Ferdinand de SAUSSURE

Natura semnulul lingvistic*

§ 1. SEMN, SEMNIFICAT, SEMNIFICANTPentru multe persoane limba, redusă la principiul ei esenţial, este o nomen-clatură, adică o listă de

termeni care corespund la tot atâtea lucruri. De exemplu:

Această concepţie este criticabilă în multe privinţe. Ea presupune idei deja formate, preexis-tente cuvintelor [...]; ea nu ne spune dacă cuvântul este de natură vocală sau psihică, căci arbor poate fi considerat sub unul sau celălalt aspect; în fine, această concepţie lasă să se presupună că legătura ce uneşte numele cu lucrul este o operaţie simplă, ceea ce este foarte departe de adevăr. Şi totuşi, această interpretare simplistă ne poate apropia de adevăr, arătându-ne că unitatea lingvistică este ceva alcătuit din alăturarea a doi termeni.

S-a văzut la p.38**, în legătură cu circuitul vorbirii, că termenii implicaţi în semnul lingvistic sunt amândoi de natură psihică şi că sunt uniţi în mintea noastră printr-o legătură de asociere. Să insistăm asupra acestui punct.

Semnul lingvistic uneşte nu un lucru cu un nume, ci un concept şi o imagine acustică. Aceasta din urmă nu este sunetul material, lucru absolut fizic, ci amprenta psihică a acestui sunet, reprezentarea pe care ne-o dau despre acesta simţurile noastre; este senzorială, şi dacă ni se întâmplă s-o numim „materială”, o facem numai în acest sens şi în opoziţie cu celălalt termen al asocierii, conceptul, care e în general mai abstract.

Caracterul psihic al imaginilor noastre acustice este evident dacă observăm propriul nostru limbaj. Fără a mişca nici limba, nici buzele, ne putem vorbi nouă înşine sau putem recita în gând o poezie. Şi tocmai pentru că pentru noi cuvintele limbii sunt imagini acustice va trebui să evităm a vorbi despre „fonemele” din care sunt compuse. Acest termen, implicând ideea de acţiune vocală, nu poate conveni decât cuvântului rostit, realizării în discurs a imaginii interioare. Vorbind de sunetele şi de silabele cuvântului, evităm această neînţelegere, cu condiţia să ne amintim că e vorba de o imagine acustică.

Semnul lingvistic este deci o entitate psihică cu două feţe, care poate fi reprezentată prin fig.:

Aceste două elemente sunt legate strâns şi se cer unul pe celălalt. Oricum, dacă vom căuta fie sensul cuvântului latin arbor, fie cuvântul prin care latina desemneză conceptul de „arbore”, este clar că numai apropierile consacrate de limbă ne apar conforme cu realitatea, şi vom da la o parte orice altceva ne-am putea imagina.

Ferdinand de SAUSSURE

Această definiţie ridică o importantă problemă de teriminologie. Numim semn combinaţia conceptului cu imaginea acustică: dar în uzajul curent acest termen desemnează în general numai imaginea acustică, de exemplu un cuvânt (arbor etc.). Se uită că dacă arbor este numit semn, o facem pentru că poartă conceptul de „arbore”, astfel încât referirea la partea senzorială implică totalul.

Ambiguitatea ar dispărea dacă am numi cele trei noţiuni prin cuvinte care să se amintească unele pe altele, opunându-se în acelaşi timp. Propunem să se păstreze cuvântul semn pentru a numi totalul, şi să se înlocuiască concept şi imagine acustică prin semnificat şi, respectiv, semnificant; aceşti ultimi doi termeni au avantajul de a marca opoziţia care îi separă, fie pe ei între ei, fie pe ei de totalul din care fac parte. În ceea ce priveşte semnul, dacă ne mulţumim cu acest termen, este pentru că nu ştim cu ce l-am putea înlocui, căci limba uzuală nu ne oferă alt cuvânt.

Semnul lingvistic astfel definit posedă două caracteristici primordiale. Enunţându-le vom indica înseşi principiile oricărui studiu de acest fel.

