1.Funcţiile şi obiectul de cercetare al Sistemului Conturilor Naţionale Sistemul Conturilor Naţionale face posibilă descrierea economiei naţionale prin reprezentarea legăturilor între participanţii la viaţa economico-socială a unei naţiuni.Sistemul Conturilor Naţionale îndeplineşte următoarele funcţii:- Permite elaborarea politicilor macroeconomice naţionale, pe baza ndicatorilor rezultaţi în urma întocmirii conturilor naţionale şi a tabloului economic de ansamblu.- Furnizează date şi un sistem de norme comun mai multor parteneri. Elaborarea conturilor naţionale permite informarea cetăţenilor asupra mersului economiei naţionale, asigură furnizarea datelor pentru anumite categorii de unităţi şi furnizează date comisiilor internaţionale pentru efectuarea comparaţiilor.- sigură structurarea sistemelor de informare macroeconomică şi chiar microeconomică.- Asigură armonizarea economiei şi a activităţii de stat.- Descrie sistematic interdependenţele macroeconomice. Sistemul Conturilor Naţionale are un obiect de cercetare propriu şi o metodă de realizare a acestui obiect. Obiectul de cercetare al contabilităţii macroeconomice constă în reflectarea valorică a tuturor tranzacţiilor din economie, precum şi a patrimoniului naţional la un moment dat. Contabilitatea microeconomică are ca obiect de studiu entitatea economică aparţinând unei persoane fizice sau juridice, precum şi relaţiile ce se stabilesc între acestea şi alte persoane juridice.Obiectul statisticii în constituie „studierea aspectelor cantitative ale determinărilor calitative ale fenomenelor de masă, fenomene care sunt supuse acţiunilor legilor statistice ce se manifestă în condiţii concrete, variabile în timp, spaţiu şi de organizare socio-economică. Atât contabilitatea macroeconomică, cât şi cea microeconomică studiază „bogăţia", la nivele diferite de reprezentare şi tranzacţiile sau relaţiile ce apar între participanţii la viaţa economică şi socială. Contabilitatea microeconomică studiază relaţiile proprii ale întreprinderii cu alte întreprinderi sau persoane fizice cu care intră în relaţii economice, financiare şi sociale, în timp ce macrocontabilitatea studiază tranzacţiile dintre agenţii economici ce aparţin sistemului naţional şi internaţional.2.Principiile Sistemului Conturilor NaţionaleSistemul Conturilor Naţionale fiind o ştiinţă economică de interferenţă a contabilităţii, statisticii, informaticii, matematicii, economiei politice, macroeconomici, utilizează principii şi procedee împrumutate de la acestea, însă adaptate cerinţelor sale de analiză şi prelucrare.-Principiul partidei duble.Partida dublă se poate realiza prin fluxuri şi stocuri. Conform primei interpretări (fluxuri), relaţiile dintre doi agenţi economici determină apariţia a două fluxuri de sens contrar şi de aceeaşi mărime, unul real, de la societatea furnizoare la cea beneficiară şi un flux monetar de la

client la furnizor. Ecuaţia partidei duble aplicată la nivelul unui agent economic pentru informaţiile de flux este de forma: Cheltuieli ± Rezultat = Venituri (pierderi), iar la nivelul economiei naţionale, ecuaţia devine:Utilizări + capacitate de finanţare ± necesar finanţe = resurse La nivelul agenţilor economici, fluxurile se referă la mişcările şi transfor-mările bunurilor economice din patrimoniu în cadrul proceselor economice consumatoare de resurse şi producătoare de rezultate şi sunt redate prin ecuaţia: Cheltuieli +/- Rezultate = Venituri (Pierderi) Pentru reflectarea tuturor operaţiilor legate de transferările bunurilor ca urmare a proceselor interne, dar şi a tranzacţiilor legate de relaţiile cu mediul economico-social se utilizează dubla înregistrare. Dubla înregistrare derivă din dubla reprezentare şi porneşte de la faptul că, pe parcursul mişcării şi transformărilor bunurile economice, sunt privite permanent sub dublul aspect, şi anume, din punctul de vedere al destinaţiei, pe de-o parte, şi a! provenienţei, pe de altă parte, sau ca utilizări şi resurse. Ecuaţia înregistrării este de forma: Debit = Credit, care înseamnă, de fapt: Destinaţie/investire/utilizare = provenienţă/finanţare/resursă O tranzacţie economică între doi participanţi (subiecţi) presupune patru înregistrări: două înregistrări ce se referă la natura operaţiei; doua înregistrări ce reflectă contrapartida financiară a acestora.-Principiul continuităţii activităţiiContinuitatea activităţii la nivel microeconomic şi la nivel macroeconomic asigură recuperarea cheltuielilor făcute pentru desfăşurarea activităţii, precum şi obţinerea unor venituri suplimentare în vederea reluării proceselor economice, dezvoltării activităţii, acumulării, distribuirii şi redistribuirii veniturilor la nivelul sectoarelor ce realizează servicii necomerciale.-Principiul interdependenţei exerciţiilorNormele IAS(Standardele Internationale de Contabilitate)explică principiul interdependenţei exerciţiului astfel: „Veniturile şi cheltuielile sunt contabilizate pe măsură ce veniturile sunt sigur de realizat, iar cheltuielile, angajate şi înregistrate în situaţiile financiare ale exerciţiului vizat" Conform prevederilor IAS nr. 18, veniturile sunt recunoscute în contabilitate în momentul în care sunt îndeplinite simultan următoarele condiţii: -societatea a transferat cumpărătorului riscurile şi avantajele semnificative ce decurg din proprietatea asupra bunurilor; -societatea nu mai gestionează bunurile vândute la nivelul la care ar fi facut-o, în mod normal, în cazul deţinerii în proprietate a acestora şi nici nu mai deţine controlul efectiv asupra lor; -mărimea veniturilor poate fi evaluată în mod rezonabil; -costurile tranzacţiei pot fi evaluate în mod rezonabil.

-Principiul permanenţei metodelorAcest principiu presupune continuarea aplicării regulilor şi normelor privind evaluarea, înregistrarea în contabilitate şi prezentarea elementelor patrimoniale şi a rezultatelor, asigurând compatibilitatea în timp a informaţiilor contabile. Utilizarea aceloraşi metode de evaluare la nivel macroeconomic, de calcul al indicatorilor şi de agregare permite comparabilitatea în timp şi spaţiu a indicatorilor macroeconomici calculaţi pe baza conturilor naţionale.-Principiul necompensăriiPrincipiul necompensării înseamnă că elementele de activ şi de pasiv trebuie să fie evaluate şi înregistrate în contabilitate separat, neflind admisă compensarea între posturile de activ şi cele de pasiv ale bilanţului, precum şi între veniturile şi cheltuielile din contul de rezultate.Aplicarea acestui principiu la nivel macroeconomic presupune necom-pensarea elementelor de activ cu cele din pasivul bilanţului economiei naţionale.-Principiul entităţiiLa nivel microeconomic, principiul entităţii porneşte de la ideea că orice unitate economică este separată patrimonial de alte unităţi economice sau de proprietarii, acţionarii, asociaţii săi.In contabilitatea macroeconomică, principiul entităţii presupune reflectarea tranzacţiilor ce au loc la nivelul economiei naţionale şi prezentarea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor din perspectiva patrimoniului naţional.Principiul cuantificării monetareMoneda este etalonul ce permite măsurarea şi comensurarea fluxurilor şi stocurilor patrimoniale. Contabilitatea nu poate reflecta decât acele bunuri, drepturi şi obligaţii ce pot fi exprimate valoric. Şi în SCN în bilanţul centralizat al economiei naţionale sunt prezentate numai acele bunuri, drepturi şi obligaţii ce sunt evaluate, comensurate la nivel naţional.-Principiul costului istoricPrincipiul costului istoric presupune înregistrarea unui element patrimonial în contabilitate în momentul intrării sale în patrimoniu la valoarea de intrare la acea dată, conformă cu documentele justificative. Costul istoric se exprimă Ia valoarea de intrare a bunurilor în patrimoniu sau la valoarea nominală pentru creanţe şi datorii.-Principiul prudenţeiPrincipiul prudenţei presupune neadmiterea supraevaluării elementelor de activ şi subevaluarea elementelor de pasiv. După cum se ştie, elementele patrimoniale sunt înregistrate la nivelul costului de intrare (achiziţie, producţie etc.) care în timp devine cost istoric. La încheierea exerciţiului, elementele patrimoniale de natura activelor trebuie actualizate.Principiul intangibilităţii bilanţului de deschidereLa nivelul microeconomic, acest principiu presupune că datele din bilanţul de închidere (Ia sfârşitul exerciţiului financiar) trebuie să coincidă

cu datele din bilanţul de deschidere (la începutul exerciţiului financiar următor). Deci nu se pot face modificări în bilanţul de deschidere, deoarece datele din cele două situaţii trebuie să corespundă din punct de vedere valoric. Deoarece bilanţurile de închidere sunt preluate şi prelucrate la nivel naţional în vederea obţinerii bilanţului centralizat al economiei naţionale, acest principiu acţionează la nivel macroeconomic direct. Nerespectarea Iui ar duce la imposibilitatea asigurării comparabilitălii în timp şi la denaturarea indicatorilor micro- şi macroeconomici determinaţi.

