Soarele negru

Sub meschinul soare al nopţii, neantul incepu sa ademenească o pată neagră si stearsă. Pata

căzu peste pleoapa ei de fum si îi sopti: ’’Ai devenit umbra mea,iar eu soarele tău!’’... ‚’’Cine

esti?’’, pronunţă ea in mintea ei. ’’Viaţa si moartea ta’’, îi răspunse ochii negri.’’..

Aida deschise ochii, iar în faţa ei îi aparu chipul surorii sale, ce o privise cu spaimă, si

de frică iesi fulgerător din odaie. ’’Sunt o nebună, îsi spuse ea, o nebună umflată de vise, care

nici măcar nu încearcă sa creadă în realitate.’’

Călcă celest pe podeaua rece, si un usor fior de gheaţă îi pătrunse in inimă. Deschise

geamul si se uită pentru prima dată la soare cu ochi reci si goi, împinse cu putere ochiul sticlei

si se prăbusi în oglindă. Se privi în ea, si văzu perfida ei privire, închise ochii si apoi brusc îi

deschise, aceeasi privire îi reapăru în reflecţie. Trecu degetele prin părul lung si încîlcit ,si

simti virilitatea acestuia. Îsi trase în grabă rochia ei neagră de mătase si îsi aminti ’’Azi e ziua

cea mare’’.

Ceasul marcase deja ora opt. Aida iesi în stradă. Din cerul trist o puzderie de lacrimi reci

si umede începu să i se rostogolească pe obrajii ei înecaţi de un meschin mister.Porni cu pas

grăbit printre uliţe si se opri încremenită în faţa unei vitrine, îsi observă o trufie în ochi iar

apoi atinse cu frică sticla.

Era chiar ea, cu acelasi chip si cu aceeasi privire. Se infiltră în lumina palidă si stinsă a

soarelui si cu nepăsare păsi pierdută pe scările teatrului.

Se trase cortina, iar Aida inspiră adînc si păsi pe scenă radiind in aer. Se aseză atent pe

scăunelul de lemn si atinse cu degetele lungi si albe clapele înţepenite care în următoarea

secundă îsi porniră dansul amorţit, iar dorinţele, durerile si chinurile celor prezenţi se

transformă într-un sunet orb iar sala într-o imagine mută.

Aida îsi îndreptă privirea în sală si firea-i îngheţă pe loc. Doi ochi negri, două sticliri

întunecate o privi rece si mut. Picioarele Aidei începură sa tremure, primind impulsuri

sublime de suferinţe si în acelasi timp o euforie apăsatoare si profundă. Melodia se rupse din

lumea ei inumană, iar Aida fugi asemeni unei miscări de fulg. Pe scena neagră rămase doar

praful înăbusit , iar în atmosferă o nedumerire.

Noaptea se lăsă peste geamul Aidei. Ploaia purifică slaba lumină a aerului. Luna

începu să culeagă aer si inimi de pe Pământ.Totul din jurul Aidei mirosea a iluzie, iar cerul

plin de puncte amorţite sugera doar efemera viaţă muribundă, universul, fiind unicul spirit

ascuns în adîncimea existenţei.

Aida se asezase pe patul ei de lemn cu buzele-i deschise, somptuase si pline de venin si

privi în lumea de după geam. Ochii negri si umbrosi apăru cu trufie pe cerul plîns si brut, care

se părea că insuflă un albastru stins si întunecat. În clipa aceea Aida fu cuprinsă de reci

atingeri, iar sîngele ei primi o doza de amorţeală timpurie ce îi tulbură realitatea. Se lăsă

dusmănoasa pe spate, iar pleoapele îsi inchinară tulburarea.

Fantasma ei acum zbura precum un vultur însetat de sînge în îndepărtatul neant. Acolo

unde apa moartă si neagră avea un singur stăpîn, un soare negru, ce purta pe chipul lui doi

ochi înecaţi de ceaţă si ploaie. Călcă pe iarba îngheţată, merse pe zăpada dulce si neagră a

Lordului,intrînd în muribunda pădure. Îsi căută înfricosată înfaţisarea, îsi pipăi trupul,

neputînd să vadă decît o fantasmă neagră , tulburătoare ce se sfîrsea la picioarele unei raze.