§ 2. PRIMUL PRINCIPIU: ARBITRARUL SEMNULUILegătura care uneşte semnificantul de semnificat este arbitrară, sau, deoarece înţelegem prin semn

întregul ce rezultă din asocierea unui semnificant cu un semnificat, putem spune mai simplu:semnul lingvisic este arbitrar.

Astfel, ideea de „soră” nu este legată prin nici un raport interior de şirul de sunete s-o-r-ă care îi serveşte drept semnificant; ar putea fi tot atât de bine reprezentat prin oricare altul: ca dovadă sunt diferenţele dintre limbi şi însăşi existenţa limbilor diferite: semnificantul „boeuf” are ca semnificant b-ő-f de o parte a graniţei şi o-k-s (Ochs) de cealaltă parte*.

Principiul arbitrului semnului nu e contestat de nimeni; dar adesea este mai comod să descoperi un adevăr decât să-i acorzi locul ce i se cuvine. Principiul enunţat mai sus domină întreaga lingvistică a limbi; consecinţele lui sunt nenumărate.

Este adevărat că acestea nu apar toate de la început cu aceeaşi evidenţă: de-abia după mai multe ocolişuri sunt descoperite, şi, odată cu ele, este descoperită importanţa primordială a principiului.O remarcă, în treacăt: când semiologia se va fi constituit ca atare, ea va trebui să se întrebe dacă modurile de expresie care se sprijină pe semne în întregime naturale – ca pantonima – îi revin de drept. Presupunând că le înglobează, obiectul său principal va fi totuşi ansamblul sistemelor fondate pe arbitrarul semnului. Într-adevăr, orice mijloc de expresie acceptat într-o societate se sprijină în principiu pe o obişnuinţă colectivă, sau, ceea ce este totuna, pe convenţie. Semnele de politeţe, de exemplu, înzestrate adesea cu o expresivitate naturală (să ne gândim la chinezi, care-şi salută împăratul prosternându-se de nouă ori până la pământ), nu sunt mai puţin fixate de o regulă; tocmai această regulă este aceea care ne obligă să le folosim, şi nu valoarea lor intrinsecă. Se poate deci spune că semnele arbitrare în întregime realizează mai bine decât celelalte idealul procedeului semiologic; iată pentru ce limba, cel mai complex şi cel mai răspândit între sistemele de expresie, este cel mai caracteristic dintre toate; în acest sens lingvistica poate deveni patronul orcărei smiologii, chiar dacă limba nu este decât un sistem particular.

Ne-am folosit de cuvântul simbol pentru a desemna semnul lingvistic, sau mai exact ceea ce numim semnificant. Acceptarea acestui termen prezintă unele inconveniente tocmai din pricina primului nostru principiu. Simbolul are ca paricularitate pe aceea de a nu fi niciodată pe de-a-ntregul arbitrar; nu e gol, există un rudiment de legătură naturală între semnificant şi semnificat. Simbolul justiţiei, balanţa, nu ar putea fi înlocuită prin orice – o căruţă, de exemplu.

Ferdinand de SAUSSURE

Cuvântul arbitrar necesită de asemenea o remarcă. El nu trebuie să dea impresia că semnificantul depinde de libera alegere a subiectului vorbitor (se va vedea mai jos că nu stă în puterea individului să schimbe ceva la un semn, odată acceptat acesta de un grup lingvistic); vrem să spunem că este nemotivat, adică arbitrar în raport cu semnificatul, cu care nu are nici o legătură naturală în realitate.

