATA G O R A S " 121

fi, într-o anumită măsură totuşi, sistematizată şi preda­tă la un nivel superior, ceea ce Protagoras pretinde că poate face, mai bine decât mulţi alţii. Cele două căi -cea spontană şi cea sistematică - nu sunt, pentru el, în contradicţie, ci în continuitate; dimpotrivă, pentru So­crate, ca şi pentru Platon, între felul în care o cetate de­mocratică, precum Atena, îşi educă cetăţenii şi felul în care filozofii consideră că ar trebui educaţi domneşte opoziţia cea mai clară.

Argumentul lui Socrate că virtutea nu pare să se poată învăţa, deoarece copiii unor mari oameni de stat nu au ilustrat valoarea părinţilor, nu stă în picioare -mai susţine Protagoras. De fapt, nici copiii unor arti­zani sau artişti (cum sunt flautiştii) nu sunt în mod ne­cesar la fel de buni în meseria lor precum sunt părinţii. Există o înzestrare naturală pentru virtute, ceea ce ex­plică unele diferenţe, deoarece, cum se arată în mit, sim­ţul dreptăţii şi pudoarea au fost distribuite tuturor, dar nu tuturor în mod egal. Însă, oricum, educaţia rămâne de folos şi, aşa cum un flautist fără prea mare talent e mai bun la flaut decât un profan, tot aşa un om bine educat este superior din punct de vedere etic unui om complet lipsit de educaţie.

Cititorul modem va simpatiza cu Protagoras, prin ur­mare, mult mai mult decât, poate, Platon ar fi dorit-o. Pe de altă parte, nu se poate evita impresia că Platon însuşi, mai târziu, a preluat uneori unele dintre tezele propuse de marele sofist, modificându-Ie, ce-i drept, în sensul fi­lozofiei sale de maturitate sau de bătrâneţe.

Să observăm astfel că valoarea educaţională a pedep­selor legale reapare în ultima operă a lui Platon, în Legi­le, după ce despre aşa ceva nu se mai vorbise în Republica. S-ar părea că vârstnicul Platon îşi readuce anUnte de ceea ce tânărul Platon aflase din învăţătura lui Protagoras!

122 C Â N D S O C R AT E NU A R E DREPTATE

Dar asupra preluării de către Platon matur a unor teze propuse de personajul său Protagoras vom reveni ceva mai târziu .

Ipoteza a doua: "eul auctorial" se identifică în cea mai mare măsură cu Socrate.

Aceasta este, fără îndoială, lectura cea mai plauzibi­lă în imediat, ea permiţând nu numai o inţelegere coe­rentă de ansamblu, dar şi atribuirea unui sens inversiunii paradoxale de roluri de la sfârşit . Nu mai trebuie, de­sigur, insistat asupra faptului că, de cele mai multe ori, Platon utilizează personajul Socrate ca pe purtătorul său de cuvânt favorit, fie că, precum în dialogurile tim­purii, îi conservă ceva mai bine istoricitatea, fie că, în dialogurile de maturitate, precum Phaidon, Phaidros, Re­publica, Banchetul ori Theaitetos, îi atribuie propriile idei. Cum s-ar citi atunci Protagoras presupunând identifica­rea mai mult sau mai puţin completă dintre Platon şi Socrate?

Tânărul Hippocrates soseşte de dimineaţă plin de en­tuziasm la Socrate, dorind ca el să-I prezinte lui Prota­goras pentru a învăţa de la acesta virtutea şi arta politică. Socrate este dezamăgit de tânăr. El crede că virtutea se poate, într-adevăr, învăţa, deoarece, după el, ea este şti­inţă, dar e de părere că nu Protagoras şi sofiştii sunt au­tenticii profesori de virtute, ci, pesemne, mai curând el însuşi. Nu o poate spune de-a dreptul însă (nu s-ar po­trivi cu pretenţia sa că singurul lucru pe care îl ştie este propria neştiinţă) şi atunci trebuie să-I determine pe tânăr s-o afle singur. O luptă pentru "sufletul lui Hip­pocrates" - iată sensul demersului lui Socrate din Pro­tagoras ! Mai întâi însă, îl face să admită pe tânăr că nu ştie de fapt ce caută şi că e gata să-şi cheltuiască banii nesăbuit.

L E C Ţ I A L U I " S O C R ATA G O R A S " 123

Apoi, ajuns înaintea lui Protagoras care afinnă că vir­tutea se poate învăţa, Socrate se arată sceptic şi oferă exemplul atenienilor: el personal nu afirmă că virtutea nu se poate învăţa deloc, ci îi ia ca martori pe atenieni: aceştia, care ar fi înţelepţi (sophoi), se comportă ca şi când virtutea nu s-ar putea învăţa, deoarece la ei oricine, "de­opotrivă dulgher, fierar, cizmar, negustor, marinar, bo­gat, sărac, nobil, om de rând se duce la tribună ca să-şi spună opinia despre guvernarea cetăţii" (319d) . Alt­fel fac însă atenienii în chestiuni tehnice, atunci când cer sfatul unor experţi. Evident, cititorul atent şi la cu­rent cu opiniile defavorabile ale lui Socrate şi ale lui Pla­ton la adresa democraţiei ateniene înţelege bine că, pentru Socrate, atenienii nu sunt deloc sophoi şi deduce că este o nebunie a încredinţa (aşa cum fac ei) cetatea primului venit, care ignoră de unde a achiziţionat arta politicii pe care pretinde, desigur în mod eronat, că o posedă. Iar dacă cititorul mai are vreo îndoială asupra ironiei lui Socrate la adresa presupusei înţelepciuni a atenienilor, nu are decât să citească mai departe (atunci când So­crate interpretează poemul lui Simonide) elogiul adus de Socrate spartanilor şi cretanilor, consideraţi, în mod paradoxal, a fi cei mai înţelepţi dintre greci.

În continuare, toată discuţia lui Socrate cu Protago­ras, ca şi interpretarea poeziei lui Simonide vor avea ca ţintă: a) să demonstreze că sofistul nu poate fi un pro­fesor al virtuţii deoarece nu are un concept clar despre aceasta şi părţile ei; b) să arate că virtutea (chiar şi cu­rajul) se bazează pe ştiinţă şi sunt ştiinţă; c) să arate că, prin urmare, nimeni nu va face răul cu ştiinţă, ci nu­mai din neştiinţă, în urma unui calcul greşit.

De unde şi deznodământul care este departe de a fi aporetic, ci unul foarte limpede, dacă este descifrat co­respunzător şi dacă dorim să citim printre rânduri ceea

124 C Â N D S O C RATE N U A R E D R E P TAT E

ce se spune într-adevăr: iniţial Socrate nu a susţinut că virtutea nu se poate învăţa defel, ci numai că ea nu se poa­te învăţa de la dascăli ca Protagoras şi în condiţiile cetăţii de­mocratice; acum, în final, el va sugera că virtutea se poate învăţa, dar numai de la profesori ca Socrate însuşi şi în con­diţiile unor cetăţi, precum Sparta sau Creta, unde gru­pul conducător va forma o elită de înţelepţi. De acee',l, Socrate îşi inversează opinia numai aparent. Cât despre Protagoras, el îşi închipuie în mod fals şi iluzoriu că pre­dă virtutea politică, pentru că nu înţelege nimic din esen­ţa ei - deci predă o formă vidă - dar, în realitate, el nu mai are dreptul să predea virtutea, dacă ea este în­ţeleasă în conceptul ei auten!ic, de ştiinţă. Şi inversarea poziţiei sale este de înţeles. In ultimă instanţă disputa dintre Socrate şi Protagoras este expresia conflictului ideologic dintre criticii şi apărătorii democraţiei, iar sen­sul dialogului pare a fi unul politic.

Avantajele acestei interpretări sunt destul de evi­dente:

Corespunde tendinţei curente de a-l lua pe Socrate drept personajul nu numai central al dialogurilor, dar şi drept cel "pozitiv", prin intermediul căruia Platon ne transmite ideile sale. Avem astfel tendinţa "naturală" de a ţine cu Socrate şi de a considera că filozoful care a mu­rit pentru adevăr nu poate spune decât adevărul.

Explică în mod simplu "poanta" finală: nu este vor­ba despre o nefericită alunecare a celor doi de pe pozi­ţiile iniţiale, ci despre o manevră tactică din partea lui Socrate şi despre o slăbiciune din partea lui Protagoras. Cititorul atent înţelege: virtutea nu se poate învăţa . . . de la Protagoras care, lăudăros, promite prea multe la în­ceput; se poate în-schimb învăţa . . . de la Socrate care îşi disimulează capacitatea sub o ignoranţă ironică!

Platon era şi a rămas mereu profund ostil la adre­sa democraţiei ateniene. A fost aşa în tinereţe, cum sin-

L E C Ţ I A L U I " S O C RATA G O R A S " 125

gur ne-o spune în Scrisoarea a VII-a, înainte de instau­rarea regimurilor oligarhice în 411 şi 404 (pe care totuşi le-a abhorat), a rămas astfel şi mai târziu, preconizând o formă de noocraţie, guvernată de un club de filozofi cunoscători ai Formelor transcendente. El nu putea dori - sună această interpretare - decât să-I discrediteze în mod subtil pe Protagoras care apăra democraţia şi care îi inventase mitul fondator, prin care legitima drep­tul oricui de a se pronunţa în chestiunile de stat. Deci Platon se identifică cu Socrate care îi contestă lui Pro­tagoras capacitatea de a educa tineretul în cetatea de­mocratică.

Dacă considerăm că Protagoras a fost scris fie imediat înainte, fie imediat după moartea lui Socrate, oricum în­tr-un moment de suspiciune la adresa lui Socrate şi a discipolilor săi, Critias, Charmide, Alcibiade, acuzaţi de a se fi pus în slujba adversarilor democraţiei şi ai Ate­nei, o anumită prudenţă şi disimulare din partea lui Pla­ton este explicabilă: mai întâi, el îl va face pe Socrate să declare că atenienii sunt înţelepţi (sophoi), fiindcă au extins isegoria (dreptul de a vorbi liber în adunări) indistinct asupra tuturor cetăţenilor, de unde ar rezul­ta că virtutea politică nu se învaţă. Dar cititorul atent va sesiza ironia: în fapt, atenienii nu sunt înţelepţi, aşa cum nu este înţelept în mod autentic nici Protagoras, care îşi construieşte argumentele extrăgând concluzii din felul în care atenienii se guvernează şi îşi educă copiii. În acest fel, caracterul aporetic şi echivoc al dialogului se lasă decodat ca fiind numai o disimulare din motive de prudenţă politică .

Am putea rămâne la această interpretare, extrem de co­modă. Şi totuşi, avem impresia că Protagoras spune mai mult decât vrea ipoteza nr. 2 să ne facă să credem. E

126 C Â N D S O C R AT E NU ARE DRE PTAT E

poate aici şi un alt înţeles, mai adânc, pe care o inter­pretare mai răbdătoare a dialogului s-ar cuveni să-I ia în consideraţie. Dar care ar fi motivele pentru a adop­ta ipoteza nr. 3, adică pentru a admite că "eul auctorial" nu se identifică cu nici unul dintre protagonişti, sau că, mai bine spus, preia câte ceva din ideile ambilor?

Mai întâi, cum spuneam, însuşi caracterul dramatic al dialogului, dacă este luat suficient de în serios, va su­gera o anumită independenţă a opiniilor proprii auto­rului faţă de opiniile personajelor sale, chiar ale celor favorite, precum este Socrate. Apoi, am arătat deja şi vom arăta în continuare că există unele coincidenţe dintre opi­niile educaţionale mai târzii ale lui Platon şi unele din­tre ideile lui Protagoras din dialogul omonim, ceea ce ne opreşte să credem într-o identificare completă a au­torului Platon cu personajul Socrate. Putem însă mer­ge mai departe, arătând că este greu de imaginat ca Platon să ne ceară să luăm drept bun tot ceea ce spune Socrate; mai curând el ne-ar solicita să ne păstrăm sim­ţul critic nu numai faţă de Protagoras, dar şi faţă de eroul său predilect.

Să luăm, spre pildă, prima confruntare dialectică din­tre Socrate şi Protagoras. Mai întâi, întrebat de Socrate, Protagoras susţine că părţile virtuţii, precum dreptatea, înţelepciunea, sfinţenia, cuminţenia şi curajul sunt, în raport cu virtutea în ansamblu, precum "părţile unui obraz" - adică sunt diferite între ele, astfel încât fie­care are propria capacitc:te distinctă, şi nici una nu este asemănătoare celeilalte. In continuare, Socrate îl întrea­bă pe Protagoras "dacă dreptatea este un lucru (pragma)". Cum sofistul răspunde afirmativ, Socrate deduce că drep­tatea este dreaptă. Pe de altă parte, dreptatea trebuie să fie şi sfântă, căci o dreptate lipsită de sfinţenie pare a fi absurdă. Dar mai înainte s-a admis - spune Socrate

L E C Ţ I A L U I " S OC R ATA G O R A S " 127

- că dreptatea şi sfinţenia sunt diferite şi neasemenea, de unde rezultă sau că dreptatea nu poate fi sfântă, sau că dreptatea şi sfinţenia nu sunt diferite.

Nu e greu de sesizat caracterul sofistic al raţionamen­tului: dreptatea nu e un lucru, precum o masă sau un pahar, ci o calitate abstractă, anume "proprietatea de a fi drept" . De aceea, ea nu se poate predica despre sine: nu se poate spune, fără a cădea în absurditate, că "proprie­tatea de a fi drept este dreaptă" aşa cum nu se poate spune că "circularitatea (proprietatea de a fi cerc) este circulară" şi nici că "umanitatea (proprietatea de a fi om) este umană" şi cu atât mai puţin că ea "este om".

Dar asta nu-i totul: Protagoras încearcă să evite apo­ria aparentă afirmând că virtuţile nu sunt chiar identi­ce, ci numai parţial asemănătoare. Socrate (care doreşte să demonstreze că toate virtuţile sunt cunoaştere, adi­că sophia) respinge această teză cu un alt sofism, încă mai grosolan: într-adevăr, după ce Socrate l-a făcut pe Pro­tagoras să accepte că neghiobia (aphrosyne) este contra­riul înţelepciunii (sophia), el arată că, pe de altă parte, tot neghiobia este şi contrariul cuminţeniei (sophrosyne) . Or, se stabilise anterior că orice contrar nu poate avea decât un singur contrar, de unde pare să rezulte că înţelepciunea şi cuminţenia devin identice.

Natural că avem de-a face aici cu o contradicţie de natură pur verbală: sophrosyne este, într-o anumită accep­ţie semantică, sinonimă cu sophia, într-o altă accepţie însă e diferită. Polisemia cuvintelor creează o falsă impresie de contradicţie. Dacă, de pildă, atât prietenia cât şi iu­birea au drept contrar comun ura, aceasta nu înseamnă că prietenia şi iubirea sunt identice, deşi, într-o anumi­tă accepţie, ele pot denumi totuşi acelaşi afect. Identi­tatea tuturor virtuţilor cu sophia rămâne, aşadar, extrem de problematică, iar calea aleasă pentru a o demonstra

128 C Â N D S O C R ATE NU A R E D R E P TAT E

nu-i face prea multă cinste acestui Socrate, personajul lui Platon. Nu fără temei, poate, portarul lui Callias îl bă­nuise pe Socrate de a fi sofist! Oricum, ar însemna să-I subestimăm pe Platon, dacă am crede că el nu simţea deloc calitatea defectuoasă a raţionamentelor prezenta­te de Socrate şi că nu acorda oarecare valoare ezitărilor lui Protagoras de a consimţi la aceste raţionamente'.

Dar, poate, autorul Platon este cel mai departe de identificarea cu personajul Socrate din Protagoras aco­lo unde, în cadrul celei de-a doua confruntări dialec­tice, Socrate susţine, anticipându-l pe Jeremy Bentham, că binele este o denumire pentru plăcere. Socrate doreşte să demonstreze teza sa favorită că nimeni nu face răul de bunăvoie, ci numai din ignoranţă. Or - susţine el ­binele spre care se orientează cineva este de fapt rezul­tatul unui calcul al plăcerilor şi al suferinţelor din pre­zent sau anticipate în viitor. Nu optăm - spune el -în fapt, între o plăcere prezentă şi un bine viitor, ci între două plăceri - una prezentă, alta anticipată. Aşadar, op­ţiunea nu rezultă în urma unei alegeri între valori de via­ţă diferite şi chiar incompatibile, ci între plăceri de diferite intensităţi, care, prin urmare, pot fi măsurate printr-un fel de artă specială (metretike), care nu e alta decât virtu­tea supremă - înţelepciunea: "Dacă plăcutul este bun, nimeni, nici ştiind, nici crezând că există alte lucruri mai bune decât cele pe care le face şi fiind posibile acestea, nu le face pe primele, fiindu-i cu putinţă să le facă pe cele mai bune. Şi a fi subjugat sieşi nu înseamnă alt­ceva decât neştiinţă, în timp ce a fi mai presus de sine nu e altceva decât înţelepciune." (358c)

Problema este că identificarea binelui cu plăcerea este profund antiplatonică, aşa cum antiplatonică este încer­carea de a elabora o etică bazată pe calculul plăcerilor şi al durerilor. În Republica, de pildă, i se cere explicit

L E CŢ I A L U I " S O C R ATA G O R A S " 129

lui Socrate să demonstreze că dreptatea (şi implicit vir­tutea în general) este un bine în sine, şi nu numai un bine prin consecinţele sale plăcute. Fireşte, anumite plăceri - cele "pureu - sunt considerate în Philebos a fi un fel de bine, dar este clar din dialogurile maturităţii că ale­gerea vieţii autentic bune nu poate fi redusă la calcu­lul plăcerilor, ci trebuie să fie "o răsucire a sufletuluiu spre lumină, pentru a intra în contact cu realităţile eter­ne. Să observăm că în Menon - dialog scris ceva mai târziu decât Protagoras, dar înaintea Republicii - Socra­te susţine, ca şi în Protagoras, că virtutea este cunoaştere, dar această cunoaştere nu mai este acum dată de pre­supusa ştiinţă a măsurării plăcerilor, ci de o reamintire (anamnesis) a Formelor eterne, a căror întipărire este prezentă în sufletul fiecărui om.