3. Modelele de prezentare a circuitului de ansamblu al economiei naţionale

Un circuit economic se regăseşte în orice societate, deoarece menţinerea vieţii este legată de obţinerea de bunuri destinate consumului sau destinate acumulării în scopul reluării continue şi lărgite a procesului cu ajutorul căreia se obţin bunuri şi servicii necesare traiului şi acumulării. In funcţie de modul de interpretare a producţiei, economiştii se grupează în trei mari categorii:Unul şi acelaşi circuit poate fi prezentat, în principiu, în patru moduri: grafic, sub forma conturilor, prin intermediul unui sistem de ecuaţii şi sub formă matriceală.-Prezentarea circuitului sub formă de ecuaţiiDeoarece, în orice circuit închis, intrările de fluxuri trebuie să fie egale valoric cu fluxurile ieşite, pot fi construite ecuaţii care exprimă egalitatea între suma intrărilor şi suma ieşirilor.V=C+IV=C+EI=ECu toate ca ecuatiile sunt mijlocul preferat de prezentare in matematica si in teoria economica,odata cu cresterea numarului ecuatiilor,legaturile sintetice sunt greu de interpretat.-Prezentarea circuitului sub formă matricealăMatricea se prezintă sub forma unui tabel în care în capetele coloanelor şi rândurilor figurează sectoarele economiei (tabel şah)-Locul statului în circuitul economic.Statul (sectorul public, guvem), ca sector al economiei, încasează impozite de la menaje şi de la firme şi utilizează aceste surse pentru plata muncii angajaţilor şi pentru cumpărarea de bunuri de la firme; nu se cuprind bunurile pentru investiţii necesare producerii de bunuri şi servicii. Mai departe, statul prestează transferuri către firme şi către menaje. Economiile statului reprezintă soldul dintre încasările curente şi cheltuielile curente.-Locul străinătăţii în circuitul economicDe regulă, se realizează tranzacţii şi cu străinătatea. Implicând străinătatea ca sector, rezultă tabloul unei economii deschise. Tranzacţiile tipice cu străinătatea conţin exportul (EX) şi importul (IM) de

bunuri. în cazul exportului se înregistrează încasări pentru bunurile vândute exteriorului, iar cu ocazia importului au loc fluxuri în sens opus. Daca EX = IM, va fi influenţată compoziţia fluxurilor de bunuri, dar nu şi valoarea acestora. Modificarea patrimoniului macroeconomic al ţării se prezintă astfel: EM + EF + EST + ESTR =I Dacă ESTR > 0, atunci economiile străinătăţii sunt puse la'dispoziţie pentru finanţarea patrimoniului material intern. în schimb, dacă ESTR < 0, o parte din economiile interne este utilizată pentru finanţarea patrimoniului material al străinătăţii sau pentru consum.4. Sectoarele instituţionale utilizate în Sistemul Conturilor NaţionaleDefiniţie: putem aprecia că „unitatea instituţională este un centru elementar de decizie economică, caracterizată prin unicitate de comportament, cu autonomie de decizie în exercitarea funcţiei principale şi care dispune de o contabilitate completă".In Sistemul Conturilor Naţionale există două moduri de abordare a grupării agenţilor economici în sectoare reprezentative, pe de o parte, gruparea unităţilor instituţionale în sectoare instituţionale, denumită optica instituţională, şi, pe de altă, parte gruparea agenţilor economici în funcţie de activităţile desfăşurate şi de ramura de activitate din care fac parte, denumita optica activităţilor economice.In România, contabilitatea naţională utilizează pentru gruparea unităţilor instituţionale următoarele sectoare instituţionale:• societăţi şi cvasisocietaţi nefinanciare;• instituţii financiare;• societăţi de asigurare;• administraţie publică;• administraţie privată;• gospodăriile populaţiei.

Societăţi şi cvasisocietăţi nefinanciareAcest sector regrupează unităţile instituţionale rezidente după funcţia principală, producerea de bunuri, lucrări şi servicii de piaţă nefinanciare, şi după resursele utilizate, obţinerea de venituri în scopul reluării producţiei şi obţinerea de profituri destinate acumulării şi remunerării factorilor participanţi. Unităţile instituţionale controlate de stat (publice) sunt organizate juridic sub forma regiilor autonome şi sunt controlate de stat sau de administraţiile locale. Unităţile instituţionale private (întreprinderile private) se deosebesc de cele publice prin faptul că acestea nu sunt controlate de stat sau de administraţia locală.Instituţii financiare Acest sector grupează unităţile instituţionale ce au ca funcţie principală finanţarea. Acestea colectează resursele financiare disponibile în societate şi le redistribuie altor unităţi instituţionale sub forma creditelor. Resursele principale ale acestui sector constau în dobânzile şi comisioanele primite pentru serviciile efectuate.Activităţile principale ale instituţiilor financiare din care se obţin

resursele acestui sector se referă la gestionarea depozitelor la vedere şi la termen, a bonurilor negociabile şi a titlurilor monetare pe termen lung.Societăţi de asigurare Societăţile de asigurare au ca funcţie principală rolul de a transforma riscurile individuale în riscuri colective şi de a garanta acordarea unei indemnizaţii în caz de realizare a riscului.Resursa principală a acestora o constituie primele contractuale sau cotizaţiile sociale voluntare. Societăţile de asigurare se deosebesc de societăţile de prestări servicii prin aceea că au în plus funcţia de finanţare, ce o realizează ca urmare a faptului că ele constituie rezerve de asigurare obligatorii.Administraţia publică Acest sector grupează toate unităţile ce au ca funcţie principală realizarea de servicii necomerciale destinate celorlalte sectoare instituţionale în vederea redistribuirii veniturilor în economie. Resursele principale ale acestui sector sunt impozitele şi taxele obligatorii preluate de Ia celelalte sectoare instituţionale.Acest sector cuprinde:-Administraţia publică centrală;-Administraţiile publice locale;-Administraţia asigurărilor sociale.Administraţia privată Sectorul instituţional „Administraţia privată" cuprinde organismele private fără scop lucrativ ce desfăşoară servicii necomerciale destinate special sectorului „Gospodăriile populaţiei".In acest sector sunt cuprinse asociaţiile, sindicatele, partidele politice, fundaţiile. Resursele administraţiei private provin din:- contribuţii voluntare ale sectorului „Gospodăriile populaţiei";- venituri din proprietate;- vărsăminte de Ia sectorul „Administraţie publică" pentru fundaţii,partide politice;- subvenţii publice colectate de diversele fundaţii şi asociaţii.Gospodăriile populaţiei In acest sector sunt cuprinse unităţile instituţionale a căror funcţie principală este consumul (asociaţiile familiale, întreprinzătorii individuali). Resursele principale ale sectorului le constituie remuneraţiile factorilor de producţie (salarii, investiţii de capital, veniturile din pământ) şi transferurile vărsate de la alte sectoare instituţionale. întreprinzătorii individuali şi asociaţiile familiale au ca resurse şi veniturile obţinute din vânzarea bunurilor şi serviciilor produse.

5. Calculul principalelor agregate de rezultate

6. Produsul Intern Brut (PIB)Reprezintă expresia sintetică a rezultatelor activităţii economice produse în interiorul teritoriului economic într-o perioadă, indiferent de contribuţia pe care au adus-o subiecţii interni sau din străinătate. PIB măsoară valoarea bunurilor şi serviciilor finale,

produse în interior într-o perioadă de timp (de"regulă un an sau un trimestru), respectiv este valoarea mărfurilor şi serviciilor produse în interior după scăderea valorii bunurilor consumate în procesul de producţie (consumul intermediar).1.Metoda de producţie presupune agregarea valorii adăugate brute corespunzătoare ramurilor de activitate, evaluată la preţuri de bază, şi corectarea acesteia pentru a ajunge Ia preţuri de piaţă.(----------din breviar formule-----------)Valoarea adăugată brută se calculează ca diferenţă între produsul global brut şi consumul intermediar. Calculul se face pe ramuri. Din produsul global al fiecărei ramuri (valoarea totală a produselor şi serviciilor produse) se elimină valoarea consumului intermediar (valoarea bunurilor şi serviciilor provenite de la alţi producători şi utilizate pentru producerea de noi produse şi servicii):VABi=PGi-Cii;Metoda se utilizează îndeosebi în situaţiile când interesează contribuţia agenţilor la producţia de bunuri finale şi serviciile.Metoda utilizării producţiei finale sau metoda cheltuielilor presupune însumarea componentelor care exprimă folosirea bunurilor şi serviciilor care formează producţia finală, respectiv: consumul personal (privat) (CP), consumul public (CPL), investiţiile brute (IB) sau formarea brută a capitalului (FCB), exportul net (EXN).(-----formule----)Metoda veniturilor constă în însumarea elementelor care exprimăcompensarea factorilor de producţie concretizată în veniturile primite de proprietarii acestora (sub formă de salarii, dobânzi, rente, profituri), în alocaţiile pentru consumul de capital fix, amortismente şi în impozite indirecte, impozite legate de producţie şi import, diminuate cu subvenţiile de exploatare şi import.Compensarea factorilor de producţie exprimă plăţile efectuate de producători în scopul asigurării serviciilor factorilor de producţie, a căror utilizare face posibilă producerea bunurilor şi serviciilor.(---formule in breviar la PIB----)

Produs Naţional Brut (PNB)

Reprezintă valoarea bunurilor produse în perioada de calcul creată de către factorii de producţie aparţinând subiecţilor rezidenţi în interior, indiferent dacă au fost create în interior sau în restul lumii. PNB are în vedere veniturile factorilor care au revenit subiecţilor interni faţă de PIB, care ţine seama de veniturile factorilor create în interior. Veniturile factorilor create în interior, dar cedate restului lumii (dobânzi, dividende etc.) nu se cuprind în PNB, dar se includ, în schimb, veniturile factorilor create în restul lumii care revin subiecţilor interni. PNB este, în primul rând, un indicator care

măsoară veniturile şi nu producţia aferentă unei anumite perioade. Serveşte îndeosebi în analizele care se referă la disponibilitatea, repartiţia şi utilizarea veniturilor. Este de asemenea indicatorul în funcţie de mărimea căruia se stabileşte contribuţia ţărilor membre la bugetul UE. Produsul Naţional Brut (PNB) este denumit şi Venit Naţional Brut, dacă este evaluat la preţurile factorilor, sau Cheltuieli Naţionale Brute, dacă este evaluat la preţurile pieţei.Mai este definit ca valoare curentă de piaţă, a tuturor bunurilor şi serviciilor finale produse de agenţii naţionali într-o perioadă de un an. PNBpp=PIBpp+SVABpp

Produsul Intern Net (PIN)Este definit ca valoare netă totală de piaţă a bunurilor şi serviciilor finale, produse de agenţii interni într-o perioadă determinată de timp. Dacă PIN se exprimă la preţurile factorilor, el evidenţiază valoarea netă a produsului final din punctul de vedere al producătorului, iar la preţurile pieţei reflectă aceeaşi producţie, din punctul de vedere al consumatorului. Produsul Intern Net se estimează în mod obişnuit pornind de la Produsul Intern Brut, din care se scad alocaţiile pentru consum de capital fix (ACCF):PINpp=PIBpp-ACCFRespectiv:PINpf=PINpp-IIN

Produsul Naţional Net(PNN)Exprimă valoarea netă a bunurilor şi serviciilor finale, produse de agenţii economici naţionali într-o perioadă determinată de timp. Se calculează pornind de la PIN, care este corectat cu soldul dintre veniturile din activitatea economică şi din patrimoniu ale agenţilor economici naţionali care îşi desfăşoară activitatea în străinătate şi cele ale agenţilor străini pe teritoriul ţării (SVAES).PNNpf=PINpf+SVAESEvaluat la pretul factorilor PNN este denumit si venit national.

