Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu

Anul XXI • nr. 158-159 • AUGUST-SEPTEMBRIE 2012

D ialog pentru septembrieSeptembrie galben. Seri lungi, viorii, Fug zilele verii spre soare. Trec stolCocorii scad sus. Toamna vine domol.Din varã în varã, dînd iernii ocolSeptembrie cald e-n septembrie gri, Septembrie galben, putem hoinãri ?Septembrie cald, nu muri, nu muri, nu muri !Septembrie gri, septembrie griSeptembrie arde-n pãduri aurii, Se mistuie vara din pomi în pîrjol.Chipul toamnei e plumb. De-atît fum se-nnegri.Cocorii s-au dus. Toamna, cerul e gol:Septembrie cade-n septembrie griSeptembrie, septembrie griSeptembrie cald, nu muri, nu muri!Nu muri !

Romulus Vulpescu ( 1933 – 2012 )

2

nr. 158-159 ► August-Septembrie 2012

MODERNIZAREA DEFINIŢIEI LEXICOGRAFICECătălina Mărănduc

Ne-am ocupat în alte articole şi comunicări de diverse deficienţe şi neclarităţi ale formatului dicţionarelor academice româneşti, fiind vorba în special despre DEX şi DLR.

Cea mai importantă parte a unui articol de dicţionar (fără a minimaliza interesul prezentat de informaţia morfologică, etimologică sau a circulaţiei variantelor) este totuşi definiţia lexicografică. Aceasta ajunge, în dicţionarele moderne, la o precizie asemănătoare cu aceea a definiţiilor din limbajele artificiale, formalizate, mai ales că numeroase aplicaţii informatice fac necesară stabilirea corespondenţelor între acestea şi limbajele naturale.

Articolul de faţă a fost generat de un sentiment de insatisfacţie faţă de modernitatea definiţiilor din dicţionarele academice. Oare atâta monumentală consecvenţă, admirabilă şi uimitoare unitate a formei între volumele de la 1960 şi cele din mileniul trei, într-o epocă a schimbărilor rapide, a exploziei informaţionale, este de dorit? Mai cu seamă că numeroşi cercetători au opinat că forma veche a dicţionarului tezaur, cea din anii 1905-1940, numită DA, este, din unele puncte de vedere, superioară celei actuale?

Ne propunem să ne întoarcem la teoriile semantice asupra definiţiei lexicografice şi să examinăm consecventa formă a definiţiilor din dicţionarele academice prin prisma acestora.

În articolul Sens şi definiţie lexicografică1, E. Vasiliu analizează definiţii ale banalului cuvânt masă în mai multe dicţionare explicative româneşti, fără a le supune unui examen critic, arătând că definiţia lexicografică este o aproximare a sensului, care, din punctul de vedere al semanticienilor, este un concept, iar din punctul de vedere al pragmaticienilor sau stiliştilor, cum ar fi I. Coteanu2, sensul este o imagine. Desigur, fiecare cititor are în minte o imagine a obiectului masă, dar ceea ce caută el în dicţionar este definiţia unui concept.

Definiţiile citate în articol, din DEX, DM şi DLR, trezesc, desigur, în mintea cititorului o imagine, cam aşa cum ar trezi un text literar, dar nu îndeplinesc exigenţele unui concept, notele definitorii de mai jos nu ne dau posibilitatea de a spune cu certitudine dacă un obiect dat aparţine sau nu clasei definite:

(1) „mobilă formată dintr-o placă dreptunghiulară, pătrată sau rotundă, sprijinită pe unul sau mai multe picioare şi pe care se mănâncă, se scrie etc.“3.

Profesorul observă pe bună dreptate că o masă poate avea şi alte forme, de pildă pentagonală, şi că poate să nu aibă absolut nicio destinaţie. Definiţia nu circumscrie în mod exact conceptul, pe baza ei nu putem stabili dacă un obiect aparţine mulţimii desemnate de semnul lingvistic.

„ar trebui ca orice obiect care are toate cele patru proprietăţi specificate în definiţie să aparţină clasei ... de obiecte cărora li se aplică semnul masă; şi orice obiect care nu are toate cele 4 proprietăţi menţionate să nu fie membru al acestei clase. În realitate, o definiţie ca cea citată mai sus nu permite o astfel de decizie.”4

În DLR, definiţia aceluiaşi semn lingvistic este următoarea:

(2) „Mobilă, de obicei, de lemn, alcătuită dintr-o suprafaţă plană sprijinită pe unul sau pe mai multe picioare şi având diverse folosiri, mai ales pe aceea de mobilă pe care se serveşte mâncarea“.5

Observăm aici tendinţa de a restrânge sfera termenului prin proprietatea „de lemn”, şi în acelaşi timp atenuarea restricţiei prin „de obicei”. Acest termen, ca şi „mai ales” arată că nu este vorba de trăsături definitorii pentru toate obiectele care fac parte din domeniul definiţiei, dar atunci ce caută ele printre notele definitorii? Şi unde să găsim adevăratele note definitorii?

Să nu uităm să subliniem faptul că este vorba despre o mobilă având diverse utilizări, „mai ales” pe aceea de mobilă.

Potrivit analizei semantice a noţiunilor, definiţia ar trebui să conţină elemente relevante, specifice noţiunii definite şi numai aceleia, care o diferenţiază de alte noţiuni. Enumerarea contextelor aleatorii în care poate apărea noţiunea nu face parte dintre acestea, prin însuşi faptul că sunt aleatorii. Definiţiile de mai sus, prin chiar faptul că folosesc termeni ca „mai ales”, „de obicei”, contravin principiului 2° de mai jos.

1 Emanuel Vasiliu, Sens şi definiţie lexicografică, în SCL, XXXI, nr. 5, p. 631-635.

2 Ion Coteanu, Angela Bidu-Vrânceanu, Limba română contemporană, vol. II, Bucureşti, p. 32-38.

3 DEX. 4 Emanuel Vasiliu, Sens şi definiţie lexicografică, în

SCL, XXXI, nr. 5, p. 633.5 DLR Litera M, 1965.

Dacă profesorul E. Vasiliu pare resemnat în ce priveşte caracterul aproximativ al definiţiei lexicografice, nu de aceeaşi părere este Anton Dumitriu, care consideră definiţia un concept ştiinţific, din arsenalul filosofiei şi logicii.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o definiţie sunt, potrivit logicienilor:

1° Definiţia trebuie să se facă prin genus proximum şi differentia specifica.

2° Definiţia se face prin caractere esenţiale şi nu prin accidente.

3° În orice definiţie trebuie să existe posibilitatea de a substitui definisantul, definitului – definiens lui definiendum (Condiţia pascaliană).

4° Definiţia trebuie să convină întregului definit şi numai definitului – toto et soli definito.

5° O definiţie nu trebuie să fie construită idem per idem, ea nu trebuie să fie tautologică. Nu se poate defini definitul prin definit – definiendum per definiendum. O formă mai dezvoltată a definiţiei idem per idem este circulus in definiendo sau diallela: un lucru este definit printr-un altul, dar fiecare din ele este definit prin elementele celuilalt.

6° O definiţie nu trebuie să conţină o contradicţie, nici o contradictio in terminis, nici o contradictio in adjecto.6

Autorul se ocupă, mai ales, de definiţiile din limbajele formalizate, şi arată că pot exista definiţii prin accident ale unor mulţimi, enumerând, de exemplu, toate obiectele care se găsesc îmtr-un anumit spaţiu delimitat, fără a avea proprietăţi comune. Nu acelaşi lucru se poate face cu definirea cuvintelor, care reprezintă de fapt pentru gândire eticheta unor noţiuni şi acestea se definesc prin proprietăţile specifice.

O altă cerinţă pe care trebuie să o îndeplinească dicţionarele moderne, dacă vor să aibă şi un format tipărit, este aceea a economiei de spaţiu tipografic. Cu toată explozia informaţională reflectată de numărul mare de neologisme, dicţionarele trebuie să rămână accesibile ca preţ şi comod de utilizat.

Se pare că acum un secol dicţionarele cele mai importante şi impozante erau acelea care afectau cel mai mare spaţiu cuvintelor, oferind exemple şi explicaţii contextuale pe larg. În zilele noastre se bucură de prestigiu acelea care respectă principiul economiei, care este de a oferi cea mai mare cantitate de informaţie posibilă într-un anumit spaţiu tipografic, rezonabil de mare. Astfel sunt dicţionarele WEBSTER sau LAROUSSE. Spre exemplu, pentru a evita repetarea informaţiei în numeroase definiţii derivaţionale, primul enumeră derivatele la finalul definiţiei cuvântului de bază, fără a le defini.

Definiţiile derivaţionale sunt acelea care nu conţin notele definitorii ale cuvântului derivat, ci menţionează doar, printr-o formulă stereotipă, raportul între sensul acestuia şi sensul cuvântului bază de derivare. Termenul a fost introdus în lingvistica românească de Laura Vasiliu7. Într-un alt articol,8 am propus termenul de definiţie conversională pentru cuvintele obţinute prin conversie şi definite în acelaşi mod.

Dezavantajul acestor definiţii este ocuparea spaţiului tipografic prin repetarea de un mare număr de ori a formulei stereotipe care nu conţine sensul cuvântului. Ex.: Acţiunea de a ... şi rezultatul ei; faptul de a ...; Care se referă la ...; Care aparţine ...; În felul ... etc. Prin urmare, unele dicţionare omit substantivul nume de acţiune sau participiile devenite prin conversiune adjective, iar altele le menţionează la finalul articolului cuvântului de bază, fără a le defini.

Vom observa la DLR, în afară de marele număr de citate care constituie specificul acestui dicţionar şi care încearcă să surprindă limba în funcţionarea şi în evoluţia ei istorică, faptul că definiţia lexicografică propriu-zisă încearcă să enumere sintetic aceste contexte, ceea ce este eronat, reprezintă o încercare de definire per accidentum, imposibilă de altfel, aşa cum o demonstrează şi faptul că e presărată cu numeroşi „etc.” Ce trebuie să înţeleagă utilizatorul dicţionarului din aceşti „etc.”? Oare autorii îl invită să participe cu imaginaţia sa la elaborarea definiţiei per accidentum, continuând enumerarea aşa cum crede de cuviinţă? Care dintre elementele la care se va gândi fac parte din domeniul definit şi care nu?

Vom cita definiţia cuvântului damasc, dintr-un volum 6 Anton Dumitriu, Eseuri, Bucureşti, Editura

Eminescu, p. 61.7 Laura Vasiliu, Derivatele sufixale: sens şi definiţie,

în SCL, XXXVII, 1986, nr. 2, p. 146-152. 8 Cătălina Mărănduc, Consemnarea în dicţionare a

adjectivelor româneşti provenite din participii verbale, în LR, LVI, nr. 4, Bucureşti, p. 350-362.

DLR mai nou, apărut în anul 2006, care ar trebui să aibă o formă mai apropiată de dicţionarele contemporane:

(3) „Ţesătură de bumbac, de in, de mătase sau de lână cu desene mari, satinate, reprezentând flori, peisaje, figuri geometrice etc., pe un fond mat, folosită, mai ales, la confecţionarea feţelor de masă, a lenjeriei de pat, a draperiilor sau la tapiţerie etc.”

