Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005

Sisteme de probaţiuneSisteme de eliberare condiţionată sub supraveghere

(pentru condamnările mici până în 4 ani şi aflaţi la prima condamnare)

Probaţiunea – concept şi evoluţie Noţiunea de probaţiune – definiţieDicţionarul englezesc oferă mai multe sensuri cuvântului „probation”. Două dintre acestea se

referă la probaţiune ca fiind:- un proces per perioadă de testare a caracterului sau abilităţilor unor persoane pentru un

anumit scop;- un sistem de supervizare şi de monitorizare a comportamentelor unor infractori nepericuloşi

ca alternativă la închisoare.Definirea noţiunii de probaţiune este o problemă dificilă având nevoie de o definiţie larg

acceptată în toate ţările în care există acest concept. Dificultatea intervine atunci când apare specific fiecărui sistem penal care ocupă o anumită poziţie în ansamblul sistemelor statului, respectiv, în raport cu natura pedepselor aplicate şi modalităţii de percepţie de către societatea respectivă. Problema definirii acestei noţiuni rezultă din 2 finalităţi ale acestei instituţii:

1. Schimbarea de către infractori a propriului lor nivel - mod de viaţă - ca urmare a unor fapte prevăzute de legea penală.

2. Protecţia socială a delicventului.Privind din această perspectivă, probaţiunea apare ca o sancţiune, ca o măsură coercitivă

aplicată ca urmare a săvârşirii unei fapte interzisă de legea penală.Probaţiunea însă se va exercita în regim de libertate. Deşi infractorul primeşte o măsură

sancţionatorie – urmare a reacţiei statului contra nerespectării legilor - în acest context, aceluiaşi individ, se acordă asistenţă în vederea reintegrării în societate.

Probaţiunea se aplică în regim de libertate în funcţie de personalitatea criminologică a făptuitorului şi de receptivitatea acestuia la scopul său.

Finalitatea instituţiei este aceea de a-şi modifica atitudinea faţă de viaţă şi de a se integra în mediul social.

În sens larg, probaţiunea este definită ca ansamblul măsurilor şi mijloace folosite de agenţii de consiliere, reintegrare şi supraveghere (agenţi de probaţiune) în raporturile cu persoanele aflate în subordinea unui serviciu de probaţiune.

Controlul societăţii prin prisma probaţiunii constă în faptul că acest control se poate realiza şi prin aplicarea unui regim sancţionar liber.

Pentru a înţelege mai bine ce este probaţiunea, este necesar să ne referim la trei aspecte:a. Ce a fost probaţiunea ?b. Ce a devenit probaţiunea ?c. Ce ar fi trebuit să fie probaţiunea ?

a. Dacă începem cu trecutul putem spune că probaţiunea a fost o organizaţie care a lucrat cu şi pentru infractori, care a intervenit în procesul de justiţie penală pentru a influenţa luarea de justiţie penală, pentru a influenţa luarea deciziilor, astfel încât prin modul în care sistemul tratează infractorii să se ţină cont de factorii sociali şi individuali care i-ar fi putut influenţa comportamentul infracţional.

b. Probaţiunea în perioada modernă a devenit o parte a complexului de justiţie penală. Probaţiunea este una din instituţiile de justiţie penală al cărui rol poate fi hotărât de guvern şi ale cărei activităţi sunt determinate deşi prin politici guvernamentale (politici

1

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 stabilite de clasa politică). Rolul probaţiunii este stabilit mai degrabă în termenii posibilelor beneficii ce sunt aduse comunităţii şi în mod specific în termenii capacităţii probaţiunii de a proteja publicul prin activităţi care sancţionează şi controlează infractorii.

c. Un viitor pozitiv este unul în care serviciul probaţiunii:- Este o organizaţie care are o strategie de intervenţie complet articulată în toate etapele

procesului de justiţie penală (reţinere/eliberare pe cauţiune, arestare preventivă, judecată/sancţionare, supravegherea infractorilor).

- Are o declaraţie de misiune explicită în privinţa muncii cu infractorii.- Se concentrează pe comunitate, pe strategiile şi politicile ce promovează principiul

normalizării şi reintegrării sociale.

Originea şi evoluţia probaţiuniiProbaţiunea este o instituţie cu originea în spaţiul anglo-saxon dar care destul de repede a fost

preluată şi adaptată în ţări ca Belgia, Franţa, Canada, USA, Germania.Pentru a înţelege mai bine originea şi evoluţia probaţiunii este necesar să facem distincţie între

2 sisteme principale:a. Sistemul de probaţiune al ţărilor ce fac parte din Common–Law (ţările anglo-saxone);b. Sistemul ţărilor continentaleÎn Anglia şi statul Massachussets pentru prima dată au avut onoarea de a oferi lumii exemplul

sistemului de pobaţiune. Probaţiunea apare graţie sistemului extrem de deschis al judecătorilor din acea vreme dar şi a

dorinţei de a umaniza justiţia şi realizează astfel o îmbinare între sancţiunile neprivative de libertate şi supraveghere / consiliere / asistenţa infractorilor.

Probaţiunea apare în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, în ţările amintite. În cursul procesului de dezvoltare al probaţiunii, primul şi cel mai important element a fost

supravegherea delincventului pus în libertate de către agentul de probaţiune.Al doilea element este mai mult de ordin procedural şi se referă la inculpantul apare în faţa

tribunalului care în funcţie de caz îl declară vinovat sau suspendă pronunţarea condamnării precizând obligaţiile ce trebuie îndeplinite de delincvent pe o perioadă bine determinată.

Dacă delincventul nu respectă obligaţiile precizate, sentinţa suspendată poate fi revocată. Referitor la procedură, judecătorul pronunţă un ordin:

– ordonanţa de supunere la probaţiune– act privitor la obligaţiile cărora persoana recunoscută vinovată, trebuie să se supună

în acest act nefigurând condamnarea.Avem deci o suspendare condiţionată a condamnării dar şi o măsură particulară ce se

traduce prin anumite obligaţii prescrise de către judecător delincventului în vederea asigurării prevenţiei.

În sistemul anglo-saxon sistemul de probaţiune are 2 sarcini:1. - Să se ocupe de supravegherea celui supus la probă;2. - Să asigure un consilier pe lângă tribunalul care prin anchetele sociale pe care le

efectuează şi care vor fi luate în consideraţie de judecător atunci când va judeca cauza, să-l ajute la luarea unei hotărâri definitive.

În cadrul sistemului continental în Europa continentală, probaţiunea sau suspendarea cu supunere la proba a fost creată printr-un act legislativ, fiind rezultatul unei grefe întreprinse asupra sistemului judiciar franco-belgian păstrând totuşi unele caracteristici ale acestuia.

Elementele esenţiale ale suspendării condiţionate ale probaţiunii în cazul sistemului continental sunt:

1. Pronunţarea sentinţei;2. Decizia ca executarea pedepsei să fie suspendată cu condiţia ca cel condamnat să nu

comită din nou în perioada de probă un delict ce se pedepseşte cu închisoarea;

2

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 3. Revocarea suspendată în caz de recidivă;4. Considerarea condamnării ca fiind neavenită în cazul în care delincventul şi-a îndeplinit

obligaţiile

Reforma justiţiei româneşti prin probaţiuneSocietatea contemporană pare să devină din ce în ce mai preocupată de problema

infracţionalităţii. În ciuda a numeroase eforturi şi încercări de limitare sau control al infracţiunii, amploarea fenomenului a crescut semnificativ.

Schimbările sociale de la sfârşitul sec. XX, ratele din ce în ce mai ridicate ale infracţionalităţii precum şi teama de infracţiune, au făcut din justiţie un subiect prioritar pe agendele politice ale lumii de azi.

În acest context, se înscrie şi România care confruntată cu reale probleme economice şi crize ale valorilor, face paşi mărunţi spre marea integrare în familia europeană. În măsura în care penitenciarele româneşti sunt supra-aglomerate, ratele de revenire în penitenciar sunt alarmante, costurile de întreţinere a unui nou penitenciar sunt exorbitante pentru un buget limitat ca al nostru.

România trebuie să găsească soluţii mai eficiente, mai ieftine în problemele infracţionalităţii. La toate acestea se adaugă şi presiunile exercitate de statele din Uniunea Europeană pentru care drepturile omului şi analizele cost – eficienţă sunt coordonate esenţiale ale unui sistem juridic performant.

O astfel de soluţie pentru România o reprezintă înfiinţarea serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere care au rolul de a consolida liniştea publică prin promovarea, unde este posibil, a măsurilor neprivative de libertate. Pentru atingerea acestui deziderat sunt necesare mai multe premise:

1. Existenţa unei politici penale şi a unui cadru normativ coerent;2. Recrutarea, selecţia, motivarea şi pregătirea la un nivel performant a unui număr de

consilieri de integrare socială şi profesională.3. Crearea unei infrastructuri adecvate.În epoca modernă orice instituţie matură şi angajată este preocupată de diagnoza stării

subsistemelor sale, de sporirea capacităţilor sale de a formula ea însăşi în mod cât mai adecvat problemele proprii şi a găsi soluţii eficiente.

Acest lucru poate fi realizat fie prin furnizarea de informaţii sistematice asupra respectivei probleme, fie prin asigurarea instrumentelor de înţelegere a proceselor socio-umane.

Astfel, se va putea ajunge la înţelegerea faptului că schimbarea forţelor existente de organizare trebuie să fie realizată nu atunci când acestea nu mai pot funcţiona ci în momentul în care există o nouă alternativă mai bună.

Informaţiile şi documentaţiile aduse de diferite delegaţii ce au avut contact cu alte sisteme penitenciare şi de supraveghere, au permis descoperirea acestui nou concept deosebit de interesant, util şi logic care este probaţiunea. Astfel, din studiul acestui nou concept s-a născut ideea constituirii unui serviciu de probaţiune în România care s-ar putea să reprezinte o adevărată revoluţie penală şi reformă în întreaga justiţie penală.

Probaţiunea aşa cum apare în toate ţările de pe continent, este prevăzută şi se aplică şi în sistemul justiţiei penale din România. S-au făcut eforturi în sensul că tot ce se înţelege în dreptul continental prin probaţiune este cuprins şi în cadrul penal al României. Se demarează astfel programul experimental de implementare a probaţiunii în România.

Prin prisma dreptului penal european şi implicit a celui român, conceptul de probaţiune reprezintă o modalitate de executare a pedepsei cu închisoarea, înglobând toate formele neprivate de libertate, prevăzută de codul penal român şi care sunt puse în executare în baza unei hotărâri judecătoreşti rămase definitive.

Direcţia generală a penitenciarelor este una din puţinele instituţii care la momentul acesta este abilitată cu punerea în execuţie a sancţiunilor penale, având la îndemână un corp de

3

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 specialişti cu experienţă din mediul corecţional ce posedă aptitudinile necesare pentru a deveni consilieri de probaţiune.

Activitatea principală a serviciului de probaţiune, o reprezintă supravegherea modului de executare a unor sancţiuni penale, motiv pentru care acestea trebuie privite ca instituţii execuţional-penale, organizarea şi funcţionarea lor neputând fi eficientă şi logică decât în cadrul structurilor ministerului justiţiei.

Reforma justiţiei româneşti a implicat schimbări structurale a întregului sistem al justiţiei penale, cea mai semnificativă schimbare fiind şi apariţia unei noi constituţii (2003) care are influenţe din sistemele de drept european şi chiar american la un răspuns la marea dilemă – tratamentul delincvenţilor în închisori sau fără închisori – probaţiunea dând naştere unor schimbări şi la nivelul organelor de cercetare penale din cadrul instanţelor, închisorilor dar şi al întregii comunităţi, ducând până la urmă la creşterea încrederii sociale în sistemul judiciar.

Cursul 2Sisteme de probaţiune în România

Probaţiunea în România este reglementată de prevederile OG nr.92 / 2000 – privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate coroborată cu prevederile HG nr 1239 / 2000 – privind aprobarea regulamentului de aplicare a dispoziţiilor ordonanţei guvernului nr.92 / 2000.

OG este structurată pe 4 capitole şi anume:Capitolul I – Dispoziţii generale;Capitolul II – Organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare şi supraveghere

(S.R.S.S.);Capitolul III – Activitatea serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere;Capitolul IV – Dispoziţii tranzitorii şi finale.

Capitolul I – Dispoziţii generale care conţin prevederile referitoare la rolul şi misiunea serviciilor, la principiile diriguitoare ale activităţii de reintegrare socială şi supraveghere, precum şi la atragerea şi amplificarea socială a infractorilor. Astfel, serviciile de reintegrare socială şi supraveghere sunt organisme specializate fără personalitate juridică, aflate sub autoritatea ministerului justiţiei care au ca principale atribuţii, reintegrarea socială a persoanelor care au săvârşit infracţiuni menţinute în stare de libertate, supravegherea executării obligaţiilor stabilite de instanţa de judecată în sarcina acestora, precum şi asistenţa şi consilierea persoanelor condamnate la cererea acestora.Principiile ce stau la baza desfăşurării activităţii de reintegrare socială şi supraveghere sunt:

- respectarea legii şi a hotărârilor judecătoreşti;- respectarea drepturilor omului şi a demnităţii umane şi evitarea discriminării pe orice temei;- sprijinirea în angajarea permanentă a persoanelor supravegheate, asistate şi consiliate în

vederea reintegrării lor în societate şi a asumării responsabilităţii propriilor acţiuni, prin formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, ordine de drept şi regulile de convieţuire socială. Implicarea şi atragerea comunităţii în procesul de R.S.S. a infractorilor constă în colaborarea de R.S.S. cu organizaţiile neguvernamentale ce desfăşoară activităţi în domeniu cu specialişti din alte domenii de activitate, cu voluntari din rândul comunităţii precum şi cu reprezentanţi ai societăţii civile.

Capitolul II – Organizarea şi funcţionarea S.R.S.S. Acest capitol se referă la organizarea administrativă a serviciilor, competenţa teritorială a acestora precum şi la personalul de specialitate.

Din perspectiva administrativă, S.R.S.S. se organizează şi funcţionează pe lângă fiecare tribunal, coordonarea şi controlul activităţii de R.S.S. realizându-se de către direcţia de R.S.S. din Ministerul Justiţiei.

4

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 În ceea ce priveşte competenţa teritorială a S.R.S.S. articolul 4 din regulamentul de aplicare a OG nr.92 / 2000, prezintă două ipoteze şi anume:

a. În cazul persoanelor condamnate menţinute în stare de libertate faţă de care Instanţa a dispus măsuri de supraveghere şi/sau una ori mai multe obligaţii, precum şi cu privire la inculpaţii pentru care Instanţa a solicitat referate de evaluare, este competent serviciul de R.S.S. ce funcţionează pe lângă tribunalul în a cărui circumscripţie se află domiciliul persoanelor mai sus menţionate.

b. În cazul persoanelor condamnate la o pedeapsă de privare de libertate, care sunt incluse în programe de resocializare, competent este serviciul de R.S.S. de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripţie se află unitatea penitenciară unde acesta îşi execută pedeapsa.

Potrivit art.5 din regulamentul de aplicare al OG nr.92 / 2000 în desfăşurarea activităţilor specifice, S.R.S.S. îşi verifică din oficiu, competenţa; dacă acesta constată că nu este competent din punct de vedere teritorial să-şi exercite atribuţiile, înştiinţează de îndată instanţa de judecată care l-a sesizat.

Personalul serviciilor de R.S.S. este format din şefi ai serviciilor de R.S.S. şi din consilieri de R.S.S. O categorie aparte o constituie inspectorii de R.S.S. Aceştia îşi desfăşoară activitatea în cadrul direcţiei de R.S.S. din cadrul Ministerului Justiţiei şi asigură controlul activităţilor desfăşurate de către serviciile teritoriale. Atât inspectorii de R.S.S. cât şi personalul serviciilor de R.S.S. trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii prevăzute de art. 8 aliniatul 1 din OG nr. 92 / 2000. Aceste condiţii sunt următoarele:

1. Să aibă cetăţenie română şi domiciliu în România;2. Să aibă capacitate deplină de exerciţiu;3. Să cunoască limba română scris /vorbit;4. Să fie apt din punct de vedere medical şi psihologic pentru exercitarea funcţiei, fapt dovedit

pe baza unui examen medical şi psihologic de specialitate;5. Nu a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni de natură a-l face

incompatibil în funcţia ce o îndeplineşte şi se bucură de o bună reputaţie;6. Este licenţiat în asistenţă socială, psihologie, sociologie, pedagogie sau drept ori este

absolvent al unui curs postuniversitar în domeniul reintegrării sociale a infractorilor şi a supravegherii acestora;

7. A absolvit cursurile de R.S.S. organizate de Ministerul justiţiei ori o formă de învăţământ

postuniversitar în domeniul reintegrării sociale a infractorilor şi a supravegherii lor şi a câştigat concursul organizat pentru ocuparea funcţiei pentru care candidează.

Capitolul III – Activitatea serviciilor de R.S.S. însumează atribuţiile serviciilor de R.S.S. ca organisme specializate în sfera justiţiei penale. Atribuţiile serviciului de R.S.S. includ:

- relaţia cu instanţele de judecată; serviciile de R.S.S. au potrivit art.11 din OG nr.92 / 2000 atribuţii de supraveghere a executării măsurilor şi obligaţiilor impuse de instanţa de judecată, persoanelor condamnate menţinute în libertate şi de întocmire la cererea instanţelor de judecată a referatelor de evaluare cu privire la inculpaţi sau persoanele aflate în supraveghere.

- În relaţiile cu unităţile penitenciare, S.R.S.S. poate colabora cu personalul specializat de asistenţă şi consiliere din cadrul administraţiei penitenciarelor, în derularea unor programe, privind activităţi lucrative, socio-educative de instruire şcolară a celor de calificare sau de recalificare profesională şi iniţiază şi derulează programe de resocializare a persoanelor ce îşi execută pedeapsa într-o unitate penitenciară.

- În relaţiile cu alte instituţii şi organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale, consilierul de R.S.S. colaborează în vederea executării măsurii obligării minorului la prestarea unei activităţi neremunerate, a identificării de locuri de muncă disponibile a cursurilor şcolare, a celor de calificare sau recalificare, a persoanelor aflate în evidenţa serviciilor de R.S.S.

5

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 - În relaţiile cu persoane aflate în supraveghere, S.R.S.S. desfăşoară la cerere activităţi de

consiliere individuală a infractorului în ceea ce priveşte comportamentul social de grup sau individual şi iniţiază şi derulează programe speciale de protecţie, asistenţă socială şi juridică a minorilor şi tinerilor ce au săvârşit infracţiuni.

Persoanele enumerate mai sus pe parcursul desfăşurării activităţilor se întocmesc referate periodice de R.S.S. pentru cei care au solicitat asistenţă şi consiliere. Referatul de evaluare solicitat serviciului de R.S.S. conţine date privind persoana inculpatului, nivelul instrucţiei şcolare, comportamentul, factorii care îl influenţează sau îl pot influenţa precum şi consilierea în vederea reintegrării în societate (perspective). Referatul are un caracter consultativ şi de orientare. La întocmirea referatului de evaluare serviciul de R.S.S. poate colabora cu psihologi, cadre didactice, medici sau alte specialişti desemnaţi de autorităţile competente. Referatul de evaluare trebuie depus la instanţa de judecată în termen de 14 zile de la primirea solicitării. Persoanelor care au solicitat asistenţa şi consiliere din partea serviciului de R.S.S. li se întocmeşte dosar de reintegrare socială şi de supraveghere.

Acest dosar conţine date în ceea ce priveşte persoana care a cerut asistenţă şi consiliere, fapta săvârşită, hotărârea instanţei de judecată, obligaţiile stabilite în sarcina sa şi termenul de încercare, referatul de evaluare, referatele periodice de R.S.S. precum şi concluziile

Dosarul de R.S.S. este confidenţial. Persoanele care au cerut consilierea precum şi apărătorul ales sau numit din oficiu dacă are acordul persoanei căreia i s-a întocmit dosarul, au acces la dosarul de R.S.S. Dosarul poate fi consultat în camera de consiliu de către instanţa de judecată, judecătorul delegat cu executarea şi de către procuror.

De asemenea, el poate fi consultat cu aprobarea şefului serviciului de R.S.S. de către reprezentanţii persoanelor juridice care desfăşoară activităţi în domeniul respectării drepturilor omului sau a ocrotirii persoanelor condamnate cu acordul scris al persoanei căreia i s-a întocmit dosarul.

Orice consultare a dosarului este consemnată într-un proces verbal de către consilierul de R.S.S. şi persoana care l-a studiat. Termenul de păstrare în arhivă a acestor dosare este de 5 ani.

Capitolul IV Dispoziţii tranzitorii şi finale – este ultimul capitol care se referă la instrucţiunile de finalitate cu privire la dosarul întocmit; acest ultim capitol nu este foarte important.

Hotărârea guvernului nr.1239 / 13 dec. 2000 – hotărârea prevede aprobarea regulamentului de aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 92 / 2000, privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării, sancţiunilor neprivative de libertate.

Serviciile de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate sunt denumite serviciile de R.S.S. şi sunt organisme specializate ce are ca principale atribuţii, reintegrarea socială a persoanelor ce au săvârşit infracţiuni. Serviciile de R.S.S. funcţionează pe lângă fiecare tribunal, sediile acestora fiind stabilite de ministrul justiţiei.

Serviciile de R.S.S. colaborează cu instituţii şi organizaţii în vederea reducerii fenomenului infracţional şi a creşterii gradului de siguranţă socială. Serviciul de R.S.S. este competent să exercite atribuţiile de lege cu privire la persoanele faţă de care s-au dispus măsurile prevăzute la art. 863 / aliniat 1 din codul penal, precum şi cu privire la inculpaţi pentru care instanţa a solicitat referate de evaluare care locuiesc în circumscripţia tribunalului pe lângă care funcţionează serviciul de R.S.S. În desfăşurarea activităţii de R.S.S., serviciul de R.S.S. îşi verifică din oficiu, competenţa.

6

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 Referatele de evaluare

Referatul de evaluare întocmit de serviciul de R.S.S. este un referat scris cu caracter consultativ şi de orientare, având rolul de a oferi instanţei de judecată date privind persoana inculpatului, nivelul instrucţiei şcolare, comportamentul, precum şi perspectivele reintegrării în societate.

Referatul trebuie să fie obiectiv, concis, concret, clar şi coerent. Referatul de evaluare cuprinde următoarele părţi:

1. Introducere;2. Sursele de informaţii utilizate la întocmirea referatului;3. Date privind persoana pentru care a fost solicitat referatul;4. factorii ce influenţează sau pot influenţa conduita generală a persoanei pentru care a fost

solicitat referatul;5. Perspectivele de reintegrare.Referatul este întocmit de consilierul de R.S.S. în baza uneia sau mai multor întrevederi cu

persoana pentru care instanţa a solicitat referatul. Ori de câte ori este necesar, serviciul de R.S.S. solicită autorităţilor competente, desemnarea unor specialişti în vederea întocmirii referatului. Consilierul de R.S.S. poate contacta şi membrii ai familiei, şcoala sau unitatea la care persoana îşi desfăşoară activitatea, precum şi orice alte persoane ce pot da informaţii utile pentru întocmirea referatului.

În cazul în care persoana pentru care se întocmeşte referatul nu colaborează la realizarea acestuia, consilierul menţionează în referat refuzul de cooperare.