În final, să semnalăm două obiecţii care ar putea fi făcute la stabilirea acestui prim principiu:1. S-ar putea invoca onomatopeele pentru a arăta că alegerea semnificantului nu e totdeauna arbitrară. Dar ele nu sunt niciodată elemente organice ale unui sistem lingvistic. Numărul lor este de altfel cu mult mai mic decât s-ar crede. Cuvinte ca fouet („bici”) sau glas („dangăt”) pot frapa anumite urechi printr-o sonorietate sugestivă; dar, pentru a se vedea că ele n-au acest caracter de la origine, este suficient să mergem la formele lor latine (fouet derivat din fagus „fag”, glas din classicum); calitatea sunetelor lor actuale, sau mai degrabă aceea care li se atribuie, este un rezultat întâmplător al evoluţiei fonetice.În ceea ce priveşte onomatopeele autentice (de tipul glou-glou, tic-tac etc.), nu numai că sunt puţin numeroase, dar alegerea lor este într-o măsură arbitrară, pentru că nu sunt decât imitarea aproximativă şi deja pe jumătate convenţională a diferitelor zgomote (comparaţi fr. ouaoua cu germ. wauwau). În plus, odată introduse în limbă, ele sunt mai mult sau mai puţin antrenate în evoluţia fonetică, morfologică etc. care atinge celelalte cuvinte (cf. pigeon din lat. vulg. pipio, derivat el însuşi dintr-o onomatopee): dovadă evidentă că au pierdut ceva din caracterul lor primar pentru a-l căpăta pe cel de semn lingvistic în general, care este nemotivat.2. Exclamaţiile, foarte apropiate de onomatopee, prilejuiesc observaţii asemănătoare şi nu sunt mai periculoase pentru teza noastră. Suntem tentaţi să vedem în ele expresii spontane ale realităţii, dictate, ca se spunem aşa, de natură. Dar pentru cea mai mare parte dintre ele se poate nega existenţa vreunei legături necesare între semnificant şi semnificat. E suficient să se compare două limbi din acest punct de vedere ca să se vadă cât variază aceste expresii de la o limbă la alta (de exemplu, franţuzescului aďe! îi corespunde nemţescul au!). Se ştie de altfel că multe dintre exclamaţii au început prin a fi cuvinte cu sens daterminat (cf. diable! Mordieu! = mort Dieu etc.).În rezumat, onomatopeele şi exclamaţiile sunt de importanţă secundară şi originea lor simbolică e în parte contestabilă.

§ 3. AL DOILEA PRINCIPIU: CARACTERUL LINEAR AL SEMNIFICANTULUISemnificantul, fiind de natură auditivă, se derulează în timp şi are caracterele pe care le împrumută

de la acesta: a) reprezintă o întindere, şi b) această întindere este măsurabilă într-o singură dimensiune; este o linie.Acest principiu este evident, dar se pare că s-a neglijat totdeauna enunţarea lui, fără îndoială pentru că a fost considerat prea simplu; totuşi el este fundamental, consecinţele sale sunt incalculabile; importanţa sa este egală cu a primului principiu. Tot mecanismul limbii depinde de el (vezi p. 135)*. În opoziţie cu semnificanţii vizuali (semnalele marinăreşti etc.), care pot oferi complicaţii simultane pe mai multe dimensiuni, semnificanţii acustici nu dispun decât de linia timpului; elementele lor se prezintă unul după altul; ele formează un lanţ. Acest caracter devine evident imediat ce sunt reprezentate în scris şi înlocuim succesiunea în timp prin linia spaţială a semnelor grafice.

În anumite cazuri această linearitate nu apare în mod evident. Dacă, de exemplu, accentuez o silabă, pare că acumulez pe acelaşi punct elemente semniflcative diferite. Dar este numai o iluzie; silaba şi accentul ei nu constituie decât un act fonator; nu există dualitate în interiorul acestui act, ci numai opoziţii diverse cu ceea ce se găseşte alături [...].* Fragment din capitolul Principii generale din volumul Curs de lingvistică generală, 1916, trad. Ion Coja, reprodus după culegerea Lingvistica saussuriană şi postsaussuriană, 1985, p. 28-35.** Pagina 27 în ediţia de faţă (C.D.).* Este vorba, evident, de graniţa dintre Franţa şi Germania, respectiv dintre limbile vorbite în cele două ţări (C.D.).* Paginile 51-52 în ediţia de faţă (C. D.).