Potrivit primei enumerări, ar fi incluse în domeniul de definiţie toate ţesăturile din fibre naturale. Oare putem fi siguri că nu există şi fibre sintetice care imită această ţesătură? Mai departe, utilizatorul este invitat să continue enumerarea obiectelor care pot fi reprezentate prin desene (animale ?) apoi să îşi imagineze la confecţionarea a ce poate fi folosită „mai ales” ţesătura, în afară de feţe de masă, lenjerie de pat, draperii, tapiţerie. Poate, huse? Ca să nu mai vorbim despre faptul că, potrivit aceleiaşi definiţii, ţesătura mai are şi alte utilizări, mai rare, care nu se încadrează în „mai ales”, care ar fi ele ?

De fapt, trăsătura definitorie a acestui concept este că desenul şi fondul ţesăturii au aceeaşi culoare, pe o parte fondul fiind mat, iar desenul lucios, pe cealaltă parte, invers. Ideea este extrem de neclară, ascunsă printre accidente care nu constituie trăsături definitorii. Iată cum defineşte LAROUSSE aceeaşi noţiune:

(4) „Tissu de soie ou de laine monochrome, dont le dessin, mat sur fond satiné, est obtenu par le jeu des armures <= mode d’entrecroisement des fils de chaîne et de trame d’un tissu>.” (Ţesătură de mătase sau de lână monocromă, al cărei desen, mat pe fond satinat, este obţinut din jocul încrucişării firelor bătelii şi urzelii.)

Sau, pentru a reveni la conceptul de masă, definiţia propusă de LAROUSSE este:

(5) „Meuble composé d’un plateau horizontal posé sur un ou plusieurs pieds.” (Mobilă compusă dintr-un platou orizontal pus pe unul sau mai multe picioare.)

Am notat între paranteze ascuţite definiţia cuvântului armure. Iată cum din definiţiile dicţionarului francez lipsesc accidentele: de lemn, pătrată, rotundă, folosită la..., (a se vedea mai sus), iar din definiţiile dicţionarelor româneşti lipsesc... notele definitorii esenţiale, adică monocromia damascului şi poziţia orizontală a mesei.

Lipsa oricăreia dintre trăsăturile semantice pe care le-am numit aici accidente nu exclude obiectul din domeniul de definiţie. În afara acestui fapt, trebuie observat că expresiile d’habitude, surtout, plutôt adică de obicei, mai ales nu sunt utilizate în definiţii. De asemenea, subliniem faptul că definiţiile citate din dicţionarele româneşti contrazic principiile 2° şi 4° de mai sus.

La aceleaşi concluzii vom ajunge dacă vom cita din WEBSTER. Sensul discutat al cuvântului table este glosat astfel:

(6) „a piece of furniture consisting of a flat horizontal top usually set on legs” (piesă de mobilier compusă dintr-o placă orizontală plană, de obicei sşezată pe picioare.)

Iar pentru damasc găsim:(7) „a durable, lustrous, reversible fabric as of silk or

linen, in figured weave, used for table linen, upholstery, etc.”(un material textil rezistent, lucios, reversibil, din mătase sau in, cu motive in relief, folosit pentru feţe de masă, tapiţerie etc.)

La exemplul (6), proprietatea definitorie este partea orizontală plană, nu se face nicio referire la numărul picioarelor iar „de obicei” are funcţia de a marca faptul că existenţa acestora nu e notă definitorie; există mese sprijinite pe plăci verticale, pe rotile sau rabatabile.

La exemplul (7), remarcăm existenţa unei proprietăţi definitorii ce nu apare în precedentele, şi anume caracterul reversibil, oricare dintre cele două părţi ale ţesăturii putând fi considerată faţa.

Într-un alt articol consacrat definiţiei lexicografice,9 E. Vasiliu propune o formalizare a acesteia, descrisă ca o atribuire de predicate subiectului definit, fiecare dintre acestea fiind o notă definitorie. Autorul arată că definiţia trebuie să fie o judecată analitică, adică, în termeni kantieni, predicatul trebuie să atribuie subiectului o însuşire conţinută în acesta, obţinută prin descompunerea lui, şi nu să-i fie atribuită subiectului prin predicat o însuşire exterioară lui, ceea ce ar reprezenta o judecată sintetică. Or, accidentele din definiţiile DLR tocmai asta fac: introduc predicate exterioare subiectului, emit judecăţi sintetice, care nu reprezintă note definitorii, pentru că în absenţa lor un obiect nu este eliminat din domeniul (extensiunea) noţiunii. Masa care nu este folosită la nimic sau damascul din care nu se confecţionează nimic nu sunt eliminate din sfera noţiunii.

9 Emanuel Vasiliu, Adevăr analitic şi definiţie lexicografică în „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza» din Iaşi“ (Serie nouă), Secţiunea III, e. Lingvistică, XXVIII/XXIX, 1982/1983, p. 183-186.

3

nr. 158-159 ► August-Septembrie 2012

În schimb, toate definiţiile citate respectă principiul 1° de mai sus, adică aleg judicios genul proxim, mobilă şi ţesătură. Să vedem dacă este cazul pentru toate definiţiile studiate de profesorul Vasiliu.

În cartea sa Sens, adevăr analitic, cunoaştere, E. Vasiliu10 se ocupă, în subcapitolul Postulate de sens în limbile naturale, de definiţia lexicografică, pe care de astă dată o prezintă schematic drept o relaţie de incluziune între genul proxim şi obiectul definit.

Autorul descrie o procedură prin care se pot obţine judecăţi analitice din cuvintele definite şi genul lor proxim. Astfel s-ar putea schematiza definiţiile. Apoi s-ar putea căuta în acelaşi dicţionar definiţia noţiunii cu funcţie de gen proxim în prima definiţie luată în considerare, observând genul proxim al acesteia, apoi am urmări genul proxim în care este încadrat noul gen proxim, şi aşa mai departe. Operaţia ar putea fi efectuată astăzi de un program special pe computer, dată fiind vastitatea materialului. Astfel s-ar putea ajunge la nişte categorii generale ale limbii, reduse numeric, cuvinte care intră în componenţa definiţiilor, dar nu pot fi definite decât sub forma unei duble incluziuni, adică unei echivalenţe între genul proxim şi cuvântul definit, care sunt inter-şanjabile.

„Se poate ajunge — cel puţin teoretic — la un număr (destul de redus, probabil) de cuvinte care sunt gen proxim în raport cu alte cuvinte, fără ca în dicţionarul respectiv să existe alte cuvinte care să aibă rolul de gen proxim în raport cu acestea. Vom ajunge deci la un număr de cuvinte fără gen proxim.

Acestea constituie o subclasă a cuvintelor-axiomă,11 deci a cuvintelor care nu se definesc, dar care intră în componenţa definiţiilor celorlalte cuvinte sau a cuvintelor care nu se pot defini prin cuvinte. Subclasa despre care vorbim este analogul lexicografic al categoriilor aristotelice.”12

În acest fel, profesorul pare să demonstreze, cu argumente logice, faptul că definiţiile circulare sunt justificate şi nu pot fi întotdeauna evitate. Totuşi, el arată că definiţia lexicografică este subiectivă, diferă de la un dicţionar la altul, face parte din categoria adevărurilor analitice, nu a celor logice; deci probabil pentru a valida faptul că o noţiune este indefinibilă, aparţine subclasei lexicale analoage categoriilor aristotelice, ar trebui efectuată aceeaşi cercetare pe mai multe dicţionare explicative ale acelei limbi sau chiar pe totalitatea lor.

Să studiem două dintre cele câteva exemple ale profesorului, care este departe de a fi făcut (sau de a-şi fi propus) o astfel de cercetare vastă. Profesorul selectează şi comentează doar începutul definiţiei din DEX, partea în care se menţionează genul proxim. Vom cita aici întreaga definiţie a cuvintelor vas (8) şi recipient (9):

(8) „Recipient de sticlă, de metal, de lemn, de pământ etc., de diferite forme şi mărimi, care serveşte la păstrarea (şi transportul) lichidelor, al unor materii solide sau ca obiect de ornament.”

(9) „Vas destinat pentru păstrarea şi transportarea unui lichid, a unui gaz sau a unui material solid sub formă de granule sau de pulbere.”

În aceste definiţii lexicograful alege pentru definiţia cuvântului vas genul proxim recipient şi pentru definiţia cuvântului recipient, genul proxim vas. Pare să fie ceea ce principiul 5° de mai sus numeşte circulus in definiendo sau diallelă, o formă mai complexă de definiţie idem per idem. Nici măcar nu se poate spune că cele două definiţii descriu două obiecte, fiecare prin trăsăturile celuilalt, pentru că nu avem decât o succesiune de accidente în cazul primului, iar proprietatea definitorie, păstrarea şi transportul lichidelor şi solidelor apare la ambele, cu observaţia că prima definiţie nu precizează despre ce fel de solide (pulverulente) e vorba.

Nu este de aşteptat ca nişte categorii ale limbii să poată fi depistate aşa de uşor, după citarea doar a câtorva exemple. Dacă ar fi totuşi vorba despre echivalentul lingvistic al unor categorii aristotelice, cuvinte non-definibile altfel decât prin incluziune reciprocă, sau echivalenţă între domeniile lor de definiţie, ele ar trebui să fie cam aceleaşi pentru toate limbile înrudite, care reflectă aceleaşi particularităţi ale gândirii umane. Dar iată cum sunt definite în LAROUSSE noţiunile de vase (10) şi récipient (11):

(10) „Récipient de matière, de grandeur et de forme variables.” (Recipient de material, mărime şi formă variabile.)

(11) „Tout ustensile creux capable de contenir des substances liquides, solides ou gazeuses.” (Orice ustensilă adâncită, capabilă să conţină substanţe lichide, solide sau gazoase.)

După cum se poate vedea, diallela (ori, mai clar spus, cercul vicios) a dispărut în definiţiile din LAROUSSE, deci nu este vorba încă de a fi descoperit categorii aristotelice ale limbii.

Ce am mai putea adăuga la aceste definiţii pentru a le diferenţia este aria lor de utilizare: primul este un termen din vocabularul fundamental al limbii, un cuvânt uzual care în funcţie de context are diverse forme şi utilizări familiare, al doilea un termen neologic, tehnic, utilizat în laboratoare sau procese industriale. Credem că ar fi de

10 Emanuel Vasiliu, Sens, adevăr analitic, cunoaştere, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1984, p. 159 ş.u.

11 Miron Nicolescu, Problèmes du dictionnaire axiomatique, în CLTA, 1968, p. 173-176.

12 Emanuel Vasiliu, Sens, adevăr analitic, cunoaştere, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1984, p. 163.

dorit existenţa unor mărci care să preceadă definiţiile şi să precizeze acest detaliu.