Era el, Soarele Negru,erau ei, acei ochi de gheaţă. ’’Vino’’, se auzi moale într-o soaptă stinsă.

Spiritul Aidei fu ademenit, ce dorea doar un lucru: să găsească poarta si cheia acelei

înfaţisări.’’Urmează-mă’’, strigă din nou acelasi Soare. Aida încercă să-si miste aripile, iar

indată se pomeni în bolta tulbure a lumii lui. Zbură cu viteză tot mai sus,urmărindu-l, dar cînd

încercă să-l strige, aripile-i de fum se spulberaseră în văzduh si pleoapele Aidei îsi ridicaseră

mantia cu mîndrie.

Era dimineaţă, Aida se trezi dar imaginile acelei nopţi îi rămase lipite de realitate. De

nedumerire începu să-si atingă ochii, iar apoi obrajii, ajungînd pînă la picioare. Îsi dădu seama

că nu e uman ceea ce gîndeste si ceea ce urmăreste. Desi îi era frică de acel vis, acele clipe

fusese pline de dorinţă, dorinţa de a deveni umbra acelui Soare, acelui chip. Se coborî din pat

si se îndreptă spre oglindă. Chipul ei era plin de dragoste, îsi reîntoarse brusc privirea, iar în

acea clipă din ochii ei izbucni zeci de picături cristaline de ploaie, buzele ei se îndepărtă si se

auzi o notă înţepatoare si melodioasă.

Ore în sir îsi ţinuse trupul si sufletul în cada cu apă, încercînd să înece acele aripi

înfumurate, nenumărate clipe se cufundă în lumea apei, alungînd Negrul Soare din spiritul ei,

eliminînd veninul din sînge si purificîndu-si trupul. După ce îsi refăcu starea, se îmbrăcă si

iesi nehotărîtă din casă. Pierdută printre oameni,printre masini si printre cioburi de viată,

ajunse în locul ei-parcul de la marginea orasului. Aici i se părea că totul radiază si totul e

firesc: copii jucîndu-se, doamne si domni plimbîndu-se, păsări negre dansînd în văzduh. Toate

acestea i se păreau vesnice si dulci, iar aici mereu îsi cufunda mintea într-o lume adevărata si

pură.

Desi respira, puteai să privesti la ea si să nu-i observi umanitatea, să nu-i observi firea

ei visătoare. Privirea-i era îngheţată, însă în suflet domina o liniste si o tăcere asurzitoare.

Privi în cer plină de speranţe iar cînd îsi coborî privirea, un trup parcă de ceaţă se înfăţisă

înaintea ei. Era figura unui bărbat înalt si puternic. Ea îl privi curioasă, iar cînd el îsi îndreptă

ochii pe chipul ei, se cutremură de spaimă. Aceeasi ochi din sala teatrului, aceeasi răsuflare

din visul ei, acelasi spirit. Se trezi în picioare cînd ochii lui negri se apropie de trupul ei. Aida

nu putu să-si păstreze linistea si nestiind ce face se regăsi pierdută în îmbrăţisarea lui sumbră

si rece. Neclintit , el îsi trase trupul înapoi si o privi îngheţat pe acea fiinţă. Aida îsi strînse

pumnii cu durere si între cei doi se lăsă o tăcere lungă. Ea îsi îndreptă pasii în direcţia

drumului, însă fu oprită si înlănţuită de o respiratie dură si înfiorător de rece. Îsi întoarse capul

spre el, însă trupul lui deveni o umbră de fum ce se dezlănţui usor din sufletul ei si pluti

domol spre cer. Îsi continuase drumul spre cerul luminos, ajungînd deasupra soarelui. Peste

trupul Aidei se aseză un întuneric dureros, iar sîngele începu să fiarbă de venin. Aida se

prăbusi la pămînt iar din ochii ei vii si profunzi se spulberă lacrimi de sînge.

Din văzduhul negru îsi făcu loc printre întuneric un milion de lacrimi de cristal ce

cazuse tainic si neiertător pe muribundul spirit al Aidei, iar peste tăcerea vesnică se asternu o

văpaie oarbă de durere.