Se va spune însă că, la data scrierii lui Protagoras, Pla­ton nu poseda încă teoria Formelor şi că nu avea cum să demonstreze teza că virtutea este cunoaştere decât în manieră "benthamită" . Posibil . Aşa cum este cu putinţă ca Platon să fi reprodus pur şi simplu o demon­straţie a lui Socrate istoric. Totuşi, hedonismul acesta metodologic ar contrazice chiar celebra teză a lui So­crate istoric că în orice situaţie este preferabil să înduri răul decât să-I faci; aceasta e o normă etică pe care el şi-o apli­că sieşi în dialogul Criton, când refuză să evadeze salvân­du-şi viaţa, pentru că astfel ar fi făcut rău legilor cetăţii. Rămâne să credem că Socrate din Protagoras utilizează argumentele hedoniste şi utilitariste mai mult din am­biţia de a-l înfrânge pe Protagoras, spre a-l câştiga de partea sa pe tânărul Hippocrates, decât din convinge­re intimă. Ar fi însă din nou un motiv pentru a nu ve­dea în acest Socrate neapărat purtătorul de cuvânt al lui Platon, trebuind astfel să consimţim că autorul îl pri­veşte nu numai pe Protagoras, dar şi pe Socrate cu des­tulă ironie şi cu relativă detaşare.

130 C Â N D S O C R AT E NU A R E D R E P TATE

În fine, ceea ce deranjează de asemenea la persona­jul Socrate din Protagoras este încercarea sa hermeneuti­că de a-l aşeza pe Simonide la remorca teoriei sale despre virtute ca ştiinţă, prin forţarea sensului versurilor poe­tului. S-a spus că Socrate oferă o caricatură a procedee­lor sofistice şi că blamul cade, prin unnare, tot asupra adversarilor săi . Este adevărat că sofiştii au fost şi, pri­mii critici literari, făcând hermeneutica poeţilor, aşa cum o arată chiar Protagoras, care propune tema ana­lizei poemului lui Simonide. Socrate împinge însă exa­gerarea prea departe şi mi se pare ridicol să dorim să-I exonerăm cu orice preţ.

Oricum, rezultatul efectiv va fi că teza principală a lui Socrate (virtutea este ştiinţă) este susţinută, pe de-o parte, din punct de vedere argumentativ prin sofisme, şi pe de altă parte, din punct de vedere hermeneutic, prin deformări şi forţări grosolane ale sensului unui text; e greu de crezut că, în aceste condiţii, o teză, altminteri paradoxală, are de câştigat în credibilitate. Şi atunci ia­răşi, nu mi se pare a-i face prea multă cinste spiritului lui Platon, dacă l-am considera incapabil să fi sesizat toa­te acestea, acordând un credit absolut maestrului său.

Propunerea noastră este, atunci, pentru o lectură poate mai puţin exclusivistă decât aceea susţinută în baza ipa­tezei nr. 2 şi care, în acelaşi timp, i-ar acorda lui Platon, fie şi tânăr, mai multă profunzime şi intuiţie. Ea ar lua în serios, pe de altă parte, caracterul dramatic al dialo­gului păstrând independenţa "eului auctorial" faţă de personaje.

Lectura aceasta ar considera, în esenţă, că Platon, fără să se identifice'nici cu Socrate, nici cu Protagoras, a pre­luat anumite teze de la ambii, teze pe care avea să le includă laolaltă într-un ideal educaţional coerent şi mai

L E C Ţ I A L U I " S O C R ATA G O R A S " 131

complet. Acest ideal, doar sugerat în Protagoras, va fi formulat explicit abia în anumite părţi din Republica. Desigur, mi se va răspunde de îndată, a înţelege pe Pro­tagoras, fie şi parţial, în lumina Republicii este arbitrar, de vreme ce cel de-al doilea dialog a fost scris 25-:-30 de ani după primul. Şi totuşi, nimic nu ne opreşte să credem că, încă din faza Protagoras, Platon nu ar fi căutat un ideal educaţional mai înalt şi mai complet decât cel pur socra­tic şi decât cel pur protagoreic, că nu l-ar fi intuit şi nu l-ar fi sugerat fie şi printr-o formă dramatică, chiar dacă nu avea să-I formuleze explicit decât mult mai târziu.

Analiza noastră porneşte de la distingerea sensurilor cuvântului didakton ("care poate fi învăţat") . Socrate, ca şi Protagoras (ori în dialogul Menon, personajul omonim), se întreabă dacă virtutea este sau nu un didakton. Apoi ei ajung să se întrebe asupra părţilor virtuţii şi a rapor­tului dintre ele, în Protagoras, ori caută o definiţie a vir­tuţii, în Menon. Dar nici Sacra te, nici Protagoras (nici Menon) nu încearcă mai întâi să clarifice ce înseamnă di­dakton - cu alte cuvinte, ce înseamnă "a învăţa" (atât în accepţia de "a învăţa de la un altul", cât şi în aceea de "a învăţa pe un altul") . Or, din dialog rezultă că avem de-a face nu cu unul, ci cu două sensuri ale noţiunii, din­tre care primul e folosit constant de Socrate, iar celălalt, la fel de constant - de Protagoras. Exact de aici, după părerea mea, provine şi neînţelegerea fundamentală dintre cei doi .

într-adevăr, pentru Socrate, noţiunea de didakton are un conţinut pur intelectual şi raţional: a învăţa (pe altul sau de la altul) înseamnă a afla şi a transmite cum să defi­neşti şi să gândeşti corect noţiunea sau conceptul unui lu­cru şi cum să stabileşti raporturi logice între acest concept, părţile sale şi conceptele altor lucruri. Odată concep­tul clarificat, devine posibilă asimilarea sau predarea

132 C Â N D S O C R ATE NU A R E D R E P TATE

unor tehnici raţionale de acţiune sau de producere (în­temeiate pe un concept); la fel cum, în geometrie, odată cunoscute principalele teoreme, se pot rezolva probleme de aplicaţie. De aici rezultă caracterul perfect conştient, clar al actului învăţării: ştii exact ce anume înveţi, când în­veţi şi de la cine înveţi. învăţarea este un proces conştient, raţional, obiectivabil, stabil şi repetabil ad libitum. El POq­te fi redus la un algoritm raţional şi poate fi împărtăşit oricui şi ori de câte ori. Aşa este, desigur, învăţământul ştiip.ţific, în sens general.

In aceste condiţii, faptul că atenienii nu ştiu să arate cum, când şi de unde au învăţat în mod conştient virtu­tea politică nu probează neapărat că aceasta nu este un di­dakton la modul general, ci numai că la ei ea nu este un didakton doar în acest sens foarte special, pur intelec­tual şi raţionalist - singurul avut în vedere de Socrate. Căci Socrate nu ia în seamă niciodată în Protagoras sau în alte dialoguri de tinereţe, precum Menon, AZcibiade l, ori Gorgias, vreun alt sens al lui didakton, în afara aces­tuia. Rezultă de aici că, dacă el examinează comporta­mentul social al atenienilor, nu va putea deduce din el decât că virtutea politică nu se poate învăţa la ei. Fireş­te - sugerează ironic Socra te - asta înseamnă că a te­nienii sunt descalifica ţi, în realitate, ca sophoi, deoarece altminteri virtutea s-ar putea învăţa la ei, bineînţeles în sensul dat lui didakton de către Socrate. într-adevăr, so­phia este şi ea, la Socrate, posesia unei cunoaşteri de na­tură intelectuală asupra adevărului şi falsului, justului şi injustului etc. Desigur că atenienii nu sunt sophoi, cel puţin în acest sens.

De aceea, când în final, Socra te va susţine că virtu­tea, de fapt, se poate învăţa, deoarece ea este o formă de ştiinţă (reducându-se la sophia), nu se produce nici un fel de inversiune a punctului său de vedere iniţial. So-

L E C Ţ I A L U I " S O C RATA G O R A S " 133

crate rămâne perfect consecvent cu sine: virtutea poli­tică nu este un didakton la atenieni sau la alţi oameni ase­menea lor, deoarece aceştia nu recunosc condiţiile lui Socrate pentru ca ceva să fie un didakton; dar ea va fi un didakton pentru oricine este cu adevărat sophos (spar­tanii sau cretanii, eventual) şi care ar dori să o înţeleagă în accepţia de ştiinţă, atribuindu-i însă atunci lui didak­ton (ca şi lui sophia) sensul restrâns, intelectual - singu­rul recunoscut ca autentic de Socrate.

Dimpotrivă, un cu totul alt sens ia noţiunea de didak­ton la Protagoras. învăţarea la el este prea puţin un pro­ces strict intelectual-raţional, ci mai cu seamă ea constă în interiorizarea, prin imitaţie, a unor modele sociale şi cul­turale. Pentru Protagoras a învăţa nu înseamnă să ajungi să poţi da definiţia unui lucru sau a unei activităţi sau să le gândeşti pe acestea corect în conceptul lor, ci să imiţi cât mai bine pe cel care face lucrul respectiv sau care practică activitatea în cauză.

Aceste modele, cu o valoare etică, practică şi politi­că remarcabilă, sunt difuzate pentru copii şi tineri - la atenieni şi oriunde în altă parte - în două modalităţi fundamentale, ambele instrumentale: mai întâi, prin in­termediul pedepselor şi al răsplăţilor. Acestea, ne amin­tim, au, în viziunea sofistului o semnificaţie fundamental educativă, deoarece impun un tip uman stabil şi coerent, care imită cât se poate un anume model social. Pentru a se conforma respectivului model, educatorii îi îndreaptă pe copii - spune Protagoras cu o metaforă care va fi re­luată de Kant - "ca pe un lemn strâmb". Pe de altă par­te, modelele de comportament - mai ales atunci când copiii devin ceva mai mari - sunt propuse şi difuza­te prin intermediul literaturii, şi, în sens mai general, prin intermediul aşa-numitei educaţii "muzicale", care cuprindea studiul autorilor vechi, mai ales al poeţilor

134 C Â N D S O C R ATE N U ARE DRE PTATE

precum Homer sau Hesiod, recitarea cu acompaniament muzical, dansul. Astfel, dascălii îi pun pe copii "să ci­tească în bănci poemele poeţilor buni şi îi silesc să le în­veţe pe de rost, căci în ele sunt multe sfaturi bune, multe desluşiri, îndemnuri şi elogii ale oamenilor de ispravă din trecut, astfel încât copilul silitor să-i imite şi să se străduiască să devină asemenea lor" (326a) . Dar şi mu­zica privită ca atare, ca un acompaniament pentru po­ezie, are rolul ei: "armoniile şi ritmurile le insuflă copiilor mai multă blândeţe şi, devenind astfel mai euritmici şi mai armonioşi, îi fac să fie mai destoinici la vorbă şi la faptă" (326b) . În sfârşit, "îndreptarea" tânărului este completată de gimnastică .

Trebuie observat că, în accepţia lui Protagoras, edu­caţia are un caracter precumpănitor practic, non-inte­lectual, imitativ, tacit (pentru a folosi expresia lui Michael Polanyi), social, continuu, infra-conştient. De aceea, îm­prejurarea că nimeni nu poate spune când exact, unde şi de la cine a primit virtutea civică nu reprezintă o do­vadă că ea nu se învaţă, ci doar că ea nu se învaţă neapă­rat raţional, socratic. Există fireşte educatori specializaţi - chiar Protagoras va fi unul dintre ei -, dar rolul lor este limitat, complementar şi nu exclusiv. Comparaţia cu învăţarea spontană, practică, a limbii materne de că­tre copii - propusă la un moment dat de Protagoras -este foarte sugestivă, aşa cum Socrate, la rândul lui, ar fi putut compara învăţarea aşa cum o înţelege el cu în­văţarea unei limbi străine de către un adult cu ajutorul gramaticii şi al exerciţiilor de vocabular.

Aşadar, nici Protagoras nu se contrazice pe sine în cadrul dialogului: virtutea este un didakton la atenieni şi în general, în conformitate cu concepţia sa bazată pe asimilarea imitativă a unor modele practice, concep­ţie pe care o exprimă de la bun început; ea nu este însă

L E C Ţ I A L U I " S O C R ATA G O R A S " 135

nicăieri un didakton, dacă se reduce la ştiinţă, cum vrea Socrate şi dacă învăţarea sa este înţeleasă numai ca un proces pur raţional, de care beneficiarul să fie perfect conştient în conceptul său, deoarece Protagoras respin­ge acest înţeles dat învăţării în cazul virtuţii.

Prin unnare: când îi pune pe ambii filozofi să-şi inver­seze aparent punctul de vedere iniţial, Platon iluminea­ză printr-un procedeu pur dramatic dubla semnificaţie a lui didakton, ca şi dublul set de cerinţe educaţionale care decurge de aici.

Putem însă face un pas mai departe, observând felul în care, într-un fel, Platon va asambla mai târziu ambele accepţii ale lui didakton. Dovada este în Republica, unde, descriind educaţia paznicilor cetăţii, precum şi a grupu­lui restrâns de "paznici desăvârşiţi" (viitorii filozofi), Platon va concepe educaţia pentru cei mai tineri (ciclul primar) în sensul imitativ-practic al lui Protagoras, în vreme ce educaţia celor avansaţi, care vor deveni filo­zofi (ciclul doi), se face în sensul intelectual-raţional al lui Socrate.

Desigur, între filozofii din statul ideal platonician şi sofiştii din Atena este o imensă deosebire, aşa cum este o mare deosebire între curriculum-ul elementar din Re­publica şi cel sugerat de Protagoras. Rămâne însă comu­nă ideea că un copil, la o vârstă fragedă, este format moral cu ajutorul unor modele umane propuse imitaţiei, fur­nizate mai ales de studiul poeţilor. Că în Republica Pla­ton crede că poeţii trebuie să fie cenzura ţi, în timp ce Platon cel din Protagoras nu are în vedere aşa ceva, că într-un caz este vorba despre proiectul unei cetăţi idea­le, în timp ce în celălalt e explicitat cadrul empiric al cetăţii reale, nu schimbă datele esenţiale ale problemei: departe de a fi un proces pur raţional, aşa cum l-ar dori

136 C Â N D S O C RATE NU A R E D R E P TATE

Socrate din Protagoras, care vrea ca până şi curajul să fie o formă de ştiinţă, învăţarea morală şi civică se realizea­ză, la acest nivel elementar, la modul practic, prin imi­tarea unor modele propuse de o literatură aleasă cu grijă, dar şi prin efectul benefic pe care armoniile şi ritmuri­le, ca şi educaţia fizică îl produc asupra sufletului: "N-ai băgat de seamă că atunci când imitaţia este practicată din copilărie şi timp îndelungat, ea se aşază în caracter şi în fire, vădindu-se în aspectul fizic, în voce, ca şi în judecată?" (Republica, 395d) - întreabă retoric un Socra­te platonician din Republica. Nici Protagoras (ori perso­najul "Protagoras") nu s-ar fi exprimat diferit!

Odată însă paznicii formaţi, ei vor fi supuşi unui proces de selecţie şi apoi educaţia lor va continua, pen­tru a face din ei filozofi desăvârşiţi şi conducători ai cetăţii. Va fi vorba, de data aceasta, despre o educaţie intelectuală şi raţională în ştiinţele matematice (geome­tria, aritmetica, stereometria, armonia, astronomia) şi totul va culmina cu dialectica . Evident, acum aspectul socratic, raţionalist, ştiinţific iese în prim-plan, iar ter­menul de didakton capătă acum sensul intelectualist pe care Socrate i-l atribuise. Omul învaţă anumite ştiinţe cu un caracter deductiv-demonstrativ în mod conştient, putând să dea seama în orice moment despre concep­tele şi definiţiile puse în joc. (Trebuie observat că şi acum modelele rămân esenţiale pentru educaţie. Dar nu mai este vorba despre modele umane, empirice, ci despre paradigmele universale care sunt Formele inteligibile, pe care omul le contemplă, regăsindu-Ie urma în suflet .) Totuşi nu trebuie crezut că educaţia devine doar o acu­mulare de cunoştinţe neutre: dimpotrivă, esenţialul este că ea are o valoare etică şi spirituală profundă, presupunând "o răsucire a sufletului de la o zi întunecată ca noaptea către ziua cea adevărată, o ascensiune şi o revenire că­tre ceea-ce-este" (Republica, 521c) .

L E C Ţ I A L U I " S O C RATA G O R A S " 137

Putem spune, prin urmare, că în Republica Platon dis­tinge două cicluri educaţionale care se succedă şi care fuseseră sugerate într-o formă literar-dramatică deja în Protagoras: un prim ciclu protagoreic, bazat pe imitarea unor modele umane, transmise cu predilecţie prin literatură şi muzică, şi un ciclu secundar socratic, bazat pe înţelege­rea raţională a unor concepte şi idei abstracte, bazat pe asumarea unor modele inteligibile. În cadrul ciclului protagoreic se formează, prin imita rea exemplelor, de­prinderile comportamentale şi opiniile "juste"; ca unna­re, omul devine o fiinţă morală, fără să poată da seama însă de temeiurile moralităţii sale. În cadrul ciclului so­cratic ulterior, prin intermediul raţionamentelor şi al con­templării conceptelor ştiinţifice, deprinderile morale sunt stabilizate, întemeiate raţional, prin "Întoarcerea" întregului suflet spre Forma Binelui . Omul devine acum o fiinţă etică, deoarece poate acum da seama raţional de temeiurile moralităţii sale.