În ce priveşte principiul 3° de mai sus, pe care încă nu l-am pus în discuţie, el se găseşte, în alţi termeni, şi la E. Vasiliu:

„În practica lexicografică se obişnuieşte să se spună că o definiţie a sensului unui cuvânt este bună atunci când aceasta se poate substitui cuvântului respectiv în diversele contexte de apariţie a acestuia. Această posibilă substituţie nu reflectă altceva decât că semnul de definit şi glosa acestuia au denotat identic, deci se referă la aceeaşi mulţime de obiecte. Este o relaţie de sens foarte asemănătoare cu aceea dintre un anumit cuvânt şi un alt cuvânt sinonim cu acesta.”13

Este vorba, aici, probabil, de practica acelor lexicografi care se străduiesc să construiască definiţii cât mai succinte, formate numai din proprietăţi relevante. Ei bine, o asemenea substituţie nu este posibilă decât în cazul în care definiţia este cât se poate de succintă şi nu conţine accidente contextuale, ca mai sus, deoarece acestea nu pot fi transferate în locul cuvântului definit într-un alt context.

Dacă definiţia este privită de semanticieni ca o relaţie de sinonimie, sau, altfel spus, de echivalenţă între mulţimea desemnată de termenul definit şi cea desemnată de glosarea lui, este firesc ca ambele semne să aibă acelaşi grad de determinare. De vreme ce cuvântul titlu este nearticulat, deci nedeterminat, articularea cu articol hotărât a primului cuvânt din definiţie este eronată, de altfel ea a dispărut din toate dicţionarele moderne, doar DLR mai păstrează, din dorinţa de unificare a formulelor între noile volume şi cele vechi, definiţii care încep cu „Acţiunea de a...” sau „Totalitatea...”

În ce priveşte polisemia cuvintelor, care este notată de dicţionare cu numere de sens în cadrul aceluiaşi articol, ştim că semanticienii o notează la fel cum sunt notate în dicţionar cuvintele omonime, ca şi cum ar fi vorba de cuvinte diferite, căci într-adevăr sensurile se comportă ca nişte cuvinte diferite, doar originea comună şi filiaţia sensurilor le diferenţiază de omonime, care au origini diferite şi sensuri complet divergente.

Totuşi, există sensuri pe care unele dicţionare le notează cu litere mici subsumate unui număr de sens; pentru acestea semanticienii ar trebui să folosească o altă notaţie pentru că domeniile lor de definiţie reprezintă mulţimi incluse în domeniul de definiţie al acelui sens, notat cu un număr.

În cazul cuvântului masă, discutat mai sus, sensul general de placă orizontală sprijinită pe unul sau mai multe picioare desemnează o mulţime de obiecte care se descompune apoi în submulţimi în funcţie de posibila utilizare a obiectului: masă de bucătărie, masă de călcat, masă de scris, masă de toaletă, masa arhitectului, desenatorului, masa tâmplarului, masă cu rotile pentru room-service, masă de ping-pong, de poker. Fiecare dintre ele are caracteristici specifice determinate de utilizarea ei, acestea reprezintă note definitorii ale submulţimilor mulţimii de obiecte desemnate de cuvântul masă, nu pot figura despărţite prin virgulă în cadrul aceleiaşi definiţii, unde ar fi resimţite ca accidente, deoarece niciuna dintre aceste caracteristici, negată, nu exclude obiectul din domeniul de definiţie al cuvântului masă.

În DLR nu găsim din toate acestea decât formularea care precede unica definiţie citată mai sus:

(Adesea urmat de determinări care indică materialul folosit sau destinaţia)

Formula apare frecvent în dicţionar, cu uşoare modificări, cea mai mare frecvenţă o are formularea: determinări care arată felul. Ea se află şi într-o culegere de formule recomandabile pentru definiţiile DLR. Opinăm că autorii oricăror dicţionare moderne, reprezentative pentru limbile respective, ar considera multe dintre aceste formule nerecomandabile. Pentru a nu ne referi decât la litera D din DLR, găsim formularea de mai sus în definirea unor sensuri ale cuvintelor: daltă, datorie, derivare, diabet, director, diriginte, disciplină, dramă, dreptăţi (sens de ’drepturi’), duh, durere. Observăm faptul că este vorba atât de cuvinte abstracte cât şi concrete, din vocabularul fundamental sau neologic. Este vorba despre o formulă tautologică: orice determinant precizează întotdeauna, prin definiţie, sensul cuvântului determinat, altfel spus, arată felul lui.

Revenind la cuvântul masă, prin formula de mai sus, cititorul este invitat să formeze el însuşi submulţimile domeniului de definiţie. Şi cum va proceda în cazul în care contextul care îl interesează nu face parte din „adesea” şi nu este urmat de determinări care să arate felul? Adesea este un alt termen nepotrivit în lexicografia modernă cu care se indică extrem de imprecis frecvenţa. Utilizatorul nu poate şti dacă termenul din contextul care îl interesează este inclus în sfera lui „adesea” sau în aceea a lui „rar”. Ne aflăm într-o epocă în care posedăm vaste baze de texte în format electronic sau putem căuta pe internet numărul de atestări aflând cifre foarte precise.

Nu la fel procedează dicţionarul francez, care enumeră proprietăţi pentru submulţimile domeniului de definiţie al lui table. (Chiar dacă modul în care operăm împărţirea lui în submulţimi poate fi diferit de la un dicţionar la altul, ca şi analiza sensului principal, sensurilor secundare şi sub-sensurilor.)

„b. Plateau sur pieds ou sur tréteaux, destiné à des

13 Emanuel Vasiliu, Sens, adevăr analitic, cunoaştere, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1984, p. 134. Sublinierea profesorului.

activités, à des techniques particulières. Table d’architecte. Table de ping-pong. c. Meuble sur pieds offrant une surface plane destiné à un usage particulier. Table d’opération: table articulée sur laquelle on place le patient pour les interventions chirurgicales. 2. a. Meuble sur pieds sur lequel on dépose les mets et les objets nécessaires au repas.”(b. Platou pe picioare sau pe suporturi, destinat unor activităţi, tehnici speciale. Masa arhitectului. Masă de ping-pong. c. Mobilă pe picioare oferind o suprafaţă plană pentru un anumit scop. Masă de operaţie: Masă articulată pe care se pune pacientul pentru intervenţiile chirurgicale. 2. a. Mobilă pe picioare pe care se depun alimentele şi obiectele necesare pentru mâncare.)

O altă problemă, mai puţin gravă, este aceea a includerii, printre sensurile secundare ale unui cuvânt, a unor sensuri figurate insuficient lexicalizate, care nu apar în limba obişnuită ci sunt creaţii personale ale unor scriitori.

Sensurile conotative, afective, figurate, există în dicţionare în măsura în care ele se generalizează în limbă, se lexicalizează, devin mai puţin poetice, originale, insolite. Cu metode informatice moderne, Dan Tufiş şi Dan Ştefănescu14 pot da o estimare cantitativă a afectivităţii cuprinse într-un sens şi a frecvenţei cu care acel sens conotativ apare într-un ansamblu de unităţi lexicale. Astfel, lexicograful va putea să trateze doar cazurile frecvente de încărcătură afectivă şi să le ignore pe cele accidentale. Metoda lor este suficient de rafinată, ia în consideraţie numărul de sens al cuvintelor, sinonimia şi antonimia lexicală, văzute ca o scală cu care se poate măsura afectivitatea termenului. Cu ajutorul unor teste, s-a observat că aprecierea afectivă a subiecţilor se axează predominant pe noţiunile de evaluare (bun – rău), putere (puternic – slab) şi activitate (activ – pasiv).

Este inexplicabilă prezenţa unor termeni figuraţi nelexicalizaţi în dicţionar, şi încă fără definiţie lexicografică, doar precedaţi de menţiunea (Fig.) aflată undeva, la finalul şirului de citate care ilustrează un sens.

Orcât de numeroase am dori să fie exemplificările, şi din oricâte perioade ale evoluţiei limbii, se presupune că ele trebuie să ilustreze sensul lexical după definirea căruia figurează, iar sensurile figurate se îndepărtează mult de la acesta fără a se preciza în ce mod. De pildă, la cuvântul derapaj, găsim următoarele citate:

Autovehiculul intră în derapaj ... şi se răstoarnă. FLACĂRA, 1976, nr. 50, 20. ◊ F i g . Derapajele fostului guvern urmează a fi discutate de cel actual ... cu delegaţia FMI. RL 2005, nr. 4 504.

Sensul figurat diferă aici de acela de ’alunecare a unui vehicul faţă de direcţia de deplasare’ şi ar trebui definit după precizarea (Fig.) drept: ’greşeală de guvernare, îndepărtare accidentală de propriile intenţii’ etc.

O altă frecventă eroare este de a pune menţiunea (Fig.) înaintea unor citate care conţin într-adevăr un sens figurat, dar nu cuvântul definit în acel articol de dicţionar este în sens figurat, ci celelalte cu care este combinat.

Pentru a nu da decât un exemplu la întâmplare, la cuvântul discordat, găsim definiţia următoare, ilustrată de un şir de citate, la finalul căruia găsim:

(Despre instrumente muzicale cu coarde) Care nu are tonurile în consonanţă; dezacordat. (...) (F i g.) O palidă fată cu gesturi grăbite Aşteaptă pe noul amor Pe când discordat şi înfiorător, Scârţâie toamna din crengi ostenite. bacovia, o. 18.

În acest citat, figurată este expresia scârţâie toamna, prin care toamna este asimilată metaforic unui instrument cu coarde, iar adverbul discordat este în sens propriu, referitor la scârţâitul unui instrument muzical.

Am prezentat aici doar câteva puncte de vedere privind necesitatea modernizării aspectului desuet al unor definiţii lexicografice; desigur s-ar mai putea găsi şi alte aspecte care pot fi îmbunătăţite. Este adevărat, se doreşte, se pare, păstrarea unui aspect al DLR cât mai asemănător cu acela din anii ’60, dar poate totuşi forurile competente vor ţine seamă de aspectele semnalate, astfel încât să nu modificăm aspectul dicţionarelor academice, dar conţinutul lor semantic să fie precis exprimat, aşa cum se definesc conceptele în dicţionarele moderne.

SURSE (DICŢIONARE CITATE)DEX = Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura

Academici, Bucureşti, 1975. DLR = Dicţionarul limbii române. Serie nouă. Bucureşti,

Editura Academiei. Tomul VI. Litera M: 1965–1968; Tomul VII. Partea 1. Litera N: 1971; Tomul VII. Partea a 2-a. Litera O: 1969; Tomul VIII. Litera P: 1972– 1984; Tomul IX. Litera R: 1975; Tomul X. Litera S: 1986–1994; Tomul XI. Partea 1. Litera Ş: 1978; Tomul XI. Partea a 2-a şi a 3-a. Litera T: 1982–1983; Tomul XII. Partea I. Litera Ţ: 1994 ; Tomul XII. Partea a 2-a. Litera U: 2002; Tomul XIII. Partea I şi a 2-a şi a 3-a. Litera V şi literele W, X, Y: 1997–2005; Tomul XIV. Litera Z: 2000; Tomul I. Partea a 6-a. Litera D: 2006-2009.

DM = Dicţionarul limbii române moderne, Editura Academiei, Bucureşti, 1958.

LAROUSSE = Le petit Larousse, Dictionnaire encyclopédique en couleurs, Editions Larousse, 1993.

WEBSTER = Webster’s New World College Dictionary, 3rd College Edition on CD-ROM.

14 Dan Tufiş şi Dan Ştefănescu, Connotative meaning markup for wordnet, Proceedings of the Romanian Academy, Series A, Volume 12, Number 2/2011, p. 143-150.