Venitul Naţional (VN)

Pune în evidenţă veniturile încasate de proprietarii factorilor de producţie în schimbul resurselor furnizate unităţilor productive din economie sau veniturile din muncă şi din proprietate, care decurg din producţia de bunuri şi servicii în cadrul economiei, reflectă utilizarea veniturilor provenite din activitatea productivă pentru cumpărarea de bunuri şi servicii şi pentru economisire.Mărimea venitului naţional se calculează pornind de la fluxurile de venituri şi de la fluxurile de cheltuieli sau aplicând fie metoda însumării veniturilor factorilor de producţie angajaţi în producerea bunurilor şi serviciilor, fie metoda însumării cheltuielilor. In contabilitatea naţională, venitul naţional se

estimează cel mai frecvent prin însumarea veniturilor factorilor de producţie.Venitul Personal (VP)Stabilirea venitului personal şi încadrarea lui în analiza fluxurilor din economie sunt determinate de faptul că veniturile menajelor reprezintă sursa consumului de bunuri şi servicii şi al economiilor gospodăriilor, deci are implicaţii asupra dimensiunii cererii finale de bunuri şi servicii de consum şi de bunuri de investiţii.Venitul Personal Disponibil al Gospodăriilor (VPD)Reprezintă agregatul care măsoară volumul veniturilor posibil de utilizat de către populaţie pentru satisfacerea diferitelor trebuinţe.Indicatorul VPD se calculează diminuând venitul personal cu elemente ale venitului naţional ce nu revin direct populaţiei: impozitele şi taxele plătite de populaţie către guvern - IMP.Indicatorul VPD caracterizează mai bine disponibilităţile pentru consum ale populaţiei şi pentru economii.

7. Dinamica indicatorilor macroeconomici

Judecăţile referitoare la evoluţia şi trendul economiei se exprimă şi analizează în principal pe baza indicatorilor macroeconomici: PIB, PNB, VN etc. Pentru a evidenţia corect şî fidel modificările intervenite în timp, volumul acestor indicatori trebuie să fie exprimaţi în preţuri comparabile sau constante. Indicatorii exprimaţi în preţuri curente, în preţurile perioadei de calcul, se mai numesc indicatori în expresie nominală, iar cei în preţuri comparabile - în expresie reală. Pentru calculul indicatorilor în preţuri comparabile (deci în expresie reală), este necesar ca din mărimea indicatorilor valorici exprimaţi în preţuri curente (indicatori nominali) să se elimine influenţa modificării preţurilor. în acest scop, se calculează indici de preţuri (Ip), care exprimă modificarea preţurilor bunurilor ce compun agregatul respectiv. Indicele de preţuri este utilizat, în continuare, la calcularea indicatorului valoric, în preţuri comparabile, prin raportarea indicatorului în preţuri curente, la indicele de preţuri cel mai adecvat ca structură si modalitate de calcul.

Recalcularea în expresie comparabila se poate efectua fie global, fie analitic. Astfel, pentru indicatorul Produs Intern Brut, recalcularea în expresie reală se poate efectua astfel:• global, prin corectare cu indicele global de preţuri sau deflatorul PIB, D: PIBcomp=PIBcrt/D• pe componente, prin raportarea fiecărui element al PIB în preţuri curente la indici de preţuri corespunzători sferei de cuprindere a fiecărei componente. Aceste calcule se efectuează pe ramuri:PIBcomp=(VABcrt

ind)/IindP + (VABcrt

agr)/IagrP + ... unde:

VABcrtind,agr,...- valoarea adăugată brută din industrie,

agricultură, ...,alte ramuri în preţuri curenteIPind,agr,... – indicii de preturi aferenţi produselor şi serviciilor create în fiecare ramură.• pe elemente de structură (producţie brută şi consum intermediar):PIBcomp=PBcrt/IPC

P – CIcrt/ICIP unde:

PBcrt - valoarea producţiei brute în preţuri curente;CIcrt - valoarea consumului intermediar în preţuri curente; IPiCi

P - indicele de preţuri corespunzător produselor şi serviciilor incluse în producţia brută, respectiv în consumul intermediar.

• pe destinaţii de utilizare finală a PIB:

PIBcomp=CPcrtpv/ICP

P + CPcrt/ICPLP + FBCcrt/IFBC

P + EXNcrt/IEXNP

unde:CPcrt

pv - consumul privat în preţuri curente;

CPcrtpb - consumul public în preţuri curente;

FBCcrt - formarea brută de capital în preţuri curente;EXNcrt - exportul net în preţuri curente;ICP,CPL,FBC,EXN – indicele de preţuri corespunzător bunurilor ce intră în componenţa fiecărui element de utilizare a PIB După calcularea PIBcomp printr-una dintre metodele prezentate, se poate trece la stabilirea dinamicii (evoluţiei) agregatului respectiv, prin calcularea indicelui produsului intern brut (IPIB): IPIB = PIB1

comp/PIB0comp

Se poate constatata ca acesta este un „indice al volumului fizic al PIB", nefiind influenţat de modificarea preţurilor. De aceea, el exprimă evoluţia reală a produsului intem brut.Studiile privind evoluţia economică, efectuate pe baza agregatelor de rezultate (în principal PIB), trebuie însoţite şi de analiza indicatorilor globali pe locuitor. Aceştia au o semnificaţie deosebită, evidenţiind mărimea care revine în medie pe o persoană şi evoluţia acestui indicator: PIBL=PIB/P , respectiv dinamica acestui indicator:IPIBL=PIBB1

comp/P1 : PIB0comp/P0 = IPIB/IP, unde:

PIBL - produsul intern brut pe locuitor;

P - numărul mediu al populaţiei (de regulă populaţia la 1 iulie a anului de calcul ca substitut de valoare medie);

IPIBL - indicele produsului intem brut pe locuitor; IP- indicele numărului mediu al populaţiei. Produsul intern brut pe locuitor (PIBL) evidenţiază mai clar nivelul dezvoltării economice decât mărimea şi evoluţia produsului intern brut total. Dinamica PIB pe locuitor este mult mai semnificativă, căci corelează dinamica PIB cu dinamica populaţiei. Este o cerinţă, pentru dezvoltarea economică şi pentru creşterea nivelului de trai, ca dinamica PIB (măsurată prin indicele real IPIB) să o devanseze pe cea a populaţiei (IP): IPIB > IP

8. Exprimarea în preţuri comparabile. Măsurarea inflaţiei. Deflatarea indicatorilor economici

Deflatarea pentru stabilirea agregatelor în expresie reală şi principalii indici de preţ utilizaţiA. DeflatareaDeflatarea sau deflaţionarea semnifică transformarea unui agregat în expresie monetară, nominal într-unui real. Transformarea se realizează, ca regulă, prin împărţirea agregatului nominal la un indice de preţuri corespunzător.Metode:1. Deflatarea unui agregat nominal cu o structură fizică:Transformarea agregatului nominal Ai(1) = suma din pi1*qi1 într-unul real Ai(0)

=suma din pi0*qi0(i=1,m grupe) nu se realizează explicit pe baza expresiei pi0*qi0 ,ci prin împărţirea agregatului nominal Ai(1) la un indice de preţuri ce măsoară modificarea medie a preţurilor bunurilor care compun agregatul respectiv.Indicele de preţ adecvat, în acest caz, este o medie armonică ponderată a indicilor de preţuri [p i1/pi0], ponderea fiind valoarea (pi1*qi1), deci un indice de preţuri Paasche (IPP).Ai(1):IPP=suma i=1 la m din pi1*qi1 : (suma i=1 la m din pi1*qi1)/(suma

i=1 la m din (pi0/pi1)*pi1*qi1)=suma i=1 la m din pi0*qi1=Ai(0)

2. Deflatarea unui agregat nominal fără o structură fizică. Dacă se urmăreşte măsurarea modificării puterii de cumpărare a unui venit (salariu, pensie, dividende etc.) pe baza evoluţiei preţurilor unui set de bunuri care urmează a fi cumpărate sau care se cumpără uzual cu acea sumă de bani, atunci deflatorul adecvat este indicele preţurilor setului respectiv de bunuri -deflatarea porneşte de la utilizarea, şi nu de la crearea agregatului. Dacă setul de bunuri ce se intenţionează a fi cumpărat cuprinde cantităţile qi înseamnă că valoarea acestora este (suma din pi0*qi), în perioada de bază şi (suma din pi1*qi) în perioada curentă; indicele preţurilor este de tip Paasche şi, ca atare, agregatul real este:Ai(0)=Ai1(1):(suma din pi1*qi)/(suma din pi0*qi)3. DefIatarea ca metodă de eliminare a modificării preţurilor dintr-un agregat nominal. Eliminarea componentei inflaţioniste se realizează prin împărţirea agregatului nominal la un indice de preţ considerat drept o măsură adecvată a inflaţiei. Construirea unui asemenea indice se poate baza pe ideea că se estimează factorul inflaţionist în cazul tuturor preţurilor sau se recurge la un coş generalizat de mărfuri şi servicii.