Or, dacă în Republica, cele două cicluri sunt expuse în mod explicit pe rând, în Protagoras, necesitatea ambelor, ca şi succesiunea lor în procesul de formare a omului com­plet sunt, poate, simbolizate, sugerate chiar, prin însăşi struc­tura dramatică a dialogului: mai întâi virtutea este didakton în sensul lui Protagoras şi nu al lui Socrate, deoarece toc­mai ciclul protagoreic este cel primar. La unnă, virtutea de­vine didakton în sensul lui Sacrate, şi nu al lui Protagoras, pentru că ciclul socratic este cel secundar. Iniţial - pare a ne spune Platon - educaţia trebuie să fie protagorei­că şi orice educator trebuie să-I urmeze pe Protagoras şi nu pe Socrate; dar, dacă se doreşte ca omul să facă bi­nele nu numai din conformism social şi din obişnuinţă, ci să ştie şi pentru ce trebuie să fie bun şi să fie în stare să se Întoarcă spre Forma Binelui cu întregul suflet, edu­caţia, la un moment dat, e datoare să devină socratică.

138 C Â N D S O C RATE N U A R E DRE PTATE

Iată deci motivul pentru care, la început, Protagoras afirmă că virtutea este un didakton, în timp ce Socrate afirmă acelaşi lucru abia la sfârşit. "Început şi sfârşif' pe scena dialogului ar putea simboliza, prin urmare, înce­putul şi sfârşitul din periplul educaţional al unui tânăr. Pentru a obţine oameni desăvârşiţi, spune, poate, Pla­ton implicit în dialogul Protagoras, nici Protagoras, nici Socrate, deşi necesari, nu sunt suficienţi în exclusivita­te, ci este nevoie de ambii; dar nici de ambii simultan, ci de ambii cu altemarea rolurilor dintre ei. De unde rezul­tă că, în această perspectivă, dezacordul dintre Protago­ras şi Socrate reprezintă de fapt o complementaritate, un "Socratagoras". Căci educaţia completă nu presupune o alegere univocă între propunerile celor doi, nici un mi­xaj indistinct din teoriile lor, ci seamănă cu preluarea unei ştafete: primul alergător se opreşte la un moment dat, Iăsându-1 pe următorul să alerge în locul său mai departe, spre a duce cursa comună la bun sfârşit.

Şi atunci - pentru a reveni la întrebarea de la care am pornit - am putea înţelege mai bine în urma interpre­tării de mai sus de ce asistăm astăzi la ruptura tot mai dramatică dintre moralitate şi capacităţile tehnologice şi cognitive ale omului? Ce s-ar putea răspunde aici, cel puţin în termenii sugeraţi, credem noi, în Protagoras?

Mai întâi - ar vorbi poate un Platon care, din cerul lui, ar consimţi să ni se adreseze - s-a văzut că morali­tatea depinde de imitarea şi aproprierea unor modele: modele omeneşti, vizibile în "ciclul protagoreic", mode­le teoretice, inteligibile, Forme, în "ciclul socratic" . Or, modelele propun un nec plus ultra: imiţi modelul, te apropii de el, ţi-l asimilezi cât poţi, dar nu-l poţi depăşi şi nici măcar egala. Perfecţiunea morală, ca şi cea etică sunt limitate, închise. Virtutea nu e cumulativă . Oame-

L E C ŢI A L U I " S O C R ATA G O R A S " 139

nii buni ai tuturor timpurilor sunt deopotrivă de buni, fiindcă au imi ta t cu acelaşi zel aceleaşi modele esen­ţiale . Dimpotrivă, cunoaşterea, aşa cum o concepe mo­dernitatea cel puţin, este deschisă, infinită, cumulativă, empirică. Nu există aici modele, nici sensibile, nici in­teligibile care să limiteze performanţele. Studenţii de azi ştiu cu mult mai multe decât marii învăţaţi de odinioa­ră . Iată de ce discrepanţa dintre cele două tipuri de fa­cultăţi şi performanţe - cele etice şi cele tehnice - nu poate decât să crească cu timpul.

Dar de ce totuşi nu sunt mai mulţi oameni buni de­cât în trecut, chiar dacă ei nu pot fi mai buni decât cei buni din trecut? Fiindcă - poate ne-ar răspunde filo­zoful - cele două cicluri - cel moral, protagoreic şi cel etic, socratic - au fost desprinse unul de celălalt şi con­tinuitatea dintre ele a fost întreruptă. Avem, desigur, încă forme de educaţie morală prin diferite modele omeneşti propuse de societate; dar nu mai avem o educaţie etică în sensul autentic al cuvântului, adică o întemeiere con­ceptuală, fundată pe raţiune, a moralei astfel obţinute. Ciclul socratic a fost abandonat, după ce a fost desfă­cu t de celălalt.

Şi nu e deloc de mirare că s-a întâmplat astfel: într-a­devăr, cine mai acceptă astăzi valoarea etică a cunoaş­terii raţionale? Cine mai crede că a căuta să degajezi din empiric conceptele Binelui, Frumosului, Adevărului, Dreptului mai are vreun rost? Şi mai ales de când Witt­genstein i-a somat pe aceia care vor să înţeleagă ceva din nesfârşita diversitate a lumii: "Nu gândi, ci priveş­te! // 12 Platon spunea, acum 2400 de ani, exact pe dos: "Nu privi, ci gândeşte!" Pentru oamenii îndemnaţi să

12 Ludwig Wittgenstein, Cercetări filozofice (Philosophische Un­tersuchungen), Bucureşti, Humanitas, 2004, trad. Mircea Flonta şi Mircea Dumitru, p. 132, §66.

140 C Â N D S O C R AT E NU A R E D R E P TATE

se dezveţe a mai gândi fără să-şi folosească simţurile, cum ar mai putea valorile morale să capete fermitate, sta­bilitate, rigoare, raţionalitate, unitate dincolo de experien­ţa simţurilor? Iar dacă nu pot, să ne mai mirăm că devin şi valorile nişte "jocuri de limbaj", agreate sau nu într-o comunitate sau o alta, precum baseball-ul sau golful?

Dar chiar şi modelele empirice, caracteristice "ciclu­lui protagoreic", valabile social astăzi, nu mai susţin comparaţia cu cele din vechime. Cum să pui alături tex­tele difuzate în tabloide despre fotbalişti, fotomodele sau stele rock şi textele homerice sau hesiodice, ştiute pe de rost de contemporanii lui Socrate? Care dintre staru­rile populare astăzi prin televiziune mai judecă în ter­menii tragici ai dilemelor care îi sfâşiau pe Ahile, pe Odiseu sau pe Oedip? Asta ca să nu mai vorbim de­spre varietatea nesfârşită a modelelor noas

"tre, ca şi de­

spre caracterul lor adesea contradictoriu. In discursul său, Protagoras sugera coerenţa educativă a atenieni­lor. Cine ar mai putea vorbi despre coerenţă în edu­caţia morală de azi?

"Pe deasupra - ni s-ar adresa filozoful -, voi, oa­menii de azi, aţi scos practic din vocabular cuvântul «virtute», degradat ce-i drept de abuzul abstinenţionist victorian, fără a-l înlocui însă cu nimic. Cum vreţi să educaţi virtutea, dacă nu mai posedaţi nici măcar un «joc de limbaj» ca surogat al acesteia?"

La sfârşit, poate, Platon ne-ar vorbi astfel: "Aţi aflat că aptitudinile omeneşti - atât de multe, de importan­te şi de frumoase - stau sub zei diferiţi . Asta e bine. Dar aţi uitat că aceştia toţi, în afara unuia singur - Zeus, suveranul care a dăruit cândva oamenilor pudoarea şi simţul dreptăţii - nu sunt decât zei secunzi!"

VIII. Criton sau visul echivoc

Puţine texte platoniciene şi, în general, texte filozofice mi s-au părut vreodată mai cu neputinţă de citit cu pa­cea în suflet decât dialogul Criton . Greu, într-adevăr, de examinat acest text fără să ai sentimentul că te afli di­naintea unui paradox etic, chiar a unui scandal, unde admiraţia şi dezaprobarea se asociază atât de strâns, în­cât aproape că nu pot fi deosebite. Poţi, pe de-o parte, să nu admiri seninătatea înţeleptului, pe nedrept con­damnat de cetate, şi care preferă să moară, deşi prie­tenii îi puteau mijloci fuga şi salvarea? E cu putinţă să nu acorzi lui Socrate toată veneraţia pentru nobleţea principiilor sale etice, în care este decis nu numai să tră­iască, dar şi să moară, în pofida nedreptăţii flagrante care i s-a făcut? Nu este Socrate, care afirmă că răul trebuie mai degrabă îndurat decât comis, o anticipare cristică şi un garant sigur că temeiurile morale ale autenticei filozofii şi cele ale religiei pot fi comune?

Pe de altă parte: nu avea şi Criton, bravul şi vechiul prieten al filozofului, dreptatea sa? Nu merita Socrate să trăiască, în ciuda sentinţei cetăţii, pentru sine, pentru discipoli, pentru prieteni, şi chiar pentru filozofie? Mai mult: nu conţine discursul fictiv al legilor, rostit de So­crate, atâtea elemente ale unei mentalităţi autoritare şi tiranice, încât să fie dificil a-i da urmare fără rezistenţă şi obiecţii? Apologia "înţeleptului patriot" este chiar atât de convingătoare încât să înăbuşe orice altă luare de

142 C Â N D S O C R AT E N U A R E D R E P TATE

poziţie? Generaţii după generaţii de interpreţi au văzut în Socrate, care preferă să accepte moartea, decât să eva­deze şi să trăiască apoi în exil, un model al sublimităţii etice şi patriotice, iar în punctul de vedere al lui Criton, care îi mitui se pe paznici şi se pregătea să organizeze o evadare şi o fugă relativ sigure, făcând totul spre a-şi salva prietenul şi maestrul, o concepţie naivă, limitată, superficială, ne demnă nu doar de filozof, dar chiar şi de un bun cetăţean.

Şi totuşi, ce sens mai are filozofia, dacă, refuzând să justifice salvarea unei vieţi nevinovate, a unui prieten, a unui dascăI binefăcător, ea acordă drum liber, dacă nu şi un fel de legitimare, fie şi tacită, statului care condam­nă la moarte oameni numai pentru delictul de a-şi face cunoscute în public opiniile? Şi nu este cu adevărat iri­tant faptul că poziţia contrară, cea a lui Criton, este, în cuprinsul dialogului, atât de slab susţinută şi apărată, încât se impune impresia greu de şters că ea în nici un caz nu ar putea fi apărată în mod decent şi raţional, fi­ind vorba, chipurile, în sine, despre o poziţie debilă, ne­serioasă, naivă şi ne demnă de oameni deopotrivă morali, patrioţi şi raţionali? Dar este discreditul unei teze iden­tic cu netemeinicia intrinsecă a acesteia?

Socrate, aflat în închisoare, unde urmează să moară a doua zi, primeşte, dis-de-dimineaţă, vizita lui Criton care îl înştiinţează că i-a pregătit o evadare şi un refugiu în Tesalia. Criton, care bănuia că Soc rate nu va da curs pro­punerii sale, încearcă totuşi să-I convingă pe acesta că, refuzând să fugă, va arunca oprobriul asupra prieteni­lor săi, pe care opinia publică îi va învinui de laşitate sau de indolenţă. Mai adaugă Criton că nu se cuvine ca So­crate să se încredinţeze pe sine morţii în mod pasiv şi chiar să se grăbească să moară, aşa cum chiar duşma-

C RI TON S A U V I S U L E C H I V OC 143

nil săi ar dori-o. El are, dimpotrivă, datoria atât faţă de sine cât şi faţă de prieteni şi faţă de copiii săi să trăiască, dacă e cu putinţă. Un om nu are îngăduinţa să opteze pentru m�arte, uitând de datoriile pe care le are faţă de familie, de prieteni şi discipoli, şi, nu în ultimul rând, faţă de sine însuşi, şi nu ar trebui să înlesnească sau să grăbească planurile duşmanilor care îi vor moartea.

Cam acestea sunt argumentele lui Criton, extrase, cum se poate uşor vedea, din reprezentările comune despre datoriile persoanei şi rolul prietenilor. Toate pornesc de la principiul, niciodată enunţat ca atare, dar sugerat im­plicit, că omul, ameninţat cu moartea în mod samavolnic, este îndreptăţit şi chiar obligat moral să lupte pentru a se salva, fie şi utilizând mijloace ilegale, mai ales atunci când se ştie nevinovat. Avem de-a face oare cu o variantă a "legii ta­lio�ului"? Aşa s-ar părea, la prima vedere.

In faţa acestui principiu, împărtăşit de opinia comu­nă, Socrate începe prin a revendica valabilitatea filozo­fică şi etică a altui principiu, acceptat însă numai de o minoritate - principiul "non-rezistenţei la rău", formu­lat aici în felul următor: "nu trebuie răsplătit răul comi­ţând un alt rău, indiferent la adresa cui şi indiferent de ceea ce ai fi pătimit din partea acelui om" (49c) . Or, cum acest din urmă principiu a fost acceptat de Criton şi de Socrate în conversaţii anterioare, nici unul dintre ei nu mai are dreptul de a-l contesta acum.

Următorul pas al lui Socrate constă în încercarea de a demonstra că principiul "non-rezistenţei la rău" se apli­că în cazul său, deoarece este un rău a fugi din închisoa­re, chiar nevinovat fiind, fără voia Statului. Demonstraţia este înlesnită de un artificiu retoric, numit "prosop 0-peea legilor": legile Statului sunt personifica te şi "puse să vorbească" înaintea lui Socrate şi să-i ceară, chipu­rile, socoteală pentru evadarea pe care el, ajutat de Cri­ton, ar plănui -o .

144 C Â N D S O C RATE N U A R E D R E P TATE

"Legile" (hai namai) se consideră, aşadar, ofensate şi lezate de intenţiile lui Socrate. Acesta, spun ele, după ce a beneficiat de ele prin exerciţiul normal al calităţii de cetăţean atenian, intenţionează să le nimicească, invali­dându-Ie prin fuga sa. Evadarea plănuită este deci un rău, şi anume cu atât mai mare cu cât se adresează unor entităţi faţă de care cetăţeanul trebuie să nutrească un sentiment filial de supunere şi consideraţie, aşa cum ar face-o faţă de părinţii săi. Nu numai, aşadar, că este ne­legitim să răspunzi cu răul la rău, conform "legii talio­nului", dar este cu atât mai condamnabil răul cu care vrei să răsplăteşti "patria, care este mai venerabilă şi mai sfântă decât mama, tata şi toţi strămoşii", şi mai degra­bă trebuie "cedat înaintea patriei mânioase decât îna­intea unui tată" (51a-b) .

După argumentul "patriei-părinte" urmează argu­mentul "contractului implicit" . Socrate, deopotrivă cu orice alt cetăţean atenian ajuns la maturitate, ar fi asu­mat implicit un contract de loialitate şi de supunere faţă de legile cetăţii, prin faptul că a rămas pe loc, în cetate, deoarece ar fi avut, legal, posibilitatea să părăsească de­finitiv Atena, împreună cu tot ce îi aparţinea. Argumen­tul ar fi încă mai puternic în cazul special al lui Socrate, care nu numai că nu a ales această expatriere volunta­ră la începutul vieţii adulte, dar şi-ar fi arătat preferin­ţa absolută pentru cetatea sa şi legile sale prin faptul binecunoscut că nu a părăsit în continuare aproape nici­odată zidurile Atenei, nici măcar ca să călătorească, aşa cum obişnuiau mulţi dintre concetăţenii săi. El s-ar fi complăcut atât de mult în Atena, încât, la proces, a sus­ţinut că preferă moartea exilului.

Mai urmează un argument secundar, de "oportuni­tate" . Fugind şi trăind în exil la bătrâneţe, Socrate s-ar desconsidera pe sine, şi-ar pierde reputaţia, lăsând să

C Rl TON S A U V I S U L E C H I V O C 145

se înţeleagă că este capabil să comită ilegalităţi. Pe dea­supra, dacă ar locui unde este invitat de Criton, în Tesa­lia, care este o ţară relativ bar bară, nu ar putea să-şi exercite vocatia sa filozofică si atunci ce valoare ar mai avea via­ţa sa? În sfârşit, vin� argumentul inspirat din teodicee: plecând la Hades, un om care a violat legile pământeşti, deşi a avut de suferit din partea oamenilor şi nu a legi­lor, va fi supus răzbunării din partea legilor infernale, "surori cu legile pământeşti" lezate. Fireşte că, după toa­te aceste argumente, care îi par lui Socrate copleşitoare, nici Criton nu mai are nimic de spus. Socrate va rămâ­ne în închisoare pentru a muri în ziua următoare .

Rândurile de faţă reprezintă o tentativă de a reabilita punctul de vedere, chiar dacă nu şi argumentaţia lui Criton. Voi încerca, mai întâi, să arăt că o ipotetică fugă din Închisoare a lui Socrate nu ar fi violat principiul non-rezistenţei la rău, considerat de

" filozof, dar şi de

Criton, drept temei etic indiscutabil . In continuare, voi îndrăzni să merg mai departe, întrebându-mă dacă nu cumva trebuie pusă la îndoială chiar valabilitatea uni­versală de ordin practic a acestui principiu.

Voi pomi chiar de la artificiul retoric introdus de Pla­ton, anume, de la "prosopopeea legilor". A aduce îna­intea ochilor legile cetăţii, prezentându-Ie ca pe nişte persoane sugerează că, într-un fel, legile sunt un fel de persoane şi că deci a viola anumite legi, ori a împie­dica aplicarea lor, echivalează cu un rău făcut unor fi­inte omeneşti .

