SCRISULOmul din epoca bronzului prin „inventarea” scrisului a făcut una din descoperirile fundamentale pentru

evoluţia speciei noastre. Apariţia scrisului marchează trecerea de la preistorie la istorie şi unul din salturile cele mai spectaculoase consemnat de antropologia culturală.

Scrisul este una din invenţiile cele mai extraordinare ale omului. Scrisul nu ar fi fost posibil dacă sistemul nervos central nu ar fi dispus de structurile necesare care fac parte din „maşina de vorbit” din emisfera dominantă. Cele mai vechi atestări în ceea ce privește scrisul au fost găsite pe cojile unor ouă de struţ de echipa lui într-un sit din Africa de Sud vechi de circa 60.000 de ani. Este vorba de linii paralele şi încrucişate care se vede clar că nu sunt decorative ci că fac parte dintr-un sistem de reprezentări simbolice. Ouăle de struţ erau folosite ca recipiente de transportat apa. Posibilitatea de a transporta apa a fost o descoperire capitală care a permis omului epocii pietrei cioplite să supravieţuiască în regiuni secetoase.

În epoca scrisului este de evidențiat răbojul de la Ishango de acum 20000 de ani care este un os de baboon pe care se află scrijelite linii ce aparţin unui sistem aritmetic ancestral.

Odată cu revoluţia neolitică apar protoscrieri mai evoluate. Astfel în Sumer (Mesopotamia) au fost găsite sfere de lut în care erau găuri ce se refereau la un sistem de numărare utilizat la sfârşitul Neoliticului.

Sunt autori care consideră că primele atestări ale unui scris apar în sud-estul european,la sfârşitul neoliticului (acum 6-8000 de ani) în cultura Vinca. E vorba de o serie de grafeme găsite în 1875 pe diferite obiecte predominant de ceramică la Turdaş în Transilvania, tablitele de la Tărtăria (lângă Alba Iulia),descoperite în 1961 de Nicolae Vlassa.Semnele grafice respective au fost considerate ca aparţinând celei mai vechi scrieri europene. Numeroşi specialişti nu sunt de acord cu ideea că simbolurile Vinca aparţin unui sistem de scriere.

Protoscrieri neolitice: - Jiahu în Henan (China) datând din anul 6600 î.H (au fost găsite nouă semne pe o carapace de broască ţestoasă şi două pe oase - scrierea Jiahu); - incaşii din America precolumbiană care erau bazate pe folosirea unor mănunchiuri de corzi cu noduri numite quipu sau „corzi vorbitoare”.

Scrisul de la începuturile lui folosit pentru scopuri economice şi administrative (Mesopotamia, Egipt şi Valea Indusului. Apoi a fost utilizat pentru obiective religioase ca texte liturgice, ritualuri şi profeţii (China) şi pentru consemnările naraţiunilor istorice şi creaţiilor literare şi bine înţeles ca mijloc de corespondenţă.

Scrierile iniţiale sunt iconografice realizate prin logograme, pictograme şi ideograme. Chinezii le folosesc şi astăzi pentru ca textele să poată fi citite de toată populaţia care foloseşte însă multe limbi orale foarte diferite. Semnele chinezeşti sunt uneori denumite sinograme.

Un pas extraordinar din punct de vedere psiholingvistic a fost făcut când s-a trecut la reprezentarea grafică nu a conţinutului semantic ci a structurii sonore. Fluxul sonor al vorbirii poate fi descompus în cuvinte, acestea în silabe iar silabele în foneme.

Sunt limbi care au semne grafice pentru fiecare cuvânt. E vorba de scrierile verbale. Aşa au apărut scrierile silabice (ca limba japoneză) bazate pe silabare.

Ultimul pas a fost să se reprezinte grafic doar fonemele unei limbi. Acestea sunt mult mai reduse ca număr, astfel au apărut scrierile alfabetice sau fonematice care folosesc grafeme numite litere pentru diferitele foneme.

Antropologia culturală consideră Mesopotamia drept locul unde este atestat primul scris propriu zis în mileniul IV î.H. Din cauza folosirii lutului sub formă de tablete. Sumerienii au folosit reprezentări vizuale,iconografice, stilizate de obiecte (mână, pom etc.) numite „semne primitive”, pe care le-au complicat ulterior prin ornamente, haşurări, combinări între ele etc. realizând aşa numitele „semne derivate”.

După aceia, pornind de la secvenţele figurative ale scrisului s-a ajuns la crearea propriu zisă a scrierii cuneiforme. Scrierea cuneiformă ar fi fost „inventată” în jur de anul 3200 î.H. la Unuk, ea cuprinde aproape 1000 de semne. Odată descoperită scrierea cuneiformă nu a fost folosită numai de Sumerieni ci şi de populaţiile semite vecine (de Elamiţi, de Huriţi şi Hurabeeni). Mai târziu s-a răspândit repede în tot Orientul de Mijloc, de la Marea Neagră la Marea Egee şi Marea Roşie, de pe podişul Iranului până în Peninsula Arabică. A fost cea mai răspândită şi folosită scriere a Antichităţii.