4

nr. 158-159 ► August-Septembrie 2012

- O să încep discuţia mai abrupt şi neprotocolar. Radu Ţuculescu, eşti un mare scriitor! Este credinţa mea. Îţi propun un joc. Ai în faţă un personaj cu numele tău. Cum l-ai descrie şi contextualiza?

Un ins puţin năuc, parcă mereu pus pe şotii, gata să sară în ajutorul vreunui semen, dacă acesta are nevoie de aşa ceva... Un ins colerico-melancolic, căruia îi sare ţandăra repede dar, la fel de repede, se domoleşte...Un ins mereu curios de ceea ce se întâmplă în jurul său, încercând să vadă şi dincolo de aparenţe...Un rebel care mai este în stare să viseze... Un ins pe care cel mai tare-l deranjează prostia agresivă...Un ins care i-a detestat, încă din perioada grădiniţei, pe pârâcioşi...Un veşnic îndrăgostit, de una de alta... Un mare iubitor de animale pe care le consideră mai bune, mai integre, mai sensibile decât mulţi dintre cei ce se numesc oameni...Un ins care-şi maschează, constant, singurătatea ce-l însoţeşte chiar şi atunci cînd se află în mijlocul prietenilor...Un ins ale cărui spaime şi nelinişti se domolesc doar atunci cînd scrie...Şi cînd se poate ascunde printre rafturile unei biblioteci...Un ins a cărui cea de a doua mare pasiune este... arta culinară!

- Anul acesta ai fost în Franţa, unde a fost tradus romanul tău „Povestirile mamei bătrâne“. A fost un turneu de promovare a cărţii, cu foarte bune ecouri în presa de acolo. Povesteşte-ne...

Hai să fac o mică ”trecere în revistă”. Să (mai) afle lumea...Prima carte tradusă a apărut la Budapesta, în 1996. Un volum de proză scurtă –Liftben(trad. Szlafkai Attila). Zece zile de lansări organizate de Pen Clubul maghiar şi foarte multe comentarii în presa culturală budapesteană a vremii. La noi, revista Tribuna a comentat evenimentul (cu traducerea cronicilor maghiare), în rest, tăcere... În 2008 mi-a apărut la Viena falsul roman Der Mikrowellenherd (trad. Zorin Diaconescu) cu comentarii în marile cotidiene din... Germania şi Elveţia: Frankfurter Allgemeine Zeitung, Neuer Zurcher Zeitung. Revista literară Orte din Berna a notat cartea ca fiind printre primele şapte cele mai bune cărţi traduse în spaţiul german, alături de autori din India, Anglia, Italia, Polonia etc. Lansarea de la Viena, cu o sală arhiplină, cu un actor austriac citind fragmente din carte şi cu dialoguri aprinse pe care le-am purtat (sunt şi vorbitor de limba germană....) în miez de noapte, a rămas o vie amintire pentru mine! La noi, tăcere deplină... La sfârşitul lunii mai a apărut romanul amintit de tine la Paris, Mere-vieille racontait (trad. Dominique Ilea). A fost o experienţă extraordinar de emoţionantă pentru mine să-mi văd opul în marile librării Gibert şi Fnac şi să reuşesc a răspunde cititorilor francezi... Deja există comentarii ample pe diverse bloguri (franceze, desigur), o primă cronică a cunoscutului critic Jean-Pierre Longre, comentarii în presa locală a micilor localităţi în care am lansat romanul şi... vara abia a trecut... Îţi mărturisesc că am mai semnat două contracte iar pînă la sfârşitul toamnei trebuie să îmi apară traduceri în alte două importante capitale europene. Dar, superstiţios cum sunt, nu dau

amănunte. Doar cînd voi primi exemplarele care mi se cuvin... le voi „etala” pe facebook... Gata cu... lauda de sine!

- Pe care dintre volumele tale mizezi?

Eu ţin la toate cele şapte romane publicate pînă acum. O cifră... magică, nu? Sper ca şi... opt să fie o cifră la fel de magică... Nu „mizez” pe unul anume. Îmi place să cred că fiecare carte îşi are destinul ei... chiar dacă afirmaţia asta poate suna destul de... telenovelistic!

- Cum scrii? Uşor? Greu? Te poartă povestea sau îi stabileşti tu clar regulile? Ai tabieturi legate de timpul scrierii? Radu Ţuculescu, în fond, ce e un scriitor?

Greu. Mulţi ani m-a chinuit ideea că nu sînt absolvent de filologie... Pînă ce un bun prieten şi un extraordinar critic literar pe nume

Petru Poantă, mi-a scos tâmpenia asta din cap, demonstrându-mi exact contrariul... Scriu greu dar, datorită formaţiei mele de instrumentist, am o oarecare ritmicitate. Pentru a cânta un concert, de exemplu, trebuie zilnic să studiezi, nu doar concertul respectiv, ci şi game, şi arpegii, şi diverse studii tehnice... Da, deseori mă poartă povestea, cum zici. Adică, îmi propun un ”drum” dar, pe parcurs, apar abaterile. Unele personaje încep să-şi impună personalitatea... Modul de gândire. Răsar şi personaje noi, care nu le aveam în „proiect”. Dar, de la bun început, ştiu foarte clar care este „sâmburele”. Iar subiectul (subiectele) romanului ori ale povestirii, îmi impune forma. Precum în muzică. Structura mea de muzician mă obligă să combin registre diferite, ritmuri diferite, să „amestec” tonalităţile majore cu relativele lor minore... Îmi place ca propoziţiile şi frazele să aibă muzicalitatea lor proprie, să nu scârţâie precum arcuşul fără sacâz pe corzile viorii...

- Dacă e adevărat că râsul îngraşă, un om are şanse să pună serios pe el dacă stă în preajma ta. De unde tonusul ăsta la tine, râsul care ţi-a devenit aproape o marcă? Nu e cumva o mască, o evadare? Eşti un om fericit?

Irina Petraş scria odată (şi doar intuiţia feminină putea trece aşa bine dincolo de aparenţe) că Ţuculescu se arată mereu bine dispus, mereu găseşte pentru fiecare câte o vorbă bună, o vorbă de duh, ca şi cum fericirea l-ar bântui continuu dar.... numai el ştie ce se ascunde în sufletul său. Şi Monica Spiridon m-a numit un autor încercat de nelinişti... Tu poţi spune că eşti fericit? Eu, poate, doar în scurte momente, cînd îmi văd o carte proaspăt ieşită de sub tipar, cînd mă (mai) vizitează copiii, cînd mă aflu pe malul unei ape, departe de zgomotele oraşului, cînd reuşesc să călătoresc prin lume, fără vreun program dinainte stabilit, cînd aud râsul dezarmant de sincer al nepotului meu de patru ani... Locuiesc, din nou, singur într-o garsonieră, aproape de o staţie a Salvării şi de câteva ori pe zi sunt obligat să aud sirena stridentă a maşinilor! Sper să nu se transforme în...picătura chinezească! Şi să-ţi mai zic ceva. Tocmai mi-am făcut rezonanţa magnetică, cu un aparat performant fabricat în Germania. La capitolul stres, a apărut scris Seelisches Stress...În limba germană

Seele înseamnă suflet. No comment...

- Ne ştim de mulţi ani, dar ne vedem la intervale enorme, ceea ce nu înseamnă că sentimentul prieteniei s-a alterat în timp. Ce înseamnă pentru tine prietenia dintre scriitori?

Ai dreptate!! Încep să cred tot mai mult că prieteniile durabile sînt tocmai acelea în care, paradoxal, protagoniştii...se văd rar...Iar cînd este vorba despre scriitori, măcar de s-ar citi între ei. Eu am scris comentarii (şi continuu să o fac...) despre mulţi confraţi de ai mei, despre cărţile lor, ceea ce invers se întâmplă... mai puţin. Am dedicat un volum de publicistică unui confrate pe care-l preţuiesc, care lucrează în redacţia unei importante reviste dar în revista respectivă volumul meu nu a fost menţionat nici măcar că a apărut! Zău, nu m-am supărat, doar m-am... amuzat cu tristeţe, desigur. Tare aş vrea să văd şi eu un prozator român

scriind o carte întreagă despre alt prozator român... cum a făcut-o, de exemplu, Llosa despre Marquez! Îmi amintesc de un dialog pe care l-am purtat la Radio Bucureşti cu Mircea Horia Simionescu. Brusc, l-am întrebat: aţi fi în stare să scrieţi o carte despre creaţia unui confrate de-al dumneavoastră, precum a făcut-o Llossa? După o scurtă ezitare, a găsit răspunsul: aş fi în stare dar... acuma sunt prea bătrân pentru asta! Elegantă driblare...

- În încheiere, n-am cum să nu te întreb- la ce lucrezi?

Definitivez un volum de şapte (!) povestiri şi mai lucrez la o monodramă dedicată unei excelente actriţe căreia, sper, să-i fac o plăcută surpriză. Cînd împlinise 18 ani (mai repede ar fi fost caz penal...), mă îndrăgostisem de ea şi, o bună perioadă de vreme, am descifrat împreună tainele scenei şi ale culiselor... A, da, şi concep fişe pentru noul roman. În timp ce beau câte un pahar de vin într-o vinărie unde e o masă la care rar mă poate deranja cineva...

(În numărul următor vom publica integral piesa Hoţul sau Trei în dormitor.)

Radu Ţuculescu: Sunt un ins ale cărui spaime şi nelinişti se domolesc

doar atunci cînd scrie...

Interviu realizat de Alexandru Petria

5

nr. 158-159 ► August-Septembrie 2012

Ca bufniţa Minervei care îşi lua zborul seara, filosofia „trebuie să aştepte ca realitatea să ajungă la deplinătatea ei”, aceasta pentru a putea contempla lumea „în substanţa sa” şi a o reconstrui în forma raţiunii. Contemplaţia, aşadar, este întregită de reconstrucţie, scopul ei.

Ca filosofia să poată spune „cum are să fie lumea”, trebuie să vină „mai târziu”, ceea ce însă este mai devreme faţă cu ziua următoare. Hegel, aşadar, nu-şi reprezenta filosofia ca pe un exerciţiu al minţii menit doar cunoaşterii lumii, sau nu în primul rând în vederea acesteia. Filosofia este ca o retragere, dezangajare chiar, pentru a proiecta.

Cum însă de îndată ce, cam asemenea sufletului socratic care fără trup n-ar vedea, n-ar auzi, n-ar atinge lucrurile, ea, prin sine, şi-ar putea tăia cale către lume? Asemenea sufletului care se foloseşte de „ochii”, de „urechile”, de „mâinile” trupului, filosofia are nevoie de toate exerciţiile minţii, de la cele teoretice la cele practice, ca să fie ceea ce este dezangajare pentru angajare.

Inserţia socială a filosofiei este mediată de chiar structurile-scop, pentru că într-un sistem fiecare componentă este mijloc şi ţintă. De la politică la ştiinţe, de la acestea la arte şi la religie, toate, întrucât sunt pentru întreg, sunt fiecare pentru celelalte. Filosofia încă mai mult de vreme ce nu dispune de substructuri instituţionale sau mai puţin decât altele, fiind, din acest punct de vedere, cam asemenea artelor. Nedispunând de mijloace în ordine proprie, aşadar, trebuie să recurgă la cele prin care participă la viaţa cetăţii.