Sisteme de probaţiune / seminar / 03.03.2005 (continuare curs)

Consilierul de R.S.S. desemnat să întocmească referatul de evaluare trebuie să facem următorii paşi:

1. stabileşte de îndată dar nu mai târziu de 5 zile de la data primirii solicitării instanţei de judecată, data, locul şi ora primei întrevederi cu persoana pentru care s-a solicitat referatul de evaluare. Prima întrevedere cu persoana pentru care s-a solicitat referatul, trebuie să aibă loc în 7 zile de la data primirii solicitării. În cazul minorilor, consilierul este cel ce stabileşte locul, data şi ora, după ce a discutat cu părinţii, cu cei care l-au adoptat, cu tutorele sau după caz, cu persoanele sau reprezentanţii instituţiilor cărora le-a fost încredinţată supravegherea minorilor;

2. contactează persoanele şi instituţiile care ar putea furniza informaţii utile despre persoana evaluată, nivelul instrucţiei şcolare, comportamentul acesteia, mediul social şi familial;

3. consemnează cu ocazia fiecărei întrevederi, datele necesare şi utile pentru întocmirea referatului;

4. propune şefului serviciului de R.S.S. atunci când consideră necesar luarea unor măsuri speciale prin consultarea unor specialişti;

5. înaintează referatul de evaluare instanţei de judecată în termen de 14 zile de la solicitare.Conţinutul referatului de evaluare:- introducere;- sursele de informaţii.

Referatul va purta pe prima pagină în colţul din stânga, antetul serviciului de R.S.S. iar în dreapta, menţiunea „ strict confidenţial” după completare.

Fiecare pagină scrisă a referatului va purta în colţul din dreapta jos, ştampila şi semnătura şefului serviciului de R.S.S. După completarea datelor din introducere care cuprinde nume, prenume, data, locul şi fapta pentru care a fost condamnat, celelalte părţi ale referatului vor fi prezentate pe scurt, într-o formă narativă, evidenţiindu-se pe cât posibil existenţa unor termeni de specialitate sau a unor exprimări ce ar face dificilă înţelegerea acestuia.

Dacă după terminarea referatului rămân pagini sau spaţii libere, acestea se vor bara.

7

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 Sursele de informaţii care au fost utilizate la întocmirea referatului sunt prezentate sintetic

avându-se în vedere atât persoanele cu care au avut loc întrevederi cât şi eventualele documente consultative. Sursele de informaţie trebuie să cuprindă următoarele precizări: - numărul de întrevederi avute şi după caz refuzul de cooperare sau eventualele îndoieli

privind acurateţea informaţiilor prezentate; - surse de informaţii la care nu a fost posibil se ajungă.Redactarea părţii din referatul de evaluare referitoare la date privind persoana pentru care a fost solicitat se va face diferenţiat. În cazul inculpaţilor, datele privind persoana acestora se referă la:- trecutul infracţional;- mediul familial şi social;- nivelul de instrucţie şcolară sau de pregătire profesională;- comportamentul persoanei înainte sau după ce a săvârşit fapta;- factorii ce au favorizat comportamentul infracţional şi dacă e cazul modul în care au

îndeplinit anterior obligaţiile stabilite de instanţă.Dacă persoana pentru care se face referatul este minor, pe lângă celelalte date menţionate

mai sus, vor fi şi cele ce privesc condiţiile în care a crescut şi a trăit precum şi modul în care părinţii, tutorii sau cei care l-au adoptat s-au achitat de obligaţiile ce le reveneau.

Numai dacă este cazul consilierul de R.S.S. include în referatul de evaluare şi date privind starea fizică şi mentală, precum şi dezvoltarea intelectuală şi morală a inculpatului, date furnizate de specialişti.

Factorii care influenţează sau care pot influenţa conduita generală a persoanei pentru care a fost solicitat referatul de evaluare, se referă atât la factorii de natură să inhibe dezvoltarea comportamentului infracţional, cât şi la factorii de natură să accentueze dezvoltarea acestora.

În cazul când consilierul crede că există un risc ca persoana pentru care face referatul să săvârşească din nou infracţiuni, sau dacă există un risc pentru siguranţa publică sau un risc de sinucidere sau autovătămare, este necesar ca referatul să cuprindă şi aceste menţiuni.

Perspectivele de reintegrare în societate vor fi estimate după analiza tuturor datelor cuprinse în referat şi vor fi prezentate pe scurt, obiectiv şi motivat.

Dacă se constată că şansele de reintegrare sunt reduse, se va face menţiune în acest sens, fără a se formula propuneri sau recomandări instanţei de judecată privind soluţii sau măsuri ce trebuie luate.

Cursul 3Supravegherea în comunitate

În cazul persoanelor condamnate cărora instanţa de judecătorie le-a impus respectarea prevăzută la art.863 alin. 1, lit. a-d din codul penal şi a uneia sau mai multor obligaţii prevăzute la art. 863, alin. 3 lit. a-f precum şi a minorilor cărora instanţa de judecată le-a impus respectarea uneia sau mai multora din obligaţiile prevăzute la art. 103 alin 3 lit a-c din codul penal, serviciul de R.S.S. desemnat ca organ de supraveghere prin hotărârea judecătorească, este competent să exercite supravegherea îndeplinirii obligaţiilor impuse de instanţa de judecată în sarcina persoanelor mai sus menţionate.

Conform art 863 alin. 1 lit. a-d din codul penal, măsurile de supraveghere impuse persoanei condamnate pe durata termenului de încercare sunt:

a. să se prezinte la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la alte organe stabilite de instanţă;

b. să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă. Locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile precum şi întoarcerea;

c. să anunţe şi să justifice schimbarea locului de muncă;

8

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 d. să comunice informaţii de natură a putea controla mijloacele lor de existenţă.Pe lângă aceste măsuri de supraveghere, instanţa poate impune persoanei condamnate,

respectarea uneia sau mai multor obligaţii prevăzute de art.863 alin.3 lit. a-f din codul penal. Judecătorul va impune în mod obligatoriu una din următoarele litere:

a. să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţat sau calificare;b. să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută sau să nu depăşească limite teritoriale

stabilite decât în limitele şi condiţiile fixate de instanţă;c. să nu frecventeze anumite locuri stabilite;d. să nu intre în legătură cu anumite persoane;e. să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule;f. să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul

dezintoxicării.În cazul minorilor sancţionaţi cu măsura educativă a libertăţii supravegheate, instanţa

educativă a libertăţii supravegheate, poate impune minorului respectarea uneia sau a mai multora din obligaţiile prevăzute în art. 103 alin 3 lit. a-c din codul penal:

a. să nu frecventeze anumite locuri stabilite;b. să nu ia legătura cu anumite persoane;c. să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public fixată de instanţă

cu o durată între 50 şi 200 de ore, de max. 3 ore/zi după programul de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în vacanţă.

Serviciile de R.S.S. vor încheia protocoale cu organizaţiile neguvernamentale ce desfăşoară activităţi în domeniu în vederea colaborării în procesul de reintegrare a infractorilor şi a supravegherii eficiente a acestora. De asemenea, serviciul de R.S.S. în derularea activităţilor pot colabora cu specialişti din alte domenii de activitate, cu voluntarii din rândul comunităţii dar şi reprezentanţi ai societăţii civile.

În cel mai scurt timp, dar nu mai mult de 5 zile lucrătoare de la data comunicării hotărârii, serviciul de R.S.S. stabileşte locul, data şi ora primei întrevederi cu minorul sau după caz cu persoana condamnată.

Întâlnirea – prima întrevedere – cu persoana, trebuie să aibă loc în termen de 10 zile lucrătoare de la data comunicării hotărârii judecătoreşti.

Obligaţiile consilierului de R.S.S. la prima întrevedere sunt:a. să aducă la cunoştinţă persoanei supravegheate, în scris şi verbal, şi să-i explice

în ce constă obiectivele şi modul de desfăşurare a supravegherii, măsurile şi obligaţiile impuse de instanţă pe perioada supravegherii precum şi consecinţele îndeplinirii sau neîndeplinirii acestora:

b. să pună în vedere persoanei supravegheate că trebuie să respecte regulile de conduită care se referă în principal la a nu avea un comportament violent sau agresiv ori o atitudine nepotrivită sau un limbaj necorespunzător care ar putea prejudicia personalul de R.S.S. sau alte persoane aflate sub supraveghere.

c. Să aducă la cunoştinţa persoanei supravegheate despre posibilitatea de a formula plângere la şeful serviciului şi cazul în care consideră că tratamentul aplicat de servicicul de R.S.S. pe perioada supravegherii este necorespunzător;

d. Să consemneze într-un proces verbal aspectele aduse la cunoştinţă, proces verbal care va fi semnat de către consilier şi de persoana supravegheată.

Planul de supraveghere cuprinde anumite informaţii şi anume că în cel mult 5 zile lucrătoare de la comunicarea hotărârii instanţei, consilierul desemnat va întocmi un plan de supraveghere a cărui conţinut va fi în concordanţă cu obligaţiile şi măsurate conform art 16-24 din regulament; actele necesare supravegherii care se vor realiza de către serviciul de R.S.S. privesc în special dosarul de supraveghere, prima întrevedere cu persoana supravegheată şi planul de supraveghere.

9

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 Dosarul de supraveghere a executării obligaţiilor stabilit de instanţă se întocmeşte pentru fiecare persoană aflată în supravegherea serviciului de R.S.S. Dosarul de supraveghere are în mod obligatoriu următorul conţinut:

a. hotărârea instanţei de judecată în copie sau un extras de pe acesta;b. planul de supraveghere;c. referatul de evaluare întocmit înainte de pronunţarea hotărârii judecătoreşti (atunci când

este cazul);d. referatul de evaluare solicitat de către instanţă pe perioada supravegherii (atunci când este

cazul);e. rapoarte periodice privind desfăşurarea supravegherii cu referire la modul de îndeplinire a

măsurilor şi obligaţiilor stabilite de instanţa de judecată. Aceste referate sau rapoarte se vor întocmi cel puţin o dată la 6 luni indiferent de numărul şi frecvenţa referatelor de evaluare întocmite la cererea instanţei pe perioada de derulare a supravegherii;

f. raportul final întocmit la încheierea perioadei de supraveghere care va cuprinde concluzii referitoare la modul de 1îndeplinire al obligaţiilor stabilit de instanţa de judecată.

Prima întrevedere cu persoana supravegheatăLa primirea hotărârii instanţei de judecată, şeful serviciului de R.S.S. desemnează de

îndată un consilier de R.S.S. responsabil cu supravegherea executării obligaţiilor şi măsurilor stabilite prin hotărârea judecătorească, impuse de instanţă. Serviciul de R.S.S. are obligaţia de a verifica dacă s-a întocmit sau nu un referat de evaluare anterior pronunţării hotărârii judecătoreşti iar în cazul existenţei unui asemenea referat, datele pe care le conţine vor fi avute în vedere la întocmirea planului de supraveghere. Când referatul de evaluare a fost făcut de un alt serviciu de R.S.S. decât serviciul căruia i s-a încredinţat supravegherea, se va cere urgent transmiterea unei copii după referat.

Planul de supraveghere se întocmeşte în scris şi se va aduce la cunoştinţa persoanei supravegheate, de îndată, înmânându-i-se o copie a acestuia, lucru ce va fi menţionat şi în procesul verbal. Dacă va interveni o revizuire a planului de supraveghere, procedura va fi respectată. Ori de câte ori se apreciază că este necesar, serviciul de R.S.S. va solicita organelor/autorităţilor competente desemnarea unor specialişti în vederea întocmirii dar şi a derulării planului de supraveghere. Aceşti specialişti pot fi: psihologi, sociologi, cadre didactice, medici sau orice altă specialitate a căror opinie este considerată necesară. Planul de supraveghere are în mod obligatoriu următorul conţinut:1. Introducere, capitol în care se consemnează date referitoare la:

a. Nume/prenume, data/locul naşterii persoanei condamnate sau a minorului;b. Infracţiunea săvârşită şi numărul hotărârii penale a instanţei;c. Sancţiunea aplicată şi măsurile şi obligaţiile impuse de instanţă;d. Data începerii supravegherii şi a incitării acesteia (perioada de supraveghere);e. Numele /prenumele consilierului de R.S.S.

După completarea introducerii, celelalte capitole ale planului de supraveghere vor fi prezentate pe scurt într-o formă narativă, evitându-se pe cât posibil, folosirea termenilor de strictă specialitate sau exprimării ce ar face dificilă înţelegerea acestuia. Planul de supraveghere va purta pe prima pagină în stânga sus, antetul serviciului de R.S.S. Fiecare pagină va avea în colţul din dreapta sus, ştampila serviciului de R.S.S. şi semnătura consilierului responsabil de caz.

2. După introducere, se vor specifica în conţinut nevoile sau problemele identificate ale persoanei;

3. Riscul săvârşirii din nou a unor infracţiuni sau al punerii în pericol a siguranţei publice; la evaluarea riscului se va ţine cont şi de riscul de sinucidere sau de autovătămare. Evaluarea riscului constituie o activitate permanentă orice modificare d comportament urmărind a fi consemnată de consilier în planul de supraveghere;

10

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 4. Descrierea activităţii a locului de executare şi a programului de lucru în cazul minorului

obligat la prestarea unei activităţi neremunerate într-o instituţie de interes public;5. Natura şi frecvenţa întrevederilor dintre consilier şi persoana supravegheată, pe durata

supravegherii;6. Metodele utilizate de consilierul de R.S.S. pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor stabilite

de instanţă în sarcina persoanei supravegheate.Aceste metode se pot referi la colaborarea cu familia, voluntarii comunitari, reprezentanţii

societăţii civile precum şi organizarea guvernamentale şi neguvernamentale, în vederea iniţierii unor programe de resocializare dar şi derulare a acestora, vizite la domiciliu, legătura permanentă cu persoanele şi instituţiile care ar putea furniza date utile în vederea identificării, după caz, a locurilor de muncă disponibile, a cursurilor şcolare sau a celor de calificare / recalificare profesională.

Metodele de supraveghere vor fi determinate funcţie de gradul de risc identificat precum şi de numărul sau natura măsurilor şi obligaţiilor stabilite de instanţa de judecată, funcţie de nevoie sau de problemele identificate la persoana supravegheată dar şi durata supravegherii.

Îndatoririle consilierului de R.S.S.În art. 25-44 din Regulament avem reglementate pe de o parte atribuţiile specifice

serviciului de R.S.S., funcţie de fiecare măsură sau obligaţie de supraveghere ce poate fi impusă de instanţa în sarcina minorului sau infractorului şi pe de altă parte procedura legală în cazul în care persoana respectivă nu îndeplineşte obligaţiile pe perioada termenului de încercare (art.863

cod penal) sau a supravegherii deosebite (art 103, cod penal).Supravegherea executării măsurilor prevăzute în art 863 alin 1 lit a-d

1. În cazul în care persoana condamnată este obligată să prezinte la date fixe la serviciul de R.S.S., consilierul de R.S.S. are următoarele atribuţii:

a. să convoace persoana condamnată la serviciul de R.S.S. convocarea se face scris sau telefonic cu cel puţin 3 zile înainte de data primei întrevederi, comunicându-i-se locul/ziua/ora la care trebuie să se prezinte precum şi numărul de telefon şi adresa serviciului;

b. să stabilească în planul de supraveghere numărul, durata, frecvenţa şi locul întrevederilor cu persoana supravegheată:

c. să stabilească cu ocazia fiecărei întrevederi în ce măsură obiectivele planului de supraveghere, sunt aduse la îndeplinire;

d. să aducă la cunoştinţa persoanei supravegheată, data următoarei întrevederi.

2. În cazul în care persoana condamnată este obligată să anunţe în prealabil serviciul de R.S.S. de orice schimbare de domiciliu, reşedinţa sau locuinţa, precum şi orice deplasare ce depăşeşte 8 zile precum şi întoarcerea consilierului de R.S.S. are următoarele obligaţii:

a. Să aducă la cunoştinţa persoanei condamnate obligaţiile ce le are faţă de serviciul de R.S.S. şi anume:

- de a comunica noua adresă, numărul de telefon şi după caz, data întoarcerii;- de a anunţa în scris schimbarea domiciliului reşedinţei, locuinţei cu excepţia cazurilor urgente când anunţarea se poate face şi telefonic;- de a comunica în scris şi a prezenta acte justificatoare în cazul schimbării de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă;

11

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 - de a comunica orice deplasare ce depăşeşte 8 zile, dar şi de a pune la dispoziţia consilierului, adresa şi/sau numărul de telefon la care poate fi găsită în perioada deplasării

b. Să transmită în termen de 3 zile lucrătoare, dosarul de supraveghere către serviciul de R.S.S. competent teritorial şi anunţe de îndată în cazul în care persoana condamnată îşi schimbă domiciliul, reşedinţa, locuinţa într-o localitate ce nu se află în competenţa serviciului de R.S.S.

3. În cazul în care persoana condamnată este obligată să comunice şi să justifice orice schimbare a locului de muncă serviciului de R.S.S., consilierul de caz are următoarele obligaţii:

a. să acorde persoanei condamnate la prima întrevedere, numărul de telefon al serviciului de R.S.S. la care trebuie să comunice imediat schimbarea locului de muncă;

b. să informeze persoana condamnată că comunicarea trebuie făcută şi în scris, comunicare ce va cuprinde şi motivarea schimbării locului de muncă, noul loc de muncă, natura muncii pe care o desfăşoară cu descrierea activităţii şi obligaţia de a anexa documente justificative în acest sens;

c. să contacteze noua unitate unde îşi desfăşoară activitatea persoana supravegheată, în vederea confirmării /autentificării celor spuse de supravegheat.

4. În cazul în care persoana condamnată are obligaţia de a comunica serviciului de R.S.S. orice informaţie de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă, consilierul de caz are următoarele obligaţii: a. să solicite persoanei supravegheate informaţii cu privire la situaţia locativă, financiară, locul de muncă, durata, pentru care este angajat şi după caz, persoanele aflate în îngrijirea sa sau persoanele în îngrijirea cărora se află; b. să informeze persoana condamnată cu informaţiile solicitate vor fi date în scris şi vor fi însoţite de acte doveditoare. În cazul în care consilierul de R.S.S. constată că nu sunt îndeplinite măsurile de supraveghere impuse persoanei condamnate, prevăzute în articolul la lit.a-d cod penal, va înştiinţa de îndată serviciul de R.S.S. ca la rândul său să înştiinţeze instanţa de judecată.

Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute în art.863 alin 3, lit a-f cod penal1. În cazul în care condamnatul este obligat să îndeplinească o activitate sau să

urmeze un curs de învăţământ ori de calificare, consilierul de caz are următoarele atribuţii:a. să verifice nivelul instrucţiei şcolare sau a pregătirii profesionale în vederea

înscrierii persoanei la un curs corespunzător;b. să identifice pe plan local unităţile de învăţământ şi instituţiile de calificare

profesională care organizează astfel de măsuri;c. să verifice periodic dacă persoana supravegheată urmează cursurile de

învăţământ sau calificare.2. În cazul în care persoana condamnată a fost obligată de instanţa de judecată să

nu schimbe domiciliul sau reşedinţa sau să nu depăşească limita teritorială stabilită decât în condiţiile stabilite de instanţă consilierul responsabil are următoarele obligaţii:

a. să-l anunţe pe cel condamnat la prima întrevedere de necesitatea depunerii actelor din care să rezulte situaţia acestuia referitoare la domiciliu şi reşedinţă.

b. Să colaboreze cu organele de poliţie şi cu primăria din localitatea de domiciliu sau reşedinţa persoanei supravegheate care vor sesiza acea schimbare intervenită în situaţia clientului, şi trebuie să verifice dacă persoana supravegheată respectă obligaţiile stabilite de instanţă.

12

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 c. Să efectueze controale inopinate la domiciliul/reşedinţa persoanei

supravegheate pentru a constata starea de fapt,d. Să transmită în termen de 3 zile lucrătoare, dosarul de supraveghere către

serviciul de R.S.S. competent teritorial şi să anunţe de îndată instanţa de executare în cazul în care persoana supravegheată îşi schimbă domiciliul/reşedinţa sau locuinţa într-o localitate ce nu se află în competenţa serviciului de R.S.S.

3. În cazul în care persoana condamnată este obligată să nu frecventeze anumite locuri stabilite de instanţă, consilierul de R.S.S. are următoarele obligaţii:

a. Să verifice periodic sau ori de câte ori este sesizat de alte persoane, dacă persoana supravegheată respectă interdicţiile.

b. Să păstreze o legătură permanentă cu reprezentanţii autorităţilor locale, organele de poliţie, precum şi cu alte persoane fizice sau juridice care ar putea oferi informaţii despre frecventarea de către persoana supravegheată a locului supus interdicţiei.

c. Să înmâneze persoanei condamnate un advertisment scris, procedând la explicarea verbală a conţinutului acestuia, în cazul în care se constată prezenţa persoanei supravegheate în locul/locurile a căror frecventare i-a fost interzisă.

d. Să întocmească cu ocazia primului advertisment scris, un proces verbal, semnat de consilier şi de persoana supravegheată.

e. Să considere obligaţiile ca neîndeplinite atunci când după înmânarea a două advertismente, constată că persoana supravegheată este sau a fost prezentă în locul sau locurile a căror frecventare i-a fost interzisă.

4. În cazul în care persoana condamnată are obligaţia de a intra în legătură cu anumite persoane, stabilite de instanţa de judecată, consilierul desemnat cu supravegherea are următoarele obligaţii:

a. Să ia legătura şi toate măsurile necesare în vederea identificării şi contactării persoanelor care ar putea furniza informaţii ulterioare în cazul respectiv.

b. Să colaboreze cu organele de poliţie şi cu alte instituţii însărcinate cu asigurarea şi liniştea publică.

c. Să efectueze vizite inopinate la persoana supravegheată acasă, dar şi la locul de muncă al acesteia.

d. Să colaboreze cu familia persoanei condamnate în vederea respectării obligaţiilor stabilite.

5. În cazul în care persoana condamnată a fost obligată de către instanţa de judecată să nu conducă un vehicul sau anumite vehicule, consilierul de supraveghere are obligaţia:

a. să verifice permanent modul de respectare a acestor obligaţii.b. Să păstreze o legătură permanentă cu reprezentanţii organelor de poliţie precum

şi cu alte persoane fizice sau juridice ce ar putea oferi informaţii privind îndeplinirea/neîndeplinirea de către persoana supravegheată a acestor obligaţii.

6. În cazul în care persoana condamnată este obligată să se supună la măsuri de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării, consilierul desemnat are obligaţia:

a. să-i identifice pe plan local unităţile sanitare şi organizaţiile, instituţiile sau specialişti care desfăşoară programe de recuperare a toxicomanilor sau alcoolicilor în scopul includerii persoanei supravegheate în acest program.

b. Să stabilească întrevederi cu persoana condamnată pentru a monitoriza evoluţia acesteia.

c. Să ţină o legătură permanentă cu persoanele în îngrijirea căruia se află persoana condamnată.

13

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 d. Să verifice dacă persoana respectă tratamentul, îngrijirea şi în ce măsură acest

program este eficient; periodic se vor solicita în scris opinia specialistului.În cazul în care consilierul de R.S.S. constată neîndeplinirea obligaţiilor de către persoana condamnată, prevăzute la art. 863 alin.3, litera a-f C.P., va înştiinţa şeful serviciului care la rândul său, va sesiza instanţa.

Cursul 4Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute de art.103, alin. 3, lit. a – c

I. În cazul în care minorul este obligat să nu frecventeze anumite locuri stabilite, consilierul de R.S.S. responsabil de caz, are următoarele atribuţii:

a. să verifice periodic sau ori de câte ori este sesizat de alte persoane dacă minorul respectă interdicţia;

b. să păstreze o legătură permanentă cu familia acestuia sau după caz, cu persoana sau instituţia legal însărcinată cu supravegherea minorului, cu poliţia, cu reprezentanţii autorităţilor locale sau cu orice persoană fizică sau juridică care ar putea oferi informaţii privind frecventarea de către minor a locurilor supuse interdicţiei;

c. să înmâneze minorului un avertisment scris, procedându-se la explicarea verbală a acestuia în cazul în care se constată prezenţa acestuia în locuri în care prezenţa i-a fost interzisă;

d. să întocmească un proces verbal cu ocazia primului avertisment, proces verbal ce va fi semnat de minor şi supraveghetor;

e. să considere obligaţia ca neîndeplinită atunci când după înmânarea a 2 avertismente, constată că persoana supravegheată este sau a fost prezentă în locul sau locurile a căror frecventare i-a fost interzisă.