4. Dubla deflatare este un procedeu special de deflatare aplicat în calcule macroeconomice când agregatul Ai(1) este diferenţa (soldul) între două agregate cu o structură fizică. Asemenea agregate sunt, de exemplu, Valoarea Adăugată Brută şi Produsul Intern Brut.Prin acest procedeu se încearcă deflaţionarea unui agregat-sold după regulile aplicate în cazul agregatelor cu o structură fizică. Această încercare nu reuşeşte deoarece agregatul-sold nu arc o structură fizică, deci nu poate fi evidentiat sub forma (suma din p i1*qi1).Dubla deflatare este o metodă prin care se elimină din nivelul nominal al unui agregat în expresie valorică, care nu poate fi descompus direct într-o componentă de volum (fizică) şi una de preţ, variaţia preţurilor. Se aplică în calculele macroeconomice în cazul indicatorilor evaluaţi în preţuri curente, care rezultă ca sold între două fluxuri de bunuri. Aici se pot include valoarea adăugată brută, produsul intem brut şi exportul net.3. Deflatarea în calcule macroeconomiceAcest gen de deflatare se recomandă numai pentru Venitul Naţional Brut (VNB) şi pentru Venitul Naţional Net (VNN), dar nu şi pentru PIB şi PIN, pentru care se va folosi în continuare dubla deflatare.

B. Indicele preţurilor PIBIPPIB măsoară variaţia medie a preţurilor produselor şi serviciilor finale produse de subiecţii economici interni. Mai este denumit şi deflator PIB. Este un indice implicit de preţuri, de tip Paasche (IPPIB(p)); deoarece nu

se determină explicit pe baza cantităţilor şi a preţurilor reclamate de calcularea acestui indice, ci ca un raport între indicele PIB nominal (IPIB

nominal) şi indicele volumului fizic al PIB de tip Laspeyres (ILPIB(q)).(FORMULA IPPIB)

4.6.2. Alţi indici de preţ pentru măsurarea inflaţieiInflaţia poate fi determinată prin excesul emisiunii monetare - inflaţia prin monedă, de excesul de cerere solvabilă - inflaţia prin cerere, de excesul de cerere nominală - inflaţia prin credit, de excesul în costuri - inflaţia prin costuri, mai rar din cauza insuficienţei producţiei - inflaţia prin ofertă.Cei mai utilizaţi indici statistici în măsurarea inflaţiei sunt:

Indicele preţurilor bunurilor de consum - IPBC. Acesta măsoarăevoluţia de ansamblu a preţurilor mărfurilor cumpărate şi a tarifelor serviciilor utilizate de către populaţie intr-o anumita perioada (curenta) in raport cu o perioada anterioara(de baza). El consideră principalul instmment de evaluare a inflaţiei;• IPPI - Indicele preţurilor producţiei industriale. Acesta exprimăevoluţia sau schimbările medii ale preţurilor produselor fabricate şi livrate de producătorii interni, practicate efectiv, în primul stadiu al comercializării acestora. El este utilizat atât la deflatarea producţiei industriale evaluate în preţuri curente, cât şi la determinarea inflaţiei în sfera preţurilor cu ridicata;• IVU - Indicele valorii unitare a exportului/importului caracterizează dinamica preţurilor din contractele de export/import, extinderea variaţiei preţurilor mărfurilor considerate reprezentative şi permite deflatarea prin intermediul său a indicatorilor ce caracterizează schimburile externe şi chiar calcularea „raportului de schimb";• ICV - Indicele costului vieţii măsoară care este costul la preţurile pieţei în perioada curentă, pentru menţinerea standardului de viaţă atins în perioada de bază. El este calculat ca raport între acest cost ipotetic şi costul efectiv (de consum) al perioadei de bază. Este utilizat, în principal, în determinarea salariilor, respectiv a veniturilor reale;• IPAM - Indicele preţurilor cu amănuntul măsoară modificareapreţurilor la mărfurile vândute prin reţeaua comerţului cu amănuntul;•' ICC - Indicele costului construcţiilor măsoară modificarea preţurilor în construcţiile de locuinţe;• IPPA - Indicele preţurilor produselor agroalhncntare măsoarăevoluţia preturilor produselor agroalimentare pe „piaţa ţărănească".Se utilizează atât distinct, cât şi în determinarea IPBC;• Evoluţia cursului mediu de schimb „leu/euro" poate fi utilizată ca o măsură a evoluţiei inflaţiei.Metoda de calcul al IPCIPBC=suma din Ip(p0*q0)/suma din p0*q0

Unde: (p0*q0)/suma din(p0*q0)=Cp

Iar:Ip –indice de pret al nivelului de agregare specific(pentru postul sau grupa de marfuri si servicii)Cp –coeficient de ponderare specific(postului sau grupei de marfuri si servicii)Inflatia calculata ca ritm al IPBC este o solutie unanim acceptata ca

modalitate de exprimare statistica.At.cand IPBC este calculat in expresie procentuala,rata inflatiei este:Rinf=IPBC-100.Indicatorii specifici ai inflatiei sunt urmatorii:a) rata lunara a inflatiei sau cresterea preturilor intr-o luna „t”fata de luna precedenta „t-1”Rt/t-1=IPBCt/t-1*100-100b) rata medie lunara a inflatiei sau media geometrica a cresterilor lunare pentru o anumita perioada si exprima media cresterilor lunare ale preturilor:c) rata inflatiei la sf.perioadei(anului)sau cresterea preturilor bunurilor de consum in luna decembrie a anului curent fata de luna decembrie a anului precedent:Rt/decembrie=IPBCt/decembrie*100-100

rata anuala a inflatiei masoara crestrea medie a preturilor intr-un an fata de anul precedent,calculata ca un raport intre indicele mediu al preturilor dintr-un an si cel al anului precedent,determinati amandoi ca medii aritmetice simple ale indicilor lunari din fiecare an,calculati fata de aceeasi baza.

9. Conturile trimestrialeAvantajele folosirii conturilor naţionale trimestrialeConturile naţionale trimestriale reprezintă un sistem de serii cronologice trimestriale integrate, privite din punct de vedere contabil. CNT au adoptat aceleaşi principii, definiţii şi structură ca şi conturile naţionale, dar mai puţin complete decât acestea în sensul că se refereau la o perioadă de timp maiscurtă. Principalul scop al CNT este acela de a oferi o imagine a evoluţiei economiei la un moment mai apropiat în timp decât anul, iar informaţiile astfel oferite să fie cât mai cuprinzătoare decât cele oferite de indicatorii individuali pe termen scurt. Pentru ca acest scop sa fie atins, CNT trebuie să conţină date cât mai actuale, coerente, exacte, detaliate. Dezvoltarea unei economii poate fi astfel urmărită şi analizată. în cazul conturilor naţionale anuale, informaţiile oferite se referă la structura şi tendinţa pe termen lung a economiei. Conturile naţionale trimestriale se calculează mult mai rapid şi se pot obţine informaţii despre starea economică curentă. Acesta este unul dintre avantajele folosirii CNT pentru previzionarea evoluţiei viitoare. In plus, datele trimestriale reflectă mult mai bine relaţiile dintre variabilele economice şi se obţin de patru ori mai multe observaţii decât în cazul datelor anuale astfel că analiza regresională poate fi aplicată cu mai mari şanse de succes. Dispunând de serii de timp trimestriale ale unor indicatori macroeconomici se poate realiza o

analiză în dinamică a acestor indicatori şi a relaţiilor dintre ei, precum şi o analiză a ciclurilor economice. In cazul datelor anuale, sunt mascate fluctuaţiile economice din cursul anului. în perioade în care nivelul inflaţiei este ridicat, se recomandă, de asemenea, folosirea datelor trimestriale, aceasta deoarece nu se respectă principiul omogenităţii preţurilor în timp. Deşi acest principiu nu poate fi niciodată complet respectat, în cazurile unei inflaţii scăzute rezultatele nu sunt afectate semnificativ.Indicatorii trimestriali sunt calculaţi mai greu decât indicatorii individuali pe termen scurt, însă ei oferă o imagine mai completă a stării curente a economiei. Indicatorii pe termen scurt cum ar fi indicele preţurilor, indicatorii forţei de obţinându-se astfel informaţii despre aspecte specifice ale dezvoltării economice. Dar pentru integrarea într-un ansamblu, cum ar fi cel al conturilor naţionale, aceşti indicatori nu sunt suficienţi. De exemplu, în cazul unei ţări care se confruntă cu o diminuare a ratei de creştere a producţiei industriale, pe lângă identificarea ramurilor industriale afectate (folosind un indice detaliat al producţiei industriale), ar trebui cercetate şi alte aspecte cum ar fi cererea sau exporturile mergându-se până la venituri, economii şi investiţii.O critică adusă conturilor naţionale trimestriale este că PIB-ul astfel calculat nu reprezintă un indicator real al ciclicităţîi deoarece include activităţi (în domeniul agriculturii, de exemplu) a căror evoluţie nu urmează neapărat ciclurile economice. Astfel, se recomandă folosirea unui indice al producţiei industriale ca indicator al ciclicităţîi. însă conturile naţionale trimestriale nu se limitează doar la calculul PIB ca unic indicator, ele oferind o reprezentare cantitativă sintetizată şi agregată a realităţii economice.

Conturile naţionale trimestriale ca serii de timp

O serie cronologică se defineşte ca un ansamblu de date obţinute prin măsurarea aceluiaşi indicator într-o anumită perioadă de timp. O astfel de serie presupune ca datele să fie comparabile în timp, iar perioadele să fie identice.Dispunând de astfel de serii de timp, se pot identifica următoarele componente: tendinţa (trend), componenţa ciclică şi componenţa sezonieră, cu scopul de a identifica modele de variaţie cu ajutorul cărora să se poată realiza previziunea unor valori viitoare.Sursele de date utilizate pentru realizarea conturilor naţionale trimestriale sunt:• Datele statistice obţinute în urma unor cercetări;• Statisticile administrative (realizate de către administraţia publică).In practică nu există întotdeauna surse de date şi, atunci când informaţia lipseşte, pot fi utilizate diferite metode pentru a se obţine datele necesare. Se recomandă totuşi folosirea cât mai adecvată a

datelor existente pentru fiecare agregat. Aceasta presupune ca datele:• Să cuprindă informaţii referitoare la indicatorul din CNT;• Să acopere întreaga perioadă;• Sa fie coerente cu conceptele SCN;• Să poată fi utilizate într-un model.Estimările indicatorilor pot fi obţinute fie prin extrapolarea valorilor trecute ale agregatelor, fie prin utilizarea indicatorilor disponibili într-o procedură de dezagregare în timp.