Ferdinand de SAUSSURE

Lingvistica statică şi lingvistica evolutivă*

§ 1. Dualitatea internă a tuturor ştiinţelor care operează asupra valorilor

Puţini lingvişti se îndoiesc de faptul că intervenţia factorului timp este capabilă să-i creeze lingvisticii dificultăţi deosebite şi că ea plasează această ştiinţă în faţa a două drumuri complet divergente.

Majoritatea celorlalte ştiinţe ignoră această dualitate radicală; timpul nu produce asupra lor efecte deosebite. Astronomia a constatat că astrele suferă schimbări importante; ea nu a fost însă nevoită, pentru acest motiv, să se scindeze în două discipline diferite. Geologia îşi bazează studiul, aproape în mod constant, pe succesivităţi; dar, când se ocupă de stările fixe ale pământului, ea nu face din acesta un obiect de studiu total distinct. Există o ştiinţă descriptivă a dreptului şi o istorie a dreptului; nimeni nu o opune pe una celeilalte. Istoria politică a statelor se desfăşoară în întregime în timp; şi totuşi, dacă un istoric face tabloul unei epoci, nu avem impresia că ieşim din istorie. Invers, ştiinţa instituţiilor politice este, în mod esenţial, descriptivă, dar ea poate foarte bine, dacă se iveşte prilejul, să trateze o problemă istorică, fără ca unitatea să-i fie tulburată.

Dimpotrivă, dualitatea despre care vorbim se impune imperios ştiinţelor economice. Aici, spre deosebire de ceea ce se petrece în cazurile precedente, economia politică şi istoria economică constituie două discipline net separate în sânul uneia şi aceleiaşi ştiinţe; lucrările apărute recent în aceste domenii accentuează aceasta distincţie. Procedând astfel, ne supunem, fără să ne dăm bine seama, unei necesităţi interioare: o necesitate întru totul asemănătoare ne obligă să scindăm lingvistica în două părţi, fiecare având principiul ei propriu. Acest lucru se întâmplă pentru că, întocmai ca şi în economia politică, ne aflăm în faţa noţiunii de valoare; în amândouă ştiinţele este vorba de un sistem de echivalenţă între lucruri de ordine diferite: în una o muncă şi un salariu, în cealaltă un semnificat şi un semnificant.

Toate ştiinţele au interesul să marcheze mai exact axele pe care sunt situate lucrurile de care se ocupă; conform figurii următoare, trebuie întotdeauna să distingem: 1. axa simultaneităţilor (AB), referitoare la raporturile dintre lucruri coexistente, unde orice intervenţie a timpului este exclusă, şi 2. axa succesivităţilor (CD), pe care nu putem considera, în acelaşi timp, decât un lucru, dar unde sunt situate toate lucrurile de pe prima axă cu schimbările lor:

Pentru ştiinţele ce operează cu valori această distincţie devine o necesitate practică şi, în anumite cazuri, o necesitate absolută. În acest domeniu îi desfidem pe savanţi să-şi organizeze cercetările în mod riguros fără să ţină seama de cele două axe, fără să distingă sistemul valorilor considerate în sine de aceleaşi valori considerate în funcţie de timp.

Aceasta distincţie se impune în modul cel mai imperios lingvistului; căci limba este un sistem de valori pure, pe care nu o determină nimic în afară de starea momentană a termenilor săi. Atâta vreme cât, prin una dintre laturile sale, o valoare îşi are rădăcina în lucruri şi în raporturile lor naturale (cum este cazul în ştiinţele economice – de exemplu, o bucată de pământ are o valoare proporţională cu ceea ce ea produce), putem, până la un punct, să urmărim această valoare în timp, amintindu-ne că, în fiecare moment, ea depinde de un sistem de valori contemporane. Legătura sa cu lucrurile îi dă, oricum, o bază naturală, şi, prin aceasta, aprecierile ce se fac asupra sa nu sunt niciodată complet arbitrare; variabilitatea lor este limitată. Dar am văzut că în lingvistică datele naturale nu ocupă nici un loc.