II. În cazul în care minorul este obligat de a nu intra în legătură cu anumite persoane stabilite de instanţa de judecată, consilierul de R.S.S. desemnat, următoarele atribuţii:

a. să ia măsurile necesare în vederea identificării şi contactării persoanelor care ar putea furniza informaţii relevante, în cazul respectiv;

b. să colaboreze cu familia minorului după caz cu persoana sau instituţia legal însărcinată precum şi cu poliţia şi alte instituţii însărcinate cu asigurarea ordinii şi liniştii publice;

c. să efectueze vizite inopinate la domiciliu şi după caz, la locul de muncă/şcoala unde învaţă minorul.

III. În cazul în care minorul este obligat să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public, fixată de instanţă, serviciul de R.S.S. încheie în cel mai scurt timp un protocol de colaborare cu instituţia de interes public şi autoritatea publică interesată, serviciul de R.S.S. va stabili prin protocol:

a. consilierul de R.S.S. care să fie responsabil de caz ;b. intervalele de timp la care se exercită controlul în vederea evaluării modului de îndeplinire a

obligaţiei stabilite de instanţă;c. modalităţile concrete de menţinere a unei legături permanente cu persoana/persoanele

desemnate cu supravegherea activităţii minorului.Serviciul de R.S.S. va transmite instituţiei de interes public formularul tipizat privind evidenţa

orelor de activitate neremunerate. În cel mai scurt timp dar nu mai târziu de 10 zile lucrătoare de la punerea în executare a libertăţii în baza protocolului şi pe durata executării : obligaţia serviciului de R.S.S. de a menţine o legătură strânsă cu părinţii minorului, cu tutorele, cu cel care l-a adoptat şi

14

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 după caz, cu persoana/instituţia legat însărcinată, pentru a analiza în ce măsură supravegherea minorului contribuie la procesul de resocializare a acestuia.

În cazul în care minorul nu îndeplineşte obligaţiile stabilite de instanţă, consilierul responsabil va aduce la cunoştinţa şefului serviciului de R.S.S., acest lucru. Şeful serviciului va înştiinţa imediat persoana sau persoanele cărora li s-a încredinţat supravegherea minorului dar şi instanţa de judecată.

Asistenţa şi consiliereaActivitatea de asistenţă şi consiliere se acordă de către serviciul de R.S.S. în două cazuri:

a. la cererea persoanei condamnate/ a minorului faţă de care instanţa de judecată a dispus supravegherea de către serviciul de R.S.S.;

b. cu acordul persoanelor condamnate la pedeapsa cu închisoarea, în cadrul unor programe de resocializare iniţiate şi derulate împreună cu personal specializat din unităţile penitenciare.

Asistenţa şi consilierea persoanelor aflate în supraveghere – scop, rol, procedură, colaborare cu alte instituţii

1. Scop – asistenţa şi consilierea persoanelor condamnate şi a minorilor sancţionaţi cu măsura educativă a libertăţii supravegheate au ca scop reintegrarea în societate, întărirea gradului de siguranţă socială şi prevenirea săvârşirii din nou a unor infracţiuni;

2. Rol – rolul serviciului de R.S.S. în desfăşurarea activităţii de asistenţă şi consiliere este :- de a corecta comportamentul infracţional prin conştientizarea de către minori /

persoana condamnată, a faptei săvârşite, a consecinţelor acesteia şi asumarea responsabilităţii pentru fapta comisă;

- de a motiva minorul/persoana condamnată în vederea dezvoltării responsabilităţii şi autodisciplinei;

- de a elabora şi derula programe eficiente de asistenţă şi de consiliere a persoanelor condamnate şi a minorilor, funcţie de nevoile identificate ale acestora;

- de a sprijini condamnatul şi minorul în vederea satisfacerii nevoilor sociale, referitoare la educaţie, pregătire profesională, loc de muncă, locuinţă sau alte asemenea nevoi.

3. Procedură – ori de câte ori instanţa de judecată dispune supravegherea unei persoane condamnate sau a unui minor de către serviciul de R.S.S. cu ocazia primei întrevederi cu persoana supravegheată, i se va aduce la cunoştinţă de posibilitatea de a solicita asistenţă şi consiliere în perioada de supraveghere, explicându-i-se modalităţile practice în care poate fi sprijinită în vederea reintegrării în societate. Pentru a beneficia de serviciile de asistenţă şi consiliere persoana supravegheată depune o cerere scrisă la serviciul de R.S.S. În termen de 10 zile lucrătoare de la primirea cererii din partea persoanei supravegheate, prin care se solicită asistenţa şi consilierea, serviciul de R.S.S. va lua măsurile necesare includerii acesteia într-un program specializat, funcţie de nevoile identificate ale persoanei respective.

Pentru fiecare persoană care a solicitat aceste servicii, se întocmeşte un dosar de R.S.S. iar cerea persoanei va fi prima filă din dosarul respectiv. Pe lângă aceasta, dosarul va mai cuprinde şi următoarele:

- planul de reintegrare socială ce va cuprinde distinct, în ce va consta activitatea de asistenţă şi consiliere;

- referatul de evaluare întocmit înainte de pronunţarea hotărârii judecătoreşti;- referat de evaluare solicitat de instanţă pentru perioada de supraveghere, înainte ca

persoana supravegheată să solicite asistenţă şi consiliere;- referate periodice de reintegrare socială ce vor conţine pe scurt informaţii cu privire la

rezultatele înregistrate de persoanele asistate şi care se îndeplinesc cel puţin o dată

15

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 la 6 luni sau ori de câte ori este nevoie (evoluţia pozitivă/negativă în procesul de reintegrare);

- concluziile consilierului de R.S.S. care fac parte dintr-u referat de R.S.S. final întocmit la sfârşitul perioadei de asistenţă şi consiliere în care se va preciza în ce măsură persoana respectivă are perspective sau s-a reintegrat deja în societate.

Dosarul de R.S.S. se va păstra în arhiva serviciului de R.S.S., consilierul responsabil de caz fiind obligat să păstreze confidenţialitatea informaţiei în dosar.

Şeful s.R.S.S. are obligaţia de a consulta periodic fiecare dosar ori atunci când crede că este cazul pentru a vedea dacă se respectă programul de resocializare a persoanei, în ceea ce privesc termenele, calitatea şi ritmicitatea acestuia, precum şi orice alte obligaţii ce revin consilierului pe durata asistenţei şi consilierii.

În cazul în care consilierul responsabil de caz este în imposibilitatea permanentă sau temporară de a-şi îndeplini atribuţiile în ceea ce priveşte întocmirea dosarului, şeful serviciului desemnează alt consilier pe perioada amintită care va prelua responsabilităţile cazului respectiv.

Persoana asistată şi apărătorul acesteia (numit din oficiu sau ales), dacă are acordul persoanei căreia i s-a întocmit dosarul, vor putea consulta dosarul de R.S.S., numai în prezenţa consilierului de R.S.S., responsabil de caz sau a şefului serviciului, numai în incinta serviciului de R.S.S. după care se va întocmi un proces verbal semnat de persoana care l-a studiat şi de şeful serviciului.

Dosarul poate fi consultat şi în camera de consiliu de către instanţa de judecată, judecătorul delegat cu executarea sau de către procuror.

Dosarul poate fi consulat cu aprobarea şefului serviciului de R.S.S., de către reprezentanţii persoanei supravegheate care desfăşoară activităţi în domeniul respectării drepturilor omului sau ocrotirea persoanelor condamnate, numai dacă au acordul scris al persoanei căreia i s-a întocmit dosarul.

Fiecare consultare a dosarului este consemnată într-un proces verbal semnat de consilierul de R.S.S. şi persoana care l-a studiat. Termenul de păstrare al dosarului de R.S.S. în arhivă este de 5 ani.

Colaborarea cu alte instituţiiActivitatea de asistenţă se va efectua pe baza unui plan adoptat nevoilor individuale a

persoanelor supravegheate. Se va estima perioada de timp şi măsura în care nevoile identificate pot fi acoperite numai prin intervenţia serviciului de R.S.S. ori în colaborarea cu organizaţii neguvernamentale, instituţii publive/private, persoane fizice/juridice.

În acest ultim caz se va încheia un protocol de colaborare cu aceste instituţii sau organizaţii, protocol ce va cuprinde:

a. părţile semnatare;b. obiectul protocolului care constă în colaborarea părţilor, în iniţierea şi derularea planurilor

de R.S.S. având în vedere reintegrarea persoanelor asistate;c. tipul de servicii specializate de care pot beneficia persoanele asistate şi consiliate;d. durata protocolului;e. obligaţia părţilor;f. data încheierii protocolului şi semnăturile părţilor.

Asistenţa şi consilierea persoanelor condamnate din unităţi penitenciare – scop / procedură

Scopul serviciului de R.S.S. este de a colabora cu personalul specializat în asistenţă şi consiliere din cadrul administrării penitenciare pentru îndreptarea şi reintegrarea socială a persoanelor condamnate la o pedeapsă cu privare de libertate.Procedura – serviciul de R.S.S. împreună cu persoanele specializate din penitenciare pot derula programe privind activităţi lucrative, socio – educative, de instruire şcolară şi formare profesională pentru persoanele condamnate.

16

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 Fiecare serviciu de R.S.S. de pe lângă tribunalul în a cărei circumscripţie se află una sau

mai multe unităţi penitenciare, poate încheia un protocol de colaborare cu administraţia acestora în vederea stabilirii de comun acord, a categoriei de persoane condamnate ce pot fi incluse în programe de resocializare precum şi a conţinutului şi a duratei acestor programe.

Includerea persoanelor condamnate la o pedeapsă cu privare de libertate în astfel de programe, este posibilă numai cu acordul acestora. În activitatea de asistenţă şi consiliere, serviciile de R.S.S. vor acorda o atenţie deosebită condamnaţilor minori şi tineri, persoanelor condamnate care întâmpină dificultăţi în menţinerea legăturilor cu familia precum şi pregătirii pentru liberare a persoanelor condamnate. În toate aceste cazuri activitatea de asistenţă şi consiliere derulată de serviciul de R.S.S. încetează în următoarele cazuri:

a. la cererea persoanei asistate şi consiliate;b. urmare a lipsei de cooperare sau a comportamentului neadecvat al persoanei

asistate şi consiliate;c. la expunerea duratei termenului asistenţei şi consilierii.

În capitolul 4 din OG 92/2000 intitulată „Dispoziţii tranzitorii şi finale”, avem pe de o parte prevederi referitoare la iniţierea demersurilor necesare în vederea aplicării respectivului act normativ, acestea constând în:

- hotărârea guvernului de suplimentare a numărului de posturi pentru ministerului justiţiei;

- asigurarea cheltuielilor de personal şi modificărilor nomenclatorului de funcţii prin introducerea funcţiei de consilieri R.S.S. şi inspectori R.S.S.; pe de altă parte, se reglementează intrarea în vigoare a respectivei ordonanţe.

La data numirii în funcţie a consilierilor de R.S.S., toate centrele experimentale existente cu activitatea în domeniu probaţiunii, îşi încetează activitatea. Organizaţiile neguvernamentale care au sprijinit aceste centre, vor deveni colaboratorii noilor servicii de R.S.S. în conformitate cu legea.

Consilierea persoanelor aflate în conflict cu legeaSă consiliezi pe cineva cu probleme nu este magic, nici mistic. Deşi antrenamentul şi

experienţa în consiliere este benefic, oricine ar putea ajuta pe altcineva consultând, discutând despre dificultăţi.

Consilierea cu bune rezultate poate fi făcută de un prieten, vecin, frizer, croitor ca şi de asistentul social, psihiatru, psiholog sau preot. Aceasta nu înseamnă că toţi vor consilia cu succes.

Doar profesionaliştii datorită experienţei, au o mai mare probabilitate de a avea succes deoarece competenţa şi preocuparea mai mult decât gradaţiile şi certificatele, sunt chei ale realizărilor.

Consilierea poate fi văzută din 2 puncte de vedere şi anume: a. din perspectiva clientului;b. din perspectiva consilierului;

Din perspectiva consilierului, în general există 3 faze ale acestei consilieri:1. constituirea unei relaţii;2. explorarea aprofundată a problemei;3. explorarea soluţiilor alternative.Consilierea profesională procedează treptat de la o fază la alta în aşa fel ca la sfârşitul seriilor

de consiliere să poată apărea şi o a patra fază care poate fi numită evaluarea.În cele mai multe cazuri, înainte de primul interviu, consilierul nu are cunoştinţă de problema

persoanei aflate în conflict cu legea, problema ce trebuie rezolvată este : care trebuie să fie obiectivele consilierului la primul interviu. Considerăm că la această primă întâlnire, consilierul trebuie să încerce să creeze o relaţie în baza căreia va trece la explorarea problemelor clientului, lucru ce face parte din etapa a II a. Atât construirea relaţiei cât şi explorarea problemelor se poate face încă de la prima întâlnire. Cea de a treia, explorarea soluţiilor alternative, este bine să nu fie atinsă chiar de la prima întrevedere. Vor urma şi alte interviuri, fiecare avându-şi scopul şi

17

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 obiectivele sale, iar consilierul trebuie să fie atent tot timpul, să se concentreze asupra lor. De cele mai multe ori, prima problemă pe care o va prezenta clientul, nu va fi cea care-l deranjează cel mai mult.

Pentru ca acest proces de consiliere să fie util, clientul trebuie să ajungă la o serie progresivă de afirmaţii conştiente în următoarele etape: conştientizarea problemei, relaţia cu consilierul, motivaţia, conceptualizarea problemei, explorarea strategiilor alternative, selecţionarea strategiei, suplimentarea, evaluarea.1.Conştientizarea problemei – în această etapă, clientul trebuie să-şi spună : „am o problemă, trebuie să fac ceva în legătură cu situaţia mea”. Dacă oamenii au probleme, refuză în general, să recunoască acest lucru şi în felul acesta nu vor fi motivaţi să facă eforturi în vederea schimbării. În unele proceduri de consiliere, de ex. în activitatea cu alcoolicii, este greu să-i faci să recunoască acest lucru, că de fapt au o problemă. Atâta timp cât oamenii neagă existenţa problemei, nu vor putea apărea schimbări constructive decât cu ajutorul consilierului care va trebui să-i convingă că problema există. Consilierul va explora motivul pentru care clientul neagă existenţa problemei şi va aduna dovezi în vederea documentării existenţei ei. Sunt oameni care recunosc existenţa unei probleme şi încearcă să o rezolve ei singuri, fără a primi ajutor de la alţii. Considerăm că o persoană cu o problemă trebuie să decidă când şi cum va rezolva problema. Dacă va hotărâ să o rezolve singur, consilierul trebuie să-i respecte decizia dar va trebui să-i arate că este disponibil în continuare.2.Relaţia cu consilierul – pentru ca consilierea să fie eficientă, clientul trebuie să ajungă la punctul în care gândirea lui va funcţiona astfel: „cred că acest consilier mă va ajuta”. Dacă însă clientul gândeşte :”acest consilier nu mă va putea ajuta, trebuie să merg la psihanalist, nu am încredere în el”, întreg procesul de consiliere va eşua. De aceea este bine ca în timpul consilierii şi mai ales la prima întâlnire, consilierul să fie atent la tipul de relaţie ce s-ar putea stabili între el şi client.

Recomandări în vederea constituirii unei relaţii pozitiveConsilierul trebuie să caute să stabilească o atmosferă confortabilă, neameninţătoare pentru

ca clientul să poată comunica problemele, simţindu-se acceptat ca persoană. La primele contacte cu clientul, consilierul trebuie pur şi simplu să se „vândă” pe sine, (să

se prezinte), nu ca o persoană arogantă ci ca una înţelegătoare în cunoştinţă de cauză care poate să-i ajute pe cei care doresc acest lucru. Consilierul trebuie să fie calm, să nu exteriorizeze surpriza sau surâdă atunci când clientul îşi dezvăluie problema.

De obicei, e bine să nu fiţi moralizatori şi să nu faceţi judecăţi. E bine să arătaţi respect pentru valorile clientului şi să nu impuneţi valorile voastre în sensul

că valorile consilierului poate nu sunt bune pentru cineva aflat în situaţie dificilă.Comportaţi-vă cu clientul de la egal la egal; dacă clientul simte că este tratat ca un inferior

va fi mai puţin motivat să expună problemele personale.Folosiţi cuvinte pe înţelesul clientului; a nu se folosi argoul .Să se folosească cuvintele pe care clientul să le înţeleagă şi care nu-l ofensează. Tonul

vocii consilierului trebuie să transmită mesajul că profesionistul înţelege şi îi pasă de sentimentul clientului. Consilierul va ţine confidenţial ceea ce spune clientul. Dacă clientul descoperă că i-a fost violată confidenţialitatea, relaţia poate fi uşor ruptă.

Dacă consiliezi o rudă sau un prieten există pericolul ca fiind implicat emoţional să te superi sau chiar să te cerţi cu persoana. Dacă se întâmplă acest lucru, cel mai bine este să renunţi cu cel mai mult tact. Poate că atunci când spiritele se liniştesc subiectul poate fi abordat din nou dar cel mai bine ar fi încredinţarea clientului altui consilier.

Dacă te superi, consilierea nu mai este productivă. Consilierea prietenilor sau rudelor ţinând cont de implicarea emoţională, este mai bine a fi încredinţată altuia.

18

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 Motivaţie: clienţii trebuie aduşi în situaţia de a-şi spune „cred că pot să-mi îmbunătăţesc

situaţia”, „doresc să fiu mai bine”.Dacă clientul nu este motivat să se schimbe, schimbarea nu va avea loc. În consiliere,

variabila-cheie în determinarea faptului dacă un client vrea să se schimbe sau nu, este chiar motivaţia clientului, de a face un efort necesar în acest sens. Un consilier trebuie să încerce să motiveze oamenii, mai ales pe cei apatici sau descurajaţi.

Sugestii de motivare a unui client:- consilierul are o atitudine de neblamare, astfel încât persoana descurajată să nu simtă nevoia să mintă, să pretindă ceva sau „să poarte mască”.- consilierul poate transmite empatie, putând să simtă până la un punct ceea ce simte clientul. Empatia apare atunci când te poţi transpune în locul clientului astfel încât să poţi simţi ce simte el şi acest lucru este mai mult decât simpatie.- consilierul transmite persoanei descurajate că are încredere în capacitatea lui de a progresa.- consilierul va transmite un entuziasm sincer în legătură cu ideile, interesele şi acţiunile persoanei descurajate. Persoana, pentru a căpăta încredere în ele de obicei are nevoie să fie încurajate de o altă persoană, lucru ce îl face să creadă că sunt persoane valoroase.- consilierul are o capacitate deosebită de a fi ascultător şi nu judecător. Aceasta pentru că gândurile persoanei descurajate să poată fi exprimate liber, fără riscul unei cenzuri.- când consilierul se întâlneşte cu persoana consiliată (la început), e bine să observe cel mai mic progres sau cea mai mică schimbare.- consilierul trebuie să aibă o încredere sinceră în capacitatea persoanei descurajate de a găsi un scop în viaţă.- consilierul trebuie să întărească eforturile făcute de persoana descurajată arătându-i că lucrul cel mai important este atunci când cineva încearcă, nu neapărat va şi reuşi. Atâta timp cât face eforturi pentru a progresa, există şi speranţă.- consilierul trebuie să recunoască faptul că tot ceea ce se poate face este să depui cât mai mult efort în încercarea de a motiva o persoană, succesul nefiind garantat.- consilierul trebuie să fie conştient de consecinţele negative ale dependenţei într-o relaţie când o persoană începe să-şi asume riscul şi să facă schimbări constructive, trebuie lăsat să decidă singur, să aibă încredere în forţele proprii.3.Conceptualizarea problemei – pentru ca o consiliere să fie eficientă, clientul trebuie să recunoască: „problema mea nu este neobişnuită deşi are componente specifice”. Cei mai mulţi dintre clienţi au tendinţa de a-şi considera situaţia atât de complexă încât devin anxioşi sau emotivi şi din acest motiv, nu mai sunt în stare să vadă că problema lor poate să fie rezolvată încet, încet. Pentru a-şi ajuta clientul în conceptualizarea problemei, consilierul trebuie să exploreze totalitatea problemelor împreună cu clientul.

Recomandări:- mulţi consilieri fac greşeala de a sugera soluţii de îndată ce problema este identificată, fără a face cercetări în profunzime.- la cercetarea în profunzime, consilierul şi clientul vor trebui să ţină cont de importanţa problemei de când există ea, ce capacităţi fizice şi mentale are clientul pentru a o rezolva.- atunci când avem o situaţie cu o multitudine de probleme, modul în care alege problema ce va fi rezolvată prima, cel mai bine este să întrebi clientul, atitudinea ce va fi percepută de cel ca fiind cea mai presantă. Dacă ea poate fi rezolvată, se trece la explorarea ei în profunzime. Orice rezolvare a mai multor subprobleme va face ca încrederea clientului în consilier, să crească, relaţia devenind cât mai solidă.- trebuie să transmită empatie, nu simpatie. Empatia este capacitatea de a arăta că ştii şi poţi până la un punct să simţi ce-ţi povesteşte clientul. Simpatia înseamnă tot a împărtăşi sentimente, dar are

19

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 şi conotaţia de a arăta milă. Această diferenţă subtilă constă în faptul că empatia este orientată spre rezolvarea problemelor, iar simpatia spre înţelegerea şi uneori menţinerea ei.

Cursul 5

Rolul empatiei în consiliere

Cum să fii empatic ? Consilierul empatic încearcă să simtă drumul spre sistemul de valori al clientului, văzând lumea prin ochii acestuia. Cuvinte de genul „ca şi cum” sunt cruciale pentru un consilier care deşi este empatic, nu pierde din vedere propria viziune. Empatia serveşte la înţelegerea celuilalt. Empatia, spre deosebire de simpatie, poate fi înţeleasă foarte clar prin răspunsul la următoarea afirmaţie a unei cliente a cărui prieten a părăsit-o după o relaţie ce a durat trei ani: „Cum a putut să-mi facă una ca asta după tot ce-am făcut pentru el ?”Răspunsul de simpatie este: „E un porc. Cred că te simţi tare rău şi probabil, mult timp te vei simţi nefericită.” Răspunsul de empatie este: „Ştiu că încetarea acestei relaţii te-a rănit profund. Pari a nu fi înţeles de ce a dorit el să rupă prietenia. Ai discutat cu el ?”

Acestea sunt două moduri de a acţiona bine, în special răspunsul empatic, profesional. Cel mai important mijloc de acţiune al unui consilier este propria persoană (sentimentele şi percepţiile acestuia). Consilierul trebuie să înveţe să se pună în situaţia clienţilor în mod permanent. Deşi nu vom reuşi în proporţie de 100% , dacă ne vom strădui, cu un 70-80% vom putea înţelege situaţia.

Atunci când creăm că un client a atins o zonă importantă a problemei sale, trebuie să încurajăm comunicarea ulterioară prin:

1. Semne nonverbale ale interesului de genul aprobare din cap etc.; 2. Pauzele – consilierii neexperimentaţi, deşi anxioşi, când sunt pauze şi se pornesc să spună

orice, acest lucru este o greşeală, putându-se stopa o problemă importantă;3. Întrebări neutre de genul: „Poţi să-mi spui mai multe despre aceasta, de ce ai crezut

asta ?”;4. Să rezumi ce a spus clientul: „În ultimul timp ai făcut o serie de comentarii critice. Se pare

că ceva nu merge”.5. Reflectarea sentimentelor : „Pari supărat. Arăţi destul de afectat”.6. Tratarea subiectelor inacceptabile socialmente cu un foarte mult tact.