10. Conturile regionale

6.1. Cadrul general

Conturile regionale reprezintă o versiune, la nivel regional, a conturilor economiei naţionale. Fără nici o excepţie, ele recurg la aceleaşi concepte metodologice.Construirea unui ansamblu complet al conturilor regionale presupune:• delimitarea teritoriului economic al unei ţări;• stabilirea tipurilor de unităţi instituţionale;• respectarea principiului rezidenţial;• alegerea metodelor de regionalizare.6.1.1. Teritoriul regional

Conform Sistemului European de Conturi (SEC) 95, teritoriu] economic al unei ţări poate fi împărţit în mai multe teritorii regionale şi un teritoriu extraregional.Fiecare teritoriu regional cuprinde:• regiunea, care face parte din teritoriu! geografic al unei ţări;• incintele zonelor libere, antrepozite şi uzine aflate sub controlvamal şi care sunt situate în aceste regiuni.Teritoriul extraregional este constituit din părţi ale teritoriului economic al unei ţări care nu poate fi atribuit direct unei regiuni. El cuprinde:• spaţiul aerian, naţional, apele teritoriale şi platforma continentală situată în apele internaţionale asupra cărora ţările dispun de drepturi exclusive;• enclavele teritoriale, adică teritoriile geografice situate în restullumii şi utilizate în virtutea unor tratate internaţionale sau acorduriîntre state, de către administraţiile publice ale ţărilor (ambasade,

consulate, baze militare, baze ştiinţifice etc);• zacamintele situate in apele internationale,in afara de platforma continentala a unei tari,care sunt exploatate de unitatile rezidente.6.1.2 Tipurile de unitati institutionalePentru elaborarea conturilor regionale se disting 2 tipuri de unitati institutionale:- uniregionale- multiregionale.Unitatea uniregionala este unitatea institutionala care are centrul sau de interes economic si care exercita cea mai mare parte a activitatilor intr-o singura regiune.Unitatea multiregionala este unitatea institutionala al carei centru de interes economic este situat in mai multe regiuni.In aceasta situatie se regasesc numeroase societati si unele intreprinderi fara scop lucrativ.Principiul general ce trebuie respectat in elaborarea conturilor regionale este principiul rezidentei-alocarea in functie de regiunea in care isi are resedinta unitatea producatoare.6.2.Metode de regionalizareContabilitatea regionala se rezuma la operatiunile unitatilor care sunt rezidente intr-un teritoriu regional.In ansamblu,regionalizarea se poate face dupa metodele ascendente,descendente sau mixte.Metoda ascendenta are avantajul de a face direct apel la sursele de date pertinente la nivel regional.Avantajul metodei descendente este de a garanta coerenta numerica intre conturile nationale si cele regionale.Cu toate acestea,ea prezinta si inconvenientul de a furniza estimari care nu sunt calculate plecand de la datele directe,ci prin intermediul unei chei care se presupune a fi corelata cu fenomenul masurat.Estimarea agregatelor regionale pe ramuri de activitate;calculul PIB regionalEchivalentul regional al PIB-ului este produsul intern brut regional(PIBR).PIBR este evaluat la preturile pietei,pe baza relatiei:PIBR=VABR+IP+TV-SPUnde: PIBR - Produsul intern brut regional; VABR – Valoarea adaugata bruta regionala; IP – Impozitele pe produse,inclusiv taxa pe valoare adaugata; TV – Drepturi asupra imprturilor(taxe vamale); SP – Subventiile pe produse.

11. Determinarea si analiza principalelor proportii si corelatii macroeconomice

Principalele variabile macroeconomice şi corelaţii dintre acestea

Orice program economic cuprinde un set de măsuri politice destinat a realiza principalele obiective ale politicii macroeconomice, care - în mod obişnuit - sunt următoarele: creşterea economică, ocuparea forţei de muncă, stabilitatea preţurilor şi îmbunătăţirea balanţei de plăţi externe.Aceste obiective sunt cuantificate prin patru variabile fundamentale, denumite şi variabile macroeconomice cheie, prin care se măsoară,

corelează şi analizează performanţele oricărei economii: ritmul de creştere a PIB; rata şomajului, măsurată fie ca nivel înregistrat la sfârşitul fiecărui an, fie ca nivel mediu anual; rata inflaţiei, măsurată fie prin ritmul de creştere a deflatorului produsului intern brut - D, fie prin ritmul mediu lunar de creştere a preţurilor de consum; soldul contului curent al balanţei de plăţi.Cele patru variable-obiectiv permit evaluarea principalelor dezechilibre macroeconomice interne şi externe, monitorizarea schimbărilor ce au avut loc în economie şi formularea politicilor corespunzătoare în scopul atingerii obiectivelor viitoare. între cele patru variabile se stabilesc importante corelaţii macroeco-nomice. De asemenea, între acestea şi alţi indicatori macroeconomici există conexiuni strânse.

- Corelaţia dintre ritmul de creştere a PIB şi rata şomajului. Privită la nivel teoretic, legătura este clară: când o economie se află în faza de recesiune, caracterizată prin scăderea ritmului de creştere a PIB (RPIB), rata şomajului (RS) creşte; când are loc expansiunea economică, RPIB creşte, în timp ce RS scade. Această corelaţie inversă (negativă) este cunoscută sub denumirea de legea lui Okun. Analizată în condiţiile economiei SUA, legea s-a concretizat în următoarea relaţie: RPIBt/t-1=3% - 2(RSt-RSt-1), undeRPIBt/t-1 – ritmul de crestere al PIB in perioada t fata de perioada t-13% - trendul de crestere al PIB (tendinta relativa in timp)RSt/t-1 – rata somajului in perioada t, respectiv t-1Deci, dacă şomajul rămâne acelaşi, IB va creşte cu circa 3%. Pentru flecare punct procentual de creştere a ratei şomajului, ritmul PIB va scădea cu puncte procentuale faţă de 3%.De exemplu,dacă RS creşte în perioada curentă de la 6% la 8%,atunci RPIB real va fi de -1%Această relaţie are un caracter statistic, nefiind valabilă pentru orice ţara, ci doar pentru SUA. O asemenea relaţie statistică se poate deduce pentru fiecare ţară în parte, în funcţie de condiţiile specifice ale etapei care o parcurge.

- Corelaţia dintre rata inflaţiei şi rata şomajuluiAnaliza seriilor de date statistice - în special a celor din ţările dezvoltate, până în 1973, când s-a produs „şocul petrolier" - a evidenţiat existenţa unei corelaţii inverse, simple şi stabile, între rata inflaţiei şi rata şomajului. Cu alte cuvinte, între inflaţie şi şomaj ar exista o relaţie de compensare ce constă în aceea că un şomaj mai mic poate fi obţinut acceptând o inflaţie mai mare sau inflaţia poate fi redusă acceptând mai mult şomaj.RIt = RIt-1+ALFA(RSt-RNS)Se observă din formulă că atât timp cât şomajul se menţine la

nivelul său natural, rata inflaţiei nu se modifică. Corespunzător, dacă rata şomajului creşte peste nivelul său natural, atunci rata inflaţiei va înregistra o anumită reducere care depinde de parametrul ALFA.

-Corelaţia dintre ritmul de creştere a PIB-şi rata inflaţiei

După cum PIB se calculează în preţuri curente sau în preţuri comparabile, se poate vorbi de evoluţia nominală sau reală a acestui indicator. Evoluţia nominală este redată de relaţiile:

IPIBn=PIB1crt/PIB0

crt si RPIBn=IPIBn-1

Evoluţia reală presupune recalcularea în preţuri comparabile (ale perioadei de bază) a PIB din perioada curentă, cu ajutorul

deflatorului produsului intern brut (D):

PIB1comp=PIB1

crt/D, unde D=RI+1, RI-rata inflatiei, calculata pe baza deflatorului

Evolutia reala este data de relatiile:

IPIBr=(PIB1comp/PIB0

comp)*(PIB1comp/PIB0

crt) , RPIBr=IPIBr-1

Relatia de legatura intre PIB nominal, PIB real si RI este:

IPIBn=IPIBr*D, sau transferata in ritmuri:

RPIBn=RPIBr+RI+RPIBr*RI

-Corelaţiile de bază ale creşterii economice

Indicatorul sintetic ce caracterizează creşterea economică îl constituie produsul intern brut total sau pe locuitor, exprimat prin volumul şi ritmul său de creştere. în aceste condiţii, creşterea economică este definită ca un proces complex de sporire a dimensiunilor rezultatelor din economia naţională, pe baza combinării şi folosirii factorilor de producţie direcţi: forţa de muncă, capitalul fix şi consumurile de mijloace circulante materiale. Dezvoltarea intensivă a unei economii presupune creşterea PIB prin folosirea mai eficientă a resurselor existente de forţă de muncă, mijloace fixe şi materiale. în schimb, dezvoltarea extensivă se referă la o creştere ce are loc prin sporirea volumului celor trei resurse.

12. Corelatii monetare

Principalele conexiuni ce se stabilesc între sursele de date monetar-bancare

Statisticile monetar-bancare au înregistrat în ultimele decenii o

ascensiune deosebită, odată cu înţelegerea şi recunoaşterea aspectelor monetare ale celor patru mari dezechilibre: inflaţia, şomajul, deficitul bugetar şi deficitul balanţei de plăţi externe. Analiza datelor monetare are ca obiectiv evaluarea situaţiei financiare a ţării respective într-o manieră care să facă posibilă aprecierea opţiunilor financiare ale autorităţilor naţionale, în corelaţie cu evoluţia economiei reale.Sistemul bancar este delimitat şi repartizat în două subsectoare:• autorităţi monetare (de obicei banca centrală);• băncile comerciale.