Ferdinand de SAUSSURE

Să mai adăugăm că cu cât un sistem de valori este mai complex şi mai riguros organizat, cu atât este mai necesar – tocmai din pricina complexităţii sale – să-l studiem succesiv în funcţie de cele două axe. Or, nici un sistem nu are această caracteristică în măsura în care o are limba: nicăieri nu se constată o asemenea precizie a valorilor puse în joc, un număr atât de mare şi de divers de termeni într-o dependenţă reciprocă atât de strictă. Multiplicitatea semnelor, invocată mai înainte pentru a explica continuitatea limbii, ne interzice, în mod absolut, să studiem simultan raporturile în timp şi raporturile în sistem.

lată de ce distingem două lingvistici. Cum le vom numi? Termenii de care dispunem nu sunt toţi la fel de potriviţi pentru a marca această distincţie. Astfel termenii „istorie” şi „lingvistică istorică” nu sunt utilizabili, căci denumesc nişte idei prea vagi; cum istoria politică cuprinde atât descrierea epocilor, cât şi nararea evenimentelor, ne-am putea imagina că, descriind stări succesive ale limbii, studiem limba după axa timpului; în acest scop, ar trebui să studiem separat fenomenele care fac ca limba să treacă de la o stare la alta. Termenii de evoluţie şi de lingvistică evolutivă sunt mai precişi şi îi vom folosi adeseori; prin opoziţie, putem vorbi despre ştiinţa stărilor limbii sau despre lingvistica statică.

Dar, pentru a marca mai bine această opoziţie şi această încrucişare a două ordine de fenomene privitoare la acelaşi obiect, preferăm să vorbim despre o lingvistică sincronică şi o lingvisticădiacronică. Este sincronic tot ceea ce se referă la aspectul static al ştiinţei noastre, iar diacronic tot ceea ce are legătură cu evoluţiile. Sincronia şi diacronia vor desemna aşadar o stare a limbii şi, respectiv, o fază de evoluţie.

Valoarea lingvistică*

§ 1. Limba ca gândire organizată în materia fonică

 Pentru a ne da seama că nu poate fi decât un sistem de valori pure, este de ajuns să luăm în considerare cele două elemente ce intră în joc în funcţionarea sa: ideile şi sunetele.

Din punct de vedere psihologic, facând abstracţie de exprimarea sa prin cuvinte, gândirea noastră nu este decât o masă amorfă şi indistinctă. Filosofii şi lingviştii au fost întotdeauna de acord că, fără ajutorul semnelor, am fi incapabili să distingem două idei în mod clar şi constant. Luată în sine, gândirea este ca o nebuloasă în care nimic nu este delimitat în mod necesar. Nu există idei prestabilite şi nimic nu e distinct înainte de apariţia limbii.

În faţa acestui domeniu „plutitor”, oare sunetele pot oferi, prin ele însele, entităţi circumscrise dinainte? Nicidecum. Substanţa fonică nu este mai fixă şi nici mai rigidă; ea nu este un tipar a cărui formă trebuie luată de gândire, ci o materie plastică, ce se împarte la rândul ei în părţi distincte, pentru a furniza semnificanţii de care gândirea are nevoie. Putem reprezenta, faptul lingvistic în ansamblul sau, adică limba, ca pe o serie de subdiviziuni alăturate, desenate, în acelaşi timp, în planul nedefinit al ideilor confuze (A) şi în cel, la fel de nedeterminat, al sunetelor (B); acest lucru poate fi reprezentat, în mod foarte aproximativ, prin schema de mai jos:

Rolul caracteristic al limbii faţă de gândire nu este de a crea un mijloc fonic, material pentru exprimarea ideilor, ci de a servi drept intermediar între gândire şi sunet, în condiţiile în care unirea lor duce, în mod necesar, la delimitări reciproce de unităţi. Gândirea, „haotică” prin natura sa, este

Ferdinand de SAUSSURE

obligată să se precizeze, descompunându-se. Nu există deci nici materializare a gândurilor, nici spiritualizare a sunetelor, ci e vorba doar de faptul oarecum misterios că „gândirea-sunet” implică diviziuni şi, ca limbă, îşi elaborează unităţile constituindu-se între două mase amorfe. Să ne reprezentăm aerul în contact cu o întindere de apă: dacă presiunea atmosferică se schimbă, suprafaţa apei se descompune într-o serie de diviziuni, adică de valuri; aceste ondulaţii ne dau o idee despre unirea şi, ca să spun aşa, despre însoţirea gândirii cu materia fonică.