Tactul – recomandăriTactul este o calitate esenţială pentru consilier, trebuie să pui întrebări de o aşa manieră,

încât răspunsurile să nu-l pună pe client într-o situaţie delicată, neplăcută. Se poate pune problema dacă un consilier poate face mărturisiri despre probleme mai vechi. Dacă răspunsul este nu, clientul poate gândi că şi consilierul are nevoie de consiliere şi în cel mai rău caz îi poate da clientului o scuză. Pentru a decide dacă te poţi confesa sau nu, ar trebui mai întâi să răspunzi la următoarele întrebări: „Confesiunea va avea efect constructiv ?”

Recomandări:

20

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 - Când îi arătăm clientului limitele sale, putem face şi un compliment pentru a schimba

situaţia neplăcută. Trebuia să fim atenţi la reacţiile nonverbale ale clientului. Consilierul va folosi aceste observaţii atunci când va foi să vadă dacă un client a fost afectat sau neliniştit (este vorba de schimbarea tonului, expresiei etc.);

- Să fii liniştit şi să nu încerci să minţi. Minciuna, foarte adesea, poate fi descoperită iar dacă se întâmplă aşa, încrederea consilier – client va fi afectată grav;

- Consilierul trebuie să asculte cu atenţie ce spune clientul încercând să recepţioneze cuvintele din perspectiva lui şi să-i înţeleagă semnificaţia.

Explorarea strategiei de rezolvareAceastă explorare poate fi după sau uneori în acelaşi timp ce o problemă este

analizată în profunzime. Următorul pas este considerarea, alegerea soluţiilor alternative. Rolul consilierului în general. Este să indice alternativele posibile şi apoi să

exploreze cu clientul, avantajele/dezavantajele sau consecinţele. Fiecare client este unic, aşa cum unică va fi problema lui. Ceva ce funcţionează la un client, aproape sigur, nu funcţionează la altul. Clientul trebuie ajutat să conştientizeze că există mai multe căi de rezolvare.

Selecţia strategieiDupă ce clientul şi consilierul au discutat efectele şi consecinţele strategiilor posibile,

este important ca clientul să tragă concluzia: „Cred că această cale mă va ajuta. Vreau să încerc”.

Dacă un client este indecis sau refuză să tragă concluzia unei alegeri cinstite, a unei căi de acţiune, putem fi siguri că schimbarea mult dorită nu se va produce. Clientul în general, are rolul şi dreptul la autodeterminare, el fiind cel care va alege un curs al acţiunii din alternativele existente. Rolul consilierului este acela de a ajuta clientul să fie „în clar” şi să să înţeleagă posibilele consecinţe ale fiecărei alternative. Cum am spus, nu va alege alternativa pentru un client şi nu îi va da sfaturi. O asemenea conduită greşită va avea următoarele consecinţe:

1. Alternativa s-ar putea dovedi nedorită de client, acesta ar învinovăţi consilierul pentru sfat iar relaţia ar fi afectată;

2. Recomandarea se va dovedi dezirabilă pentru client – lucru avantajos - dar existând pericolul ca apoi clientul să devină dependent de consilier cerându-i sfaturi în aproape toate deciziile, evitând mai totdeauna să le ia singur.

Recomandarea de a nu da sfaturi nu înseamnă să nu sugerezi alternative la care clientul s-ar fi putut gândi. Este chiar datoria consilierului să sugereze, exploreze toate variantele viabile pentru client. O soluţie bună este aceea de a întreba clientul cu o sugestie: „Te-ai gândit şi la această soluţie ?”. Pentru un singur motiv dreptul clientului de a decide poate fi încălcat şi anume atunci când alegerea alternativei are o probabilitate de a face rău clientului sau altcuiva. În această situaţie trebuie să intervenim.

Implementarea strategiei (punerea ei în practică)Consilierea va avea succes numai dacă un client îşi urmăreşte hotărârea de a încerca şi

conchide: „această metodă mă ajută, are deci un efect”. Dacă rezultatul este negativ, va trebui investigate cauzele şi vor fi încercate alte soluţii.

Recomandări în aplicarea strategiei:- consilierul trebuie să realizeze un „contract” realist şi explicit cu clientul în sensul că

atunci când acesta îşi alege o alternativă, trebuie să înţeleagă clar care este scopul,

21

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 ce sarcini trebuie îndeplinite cum , cine le va îndeplini; este de dorit ca acest contract să fie scris pentru a-l putea consulta având şi o limită în timp pentru fiecare sarcină („Verba volant scripta manent”);

- consilierea este făcută cu clientul şi nu pentru client. Clientul trebuie să aibă răspunderea realizării celor mai multe sarcini din care să rezulte îmbunătăţirea situaţiei .

Regulă bună de urmat: clientul trebuie să-şi asume răspunderea pentru acele sarcini pentru care are capacitatea îndeplinirii lor iar consilierul le va realiza pe celelalte.

EvaluareaDacă schimbarea constructivă este aptă pentru a fi îndelungată sau chiar permanentă clientul nostru va trage următoarele concluzii:

- „Deşi calea aceasta ne-a luat mai mult timp şi efort, a meritat”. Dacă concluzia este negativă consilierea nu a fost eficientă şi practic trebuie schimbat cursul acţiunii.

- Una dintre cele mai dese şi mai mari surprize este că mulţi clienţi, după ce se hotărăsc să-şi îmbunătăţească situaţia, nu-şi respectă angajamentul, nu se ţin de lucrurile planificate. În general, nu este bine să-ţi pedepseşti clienţii pentru nerespectarea contractului. Pedeapsa poate crea ostilitatea şi nu are mai niciodată rezultate constructive. Nu trebuie acceptate în schimb nici scuzele ce nu duc la nimic bun ci doar la o linişte a conştiinţei urmată de eşec. Se pune întrebarea: „Mai doreşti să pui în practică hotărârea luată ?”. Dacă da, se va accepta un nou termen propus de client.

Dacă se realizează sau nu scopurile propuse, o atenţie anume trebuie însă acordată încheierii unei relaţii. Dacă clientul mai are probleme „nerezolvate” el poate fi îndrumat spre un alt specialist. Clientul poate fi întrebat de acest lucru. Dacă nu există probleme, consilierul poate să informeze clientul că uşa va fi permanent deschisă dacă va mai avea nevoie de consiliere în viitor. Un consilier ştie că el poate să lucreze şi să ajute anumiţi oameni dar nu poate pe toţi. Şi este în interesul consilierului dar şi al clientului să transfere altuia acele cazuri în care el nu poate ajuta. Sunt cazuri în care apar anumite limite şi nu putem rezolva chiar totul.

Elemente de criminologieScurt istoric, obiect, scop, metode, utilitateÎn termeni cât mai simpli, definiţia criminologiei ne întoarce inevitabil spre o înţelegere strict

etimologică: „Ştiinţa care se ocupă cu studiul fenomenului crimei”. La aceasta trebuie să adăugăm fără îndoială, dimensiunea profilactică – identificarea acelor pârghii care să determine diminuarea acestui fenomen. S-a spus mai mult sau mai puţin în glumă că numărul definiţiilor ar egala pe cel al criminologilor. În încercarea de a căuta cele mai relevante criterii de definire, criminologia a fost văzută în mai multe ipostaze: ştiinţa despre crimă, ştiinţa despre criminal, ştiinţa despre fenomenul criminalităţii, ştiinţa despre dinamica actului criminal, ştiinţa despre reacţia societăţii la actul criminal etc.

Rodica Mihaela Stănoiu dă următoarea definiţie: „Ştiinţa care studiază factorii şi dinamica actului criminal precum şi reacţia societăţii faţă de acesta, în scopul prevenirii criminalităţii, umanizării sistemului de represiune şi reintegrării sociale a infractorilor”.

Emergenţa acestor discipline poate fi urmărită pe parcursul unor etape distincte. Într-o primă etapă, avem de-a face cu o reprezentare tradiţională a criminalităţii în care

ordinea, regulile sociale şi încălcarea lor, sunt intrinsec aspecte ale organizării societăţii, ale contradicţiilor umane. Crima/infracţiunea, este explicată de biserică în această primă etapă, printr-o dimensiune strict spirituală, printr-o tentaţie apriorică pe care unii nu pot să o învingă. Dacă încercăm să ne apropiem de cei care o comit, vom constata că singurul criteriu de selecţie este voia lui D-zeu/ providenţa.

22

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 Primul pas sau demers care duce la apariţia criminologiei moderne, este legat de un curent

numit „proiectul guvernamental”, apărut în sec XVII, când sunt realizate o serie de studii empirice care demonstrează posibilitatea administrării echitabile a justiţiei prin identificarea patternurilor criminalităţii.

Este un moment în care începe să opereze instituţii precum poliţia, magistratura, închisoarea în formele lor moderne în care criminalitatea şi criminologia au o perspectivă materialistă axată pe importanţa explicaţiei şi a experienţei. Criminologia devine obiect central al utilităţii sociale într-un climat în care sporeşte interesul pentru psihologia infractorului, natura şi cauzele infracţiunii, modul în care un stat poate reglementa conduita individuală.

Un al doilea demers ce duce la naşterea criminologiei moderne, este cel legat de aşa numitul „proiect lombrozian”, bazat pe preocuparea pentru etiologia comportamentului criminal şi care propune diferenţierea criminalilor de noncriminali în mod ştiinţific, prin utilizarea observaţiei, măsurătorilor şi a raţionamentului inductiv. Este explicabil aşadar, de ce aceste începuturi sunt cunoscute mai degrabă, ca ţinând de evoluţia pozitivismului decât de ceea ce în dezvoltarea oricărei ştiinţe este cunoscut ca perioadă clasică.

Începând din anii ’50, cele două dimensiuni sunt combinate şi completate, născând curente criminologice clasice ce le vom analiza pe parcursul acestui capitol.

Referindu-ne la criminologia modernă, constatăm că este o compoziţie eclectică, multidisciplinară (juridică, sociologică, politică, socială etc.), motiv pentru care uneori a fost numită „disciplină de rendez-vous”. Nu putem face abstracţie de regulile oricărei discipline academice ce presupune un set de cunoştinţe sistematizate, proceduri şi tehnici de investigare. În forma ei modernă, criminologia este orientată spre domeniul instituţional, teoretic – administrativ.

Obiectul criminologieiExistă numeroase opinii uneori divergente, cu privire la obiectul criminologiei. Nu adesea

se afirmă despre această ştiinţă că este un „un fel de regină fără regat”. Antropologia vede în obiectul criminologiei studiul infractorului, sociologia şi psihologia socială se opresc la faptele antisociale incluzând fenomenul infracţional în formele mai largi de devianţă socială şi confruntând astfel criminologia cu sociologia devianţei.

Fiind două perspective care „păcătuiesc” prin mono-cauzalitate, s-a simţit nevoia unei analize mai profunde, multifactoriale. Apar astfel, abordări care îmbină penologia (dreptul penal), prevenirea şi tratamentul, iar altele care îmbină crima, criminalul şi criminalitatea sau criminologia critică focalizată pe cauzele sociale ale crimei, pe reacţia socială în faţa crimei.

Sintetizând, trebuie să vedem în obiectul criminologiei, criminalitatea ca fenomen social, infracţiunea, infractorul, victima şi nu în ultimul rând, reacţia socială împotriva criminalităţii.

Definiţii:- Criminalitatea ca fenomen social este de fapt, un sistem cu proprietăţi şi funcţii proprii,

distincte calitativ de cele ale elementelor componente : criminalitatea reală, aparentă şi legală.

a. Criminalitatea reală sau cifra neagră a criminalităţii, este cea care se referă la totalitatea faptelor antisociale incriminate de legea penală comise într-un anumit timp, pe un anumit teritoriu;

b. Criminalitatea aparentă sau criminalitatea cercetată, reprezintă totalitatea infracţiunilor raportate poliţiei sau descoperite de poliţiei;

c. Criminalitatea legală sau incriminată, reprezintă totalitatea infracţiunilor care au făcut obiectul unei hotărâri judecătoreşti (dosar penal).

- Infracţiunea reprezintă manifestarea particulară a fenomenului infracţional, acesta având identitate, particularitate şi funcţii proprii.

23

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 - Infractorul în sens strict juridic, este persoana care cu vinovăţie săvârşeşte o faptă

sancţionată de legea penală.- Victima este persoana asupra căreia este îndreptată infracţiunea sau care suportă

direct/indirect consecinţele materiale, psihologice, sociale ale acestei fapte.- Protecţia socială se referă la prevenirea criminalităţii, înfăptuirea justiţiei dar şi

reinserţia.

Scopul criminologieiPutem distinge un scop general şi unul imediat. Cel general este fundamentarea unei politici penale eficiente iar scopul imediat este stabilirea cauzelor particulare care duc la producerea unui act criminal/infracţional.

Metode de cercetareNu ne vom propune iniţierea în cercetarea criminologică şi prin urmare o să ne

rezumăm a puncta câteva aspecte legate de metodologia cercetării criminologiei. Există mai multe discipline ştiinţifice care „împrumută” o serie de metode şi tehnici fără însă ca acestea să fie preluate mecanic. Cele mai utilizate metode de cercetare sunt:1. Metoda observaţiei – reprezintă baza tuturor celorlalte metode particulare utilizate în

domeniul criminologiei. Poate fi observaţie empirică, cu un caracter spontan sau observaţie ştiinţifică, realizată după reguli complexe.

2. Metoda experimentală reprezintă de fapt, observaţie provocată în condiţii create de experimentator;

3. Metoda clinică cercetează cazul individual în vederea stabilirii diagnosticului şi a unei profilaxii.

4. Metoda tipologică se referă la stabilirea unui pattern criminologic, la descrierea unor tipuri particulare de criminali;

5. Metoda comparativă care presupune minim două elemente, încercându-se surprinderea şi explicarea asemănărilor şi deosebirilor dintre ele;

6. Metoda de predicţie ce analizează legităţile, trend-urile statistice şi dă posibilitatea întocmirii unor estimări ale evoluţiei infracţionalităţii

Cursul 6Criminologie tradiţională

Când ne întrebăm ce ştim despre infracţiune/infractor, ne gândim la o serie de factori. Este posibil să listăm o serie de factori pe care orice teorie explicativă a infracţiunii trebuie să o conţină, factori care transgresează cultura şi timpul şi sunt general valabile.

Factori:1. Preponderenţa bărbaţilor. Dacă vrem să prezicem cine va fi condamnat şi cine

nu, cea mai bună prezicere este că toţi bărbaţii vor fi, iar femeile nu. Un exemplu statistic în Anglia: 43 %din bărbaţi şi 14 % din femei vor fi condamnaţi în timpul vieţii iar din aceştia, vor ajunge la închisoare 86 % bărbaţi şi numai 4 % femei.

2. Infracţiunea este mai degrabă specifică tinerilor. Astfel, 34 % din totalul condamnaţilor la penitenciar, au până-n 30 de ani.

3. Sunt necăsătoriţi, locuiesc în oraşe mari, schimbă des locuinţa, locuiesc în arii cu vulnerabilitate mare (cartiere rău famate).

4. Au un nivel de instrucţie scăzut şi prieteni infractori5. Sunt dezavantajaţi din punct de vedere economic6. Importanţa vârstei la care a avut loc prima condamnare. Cu cât a avut loc mai

devreme, cu atât mai mult există posibilitatea recidivei7. Există un tren crescător al infracţionalităţii, după al doilea război mondial.

24

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005

Concluzie: Ştim destul de bine cine sunt infractorii dar suntem descumpăniţi în faţa distribuţiei inegale a infracţionalităţii.

Teorii criminologiceLiteratura de specialitate cuprinde un număr copleşitor de teorii, unele clasice ce au

rezultat în timp, altele care au creat adevărate şcoli şi care au fost îmbogăţite continuu sau altele care atrag atenţia printr-o „impecabilă frumuseţe arhitecturală” dar fără a fi de mare folos practicienilor. Putem spune că aceste teorii sunt prin excelenţă, eclectice şi trebuie să furnizeze adevărul cum că cel mai important izvor apropiat criminologiei, este sociologia. Aproape mai toate teoriile importante din sociologie, se regăsesc într-o anumită formă în criminologie, dar nu putem spune că nu avem influenţă şi din alte domenii cum ar fi drept, statistică, psihologie, psihiatrie etc. În zilele de astăzi, după ce a trecut entuziasmul pionieratului, este clar pentru toţi specialiştii că nu există o „cale regală” pentru studierea sociologiei crimei. Putem coagula unele teorii funcţie de înclinaţia politică (liberală / conservatoate/ radicală), de importanţa acordată genului, de presupuse baze metafizice ale societăţii (clasice/ pozitiviste) sau faţă de propria lor istorie.A1. Teoria tensiunilor sociale (teoria motivaţională), pleacă în explicarea motivaţiei comiterii infracţiunii, de la analiza scopului şi mijloacelor de realizare pe care fiecare dintre noi le avem. Cu toţii avem aspiraţii relativ asemănătoare dar abilităţi şi oportunităţi diferite pentru a le atinge. Atâta timp cât societatea este prin natura ei injustă şi inegală în distribuirea resurselor, este posibil să se ajungă la un astfel de comportament. Întemeietorul acestei teorii, Emil Durkheim, una din cele mai durabile teorii ce s-a format în jurul conceptului de anomie. Anomia (anomos – fără reguli/norme), desemnează o stare obiectivă a mediului social caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale datorită unor schimbări bruşte (războaie, revoluţii, crize etc). În absenţa unei diviziuni sociale a muncii elaborate, o societate care este caracterizată printr-o formă de solidaritate mecanică, caracterizată printr-un mod uniform de reacţionare la probleme întâlnite, cei care deviază de la comportamentul general, sunt în mod uniform sau automat sancţionaţi. Dincolo de ideile valoroase ale teoriei, realitatea este că diviziunea muncii a fost impusă de o manieră forţată. Oamenii nu au fost şi nu sunt de acord cu modul în care este distribuită răsplata în urma efortului şi cu atât mai puţin cu autoritatea morală a statului pe care în perioada respectivă, durkheimiană, îl vedeau lipsit de legitimitate. Emil Durkheim spunea că este evident că oamenii nu se nasc cu aspiraţii şi ambiţii. Acestea se capătă prin generalizarea opiniilor şi a reacţiilor celorlalţi din ritualurile sociale. Când societatea este zguduită de schimbări sociale, anarhie, va apărea un alt mod de acomodare a ambiţiilor personale cu disciplina socială. Aceeaşi teorie dar văzută prin ochii omului anilor 1930-1940, este teoria funcţionalistă.A2. Teoria funcţionalistă a lui Robert Merton care analizează societatea şi constată existenţa unei discrepanţe profunde între aspiraţiile oamenilor privind egalitatea oportunităţilor pe de o parte şi realitatea inegalităţilor socio-economică. El propune o nouă accepţiune a conceptului de anomie şi surprinde o întreagă tipologie a adoptării deviante a celor care se simt nedreptăţiţi de această discrepanţă.

Tipologii considerate de R. Merton mai relevante: Conformistul – acceptă standardele de succes existente la un moment dat, dar şi

mijloacele considerate dezirabile de obţinere a acestora; Inovatorul – acceptă scopurile, standardele de succes dar găseşte noi alternative

cu privirela mijloacele de dobândire a acestui statut (ex. grupările de tip mafiot); Ritualistul – neglijează scopurile şi face din mijloace scopuri şi se focalizează pe

îndeplinirea meticuloasă a acestora, Evazionistul – evadează, nu-l interesează, respinge scopurile dar şi mijloacele (ex.

alcoolici, drogaţi)

25

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 A3 Teoria culturalistă a lui Albert Cohen este o altă ramificaţie a teoriei durkheimiene, care identifică existenţa unui status al frustrării capotat în sistemul educaţional.

Claselor de jos le sunt impuse valorile de succes ale clasei superioare în aşa fel în cât chiar din timpul şcolii apare un blocaj la nivelului unor aspiraţii ce par de neatins. Lumea nu mai este una a şanselor egale ci una a învinşilor dar şi a învingătorilor, stabiliţi însă chiar de la începutul cursei. Urmează un carusel al cărui început se concretizează în depărtarea de un anumit grup şi acceptarea de către un altul aflat, în capătul opus al spectrului social. Teoria mizează pe caracterul nonutilitarist al majorităţii infracţiunilor, pe căutarea unor explicaţii ce nu se opresc la înţelegerea dorinţei de a nu avea anumite bunuri ce nu pot fi dobândite prin mijloace legitime ci la înţelegerea plăcerii câştigate pe termen scurt, satisfacerii unor impulsuri venite din frustrarea asumată de un destin aruncat într-o lume nedreaptă (de ex. actele de vandalism de pe stadioanele de fotbal sau acte de agresivitate gratuite).

Concluzie: infracţiunea este mai mult decât un răspuns individual la o anumită motivaţie, este un răspuns cultural.B. Teoria oportunităţilor diferenţiale a cărei idee centrală constă în faptul că tinerii aleg conduite ilegitime de ajustare în funcţie de sistemul de valori, de oportunităţile pe care le întâlnesc în comunitatea în care se nasc şi cresc. Ceea ce i se poate reproşa lui Cohen şi regăsim în această teorie, este faptul că a neglijat şi alte forme de răspunsuri culturale cum ar fi: vecinătăţile, neglijarea uneori până şi a faptului că oportunităţile ilegitime sunt limitate.

Vecinătăţile creează diverse subculturi ce se pot împărţi în trei categorii şi anume: Subcultura criminală, apare acolo unde există o stabilitate a populaţiei şi unde

oportunităţile ilegitime sunt disponibile (frecvenţa crescută a furturilor, tâlhăriilor etc.);

Subcultura conflictuală, apare acolo unde nu există stabilitate, ci o continuă mobilitate ce neagă atât scopurile cât şi şansele de acces la statut. Există mai multe culturi şi conduite aflate în competiţie spre nicăieri;

Subcultura evazionistă, este privită de autor ca atinsă de un dublu eşec. Nu reuşesc în plan social prin folosirea oportunităţilor ilegitime după ce în prealabil, au acceptat scopurile şi mijloacele legitime. Aceasta, pur şi simplu, evadează, abandonează. Legat de această teorie în ultimul timp, au apărut o serie de critici teoretice ce văd în discrepanţa dintre aspiraţii şi posibilităţi de realizare a lor, cheia etiologiei infracţionalităţii.

C1. Teoria controlului social ca şi cele precedente, face parte din categoria teoriilor sociologice, dar care face transferul punctului de plecare de la întrebarea:”de ce fac ei ceea ce fac ?” la întrebarea „de ce noi nu facem ceea ce fac ei ?”

C2. Teoria ataşamentului social, această teorie conturează ideea că delincvenţa apare atunci când relaţiile de ataşament ale individului faţă de societate, sunt slăbite sau întrerupte, lucru ce duce la reducerea conformităţii. În general, indivizii aleg această cale pentru a nu distruge relaţiile lor cu familia, cu prietenii, cu şcoala, locul de muncă etc. Această teorie afirmă că unii dintre noi sunt mai morali decât alţii în sensul că simţim graniţa societăţii convenţionale în diferite stadii.