Or, conform principiului non-rezistenţei la rău, aşa cum este el expus de Socrate, nu trebuie răspuns cu rău celui care ţi-a făcut un rău. Aceasta înseamnă, după pă­rerea mea, că pronumele subliniat mai sus nu poate în­locui decât o persoană, un om viu şi nu o instituţie. Sensul

146 C Â N D S O C R ATE N U A R E D R E P TATE

principiului este limpede numai dacă răufăcătorul ini­ţial este o persoană, o fiinţă omenească. Dar sensul res­pectiv se estompează atunci când răul provine din partea unei entităţi, în fapt, impersonale, cum este o lege sau un sistem judiciar. Mai mult, în dialogul lui Platon, legile nu sunt asemuite unor persoane oarecare, ci chiar părinţilor, astfel încât a rezista legilor devine echivalent unui soi de paricid. Or, în fapt, nici legile, nici patria nu sunt organisme vii şi cu atât mai puţin persoane, iar echivalarea propusă de Socrate este nelegitimă, deşi foarte curentă.

În fapt, un procedeu retoric abil întrebuinţat se in­sinuează în substanţa argumentării: deşi nimeni nu poa­te crede că legile sunt în stare să vorbească, aşa cum ar face-o oamenii, ceea ce ele spun pare convingă tor, toc­mai fiindcă le vedem cu ochii minţii că se comportă ase­menea unor oameni vii şi chiar unor părinţi, lezaţi şi ameninţaţi de faptele detestabile ale copiilor lor.

Prin urmare, prima obiecţie adresată argumentaţiei lui Socrate, pusă în seama legilor personifica te, aceas­ta este: principiul non-rezistenţei .la rău, în conformita­te cu care nu trebuie răspuns cu rău la rău, ori nu trebuie comis răul indiferent cui anume se adresează el, nu are relevanţă decât în raport cu persoane, el neputând fi ex­trapolat la instituţii, sisteme politice etc. Acestea nu sunt fiinţe, nu sunt persoane, nu au suflet, nu au spirit, şi numai în chip figurat ar putea fi tratate drept entităţi vii, capabile de suferinţă. Organicismul politic propus de Socrate este o presupoziţie cel puţin discutabilă. In ceea ce mă priveşte, eu o cred, în plus, lipsită de temei.

Pe de altă parte, de niciunde nu rezultă că fuga din închisoare a filozofului ar fi putut produce un rău vre­unei alte persoane, altfel decât cel mult o frustrare acu­zatorilor lui Socrate. Paznicii fuseseră mituiţi, complicităţi

C R I T O N S A U V I S U L E C H I V O C 147

erau, fără îndoială, destule şi nicăieri nu este evocată eventualitatea violenţei. Dar, se va spune în replică, chiar dacă evadarea filozofului nu ar fi fost susceptibilă să pro­ducă vreun rău concret unei persoane, totuşi ea, lezând instituţiile ateniene şi legile cetăţii, ar fi putut produce un rău indirect, slăbind cetatea şi deci afectându-i astfel şi pe cetăţeni. Socrate, în numele legilor, întreabă reto­ric: "Este oare cu putinţă să subziste şi să nu fie răstur­nată o cetate în care sentinţele pronunţate să fie lipsite de forţă şi invalidate de către indivizi?" (SOb)

Răspunsul la această obie�ţie este, după opinia mea, de tipul următor: oricum se va produce un rău Cetăţii, fie că Socrate va muri, fiind nevinovat, fie că Cetatea va fi lezată de fuga sa, aşa cum se pretinde. Fiindcă, dacă moa­re un nevinovat, condamnat fiind la pedeapsa capitală, Cetatea, şi mai cu seamă Cetatea democratică va fi chiar şi aşa lezată: într-adevăr, ar însemna că ea permite nedrep­tăţii să persiste sub acoperire legală. Numai că o asemenea injustiţie nu poate decât aduce mari daune unei consti­tuţii democratice. Dar răul unei judecăţi nedrepte era deja consumat în momentul procesului - se poate obiecta ­astfel încât fuga lui Socrate n-ar face decât să adauge un alt rău mai mic. Adevărat, dar atâta vreme cât So­crate trăieşte, răul sub acoperire legală nu este irevoca­bil: Socrate poate fi rechemat din exil printr-o rejudecare a procesului şi reabilitat, precum s-a întâmplat cu că­pitanul Dreyfus . Moartea schimbă însă complet date­le problemei.

Oricum, de niciunde nu rezultă că nedreptatea le­gală este un bine public, în vreme ce nedreptatea ile­gală ar fi un rău public. Deci, dintr-un punct de vedere utilitarist, orice ar face, Socrate va contribui la comite­rea unui rău Cetăţii şi, indirect, cetăţenilor atenieni. În schimb, dacă va accepta moartea, va face cu neputinţă

148 C Â N D S O C RATE NU A R E D R E P TATE

îndreptarea injustiţiei. Iar dacă este aşa înseamnă că principiul non-rezistenţei la rău pur şi simplu nu se mai poate aplica în acest caz şi, atunci, ce s-ar mai opu­ne ca filozoful să încerce să-şi salveze viaţa?

Putem merge însă şi mai departe în această anali­ză: omului i se poate cere să respecte o lege numai pen­tru motivul că ea este dreaptă în sine. Or, o lege nu este dreaptă decât dacă ea reduce la minimum suferinţa per­soanelor. A cere supunerea voluntară la o lege nedreap­tă, care produce suferinţă multă, poate fi un act legal, dar, după părerea mea, el nu este şi un act legitim. Legile lui Hitler sau Stalin erau legale în cadrul sistemului lor de referinţă, dar ele nu erau legitime. Marile procese sta­liniste s-au desfăşurat cu respectarea tuturor minuţii­lor legale, dar ele nu rămân mai puţin acte ale supremei ilegitimităţi din pricina enormelor suferinţe pe care ele le produceau. Care era cazul legii penale ateniene şi al sentinţei de condamnare la moarte a lui Socrate? Erau acestea numai acte legale, sau erau şi acte legitime, deoa­rece tindeau să reducă la un minimum posibil suferin­ţa persoanelor?

Nu mă voi referi la conţinutul procesului prin care filozoful era acuzat de a corupe tineretul şi de a intro­duce divinităţi noi în cetate şi nici nu voi invoca faptul nevinovăţiei sale manifeste şi cel al caracterului pur po­litic al procesului. Mă voi referi numai la un simplu dar esenţial element de procedură penală, care i-a fost fa­tal, pare-se, lui Socrate: în cuprinsul Apologiei, Socrate se plânge, la un moment dat, de o dificultate obiectivă întâmpinată de el în încercarea de a-i convinge pe ju­raţi de nevinovăţia sa: "Dacă ar fi existat şi la voi o lege, precum există la alţi oameni, potrivit cu care, atunci când se cere moartea acuzatului, procesul să nu se des­făşoare într-o singură zi, ci în mai multe, v-aş fi con­vins" - le spune el juraţilor (27b) .

C RI T O N S A U VI S U L E C H I V O C 149

Atenienii aveau, într-adevăr, proasta reputaţie de a da repede şi fără multă deliberare sentinţe grave, pe care apoi, nu o dată, le regretau. Aşa deciseseră ei, de exem­plu, în 406, condamnarea la moarte a generalilor victo­rioşi în bătălia navală de la insulele Arginuse, deoarece trupurile marinarilor ucişi nu putuseră fi adunate din mare din pricina unei furtuni. Procesul conţinuse ile­galitatea de a-i fi judecat pe cei zece generali în bloc, dar singurul jurat care se opusese, pe riscul propriu, pro­cedurii şi sentinţei fusese chiar Socrate . Foarte curând însă atenienii au recunoscut greşeala lor, dar era prea târziu.

Aşadar, dacă procedura judiciară ar fi fost întinsă pe mai multe zile - ceea ce, observă Socrate, este o realita­te în alte cetăţi - şansele unui om acuzat pe nedrept de o crimă capitală şi calomniat ar fi crescut considerabil . Dar legea ateniană, îngăduind proceduri expeditive, producea mult mai multă suferinţă unor nevinovaţi de­cât se întâmpla chiar în alte cetăţi greceşti ale timpului. De fapt, procedura restrângea considerabil dreptul omului la apărare, făcând ca soarta lui să depindă în mod ire­vocabil de capriciile umorii de moment a juraţilor. O pre­lungire a procesului pe mai multe zile ar fi redus din caracterul pasional al procesului şi ar fi crescut valoa­rea probelor administrate şi a argumentelor raţionale. Iată de ce, cel puţin din acest punct de vedere, proce­dura penală ateniană era deficitară sub aspectul legi­timităţii.

Atunci, a rezista legii în aceste condiţii - ceea ce in­tenţiona Criton - pentru a reduce suferinţa omeneas­că, şi mai cu seamă pentru a se evita uciderea nu numai a unui nevinovat, ci şi a unui om condamnat în grabă şi fără posibilitatea practică de a se apăra cum se cuvi­ne, devine legitim, chiar dacă nu şi legal. Căci atunci

150 C Â N D S O C R ATE NU ARE DRE PTATE

când pe un taler al balanţei se află salvarea unei legi, ba chiar a unei legi injuste şi ilegitime, iar pe celălalt sal­varea unei persoane umane nevinovate, căreia în plus i se îngrădeşte dreptul la apărare, nu se poate ezita în a lua decizia în favoarea omului şi împotriva legii, a insti­tuţiei, ori a sistemului politic, oricât de agreabil ar fi ele prezentate altminteri.

Aşadar, chiar şi fără a abandona principiul non-rezis­tenţei la rău, nu există nici un motiv valid de a nu te opu­ne unei legi, cu atât mai mult unei legi ilegitime, atunci când alternativa este un rău făcut, fie şi legal, nu unei entităţi abstracte, cum rămân legile, în pofida prosopo­peei, ci unei persoane umane în toată concreteţea ei.

În argumentarea din discursul "legilor" se mai susţine însă că între Socrate şi cetate ar exista o legătură spe­cială, un fel de contract nescris, pe care Socrate l-ar vio­la dacă ar fugi din închisoare. Aşadar, s-ar putea pretinde că evadarea filozofului, chiar dacă nu ar genera un rău vreunei persoane, ar rupe o clauză contractuală, fiind totuşi un act injust.

Presupusul contract dintre Socrate şi cetate are două părţi: premisele sale, date de faptul că, fiind născut, cres­cut şi educat în Atena, sub legile ateniene, Socrate ar fi contractat o anumită datorie implicită faţă de aceste legi, în acelaşi fel în care un copil ar contracta o datorie faţă de părintele care l-a crescut; şi asumarea efectivă, la mo­mentul maturităţii, când, fiindu-i îngăduit să părăseas­că definitiv cetatea cu tot avutul, Socrate nu a uzat de acest drept, demonstrând prin aceasta, chipurile, accep­tarea definitivă a legilor cetăţii. Se mai invocă, drept o confirmare a contractului, faptul că Socrate nu a pără­sit cetatea decât în misiuni militare, fiind el, dintre toţi atenienii, aparent cel mai ataşat Atenei. Să luăm pe rând aceste argumente.

C RI T O N S A U V I S U L E C H I V O C 151

Mai întâi trebuie spus că este abuziv a se privi rapor­turile dintre cetăţean şi cetate şi legile acesteia dintr-o per­spectivă patemalistă. Nu cetăţeanul, omul ca atare, este în slujba legilor, aşa cum susţin "legile" lui Platon, ci, in­vers, legile sunt desemnate şi stabilite pentru a sluji cetăţea­nului. Nu putem admite că cetăţeanul este "sclavul" legilor (SOe), că el "le aparţine", cum se pretinde în Cri­ton . Faptul că Socrate s-a născut, a fost crescut şi educat sub un anumit sistem judiciar nu înseamnă că i s-a făcut o favoare, faţă de care el, mai târziu, ar trebui să răspundă prin­tr-o atitudine corespunzătoare . Legile erau obligate prin natura şi vocaţia lor, ca să spunem aşa, să-i acorde toa­te avantajele care decurgeau din situaţia sa de cetăţean atenian, născut din cetăţeni atenieni, şi nu ar fi putut face altfel, iar micul Socrate, asemenea tuturor celor­lalţi copii atenieni, fusese beneficiarul automat al aces­tor legi.

Deoarece legile şi statul nu au avut nici un moment dreptul să decidă dacă să-i acorde sau nu lui Socrate anumite beneficii legale, iar Socrate nu a avut de ales, în copilărie, între a avea sau nu beneficiile respective, nu există, prin urmare, două părţi libere, care să con­vină liber asupra unor datorii şi drepturi, deci nu pot exista datele de bază ale unui contract. De asemenea, dacă lui Socrate nu i s-a făcut o favoare, fiind el, ca ce­tăţean atenian prin naştere, îndreptăţit să fie crescut şi educat după legile ateniene, înseamnă că el nici nu a con­tractat vreo datorie implicită sau că ar avea, faţă de legi şi stat, alte datorii decât cele explicite, cum ar fi serviciul militar, sau că ar trebui să se supună altor comandamen­te decât celor ale unei moralităţi normale.

Dar, se spune, din moment ce Socrate, ajuns la ma­turitate, a acceptat să nu emigreze din cetate cu tot avu­tul, lucru îngăduit de lege, înseamnă că el a declarat

152 C Â N D S O C R ATE NU ARE DRE PTATE

implicit Atena ca fiind pe placul său şi nu mai are drep­tul să-i conteste legile şi, cu atât mai puţin să nu le res­pecte. Mie însă mi se pare că acest raţionament implică confuzia - reluată periodic de atunci de discursul na­ţionalist - dintre stat, cu legile sale, şi patrie.

Într-adevăr, un anumit loc poate să-ţi fie pe plac din motive ce nu au nimic de a face cu orânduirea politică. Mai mult, poţi să-I preferi, chiar în pofida orânduirii po­litice. Socrate se complăcea în chip vădit la Atena, prin­tre cetăţenii şi locuitorii atât de variaţi ai acestei mari cetăţi. El aprecia, pesemne, interesul multora dintre ei pentru discuţii şi pentru subiecte dintre cele mai neaşteptate, el preţuia, cu alte cuvinte, inteligenţa, cultura şi curiozita­tea concetăţenilor săi. Totodată, el avea şi ocazia - mai mult decât oriunde în altă parte în Grecia - să întâl­nească aici diverse somităţi, de obicei sofişti şi retori, precum Protagoras, Gorgias ori Hippias, veniţi la Ate­na de pretutindeni ca să-şi prezinte şi să-şi fructifice talentele .

Dimpotrivă, în ceea ce privea legile şi organizarea po­litică a cetăţii, Socrate era destul de critic, chiar dacă, poa­te, nu în măsura în care lui Platon îi convine să ne facă să credem că ar fi fost maestrul său. Că el aprecia, de exemplu, mult constituţia Spartei sau a Cretei era bine cunoscut. De fapt, unul dintre marile reproşuri făcute lui Socrate a fost împrejurarea că mai mulţi discipoli ai săi, precum Critias, Charmides sau Alcibiades, au făcut mult rău democraţiei ateniene, arătându-se, dimpotrivă, plini de solicitudine faţă de lacedemonieni. Totuşi nu exis­tă nici o dovadă că Socrate ar fi comis personal efectiv vreo faptă ostilă statului democratic; dimpotrivă, el a dat dovadă de curaj în timpul terorii exercitate de cei Trei­zeci de tirani, rezistând ferm presiunilor acestora - aşa cum aflăm din Apologie.

C RITON S A U V I S U L E C H IVOC 153

Prin urmare, totul dovedeşte că Socrate a rămas la Atena, pe care nu a părăsit-o niciodată, fie şi temporar, nu fiindcă ar fi acceptat cu entuziasm sau cu cine ştie ce simpatie legile cetăţii, ci fiindcă se simţea bine prin­tre compatrioţi şi poate, pur şi simplu, şi fiindcă se sim­ţea acolo acasă. Să reamintim, în această ordine de idei, că nu o dată autorităţile din ţările comuniste, dar şi din alte zone supuse dictaturilor, au propus persoanelor in­dezirabile exilul. Un refuz însemna, pentru aceleaşi au­torităţi, acceptarea sistemului. Cu alte cuvinte (s-ar putea exprima alte "legi") i se propune indezirabil ului alter­nativa următoare: "Ori accepţi exilul şi atunci nu mai avem nimic de împărţit, ori îl refuzi, dar atunci ne ac­cepţi pe noi şi renunţi la disidenţă. În ambele situaţii vom avea liniste ."

În realitate; este vorba aici despre un sofism ade­sea denunţat de către disidenţi, precum Adam Michnik în Polonia generalului Jaruszelski: alternativa este fal­să, deoarece patria nu e totuna cu un regim politic, cu un dictator, ba nici măcar cu o constituţie plebiscitată. De unde, consecinţa evidentă că a te exprima critic la adresa regi­mului nu dovedeşte antipatriotism, aşa cum nici simpa­tia pentru locurile de baştină nu devine o probă a loialităţii faţă de regimul politic din acele locuri şi nici nu poate constitui indiciul vreunui angajament, fie şi tacit în fa­voarea statului şi a orânduirii respective.

Cele de mai sus sugerează, cred, slăbiciunea argumen­taţiei "legilor" - în fapt a lui Socrate, care se autocon­vinge să accepte moartea şi îl convinge şi pe Criton. ° astfel de decizie - primită cu linişte şi tărie de carac­ter - nu poate, fireşte, să nu producă admiraţie, mai ales când omul respectiv nu este numai nevinovat, dar şi au­torul unei vieţi exemplare. Problema noastră nu este însă

154 C Â N D S O C R ATE N U A RE DRE PTATE

de a evoca consecinţele martiriului lui Socrate pentru conştiinţa lumii şi pentru istoria filozofiei, ci numai de a examina dacă argumentele sale, prezentate prin ficţiu­nea retorică a personificării "legilor" sunt valide şi mai puternice decât cele oferite de Criton.