Informaţiile statistice de natură financiar-bancară prezintă câteva avantaje majore: sunt disponibile la o perioadă scurtă de timp de la încheierea perioadei de referinţă, sunt prezentate de o factură detaliată şi conţin un grad ridicat de veridicitate a datelor.Prin agregarea şi consolidarea conturilor instituţiilor bancare (la diverse niveluri) se obţin informaţii privind emisiunea bănească, baza monetară, masa monetară, creditul intern şi rezervele internaţionale, permiţând, de asemenea, realizarea conexiunilor cu agregatele macroeconomice de rezultate, cu indicatorii bugetului public naţional şi ai balanţei de plăţi exteme.

La nivelul băncii centrale se analizează emisiunea bănească şi baza monetară, în timp ce la nivelul băncilor comerciale se evidenţiază procesul de creare a monedei de cont (scripturală). în continuare, prin agregarea informaţiilor furnizate la nivelul băncii centrale şi al băncilor comerciale, rezultă ceea ce se numeşte („Situaţia monetara", care reliefează volumul şi structura masei monetare, a creditului şi a rezervelor valutare ale ţării.

Bilanţul băncii centrale

Emisiunea bănească (EB) şi baza monetară (BM) sunt agregate monetare ce se determină la nivelul autorităţilor monetare (de obicei banca centrală), având ca sursă de date bilanţul băncii de emisiune. Prin funcţia de emisiune şi, implicit, prin cea de creditare a economiei, banca centrală are un rol primordial şi preponderent în creaţia monetară, proces cu implicaţii directe şi indirecte asupra unor obiective economice importante: deplina utilizare a forţei de muncă, inflaţia, creşterea şi stabilitatea economică.

Banca monetară sau moneda primară este deci moneda emisă şi controlată de banca centrală prin care se alimentează sistemul bancar, astfel încât băncile comerciale au posibilitatea să restituie (în bancnote) sumele depuse în conturile agenţilor economici şi ale populaţiei.

Baza monetară este postul de contrapartidă cel mai important al totalului activelor nete ale băncii de emisiune:

BM- Suma activelor- Suma pasivelor neîncluse în BM

Cele trei cauze determinante ale emisiunii monetare:• creşterea activelor externe nete (AENE); în acest mod,

emisiunea bănească este determinată de creşterea rezervei valutare prin credite externeşi prin cumpărare de valută de către banca centrală;

• creşterea volumului creditului guvernamental net (CGNE); apare în scopul acoperii deficitului bugetar rezultat ca urmare a existenţei unui decalaj în timp între cheltuielile bugetare şi veniturile atrase; în general, situaţiile de dezechilibru financiar materializate prin deficite bugetare (DB) constituie premisa unui dezechilibru monetar, legătură cauzală ce poate fi exprimată prinrelaţia:DB=CB-VB=DELTA BM+DELTA DPUnde:CB - cheltuieli bugetare;VB - venituri bugetare;DELTA BM - creşterea bazei monetareDELTA DP - creşterea datoriei publice.

creşterea volumului creditelor acordate băncilor comerciale de către banca centrală (CB), în scopul satisfacerii cererilor de lichiditate ce apar Ia băncile titulare ale unor solduri debitoare în raporturile cu alte bănci, în cadrul pieţei monetare.

Situaţia monetară

Situaţia monetară (SM) arată în ce mod economia, pornind de Ia baza monetară, îşi procură mijloacele de plată care constituie ceea ce se cheamă „monedă". Ea face să apară relaţiile financiare intre grupul de instituţii bancare (banca centrală, băncile comerciale) care furnizează mijloace de plată în economie şi grupul celorlalte subiecte economice (agenţi economici, instituţii publice, populaţie).

Principalele corelaţii dintre agregatele monetareCorelaţiile majore din domeniul monetar trebuie să asigure simultan creşterea în termeni reali a PIB, a masei monetare şi a creditului, reducerea inflaţiei şi stabilizarea în termeni relativi a cursului valutar.-Creşterea mai rapidă a masei monetare, comparativ cu rata anuală a inflaţiei, confirmă creşterea în termeni reali a stocului de bani şi continuarea procesului de remonetizare a economiei naţionale. Această tendinţă are ca efect creşterea economisirii şi a creditului intern, venind astfel în sprijinul procesului de redresare şi creştere, economică. -Creşterea mai rapidă a economiilor populaţiei decât a masei monetare şi a creditului neguvernamental. Această corelaţie are ca efect păstrarea încrederii în moneda naţională, arătând implicit că forţarea creditului şi a masei monetare antrenează derapaje inflaţioniste. -Creşterea masei monetare în sens larg (M2), mai rapid decât a celei în sens restrâns (Ml) şi decât a bazei monetare, întrucât cvasi-banii (şi în special economiile populaţiei) au un caracter neinflaţionist.

Pe termen scurt,corelatia dintre cresterea masei monetare(RM)si ritmul de crestere a produsului intern brut(RPIB)trebuie completata cu cel putin inca o variabila(modificarea ratei medii a dobanzii – DELTA RD),astfel ca: (formule in breviar pag.44)

14 .Ramura economică în alcătuirea sistemului input - output

Agregarea ramurilor

Agregarea ramurilor este o problemă de bază pentru studierea legăturilor dintre ramuri, strâns legată de clasificarea ramurilor economiei naţionale, în general, şi a ramurilor industriei, în special. Dacă nu este posibil să figureze în tabel un număr mare de ramuri, se procedează la unirea a două sau mai multe ramuri, proces care se numeşte agregare.Agregarea stabileşte numărul de ramuri incluse în clasificare, folosind criterii care să permită o caracterizare corectă a legăturilor tehnico-economi ce dintre ramuri. Numărul ramurilor şi gradul de agregare al acestora sunt determinate de necesităţile caracterizării şi analizei economiei, cerinţe de a caracteriza cele mai importante legături şi proporţii formate în activitatea economică.Efectuarea agregării ramurilor de producţie trebuie făcută în funcţie de particularităţile specifice ale fiecărei ramuri. Ramurile agregate trebuie să fie omogene. Omogenitatea producţiei unei ramuri poate fi determinată după criteriul identităţii produselor fabricate, destinaţiei de consum a producţiei, după felul materiilor prime folosite. Aceste criterii în funcţie de care se determină omogenitatea ramurilor sunt şi criteriile care stau la baza agregării lor. Deci la agregarea ramurilor se folosesc criteriile următoare:• identitatea produselor fabricate;• destinaţia comună a produselor finite;• similitudinea materiilor prime consumate;• similitudinea proceselor tehnologice folosite;• asemănarea cantitativă a structurii preţului de cost al producţiei.Alegerea criteriului de agregare se face în funcţie de principiul declasificare adoptat la alcătuirea clasificării ramurilor de producţie; Atunci când clasificarea ramurilor s-a făcut după destinaţia produselor, şi agregarea trebuie să se bazeze pe acelaşi criteriu.Agregarea este de două feluri: orizontală şi verticală.Agregarea orizontală înseamnă agregarea produselor unor procese de producţie paralele, care se află în unul şi acelaşi stadiu de producţie. Ea se bazează pe ipoteza că produsele pentru fabricarea cărora se consumă acelaşi fel de materie primă şi se află în acelaşi stadiu de producţie au, de obicei, şi aceleaşi funcţii. La acest fel de

agregare îşi găseşte aplicarea criteriul destinaţiei produselor finite. Ca exemplu pot fi date ramurile: producţia de mătase artificială; producţia de mătase naturală; producţia de ţesături de lână; producţia de ţesături de bumbac; producţia de ţesături de in. Toate aceste ramuri au un caracter omogen, folosesc ca materie primă firele, iar produsele finite (ţesăturile) au aceeaşi destinaţie. Ele pot fi agregate într-o singură ramură a industriei: producţia de ţesături.Agregarea verticală are drept scop reunirea unor stadii de producţie succesive, independente, reprezentate în producţia diferitelor ramuri ale industriei. Ca exemplu se dau ramurile: producţia de bumbac; producţia de fire de bumbac; producţia de ţesături de bumbac. Aceste trei ramuri se pot agrega într-o ramură, şi anume industria bumbacului.Folosirea agregării orizontale sau verticale a ramurilor este determinată de scopul pe care îl urmăreşte analiza economică. Elaborarea clasificării ramurilor are o mare influenţă asupra indicatorilor calculaţi pe baza tabelului. Gradul de omogenitate al ramurilor influenţează caracterul'coeficienţilor calculaţi, după cum numărul ramurilor, măsura în care acest număr corespunde gradului de dezvoltare a diviziunii muncii influenţează volumul şi calitatea informaţiei care se furnizează pentru analiza economică, pentru calculele de prognoză economică.