Jaloanele acestei graniţe sunt în număr de patru: Ataşamentul – faţă de alţii (părinţi, profesori, prieteni etc.). Atunci când este un

puternic ataşament, există şi un puternic control astfel când acesta scade, poate apărea o dezvoltare dizarmonică a personalităţii;

Angajamentul – presupune gradul în care individul arată interes faţă de sistemul social şi economic. Dacă individul are mult de pierdut în termen de statut, loc de muncă etc., atunci probabilitatea de a deveni delicvent este mult mai scăzută (ex. adulţii sunt mai angajaţi decât copii);

26

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 Implicarea – se referă la investirea timpului în activităţi sociale dezirabile, în acte

convenţionale, fapt prin care se diminuează timpul şi energia pentru scopuri ilegitime;

Convingerile – credinţa şi validarea regulilor, în valorile şi normele convenţionale. Dacă unul din aceşti piloni este fragil, este posibil să ne simţim liberi şi să comitem infracţiuni. C2 Teoria circumstanţelor – este o teorie ce combină elemente ale teoriilor ce au ca centru de greutate motivaţia, cu cele bazate pe punerea controlului în centrul ecuaţiei. Identificarea structurilor de gândire şi comunicare specifice delincvenţilor punând în evidenţă faptul că între viaţa convenţională şi cea ilegală există o interacţiune repetată, ele evitându-se sau flirtând una cu cealaltă. Fără a nega posibilitatea liberului arbitru, sunt puşi în lumină acei factori externi conjuncturali ce au o importanţă şi o semnificaţie deosebită. Analizându-se societatea americană, cosmopolită, multiculturală, pluralistă, observăm că spre deosebire de aceasta, societatea convenţională încearcă să controleze exprimarea acelor valori care sunt conforme sau nu cu cele ale majorităţii şi să le plaseze pe cele specifice unei anumite culturi într-un anumit spaţiu şi timp. Sub imperiul moralităţii, societatea poate cataloga indezirabile mai multe valori.

Conform teoriei circumstanţelor, pot fi identificate cinci categorii de tehnici de neutralizarea responsabilităţii:

1. Negarea responsabilităţii – conduită specifică celor ce nu dispun de capacităţi afective;

2. Negarea pagubelor – furtul este privit ca un împrumut;3. Negarea victimei – „..şi ea poate a furat ceva”;4. Condamnarea condamnatului – „...şi tu ai fi procedat la fel”;5. Apelul la o etică superioară – infracţiunea era necesară: „nu puteam să fug;

trebuia să mă apăr”.Critica acestei teorii este legată de faptul că s-a demonstrat că în realitate infractorii nu au tendinţa de a calcula costurile şi beneficiile acţiunilor, de faptul că se spune prea puţin despre mecanismul care face ca anumiţi oameni să comită infracţiuni şi alţii nu iar în final nu este abordată o explicaţie a recidivei. C3 Teoria abţinerii – această teorie afirmă că indivizii au o serie de cenzuri sociale, care îi ajută să treacă peste presiunea de a comite infracţiuni. Din categoria acestor presiuni sociale care te forţează să faci infracţiuni enumerăm:

- presiuni exterioare (sărăcie, marginalizare);- apartenenţa la o subcultură deviantă;- presiuni interne (trăsături de personalitate, complexe de personalitate, conflicte interioare )

care se manifestă ca un fel de motivaţii.Obstacole în calea acestor presiuni sunt: interne (trăsături de personalitate) şi externe (o familie suportivă, situaţie materială bună etc.)Dacă punem în balanţă cele două tipuri de factori, putem concluziona că o persoană poate deveni delincvent dacă factorii predispozanţi sunt mai puternici decât obstacolele.C4 Teoria alegerii raţionale şi a activităţilor rutiniere – această teorie s-a născut prin valorificarea unor teorii clasice. Conform acestei teorii, rata criminalităţii răspunde la trei tipuri de factori:

1. În ce măsură este posibilă descurajarea potenţialilor infractori printr-un control mai riguros al accesului în zonele vulnerabile;

2. Perfecţionarea modalităţilor de supraveghere a poliţiei, a spaţiului public prin extinderea supravegherii electronice şi multiplicarea măsurătorilor de protecţie;

3. Reducerea posibilităţilor de „răsplată” a infractorilor prin utilizarea de cărţi de credit, iluminat public şi supravegherea reciprocă a proprietăţilor.

D. Teoria culturală a devianţei

27

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 Această teorie se referă la analiza comportamentului deviant din perspectiva raportării

indivizilor la cultura din care provin. Înţelesurile şi motivele acţiunii nu sunt stabilite şi consolidate de fiecare în solitudine, ci sunt construite în hăţişuri de relaţionări impuse de viaţa socială. Probabil că se va remarca în subsidiar că diferenţierea dintre tipuri de explicaţii este un demers pur teoretic, care are rolul să ne descurce în hăţişul de paradigme pe care-l întâlnim de fiecare dată când ne apropiem de acest domeniu.

Când vom studia teoria etichetării, vom descoperi cât de relativă este graniţa acestei etichetări şi clasificări.

Procesul prin care apar conflictele culturale este pus în evidenţă de faptul că normele cultural dominante, la un moment dat în societate, devin în mod automat norme juridice, iar normele altor culturi sunt marginalizate. Această excludere se poate transforma sau poate determina un protest faţă de cultura dominantă, prin refugierea în propriul spaţiu, guvernat de norme sau valori aparte şi nu de puţine ori, rezultatul este acela al apariţiei unei subculturi delincvente.

În cadrul acestei teorii, teoria asociaţiilor diferenţiale are ca ipoteză faptul că personalitatea individului depinde de cultura din care provine. Riscul ca unii indivizi să devină infractori este amplificat în cazul în care au mai multe contacte cu cei care sunt infractori, decât cu cei care nu sunt. Putem spune că această teorie este o continuare a teoriei imitaţiei, bazată pe învăţarea comportamentului delincvent în procesul prin care se produce asocierea cu indivizi care apreciază favorabil comportamentul infracţional, dar şi izolarea de ceilalţi. Acest fenomen este cunoscut şi sub numele de dezorganizare socială. Teoria asociaţiilor diferenţiate poate fi sintetizată astfel:

a) contextul învăţării comportamentului infracţional este grupul;b) comportamentul delincvent învăţat include tehnici de comitere a infracţiunii, dar şi

atitudini şi raţionalizări ale actelor sociale;c) o persoană devine delincventă dacă primeşte un exces de definiţii favorabile încălcării

legii în detrimentul celor respectării lor;d) asociaţiile diferenţiale pot varia în funcţie de frecvenţă, durată, prioritate şi intensitate;e) procesul de învăţare a comportamentului infracţional este similar celui de învăţare a

comportamentului social;f) comportamentul delincvent, ca şi cel social, se bazează pe valori şi atitudini specifice.Ceea ce nu ne spune această teorie este unde începe acest cerc vicios, cum s-a constituit

acel grup contagios pentru indivizi dintr-un spectru social dezirabil. De asemenea, nu se oferă răspunsul la o întrebare pe cât de simplă, pe atât de importantă:

„De ce numai anumiţi indivizi, care sunt în situaţia descrisă sfârşesc prin a imita comportamentul grupului, aderă la acesta, iar alţii, nu?”. Critica acestei teorii ridică de asemenea problema patologiei subculturilor. Sunt ele în întregime patologice? Delincvenţa se poate explica numai prin apartenenţa la o subcultură, fie ea şi unanim recunoscută ca delincventă?

E.TEORIA ECOLOGICĂUneori sunt recunoscute sub numele de criminologia mediului şi reprezintă studiul infracţionalităţii şi al victimizării în funcţie de locul în care fenomenele au loc, de felul în acre indivizii, grupurile capătă spaţialitate, precum şi în ce fel sunt ei influenţaţi de spaţiu.

Delincvenţa apare ca un fenomen de respingere, specific unor cartiere. Aşa-zisa şcoală criminologică de la Chicago introduce termenul de „zonă criminologică specifică”. S-au realizat studii prin care s-a căutat să se surprindă distribuţia spaţială a infracţiunilor şi să se explice de asemenea, distribuţia spaţială a infractorilor. Apare un nou tip de sociologie: sociologia urbană, care promovează conceptul de ecologie socială. Acest concept constă în conceperea unor studii ale spaţiului şi relaţiilor temporale ale oamenilor, afectate de selecţia, distribuţia şi acomodarea cu

28

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 influenţele mediului. Se construiesc chiar hărţi urbane reprezentative ce cuprind 5 zone: - cea din centru este zona de afaceri, apoi zona de tranziţie, a locuinţelor muncitoreşti, a locuinţelor clasei de mijloc, suburbiile cu navetiştii. Zona a doua, cea de tranziţie este zona cu cea mai mare mobilitate demografică, cu un control social scăzut, cu mari diferenţe sociale, ea urmând a fi zona cea mai vulnerabilă din punct de vedere al delincvenţei.

Ulterior conceperii acestei teorii, au apărut şi o serie de critici şi rezerve asupra acurateţei ei. Totuşi, teoria a avut meritul deosebit că, încercând să explice caracterul delincvent preponderent al unor zone, a atras atenţia asupra condiţiilor de viaţă, hrană şi educaţie din anumite cartiere, incriminând astfel o parte din factorii reali, ce generează crimele, precum şi necesitatea luării unor măsuri de redresare socială a acelei zone. Tot această teorie a deschis calea unor cercetări mai complexe, privind raportul dintre anumiţi factori sociali: urbanizarea, industrializarea, criminalitatea, dar mai presus de toate, a inspirat un program special de lungă durată de prevenire a criminalităţii.

F. TEORIA ETICHETĂRIINici o altă teorie criminologică nu a avut succes precum teoria etichetării. Poate că este de

discutat în ce măsură este o teorie, chiar dacă legătura ei cu practica este una directă. Teoria etichetării pleacă de la premisa că oamenii nu răspund pasiv la realitatea socială,

aşa cum este ea în mod obiectiv, ci realizează propria lor reprezentare în funcţie de ideile lor despre lume. Oamenii se văd pe ei înşişi raportându-se la celălalt, proiectează simbolic actele lor şi ale altora, anticipează răspunsul celorlalţi în funcţie de experienţa anterioară. Howard Becker, un reprezentant de seamă al interacţionismului simbolic, specifica următoarele: „ Devianţa nu este o calitate a persoanei care comite actul respectiv, ci o consecinţă aplicării de către alţii a regulilor de numire a ceea ce este infracţiunea”. Comportamentul deviant este comportamentul etichetat astfel:

Se face o diferenţă între devianţa primară şi cea secundară, specificând că, spre deosebire de prima, cea de-a doua este o reorganizare a experienţei individului, ca urmare a faptului că a fost identificat şi etichetat ca infractor. Când o persoană începe să angajeze un comportament deviant sau un rol bazat pe înţelesul defensiv, pe ajustarea problemelor legate de reacţia sa faţă de etichetarea socială, avem o devianţă secundară. Odată stigmatul atribuit individului, acestuia îi va fi aproape imposibil să se elibereze de această etichetă şi-şi va suma acest rol deviant. Drumul către asumarea etichetei poate fi prezentat astfel:

1. Situaţia iniţială este percepţia individului că nu este cu nimic diferit de ceilalţi;2. După aplicarea etichetei, percepţia individului va fi: „De ce mă tratează aşa?”; 3. Răspunsul individului la etichetă va fi :”Nu par să fiu ca ceilalţi. Poate sunt altfel.”;4. Reacţia poate fi: - de conformism şi de anulare a etichetei

- de incapacitate de anulare a etichetei şi de debut în cariera infracţională;

Acest comportament deviant este privit de susţinătorii teorie ca fiind creat tocmai de agenţii controlului social, ce rezultă din interesele grupului dominant.Concluzie: Controlul social duce la devianţă. De aceea, într-o societate modernă, controlul trebuie să înceapă cu studiul devianţei.

Trebuie să înţelegem comportamentul deviant ca fiind acel comportament pe care oamenii îl numesc aşa. Devianţa este o calitate a actului din momentul în care actorii sociali o definesc aşa. Am putea crea chiar termenul de antreprenori morali pentru desemnarea agenţilor implicaţi în procesul de etichetare. Dintre trăsăturile teoriei etichetării amintim câteva:1. Nici un act nu este criminal prin el însuşi.2. Definiţiile actului infracţional sunt oferite de clasa aflată la putere.3. Un individ nu devine infractor când comite un act, ci doar după ce acel act este definit astfel de către autorităţi.4. Momentul identificării făptuitorului unui anumit act este începutul procesului etichetării.

29

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 5. Decizia judecătorească este determinată de vârstă, clasa socială şi rasa celui adus în faţa justiţiei.6. Sistemul judecătoresc se bazează doar pe presupunerea liberului arbitru şi nu recunoaşte determinismul social.7. Procesul de etichetare poate conduce la identificarea individului cu imaginea deviantă sau cu o anumită subcultură.8. Procesul etichetării arată înainte de toate limitele intervenţiei în sistem.9. O întrebare pe care trebuie să ne-o punem este dacă nu cumva trebuie să ne deplasăm interesul de la etichetarea devianţei la etichetarea instituţiilor (poliţie, mass-media etc.).

cursul 7Teoriile biologice

Teoriile prezentate până acum au făcut parte din categoria numită teorii sociologice. Sintetic, vom prezenta câteva lucruri despre teoriile biologice. După cum am mai specificat, nu există o „teorie miracol” în materie de etiologie a infracţionalităţii indiferent de ce natură este ea ci doar situaţii particulare în care o anumită teorie sau o sumă a acestora se apropie de adevăr.

Teoriile biologice trebuie privite cu mare circumspecţie pentru că pot duce foarte uşor la discriminări pe criterii rasiale, ereditare etc.

Teoriile biologice stabilesc următorii factori predispozanţi:- tipul constituţional;- disfuncţiile glandulare;- iregularităţile cromozomiale;- activitatea cerebrală anormală;- factorii genetici.Analizând implicaţiile acestor factori, trebuie spus de la început că aceştia nu determină un

comportament infracţional dar pot predispune la aceasta. Problema cercetării acestor implicaţii este foarte dificil de realizat deoarece în universul social nu se pot produce condiţii de laborator în care aceşti factori să fie izolaţi de alte variabile de genul educaţie, experienţă etc.

De ex. cercetând două grupuri, unul de delincvenţi şi unul de non-delincvenţi, s-a constatat că în comparaţie cu grupul non-delincvenţilor, delincvenţii proveneau din familii cu istoric infracţional.

Un alt exemplu ar fi cazul studiilor efectuate la începutul secolului trecut un număr de aproape 4000 de gemeni cu privire la incidenţa comportamentului infracţional, concluzia a fost că dacă un geamăn este implicat într-un act infracţional, fratele său geamăn univitelin va fi şi el un infractor cu o probabilitate de 35% iar dacă nu sunt gemeni identici cu o probabilitate de 12%

Clasificarea factorilor criminogeniFactorii sociali ai criminalităţii sau factorii criminogeni se pot clasifica în:

factori geografici, economici, demografici, culturali, politici.A. Factorii geografici – putem face referire aici la Legea termică a criminalităţii” dar şi la

studiile americane în materie, care susţin următoarele:- temperatura afectează echilibrul emoţional;- presiunea atmosferică şi criminalitatea echivalentă variază invers proporţional (când

presiunea scade creşte criminalitatea, de ex,);- umiditatea şi criminalitatea violentă variază invers proporţional.La noi, criminologii apreciază că factorii geografici pot constitui circumstanţe care de la caz

la caz favorizează săvârşirea infracţionalităţii (sunt condiţii, nu cauze ale criminalităţii).B. Factorii economici – factorii care au un conţinut criminogen pronunţat sunt:

30

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 1. Industrializarea, cu toate că prin ea însăşi, aceasta este un factor de progres static,

s-a constatat că progresul economic este însoţit de o creştere a criminalităţii. Motivele ar putea fi:

a. creşterea masivă a mobilităţii unei întregi populaţii rurale în speranţa îmbogăţirii rapide;

b. înlocuirea mediului rural cu cel urban poate produce grave mutaţii în structura de personalitate a oamenilor;

c. prin industrializare (sau munca pe bandă), se produce o specializare cu efecte de înstrăinare iar spiritul creator nu se mai manifestă;

d. prin industrializare, se efectuează echilibrul ecologic ce accentuează starea de stres a populaţie, a muncitorilor;

e. ritmul de industrializare poate constitui un factor criminogen ca urmare a imposibilităţii asigurării unor condiţii social-edilitare minime.

2. Şomajul se exercită prin scăderea bruscă şi excesivă a nivelului de trai care atacă echilibrul interior al individului, atinge grav structura familiei, autoritatea tatălui se diminuează etc.

3. Nivelul de trai - până a nu fi evocată criminalitatea „gulerelor albe” doar sărăcia era considerată factor criminogen. Sigur, sărăcia cu dimensiunile ei economice, obiectivă şi spirituală, constituie un factor criminogen. Dar pe lângă aceasta, se poate adăuga şi dorinţa de îmbogăţire sau de un trai mai bun care la rândul ei împinge spre delincvenţă, un număr de persoane.

4. Crizele economice – în timpul acestora, se accentuează scăderea nivelului de trai al păturilor defavorizate, este afectată producţia, salariile şi şomajul.

O parte din ţările Europei centrale şi de est care parcurg în prezent tranziţia către economia de piaţă, se află într-o recesiune economică cu consecinţe ca: reducerea capacităţii de producţie şi a productivităţii, pierderea pieţelor externe, blocaj financiar. Creşterea explozivă a criminalităţii în aceste ţări, poate fi explicată prin impactul acestor factori economici. C. Factorii demografici - aceşti factori au fost luaţi în studiu de la o dată relativ recentă. S-a constatat statistic faptul că exploziile în rata natalităţii, structura demografică şi sexelor, mobilitatea geografică şi socială a populaţiei reprezintă factori criminogeni importanţi.

D. Factori socio – culturali – în sensul larg, cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de societatea economică de-a lungul istoriei; criminologia este interesată de acei factori culturale, cu rol predominant în socializarea pozitivă sau negativă a indivizilor şi care în final conduc la comiterea faptelor penale.

Dintre aceştia amintim: - Familia, cu valenţele ei multiple. Orice perturbare în interiorul ei are efecte importante

asupra structurii sale de personalitate. Influenţa familiilor divorţate constituie un factor important pentru copii. Dacă copiii urmează o şcoală atunci acest factor criminogen este mai mic.

- Religia – unele secte religioase practică infracţionalitatea pentru obţinerea unor avantaje materiale. În perioadele de criză economică şi politică pot avea loc şi fenomene infracţionale cu substrat religios (distrugeri de lăcaşe, furturi, profanări). Cu toate acestea, spunem că religia în ansamblul său, joacă un rol puternic de influenţă şi prevenţie în combaterea criminalităţii.

- Starea civilă – în urma studiilor realizate, s-au tras concluzii conform cărora atât bărbaţii cât şi femeile necăsătorite sunt mai predispuşi să comită delicte sexuale, în timp ce în cazul soţilor, au fost relevate o serie de infracţiuni desăvârşite cu violenţă.

31

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 - Impactul activităţii din timpul liber – se înregistrează forme potenţial periculoase de

petrecere a timpului liber ca: asocierea în grupuri sau bande ce se angajează deliberat în comiterea de infracţiuni. Creşterea delincvenţilor de acest gen este inseparabil legat de problema integrării sociale. Neintegrarea socială a tinerilor conduce la stări de frustrare şi dezechilibru care poate genera infracţionalitate.

- Impactul mijlocit de informarea în masă – criminologii au efectuat studii în legătură cu influenţa negativă, exercitată de mijloacele de informare în masă, menţionând pe primul loc, violenţa în mass-media şi în special video violenţa. Ei au constatat că violenţa pe micul/marele ecran, furnizează modele de comportament negativ, determină creşterea nivelului agresiv al tânărului etc.

- Discriminarea – este de asemenea considerată a fi un factor criminogen important fiind asociat adesea cu judecata. Discriminarea din punct de vedere criminologic, este refuzul de a trata un grup social în conformitate cu aspiraţiile sale, ea putându-se exercita la nivelul claselor sociale, a sexelor, al apartenenţei religioase, al grupurilor etnice, al instruirii, al emigrării. Aceste preferinţe nasc prejudecăţi iar prejudecăţile pot naşte sentimente de frustrare care în majoritatea cazurilor declanşează porniri agresive dar şi dorinţe de revanşă din partea celor ce se simt discriminaţi. Acesta este un caz tipic de conflict de cultură. Uneori, rolurile se pot inversa astfel încât grupurile ce se consideră discriminate, în

acţiunile lor revendicative, emit pretenţii atât de mari încât depăşesc chiar drepturile şi libertăţile majorităţilor.- Influenţe criminogene internaţionale – o ţară cu graniţe deschise este expusă penetrării

infracţionalităţii organizată pe plan internaţional. Şi crima organizată are nevoie de pieţe noi de desfacere, de reţele noi, de filiere necontrolate.

- Toxicomania care include consumul de droguri şi alcool. Dacă până acum putem spune în legătură cu consumul de droguri şi alte fapte penale ce se comit, că suntem într-o fază incipientă, alcoolismul este însă un factor criminogen important. Două sunt stările fundamentale ale alcoolismului: alcoolismul acut (beţia uşoară/gravă) şi alcoolismul cronic (modifică fundamental mentalitatea individului, determină comiterea infracţiunilor cu violenţă).

- Profesia – majoritatea profesiilor în grade diferite oferă condiţii pentru săvârşirea de infracţiuni. Exemplificăm cu criminalitatea gulerelor albe prin care respectivul criminolog arată că infracţionalitatea există şi la persoane socialmente respectabile care ocupă un statut social elevat. Aceasta este criminalitatea oamenilor de afaceri, a cadrelor superioare din administraţie, a cadrelor sindicale etc. Această infracţionalitate beneficiază de buna poziţionare socială dar şi de modalităţile rafinate prin care se realizează infracţiunile.

C. Factori politici – în criminogeneză influenţa factorilor politici apare ca deosebit de puternică în 2 cazuri: războiul şi revoluţia.Războiul convenţional este mai puţin criminogen decât războiul civil care constituie cea mai înaltă expresie a unei crize politice de pe teritoriul unui stat şi care are efecte puternice din punct de vedere criminogen.Revoluţia este o stare de criză de mare amploare finalizată pe cale convenţională prin care se urmăreşte înlăturarea de la putere a unui grup, schimbarea puterii şi orânduirii social politice. Momentul de criză se repercutează grav asupra sistemului legislativ care nu mai este respectat dar şi asupra organelor de control care fie sunt eliminate, fie nu-şi mai pot îndeplini atribuţiile. Atât în timpul desfăşurării revoluţiei dar şi în perioada de tranziţie ce urmează pentru motivele arătate, criminalitatea cunoaşte o adevărată explozie. Revenirea în limitele normale, este dificilă presupunând modificări structurale de

32

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 ordin politic, social, economic dar nu în ultimul rând readaptarea structurii de personalitate a indivizilor.

Contactul cu mediul judiciar şi penitenciarÎn criminologie când este vorba de factorii de conducere la criminalitate, se fac studii cu

privire la infractorii pedepsiţi şi care au de ispăşit o pedeapsă dar în special cu privire la recidivişti. În aceste studii se caută a se identifica influenţele negative pe care recidiviştii. În aceste studii se caută a se identifica influenţele negative pe care recidiviştii le exercită asupra altor persoane, influenţe care cumulate cu altele devin factori criminogeni. Încă din momentul cercetării penale şi al arestării preventive se produce un prim efect asupra criminalului şi anume: şocul psihologic al contactului cu poliţia, cu organele de urmărire penală care este un moment de emoţie specifică dar şi un moment de trezire, de conştientizare asupra conduitei sale negative. În momentele următoare ale cercetării, ale ascultării, ale confruntării cu martorii, cu victima, momentul interogatoriului, individul se află sub o presiune morală, într-o stare de agitaţie, de luptă.

Cum cei mai mulţi bănuiţi nu au recunoscut imediat fapta, organele de cercetare intensifică cercetarea, adunarea de probe, manifestând severitate şi chiar duritate. De asemenea, în timpul deţinerii preventive până la judecată, el intră în contact cu alţi deţinuţi iar influenţa acestora este inevitabilă şi în majoritatea cazurilor, negativă. Se naşte şi se întăreşte conştiinţa că el este considerat un infractor. În acelaşi timp, slăbesc sau se destramă legăturile cu familia şi locul de muncă.