Din anul 1190 î.H. scrierile fonetice (alfabetele consonantice) încep să detroneze scrierea cuneiformă. Populaţiile din Valea Nilului au creat paralel cu cele mesopotamiene, dar independent de ele una din cele mai fascinante scrieri aşa numită scriere hieroglifică (Egiptul Arhaic), pâna la descoperirea pietre de la Rosette

1

hieroglifele erau considerate simboluri magice. Cu timpul egiptenii de la scrierea hieroglifică au trecut la scrierea hieroglifică cursivă, din aceasta derivând „scrierea hieratică” ce apare în mileniul III î.H. şi devine caligrafică. Mai târziu din scrierea hieratică au fost derivate alte două scrieri şi mai simple şi rapide, dar specializate pentru contracte comerciale - scrierea hieratică anormală şi scrierea demotică. Scrierea hieroglifică care a apărut in jurul anului 3200 î.H s-a menţinut ca scriere religioasă şi pe monumente până la ultimul faraon (regina Cleopatra) din secolul I î.H.(pe vremea lui Iulius Cezar).

Populaţiile precolombiene din America centrală aparţinând civilizaţiilor Maya şi a aztecilor dispuneau la sosirea spaniolilor de scrieri pictografice. Scrierea alfabetică nu a apărut în cadrul marilor imperii ci a fost iniţiată de un popor mic, dar de mari negustori. Fenicieni o populaţie semită înrudită cu arameenii şi cananeenii, unde au dezvoltat cu timpul o civilizaţie de cetăţi, aportul esenţial al fenicienilor a fost alfabetul lor cu 22 de semne grafice care reproduc exclusiv consonantele şi se scriu de la dreapta la stânga.

Alfabetul fenician s-a impus prin aspectele sale pragmatice şi s-a răspândit în Asia Mică, Mediterana Orientală şi Africa de Nord, alfabetul latin derivă din acesta.

Evreii conştienţi de importanţa alfabetului au mitologizat literele, făcând din ele forţe magice, create de Divinitate înainte de crearea lumii şi folosite de Dumnezeu alături de cele 10 numere ca instrumente pentru crearea Universului. Sacralitatea simbolurilor grafice iconice ale scrierilor pictografice şi ideografice s-a extins.

Există o poveste foarte sugestivă păstrată de literatura esoterică iudaică în care cele 22 literele alfabetului evreiesc tradiţional vin la Dumnezeu pe rând (de la tau până la aleph) să-i ceară să fie prima literă cu care să înceapă textul Vechiului Testament(Torei).Scrierea ebraică folosită şi astăzi este una din cele mai importante din istoria culturii căci a servit printre altele la redactarea Revelaţiei veterotestamentare. Manuscrisele de la marea moartă, textele prekabbaliste şi kabbaliste din Evul mediu,toate textele rabinice şi mai ales cele două talmuduri (cel din Ierusalim şi cel din Babilon) sunt numai câteva din ele.

Dintre scrierile derivate din cea feniciană un rol deosebit în istoria culturii l-a avut şi scrierea elenă (a grecilor din antichitate).

În cursul mileniului II î.H. s-au succedat trei tipuri de scriere. Cea mai veche a fost numită de Sir Arthur Evans scriere elena hieroglifică (astăzi scriere pictografică). ea a fost urmată în lumea minoieană de o altă scriere de astă dată silabică denumită „linear A” utilizată în Creta (cca 1600-1450 î.H.) de unde a difuzat pe itinerarele maritime ale minoienilor în Ciclade, Peloponez, şi Milet . Populaţia etruscă dominantă în acea regiune (care ajunsese la un grad avansat de civilizaţie) a împrumutat alfabetul elen, l-a modificat uşor, a eliminat litera omega şi şi-a construit un alfabet propriu de 26 de semne. Din alfabetul etrusc s-a forma apoi alfabetul romanilor etrusc care a devenit alfabetul latin pe care-l folosim şi astăzi.

Fiabilitatea scrierii chineze şi adaptarea ei la mecanismele limbii şi gândirii chineze explică faptul că este cea mai longevivă scriere menţinându-se cu variante multiple de la începutul epocii bronzului până astăzi. Din scrierea chineză s-au desprins scrierea japoneză şi cea coreeană.

În Nordul Europei (Germania, Scandinavia si Insulele britanice) a fost folosit (de către triburile germanice şi vikingi) din sec.II d.H. până în sec. VIII d.H. alfabetul runic numit şi futhark, care a derivat din alfabetul etrusc. A fost folosit doar pentru inscripţii pe monumente,pietre funerare,diferite obiecte rituale dar şi casnice etc. In ultimele secole a fost folosit mai ales în inscripţii cu caracter magic. Nu a fost folosit pentru scrieri comerciale,administrative,judiciare sau corespondenţă. Pentru aceasta populaţiile germanice foloseau alfabetul latin. .În jurul alfabetului runic s-a creat o falsă mitologie atribuindu-i se puteri magice misterioase şi o origine supranaturală. Scrisul de mână este o formă evoluată de comportament uman de aceea depinde de personalitatea şi educaţia celui care-l foloseşte.

Scrisul exprimă anumite trăsături de personalitate ca şi stări afective care au fost studiate de grafologia ştiinţifică. De asemenea dezvăluie şi anumite caracteristici neurofiziologice (devenite uneori indicatori clinici pentru diagnosticul unor afecţiuni neurologice). El reflectă uneori şi vârsta celui care a scris textul analizat căci felul de a scrie suferă modificări odată cu îmbătrânirea (chiar şi la nivelul unor formule grafice ca iscălitura) .Scrisul este puternic determinat de factori culturali. El reflectă gradul de educaţie,şi apartenenţa la o anumită cultură. Există însă şi o adevărată tipologie a scrisului în cadrul unei aceleiaşi culturi . Pentru toate aceste motive textele scrise de mână sunt adevărate documente antropologice nu numai prin conţinutul lor semantic.

2