Limba ar putea fi numită domeniul articulărilor, luând acest cuvânt în sensul definit [mai sus]: fiecare termen lingvistic este un mic membru, un articulus, unde o idee se fixează într-un sunet şi unde un sunet devine semnul unei idei.

Limba mai poate fi comparată şi cu o foaie de hârtie: gândirea este faţa, iar sunetul dosul foii; nu putem decupa faţa foii fără să decupăm, în acelaşi timp, şi dosul ei; acelaşi lucru se întâmplă şi în limbă: nu se poate izola nici sunetul de gândire şi nici gândirea de sunet; nu am ajunge aici decât printr-o abstractizare, al cărei rezultat ar fi să facem psihologie pură sau fonologie pură.

Lingvistica lucrează pe terenul limitrof unde elementele celor două ordine se combină; această combinare produce o formă, şi nu o substanţă.

Asemenea vederi ne fac să înţelegem mai bine cele spuse la pagina 87* despre caracterul arbitrar al semnului. Nu numai că cele două domenii legate prin faptul lingvistic sunt confuze şi amorfe, dar alegerea unei anumite tranşe acustice pentru exprimarea unei anumite idei este perfect arbitrară. Dacă nu ar fi astfel, noţiunea de valoare şi-ar pierde ceva din caracteristica sa, pentru că ar conţine un element impus din afară. Dar, în fapt, valorile rămân cu totul relative şi iată pentru ce legătura dintre idee şi sunet este în mod radical arbitrară.

La rândul său, caracterul arbitrar al semnului ne ajută să înţelegem mai bine de ce numai faptul social poate să creeze un sistem lingvistic. Colectivitatea este necesară pentru a stabili valori a căror unică raţiune de a fi se află în folosire şi în consimţământul general; individul singur este incapabil să fixeze vreuna.

Ideea de valoare, astfel determinată, ne arată că e o mare iluzie să considerăm un termen numai ca unire a unui anumit sunet cu un anumit concept. A-l defini astfel, ar însemna a-l izola de sistemul din care face parte; ar însemna să credem că putem începe prin termeni şi că putem construi sistemul făcând suma lor, când, dimpotrivă, trebuie să pornim de la întregul solidar pentru a obţine, prin analiză, elementele pe care le cuprinde.

Pentru a dezvolta aceasta teză, ne vom plasa, succesiv, din punctul de vedere al semnificatului sau conceptului [§ 2]**, al semnificantului [§ 3]** şi al semnului total [§ 4]**.

 Neputind sesiza direct entităţile concrete sau unităţile limbii, vom opera asupra cuvintelor. Acestea, fără să acopere exact defniţia unităţii lingvistice [vezi p. 120], ne dau cel puţin o idee aproximativă despre ea, idee care are avantajul de a fi concretă; le vom lua deci ca specimene echivalente ale termenilor reali ai unui sistem sincronic, iar principiile privitoare la cuvinte vor fi valabile pentru entităţi în general.* Capitolul III din volumul Curs de lingvistică generală, 1916, trad. de Irina Izverna Tarabac, 1998, p. 97-99* Capitolul IV din volumul Curs de lingvistică generală, trad. rom. de Irina Izverna Tarabac, 1998, p. 126-127.* În volumul de faţă, la paginile 36-37 (C.D.).** Conţinutul paragrafelor şi al paginii menţionate de către autor nu au mai fost reproduse aici, în continuare. (C.D.).