Trăieşte momente de deprimare, frământare iar pentru a se apăra, recurge la acte de nesinceritate, la minciună, la simulare. O trăire tensionată o are infractorul şi în timpul judecăţii când i se pune şi îşi pune problema vinovăţiei dar aceasta este o vedere subiectivă, el socotind că judecarea nu este făcută după lege şi dreptate ci după voia judecătorului. În timpul executării pedepsei pe lângă unele efecte morale pozitive, se produc şi efecte fizice şi morale negative care nu de puţine ori sunt adevărate sechele în viaţa condamnatului.

Izolarea celulară, sau în camere comune în penitenciar, forţează şi siluieşte conştiinţa, psihicul condamnatului împingându-l spre izolare şi înstrăinare morală. Viaţa în comun produce alte efecte de genul supunerii faţă de unii condamnaţi, tensiune psihică şi uneori cu dorinţa puternică de evadare. Se clădesc relaţii cu condamnaţii înrăiţi, recidivişti care după eliberare se vor putea reînnoda sau reface. Din punct de vedere sexual, există problema pedepsei de lungă durată sau a celei în regim celular când apar dereglări ale vieţii sexuale. Din punct de vedere social, efectele negative se întind asupra condamnatului, el fiind stigmatizat ca infractor, semn de care nu va scăpa uşor. În timpul executării pedepsei, el este rupt de familie, de locul de muncă, de tot ce înseamnă lumea pentru el. Sunt şi cazuri inverse când condamnatul se învaţă cu închisoarea şi se rupe de lumea oamenilor liberi. Familia la rândul ei trăieşte o situaţie jenantă greu suportată de celălalt soţ sau de copii. De cele mai multe ori intervine divorţul şi familia se destramă.

Cursul 8 Sisteme de probaţiune

Exceptând minorii, care în centrele de minori constituie peste 35% din total, în penitenciare, proporţia adulţilor rromi a fost de 17,2%. Menţionăm că nu au fost consideraţi rromi intervievaţii

33

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 care, în ciuda rezultatelor chestionarelor declarau la întrebarea directă privind apartenenţa etnică un alt răspuns.

Cele mai rezonabile estimări din punct de vedere ştiinţific privind proporţia etnicilor rromi în România nu depăşesc 7% din totalul populaţiei şi în acest fel este evident că totuşi există o importanţă supraprezentare a etnicilor rromi în penitenciare.Există discriminări în sistemul justiţiei penale din România?

Cu excepţia unor rapoarte ale Comitetului Helsinki România sau ale altor organizaţii de monitorizare a drepturilor omului, în care se vorbeşte despre discriminarea rromilor în penitenciare, nu există studii relevante în acest sens. Rapoartele respective sunt demne de a fi luate în seamă, dar pot fi şi respinse destul de uşor ca nerelevante la nivel naţional; ele pot fi eventual corecte pentru infima cazuistică analizată. Bunul simţ completează analiza ştiinţifică, iar analiza ştiinţifică nu face altceva decât să confirme de cele mai multe ori ce ne dictează bunul simţ.

Când o minoritate este discreditată la tot pasul şi aceasta face parte atât de mult din viaţa de zi cu zi, există pericolul ca până şi oamenii de bună credinţă să uite că anumite acţiuni, gesturi, exprimări se pot traduce în ceea ce, conceptual, se numeşte practică discriminatorie. În această logică este puţin probabil ca într-un climat discriminatoriu vis-a-vis de etnia rromilor, sistemul judiciar penal să nu fie afectat.

Este adevărat că de multe ori, discriminarea nu este subiectivă, ci una indirectă datorită dezavantajului social ce caracterizează această etnie. Numărul mare de inculpaţi aparţinând etniei rrome nu reprezintă o invenţie a instituţiilor din sfera justiţiei penale, dar trebuie să analizăm cu metode ştiinţifice în ce măsură punerea sub acuzare a unui suspect nu se face cu mai multă uşurinţă în cazul rromilor.

Ar fi interesant de analizat cât de des este luată măsura arestării preventive în cazul rromilor, comparativ cu alte situaţii. Este ştiut că arestarea preventivă duce de multe ori la o dificultate a alegerii unui alt tip de sancţiune decât închisoarea. Studiile efectuate au demonstrat că mulţi infractori rromi rămâneau în arest preventiv, în acest fel nemaiputând beneficia de probaţiune, întrucât şi rapoartele (anchetele)arătau că nu au o familie suportivă.

S-a observat că şi în cazul în care nu există o reprezentare legală eficientă, pledând nevinovaţi, se ajungea în final la un cuantum mai ridicat al pedepsei. Analizând indicatorii privind calitatea vieţii se poate observa uşor că proporţia rromilor aflaţi sub pragul minim de sărăcie este mai mare decât în cazul populaţiei majoritare. Tipologia infracţiunilor însă, comisă de rromi nu diferă aproape deloc de cea a infractorilor români (60% - furt), putem să considerăm că această variabilă, sărăcia, în analiza calităţii reprezentării legale pe parcursul procesului penal poate fi relevantă.

Câţi dintre etnicii rromi îşi permit să angajeze un avocat şi cât de eficienţi profesional sunt aceştia comparativ cu românii?

Dacă privim la gradul de ocupare a minorităţii etnice a rromilor observăm de asemenea, că populaţia şomerilor este mult mai ridicată decât în cazul populaţiei majoritare. Tot în urma unui studiu efectuat în penitenciare s-a observat că, în timp ce peste 50% dintre intervievaţii români au absolvit mai mult de 5 clase, doar 20 dintre rromi erau în aceeaşi situaţie. 22% dintre intervievaţii de etnie rromă desfăşurau meserii tradiţionale ţigăneşti (cărămidari, argintari, valorificarea deşeurilor), care au fost dramatic afectate în noua realitate economică.

Este evident că toate acestea nu sunt discriminări ale sistemului justiţiar penal, dar considerăm că voi, ca viitori psihologi şi sociologi, veţi putea înţelege mecanismul prin care se ajunge în acest carusel.

Efectele etichetării sunt foarte vizibile dacă privim rata recidivei: în timp ce peste 65% din deţinuţii români sunt pentru prima oară în penitenciare, peste 60% din rromii chestionaţi erau cel puţin a doua oară în închisoare. Aceasta ne spune foarte multe despre absenţa punctelor tari de suport, necesare în faza postsancţionatorie, despre fragilitatea instituţiilor de reintegrare socială şi

34

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 despre absenţa unei reţele de suport. De obicei, dincolo de instituţiile statului sau de ajutorul ONG-urilor, familia este unul din punctele cheie ce contribuie la stoparea recidivei. Familiile rromilor sunt tradiţional familii tip sandwich, în gospodăriile rromilor locuind un număr aproape dublu faţă de familiile românilor; la fel şi în cazul copiilor.

În loc de o cheie a reintegrării, familiile foştilor deţinuţi rromi pot deveni o parte a explicaţiei recidivei lor. Dacă ne referim la perioada efectivă de detenţie, ne vom repeta şi vom spune că discriminarea nu se opreşte la poarta închisorii. Aceasta poate fi identificată începând de la nivelul limbajului, fie că ne referim la personal, fie că ne referim la ceilalţi deţinuţi.

Sunt două extreme în privinţa interpretării suprareprezentării etniei rromilor în penitenciare şi în statisticile privind infracţionalitatea cercetată. Pe de o parte, este tendinţa de a pune această realitate numai pe seama discriminării, în general, numai la nivelul organelor de cercetare penală şi a instanţelor de judecată, iar pe de altă parte, este tendinţa de a considera această realitate statistică drept o aplecare a etniei rromilor spre infracţionalitate. Problematica rromilor este, dacă vrem să recunoaştem, una de natură socială, economică şi eventual, de grefă culturală.

Minorii şi infracţionalitatea

Subcapitolul de faţă nu poate fi altceva decât o invitaţie la studierea detaliată a acestui domeniu, deoarece problematică delincvenţei juvenile este esenţială pentru consilierul de R.S.S. şi trebuie tratată în cele mai mici detalii, trebuie să fie abordată din perspectiva sociologiei, psihologiei, asistenţei sociale, dar şi a ştiinţelor juridice.

Este important pentru că pe parcursul experimentării instituţiei probaţiunii „clienţii” au fost îndeosebi minori şi pentru mult timp de aici înainte, acest eşantion de populaţie infracţională va fi preponderent în statisticile serviciilor de reintegrare socială.

Este important de asemenea, pentru că prin natura ei, este una extrem de complexă şi ridică cele mai mari dificultăţi, aşa cum o dovedeşte practica ţărilor cu tradiţie în domeniul probaţiunii. În al doilea rând, pentru că este domeniul cel mai sensibil în ceea ce priveşte intervenţia probaţiunii atât în sensul dimensiunii infracţionalităţii juvenile mereu în creştere, în sensul mizei rezultatelor intervenţiilor, cât şi în cel al atenţiei generale (politice, juridice, sociale) acordate astăzi problematicii generale a copilului aflat în dificultate.

Dacă în trecut, delincvenţa juvenilă era aproape ignorată, în a două jumătate a secolului XX, ea devine tema favorită a cercetărilor de specialitate. Delincvenţa juvenilă a început să fi vizibilă sub imperiul profundelor transformări intervenite la nivelul familiei, al şcolii, al consecinţelor socio-economice apărute în societate. Ea este strâns legată de individualismul ce urmează acestei schimbări structurale ale societăţii şi impune viziunea unui întreg tablou de natură filosofică, politică şi religioasă. Familia nu mai este astăzi o unitate de producţie, ci una de consum, timpul liber al tinerilor nu este „umplut” cu nimic, tinerii infractori sunt tot mai tineri şi presiunile spre delincvenţă vin dinspre o viaţă care debutează cu puternice defavorizări sociale, dinspre o cultură dominată de violenţă promovată prin filme, muzică, alcool, droguri şi chiar asociată manifestărilor sportive.

Seminar 8:

Încercând să analizăm conceptul de securitate comunitară, anticipăm şi spunem că succesul securităţii comunitare ţine în bună măsură de momentul în care se „lucrează” la el. Toate fenomenele care acaparează interesul criminologilor (comportamentul antisocial, rasismul, violenţa) sunt experimentate în şcoli. O primă dificultate în abordarea subiectului este una de natură metodologică. Nu este productiv să ne referim doar la minorii delincvenţi aşa cum e definită categorie în sens juridic pentru că restrângem convenţional eşantionul la vârstele cuprinse între

35

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 14-18 ani. Când ne referim la delincvenţa juvenilă trebuie să cuprindem minorii şi tinerii, lăsând oarecum flexibilă analiza celei de-a doua categorii.

O a doua dificultate ţine tot de graniţe, de această dată de cea dintre normal şi anormal. Este ştiut că face parte din specificul vârstei adolescentine exuberanţa, căutarea propriei identităţi, dorinţa de a epata. Este dificil de precizat unde se termină comportamentul adolescentin normal şi unde trebuie să vedem un comportament predelincvent sau chiar delincvent. Încă de la începutul analizelor comportamentului adolescentin s-a observat că această perioadă a vieţii este asociată cu câteva caracteristici:- adolescenţii au tendinţa de a deveni independenţi de părinţii lor şi de a se apropia de un grup în care se descoperă şi cu care se identifică;- experimentează noi roluri şi comportamente, pun în discuţie valorile generaţiei părinţilor;- încep să adopte un comportament de adult;- acordă o mare importanţă distracţiei, iar atunci când nu o fac, sunt „amendaţi” de grupul de referinţă.

După cel de-al doilea război mondial, sub influenţa proceselor sociale, tinerii tind tot mai mult să transceadă normele sociale ale clasei cărora le aparţin, dezvoltând ceea ce este cunoscut ca fiind o cultură (subcultură) a tinerilor.

Caracteristica acesteia ţine de stil, care este exprimat în felul de petrecere a timpului liber, într-un anumit tip de limbaj, muzică sau de modă.

În Occidentul postbelic se naşte o prăpastie între puritanismul tradiţional şi noul hedonism al consumului. Etape:

- anii ’60 aduc cu ei mişcarea hippie, un protest aproape evazionist la vechile valori, tot în aceeaşi perioadă apărând şi un astfel de protest, de astă dată violent;

- la fel de violentă este şi reacţia tinerilor punk (începând cu 1976), care, prin imagine şi limbaj refuză romantismul hippie;

- anii declinului economic (1980) au limitat într-un fel independenţa tinerilor fără slujbe, fără posibilitatea de a continua şcoala; este o perioadă în care drogurile puternice sunt la modă, muzica este din ce în ce mai violentă şi proliferează petrecerile ilegale dominate de violenţa simbolică sau chiar fizică.Am amintit aceste adevărate valori de protest ale tinerilor pentru a demonstra că tendinţa

de a contesta este una care nu ţine cont de cultură, de timp, de prosperitate sau de eşec economic, atunci când în ecuaţie sunt tinerii. În România comunistă, regimul de atunci nu a lăsat prea multe supape de manifestare sau coagulare a unor asemenea curente. După 1990 este tot mai sesizabil un semnal de alarmă al tinerilor, care încep să perceapă că s-ar putea să nu aibe nici un viitor. Defavorizaţi în competiţia socială prin educaţia precară, sărăcie, dar cu aşteptări ridicate din valorizarea prosperităţii, a bunurilor de prestigiu, a mirajului drogurilor, tot mai mulţi tineri ai marilor oraşe au îmbrăţişat valorile aşa-numitei „culturi de cartier”, exprimate adesea printr-un stil aparte ( limbaj, modă, muzică, violenţă, droguri).Concluzie: Este foarte posibil ca în absenţa unor programe sociale coerente, aceste forme de manifestare să anunţe viitoarele cartiere infracţionale.

Victimele şi impactul victimizării

Până nu demult, victimele au fost „actorul uitat” al sistemelor de justiţie penală, dar astăzi se poate spune că în multe ţări, acestea au devenit jucătorul cheie în această ecuaţie; aceasta, prin interesul pe care guvernele îl acordă victimelor, prin modificări legislative şi nu în ultimul rând, prin grupurile de presiune alcătuite de victime.

Conceptul de victimiologie a fost promovat pentru prima dată în America, unde s-au întreprins o serie de studii prin care s-a demonstrat că în anumite cazuri, victima acţionează ca un

36

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 „precipitator” (în sensul de provocare) al infracţiunii, estimând că 26% sunt cazurile în care această situaţie a dus la omoruri. Un alt studiu vorbeşte de 19% dintr-un eşantion de 600 de cazuri de viol, în care victima a acţionat ca precipitator al acţiunii. Acest lucru a determinat reacţii violente şi virulente ale organizaţiilor feministe, care au contestat metodologia de cercetare.

Odată cu creşterea ratei criminalităţii apar de asemenea şi numeroase studii ce se opresc asupra victimelor. S-a căutat definirea cât mai exactă a reacţiei în faţa infracţionalităţii pentru a determina dimensiunea fenomenului; de asemenea, s-a căutat surprinderea conotaţiilor sociale asociate victimizării.

Un alt domeniu de cercetare a victimiologiei se referă la identificarea celor mai vulnerabile categorii de populaţie. Deşi tinerii sunt cel mai adesea în situaţia de a fi victime, din studii s-a relevat faptul că ei resimt cel mai puţin frica de infracţiune, de posibilitatea de a fi victime. De asemenea, s-a demonstrat că femeile resimt în proporţie de 57% frica de întunericul nopţii, comparativ cu 12% dintre bărbaţii chestionaţi. Şi la nivelul minorităţilor etnice apar deosebiri în percepţia fricii. Asiaticii resimt cel mai puternic această angoasă, iar afro-caraibienii, cel mai puţin.

Evaluarea riscului unei anumite situaţii nu reprezintă însă singura sursă a fricii. La un nivel mai abstract, poate apărea un sentiment de insecuritate faţă de necivilitatea urbană, faţă de străzile neiluminate, faţă de imigranţi, etc. Toate aceste aspecte determină schimbări majore la nivelul vieţii de zi cu zi: sunt evitate anumite locuri, s-a extins sistemul supravegherii proprietăţilor, etc. S-a constatat chiar o diminuare a mobilităţii. 36% dintre femei şi 7% dintre bărbaţi evită să iasă din casă după lăsarea întunericului.

Impactul victimizăriiDiferite studii s-au concentrat pe diverse tipuri de infracţiuni şi grupuri de victime. Astfel, în

Marea Britanie s-au realizat cercetări care au arătat că 83% dintre victimele furturilor prin efracţie au avut puternic de suferit în momentul realizării faptului că au fost victimele unei infracţiuni, iar 65% dintre acestea continuă să aibă un sentiment de teamă în propria locuinţă.

Cele mai persistente traume sunt cele suferite de persoanele care au suferit agresiuni sexuale: anxietate, slabă încredere în sine, insomnii, relaţii defectuoase cu persoanele de sex opus. Există o serie de factori care determină ca anumite victime să fie mai afectate decât altele, chiar dacă au suferit acelaşi tip de infracţiune.

Cursul 9 Sisteme de probaţiune

Factori:1. Izolarea – s-a observat la persoane care locuiesc singure că acestea resimt mai acut

consecinţele unei influenţe dar şi stresul, frica etc.2. Resursele - s-a observat că foarte puţine dintre victime beneficiază de asigurarea

bunurilor. În cazul în care nu se recunoaşte prejudiciul, în cazul infracţiunilor patrimoniale, din cauza sărăciei celui afectat, efectele victimizării sunt de asemenea mai puternice.

3. Vulnerabilitatea – sunt categorii de persoane considerate mai vulnerabile: femei, bătrâni, minorităţi etnice, imigranţi. De asemenea copiii resimt foarte greu agresarea spaţiului care pentru ei este simbolul siguranţei.

4. Experienţele anterioare – acestea pot amplifica sentimentul de insecuritate. S-a observat că victimele hărţuirii ulterior suportă cea mai persistentă agresiune. Este de cele mai multe ori o agresiune resimţită la tot pasul (ex. discriminări în şcoală, remarci rasiste la serviciu, grafitti pe ziduri etc.)

De asemenea, s-a pus în evidenţă că cele mai mari traume le resimt victimele a căror rudă a fost ucisă sau violată.

37

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 Întotdeauna când ne oprim la studiul victimizării trebuie să avem în vedere ceea ce e numit ca

fiind „faţa neagră a familiei”. S-a constata că 80% din cazurile de abuzuri sexuale se petrec între tată şi fiică. Aici e locul intervenţiei unei specializări foarte precise; în multe din aceste cazuri nu e vorba despre sex, ci despre afecţiune, lipsa acesteia, nu despre personalităţi violente, ci despre compensarea lipsei puterii celor excesiv de timizi.

Există şi o categorie de victime, victimele indirecte care ar putea fi incluse în acest studiu, aceştia putând fi martorii unor infracţiuni, cei care au persoane decedate sau persoane în închisoare.

Nevoile victimelor

Paradoxal, cea mai mare nevoie de ajutor o au cei care au fost victimele unor infracţiuni grave. Cât despre natura ajutorului trebuie spus de la bun început că nu există o scală obiectivă, că acestea pot fi sfaturi, informaţii utile, ajutoare financiare, ajutorul vecinilor case de refugiu pentru victimele violenţei domestice. Nevoile sunt determinate în primul rând de gradul de cultură al victimelor, de aşteptările acestora, de cunoştinţele ei despre serviciile care îi pot fi oferite.

În ultimele decenii se încearcă în unele state occidentale, schimbarea concepţiei justiţiei penale. Studiile au demonstrat că publicul nu este atât de primitiv cum se credea şi că multe victime sunt dispuse să accepte reparaţii, compensaţii, toate sub semnul a ceea ce se numeşte justiţie restaurativă.

Cheia acestor noi filosofii penale o constituie conceptul de mediere care fundamental presupune oferirea unui mod de rezolvare a disputelor fără a implica desfăşurarea procesului penal sub supravegherea unui mediator.Paradigma, reparaţiei constă în recunoaşterea faptului că infracţiunea nu este numai o greşeală faţă de societate dar în acelaşi timp reprezintă o greşeală privată a infractorului, faţă de o persoană specifică. Iniţiativele de utilizare a medierii au demonstrat succesul acestei idei de cele mai multe ori, conflictul încheindu-se prin satisfacerea unor cerinţe morale şi doar în 25% din cazurile în care au fost implicaţi minori spre exemplu, au fost solicitate şi reparaţii financiare.

Sistemul penitenciar din RomâniaScurtă prezentare (cum pedepsim noi în România)

Vorbind la modul general, tipologia sistemului penitenciar românesc se înscrie în cea a ţărilor aflate sub influenţa sovietică, fie atunci când ne referim la arhitectura propriu-zisă, fie când ne referim eufemistic la cea instituţională.După schimbarea radicală din 1989, un astfel de sistem este complexat şi debusolat pentru că mai puţini erau cei care vedeau în originile lui nu atât logica oricărui sistem penitenciar într-un regim totalitar.

Tehnologia sistemului penitenciar a fost una pseudomilitară fiind fundamentată pe principiile unei instituţii militarizate: disciplină, conformism, conservatorism, valorizarea standardelor militare de calitate, rapiditatea şi acurateţea execuţiei ordinelor, înaintarea în grad şi funcţie etc., dar în acelaşi timp arhitectura militară îşi păstrează vigoarea în susţinerea care se ocupă de paza deţinătorilor şi devine pseudomilitară în situaţia unor departamente cum sunt cele de logistică, medicale, culturale etc.

Toată această cultură penitenciară ce părea infailibilă şi un sistem ce în aparenţă părea autosuficient perfect în scris în definiţia instituţiilor totale suportă ceea ce conceptual este definit în ştiinţa şi arta managementului, ca evenimente dramatice. Considerând că trei au fost evenimentele care au dus la aceste schimbări:

38

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 1. Infuzia masivă de personal direct încadrat în viaţa civilă (civili sau militari fără şcoală

militară);2. Deschiderea „parţială” faţă de societatea civilă (ONG-urile, presa), dar şi faţă de

inspecţiile internaţionale;3. Schimbarea la cel mai înalt nivel (director general, comandant de penitenciar), a

militarilor cu civili.

Deşi sistemul prezintă caracteristicile generale ale celor din ţările centrale şi est-europene, atât în sensul dezvoltării istorice în perioada 1945-1989, cât şi în cel al actualelor reforme, trebuie făcută precizarea că la nivelul politicii în materie există o diferenţă majoră ce poate fi uşor identificată.

Caz unic din câte cunoaştem, este vorba de încercarea de a eluda realitatea, existenţa infracţionalităţii (la dimensiuni unei normale... sociologic) şi aplicarea unei politici care a presupus demolarea, desfiinţarea unui număr important de închisori (aprox.25%). În această perioadă ceea ce a mai rămas din sistemul penitenciar, practic s-a autodesfiinţat devenind un lanţ de uriaşe colonii de muncă. Nu au fost construite noi penitenciare, iar cele vechi nu au fost modernizate sau echipate.

O altă notă, separată l-a considerat utilizarea excesivă sistematică chiar a instituţiei graţierii colective (mergând până la punerea în libertate a peste 80% din efectivul de deţinuţi) pentru a rezolva problema supravegherii dar şi din considerentele politice amintite.

După 1990 în condiţiile politice diferite dar cu resurse foarte limitate se încearcă iniţierea unor reforme şi mobilitatea unor închisori dar şi construirea unora noi. Cu toate acestea, legislaţia penală a rămas la fel de punitivă şi după cum se poate vedea lesne în statistici, România are o rată a încercării care depăşeşte 20/00 de locuitori, În România există 32 de penitenciare şi două centre de reeducare pentru minori. Şapte dintre penitenciare sunt de maximă siguranţă şi sunt şi sunt destinate în special deţinuţilor cu pedepse mari. Majoritatea sunt penitenciare închise care au şi secţii semideschise (regionale – în care sunt încarceraţi în special deţinuţii care au domiciliul în raza de competenţă ale acestora). Există şi un penitenciar semideschis, unul pentru femei şi un penitenciar pentru minori şi tineri.