Deocamdată, am văzut că aplicarea principiului "non-rezistenţei la rău", acceptat deopotrivă de Sacra­te şi de Criton drept temei etic şi bază de discuţii, pare nepotrivită. Dar oare - ne putem întreba în acest mo­ment - nu este chiar principiul însuşi deficitar cum­va, iar acceptarea sa fără discuţie în numele sublimităţii sale nu este susceptibilă de critică?

Nu vom încerca să criticăm acest principiu în ma­niera cea mai simplă, dar şi cea mai trivială, observând cât de puţin a fost el respectat într-o lume care s-a re­clamat nu numai filozofic de la Socrate, dar şi moral şi religios de la Isus. Într-adevăr, am putea spune, în apă­rare, că principiul non-rezistenţei la rău trebuie văzut ca un ideal, care nu este distrus, aşa cum şi Socrate obser­vă, de numărul foarte mic al celor care îl pot efectiv re­aliza. Puţini oameni sunt la curent cu ecuaţiile de stare ale Universului, ori ajung capabili să practice grefa ge­netică. Marea performanţă rămâne rară în orice dome­niu, ceea ce însă nu anulează deloc, ca regulă generală, realitatea şi valoarea ei . De ce nu ar sta lucrurile la fel şi în ceea ce priveşte performanţa etică? Ceea ce trebuie să demonstrăm, aşadar, nu este faptul că sunt puţini oameni dispuşi şi în stare efectiv să aplice principiul non-rezistenţei, ci că orice aplicare consecventă, efec­tivă a sa introduce o contradicţie inevitabilă şi de esen­ţă, nimicindu-l astfel din interior.

Să admitem, prin urmare, că cineva poate şi este dis­pus să trăiască după principiul non-rezistenţei la rău . Aşadar, el ar trebui, cum spune Socrate: ca "în nici un

C RI TON S A U V I S U L E C H I V O C 155

chip să nu comită voluntar răul" (49a) . Or, eu susţin că preocuparea pentru formula radicală "în nici un chip" (oudeni tropo), adică pentru a renunţa cu totul la auto­apărare sau la o agresiune preventivă etc., intră în contradicţie cu caracterul "voluntar" al abţinerii de la comiterea răului.

Ce înseamnă, în cazul de faţă, a nu comite voluntar răul? Desigur, a nu voi să-I comiţi, a nu intenţiona să-I produci. Dar evenimentele sunt legate de cele mai mul­te ori printr-un angrenaj cauză-efect. Dacă B este conse­cinţa lui A şi vreau să evit apariţia lui B, nu este suficient să nu-l doresc şi să nu-l comit efectiv pe B; mai trebuie şi să evit producerea lui A, bineînţeles în măsura în care cunosc sau este susceptibil să cunosc lanţul consecuţiilor. A restrânge aplicarea principiului non-rezistenţei la rău doar la a nu voi să comiţi efectiv, direct, o faptă nemijlo­cit rea ar fi extrem de limitativ, permiţând oricui să comită răul în chip indirect, mijlocit, prin consecinţe­le previzibile şi calculabile.

Prin urmare, a nu comite voluntar răul trebuie să în­semne şi a nu voi să acţionezi şi a nu acţiona astfel în­cât faptele respective să producă un rău, dar nu unul doar nemijlocit, ci şi un rău mijlocit de consecinţele sale previzibile, relativ sigure şi cunoscute. Nu este suficient a dori, să zicem, sănătatea unei persoane, dacă îi admi­nistrez droguri ce îi pot face rău, în ipoteza în care cu­nosc efectul drogurilor respective . Desigur, a ignora din motive justificabile o relaţie de consecuţie poate conferi o circumstanţă atenuantă sau o disculpare, dar, în prin­cipiu, eşti responsabil nu doar pentru o faptă comisă nemijlocit, ci şi pentru consecinţele previzibile şi relativ si­gure ale faptei.

Or, responsabilitatea presupune neapărat voinţă liberă şi înţelegere. Ea este preţul moral pe care îl plătim pentru

156 C Â N D S O C R ATE N U ARE D R E P TATE

poziţia noastră de fiinţe libere şi raţionale. A nu răspun­de cu o palmă celui care mi-a dat o palmă nu repre­zintă punerea în practică a principiului non-rezistenţei la rău, dacă, de exemplu, printr-o omisiune voluntară, nu-i semnalez agresorului o capcană.

Mai trebuie precizat un lucru: non-rezistenta nu este totuna cu inacţiunea absolută. Orice act urmând unei de­cizii raţionale de a proceda într-un anumit fel şi nu în­tr-altul este acţiune, chiar dacă omul rămâne nemişcat. Din punct de vedere uman, a nu acţiona nu înseamnă numai a păstra starea de repaos, ci a accepta să fii ac­ţionat, adică a fi pasiv, a fi pus în mişcare de altcineva sau de altceva, a nu exercita controlul voinţei asupra trupului şi gândului. Prin urmare, în măsura în care decizia de a nu rezista răului este o decizie coerentă şi raţională, ea reprezintă o acţiune.

Să revenim acum la cazul lui Socrate aflat în închi­soare şi care urmează să bea otrava. Să admitem că, fugind, Socrate ar putea produce un rău. Ce se întâm­plă însă dacă el rămâne pe loc? În conformitate cu cele de mai sus, non-rezistenţa sa - rămasul în închisoare - nu este, din punct de vedere moral, inacţiune, ci este, la fel ca şi ipotetica evadare, o acţiune. ar, această ac­ţiune produce, mai ales indirect, prin consecinţele sale, un rău. într-adevăr, ea îl lasă pe Socrate la dispoziţia au­torităţilor ateniene, care vor utiliza prilejul pentru a pune în aplicare sentinţa tribunalului. Vreau să spun că, in­direct, Socrate începe prin a-şi face sieşi un rău, fără să mai vorbim despre faptul că el face un rău apropiaţi­lor săi, copiilor, discipolilor. Refuzul de a reacţiona la o agresiune este, astfel, o acţiune cauzatoare de rău prin­tr-una dintre consecinţele sale perfect previzibile şi si­gure. Socrate colaborează conştient şi voluntar cu autorităţile la propria-i moarte.

C RI T O N S A U V I S U L E C H I V O C 157

Rezultă că Sacrate însuşi îşi încalcă principiul, ba mai grav, că îl încalcă exact prin faptul că voieşte a-l respec­ta, fie şi cu preţul sacrificiului personal. A distruge o viaţă este un rău. Or, această distrugere este consecin­ţa inevitabilă şi sigură a refuzului de a urma propune­rea lui Criton. Refuzul, făcut în cunoştinţă de cauză şi în urma unei deliberări, este o acţiune pentru care So­crate devine responsabil, aşa cum el devine responsa­bil şi pentru consecinţele sale evidente. Prin urmare, Socrate este responsabil de distrugerea unei vieţi. Cu alte cuvinte, el este un artizan al propriei sinucideri, fap­tă condamnabilă în sine, cum aflăm în Phaidon, din con­siderente religioase. Sacra te comite răul şi îl comite voluntar.

Iar dacă s-ar susţine că răul îndreptat asupra per­soanei proprii este mai mic decât cel îndreptat asupra altuia, trebuie răspuns că principiul socratic se carac­terizează prin refuzul de a clasifica şi de a ierarhiza spe­ciile de rău, declarând că, voluntar, nu trebuie produs nici un fel de rău şi nimănui, indiferent de specie şi de per­soană. Or, iată că tocmai aşa ceva este cu neputinţă prin aplicarea principiului respectiv.

S-ar mai putea încerca apărarea principiului, atribuin­du-i-se termenului "voluntar" un sens restrictiv. Astfel - s-ar zice - chiar dacă ştiu că urmarea logică a ac­ţiunii mele, A, va fi B, care este dăunător, dar eu totuşi nu-l voiesc pe B explicit, nu se poate susţine că îl comit "voluntar" pe B. Această restricţie poate, ce-i drept, in­troduce unele atenuări ale culpei rezultate, dar nu poa­te deloc salva principiul non-rezistenţei la rău. într-adevăr, un om care, suindu-se la volan sub influenţă etilică, pro­duce un accident, nu se poate disculpa pretinzând că nu a voit accidentul. El va fi condamnat, deoarece cunoş­tea lanţul cauzal dintre ingerarea de alcool şi posibilita­tea producerii unui accident şi a voit să bea alcool.

158 C Â N D S O C R ATE N U ARE DRE PTATE

În general, cu cât relaţia dintre evenimentele A şi B este mai necesară, mai puţin supusă imixtiunilor hazar­dului şi acceptată ca atare de către subiect, cu atât mai mult a-l voi pe A implică a fi responsabil şi pentru B, şi, în acest caz, cu atât mai puţin relevantă devine obiecţia că B nu a fost voit ori dorit în mod explicit. A accepta res­tricţia amintită asupra sens ului lui "voluntar" ar condu­ce la disculparea celui care a ucis sub influenţă etilică, dar la condamnarea celui care, lucid fiind, a ucis în le­gitimă apărare, ceea ce mi se pare absurd. Pe scurt, prin­cipiile unei "etici a responsabilităţii", pentru a folosi sintagma lui Max Weber, subminează principiul non-re­zistenţei la rău.

Aşadar, principiul socratic şi chiar cristic al non-re­zistenţei la rău trebuie respins ca maximă universală de acţiune, ca "imperativ categoric" în sensul lui Kant, nu atât fiindcă s-ar dovedi greu de aplicat, ori nu s-ar po­trivi cu posibilităţile şi nevoile majorităţii oamenilor. Aşa cum am mai spus, acest "argument al majorităţii" este şubred, deoarece de niciunde nu rezultă că majo­ritatea are în mod necesar dreptate, se comportă decent sau are virtuţi deosebite.13

Deficienţa principiului stă altundeva, anume în fap­tul că el este contradictoriu şi autodistructiv, cel puţin dacă el este înţeles ca o maximă universalizabilă de acţiune practică, efectivă, aşa cum desigur că îl înţelegea Socra­te. Sub acest ultim raport, el nu ar putea fi cu adevărat salvat decât dacă am respinge una dintre următoarele trei presupoziţii: a) există o înlănţuire necesară între ma­joritatea evenimentelor; b) omul este o fiinţă raţiona­Iă, capabilă de prevedere şi, în fine c) "în lumea aceasta, răul şi binele nu pot fi perfect izolate. In sfârşit, aşa cum

13 Vezi o analiză mai aprofundată a principiului socratic în ul­tima secţiune a cărţii - "Testul Gyges".

C R I TON S A U V I S U L E C H I V O C 159

voi încerca să arăt în ultimul eseu al acestei cărţi, prin­cipiul ar putea fi salvat cu condiţia de a nu fi tratat ca un "imperativ categoric" al acţiunii practice, nemijloci­te, ci numai ca un principiu director şi orientativ, ca un ideal de urmărit permanent, fără a fi atins niciodată.

Ce-ar putea fi atunci opus principiului "non-rezisten­ţei la rău", sub raportul practicii efective? "Legea talio­nului", cum păreau să creadă atât Socrate, cât şi mulţi alţii? Nu. Între principiul retribuirii identice cu fapta şi cel al absenţei unei retribuiri, există un tertium: e ceea ce aş numi principiul "răului minimal", în fapt, aplicat de majoritatea legislaţii10r moderne liberale şi responsabil de ameliorarea sistemelor punitive, dar şi de ceea ce, în mod normal, considerăm a fi un comportament decent şi uman. Acest principiu afirmă că trebuie în aşa fel acţio­nat, încât, în orice situaţie, răul previzibil în mod raţional să fie cel mai mic cu putinţă. În temeiul acestui principiu, de exemplu, s-a suprimat adesea pedeapsa cu moartea, deoarece execuţia, fiind ea un act ireversibil, este un rău mai mare decât încarcerarea, revocabilă oricând. De ase­menea, în termenii aceluiaşi principiu, un rău făcut unor persoane fizice este mai grav decât un rău abstract fă-cut "legilor" ori statului.

'

Să mai observăm că, la presupoziţiile de mai sus, prin­cipiul "răului minimal" mai adaugă două presupoziţii: d) răul este ierarhizabil, aşadar există "mai rău" şi "mai puţin rău"; e) răul este substituibil, adică o acţiune cu efect rău poate fi înlocuită de o altă acţiune cu efect mai puţin rău, caeteris paribus .

Or, în virtutea principiului "răului minimal", Criton era cel care avea dreptate şi Socrate avea tot dreptul să evadeze din închisoare, salvându-se. Chiar în ipoteza în care evadarea sa ar fi adus daune Cetăţii, se poate afir­ma că aceste daune sunt mai mici decât moartea unui

160 C Â N D S O C R ATE NU ARE D R EPTAT E

om nevinovat, condamnat printr-un proces expeditiv şi nelegitim, şi cu atât mai mult decât aceea a unui om care, prin înţelepciunea şi felul său de viaţă adusese, în realitate, cele mai mari servicii patriei sale.

Socrate însă rămâne de bunăvoie în închisoare pentru a muri, condamnat în mod nedrept de cetatea sa. O face el numai din considerentele menţionate mai sus şi ex­puse prin intermediul personificării legilor cetăţii? S-ar părea că mai este un motiv, unul religios: filozoful cre­de că zeii doresc ca el să moară, că zeii "îl cheamă" în lumea lor, iar el vrea să se supună chemării lor. "Lasă lucrurile aşa, Criton - îi spune el prietenului său la ca­pătul dialogului - şi să procedăm în acest fel, de vre­me ce în acest fel ne conduce Zeul" (54e) .

Ne putem, desigur, pune întrebarea dacă invocarea divinităţii este o modalitate de legitimare a argumen­telor raţionale oferite, ori dacă, dimpotrivă, argumente­le nu sunt decât proceduri de raţionalizare a unei credinţe deja existente. Felul dramatic în care este pusă proble­ma, patetismul inerent situaţiei, atmosfera de sinceră pie­tate sugerează o religiozitate reală şi nu contrafăcută. Oricum, Socrate a avut un vis premonitoriu, din care a înţeles că soarta sa este să moară foarte curând. 1 s-a ară­tat o femeie frumoasă, îmbrăcată în haine albe, care l-a chemat şi i-a spus: "în cea de-a treia zi ar fi să vii în Phthia cea rodnică" (44b). Socrate înţelege de aici că va muri peste două zile, anume, a doua zi după ce nava ritu­ală trimisă anual de atenieni la Delos, în amintirea lui Teseu, urma să re vină la Atena. Căci, în timpul în care nava călătorea de la Atena la Delos şi înapoi, execuţi­ile capitale erau oprite.

Aşadar, iată, argumentele oferite de "legi" şi hotă­rârea zeilor par să coincidă.

C R I TO N S A U V I S U L ECH I V O C 161

însă - credem noi - Socrate s-a înşelat în privinţa argumentelor. Dar dacă el s-a înşelat arunci şi asupra in­terpretării visului? Chestiunea merită pusă în acest fel, deoarece ea ar putea sugera că Platon păstra o oareca­re distanţă faţă de maestrul său şi că nu îi încuviinţa, poa­te, pe deplin acţiunea fatidică. De aceea, el introduce în relatarea sa o ambiguitate semnificativă. Despre ce este vorba?

Vorbele femeii din vis parafrazează un vers homeric, extras din Iliada, IX, 363, cu diferenţa că, în epopee, ver­bul este la persoana întâi. Cel care vorbeşte acolo este Ahi­le, decis să părăsească câmpul de bătaie de la Troia, şi care îi explică lui Odiseu în ce fel va pleca şi va ajunge pe mare în Phthia, patria sa. Pentru Socrate, visul este clar (enar­ges) . Este, pasămite, şi el chemat în "patria" sa; or, el cre­de a şti că patria sa adevărată este lumea zeilor.

Numai că aceasta nu este singura interpretare cu pu­tinţă. într-adevăr, Phthia, sau Phthiotis, cum mai era nu­mită, se afla în sud-estul Tesaliei, sau chiar era un vechi nume echivalent Tesaliei în ansamblu. Or, cum ne amin­tim, Criton îi aranjase lui Socrate un refugiu la prietenii săi tocmai în Tesalia. Atunci, ce vrea de fapt Platon să spu­nă prin intermediul visului lui Socrate? Că zeii îi cer lui Socrate să plece, în cea de-a treia zi, în lumea cealaltă, la Hades, sau că, dimpotrivă, îi cer mai degrabă să vină în Tesalia, dând ascultare lui Criton?

Visul divin rămâne amăgitor. Dar, tocmai de aceea, putem bănui că străduinţa lui Socrate de a afla şi temeiuri oraculare pentru lipsa sa de rezistenţă înaintea răului nu este tocmai ireproşabilă.

Osândirea lui Socrate a întemeiat, prin martiriu, dem­nitatea filozofiei. Dar se poate întemeia adevărul pe un sacrificiu injust? Aşa ar fi, poate, dacă zeii ar fi cerut-o lim­pede şi fără şovăială şi dacă raţiunea şi datoria morală

162 C Â N D S O C R ATE N U A R E D R E P TATE

ar fi încuviinţat. Numai că nici zeii, aşa după cum nici figurile retorice, nici argumentele raţiunii, nici princi­piile etice nu pot fi solicitate să mărturisească în favoa­rea sacrificiului inocentului pentru stat, pentru instituţii discutabile, sisteme politice opresive şi împotriva omu­lui individual, a persoanei în autenticitatea sa irepe­tabilă .