Poate că, mai cu seamă la politic, în alte modalităţi, dominant de când există viaţă socială, iar aceasta este tot una cu istoria omului. Cum îşi reprezenta Thoma, lipsit de înzestrări naturale precum animalele „unele sunt acoperite de blană; cele mai multe au mijloace de apărare, dinţi, coarne, ghiare...”, având, compensatoriu parcă, raţiune, aşa fiind, prin exerciţiul acesteia, omul a început „să-şi pregătească toate cele necesare, lucrând”. Dar un singur om nu-şi era suficient pentru a-şi asigura cele necesare traiului. Aşadar este în natura omului să trăiască în societate” (De regno, 1). Iar comuniunea, fie şi la limită, în doi, presupune reglementări morale şi politice (civice).

Dominant, politicul este locul de întâlnire al tuturor exerciţiilor minţii, dacă (în sensul cel mai cuprinzător) este mai mult sau mai puţin, mediat sau direct, scopul. Drept aceea, prin politic de la filosofie la religii, toate participă la viaţa umană.

Fie doar câteva exemple, trei la număr, luate din filosofie.

Primul este acela al „Republicii” (politeia) platoniciene, dialog despre dreptate. Ce este aceasta s-a discutat din varii situări: politică, morală, juridică, religioasă. Dincolo de toate acestea, poate că, întemeietoare este metafizica dreptăţii. De altfel, în cea dintâi punere în semnificaţie filosofică, la greci, dike, ţinea de ordinea primară: „de acolo de unde vin toate existentele de acolo le vine şi pieirea după necesitate; căci ele se îndreptăţesc/îşi dau dreptate – didonai... diken unele altora pentru nedreptatea lor după ordinea timpului” (Anaximandros, fr. 1). Fie şi doar preliminară, definiţia dreptăţii ca întoarcere aceluia ce îi aparţine, ca un reflex târziu, pare de întemeiere metafizică. Politic se înmlădiază prin relativizare: dacă acela care, plecând din cetate şi încredinţând armele cuiva, între timp şi-a pierdut minţile, mai este drept să-i dea

ceea ce i s-ar cuveni? De la un plan la altul dreptatea, aşadar, îşi adaugă noi determinaţii, metafizicul şi politicul având, fiecare, rigori aparte şi stilistici, tot asemenea. Dar ceea ce în concept metafizic este propriu dreptăţii rămâne aşa cum temeiul este mereu altul în întemeiate şi, totuşi, acelaşi.

Al doilea exemplu: întreg programul aristotelic de reconstrucţie a cetăţii presupunea câteva principii: omul este fiinţă socială, în afara „cetăţii” (societăţii) putând să fie orice altceva, supraom sau sălbăticiune, societatea este anterioară (logic) individului şi, în urmare firească, încununând istoria este devenire a omului în faţa sa. Cele trei mari „trepte” ale acesteia: familia, comunitatea de neam şi „cetatea” („statul”) sunt şi structurile în ordinea sistemului.

În fine, într-o scriere Despre clemenţă, datând din primi ani de stăpânire neroniană, Seneca, printr-o alegorie cu „morală” politică, uşor disimulată doar de dedicaţie, medita asupra celui mai bun guvernământ. Îndemnându-l pe Nero, dar într-un fel şi prevenindu-l să nu-i urmeze pe Tiberius, pe Caligula ori pe Claudius, Seneca se folosea de prilej pentru a filosofa cu încredere asupra naturii omeneşti.

Toţi oamenii, prin condiţie, sunt egali, chiar şi sclavii. Corpul poate fi luat în stăpânire, sufletul nu, iar peste noi stă destinul faţă cu care toţi suntem sclavi, nu doar unii sau alţii. Egali prin natură şi dinspre destin, acesta atât de puternic încât şi „Creatorul şi Cârmuitorul lumii i se supune”, ne diferenţiem doar în lumea noastră, după regulile ei (Despre Providenţă, 5, 5-8).

Ne mână pasiuni şi interese, ne învrăjbesc ori ne adună pentru un timp. Acum aceleaşi ne înverşunează, ca apoi să ne strângă laolaltă. Adesea sunt puşi să conducă dintre aceia care convin într-un moment sau altul, unora sau altora iar nu pentru că „au meritat”… Este, dar, nimerit ca „să stea nefericitul acesta în fruntea poporului nu fiindcă a meritat-o” sau acela care „va înjosi însemnele cu care e împodobit”?

Egali, tocmai unde suntem astfel prin natură ne diferenţiem după modul de a urma. Ca diferenţierea să nu ducă la vrajbă ar trebui să ţinem seama de buna aşezare a lucrurilor lumii.

Ar fi în ordinea firii ca unii să facă una, alţii alta şi peste toţi, vremelnic, cineva anume să fie garant al bunei convieţuiri. Diviziunea aceasta, mai înainte de a lua formă omenească, era naturală. „Observând alte vieţuitoare, îndeosebi albinele”; la ele, reginei îi este rezervată „încăperea cea mai spaţioasă, aşezată în locul cel mai ferit”. Este scutită de muncă, având doar a supraveghea; se mai distinge „prin mărime şi prin strălucire”. Dar îndeosebi regina şi „lucrătoarele” se deosebesc prin aceea că acestea din urmă „deşi atât de mici sunt iuţi la mânie şi aprige; ele lasă acul în rană”, pe când „matca” nu are ac. „Natura n-a vrut” ca ea să fie aprigă nici capabilă de „răzbunare, care ar fi fost scump plătită. Natura i-a smuls arma, făcându-i mânia neputincioasă”.

„Pildă nemaipomenită şi demnă de urmat de regii pământului” (De clementia I 19, 2).

Seneca al nostru, Seneca noster avea să spună peste ceva vreme un apologet creştin, Tertulian, pentru ceea ce i se părea apropiat în ordinea sa de situare. „Alegoria albinelor” îl face şi al altor timpuri poate al tuturor.

ALEGORIA ALBINELORG. Vlăduţescu

B L O G N O T E SN. Iliescu

Milan Kundera tânjeşte după Nobel de ani buni. L-ar cam merita, mai ales după ce a scris în cehă, Gluma, cea mai bună carte a lui. Am citit „Une rencontre”, apărută la Gallimard în 2009, o carte de note de lectură şi de prozator. Exilul îl macină, încearcă să-l înţeleagă, vine şi cu citate, cu eseuri, cu idei – „individul nu e proprietatea naţiunii” – , dar se vede că-l apasă. Aflu de la o doctorandă din frumosul oraş Praga cum că nu prea e tradus la el, a trecut şi prin pâlnia cu dosarul de ciripitor, chestii, socoteli estice, mai puţin estetice ! Apoi, recenzii elocvente, vorbe puse bine, aplecări înspre avangardă – care nu a dat nimic fundamental, şi eu zic la fel ! – dar care a inventat şi listele negre, pornind de la Anatole France. Vezi aici elucubraţiile lui Aragon şi Valery. În discursul de primire la Academie, dedicat întotdeauna predecesorului, Paul Valery a reuşit să evite pronunţarea numelui prozatorului decedat. O prostie, mă tem că Valery va fi mereu mai mic decât France ! Ăsta are şi nume de pachebot !

Aici, la Kundera, dau peste câteva pagini excelente despre Curzio Malaparte. Pagini care mă îndeamnă la citirea romanelor Kaputt şi Pielea. Le iau de la Bibliotecă, ediţiile în franceză şi caut şi variantele în româneşte. Există, apărute în 1999, Kaputt şi în 2007, Pielea, ambele sub semnătura lui Eugen Uricaru şi ambele la Editura Univers. Traduceri bune, corecte, repezi, adică mai sărind pasajele, cu unele interpretări hazlii – pepinele de pasteque nu-s seminţe de pastis, ci de pepene verde, şi mai sunt câteva neadecvări –, una peste alta două bune momente în cultura română, o redare adecvată a unui scriitor ce „ne priveşte rău”, conform spusei din postfaţa traducătorului la romanul Kaputt. Postfaţă scurtă, sobră şi foarte bună, incitând la lectură. Lucru care nu se poate spune despre nişte pagini semnate de Mihai Dim. Sturdza, „Malaparte – martor ocular la ceea ce nu a văzut”, care foarte bine puteau lipsi. Pricina acestor adnotări este prezentarea deloc măgulitoare a prinţesei cu acelaşi nume, cu ifosele ei provinciale. Sigur, famelia Sturdzeştilor e veche şi ne-a dat nouă niscai domnitori şi demnitari români importanţi, un ministru legionar, un şampion de tenis de mâna a treia şi un prim-ministru şi prezident de Academie debil mintal care s-a remarcat prin refuzul intrării lui Caragiale în instituţie. În carte, amestec de roman şi de reportaj, de una mie şi una de nopţi ale umanului, apar multe personaje politice ale vremii, cu numele lor reale, şi multe din lumea românească. Nu toate sunt privite cu maliţie – unele chiar cu compasiune, precum fetele din bordelul de la Soroca, sau cu admiraţie nedisimulată, precum Dinu Cantemir, Titu Michailescu, Constantinide.

E şi aici ceva de discutat. Campania noastră spre Est a celui de-al doilea Răzbel Mondial a fost multă vreme ascunsă iar acum nu beneficiază de cei mai deştepţi comentatori. Vasali ai nemţilor – nicidecum aliaţi, se vede bine şi din carte, ei nu dădeau două parale pe noi, şi nu numai, nici pe italieni, finlandezi, polonezi etc, nu aveau nevoie decât de grâu şi de petrol de pe aici – am făcut ceea ce ni s-a cerut până când, de frică, am întors armele cel puţin neaşteptat, dacă nu de-a dreptul hilar, fără să semnăm măcar vreun armistiţiu ! Fireşte, nici italienii nu au procedat prea diferit, dar ei i-au aspetat pe americani şi i-au ajutat să-i elibereze, în vreme ce noi le-am deschis sovieticilor poarta, că tot erau în prag ! Nu e meseria mea şi nu am să mă apuc să desfac coaja evenimentelor, deşi ca scriitor român mă interesează faptele respective, dar cineva va trebui să o facă, serios, cu calm, corect şi fără prejudecăţi. Mă tem că încă nu s-a născut acel istoric !