Ramura de activitate

O ramură de activitate regrupează unităţile cu activitate economică la nivel local exercitând o activitate economică identică sau similară. La nivelul cel mai detaliat de clasificare, o ramură de activitate cuprinde ansamblul UAE locale ce aparţin aceleiaşi clase (patru cifre) din clasificarea utilizată şi care exercită aceeaşi activitate, aşa cum este definită în clasificare.Ramurile de activitate regrupează atât UAE locale producătoare de bunuri şi servicii de piaţă, cât şi bunuri şî servicii nonpiaţă. Prin definiţie, o ramură de activitate constituie o regrupare de UAE locale ce exercită acelaşi tip de activitate productivă, independent de faptul că unităţile instituţionale de care ele aparţin generează sau nu o producţie de piaţă sau de nonpiaţă. Ramurile de activitate pot fi clasificate în trei categorii:• Ramurile de activitate producătoare de bunuri şi servicii de piaţă (ramuri cu activitate de piaţă) sau bunuri şi servicii pentru utilizarea finală proprie;• Ramurile de activitate ale administraţiilor publice producătoare de bunuri şi servicii nonpiaţă (ramuri de activitate cu producţie nonpiaţă ale administraţiilor publice);• Ramurile de activitate ale instituţiilor fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populaţiei producătoare de bunuri şi servicii nonpiaţă

(ramurile de producţie nonpiaţă ale instituţiilor fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populaţiei).Unitatea cu producţie omogenă (UPO) se caracterizează printr-o activitate unică, şi anume prin intrări de produse, un proces de producţie şi ieşiri de produse.Ramura omogenă constituie o regrupare de unităţi cu producţie omogenă. Ansamblul de activităţi reţinute pentru o ramură omogenă este descris prin referinţa la o clasificare de produse. Ramura omogenă produce numai bunurile şi serviciile descrise în clasificare. Ramurile omogene pot fi clasate în trei categorii:• Ramuri omogene producătoare de bunuri şi servicii de piaţă (ramuri de piaţă omogene) sau bunuri şi servicii pentru utilizarea finală proprie;• Ramuri omogene ale administraţiilor publice producătoare de bunuri şi servicii nonpiaţa (ramuri omogene nonpiaţa ale administraţiilor publice);

• Ramuri omogene ale instituţiilor fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populaţiei producătoare de bunuri şi servicii nonpiaţa (ramuri omogene nonpiaţa ale instituţiilor fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populaţiei).

Clasificarea ramurilor de activitate

Definirea ramurilor depinde de o clasificare a activităţilor care este în legătură directă cu cea a produselor, deoarece fiecare activitate este caracterizată prin produsele pe care le realizează. în consecinţă, activităţile şi produsele sunt două viziuni complementare pentru a defini conturul efectiv af producţiei.Clasificarea asigură identificarea tuturor activităţilor şi codificarea lor înlr-un sistem unitar. Aceasta permite organizarea, raţionalizarea şi informatizarea fluxurilor informaţionale economico-sociale, crearea facilităţilor de prelucrare pentm integrarea în sistemele naţional şi internaţional de prezentare şi analiză a informaţiilor.

în CAEN (Clasificarea Activitatilor Economiei Nationale) , activităţile economico-sociale sunt grupate pe cinci trepte (secţiuni, subsecţiuni, grupe şi clase), constituite după principiul omogenităţii, ca totalitate de activităţi care au anumite caracteristici comune, şi anume:• Natura bunurilor şi serviciilor prestate (componenţa lor fizică, stadiulde fabricaţie, necesităţile pe care le pot satisface);• Modul de folosire a bunurilor şi serviciilor de către agenţii economici(consum intermediar, consum final, formarea capitalului etc);• Materia primă şi procesele tehnologice utilizate, modul de organizareşi finanţare a producţiei.

15. Alcătuirea tabelului input - output

Consideraţii generale

Sistemul intrări - ieşiri cuprinde trei tipuri de tabele:- tabelele resurselor şi utilizărilor;- tabelul ce leagă tabelele resurselor şi utilizărilor de (sectoarelor instituţionale;- tabelul intrări - ieşiri (TII) simetric.Tabelele resurselor şi utilizărilor sunt matrici pe ramuri de activitate şi pe produse ce descriu, foarte detaliat, activităţile de producţie internă şi operaţiile pe produs ale economiei naţionale. în aceste tabele sunt prezentate:a) structura costurilor de producţie şi venitul generat de către activităţilede producţie;b) fluxurile de bunuri şi servicii produse în economia naţională;c) fluxurile de bunuri şi servicii cu restul lumii.- Tabelul resurselor cuprinde resursele de bunuri şi servicii pe produs şi după provenienţă, făcând distincţia între producţia internă şi importuri.

Tabelul detaliază utilizările de bunuri şi servicii pe produs şi pe fiecare categorie de produse. Diferitele categorii de utilizări distincte sunt: consumul intermediar (pe ramuri de activitate), consumul final, formarea brută de capital şi exporturile. Acest tabel mai cuprinde şi detalierea valorii adăugate în componentele sale: remunerarea salariaţilor, alte impozite fără subvenţii de producţie, venitul mixt net, excedentul net de exploatare şi consumul de capital fix.

Pentru fiecare ramură de activitate, se verifică următoarea egalitate:Producţia = Consumul intermediar + Valoarea adăugată.

Pentru fiecare produs se verifică următoarea egalitate:Producţia + Importurile = Consumul intermediar + Exporturile + Cheltuiala pentru consuni final + Formarea brută de capital

Tabelele resurselor şi utilizărilor constituie baza tuturor tabelelor pe ramuri de activitate, mai ales a celor privind populaţia ocupată, formarea brută de capital şi stocul de capital.Tabelele resurselor şi utilizărilor cuprind ansamblul fluxurilor înregis-trate în următoarele trei conturi:■ contul de bunuri şi servicii;■ contul de producţie;■ contul de exploatare.

Tabelul intrări - ieşiri simetric este o matrice produs x produs sau ramură x ramură ce descrie detaliat activităţile de producţie interne şi operaţiunile pe produs ale economiei naţionale. Construirea tabelului intrări - ieşiri simetric constituie o asamblare

într-un singur tabel atât a celor privind resurselor cât şi a utilizărilor. Există o diferenţă fundamentală între un tabel combinat al resurselor şi utilizărilor şi un tabel intrări - ieşiri simetric. De fapt, primul tabel leagă produsele de ramuri, pe când al doilea tabel este de tipul produs x produs sau ramură x ramură. Tabelul intrări - ieşiri simetric utilizează pe linie şi pe coloană fie un nomenclator de produse, fie un nomenclator de ramuri de activitate.

Clasificările utilizate în tabelul intrări - ieşiri simetric sunt identice cu cele utilizate în tabelele resurselor şi utilizărilor, întrucât nu este, de fapt, decât o transformare.Tabelul intrări ~ ieşiri simetric trebuie completat utilizând cel puţin alte două tabele:■ matrice detaliată cuprinzând utilizările importurilor. Formatul acestuitabel este identic cu cel al tabelului importurilor care însoţeşte tabelele resurselor şi utilizărilor, mai puţin în cazul în care se recurgela o clasificare de tipul produs x produs; ■ un tabel intrări - ieşiri simetric pentru producţia internă.

16. Continutul tabelelor input-output

Partea principală a tabelului evidenţiază fluxurile de bunuri materiale şi servicii produse şi consumate în procesul de producţie al diferitelor ramuri. Acest consum de produse este denumit consum intermediar. El nu cuprinde consumul de fonduri fixe (amortizarea).

Partea a doua a tabelului evidenţiază fluxurile de produse şi servicii ieşite din producţie şi intrate în consumul final, iar partea a treia evidenţiază partea de muncă vie şi fondurile fixe folosite (amoitizarea), elemente care reprezintă aşa-numitele intrări primare şi care se exprimă prin indicatorul valoarea adăugată (veniturile primare plus amortizarea).

Pentru toate ramurile, ecuaţia va fi:Xi=SUMA(xij+yi); i=1,2,...,nAceste ecuaţii de balanţă arată că producţia fiecărei ramuri este egală cu consumul intermediar plus consumul final.

• Fiecare ramură, pentru a putea să-şi desfăşoare procesul de producţie, trebuie să consume produse din alte ramuri ale producţiei, precum şi forţă de munca şi fonduri fixe. Aceste consumuri (intermediare şi primare) dau cheltuielile totale ale ramurii, respectiv cheltuielile cu consumul intermediar şi cu intrările primare. Matematic, pentru ramura 1 ecuaţia va fi:

Xi=x11+x21+……+xn1 + T1 + F1

x11+x21+……+xn1 = valoarea intrarilor de materialeT1 = consum de forta de munca

F1 = consum de fonduri fixe (amortizarea)T1 + F1 = valoarea adaugata

Ecuatia valorica a cheltuielilor:

X1 = SUMA(xij) + Tj + Fj

Tj + Fj = Vj

Tabelul se compune din patru cadranePrimul cadran format din n rânduri şi n coloane evidenţiază

fluxurile de produse şi servicii dintre ramurile producătoare. Fiecare rând (sau coloană) din acest cadran reprezintă o ramură determinată, aranjată într-o ordine dată. Pe rânduri se evidenţiază livrările ramurilor, iar pe coloane, consumurile acestora. La intersecţia rândurilor şi coloanelor rezultă o mărime X ij care reprezintă valoarea fluxurilor de produse i livrate de ramura i ramurii j. Această mărime Xij se numeşte intrare sau consum intermediar al ramurii j.

Al doilea cadran în formă rectangulară nxF (F reprezintă elementele consumului final) evidenţiază elementele consumului final pe ramuri. Elementele consumului final sunt: consumul populaţiei, investiţiile şi exportul.Rândurile consumului final arată valoarea produselor livrate de fiecare ramură consumului final, iar coloanele arată elementele consumului final (f)-La intersecţia rândului i şi a coloanei f rezultă mărimea yjf, care exprimă livrarea producţiei ramurii i pentru consumul final f.

Al treilea cadran evidenţiază pentru fiecare ramură pe coloane valoarea adăugată, structurată pe elementele sale: retribuţii şi alte venituri primare ale populaţiei, beneficiul, impozitul pe circulaţie şi amortizarea.La intersecţia coloanelor şi rândurilor rezultă mărimea vkj, care exprimă elementele componente ale valorii adăugate în ramura j.Pe rânduri, elementele cadranului I şi II dau proporţia totală a ramurii date SUMA(xij) + yi = Xi din punctul de vedere al structurii materiale.Pe coloane, elementele cadranului I şi III dau producţia totală a ramurii date, din punctul de vedere al structurii valorice:SUMA(xij)+vj=Xj

Suma elementelor cadranelor I şi II este egală cu cadranelor I şi III:SUMA(xij) + yi = SUMA(xij) + vj , sau SUMA(xi) = SUMA(Xj)

De asemenea, suma elementelor cadranului II, care arată structura consumului final, este egală cu valoarea adăugata (veniturile primare + amortizarea).După cum rezultă din schema balanţei, indicatorii principali care se evidenţiază sunt: consumul intermediar, consumul final, valoarea adăugată şi producţia totală sau brută.Consumul intermediar cuprinde produsele şi serviciile materiale folosite pentru producţia diferitelor ramuri. Producţia care se foloseşte în acest scop se numeşte producţie intermediară (Pi).