Există şi cinci spitale penitenciare, un centru pentru pregătirea personalului şi o unitate centrală de logistică, acest sistem se află sub jurisdicţia direcţiei generale a penitenciarelor din cadrul ministerului justiţiei dar având un regim aparte şi un buget propriu.

Exceptând câteva penitenciare foarte vechi localizate în Transilvania- Gherla), majoritatea sunt construite sau improvizate în diverse spaţii, în perioada de după 1945, au o capacitate medie de 1000-1500 ale deţinuţilor şi sunt compuse din camerele de deţinere ce reprezintă de regulă 50-60 de deţinuţi.

Problema supraaglomerării e cea mai dificilă provocare a sistemului penitenciar, rata supravegherii depăşeşte 151%. Bugetul administraţiei penitenciare a fost de cca. 50 mil. euro /an din care cheltuielile pentru personal ce însumează aprox. 12 mil.

Persoane a fost de aprox. 30%. România are o populaţie penitenciară comparabilă cu cea a Angliei sau a Franţei dar la o populaţie ce nu depăşeşte ½ din populaţia ţărilor respective. Populaţia penitenciară se compune astfel: aprox.20% sunt arestaţi preventivi sau condamnaţi în primă instanţă.

Mai mult, de ½ din deţinuţi sunt condamnaţi pentru furt, dar proporţia recidiviştilor este de peste 42%. Îngrijorătoare este proporţia pedepselor de până la 1 an care este mult mai mică decât cea a altor ţări europene şi care nu reflectă neapărat gravitatea faptelor, de caracterul punitiv al legislaţiei penale române. Fie că e vorba de minori, fie că discutăm despre majori,

39

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 proporţia pedepselor cu închisoarea din ansamblul sistemului sancţionator penal este de peste 50 %.

Consideraţii asupra sistemului sancţionator din România

Fără a întreprinde o analiză multidisciplinară asupra filosofiei penale, dorim să punctăm câteva aspecte care pot fi de folos celor care se opresc asupra studiului instituţiei probaţiunii.

Durkheim spunea că pedeapsa este răspunsul pasional al colectivităţii în faţa crimei, răspuns determinat înainte de toate de necesitatea afirmării solidarităţii interne a grupului.

Foucault ne dezvăluie această realitate de la primele rânduri ale unui remarcabil studiu în care putem sesiza cum civilizaţia îşi găseşte imaginea fidelă în pedeapsă. În spatele artei celei mai rafinate se găsesc de cele mai multe ori cruzimea celor ce au creat-o, în spatele iubirii propovăduite de religie s-a ascuns foarte bine inchiziţia, în spatele palatului Versailles s-a aflat mizeria cea mai cruntă (1789 - Bastilia).

Barbară sau îngăduitoare, pedeapsa este întotdeauna o oglindă nedeformată a realităţii. Cine va analiza civilizaţia chineză a sec. XX, nu va putea face abstracţie de execuţiile publice iar dacă ne gândim la campionul democraţiei – America – nu putem să nu ne gândim la cele 16 state în care pedeapsa cu moartea nu este abolită.

Ceea ce se schimbă dramatic de-a lungul istoriei nu este reacţia oamenilor în faţa crimei ci capacitatea de a raţionaliza impulsul aproape natural de a pedepsi exemplar. Întotdeauna crima a stârnit îngrijorare şi răspunsul publicului a fost invariabil acelaşi: infracţiunile trebuie reprimate cât mai dur.

Pare rezonabil mai ales în condiţiile în care mai peste tot în lume rata criminalităţii are un curs ascendent, scenele de violenţă invadează canalele de televiziune şi alimentează această tendinţă iar politicienii câştigă voturi speculând frica şi vânzând iluzii.

Cursul 10 Consideraţii asupra sistemului sancţionator din România (continuare de la seminar 9)

Studiile arată că în general, nu poate fi stabilită o corelaţie directă între utilizarea masivă a pedepsei închisorii şi reducerea criminalităţii. Pentru SUA bunăoară, s-a calculat că ar fi necesar încă cel puţin un milion de deţinuţi pentru a reduce indicele criminalităţii cu doar un procent. De asemenea nicăieri în lume înăsprirea pedepselor nu a dus în mod automat la scăderea indicilor criminalităţii, Este firesc să fie aşa:

1. Închisoarea oricât de modern ar fi concepută, oricât de mulţi specialişti ar implica în programele de reabilitare socială, este un spaţiu mai degrabă al diversificării tehnicilor infracţionale decât a penitenţei sau al premiselor pentru renunţarea la cariera infracţională. Pe de altă parte, costurile legate de custodia unui deţinut sunt extrem de mari, statul român cheltuind cu fiecare deţinut peste 50 euro/lună, această sumă fiind oricum departe de nevoile reale. În condiţiile în care şcolile şi spitalele au alocat bugete insuficiente, este necesar ca în penitenciare să nu fie trimişi decât cei care au comis infracţiuni cu pericol social ridicat care practic nu pot fi pedepsiţi;

2. Pentru infracţiuni uşoare, individul poate fi obligat să presteze o activitate neremunerată în folosul comunităţii, sumele alocate supravegherii unei astfel de sancţiuni, sunt infinit mai mici decât cele care propun încarcerarea.

Suntem puşi în faţa a două dileme:- securitatea publică nu se îmbunătăţeşte umplând închisorile cu deţinuţi. Dacă oamenii nu

ies mai buni din închisoare şi mai şi cheltuim sume uriaşe în acest fel, atunci de ce-i trimitem acolo ?

- putem ignora faptul că pedeapsa înseamnă doar îndreptarea infractorului prin penitenţă ?

40

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 Nu este pedeapsa intrinsec legată de satisfacţia oferită victimei, de modul de a intimida pe cei

ce gândesc că pot încălca legea fără consecinţe.În urmă cu aproape 150 de ani în Olanda. MB, SUA părea să fi fost găsită soluţia pentru

aceste două dileme. Este evident că pentru cei care comiteau crime grave (omor, tâlhărie, viol, etc.), răspunsul rămânea în continuare închisoarea dacă nu era cumva ştreangul dar pentru cei care greşeau pentru prima dată şi fără să comită mari prejudicii materiale sau morale, trebuie căutat un alt răspuns.

Cei trimişi la închisoare se întorc la un moment dat şi nu se întorc aproape niciodată mai buni ci aproape întotdeauna mai răi. Mai întotdeauna soluţiile geniale sunt frapant de simple.

Ceea ce a făcut posibilă introducerea unei noi filosofii în spaţiul greu de dislocat al justiţiei penale a fost pe de-o parte apariţia unei noi manifestări care valoriza pozitiv spiritul comunitar, caritatea iar pe de altă parte existenţa principiilor flexibile ale practicii dreptului comun care a putut „naşte” probaţiunea.

Nu a fost o revoluţie decât dacă privim consecinţele în timp. Începuturile acestei instituţii nu a u fost legate de promovarea unei legi sau a unui cod care să atragă atenţia contemporanilor, a fost doar decizia de bun simţ a comunităţii care a refuzat să răpească celor care nu au greşit foarte grav cel mai bun preţ al omului – libertatea – care a refuzat să cheltuiască bani când putea să economisească şi care de asemenea a refuzat să ia măsuri care au costuri sociale grave când era la îndemână o soluţie mai convenabilă din acest punct de vedere.

Astfel când un individ comite o faptă fără consecinţe grave cineva care fără să aibă în mod necesar un rol important. O slujbă anume sau o pregătire specială, cineva care era cunoscut ca fiind onest, s-a oferit să-l ia în grijă pe cel care a greşit. Învinuitul putea dovedi pe durata acestei perioade de încercare prin muncă şi comportament că infracţiunea pe care a săvârşit-o a fost un accident. Unii judecători au agreat ideea alţii nu. Uneori practica dădea roade alteori nu. Pas cu pas, totuşi s-a conturat o instituţie a probaţiunii cu rol bine determinat în economia procesului penal şi în arhitectura justiţiei. În rolul binefăcătorului care ia în grijă infractorul au apărut asociaţii şi instituţii care preiau acest rol, apar reglementări juridice şi mai de curând servicii, instituţiile de stat care au rolul supravegherii măsurilor comunitare.

Dreptul european dar şi cel românesc au adoptat aceste principii esenţiale ale instituţiei probaţiunii. Anumite elemente esenţiale ale instituţiei probaţiunii se regăsesc într-o formă sau alta de foarte mulţi ani în legislaţia română. Este vorba despre prevederi legislative precum art 867– 8711 din CP ce face referire la executarea pedepsei la locul de muncă şi art 861 – 866 CP ce face referire la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dar şi art 101 şi 103 CP referitor la libertatea supravegheată.

Multe din aceste reglementări, în special executarea pedepsei la locul de muncă, erau articulate pe o anumită realitate politică şi socială, care făcea posibilă punerea lor în aplicare. După decembrie 1989 mecanismele care făceau posibilă aplicarea cu anumite rezultate, au dispărut. Instanţele au tot mai greu posibilitatea să aplice astfel de măsuri pentru că nu aveau controlul asupra punerii lor în practică.

Societăţile, unităţile economice, fie de stat sau nu, nu mai pot fi obligate să angajeze personal, luând în considerare alte criterii decât cele care ţin de logica internă a funcţionării lor (piaţa, rezultatele economice). Argumentele cele mai relevante sunt reprezentate de statistici:

- pe parcursul a 10 ani instanţele pronunţă de 9 ori mai puţin hotărâri de executare a pedepsei la locul de muncă.

Infracţionalitatea a crescut după 1990 constant şi odată cu ea şi numărul deţinuţilor din închisori. Sistemul penitenciar ajunge treptat în pragul colapsului:România cu 22 milioane de locuitori are tot atâţia deţinuţi cât Anglia sau Franţa la o populaţie de peste 50 de milioane de locuitori.

41

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 Realitatea este că de fapt, trimitem prea uşor infractori la închisoare când putem să-i

pedepsim şi altfel:- în fiecare an mai mult de 50% din cazul sentinţelor care privesc infractorii adulţi şi peste

60% din cazul minorilor primesc pedeapsa închisorii sau măsura internării într-un centru de reeducare. Chiar şi atunci când nu există altă posibilitate utilizăm în mod excesiv pedepse foarte mari. De ex. dacă înainte de 1996 pentru infracţiunea de furt pedeapsa era între 1-5 ani acum

este între 4-18 ani Peste 93 % din deţinuţi sunt încarceraţi pentru perioade mai mari de 1 an iar sistemul penitenciar este nevoit să depăşească normele legale privind capacitatea de deţinere. La ora actuală, deţinuţii sunt cazaţi câte 2-3 în pat, zeci şi uneori şi peste sută de deţinuţi stau într-o singură cameră de deţinere. La o capacitate de aproximativ 32 de mii de locuri avem aprox. 50 de mii de deţinuţi (de ex. la o capacitate de 1000 de locuri sunt 3000 de deţinuţi).

Nu suntem singura ţară care se confruntă cu astfel de probleme mai ales dacă ne referim la ţările fost comuniste. Din păcate, după 1990 au fost aduse modificări şi completări legislaţiei penale prin care s-a mărit minimul şi maximul general şi special al pedepselor, într-un moment când Cehia, Ungaria, Polonia, micşorează acest cuantum. Este limpede că măsurile alternative la pedeapsa închisorii trebuie folosite pe scară mult mai largă aceasta fiind o necesitate dictată din varii considerente.

Pe lângă cele prezentate, mai amintim că în ultimii ani România a fost monitorizată de Consiliul Europei în ceea ce priveşte condiţiile de închisori, atrăgându-se atenţia asupra consecinţelor supraaglomerării. Există printre altele şi o serie de recomandări, precum recomandarea Consiliului Europei R 92 privind regulile europene asupra sancţiunilor aplicate în comunitate, precum şi o serie de exigenţe ale Consiliului Europei privind aquis-ul comunitar.

Revenirea la mecanismele care făceau posibilă aplicarea pe scară mai largă a măsurilor alternative la pedeapsa închisorii nu mai este posibilă. În contextul socio-politic anterior anului 1990, măsurile comunitare nu implicau infractorul în propria reabilitare, ceea ce se realiza nu era decât un conformism pasager absolut necesar pentru a evita închisoarea.

Pe de o parte, este vorba de ceva absolut nou, necunoscut, care inevitabil induce reticenţă. Mai mult decât atât, în condiţii de declin economic, alterarea valorilor, creşterea a criminalităţii, o instituţie care presupune o viziune modernă, o filosofie penală restitutivă în locul celei represive, oferirea unor soluţii mai laborioase decât simpla trimitere a infractorilor la închisoare.

Este interesant că activităţile care nu presupuneau consecinţe vizibile în eventualitatea unei prestaţii de slabă calitate a consilierilor au fost bine primite de către magistraţi. (Ex.: - nu a fost foarte dificil să se promoveze practica întocmirii referatelor de evaluare presentenţială pentru anumiţi inculpaţi sau învinuiţi. În fond, era un document căruia magistratul îi acorda creditul pe care îl credea de cuviinţă.

Ceea ce a fost cu adevărat dificil a fost încredinţarea condamnaţilor spre centrele de supraveghere. Parte din neîncredere, parte din felul în care magistratul putea interpreta legea penală. În perioada de vârf a activităţii de probaţiune experimentală la nivelul a 7 judeţe, unde existau experimente de probaţiune au fost în lucru cca. 700 cazuri, incluzând aici clienţii din penitenciare, dar şi clienţi pentru care se pregăteau referate de evaluare pentru instanţă.

Dacă facem o analiză a distribuţiei clienţilor din probaţiune observăm proporţia foarte mică a clienţilor aflaţi în supravegherea centrelor de probaţiune. Ne întrebăm dacă numărul clienţilor încredinţaţi de instanţă centrului de probaţiune spre supraveghere ar fi putut fi mai mare în condiţiile în care statisticile anului 2000 ne relevă o realitate elocventă. Astfel, în tot anul 2000, în judeţul Arad nu a fost pronunţată nici o sentinţă de suspendare sub supraveghere, iar în judeţul Argeş, doar 20.

42

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 În 2001 au fost 55 de hotărâri ale instanţelor prin care centrele de probaţiune au primit

clienţi spre supraveghere. Apar diferenţe foarte mari şi pe parcursul acestui an, astfel că în judeţul Timişoara nu a fost încredinţat nici un caz de supraveghere; mai mult chiar, sentinţe ale Tribunalului Arad, care prevedeau acest lucru au fost casate (anulate şi trimise înapoi spre rejudecare).

Este evident că în absenţa unor modificări semnificative în legislaţia penală, ceea ce vor putea să facă serviciile de reintegrare socială este să se transforme în anexe ale instanţelor care nu vor face altceva decât să dea informaţii suplimentare instanţelor, necesare individualizării pedepselor. Pe de altă parte, în absenţa acestor modificări în Codul Penal şi Codul de Procedură Penală, populaţia penitenciară nu are cum să fie diminuată, acesta putând chiar să crească.

Cursul 11 Activitatea consilierului de r.s.s. în comunitate

Problematica infracţionalităţii face parte din viaţa socială atâta timp cât societatea este organizată pe bază de norme şi reguli exprimate prin legi, încălcarea acestora într-o măsură mare sau mică va reprezenta un aspect al societăţii.

În cadrul acestui continuum de reacţii, în ultimele două secole se constată două metode ale practicilor corecţionale. Prima vizează un sistem echitabil de a pedepsi care în virtutea unor motive de ordin umanitar a urmărit sporirea raţionalităţii actului de justiţie.

A doua pune accent pe factorii psihologici şi sociali în scopul reabilitării prin pedeapsa acelora care încalcă legea. Astfel au fost scoase la lumină, următoarele aspecte:

- nevoia de a regândi sursele motivaţionale ale concurenţei infracţionale;- nevoia de a recunoaşte rolul factorilor sociali;- recunoaşterea reacţiei individului la forţele sociologice ce dau contur normelor, valorilor,

regulilor, obiectivelor etc.Dintr-o asemenea perspectivă, infractorul solicită mai degrabă un tratament decât o

pedeapsă cu observaţia că „tratament” nu presupune că infractorul este bolnav fizic sau psihiatric. Societatea trebuie să-şi asume într-un fel neîmplinirile sale care se pare că indirect au influenţat conduita infractorului. În acest fel „tratamentul” sau asistarea psiho-socială, în munca de reintegrarea socială, îşi are atât resorturile, mijloacele de realizare cât şi finalitatea la nivelul comunităţii, societăţii, reprezentând alternative la clasica sancţiune penală a privării de libertate, aceste tratamente (pedepse), vizând de fapt aceeaşi finalitate: reducerea fenomenului infracţional şi creşterea gradului de siguranţă socială.

Consilierii de r.s.s. în cadrul muncii în comunitate, desfăşoară două activităţi: supravegherea şi asistarea psihosocială.

1. Supravegherea este principala direcţie de activitate din cadrul serviciului de r.s.s, principalele atribuţii ale acestora fiind:

a. supravegherea respectării de către persoana condamnată a măsurilor prevăzute de art 863 alin.1 lit. a-d din cod penal;

b. supravegherea executării obligaţiilor impuse condamnatului prevăzute de instanţă şi de art 863 alin. 1 lit. a-f;

c. supravegherea obligaţiilor impuse minorului de către instanţă prevăzute în art. 103 alin. 3 lit. a-c.

43

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 Consilierul de R.S.S. responsabil cu supravegherea măsurilor stabilite de instanţă,

întocmeşte un dosar de supraveghere. În cel mai scurt timp de la comunicarea hotărârii judecătoreşti, serviciul de R.S.S. stabileşte locul, data, ora întrevederii cu persoana supravegheată.

I se aduc la cunoştinţă oral şi în scris scopul, obiectivele şi modul de desfăşurare a supravegherii precum şi măsurile impuse de instanţă. I se comunică şi regulile de conduită în raport cu personalul de R.S.S.. Toate acestea se consemnează în procesul verbal semnat de consilier şi persoana supravegheată. Se face şi un plan de supraveghere în maxim 5 zile de la comunicarea hotărârii instanţei. Aşa cum rezultă din ordonanţă şi regulament, controlul este principala trăsătură a supravegherii. Dacă ţinem cont de faptul că măsurile la care persoana supravegheată trebuie să se supună, se poate uşor constata că prin fiecare din aceste măsuri, persoana este controlată. Se constată de asemenea inserarea unor elemente ce ţin de munca de asistare psihosocială a peroanelor aflate în supraveghere.

Activitatea de evaluare este o componentă majoră în constituirea planului de supraveghere. Aceasta vizează aspecte esenţiale privind persoanele supravegheate de genul: risc de recidivă, periculozitate socială etc.

În culegerea, analiza, sinteza informaţiilor consilierul de R.S.S. trebuie să ţină cont şi să facă diferenţierea între evaluarea ca proces ce se derulează pe parcursul întregii relaţii profesionale şi evaluarea ca rezultat – formulare actuală cu privire la natura problemei persoanei supravegheate. Evaluarea pe dimensiunea supravegherii se realizează plecând de la nevoile persoanei supravegheate şi vizează ca finalitate tot nevoile acesteia. Există două tipuri de nevoi:

a. Nevoi de genul „a fi tratat ca individ”, „a fi acceptat”, „a fi înţeles”, „a fi ajutat”;b. Nevoi criminogene direct sau indirect legate de conduita infracţională a persoanei

supravegheate de genul dependenţă de alcool, droguri etc.Evaluarea nevoilor criminogene reprezintă rezultatul final în cadrul activităţii consilierului în

comunitate.Activitatea de evaluare reprezintă pentru consilierul de R.S.S. este o muncă cu caracter

continuu, ce poate fi considerată şi prima treaptă ce pregăteşte munca de asistare psihosocială. Cel asistat (supravegheat), poate înţelege oportunitatea pe care o are de a-şi forma nişte resurse interne necesare unei reintegrări sociale. Consilierul va putea ajuta persoana supravegheată să găsească modalităţi şi să-şi sporească şansele de a se reintegra în societate, de a-şi găsi un loc de muncă.2. Asistarea psihosocială – în legătură cu acest subiect se impune următoarea observaţie: asistarea include printre metode şi consilierea. Asistarea se referă la persoanele condamnate şi la minorii sancţionaţi cu măsura educativă a libertăţii supravegheate. Obiectivul asistării îl reprezintă reintegrarea socială a celor asistaţi, lucru ce poate duce la sporirea gradului de siguranţă a societăţii dar şi la prevenirea unor conduite infracţionale.

……………………………………………………………………………………………………………

Sanctiunile alternative si implicatiile psihice ale pedepselor

44

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 S-au scurs circa 70 de ani de la introducerea primei grupe de masuri de substituire a pedepselor cu

incarcerarea in general si cu incarcerarea de scurta durata in special.In aceasta perioada, baza juridical a

acestor pedepse a fost ameliorate iar campul lor de aplicare largit in mod considerabil.

Utilitatea incarcerarii, in particular a pedepselor de scurta durata este contestata de mai bine de un

secol.Catre sfarsitul secolului trecut aceasta problema a suscitat un interes crescut in mediile

internationale,cum ar fi Comisia Internationala Penitenciara(actuala Fundatie Penala si penitenciara

Internationala) si Internationale Kriminalistiche Vereinigung (actuala Asociatie internationala de Drept

Penal),fiind facute numeroase propuneri pentru a limita, pe cat posibil, recurgerea la aceasta pedeapsa)

In literatura de specialitate si in conferintele internationale au fost propuse numeroase masuri de substituire,

cum ar fi inlocuirea pedepselor cu in chisoarea de scurta durata cu pedeapsa cu munca cu titlu gratuit sau

obligatoriu,blamul ublic,punerea in libertate sub cautiune,domiciliul fortat, reragerea sau limitarea anumitor

drepturi.

In afara dezvolarii masurilor destinate inlocuirii pedepsei cu inchisoarea de scurta durata ,la sfarsitul

secolului trecut s-au facut propuneri si in directia reducerii effective a duratei acesteia.Punerea in practica

in dreptul penal din anumite tari europene, a dispozitiilor referitoare la liberarea pe cuvant si a celei

conditionate, afost de o importanta deosebita, cont 555b11f inutul acestora fiind aproape identic cu cel al

pedepselor conditionate insotite de suspendare.

Din aceasta cauza, in unele tari din Europa Occidentala dispozitiile referitoare la liberarea conditionata si

cele referitoare la pedepsele cu suspendare sunt foarte strans legate.Adeseori conditiile de indeplinire a

suspendarii sunt asemanatoare celor din masura liberarii.Disozitiile care au stabilit suspendarea au servit ca

model la libearea conditionata.

In prima jumatate a acestui secol,nici o noua pedeapsa privative de libertate nu a fost elaborata sau

introdusa in sistemul represiv al Statelor membre ale Consiliului EuropeiDe artunci incoace au fost

elaborate continuu idei si concepte privind masurile de inlocuire a incarcerarii de scurta durata.Astfel putem

cita introducerea sistemelor zile-amenda in anumite tari scandinave(Finlanda 1921, Suedia 1931) Pentru a

putea evita inconvenientele produse de imposibilitatea platii amenzilor,in sistemele care practica amenda,

cuantumul minim si maxim al amenzii este fixat prin Codul Penal.Sistemul zilelor-amenda functioneaza in

Austria, Germania, Franta si Portugalia.

Dispozitiile referitoare la suspendare sau la liberare conditionata au fost ameliorate in destul de multe tari,in

prima jumatate a acestui secol.Conditiile legate de aplicarea liberarii conditionate sau a suspendarii au fost

45

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 considerabil largite(initial numai nerecidivistii puteau beneficia de suspendare si numai pentru infractiuni

ce puteau fi sanctionate cu pedepse cu inchisoarea de scurta durata,dar in timp,suspendarea a fost tot mai

larg practicata in Europa).Au fost introduse noi forme de suspendare a executarii pedepsei,cu fixarea

duratei unei parti in pedeapsa carcerala, iar restul in libertate.O data cu acestea au evoluat foarte mult si

conceptele de suspendare si de liberare conditionata, concomitant cu conditiile generale si speciale atasate

acestui tip de sanctiuni neprivative de libertate.