Desigur, preoţii oficiali pot pune în gura şi în inten­ţiile zeilor tot ceea ce principii acestei lumi năzuiesc să obţină. Dar cerul rămâne de obicei tăcut; iar dacă se aude ceva, atunci e un murmur nedesluşit; iar dacă se per­cepe o vorbire, atunci ea este prea în şoaptă ca să fie bine înţeleasă. Iar dacă, în fine, e rostită totuşi ceva mai apă­sat, atunci ea răsună doar cu echivocul patetic al oraco­lului din visul unui înţelept, supus totuşi şi el, ca noi toţi, erorii . . .

IX. Testul Gyges

Dacă am dori să denumim cu un singur cuvânt, cât de cât acoperitor, etica practicată de Socrate deopotrivă prin felul său de a trăi, cât şi prin spusele sale consemnate de discipoli precum Platon ori Xenofon, cred că acest cu­vânt ar putea fi "integrism" - iar etica respectivă ar re­prezenta o specie intelectualistă a integrismului etic. Ce vrem să spunem cu aceasta?

Exigenţa fundamentală a lui Socrate în ceea ce pri­veşte eticul este ca omul nu doar să pară că este drept, sau bun sau posesorul unor virtuţi, ci să fie şi în fapt astfel, şi anume în orice condiţii, indiferent dacă există în preaj­mă alţi oameni care să-I poată sau nu judeca, vedea, auzi, pedepsi ori răsplăti. Interiorul omului, prin urmare, tre­buie să fie coerent şi conform cu exteriorul său, fără fi­suri sau clivaje între înăuntru şi în afară, între gând, spusă şi faptă, astfel încât omul, din punct de vedere etic, să re­prezinte un întreg, un tot unitar. Opusul integrismului etic - condamnat de Socrate - va fi desigur "dualis­mul etic", a cărui regulă pretinde în exclusivitate respec­tul exterior al unui cod moral, fără Însă să aspire la a cere gândului neexprimat sau sentimentului interior conformarea cu fapta.

Se poate observa de îndată că integrismul etic este congruent cu regula socratică potrivit căreia nu trebuie să faci răul cu nici un chip (oudeni tropo) sau că întotdea­una e mai bine să înduri răul decât să-I comiţi. Într-adevăr,

164 C Â N D S O C R ATE N U A R E D R E PTATE

ipocrizia socială, disimularea, măştile pe care ni le atâr­năm de obraz ca să părem mai buni sau mai virtuoşi decât suntem în fapt (adică refuzul integrismului etic) pot fi considerate acţiuni rele, chiar dacă utile adesea: minţi, disimulezi, dai impresia că eşti altceva decât eşti, abuzezi de încrederea altuia, îl induci în eroare asupra adevăratelor tale însuşiri, dorinţe sau intenţii, pentru a te pune pe tine sau chiar pe un altul la adăpost. Rezul­tă că a refuza comiterea răului în orice situaţie, chiar cu riscul de a deveni astfel vulnerabil, înseamnă şi a refu­za clivajul dintre exterior şi interior - adică a practica integrismul etic .

Ce vrem însă să spunem când numim etica lui Socra­te un "integrism etic intelectualist"? Ne referim, de bună seamă, la fundamentul teoretic care legitimează etica res­pectivă şi care este celebra teză socratică că nimeni nu co­mite răul cu bună ştiinţă, ca fiind un rău . Consecinţa este că răul etic este o formă de ignoranţă, o necunoaştere a bi­nelui autentic în primul rând pentru cel care îl comite. Virtutea este o formă de ştiinţă! Eliberat de ignoranţă - susţine optimist Socrate - omul ar Înceta să mai facă răul şi ar adopta în mod natural integrismul etic, deoarece ar şti că orice principiu alternativ ar presupu­ne comiterea răului, ceea ce el nu poate dori.

Trebuie să notăm că integrismul etic nu este în mod obligatoriu intelectualist: astfel este numai varianta sa socratică, care ne preocupă aici în mod special. Dar exis­tă şi alte variante, deloc intelectualiste - cea mai cu­noscută fiind cea propusă de Isus Cristos în disputele sale cu fariseii, cel puţin aşa cum apare ea descrisă de au­torii Noului Testament. De aici rezultă că acela care vrea să pună în discuţie integrismul etic la modul general nu are voie să-I considere infirmat, chiar dacă reuşeşte să invalideze teza socratică că "virtutea este ştiinţă". Vom

T E S T U L G Y G E S 165

ignora, în cele ce urmează, aspectul intelectualist al in­tegrismului etic - probabil punctul său cel mai ne­vralgic - pentru a-l examina în sine, fără aşadar a ne preocupa de teza socratică că răul nu ar fi altceva de­cât o alegere eronată a binelui.

Cum putem testa însă validitatea integrismului etic, luat în sine, ca principiu director. de viaţă? S-ar putea sus­ţine că, pentru ca un om să se dovedească a fi bun în sensul integrismului etic, el ar trebui să treacă "testul invizibilităţii" . Altfel spus, comportamentul său mo­ral ar trebui să fie mereu la fel, neschimbat, indiferent dacă el se află printre oameni, sau pe insula lui Robin­son, dacă faptele sale sunt sau nu văzute şi cunoscute, ori dacă riscă sau nu pedepse pentru ele. Pe scurt, omul bun în sensul integrismului etic ar rămâne identic cu sine chiar dacă ar deveni deodată invizibil. Mai mult - arată Platon în Cartea a II-a a Republicii - într-un fel testul acesta, conceput ca un experiment mental pen­tru a proba valoarea unui om, poate servi şi ca să va­lideze sau să infirme însăşi etica integristă.

Desigur, nu chiar Platon în nume propriu ne spu­ne toate acestea, ci personajul Glaucon, unul dintre cei doi principali interlocutori ai lui Socrate din Republi­ca. Alături de fratele său Adeimantos, Glaucon ar dori să se lase convins de etica integristă a lui Socrate, sau, cum spune el, ar dori să se convingă că dreptatea me­rită a fi făcută pentru ea însăşi şi nu pentru recompense­le şi pedepsele sociale ce decurg din aparenţa de dreptate sau de nedreptate pe care cineva o poate produce în ju­rul lui. Putem admira - o face şi Socrate - caracterul integru al acestor tineri, şi suntem în mod firesc purtaţi să împărtăşim laolaltă cu ei repulsia pentru dualismul etic care, adesea, devine o veritabilă duplicitate, creând

166 C Â N D S O C R ATE NU A R E D R E P TATE

un abis între interioritate şi exteriorul omului. A fi drept fără interes, a fi generos fără remuneraţie, a fi bun fără calcul, a fi autentic fără fardare socială - nu e tocmai asta definiţia virtuţii autentice, singura care îşi meri­tă pe deplin numele?

Glaucon însă nu se lasă sedus de sentimente nobile şi nici măcar de autoritatea lui Socrate . Pe de-o parte, el are în minte exemplul vieţii majorităţii oamenilor, pre­cum şi teoriile contractualiste ale unor sofişti precum An­tiphon sau Lycophron, care, toate, se opun integrismului în numele unui tip de dualism "realist" care dă priori­tate eficacităţii faptei . Pe de altă parte, Glaucon crede că deţine un argument direct şi foarte puternic împotriva eticii integriste şi în favoarea eticii dualiste: e exact argu­mentul bazat pe ceea ce am putea numi "testul Gyges" .

Gyges - istoriseşte Glaucon - ar fi fost un păstor din vechime, care, printr-o întâmplare neobişnuită, ar fi descoperit un inel fermecat. Pus pe deget şi răsucit cu piatra spre interiorul palmei, inelul îl făcea pe po­sesorul său invizibil pentru cei din jur; când însă ră­sucea piatra înspre în afară, omul redevenea vizibil . Văzând aceasta, Gyges a avut grijă să se afle printre cei trimişi la regele Lidiei şi, odată ajuns la curte, nu i-a fost greu păstorului aflat în posesiunea inelului fermecat să-i se ducă regelui nevasta, apoi să-I ucidă şi să-i ia tro­nul, întemeind o nouă dinastie a regatului .

Or - continuă Glaucon - "dacă ar exista două ast­fel de inele şi dacă pe primul l-ar avea omul drept (adică drept în termenii integrismului etic al lui Socra­te - n.a.) şi pe celălalt omul nedrept (omul dualismu­lui etic - n.a.), se poate crede că nimeni nu s-ar dovedi în asemenea măsură stană de piatră, încât să se ţină de calea dreptăţii. . . atunci când îi este îngăduit şi să ia din piaţă, nevăzut, orice ar voi, sau, intrând în case, să se Îm-

T E S T U L G Y G E S 167

preuneze cu orice femeie ar vrea, să ucidă sau să eli­bereze din lanţuri pe oricine ar dori, putând face şi alte asemenea lucruri, precum un zeu printre oameni. Însă, făcând aşa ceva, prin nimic nu s-ar deosebi omul drept de celălalt, ci amândoi s-ar îndrepta spre aceleaşi fapte. Aşa fiind, aceasta este o bună dovadă că nimeni nu este drept de bunăvoie, ci doar silnic" (360b-c) .

Pe scurt - afirmă Glaucon - omul fiind ceea ce este şi nu ceea ce ar trebui să fie sau ce şi-ar dori pentru el unii optimişti, regula instituită de integrismul etic este o ficţiune, o utopie, care se prăbuşeşte de îndată ce pa­tina civilizaţiei ajunge să fie Înlăturată de pe om din­tr-un motiv sau altul. Un Glaucon mai modern ar putea adopta limbajul lui Sigmund Freud mai cu seamă pe cel din Disconfort în cultură, şi ar putea argumenta cam în felul următor:

"E reconfortant să pariem pe integrismul etic atâta timp cât trăim într-o societate relativ ordonată, unde le­gea şi normele morale sunt mai mult sau mai puţin res­pectate. Dar asta nu înseamnă că e bine să ne lăsăm iluzionaţi . Faptul că normele şi legile sunt respectate în cea mai mare parte a cazurilor nu decurge dintr-o ade­rare autentică la ele, sau pentru că ele ar fi considera­te un bine în sine, ci numai din frică (<<silnic»), sau în unna unui dresaj civilizatoriu îndelungat. Că este aşa se poa­te vedea cu uşurinţă de îndată ce intervin «rupturile», ma­rile stări de excepţie ale istoriei: războaie, revoluţii, chiar mari catastrofe naturale. În acel moment, un mare nu­măr de oameni se pomenesc deodată cu inelul lui Gy­ges la deget: nu sunt invizibili la modul propriu, dar sunt într-un fel astfel, sub raport social: în ţară ocupată, sol­daţii pot comite crime sau violuri nestingheriţi, pot pune mâna pe orice bun al inamicului; mai rău, adesea ei pot tortura şi extennina în lagăre de concentrare. Pulsiunile

168 C Â N D S O C R ATE NU ARE DREPTATE

instinctuale cele mai bine refulate şi reprimate în timp de normalitate, acum, în starea de excepţie, nu mai cunosc nici o piedică şi se manifestă liber şi ucigaş. Altminteri, cum am putea explica uriaşele crime şi masacre ale secolului XX, altminteri secolul cel mai civilizat, mai cul­tivat, mai ştiinţific din istorie? Ideologiile binecunos­cute nu au comis singure crima. Ele numai au legitimat-o, au adormit restul de scrupule existente în oameni, scrupule dobândite în copilărie prin domesticirea edu­caţională; ele au permis imenselor frustrări ale civili­zaţiei să se reverse torenţial, dar nu ele însele au creat aceste frustrări.

Pe scurt, civilizaţia impune o sarcină dificilă omu­lui, dominat în inconştient de «principiul plăcerii»; de bine, de rău, cu greu o suportă el în vremuri «norma­le» . Supunându-se «principiului realităţii», domesti­cit din copilărie de părinţi şi educatori, omul reuşeşte, în majoritatea cazurilor, prin reprimarea instinctelor sale violente, să-şi confecţioneze o umanitate exterioară mo­rală, o mască umană agreabilă, cu care nu doar îi înşa­lă pe ceilalţi, dar adesea se convinge şi pe sine că el e altceva decât este în fapt. Curând, ajunge să creadă cu sinceritate că această mască civilizată este chiar el în­suşi, în întregul său, că fardul este conatural obrazului. Va crede despre sine că se conformează regulii integris­mului etic sau îl va susţine verbal sub o formă sau alta, şi nici măcar nu poate fi acuzat de ipocrizie, ci doar de destulă naivitate şi auto-iluzionare .

Dar e suficient să intervină «excepţiile» pentru ca masca să cadă, fardul să se scuture şi obrazul autentic să apară. Şi nu este nevoie să ne referim numai la «stă­rile de excepţie» majore ca mai sus. Căci există pretu­tindeni micile «excepţii» private: visurile, lapsusurile, stările deosebite de stres emoţional, pasiunile: atunci se

T E S T U L G Y G E S 169

descoperă, fie şi un colţ, din omul autentic, sau mai bine spus, din fiara cu chip omenesc. Apoi este expe­rienţa puterii: cum se explică faptul că atâţia oameni care gustă brusc din putere devin de nerecunoscut pentru prieteni şi apropiaţi? Ei dau sentimentul că au alune­cat spre rău, că au ajuns corupţi, că şi-au pierdut buso­la morală, că au abandonat decenţa. Dar, în realitate, ei nu au făcut decât să redevină cine erau cu adevărat din­totdeauna (poate chiar fără ştiinţa lor), atunci când «inelul lui Gyges» le-a dat posibilitatea să înlăture ne­pedepsiţi fardul civilizaţiei.

Cu alte cuvinte, integrismul etic este numai o iluzie pioasă - ar încheia acest Glaucon modernizat. El este contrar naturii umane şi ignoră circumstanţa că omul este, din punct de vedere psihic, scindat între un incon­ştient (Id) determinat de «principiul plăcerii» şi un eu conştient (Ego) determinat de «principiul realităţii» . Iar civilizaţia, construită pe acest «principiu al realităţii» re­prezintă în fapt un dresaj penibil pe care, în sinea noastră cea mai adâncă, abia aşteptăm să-I înlăturăm, de îndată ce o «excepţie», mare sau modestă, ne oferă ocazia. De unde rezultă că, pentru vremuri normale, singura etică realistă rămâne o variantă de dualism: e preferabil să ne acceptăm aşa cum suntem; e legitim să evităm cât se poate disconfortul şi suferinţele civilizaţiei şi e firesc să încercăm să dăm unele satisfacţii secrete «principiului plăcerii»; e prudent, în fine, să evităm să ne dezvăluim autenticitatea chiar şi celor mai apropiaţi. Luciditatea, abilitatea sunt preferabile auto-înşeIării, chiar dacă ele sunt tratate drept cinism de către cei care continuă exer­ciţiul van de iluzionare. Cât despre «stările de excepţie», să ne rugăm să nu avem parte de ele, dar din nou să nu ne facem iluzii: nu suntem nici mai buni, nici mai oa­meni decât au fost aceia legaţi de istorie la stâlpul in­famiei!"

170 C Â N D S O C R ATE N U A R E D R E P TATE

Un partizan al integrismului etic - de exemplu un So­crate, şi el cumva "modernizat" - ar putea totuşi obiec­ta la aceste spuse: "Nu se poate nega - ar spune el ­că integrismul etic e invalid pentru un foarte mare nu­măr de oameni . Totuşi rămâne incontestabil că se întâl­nesc unele persoane - fie şi în minoritate - care sunt diferite de ceilalţi mulţi: acestea au interiorizat norme­le etice (fie şi sub forma "Super-ego" -ului despre care vorbeşte Freud) şi nu mai au nevoie de o constrângere exterioară sau de beneficii exterioare pentru a trăi con­form acestor norme. Chiar dacă ar avea tras pe deget inelul lui Gyges sau ar trăi izolaţi pe insula lui Robin­son, oamenii respectivi nu se vor schimba, căci instan­ţa care îi determină să rămână civilizaţi şi decenţi în mijlocul oricăror ispite sau nenorociri le este lăuntrică ."

"De acord - ar consimţi Glaucon. Numai că, de obi­cei, aceşti oameni deosebiţi - să le spunem «filozofi» sau sfinţi - nu sunt prea fericiţi nici măcar în societă­ţile noastre nonnale, confonnate regulii dualismului etic. În cel mai bun caz, ei sunt consideraţi nepractici, naivi, adesea incapabili să-şi îngrijească propriile afaceri ." Une­ori - ar continua el - efectele integrismului etic pot fi chiar mai rele într-o cetate fIcare nu-i bine orânduită", deoarece filozoful - arată Platon - lIvrea să se facă mic, pentru ca să nu aibă necazuri":

"Atunci fiul / filozofului/ aude pe maică-sa plângân­du-se că bărbatul ei nu este printre cârmuitori, că ea se simte mai prejos de celelalte femei, că îl vede pe bărba-tul ei neinteresat destul de bani . . . că tatăl lui nu e bărbat adevărat şi că e prea delăsător . . . Apoi ieşind tânărul din casă, aude şi de la alţii vorbe asemănătoare şi vede că cei ce-şi văd de treaba lor în cetate sunt numiţi neghiobi . . . pe câtă vreme cei care nu-şi văd de treaba lor sunt co­pleşiţi de cinstiri şi de laude" (Republica, 549d-SSOb) . Con-

T E S T U L G Y G E S 171

secinţa va fi că feciorul va înceta să-şi mai ia tatăl drept model şi, suferind pentru răul renume al tatălui şi al familiei, va dori să se răzbune şi va deveni un "bărbat mândru şi un preţuitor al gloriei" .