6

nr. 158-159 ► August-Septembrie 2012

MOTTO 1: ,,Ianus era zeul meu, pe el voiam să-l sculptez vreodată, cu o faţă spre trecut şi cu

alta spre viitor, în versiunea cea mai limpede...” (Eugen Barbu)

MOTTO 2: ,,Adevărul unui om este mai întâi ceea ce ascunde el”

(Malraux )

Ianus era unul dintre cei mai vechi zei din mitologia romană, o divinitate a sfârşitului şi începutului. Iniţial, a domnit ca pământean în epoca de aur a Latium-ului şi după moarte a fost divinizat. Zeu protector al porţilor Romei, era înfăţişat mereu cu DOUĂ FEŢE OPUSE: una care priveşte ÎNAINTE, cealaltă ÎNAPOI. Practic, Ianus era un înţelept, una din feţele lui era îndreptată către trecut, cealaltă spre viitor. Templul său se închidea numai în anii de pace1 (timp de un mileniu acest lucru nu s-a întâmplat decât de nouă ori, căci la Roma pacea era un eveniment extrem de rar). Pe coperta primei ediţii a romanului postum al lui Barbu, apărută la Editura Gramar în 1993, la scurtă vreme după dispariţia autorului, se păstrează această paradigmă a OBRAZULUI ÎNDOIT, al androginului care apare şi în Banchetul lui Platon. În reprezentările antice, cele două feţe ale eroului mitic aveau barbă. Mai târziu, s-a imaginat o faţă tânără şi una bătrână. La fel, pe coperta barbiană, faţa tânără pare a privi către trecut, iar cea vârstnică înspre viitor, într-o continuă determinare! Interesant este că şi-n Ilya Ehrenburg (Oameni, ani, viaţă) se vorbeşte tocmai despre... mitul lui Ianus! De aici să-i fi venit ideea pentru cartea sa scriitorului român, ştiind că, oricum, a mai fost acuzat că s-a „inspirat” din cel sovietic sau e doar încă o coincidenţă? „Unii nu mai ţin minte trecutul – alţii nu vor să mai ştie de el. Toţi privesc numai ÎNAINTE”. Ehrenburg crede că aceasta e o trăsătură pozitivă, doar nu în zadar îl divinizau vechii romani pe cel cu două feţe; şi nu pentru că zeul ar fi fost făţarnic, cum pot crede unii. Spre deosebire de romani, ruşii consideră însă că în vremurile de pace se cuvine să ne mai gândim şi la trecut. „Cum a spus poetul Tvardovski, «nu poţi scădea şi nici s-adaugi», evenimentele nu sunt ca o dictare, în care nu faci decât să subliniezi greşelile, drumul spre viitor nu e deloc o şosea asfaltată”. Ehrenburg crede – şi Barbu pare a-i da mai târziu dreptate! – că în istorie, ca şi în viaţa fiecărui om, sunt şi multe pagini amare, căci viaţa şi istoria nu se desfăşoară uneori întru totul aşa cum ni le-am fi dorit.2

Exista tentaţia acelei vaste Cronici româneşti a secolului XX, subintitulată Frica, roman în 9 volume, o replică la Cronica de familie, cumva, ce-ar fi început pe la 1920, înglobându-l aici şi pe Ianus – din care autorul avea deja (vezi Caiete, VI) încă din anii ’70 aproape 800 de pagini şi refăcea, nemulţumit de el, de vreo 6-7 ani, „părţile moi”. Cartea a fost gândită timp de două decenii, în „gestaţia” cea mai lungă şi cu un rezultat inadecvat, ca a treia piesă de rezistenţă a sa, după Groapa, la care a muncit un deceniu, şi Princepele, la care s-a chinuit şapte ani. O soartă problematică a avut, aşadar, şi mereu refăcutul şi amânatul Ianus. Şi pentru el documentaţia e temeinică, dorindu-se cumva o mixtură de roman politic (despre epoca Dej-Ceauşescu), erotic (despre hedonistul Componist) şi muzical (în sensul Doctorului Faustus al lui

1 Anca Balaci – Mic dicţionar mitologic greco-roman, Bucureşti, Ed.Ştiinţifică, 1969.

2 Ilya Ehrenburg – Despre Ianus, în Oameni, ani, viaţă, vol. I, p. 9-10.

Mann) – Caiete, III, p. 395. Din nefericire, nu va mai fi decât o ultimă „strigare”, parţială şi cumva cu un efect întârziat, fără acea recunoaştere supremă la care spera, fără a atinge izbânda succesului de critică. Receptarea e aproape nulă, momentul apariţiei pare total neprielnic. Povestea se schiţase între paginile Caietelor, unele fragmente apărând în „Tribuna”, nr. 2, 1982: Duminică (sic!) cu (sic!) Cupa Davis, în „Revista noastră” din Focşani, nr. 100, 1984, printr-un text ilustrativ la finele interviului dat de E. Barbu respectivei publicaţii, sau în „Almanah Săptămâna”, 1988, cu un fragment cumva modificat faţă de cel apărut în volumul din 1993. Ca un „copil” refuzând să ajungă la „majoratul” literar, Ianus trece prin perioada sa germinativă, cu documentări, tăieturi, tergiversări. Scriitorul nici nu e mulţumit de primele sale forme, nici nu are puterea de a mai renunţa (de a înjumătăţi 800 de pagini, după declaraţia din „Revista noastră”, nr. 100, idem). În 1978 cartea avea deja un deceniu de „viaţă” în secret (vezi şi Romanul românesc în interviuri, Ed. Minerva, 1985, p. 222) iar în acelaşi 1984 Barbu se laudă cu un „fiu” parcă ilegitim, crescut pe ascuns: ,,Ianus face 16 ani, acuş, acuş”. Cunoaştem aşadar măcar anul pornirii proiectului, 1968, cu unele adnotări chiar în Jurnal 1966 – unde nu se precizează însă şi titlul viitoarei cărţi – gândit chiar înainte de lansarea Princepelui, pe acelaşi motiv derutant al principiului dominoului, pe care l-a mai folosit

autorul, şi menţionat sub numele de Ianus pentru prima dată abia în volumul I din 1972 al Caietelor. Ideile vin în fluviu şi autorul are în cap mai degrabă sfârşitul cărţii decât miezul ei: „Finalul trebuie să aibă un post scriptum care să mărturisească o mare tragedie: povestitorul va recunoaşte că nu a spus tot adevărul despre cele trei iubiri idealizate în realitatea sa”. Astfel Chesire e doar o zgârcită, strânge, are, ereditar, o frică de viitor. Cea de la mare (n.b. Dina) îşi ratează căsnicia doar pentru a simţi pentru ultima oară chiar şi înşelându-l, adoraţia pe care soţul o pierduse. Julius îşi taie venele într-un acces de nebunie, e salvată dar va fi violată pe scări, „ca o căţea” (aceeaşi predilecţie naturalistă în scenele posedării brutale). Barbu citeşte o mulţime de lucrări muzicale de specialitate, gen De fella de Radu Gheciu, pentru a se familiariza cu subiectul şi a părea erudit şi la acest nivel. Înţelegem că, de exemplu, partea a treia a cărţii, mai ales capitolul Sezonul ploilor, stă sub auspiciile lecturilor din Marquez, pentru a doua oară autorul român declarându-se încântat de Un veac de singurătate, pe care „o înghite setos” (Caiete, V, 1975, p. 283). Documentarea, despre lexicul de litoral sau cel muzical, într-o uluitoare aglomerare de detalii, transformă, treptat, zeci de pagini din Caietele Princepelui în, de fapt, nişte caiete ianusiene, ca pentru o ultimă, obsedantă, schiţă de proiect. M.

Ungheanu vorbeşte despre cea mai personală carte barbiană3, autobiografică nu doar prin elementele istorice şi politice ţinând de cariera scriitorului, dar mai ales prin atmosfera epocii pe care acesta a respirat-o, a vremurilor în care a trăit, nostalgic după „o lume care se duce”.

Ianus trebuia să fie, conform Caietelor, o poveste amară, exprimând o experienţă dramatică, prezentă mereu în viaţa noastră. Personajul epatant şi diabolic erotic din Jurnalul şaizecist se transbordează în Ianus şi ar fi obligatoriu de urmărit toate notele diaristice ale autorului, nu neapărat despre femeile din viaţa lui intimă, cât mai mult cele legate de ieşirile sale la mare, pe litoralul românesc sau străin, UN NOU TOPOS explorat magnific, deşi la început se îndoia de el: „Marea mă cam exasperează. Snobi, atmosferă mondenă, plec repede înapoi de la Constanţa” (Jurnal, p. 161). Fără îndoială, toată harta realelor călătorii barbiene i-a stimulat din plin această carte. Întârzierile, părăsirile ei şi revenirile, timp de 25 de ani, de la acel 1968 la 1993, traversează o întreagă epocă. Traiectoria sinusoidală a Ianusului nu este cu mult diferită de precipitarea istorică a unor evenimente de la apogeul şi prăbuşirea regimului comunist. Cum s-a mai apreciat, şi Săptămâna nebunilor a tot fost romanul sedus şi mereu abandonat, stagnând dintr-un fel de „grevă interioară” a unui scriitor care înţelege miza ultimelor sale cărţi: ,,Meci pierdut! Nu voi mai putea publica nimic în România” (Jurnal inedit, 1988). Roman al defulărilor şi al dorinţelor, Ianus adună încă din primele pagini o tipologie semnificativ feminină, grupată în jurul unui libertin filosof, Componist, arhitect decadent post Ioanide al lui Călinescu, totdeauna un OUTSIDER, INTRUSUL, SUPRAVIEŢUITORUL, mereu plaisirist, uneori mitoman (vechi obicei de ,,puşcăriaş”; le spunea mai întâi colegilor de celulă apoi, după eliberare, femeilor, tot felul de basme, despre ţări „vizitate” – unele doar prin cărţi – şi toţi îl credeau, iar acest lucru l-a ţinut în viaţă). Cum a remarcat Chesire Cat, cea mai idealizată dintre toate prezenţele feminine, acest donjuan sfidător, îşi iubeşte

mai mult POVEŞTILE şi oraşele lui fictive, tocmai pentru că ele nu există, şi mai puţin dragostele din realitate. „Lista” acestui Casanova, devenit amant de profesie tocmai pentru că în adevărata sa vocaţie, cea spirituală, simte că a eşuat, pare impresionantă: Aneta, care îşi spune Odilia şi pe care el o alintă Regina Olsen, blondă, lesbiană, cunoscută la Tenis Club; Lena şi apoi „Iapa Roşie”, după pseudonim, pe care le „agaţă” la Telefon Club; Helga, silfida de la malul Mării, ca într-o răzbunare că nu o putea avea pe Dina, „regina ostrogoţilor”; Dina, în fine, care-i trezeşte o pasiune bolnavă; Noelle, fata bătrână din capitolul Intermezzo; eterna Chesire, mic burgheză, apoi doamnă de înaltă societate, de fapt o dansatoare clasică, respinsă la Operă (suferea de plămâni) şi reprofilată în pianistă şi, la „fin de saison” al tuturor acestor fete în floare (la umbra lor se simte ca într-o melodie a lui Joan Baez), Julius, cu nume din Hortensia Papadat Bengescu, nimfetă aiurită şi prefăcută.