Datorita faptului ca, prin largirea neconditionata a acestor masuri a fost atinsa credibilitatea acestora, a fost

din ce in ce mai greu sa se stabileasca conditiile de aplicare a menzilor si a pedepselor conditionate sau

insotite de suspendare, ceea ce a dus la inventarea de noi mijloace pentru evitarea privarii de libertate,pe

care le cunoastem sub denumirea de pedepse de substituire.

Consiliul Europei prin Rezolutia(76)10 a Comiteului de ministry,fondata pe raportul Comitetului European

pentru probleme penale asupra masurilor ce pot inlocui inchisoarea a dat in 1976 un impuls puternic

procesului de punere la punct a acestei masuri .In aceasta Rezolutie se recomanda guvernelor Statelor

Membre:

-examinarea diverselor masuri noi de inlocuire a pedepselor privative de libertate, in vedera eventualei

introduceri a acestora in legislatiile tarilor membre;

-examinarea avantajelor muncii in folosul comunitatii ;

Aceasta rezolutie a facut ca un numar tot mai mare de tari sa desfasoare studii si cercetari asupra

oportunitatii si posibilitatii de punere in aplicare a sanctiunilor de inlocuire a pedepselor cu inchisoarea de

scurta durata.(la baza acestora au stat considerente de ordin umanitar).

Aproape toate tarile sunt confruntate cu problema capacitatii insuficiente a penitenciarelor.S-au propus

numeroase solutii pentru rezolvarea acestei probleme.In aceasta lucrare amintim doar cateva din acestea:

-constructia de noi asezaminte carcerale si deschiderea celor care au fost inchise in trecut(Olanda);

-automatizarea administrarii sistemului penitenciar,pentru optimizarea ratei de ocupare a

inchisorilor(Suedia);

-dublarea gradului de ocupare a celulelor(Austria, Franta, Belgia);

46

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 -declasificarea infractiunilor contra bunurilor,gratie careia durata maxima a incarcerarii a fost

redusa(Danemarca);

-recurgerea intensive la liberarea conditionata(Olanda, Suedia, Danemarca);

-amnistie generala sau gratiere(Franta,Italia).

Aceste masuri au rezolvat intr-un anume fel problemele,dare le raman insuficiente pentru rezolvarea marii

probleme a capacitatii sistemelor penitenciare pe termen lung.Astfel in mai multe tari, extinderea capacitatii

de cazare prin construirea de noi infrastructure penitenciare intampina o mare rezistenta politica,fondata pe

considerenta financiare si umanitare.deci si criza economica ajucat un rol in obligarea guvernelor de a cauta

masuri de inlocuire a pedepselor cu inchisoarea de scurta durata.

Cele mai recente elemente ale acestor masuri sunt reprezentate de participarea publicului la aplicarea

pedepselor,care este o caracteristica amuncii in interesul comunitatii,si accentual care se pune pe situatia

victimelor,care oblige delincventul la repararea prejudiciilor,pierderilor sau pagubelor cauzate indivizilor

sau comunitatii.

Introducerea pedepselor de substituire nu apus capat cautarii de noi sanctiuni si modalitati de aplicare a

acestora.Astefl se desfasoara studii asupra insotirii, a supravegherii persoanelor condamnate la pedepse

privative de libertate noninstitutionale , prin mijloace electronice.Toate lucrarile de care dispunem arata ca

acest tip de supraveghere electronica nu afost utilizat decat in Statele Unite,si aici la scara

redusa.Specialistii sustin afirmatia ca asemenea experiente de supraveghere electronica vor fi introduse in

Europa in viitorul apropiat.

Paralel cu elaborarea masurilor de inlocuire a incarcerarii a fost pus in apicare si un alt proces,denumit

dejudicializare,conceput pentru a evita procedura penala fara ca tribunalul sa pronunte o decizie de

culpabilitate.(acest fapt permite suspectilor sa participle la o forma de readaptare, sau la un program special

de integrare).Astfel,ca au fost conceputa metode de dejudicializare simpla si dejudicializare cu

interventie.In primul caz, principalul exemplu este constituit din folosirea puterii discretionale de catre

politie sau parchet in baza principiului oportunitatii de a suspenda urmarirea chiar daca exista probe , si

posibilitatea obtinerii unei condamnari.In al doilea caz ,putem cita suspendarea conditionata prevazuta de

legislatia unor tari europene.Dejudicializarea poate fi insotita de anumite conditii, cum ar fi:tratarea

alcoolismului si a toxicomaniei,munca in folosul comunitatii,reparatia si indemnizarea.

47

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 In general, dejudicializarea cu interventie nu este,in nici un caz, o pedeapsa substitutive a

incarcerarii,deoarece este aplicata in special in interesul societatii,iar motivul preventiei speciale sau

generale nu exclude o pedeapsa privative de libertate.

Astazi,in Europa exista un set de inventare care enumera toate sanctiunile ce vizeaza sa limiteze recurgerea

la incarcerare. Primul dateaza din 1985 si se bazeaza pe un chestionar realizat de Consiliul Europei.Al

doilea este un raport elaborate la cererea institutului Helsinki pentru prevenirea si lupta impotriva

criminalitatii,institute afiliat, Natiunilor Unite.Autorul raportului,Norman Bishop,a intreprins un studiu

asupra recurgerii la pedepsele neprivative de libertate in Europa.ultimul inventar este tot un studiu elaborate

de Peter J.P.Tak si Anton.M.van kalmthout unde se pune accent deosebit pe latura judiciara a diverselor

masuri de inlocuire a incarcerarii.Unele dintre acestea, cum sunt amenzile si pedesele cu suspendare fac

parte de mult timp din legislatia penala comuna tarilor Europei Occidentale.Altele,mai recente,au fost

aplicate la o scara mult mai redusa, cum ar fi supravegherea intensive si prezentarea obligatore.

Subliniem faptul, ca masurile enumerate nu au fost elaborate pentru a exclude detentia,ci ca un alt mijloc de

a aplica o pedeapsa cu inchisoarea.Semi-libertatea,detentie in weekwnd,plasamentul exterior si permisiunea

de a fi cazat in afara inchisorii intr-o comunitate terapeutica au ca obiect reducerea efectelor negative ale

detentiei si ofera detinutului mijloacele necesare ameliorarii situatiei sale personale.

Consideram ca acestea nu sunt de fapt masuri de substituire a incarcerarii, ci a tratamentului desfasurat intr-

un mediu total inchis.

Dintre masurile enumerate numai trei pot fi cu adevrat masuri de inlocuire in cadrul Rezolutiei(76)10 dupa

cum urmeaza:

1.tratamentul sub contract;

2.privari sau interdictii referitoare la anumite drepturi sau permisiuni;

3.munca in interesul comunitatii;

Tratamentul sub contarct este cea mai recenta sanctiune alternative,prevazuta pentru prima data in

legislatia suedeza la 1 ianuarie 1988,insa aceasta masura afost experimentata incepand cu anul

1979.Aceasta masura de inlocuire a incarcerarii a fost introdusa ca forma de tratament in mediul deschis

pentru persoanele care abuzau de alcool sau droguri,precum si pentru persoanele care au comis un act

criminal in anumite circumstante determinante.Daca delincventul acccepta sa urmeze un tratament

48

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 individualizat si daca tratamentul este posibil se utilizeaza aceasta forma de sanctiune.Tribunalul se

pronunta pentru tratamentul sub contract ca si cum ar fi vorba despre o dispozitie inclusa in

probatiune.Perioada de tratament impusa este limitata la 2 ani.orice violare grava a conditiilor impuse de

tratament duce la incarcerare.

Sanctionarea delincventilor prin privarea acestora de drepturile lor sau limitarea drepturilor

Cea mai frecventa sanctiune de acest tip este suspendarea permisului de conducere.Totusi intr-un numar

mare de tari aceasta sanctiune completeaza pedepsele principale cu inchisoarea sau amenda.In unele tari

exista posibilitatea privarii de un drept ca si pedeapsa principala,in locul inchisorii.De exemplu, in Franta,

legea din 11 iulie 1975, largeste spectrul pedepselor alternative,permitand judecatorului sa pronunte una din

urmatoarele sanctiuni ca si pedeapsa principala:

-retragerea totala sau partiala a permisului de conducere;

-interdictia de a conduce anumite tipuri de vehiculepe o perioada de pana la 5 ani;

-confiscarea unuia sau mai multor vehicule apartinand acuzatului;

-interzicerea posesiei de arme pe o perioada de pana la 5 ani;

-retragerea permisului de vanatoare si interzicerea depunerii unei noi cereri pentru permis pentru o durata

de pana la 5 ani;

-confiscarea uneia sau mai multor arme care apartin acuzatului,sau sunt la dispozitia acestuia

Studiile demonstreaza ca judecatorii nu sunt pregatiti sa pronunte acest tip de pedeapsa decat in cazuri

rare.Numeroase motive stau la baza faptului ca justitia recurge arareori la acest tip de masuri ,unele dintre

ele fiind foarte plauzibile.Realitatea este ca, aceasta categorie de pedepse substitutive, nu a fost un real

success.

Munca in folosul comunitatii.Aceasta masura de inlocuire a pedepselor cu inchisoarea in general si a

pedepselor de scurta durata in special exista sub diferite nume si modalitati,intr-un numar tot mai mare de

tari din Europa.

Fundamentul juridic al muncii in interesul comunitatii are ca baza in :

-Marea Britanie(legea justitiei penale-1972)49

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 -Germania(codul penal-1975)

-POrtugalia(codul penal-1983)

-Franta(codul penal si codul de procedura penala-1984)

-Luxemburg(codul penal-1986)

-Olanda(codul penal-1990)

Probatiunea in unele tari din Europa

Pentru a intelege mai bine originea si evolutia probatiunii,este necesar a face distinctie intre doua principale

sisteme:

Sistemul de probatiune al tarilor facand parte din Common law (dreptul comun)

Sistemul tarilor continentale

Tarile dreptului comun

Statul Massachusetts si Anglia sunt cele doua sisteme ce au onoarea de a fi primele care au oferit lumii

exemplul regimului de probatiune.

Probatiunea si-a facut aparitia in prima jumatate a sec.al XIX-lea, gratie spiritului deschis si avangardist al

judecatorilor din acea epoca,precum si a dorintei acestora de a umaniza justitia.

In cursul procesului de dezvoltarea a probatiunii, anumite principii s-au cristalizat in practica diverselor

tribunale si, reluate mai tarziu de catre legislator au devenit elemente carcteristice ale sistemului anglo-

saxon de probatiune.

Primul element si cel mai important consta in supravegherea delincventului pus in libertate de catre agentul

de probatiune

Al doilea element este mai mult de ordin procedural.Inculpatul compare in fata tribunalului care,in functie

de caz,il declara vinovat,dar suspenda pronuntarea condamnarii si precizeaza obligatiile care trebuie

indeplinite de catre delincvent,o anumita perioada de timp,binedeterminata.Daca delincventul nu respecta

obligatiile prescrise , decizia de suspendare a pronuntarii condamnarii poate fii revocata.Putem distinge

probleme pur procedurale si probleme care tin de natura institutiei.

50

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 In ceea ce priveste procedura, judecatorul pronunta un ordin , probation order(ordonanta de supunere la

probatiune), care nu reprezinta decat un act privitor la anumite obligatii carora persoana recunoscuta ca

fiind vinovata trebuie sa se supuna.In acest caz nu figureaza condamnarea.

In ceea ce priveste caracterul de influent ape care aceasta institutie il are in planul vietii delincventului,este

vorba pe de o parte de suspendarea conditionata a condamnarii si pe de alta parte, de o masura particulara

care se traduce prin anumite obligatii,prescrise de catre judecator delincventului, in vederea asigurarii unei

preventii speciale.

In ceea ce priveste cadrul, in sistemul anglo-saxon, agentul de probatiune are doua sarcini principale:

-sa se ocupe de supravegherea detinutului supus la proba

-sa fie un fel de consilier pe langa tribunal,prin anchetele sociale pe care le efectueaza;aceste rapoartesunt

intotdeauna luate in considerare de catre judecatori atunci cand judeca un caz si ia o decizie definitive.

Tarile continentale

In Europa Continentala,probatiunea(suspendarea cu supunere la proba) a fost creata printr-un act

legislativ.Ea a fost rezultatul unei ,,gafe" intreprinse asupra sistemului franco-belgian de liberare

conditionata,pastrand unele caracteristici ale acestuia.

Suspendarea conditionata a fost inspirata de notiunea de preventie speciala.In continutul ei ,aceasta apare ca

o masura de gratiere conforma ideilor traditionale ale dreptului penal.

Elementele esentiale ale suspendarii conditionate a executarii pedepsei constau in:

-pronuntarea sentintei;

-decizia ca executarea pedepsei sa fie suspendata , cu conditia ca cel condamnat sa nu comita din nou,in

perioada de proba,un delict care se pedepseste cu inchisoarea;

-revocarea suspendarii in caz de recidiva;

-considerarea condamnarii ca fiind neavenita in cazul in care delincventul si-a indeplinit obligatiile.

Miscarea in favoarea introducerii probatiunii a debutat, in anumite legislatii europene, la inceputul sec al

XX-lea .

51

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 Elementul essential care a fost introdus in regimul suspendarii conditionate a executarii pedepsei a

fost ,,concesionarea" unei supravegheri si a unei asistente concrete a delincventilor supusi la proba.Aceasta

presupune o anumita selectie a delincventilor care sa fie apti de a indeplini o astfel de masura si de a

raspunde obligatiilor impuse de catre tribunal.Problema a fost rezolvata in mod diferit de catre tarile in

cauza.

Pe masura ce sistemul de probatiune din Europa s-a dezvoltat, notiunea de suspendare conditionata a

pedepsei a fost tradusa intr-un evantai tot mai larg.Astfel, la ora actuala, aceasta conditie cuprinde

suspendarea:

-urmaririi penale;

-declaratiei formale a culpabilitatii si a pronuntarii pedepsei;

-numai a pronuntarii pedepsei;

-executarii unei pedepse déjà pronuntate.

Trebuie subliniat ca sistemul continental de suspendare cu supunere la proba a fost in cea mai mare parte

inspirit de sistemul anglo-saxon.Principiile teoretice si practice ale acestuia din urma au avut un puternic

impact asupra evolutiei sistemului de probatiune in Europa,care a variat ulterior considerabil,de la o tara la

alta.

La ora actuala putem constata existenta unui system mixt(anglo-saxon-continental) asa cum este de

exemplu, cel olandez.

Sanctiuni neprivative de libertate-aspecte psiho-sociale

Pedeapsa este un mijloc curativ utilizat atat in educatia copiilor cat si in vederea diminuarii criminalitatii, a

descurajarii comportamentului antisocial, infractional.Toate culturile si societatile au instituit forme de

pedeapsa pentru actiunile agresive ce aduc prejudicii colectivitatii in intregime sau membrilor ei.Pedeapsa,

atat cea din realitatea sociala informala, dar mai ales cea din sistemul formal(institutional-juridic), are rolul

nu numai de a-l sanctiona sau a-l izola pe cel in cauza,de a reduce posibilitatea ca el sa mai savarseasca acte

agresive antisociale, ci si de a servi drept exemplu.Prin invatarea sociala observationala,prin perceperea

consecintelor conduitelor reprobabile,indivizii isi dau seama la ce se pot astepta, astfel incat atat pedeapsa

cat si amenintarea cu pedeapsa conduc,intr-o anumita masura,la retinerea de la acte violente.

52

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 Efectul pedepsei si al amenintariii cu pedeapsa nu este atat de mare cum pare le prima vedere, cum este

vazut de constiinta comuna.Studiile experimentale arata ca eficacitatea pedepsei este conditionata de

anumiti factori.Bovver si Hilgard (1981) considera necesare urmatoarele conditii(luate concomitent) pentru

ca pedepsele institutionale sa devina eficiente.

1. pedeapsa trebuie sa fie imediata , cat mai repede posibil dupa actul savarsit

2. sa fie sufficient de intense pentru a induce aversitate fata de ea

sa fie foarte probabila,agresorul sa fie constient de probabilitatea ridicata ca pedeapsa se va produce.

Din pacate, actualele sisteme juridice penale indeplinesc in mica masura concomitant aceste trei conditii.De

la efectuarea unui act agresiv antisocial si pana la pedepsirea lui pot trece luni, sau chiar mai multi

ani.Intensitatea pedepsei pentru acelasi act difera uneori considerabil si ceea ce este mult mai grav, multe

acte violente, care ar trebui pedepsite, nu sunt.Iata de ce, schimbari procedurale in traditia penala care sa

maximizeze interventia conditiilor amintite ar spori semnificativ impactul pedepselor institutionale asupra

reducerii si prevenirii conduitelor agresive antisociale.Pe de alta parte, insa, unei astfel de pozitii I se aduc

obiectii datorita consecintelor nedorite pe care le poate avea administrarea pedepselor.

Astfel in mod special,in cazul delincventei juvenile, pedeapsa prin institutii corectionale,si mai ales cea cu

inchisoarea ridica serioase probleme datorita posibilitatii insusirii sau accentuarii, in asemenea contexte, a

mentalitatii si conduitei antisociale, precum si a consecintelor stigmatizarii asupra personalitatii tanarului.

Personalitate si comportament deviant

" Studiul crimei este un element de prima importanta pentru a cunoaste si masura valorile curente dintr-o

societate."(H.Levy.Brechl)

Infractionalitatea este un fenomen social.Fenomenul infractional urmeaza o curba ascendenta .Infractiunile

comise din cele mai vechi timpuri nu au fost inlocuite cu altele noi, ci s-au mentinut, completandu-se in

complexitate cu altele noi.

O analiza strict psihologica a actului infractional, fundamentata exclusive pe cerintele determinarii

continutului juridic al infractiunii, consta in analiza modului in care pregatirea, savarsirea si atitudinea post

infractionala se manifesta in psihicul autorului,elementele sale fiind;inteligenta,afectivitatea si vointa.

53

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 Daca o asemea analiza este indispensabila pentru stabilirea responsabilitatii(cu cele doua elemnte ale sale

discernamantul si libertatea)si a culpabilitatii in formele sale curente de manifestare, ea nu mai este

suficienta pentru criminogeneza si functiile sale principale:

-cunoasterea cauzelor criminalitatii in general si in mod individual pentru fiecare infractiune;

-organizarea sociala a prevenirii infractiunilor;

-individualizarea pedepsei;

-tratamentul in penitenciar si tratamentul post-executional;

Acestea sunt principalele motive pentru care si in psihologia judiciara ca si in criminologie se opereaza cu

conceptual de personalitate,concept care obliga la abordari de tip sinergie.

Premisele cercetarii comportamentului deviant sunt psihologice atat la nivel substantial, pentru ca se

cerceteaza personalitatea infractorului, cat si la nivel metodologic,pentru ca se utilizeaza testele

psihologice.

Comportamentul deviant se refera la forme de conduita(reactii ale individului)care se departeaza in mod

sensibil de la normele existente intr-o cultura si care corespund unor roluri si statusuri bine definite in

respective cultura.Acest lucru este important deoarece acelasi act poate fi considerat deviant intr-o cultura

si nedeviant in alta.

Anticiparea momentului in care un individ cu mare potential delincvential va comite un act violent cu

urmari penale,prezinta mari dificultati pentru diagnoza si prognoza psihologica,deoarece dupa cum s-a mai

subliniat, actul antisocial violent nu apare in primul rand ca o simpla exteriorizare a potentialului

delincvential, ci el apare la intersectia dintre potential si alti factori circumstantiali.

Actul deviant sau infractional este determinat de situatia de moment si de relatia acestei situatii cu

personalitatea formata.Orice act este in fond o componenta a unui comportament al unui individ care

traieste in conditii social istorice determinate.Orice comportament, este inainte de toate un comportament

social,in sensul ca este in functie de o seama de prescriptii ce caracterizeaza cadrul cultural in care se

produce.Prescriptiile de ordin normativ existente intr-o anumita formatiune sociala constituie un model in

care la o extrema se plaseaza normele minimale(legele.juridice) fara respectarea carora convietuirea sociala

devine imposibila, iar la extrema cealalta se amplaseaza normele maximale(morale) configurand tipul ideal

de comportament in respectivul grup social.54

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 Caracteristicile ce se gasesc la majoritatea celor care incalca legea sunt:

instabilitate emotiv-actionala;

inadaptabilitate din punct de vedere social;

cautarea satisfactiei materiale sau morale prin infractiune;

duplicitate.

Din constatarile lui Eysenk, infractorii, in covarsitoarea lor majoritate se recruteaza din randurile

extravertitilor a caror caracteristica fundamental ape plan psihofiziologic este dificultatea de a fi

conditionati, educati, reeducati.Infractorii introvertiti provin de obicei din familii viciate a caror influenta

negativa se exercita usor.

Eysenk si O.H. Mowrer spun ca atunci cand o actiune are doua consecinte,una pozitiva si alta negativa,

ambele consecinte fiind(teoretic) egale ca pondere, atunci situatia(conflictuala) se rezolva in functie de

consecinta probabila cea mai apropiata in timp.In cazul unui act infractional consecinta imediata e premial

pozitiva in sensul ca da o satisfactie imediata, cata vreme sanctiunea legala este mai indepartata in timp si

comporta si un grad de incertitudine.

Pinatel spune ca la majoritatea delincventilor se poate descoperi existenta unui nucleu ale carui elemente

componente sunt: egocentrismul,labilitatea,agresivitatea,indiferenta afectiva.

Studiul multirecidivistilor arata o conjugare de deficiente individuale si sociale, un cumul de deficiente

sanitare, biologice si intelectuale si o lunga istorie de excluderi si respingeri sociale care ii fac marginali

fata de societatea in care traiesc.

Urmarind sa stabileasca principalele caracteristicipsihologice de personalitate ale unor"criminali inraiti",

detinuti la un penitenciar din S.U.A., F.W. Warbunton si altii(1967) au utilizat teste de personalitate in baza

carora au putut stabili nu numai existenta unor factori de personalitate ce disting delincventul de

nondelincvent, ci unele constelatii de factori specifici.Astfel, fata de ceilalti, delincventii arata o tendinta

marcanta de a "merge cu banda", dau semen de neadaptare, sunt vanitosi si

egocenrici.Egocentrismul(incapacitatea de a tine cont de sentimentele, gandurile si interesele altora) este o

caracteristica fundamentala a infractorului din obisnuinta, relevata de toti autorii ce au cercetata problemele

psihologice ale infractorilor.M.J Chandler subliniaza ca un mare numar de comportamente devianta sunt

associate cu o persistenta gandire egocentrica.De asemenea,se mai poate stabili ca gandirea egocentrica,

obisnuita, e insotita de o slaba capacitate de adaptare sociala.

55

Curs 1 Sisteme de probaţiune 22.02.2005 Alaturi de egocentrismul marcat, personalitatea delincventului mai este caracterizata si prinr-o imaturitate

excesiva.Insasi actele antisociale sunt semen evidente ale unei imaturitati, ale faptului ca infractorul e

imatur fie pe plan intellectual, fie pe plan afectiv.

Imaturitatea intelectuala nu trebuie inteleasa ca fiind identical cu un coefficient de inteligenta

scazut.Imaturitatea intelectuala inseamna capacitate redusa de a stabili un raport rational dintre pierderi si

castiguri in proiectarea si efectuarea unui act infractional.Aceasta latura a personalitatii deviantului a fost

studiata de P.Coslin (1976).El arata ca

56