Cu alte cuvinte - va trebui să admită partizanul in­tegrismul etic - regula acestuia, chiar dacă este posibi­lă şi practicabilă de către câţiva oameni cu totul deosebiţi, conduce la dezavantaje considerabile mai întâi pentru ei în societăţile obişnuite, normale. Mai mult, aceste deza­vantaje se răsfrâng nu numai asupra "filozofului" care oricum le asumă voluntar, ci şi asupra altora din preaj­ma sa - soţie, copii, familie în general, prieteni, aliaţi, care nu au fost întrebaţi dacă sunt de acord cu regula respectivă. Astfel încât Glaucon ar putea susţine că "fi­lozoful", în final, abdică de la anumite responsabilităţi şi că deci moralitatea sa însăşi devine discutabilă din acest punct de vedere. Nu ar fi preferabile atunci anwnite con­cesii, recursul la compromis, tratarea inamicilor drept ceea ce sunt şi confruntarea lor eficientă prin strategi­ile cunoscute ale duplicităţii şi prefăcătoriei, dacă în joc sunt binele şi poate chiar viaţa celor câteva persoa­ne iubite? A refuza să faci rău duşmanului, deoarece răul nu trebuie comis cu nici un chip, nu înseamnă nu­mai a asuma voluntar pagube proprii, dar şi, adesea, a-i expune pe cei dragi şi nevinovaţi la necazuri şi suferin­ţe, ceea ce este, fără îndoială, tot un rău. Prin unnare, ar conchide acest Glaucon dizert, filozoful socratic, care refuză să facă un rău duşmanului în numele regulii eti­cii integriste, contribuie la a face un rău prietenului sau copilului nevinovat care depinde de el, permiţându-i inamicului rău voitor să-I lovească. Şi filozoful nici mă­car nu poate susţine că cel de-al doilea rău este invo­luntar: el nu poate pretinde, tocmai el, că nu cunoaşte consecuţia dintre abţinerea sa de la retorsiune şi capa­citatea inamicului de a face rău unui inocent.

172 C Â N D S O C R ATE N U ARE DRE PTATE

Aşadar, conform acestui punct de vedere, pe de-o par­te, regula cerută de integrismul etic pare a fi o imposi­bilitate şi o ficţiune pentru majoritatea oamenilor, chiar a celor care în mod normal se arată decenţi, căci decen­ţa lor nu rezistă prea mult "stării de excepţie", fie aceas­ta majoră, colectivă, fie ea privată. Cât despre acei bărb�ţi şi femei, puţini la număr, care pot practica cu adevărat această regulă aspră în orice circumstanţe, aceştia par să fie nevoiţi să abdice de la responsabilităţile precise, proprii normalităţii, faţă de familie şi cei dragi, deşi aceş­tia pot fi inocenţi.

Pe deasupra, ei pot iubi umanitatea, dar nu pot iubi o fiinţă aparte, cu exclusivitatea şi pasiunea egoistă pe care iubirea autentică le presupune. Ei pot iubi pe "aproa­pele", dar aproapele lor este oricine, adică, în ultimă instanţă, nimeni . Iar când i se atrage atenţia omului res­pectiv: "Iată-i pe mama şi pe fraţii tăi care au venit să te caute", omul integrismului etic nu va privi spre ei, ci va arăta spre mulţime sau spre întreaga umanitate, cu vorbele: "Aceştia sunt mama şi fraţii mei!" Ce-au sim­ţit mama şi fraţii reali în această situaţie - povestea nu ne-o mai spune!

Dar se pare că omul integrismului etic este adesea nu doar inutil şi lipsit de responsabilitate pentru cei dragi, ci şi dăunător şi primejdios pentru societatea normală, cel puţin în anumite situaţii. Închipuiţi-vi-l om politic! Doritor să nu facă nimănui rău, să nu utilizeze ipocri­zia nici măcar pentru o cauză nobilă, el va fi incapabil să folosească propaganda, manevrele de culise, compro­misurile pragmatice, să distingă între expediente tac­tice şi măsuri strategice, între scopuri şi mijloace, sau să ia decizii dificile. Chiar fără să dorească să-I urmeze îndeaproape pe Machiavelli, e limpede că politica nu

T E S T U L G Y G E S 173

e pe măsura lui . Întrebarea este dacă el este îndreptă­ţit să beneficieze de pe urma politicii duse de oame­nii dualismului etic, el care condamnă dualismul etic în orice condiţii! Dar nici jurnalist, ori administrator, ori specialist în media nu va putea fi, şi probabil nici om de afaceri!

Să presupunem că va fi judecător; e aceasta oare o pro­fesie mai potrivită pentru omul care trăieşte după regu­la integrismului etic? Vă amintiţi celebrul comentariu al lui Isus la porunca din Decalog fIsă nu comiţi adulter": "Ci eu vă spun vouă că cine va pofti la femeia aproape­lui său, a şi comis adulter în cugetul său." Chiar dacă Isus nu o spune explicit, sugestia sa este că între gân­dul păcătos şi păcatul efectiv distanţa nu e foarte mare şi că, odată manifestată dorinţa rea, punerea ei în exe­cuţie devine cvasiautomată - ceea ce, desigur, este cu totul fals atât empiric, cât şi psihologic. Or, reducerea dis­tanţei dintre gând şi faptă, ba chiar între impulsul in­conştient şi datul conştiinţei, ruinează orice încercare de a-i judeca echitabil pe oameni Guridic sau moral), deoa­rece uniformizează vinovăţiile şi impune sarcini, pentru majoritatea lor, de nesuportat; pe deasupra, poate inspi­ra unor fanatici încercarea de a controla conştiinţele, cu scopul de a realiza cu orice preţ integrismul etic.

De altminteri, întreaga predică a lui Isus dă senza­ţia că invită necondiţionat la depăşirea eticii dualiste: omul ar trebui să fie pe dinăuntru la fel ca pe dinafară, să nu abordeze o falsă pietate, o falsă justiţie, bazată pe ascunderea grijulie a impulsuriloi dictate de "principiul plăcerii". Cel care se vrea bun să nu-i judece pe alţii, fIsă nu dea primul cu piatra", căci măcar în adâncul lui e şi el un păcătos; mai ales să nu fie pe dinafară "mormânt văruit", iar pe dinăuntru "oase de morţi şi de toată ne­curăţia" (Mt. 23,27) . Perceptorii impozitului datorat

1 74 C Â N D S O C R ATE N U A R E DREPTATE

ocupantului (vameşii), colaboraţioniştii, prostituatele şi alţii de acelaşi fel nu trebuie evitaţi de oamenii buni, căci nu faptele exterioare generează păcatul, ci omul interior cu intenţiile sale impure. Banalizata expre­sie "pomul se cunoaşte după roadă", aplicată de Isus atunci când blestemă smochinul neroditor, vrea să spu­nă exact aceasta: exteriorul omului îi reproduce acestuia interiorul, în bine sau în rău, şi o face într-un mod firesc, aşa cum se întâmplă în lumea vegetală. Orice schismă, orice nepotrivire dintre cele două aspecte ale omului este blamabilă, "fariseică", dictată de artificiile intelec­tualilor ("cărturarilor") .

E îngrijorător însă de observat că cei care au luat ad litteram această exigenţă necondiţionată a congruenţei gândului cu fapta, precum Calvin la Geneva, au fost ten­taţi nu doar să proscrie teatrul, dansul şi hainele colo­rate, ci şi să introducă poliţia gândirii, pentru a se asigura că "pomul" este aidoma "roadei" sale.

Aşadar, pare necesar să acceptăm că omul integris­mului etic nu prea ar trebui să se implice în treburile publice, în afacerile cetăţii, sau în profesii lucrative şi în ocupaţii care presupun responsabilităţi deosebite faţă de alţii, aşa cum s-ar cuveni să se abţină de la a-şi înte­meia o familie şi de a avea copii. Oricum, prezenţa sa în mijlocul cetăţii îi va aduce necazuri nu numai lui în­suşi, ci şi apropiaţilor săi. Iar dacă este un om mai ieşit din comun, această prezenţă ar putea crea emoţii colec­tive puternice care ar putea produce una dintre acele "ex­cepţii majore" despre care vorbeam mai sus, cu rezultatul posibil că (aşa cum a arătat-o istoria adesea) barbaria omenească se va revărsa peste zăgazurile moralităţii normale şubrezite de puritanismul integrist. Roada va fi aidoma pomului, într-adevăr, dar ce fel de pom? Nu pomul bun, sperat de integrismul etic, ci acel "lemn

T E S T U L G Y G E S 175

strâmb al umanităţii din care nu poate ieşi ceva ca lu­mea", despre care vorbea cu tristeţe Kant.

Rămân atunci în final doar două posibilităţi radicale: ori omul integrismului etic se va retrage din societate -şi aceasta este soluţia monahismului esenian, creştin sau budist, despre care nu vom vorbi în cele de faţă şi care, orice s-ar zice, pare tot mai puţin semnificativă în epoca modernă; ori avem soluţia propusă de Platon în Repu­blica: dacă omul integrismului etic, "filozoful", nu-şi poa­te ajusta regula sa cu aceea a societăţii, în loc să schimbăm regula "filozofului", mai bine să schimbăm regula so­cietăţii, ajustând-o pe ea după aceea a "filozofului". Pe scurt, vom edifica "statul filozofilor", cetatea perfectă unde omul integrismului etic ar trebui să-şi afle, în fine, patria. Şi, cum ştim, Platon descrie pe larg în Republica o cetate a cărei structură şi regulă de funcţionare sunt meni te să fie perfect congruente cu structura şi regula sufletului filozofic individual.

Este aceasta o soluţie reală? Se pare că nu, şi aceas­ta dintr-un motiv pe care l-am numit în altă parte ato­pie14: într-adevăr, filozoful platonician este educat din copilărie în regula integrismului etic, ceea ce în parti­cular înseamnă: să urască minciuna, şi nu numai pe cea ex­terioară, dar şi pe cea interioară, din suflet, şi să iubească şi să caute întotdeauna adevărul. Numai că cetatea filozofică este astfel organizată în ansamblul ei, încât presupune exis­tenţa a ceea ce Platon numeşte "poveşti feniciene" - adi­că minciuni de stat, cum ar fi mitul "raselor metalice" şi mitul tragerii la sorţi a viitorilor soţi, pentru a se as­cunde calculele eugenice ale conducătorilor. Rezulta­tul este că viitorul filozof va fi educat într-un sistem

14 Andrei Cornea, De la Şcoala din Atena la Şcoala de la Păltiniş, Bucureşti, Humanitas, 2004.

176 C Â N D S O C RATE NU ARE D R E P TATE

profund duplicitar şi nu doar simplu dualist: pe de-o parte, i se va cere să spună, să caute şi să nu ascundă adevărul; pe de altă parte, i se va pretinde să creadă în "poveştile feniciene", să nu încerce să deconspire raţiu­nile lor, să nu pună întrebări incomode cârmuitorilor şi să asculte dispoziţiile acestora, chiar dacă raţiunile fur­nizate de ei îi apar şubrede. Iar dacă până la urmă va afla adevărul, i se cere o bună doză de prefăcătorie, pen­tru a-l ascunde faţă de alţii. Şi dacă va continua totuşi să pretindă autenticitate, adevăr şi deplină onestitate, întocmai cum făcea Socrate la Atena, e de bănuit că va fi ori pedepsit, ori expulzat din casta paznicilor-con­ducători.

Probabil că rezultatul acesta era de aşteptat: cetatea platoniciană e fundată pe reprimarea instinctului de proprie­tate 9i pe redirijarea instinctului sexual în folosul statului. Or, reprimarea instinctelor nu poate funcţiona decât dacă este camuflată sub mantia unor "poveşti feniciene" de orice fel - ideologice, religioase etc. însă revine tocmai în sarcina filozofului socratic respingerea şi deconspi­rarea "poveştilor feniciene", ceea ce va surpa tocmai fundaţia pe care cetatea filozofică - unde se presupu­ne că se află patria sa - a fost clădită. "Iluminismul" socratic, produs al integrismului etic, rămâne asocial chiar şi în cetatea socratică. Sau poate că acolo e ast­fel, mai mult chiar decât oriunde altundeva!

Avem, prin urmare, două tipuri de etică, fiecare cu re­gula ei: etica duallstă, susţinută de "Glaucon" - în fond, un fel de utilitarism sau o etică a consecinţelor - care este folositoare, dar dificil acceptabilă din punct de ve­dere moral, dacă nu chiar respingătoare uneori prin du­plicitatea ei; şi etica integristă, promovată de Socrate, sublimă în sine, dar inaplicabilă, ineficientă, ba chiar pri-

T E S T U L G Y G E S 177

mejdioasă adesea. Prima etică nu face faţă "stărilor de excepţie", ne trecând la "testul Gyges" . Cea de-a doua, este adecvată "stării de excepţie", dar nu se potriveşte cu normalitatea, sau, poate mai bine zis, tratează nor­malitatea ca pe o perpetuă "stare de excepţie" . Rezultat dublu-decepţionant.

Ce e de făcut? Ce ar trebuie să alegem? Numai pe una dintre aceste etici, cu toate dezavantajele vădite, sau pe nici una, sau pe ambele? Unilateralitatea mi se înfă­ţişează mutilantă, iar o "cale a treia" - care să nu fie un amestec impur dintre amândouă -nu-mi stă în pu­teri să-mi imaginez. Cred însă că, de fapt, putem şi sun­tem datori să-I adoptăm concomitent şi pe "Glaucon", şi pe "Socrate" . Dar cum aşa? Nu am arătat abia că re­gulile celor două etici sunt opuse? Cum poate fi cine­va, totodată integru şi dualist? Cum poate el deopotrivă şi uni, şi separa interiorul şi exteriorul său?

După părerea mea, practicarea simultană a celor două reguli etice este cu putinţă, şi nu există contradicţie re­ală aici, deoarece ele nu se plasează în acelaşi orizont: etica dualistă se situează şi funcţionează pe terenul realită­ţii empirice, în timp ce etica integristă stă în orizontul idealităţii . Prima oferă osatura vieţii noastre, cea de-a doua, pentru a spune astfel, îi determină punctul de fugă.

Cum văd lucrurile va deveni mai limpede, dacă vom distinge în semantismul vocabulei latineşti "regula" două accepţii principale, pe care însă tindem de obicei să le confundăm. Astfel, latinescul "regula" înseamnă mai în­tâi "riglă", adică şipcă dreaptă cu care se evaluează rec­tiliniaritatea. În acest sens, regula este idealul, efectiv de neatins, al tuturor liniilor doar mai mult sau mai puţin drepte; ea este etalonul cu care ele sunt compara­te, prin care sunt evaluate şi pe care se străduiesc să-I aproximeze, să-I imite, să i se asemene. Să notăm că,

1 78 C Â N D S O C RATE N U A R E DRE PTATE

în raport cu regula-riglă, toate celelalte linii sunt excep­ţii, abateri de la ea - mai mari ori mai neînsemnate -şi că, în mod paradoxal, nu există decât excepţii de la o regulă cu o singură întrupare efectivă. Excepţia este ma­joritară, iar regula minoritară. Constantin Noica, în Mo­de?ul european15, se referea la acest tip de raport între regulă şi excepţie, cu formula "excepţia care proclamă regula rămânând excepţie" şi o exemplifica, printre al­tele, cu Ideile platonice, dar şi cu nonnele morale. În pri­mul caz are dreptate (lucrurile frumoase aproximează Frumosul care e unic, fiind totodată regula lor), dar în ultimul caz cred că parţial greş ea, după cum se va ve­dea mai departe. Iar CarI Schmitt scria şi ei că, uneori, "regula nu trăieşte decât prin excepţie."16

" Regula " , în latină, are însă şi o altă accepţie, prelua­tă de cuvântul românesc "reguIă": acela de normă, de lege generală (francezii spun "regle" în ambele accep­ţii, şi la fel spun englezii "rule" - ambele vocabule de­rivate de la "regula") . Regula - sau, pentru a o distinge de cealaltă, regula-normă - este, ea acum, majoritară. Cazul clasic îl oferă gramatica, unde majoritatea forme­lor se supun, se conformează regulii, întrupează regu­la, sunt "în regulă". Apar însă şi excepţii - minoritare acestea - care, cum se spune, "confirmă" regula-nor­mă; adică exact prin caracterul lor minoritar certifică do­minaţia efectivă, majoritară a regulii-norme. Or, dacă în cazul regulii-rigle, excepţia aproxima regula, acum, în ca­zul regulii-norme, excepţia contrazice, refuză regula. În primul caz, regula e minoritară şi excepţia majorita-

15 Constantin Noica, Modelul cultural european, Bucureşti, Hu­manitas, 1993. Cap. 1.

16 Apud Georgio Agamben, Le temps qui reste. Un commentaire de l'Epître aux Romains, Paris, 2000.

T E S T U L G Y G E S 179

ră; în cel de-al doilea - invers - excepţia e minori­tară şi regula majoritară.

Ei bine, ceea ce am numit aici etica dualistă sau "eti­ca lui Glaucon" se întemeiază pe o "regula" (lat.) în ac­cepţia de regulă-normă, în vreme ce etica integristă, "etica lui Socrate" funcţionează în baza unei "regula" în ac­cepţia însă de regulă-riglă. Or, sensul cuvântului "regu­la" fiind diferit în cele două situaţii, cele două " reguli " , desemnând concepte neasemenea, pot funcţiona con­comitent chiar pentru unul şi acelaşi subiect şi, aş spu­ne, e chiar important să coexiste în acest fel.