Într-un etern simulacru de Hollywood, discutând despre LSD, Woodstock şi Vietnam, cu un mimesis aspiraţional la Occidentul cu jazz şi rock, într-un comunism material, sibaritul Componist se crede beatnic şi hippy, jucând bridge la 2 Mai şi Năvodari, sau dandy ascultând blues la Hotel Ambasador, învingându-şi spleenul (generat de restricţiile ideologiei) într-o colecţie de momente a unor BON VIVEURI, fascinaţi atât de filme şi fotografii, ca acel regizor, snob ca şi el, David Hamilton, un alt ratat de lux. Între interminabile filosofări şi citări(te)/ aluzii/ referinţe muzicale, până la epuizare, generaţia pierdută a lui James Dean şi Kerouac se mută, la noi, în plină epocă dejistă, toate aceste personaje trăind extrem, tocmai ca să nu ,,moară” de PLICTIS. Astfel putem „explica” apariţia unor eroi neverosimili până la caricatură, ca Maurul, fratele Helgăi, şeful „Comandoului Hell’ s Angels”, de motociclişti skinheads (!) în plini ani ’60, frumos (şi el) tot „ca Ramon Novarro”, trezind nebunia instinctelor în Dina. Între toate aceste divagaţii despre socialism, monarhie şi politică internaţională, ANECDOTICUL primează ca de obicei iar trecerea rapidă a autorului

3 Mihai Ungheanu – Ianus, în Eugen Barbu, Opere, vol. al II-lea, Bucureşti, Ed.Univers Enciclopedic, 2006, p. 1839-1855.

I anus, simfonia neterminată

A. Milca

7

nr. 158-159 ► August-Septembrie 2012

de la Ceauşescu, numit laudativ Tovarăşul Tăcere (şi Faptă!), Calea Griviţei, Capşa, Lica Gheorghiu (aspirantă la roluri monumentale dar actriţă ratată, capitolul Bolile splendorii), Mihai Popescu, comerciantul de idei, sau poetul nebun Gege Takabosa, care strigă beat fiind mereu ,,Ahoe” (în realitate, Tudor George), până la Secolul Dezvoltării, Gaudi, Durrell, Deşertul tătarilor, cluburi de lux, Pasternak, Salvador Dali, Genunchiul lui Claire ş.a.m.d., poate părea O UŞURĂTATE a fiinţei, asumată ori jucată, pentru aceeaşi fidelitate a redării establishment-ului de oriunde ar exista el. În capitolul cunoaşterii lui Chesire Cat vedem Parisul orgiastic, cu modele lui gay sau Blow up-ul lui Antonioni, în capitolul Un fotograf ne regăsim în Roma lui Felini, iar Sezonul ploilor ne aduce o corrida mexicană, opusă tăcerii balneare pe care o tot caută Componist. Totul e acoperit de o lene spornică şi dezgustătoare, o frică insidioasă-n labirintul numit suflet, o singurătate sălbatică şi inaccesibilă ca-n D’Annunzio, în care „şi papagalii mor de melancolie”. Protagonistul CAUTĂ DOAR SĂ UITE trecutul recent, se defulează în iubiri magnetice alături de orgolioasa Dina (care vrea să-l şi ucidă la un moment dat!) sau în cele liniştitoare cu Chesire, când se gândeşte (pasaj autobiografic) la vila de la Poiana, cu căţelul Gică Doi. Totul organizat ca la carte (sau ca în sute de alte cărţi), cu reverenţe marqueziene, la apariţia supradimensionată a altui Corifeu/ Patriarh/ El General, dictatorul de 90 de ani, suprapus citatului biblic ,,AJUNGĂ-I ZILEI RĂUTATEA EI”, dar şi laitmotivului ,,POZELE SUNT VRĂJI, PROVERBE, CA FULGERELE ŞI CA FRAGII”!

Scriitorul devine la rându-i agresiv stilistic pînă la pamflet în această degringoladă: de la Mustăcios s-a împrumutat totul – vânzarea de frate, denunţul necesar şi somnul liniştit, fără remuşcări. În succesiunea de păcate intră şi Paranoicul de la Berlin (Hitler) şi copia lui ratată (Mussolini), escrocii de la Yalta – „ăla cu trabucul, cu mutra de băutor de whisky... ticălos gras ca un buldog”, Churchill, şi „paraliticul cu mutră de ghicitoare în cărţi în cărucior”, Roosevelt, nişte „VIDANJORI CU ŞTAIF”, în fond. La fel de vinovaţi îi consideră autorul şi pe „pederastul cu ciorapi de mătase”, care fugea la Bădăcin când situaţia devine mai groasă (Maniu), „moşul cu ţăcălie, fiul statuii din Piaţa Universităţii” (Brătianu), sau al treilea „ţucălar”, „socialistul pe puncte” (Titel Petrescu). Lor li se vor adăuga, treptat, după preluarea Puterii de către comunişti, Anica (Pauker), fata bătrână, muierea cu părul retezat a la Mary Pickford, fanatica aceea ce ne asurzea la Radio cu gura ei, spărgător de nuci; sau „vânătorul” care alerga regimentele pe munţi, ca să-l păzească pe Corifeul nostru şi murise şi el apoi penibil într-o puşcărie, după un proces la fel de bine pus în scenă (Vasile Luca). Dej scăpase de toţi, până a fost el însuşi iradiat la o conferinţă în URSS şi a sfârşit „putrezind de viu”. Mai târziu, la Ceremonia care-l judecă pe Ăl Bătrân pentru crimele sale, în sală va fi prezentă şi cea de care s-a temut, tremurând, o ţară întreagă: fiica lui, „actriţa”, Lica, acum „doborâtă”, în jurul ei făcându-se un vid monstruos. Sunt înfierate toate aceste ,,cefe asudate, circumvoluţiuni de grăsime”, delatorii şi băieţii cu ochi albaştri, Poetul de Curte, cu bască (Beniuc), Doctorul care ajunge preşedinte al Academiei în anii ’70 (Theodor Burghele, medicul personal al lui Ceauşescu), autorul simţindu-se printre ei CA ÎNTR-UN BIZANŢ FICTIV, conştient că uneori „gaura” (= permisivitatea) se lărgea, venea „dezgheţul” ideologic, alteori se îngusta, iar scena pe care urcau să-şi facă mea culpa toate aceste personaje brusc devenite non grata nu era altceva decât o altă GROAPĂ a Istoriei. Oricărei doctrine „îi sunt necesare cadavrele, sfinţii, mausoleele, reabilitările, altfel ce s-ar mai face lingăii, poeţii, muzicienii, sculptorii”? Mai tragic – simte martorul – devine faptul că Generalissimul nu murise însă deloc, cadavrul lui viu doar trebuia fezandat, el sta cuibărit în sufletele bătrânilor edeci şi se ivea în câte vreo şedinţă şi cuvântare cu spume la gură: spiritul stalinist respectiv dejist supravieţuise în mintea lor. În toată această iarnă a vrajbei noastre sunt intercalate, printre frânturile de discurs ale Necroforilor pasaje din Macbeth-ul shakespearian. De altfel, torţionarii ce vor să se justifice pe scenă au ceva din farmecul cocoşat al altui erou revăzut de Shakespeare, Richard al III-lea: Generalul Drăghici, fostul ministru de interne, apare ca un micuţ personaj, ghebos, doborât de răspunderi (sub ordinele lui sute de mii de nevinovaţi ispăşiseră o vină imaginară!); acum vorbeşte lent, aţos, gospodăreşte, despre faptele-i infernale; slab, umil ca un câine, sinistrul personaj părăseşte apoi tribuna fluturând din pantalonii lui largi, groşi „ca ai unui vânzător de ardei graşi”. Mai târziu, Componist, eroul ianusian, îşi aduce aminte că îl va revedea pe cel ce-şi făcuse docil autocritica, (cerşind gârbovit mila publicului) renăscând din cenuşă. Demnitarul reabilitat la rându-i, ca un actor ratat căruia i se mai dă un ultim rol, îşi va relua morga inflexibilă, costumul negru şi aerul agresiv, de stâlp etern al Puterii. În flash-back-ul Conferinţei-Spectacol va mai urca la tribună şi secondantul lui Drăghici, Gheorghe Pintilie zis Pantiuşa, al doilea executor al ordinelor funebre, un ,,ţigan cu ochii roşii, cu mers sigur, de călău profesionist”. Întrebat dacă regretă ceva, monstrul dă dovada ,,conştiinţei curate” a unui grandios cinism, de tipul Je ne regrette rien; îi pare rău doar că ofiţerii din subordine au lucrat atât de prost, încât au putut să lase impresia că victimele lor au dreptate! Concluzia MARTORULUI-RAISONNEUR Componist, nu e cu mult diferită de a lui Licărete din O lume de câştigat: cum puteau să existe asemenea fapte laolaltă, omoruri fără niciun sens sau cu un sens îngrozitor, împotriva Raţiunii, cu posteritatea plină de sânge nevinovat şi de elogii exprimate prin socluri şi numiri faste de aşezăminte

omeneşti (Oraşul Dej)? Imaginea unui Bucureşti „năclăit de mirosul pestilenţial”, ca de cadavre peste Timp, se amestecă în aceea a unui Princepe modern, care i-a luat locul Bătrânului judecat după moarte. El, Reformatorul (Ceauşescu), cu faţa albă, rece, îngheţată de Frig (de marele Frig de la Răsărit), cu un chip cu poleială de staniol, supervizează sceneta grotesc sublimă, supraveghează acest război al nervilor şi al generaţiilor, acest show derutant ce prevesteşte alte greşeli, alte crime, altă cădere – chiar a sa, a Reformatorului, într-un Bătrân viitor, condamnat de alţi tineri neocomunişti, într-un perpetuu Proces de la Nurnberg românesc. Opunându-l pe Reformator Bătrânului, scriitorul credul contrapune prezentul lui 1968 (Momentul Cehoslovacia) groaznicei decade precedente (obsedantului deceniu, în fond), fără a putea anticipa atunci seninătatea repetitivului: alt Princepe care va greşi, alţi Messeri la porţi... Inutilitatea, ridicolul şi tragicomicul Spectacolului de Gală se transpun la trei zile după virulenta Plenară: rămăşiţele lui Pătrăşcanu, victima, sunt aduse lângă ale lui Dej, călăul, în Mausoleu, între cei doi arzând o flacără veşnică, regăsindu-se în acest Pantheon, ca „într-un mut colocviu”, cu Ana Pauker şi Vasile Luca, ei, toţi copiii lui Stalin, care „au băgat spaima în burghezi”. Uniţi prin moarte, nu-i mai desparte decât aceeaşi EROARE: crima executată cu sânge rece. Dar Finalul, jucat impecabil în punerea în scenă de către Regizorii-Păpuşari şi Fantoşele-Executante au împăcat definitiv făptaşii cu condamnaţii lor. Eugen Barbu încheie în stilu-i caracteristic acest capitol satiric politic, diferit total de celelalte, al Ianus-ului care va deveni apoi, pe neaşteptate, frapant, un roman... erotic: „Tristă istorie a ducilor, o, voi morminte şi zădărnicii, o, glorie şi urlete în pieţele publice, o, DEŞERTĂCIUNE A DEŞERTĂCIUNILOR!”.