Consumul final cuprinde bunurile şi serviciile care sunt folosite pentru: investiţii (înlocuirea fondurilor fixe consumate şi creşterea acestora), creşterea stocurilor de materiale, consumul populaţiei şi export. Producţia care se foloseşte în acest scop este numită producţie finală (Pf).Valoarea adăugată cuprinde: veniturile finale ale populaţiei şi ale statului; amortizarea, deci produsul net (valoarea adăugată netă) şi amortizarea.Aceşti indicatori se calculează pe ramuri şi pe întreaga economie. Producţia totală (Pt) se calculează pe două căi:Pt = Pi + Pf

Pt = Ci + VAB

17 .Utilizarea tabelului intrări - ieşiri în analiza macroeconomică

Unul dintre scopurile principale pentru care se alcătuieşte tabelul este de a crea o bază pentru perfecţionarea metodelor de analiză macroeconomică.Cu ajutorul lui se culeg date statistice, potrivit modelului adoptat, care permit lărgirea şi adâncirea analizelor referitoare la procesele de producţie, repartiţie şi folosire a produsului final. Elaborarea acestui instrument duce la descoperirea unor inexactităţi şi la eliminarea lacunelor din statistica unei ţări, contribuind la perfecţionarea indicatorilor statistici folosiţi şi a tehnicilor de calcul, respectiv Ia perfecţionarea statisticii ca instrument al cunoaşterii.Tabelul intrări - ieşiri a permis, pentru prima dată, introducerea în activitatea economică a „analizei intrărilor şi ieşirilor", bazată pe folosirea modelelor matematice şi a tehnicii electronice de calcul.Volumul de date care-l furnizează, caracterul sistematic al acestei informaţii fac ca tabelul să aibă o largă şi eficientă utilizare in analiza economică şi în calculele de prognoză.

Datele tabelului au o mare importanţă pentru calculul unor indicatori care permit studierea: structurii economice, a proporţiilor de dezvoltare economică, interdependenţelor dintre ramurile economiei; participării diferitelor ramuri la constituirea volumului producţiei intrate în consumul final.

Indicatorii cuprinşi în tabel - producţia brută, valoarea adăugată, produsul final -, calculaţi pe fiecare ramură cuprinsă în clasificarea folosită, analizaţi, permit o caracterizare mai profundă, mai completă a structurii economiei naţionale.în acest scop, se calculează şi se analizează proporţia producţiei brute, a produsului final exprimat în PIB şi a valorii adăugate din fiecare ramură faţă de total.

Pbi / SUMA(Pbi) ; Vai / SUMA(Vai) ; Pfi / SUMA(Pfi) ; in care: Pb : productia bruta dintr-o ramuraVa : valoarea adaugata dintr-o ramuraPf : Produsul final dintr-o ramuraI – 1,2,…,n

Aceste mărimi, care exprimă contribuţia fiecărei ramuri la formarea producţiei brute, produsului final (exprimat prin PIB) sau a valorii adăugate, au o însemnătate deosebită pentru studierea structurii economiei. Se pot calcula, de asemenea, indicatorii care exprimă proporţia diferitelor elemente ale valorii adăugate sau ale produsului final (consumul populaţiei, consumul public, investiţii, exporturi) din fiecare ramură faţă de mărimea acestor elemente pe economia naţională. Studierea acestor proporţii pentru o perioadă mai mare permite să se cunoască modificările care au avut loc în structura economiei ţării.

In vederea analizei structurii economice, ramurile din clasificare, cum s-a arătat la punctul anterior, pot fi concentrate în funcţie de anumite criterii.

Astfel, se pot grupa în: ramuri care asigură în principal materii prime (industria extractivă şi agricultura), care constituie sectorul primar; ramuri ce prelucrează produsele industriei extractive şi agricole, care constituie sectorul secundar şi ramuri care prestează servicii, sectorul terţiar.

18. Indicatorii capitalului fix

Capitalul fix constituie principala componentă a avuţiei naţionale acumulate. Cuprinde bunuri materiale care se folosesc un timp îndelungat, păstrându-şi, în acelaşi timp, forma fizică iniţială. Conform practicii statistice şi contabile, sunt considerate bunuri de capital fix numai acele bunuri materiale care au o durată de întrebuinţare mai mare de un an şi o valoare de inventar mai mare de un anumit plafon valoric.

Informaţiile privind bunurile care formează capitalul fix stau la baza caracterizării unor aspecte esenţiale care privesc: potenţialul tehnic al economiei naţionale, ai ramurilor, în profil teritorial; dotarea tehnica a muncii; eficienţa utilizării capitalului fix etc.

Caracterizarea statistică a capitalului fix la nivel macroeconomicpresupune determinarea unor indicatori care evidenţiază: volumul, structura,dinamica, starea fizică şi mişcarea capitalului fix.Bunurile de capital fix pot fi exprimate în valoare iniţială completă, valoare rămasă sau valoare de înlocuire.

Valoarea iniţială completă (VIC) (valoare de inventar sau de înregistrare) - reprezintă totalitatea cheltuielilor făcute cu construirea sau achiziţionarea, transportul şi punerea în funcţiune a capitalului fix. Valoarea iniţială completă serveşte Ia cunoaşterea volumului valoric al capitalului fix de care dispune o unitate, ramură sau economia naţională, indiferent de starea fizică a acestuia. Pe baza ei se caracterizează dinamica şi structura capitalului fix, se calculează amortizarea şi se analizează eficienţa folosirii acestuia. Valoarea iniţială completă se modifică cu ocazia recalculării acestora sau a executării unor lucrări suplimentare.Valoarea rămasă (VR) - exprimă partea din valoarea iniţială care nu a fost încă transferată asupra producţiei prin intermediul

amortizării. Se stabileşte ca diferenţă între valoarea iniţială şi amortizarea calculată până în momentul calculului. Valoarea rămasă stă la baza analizei concordanţei între valoarea scriptică a capitalului fix şi starea tehnică a acestuia. Prin intermediul ei se caracterizează starea fizică şi eficienţa folosirii capitalului fix, se fundamentează durata posibilă de funcţionare şi obiectivele din domeniul investiţiilor etc.

Valoarea de înlocuire (VI) se stabileşte cu ocazia reevaluării capitalului fix, acţiune efectuată periodic, pentru a pune de acord valoarea la care figurează în evidenţă şi preţurile în vigoare în momentul reevaluării.

Valorile la care pot fi exprimat bunurile de capital fix evidenţiază volumul valoric al acestora la un moment dat, deci sub formă de stoc. In analiza economică, capitalul fix se corelează cu indicatorii care se referă la o perioadă de timp (indicatori de flux) - PIB, venitul naţional etc. Ca urmare, este necesară calcularea valorii medii anuale a bunurilor de capital fix.

Valoarea medie anuală de inventar a bunurilor de capital fix (F cu bara deasupra) se calculează ca medie aritmetică a valorilor lunare (VlCt)(formule in breviar pag.58)în care: VIC1 - valoarea de inventar a capitalului fix existent la începutul anului; VMI - valoarea medie anuală a intrărilor; VME - valoarea medie anuală a ieşirilor

Valoarea medie anuală rămasă (FR) se calculează cu relaţia:(formula din breviar cu FR cu bara deasupra)în care:

VR1 şi VR2 - valoarea rămasă a bunurilor de capital fix la începutul, respectiv sfârşitul anului;

VIC1 şi VIC2 - valoarea de inventar a bunurilor de capital fix existente la începutul, respectiv sfârşitul anului.Indicatorul uzurii (Iuz) exprimă proporţia dintre uzura bunurilor de capital fix şi valoarea de inventar a acestora:Iuz=(UZ/VIC)*100In care:UZ- uzura capitalului fix (exprimată prin nivelul amortizării acestuia)Indicatorul stării de utilitate (Isut) reflectă proporţia bunurilor de capital fix la valoarea rămasă în valoarea de inventar a acestora la un moment dat:Isut=(VR/VIC)*100 sau Isut=100-Iuz

Volumul valoric al capitalului fix pus în funcţiune este condiţionat de totalul investiţiilor efectuate, exprimate statistic prin indicatorul investiţii brute, de durata de execuţie, precum şi de structura tehnico-materială a acestora.

19. Indicatorii stocurilor de materialeStocurile de materiale sunt formate din mijloacele materiale circulante din unităţile economico-sociale, gospodăriile populaţiei, dar şi sub forma rezervelor materiale de stat.Volumul mijloacelor materiale circulante se determină pe baza datelor privind stocurile de materiale existente în momentul pentru care se face calculul.

Cuprinderea mijloacelor circulante în avuţia naţională necesită evaluarea acestora în formă bănească. La evaluare -trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

- asigurarea concordanţei, din punct de vedere al evaluării dintre venitul naţional creat şi cel utilizat, deoarece în sursele de date contabile, stocurile sunt exprimate în diferite preţuri, în funcţie de stadiul parcurs în cadrul procesului de producţie. Nivelul stocurilor trebuie evaluat în preţurile în care se evaluează producţia;

- asigurarea comparabilităţii preţurilor cu ajutorul indicilor de preţuri.

In practica statistică precum şi în analiza macroeconomică, stocurile demateriale se clasifică după diferite criterii:

- după ramura economiei naţionale în care există, se determina structura pe ramuri a stocurilor de materiale şi gradul în care stocurile existente în fiecare ramură satisfac cerinţele producţiei;

- după faza (stadiul) în care se află, stocurile de materiale se clasifică în:a) stocuri pentru producţie (materii prime, materiale, combustibil,ambalaje, obiecte de inventar de mică valoare şi scurtă durată, piese de schimb etc);b) mijloace materiale în producţie (producţie neterminatâ,

semifabricate);c) mijloace materiale în sfera circulaţiei (produse finite).