Să exemplificăm regula-normă cu cea de-a noua porun­că a Decalogului: fIsă nu mărturiseşti strâmb împotri­va aproapelui tău" . Cu alte cuvinte, să nu comiţi un rău împotriva unei persoane minţind sub jurământ la tribunal. E o regulă evident majoritară, căci majorita­tea martorilor i se conformează şi este, în acelaşi timp, în mod evident aplicabilă. Abaterea de la ea, excepţia - mărhtria mincinoasă în defavoarea acuzatului - poa­te fi constatată adesea şi pedepsită în mod efectiv. Ex­cepţia este minoritară deci - doar o minoritate a martorilor jură fals, mai ales atunci când minciuna ar aduce un prejudiciu acuzatului. Excepţia refuză regula şi e inexcuzabilă etic. Pe de altă parte, tocmai caracterul limitat, foarte restricţionat al acestei "ziceri adevărate" o face aplicabilă şi o asociază cu etica dualistă. Nu ţi se cere să spui adevărul oricând, oriunde şi faţă de orici­ne, ci numai şi numai într-un anumit caz, bine definit. De pildă, dacă mărturia mincinoasă este în favoarea, şi nu împotriva acuzatului, ea nu pare interzisă. De aseme­nea, nu eşti oprit să minţi în situaţii private. Lipsa de integralitate, şi deci şi de integritate, a acestei reguli-nor­me este vădită.

Ce putem însă spune despre regula mult mai cu­prinzătoare: fIsă spui adevărul", ori fIsă nu minţi" -

180 C Â N D S O C RATE NU A R E D R E P TATE

considerată la un moment dat de Kant drept un im­perativ categoric, şi tratată de Socrate în Republica drept atestat fundamental al "profesiei" filozofului? De data aceasta, se pare că nu mai este vorba despre a rosti ade­vărul într-o situaţie dată şi în circumstanţe precise; ci de a rosti adevărul în orice situaţie - a exprima des­chis ceea ce gândeşti, ceea ce eşti, indiferent dacă ade­vărul aduce sau nu beneficii sau daune subiectului, ori oricui altcuiva. Caracterul nerestricţionat, universal al re­gulii este, de data aceasta, esenţial, şi tocmai el o face ina­plicabilă ad litteram.

Într-adevăr, minciunile sau măcar neadevărurile pe care le spunem ocupă majoritatea timpului nostru. Sunt mai întâi, desigur, marile minciuni, cele grave, care ne pot otrăvi vieţile, dar care, statistic vorbind, rămân rare în viaţa unui om, deşi decisive. Apoi vin minciunile sau neadevărurile mai degrabă pozitive: a ascunde adevă­rul unei boli foarte grave pentru cineva neînstare să-I suporte; a ocoli măcar adevărul atunci când este vor­ba de a explica unui copil prea mic circumstanţe ale vie­ţii pe care nu poate, la vârsta respectivă, să le înţeleagă; a nu divulga, chiar solicitat, confidenţele unui prieten, sau chiar a minţi pentru a acoperi greşeala scuzabilă a unei persoane iubite etc., pentru a nu mai aminti de ca­zul clasic: a minţi asupra locului unde se ascunde un dizident, urmărit de o poliţie politică . Nu mai vorbesc despre minciunile ilegale de tipul: a face declaraţii fal­se în acte sau a calomnia cu falsuri o persoană. Mai sunt şi numeroasele minciuni veniale, "mondene", de tipul a invoca o treabă urgentă atunci când vrei să scapi de o întrevedere plicticoasă etc. Oricum, trebuie să recu­noaştem că, în majoritatea timpului, noi practicăm arta minciunii, a disimulării sau, cel puţin, ascundem ade­vărul.

T E S T U L G Y G E S 181

Să fie atunci regula "să nu minţi" pur şi simplu fal­să, deoarece inaplicabilă? Da, dacă ea este înţeleasă în accepţia de regulă-normă. Ea este însă validă, dacă do­rim să vedem în ea regula-riglă: din această perspectivă, nu rostirea adevărului este un imperativ, ci aspiraţia ne­curmată spre adevăr şi efortul de a evita minciuna şi di­simularea, pe cât posibil. Poate că e dăunător a spune adevărul în anumite circumstanţe; dar evit să iau lucrul în uşor şi încerc, pe măsura posibilului, ca falsul şi răul produs de el să fie minime. Adevărul mă ghidează, pre­cum nordul pe corăbier, îl caut, îl doresc, îl prefer chiar atunci când e incomod, dureros, riscant. Dar nu-l ros­tesc în chip fanatic, când riscurile devin insuportabile; nu abdic de la orice altă responsabilitate în favoarea res­ponsabilităţii pentru el; ştiu că mai există şi alte valori în afara sa - un�ori incompatibile cu el - şi negociez insistent cu ele . In fond, nici corăbierul nu navighea­ză întotdeauna spre nord, deşi se orientează faţă de nord. Prima mea preferinţă rămâne pentru adevăr; cea de-a doua e pentru evitarea falsului; abia cea de-a treia ­când decid că nu am încotro - pentru minciuna efec­tivă, şi nu în ordine inversă, aşa cum se întâmplă, din păcate, atât de des . Nu uit însă de adevăr, aşa cum na­vigatorul nu uită de steaua polară, chiar şi atunci când ea e acoperită de nori. El însă nu doreşte să ajungă sub steaua polară şi să rămână în extaz acolo, cu ochii ţin­tă la ea, în timp ce corabia sa se izbeşte de gheţuri .

Aşa ar face, cu corabia vieţii sale, acela pentru care principiul "să nu minţi" este sau a ajuns o regulă-normă, sau un imperativ categoric universalizabil, pentru a vorbi în chlpul lui Kant. Dar când aplicarea imperativului este imposibilă, periculoasă sau chiar repugnantă moral, sun­tem datori ca - printr-o opţiune secundă - să alegem regula-riglă: în loc de un imperativ universalizabil, vom

182 C Â N D S O C R ATE NU A R E DRE PTATE

dispune de ceea ce numesc un deziderativ universal iza­bil. Şi fireşte, vom respecta concomitent, pe de altă par­te, regula-normă în cazul restricţionat dat, de pildă, de porunca a 9-a a Decalogului.

La fel, ca deziderativ universalizabil trebuie, după părerea mea, înţeleasă regula deuteronomică "iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi" . Căci, dacă o înţelegem ca pe o normă efectivă, practică, ea devine imposibilă, când nu absurdă în aproape toate situaţiile, şi pentru aproa­pe toţi oamenii: mai întâi, este fără sens să porunceşti iubirea - aşa cum poţi porunci bunăvoinţa sau polite­ţea. Apoi, negarea desăvârşită a egoismului este riscan­tă, căci nici măcar în cazul sfinţilor nu e întotdeauna limpede - cum o ştia La Rochefoucault - dacă nu cum­va cel mai cald altruism nu e decât un e,.goism adânc, disimulat şi inversat, aproape pervers. Inţeleasă însă ca "opţiune secundă", în calitate de regulă-riglă, porun­ca deuteronomică capătă sens şi valoare: iubirea aproa­pelui până la echivalarea sa cu iubirea de sine devine atunci numai o limită, numai un ideal extrem, spre care putem năzui, fără",

a-l atinge, prin empatie şi efort de comprehensiune. In imensa majoritate a cazurilor, nu ne vom iubi aproapele ca pe noi înşine, dar ne vom strădui, aspirând cât mai sus, măcar să-I înţelegem, să-I respec­tăm, la limită, să-I iubim cât putem, şi mai ales, vom în­cerca să ne punem în locul său, să suferim prin empatie cu el. Căci pentru a obţine lucruri oricum atât de anevoioase, precum empatia şi grija autentică pentru celălalt nu e suficient să vrem să le obţinem chiar pe ele aşa cum sunt; ci trebuie, pesemne, să ţintim mult mai sus şi mai de­parte, pentru a reuşi măcar un rezultat modest, tot aşa cum bunul ţintaş ocheşte cu arma mult deasupra punc­tului pe care vrea să-I lovească .

Pe de altă parte, în cazurile restricţionate de lege şi legalitate, sau de relaţiile sociale uzuale, vom accepta

T E S T U L G Y G E S 183

că trebuie să existe o echivalenţă aproximativă între faptă şi retribuţie, adică o formă diminuată de "lege a talionu­lui", urmărind minimizarea suferinţei. Nimic nu ne va opri ca, în timp ce respectăm această regulă-normă a echi­tăţii, să aspirăm la compasiune şi la empatie faţă de ce­lălalt, ţintind în absolut la egalizarea la limită a iubirii aproapelui cu amorul-propriu; tot astfel, în artă, artis­tul bun îşi cunoaşte şi respectă cu grijă regulile mese­riei, cu un conţinut restrictiv şi precis, dar îşi aţinteşte privirea interioară spre un ideal infinit de frumuseţe de care încearcă mereu să se apropie. E o greşeală a opu­ne aceste două tipuri de reguli şi a opta pentru una în defavoarea celeilalte, în loc de a încerca să dai sens nor­mei prin aproximarea idealului şi să dai consistenţă idea­lului prin aplicarea normei. E ca şi când, fie artistul ar urmări idealul frumuseţii neglijând normele concrete profesionale, fie, respectându-Ie scrupulos pe acestea, ar uita de raţiunea însăşi a artei sale.

Ce putem concluziona, aşadar, dacă revenim la dialo­gul cvasiimaginar dintre "Socrate" şi "Glaucon"? Că amândoi au dreptate, dar nici unul complet, şi că eti­cile lor, departe de a fi contradictorii, sunt mai curând complementare, deoarece ele se dispun pe planuri di­ferite. Dualismul lui Glaucon propune o regulă-normă, care poate şi trebuie să fie respectată efectiv în cazuri bine precizate şi restricţionate. Departe de a merita să fie condamnată fără apel, ipocrizia socială este utilă şi benefică în doze limitate, în situaţii restrictive şi fără a fi scăpată de sub control.

Or, pentru ca ea să fie controlată, integrismul etic propus de Socrate este de cea mai mare valoare şi im­portanţă, cu condiţia de a fi înţeles numai ca dezide­rativ universalizabil, dar nu mai mult decât atât. Principiul

184 C Â N D S O C R AT E N U A R E D R E PTATE

acestuia: "este preferabil cu orice chip să înduri răul decât să-I comiţi" nu trebuie să fie transformat într-un imperativ categoric universal, deoarece numai ca de­ziderativ el rămâne universalizabil: să ne gândim ce s-ar întâmpla cu cineva agresat în casa lui de un rău­făcător, dacă el, proprietarul, în loc să recurgă la o armă de care dispune, ar aplica principiul socratic pe care l-a asumat ca pe un imperativ categoric. Sau ce s-ar întâm­pla cu cineva tradus în justiţie pe nedrept, care, pentru a evita să facă un rău reclamantului, ar renunţa să se mai apere?

A încerca transformarea acestei reguli-rigle într-o re­gulă-nonnă este, în cel mai bun caz, un lucru aproape ina­plicabil şi chiar dezastruos pentru persoana în cauză, aşa cum a arătat-o moartea lui Socrate, dar şi pentru alte persoane inocente . Dar este vorba chiar despre un fals logic. Mai mult decât atât: în anumite cazuri, transfor­marea aceasta ilicită poate hrăni fanatismul, poate im­pune suferinţe pentru mii şi milioane de oameni şi poate contribui la a pune în acţiune ghilotinele sau ca­merele de gazare. În schimb, în loc să fie tratat ca o re­gulă-normă, principiul socratic merită cu adevărat să fie tratat ca o regulă-riglă, ca un far luminos pe care îl ur­măm mereu de la distanţă, dar peste care ne ferim în general să cădem, aidoma fluturilor care cad, noaptea, pe o lampă.

Iar în acest punct, putem să reluăm "testul Gyges": omul care se află în regula-normă, dar care se întoarce cu spatele la regula-riglă, care uită de ea, într-adevăr, nu va trece "testul Gyges". De îndată ce normalitatea în care se află va fi întreruptă de o "stare de excepţie" mai de­osebită, moralitatea sa se va prăbuşi. Dimpotrivă, cred că cel care, întors cu faţa la regula-riglă, se vede şi se sim­te în excepţie în raport cu regula-riglă, va trece "testul

T E S T U L G Y G ES 185

Gyges": cu cât "starea de excepţie" din jurul său va fi mai profundă şi mai de durată, cu atât el. îşi va resimţi mai acut propria "excepţie" etică în raport cu regula-ri­glă. Dar a te şti în excepţie, a-ţi resimţi acut excepţia în­seamnă a aspira la reducerea ei, aşa cum a-ţi resimţi ignoranţa înseamnă a face eforturi pentru a o diminua. De aceea, omul respectiv, să-I numim "omul etic", se va strădui din răsputeri ca, în timpuri de excepţie, să ia re­gula-riglă drept unică şi pennanentă călăuză, cu atât mai mult cu cât nici un alt ghid moral nu mai are validitate, atunci când regula-normă de dinainte a căzut şi zace ne­luată în seamă. Acum, iată, regula-normă a ajuns minori­tară şi ea este cea care a devenit excepţia. La limită, este posibil ca omul etic să reducă nebănuit de mult distan­ţa faţă de regula-riglă, şi ca, în sfârşit, să se fixeze chiar în miezul acesteia, şi nu doar să se rotească, satelizând-o, în orbita ei, ca în timpuri mai normale. Aşa se nasc eroii morali în timpuri de excepţie!

Dar, fiindcă regula-normă a ajuns, ea acum, excepţia, "omul etic" va resimţi de data aceasta, în raport cu ea, toată grozăvia stării de excepţie, impusă de circumstan­ţele sociale, politice sau private: spre deosebire de fa­natic, de iluminat, de sfânt, de revoluţionar, "omul etic" va dori închiderea cât mai grabnică a stării de excepţie, refacerea sistemului de reguli-norme, "încheierea revolu­ţieiu, reintrarea în reguIă-nonnă. El ştie, pe de altă par­te, că a rămâne în contact prea mult numai cu regula-riglă (sau a o trata pe aceasta ca pe o normă şi nu ca pe un "punct de fugă") arde şi nimiceşte spiritul, în marea ma­joritate a cazurilor, întocmai cum stă scris într-un text haggadic faptul că vederea Paradisului i-a făcut chiar şi pe rabinii înţelepţi să-şi piardă minţile.

În starea de normalitate (majoritară), lucrurile stau exact invers: aici suntem, majoritar, în regulă, (adică în

186 C Â N D S O C R ATE NU ARE D R E PTATE

regula-normă) şi, de cele mai multe ori, aproape că uităm să ne recunoC\ştem şi să ne resimţim în excepţie faţă de regula-riglă. Nu faptul că suntem departe de ea e grav, ci faptul că nu ştim cât de departe suntem de ea. Stare comodă, dar riscantă, pentru că ne determină să moţăim moral. A uita că suntem mereu în excepţie faţă de regu­la-riglă ne lasă neapăraţi la intervenţia nemiloasă a "stă­rii de excepţie" circumstanţiale, şi, în situaţii normale, ne face tot mai neglijenţi.

A trăi, aşadar, totodată în regulă şi în excepţie: iată con­diţia delicată, dificilă şi "secundă" în acelaşi timp a noas­tră, a oamenilor obişnuiţi, care nu putem (şi nici nu voim măcar) să fim sfinţi sau martiri (prin aplicarea efectivă a integrismului etic), dar care (prin excesul de unila­teralitate al dualismului etic) nici nu vrem să cădem ru­şinos la "testul Gyges", abandonând orice decenţă . Să fii deci "un om obişnuit şi un om decent" - nu sfânt, nici "filozof", nici martir, nici demon: nu cumva repre­zintă tocmai această mediocritas marea încercare etică?

Pe o străveche tăbliţă de aur orfică, găsită la Petelia în sudul Italiei, pusă în mormântul unui iniţiat în miste­re, se găseşte un text de unde aflăm cam ce-ar urma să pătimească sufletul celui trecut dincolo: e scris acolo că, de veghe la apa vieţii, la umbra unui chiparos alb, stau mai mulţi paznici. Sufletul însetează să bea din apa vie­ţii eterne, dar nu i se dă voie s-o atingă decât dacă ştie să spună care îi este originea adevărată: "Sunt al Pă­mântului şi al Cerului înstelat" - va trebui să rosteas­că iniţiatul şi atunci abia i se va îngădui să-şi astâmpere setea; apoi el va trăi în veci, alături de eroii preafericiţi din străvechime.

Ce vom răspunde deci paznicilor divini, dacă ne vor întreba şi pe noi ai cui suntem? Vom răspunde, cred, la

T E S T U L GYG ES 187

rândul nostru, că suntem deopotrivă ai Pământului şi ai Cerului înstelat. Dar apoi vom adăuga: "Deşi în ace­laşi timp suntem ai ambilor - nu suntem în acelaşi fel ai ambilor." Într-adevăr, Pământul îl administrăm, îl ges­tionăm şi, dacă

", ne păstrăm înţelepţi, încercăm să-I fa­

cem suportabil. Ii suntem locatari. La Cer aspirăm numai, alergăm mereu în dâra sa de lumină. El nu trebuie să fie locuinţa, ci doar referinţa noastră. Truda şi abilitatea noastră se duc spre Pământ, suspinul nostru - spre Cer. Cu primul rămânem pe veci cununaţi - şi fără divorţ. Celui de-al doilea îi suntem etern peţitori - şi, mă tem, fără speranţă . . .

Fi-vor oare paznicii mulţumiţi?

CUPRINS

Nota autorului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5

1. Argument pentru câteva reabilitări filozofice . . . . . . . . . . . . . . . 7

II. Inocentul responsabil 10

III . Pajul lui Menon . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27

IV. "Philanthropia" lui Euthyphron . . . . . . . . . . 46

V. Tăcerea lui Philebos . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 68

VI. Poate fi Callicles reabilitat? . . . . . . . . . . . . . . 84

VII . Lecţia lui "Socratagoras" . . . . . . . . . . . . . . . . 110

VIII. Criton sau visul echivoc . . . . . . . . . . . . . . . . . 141

IX. Testul Gyges . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 163

Redactor V L A D RUS S O

Tehnoredactor MANUELA MĂ XINEANU

Corector IOANA CUCU

Apărut 2005 BUCUREŞTI - ROMÂNIA

Tiparul executat la UNIVERSUL S.A.