INOVAŢIA auctorială din Ianus ţine, cumva, de nonconformismul regăsit, după câteva decenii, al lui Barbu din Groapa, nu din romanele convenţionale dedicate sistemului comunist. Pentru că nu şi-a mai dorit încă o carte-pamflet politic, ca în O lume de câştigat sau cine verite/ policier, ca în Incognito, Barbu mai provoacă pentru ultima dată publicul fidel. Ceea ce începe ca o violentă frescă social-istorică se transformă, neaşteptat, într-o poveste de dragoste pe trei coordonate feminine. Componist, deşi promitea la începutul Ianusului să devină un alt Moromete sau să continue, în alţi parametri, nefericit, destinul lui Ioanide, nu mai are puterea de a fi un rebel fără cauză, un Răzvrătit împotriva Epocii sale ce l-a devorat, şi se mulţumeşte cu decadentul statut de playboy, de veşnic curtezan postmodern. Al. Goci vedea în această teoremă a dublului ianusian deschis ca o parabolă politică şi închis printr-o acoladă erotică, istoria unui juisor nu a unui luptător, într-o revoltă cu ştreangul de gât4, trecând de la degradarea trecutului său detenţionar la o recluziune marcată, aş parafraza, de alcool, amar, amor – adică, tot un soi de decadence. Incapabil de frondă, alege calea cea mai uşoară, cumva similară gestului „războinic”: hedonismul. Gândit iniţial ca un pandant al protagonistului din romanele postbelice călinesciene, Componist se insinuează, treptat, mai mult ca o replică a lui Petrini, voit mai vulgarizantă. Prelungind acel motiv al CONDOTIERULUI (cu suport real, în Petru Dumitriu, Prinţul Roşu din proletcultism, şi ficţional, în principii fanarioţi), Barbu îşi închipuie un dandy în plin comunism, venind direct „din D’ Aurevilly, Borgia şi Quai D’Orsay”. Un aventurier al Serbărilor Galante şi al Legăturilor Primejdioase în mijlocul Epocii Dej – Ceauşescu? Pare destul de improbabil. Dar „vizionând”, de exemplu, caseta primelor capitole, petrecute la mare, cu nudismul tip flower power dintr-o ante Vamă Veche – 2 Mai, ne gândim că până şi bolşevicii, politrucii pe care i-a cunoscut şi dezavuat Barbu, îşi petreceau, în afara regulilor impuse în anii ’50, sejururile pe sălbatica plajă de lângă Mangalia (făceau asta şi scriitorii angajaţi: Nina Cassian, Geo Bogza, până şi N. Steinhardt!). După ce a persiflat ARISTOCRAŢIA din burghezie, Barbu o execută şi pe aceea din comunism! Ianus ajunge, paradoxal, singurul roman ADEVĂRAT, construit ca o succesiune de „isprăvi erotice” ale unui hedonist unilateral, ale unui libertin „rătăcit” printr-o epocă, un fanatic al pasiunilor, năucit(or) prin izbucnirile sale. Dar este Componist, realmente, acel Ianus din titlu, omul cu două feţe?, se întreabă H. Zalis5. Care este atunci a doua identitate a sa? Şi cât a fost, într-adevăr, spre binele cărţii, că nu a fost publicată antum, ca Săptămâna nebunilor, având însă o soartă similară (chiar şi o mai rece tratare, cu indiferenţă critică), adică aceeaşi acută LIPSĂ DE RECEPTARE. Este normală tăcerea cu care a fost întâmpinat acest probabil, dacă îi dăm dreptate lui Zalis, unic roman barbian autentic, clădit „ca un succedaneu de experienţe”? Nu cumva ea vine dintr-o inadvertenţă temporală, a unei publicări tardive într-un moment nefast al recepţiei, când ecourile nu mai puteau fi acelea care ar fi fost, poate, cu un deceniu înainte?

4 A. Goci – Romane şi romancieri în secolul 20, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Pro, 2000.

5 H. Zalis – Contur Eugen Barbu, Târgovişte, 2008.

Teoretic, Barbu şi-a jucat ultima carte pe un fundal unde nu excelase vreodată (cel erotic) şi am putea crede că a pierdut. Or, acest roman, îngemănare de politic şi dragoste, dorit cumva o replică la Cel mai iubit dintre pământeni a sosit, pentru recunoaşterea talentului autorului şi revitalizarea stilului, renaşterea penelului său, PREA TÂRZIU. Nici măcar romanul lui Preda nu era, după cum bine s-a mai remarcat, unul în sine absolut anticomunist, el criticând doar unele instituţii, ca Securitatea, Cenzura şi clişee ale regimului, nu sistemul per total! Dar venise la momentul absolut potrivit, în 1980, pliindu-se pe un nivel de saturaţie populară şi pe orizontul de aşteptare al lectorului. Pe când la 1993 furia ANTICOMUNISTĂ cam trecuse, subiectul era deja „fumat”, iar Don Juanul zeflemitor nu se mai putea lupta, după mai bine de 10 ani, cu precedentul său model, mai puţin sibaritul Petrini. Filosofi rataţi, ambii protagonişti însă urmăresc (ce coincidenţă!) câte o triadă de tipuri feminine: Matilda, Nineta şi Suzy – la Petrini; Dina, Julius şi Chesire – la Componist. Încă o dată Barbu se apropie de cel de care etern s-a delimitat, Preda. Aceste eroine din Ianus, „amorale, frigide sau armăsăroaice”, evident remarcabile, nişte personaje profund conturate, într-un univers literar barbian unde nu aveam foarte multe creaţii feminine memorabile, devin, prin forţa lor de transmitere şi (inter)relaţionarea prin care leagă peste ani acţiunile, actanţi. Ianus este, în fine, ceea ce ne-am fi aşteptat cel mai puţin de la un autor care şi-a schematizat mai mereu şi tratat cu indiferenţă aproape misogină eroinele: UN BASM AL FEMININULUI, privit prin ochii unui macho care, surpriză, totuşi nu simbolizează, cum l-am crede pe Barbu cel de altădată, din Jurnal’66, masculinitatea perfectă. Coborându-se în lumea lor, ca

într-un film, acceptându-le, încercând să le înţeleagă, cred că are loc aici şi cea mai mare metamorfoză a unui scriitor „antifemininist”: autorul ,,fraternizează” cu exponentele sexului slab, privindu-le dintr-un unghi diferit decât pe cele din Groapa (prostituate), sau din romanele fanariote („scorpiile” destructive). Femeile din romanele vechi, doar OBIECTE, accesorii ale bărbaţilor, personaje de plan secund sau figurante, par uitate şi ajung, din nişte anexe, să preia acum frâiele desfăşurării evenimentelor, transformându-se în FEMEI SUBIECT. Personajele feminine la Eugen Barbu, ca şi la Panait Istrati, sunt suflete de masculi în trupuri gingaşe, prezenţe stranii, apariţii exotice ca Dina, „regina ostrogoţilor”, libere şi imprevizibile ca Julius, idealizate, romantice, dar nu mai puţin senzuale şi fascinante, ca artista, intelectuala Chesire. Femeile respective, unele mai hedoniste chiar decât eroul (Dina) devin obsesii tragice pentru cel ce le doreşte, sunt la rândul lor neînţelese, independente, dominatoare (Julius), ca şi la Eliade tulbură prin misterul lor existenţa calmă a partenerului (a se vedea, pentru o paralelă, şi personajele feminine ale lui Istrati, domnişoara Nastasia, Neranţula, Chira Chiralina, reflectate şi în volumul Îngeri, demoni şi muieri de Sultana Craia6). Barbu nu aduce în romanele sale o Caty Zănoagă puternică, poate doar Evelyne Tismana din Incognito îi seamănă întrucâtva acesteia. Însă panorama personajelor

6 Sultana Craia – Îngeri, demoni şi muieri, Bucureşti, Ed.Univers enciclopedic, 1999.

8

nr. 158-159 ► August-Septembrie 2012

feminine atractive din Ianus salvează multe dintre absenţele pregnante din precedentele volume, unde femeia avea fixat un rol eminamente decorativ, eventual de târfă sau victimă colaterală a conflictelor eroilor.

Salvarea prin cultură şi supravieţuirea intelectualului erau temele dragi celor care au creat în şi despre Obsedantul Deceniu, unde Componistul lui Barbu face o figură solitară, pentru că alege aparent un alt gen de (pro)creaţie, aşezat proustian la „umbra fetelor în floare”. Doar lângă ele, prin experienţa dragostei libere, ceea ce a mai rămas din spiritul său se simte protejat, spre a uita de cealaltă „experienţă”, a Canalului. Ianus din celula izolării comuniste se salvează într-un prezent continuu, presărat cu partide amoroase şi alcool, descoperind ca pe un drog evadarea prin erotism, ca Nabokov ori H. Miller, sau prin călătorie (aici seamănă biografic chiar cu voiajorul Barbu), la Paris, în Anglia sau SUA (capitolul Un fotograf), în Mexic (Sezonul ploilor), în Italia sau Germania, alături de pianista, de altfel foarte talentată, Chesire. Al cărei moment de glorie, Chopinul ei de la Munchen („ca acolo nu am mai cântat niciodată!”) ne arată că fiecare artist atinge la un moment dat, pentru o clipă, perfecţiunea, sacrul, sau măcar crede asta. Componist nu mai caută dar găseşte cumva parţial sublimul exact în secvenţele sale erotice, alături de Lolita – Julius, în capitolul dedicat puştoaicei cu acelaşi nume, şi Otilia de la Pontul Euxin, Dina (capitolul Treptele mării), transmutată apoi, din motive de intrigă, tocmai în Mexic. Unde, ca într-un fel de alt episod senzaţional, va avea un accident ce-i arde faţa şi îi distruge frumuseţea, trezind în ea un instinct criminal, de vanitoasă răzbunare, pentru că a fost recunoscută astfel, decăzută, de către fostul amant, ce-ar putea povesti în ţară despre trista-i metamorfoză. Gesturile trimbulinde ale celui care nu mai cunoaşte noţiunea de INTERZIS, după câte a pătimit şi se luptă într-un stil original cu tot ceea înseamnă cenzură (ce-l mai poate afecta, după ce a depăşit, mizantrop şi sarcastic, suferinţa interioară?) nu sunt obligatoriu ale unui craidon de duzină, falsând că trăieşte glamour, la „modul” occidental, ci ale unui sufocat ce încearcă să se adapteze aproape incredibil în manifestările sale, la ce poate fi mai decavat şi frust. În jurul său, în aceste INTERMEZZO-uri existenţiale (dincolo de neconcordanţele temporale, cu whisky şi nudism, vandali motociclişti şi rockeri, la final de stalinism, implauzibile într-un maritim 2 Mai semănând mai mult cu cel de azi decât cu cel de atunci, probabil foarte restrictiv) se învârt raisoneurul Mihaai Pooopescuuu, gaşca nebună de la mare (Reddy, Helga, Tizu şi bineînţeles Dina, în ceea ce este, cred, şi cel mai reuşit capitol al cărţii), calma, profunda şi subtila Chesire Cat (ea nu mai e deloc şireata creatură care surâde şi dispare din Alice în ţara minunilor a lui Lewis Carroll; aici, din contră, e singura care stă permanent lângă neînţelesul artist, poate chiar mai puţin înzestrat decât ea pentru creaţie, îl împresoară treptat şi, spre deosebire de celelalte, îl va convinge ulterior că-i poate fi şi aleasa definitivă, sufletul pereche), sau personajele secundare, cu un alt intelectual ratat, regizorul occidental, David Hamilton şi al său Sybaris, artist cumva privit ca dublul capitalist al lui Componist, semn că poţi eşua la fel şi în ţara tuturor posibilităţilor. În tot acest carusel al lui Cupidon dar şi al lui Ulise, ce-şi găseşte ca o solidară Penelopă a Itacăi sale pe Chesire, restul fiind trecătoare, unica frustrare a Ianus-ului este că nu poate construi, aşa cum şi-a închipuit la început, monumente pentru secolele următoare, pieţe sau grădini, ci doar CAP-uri, silozuri şi alte realizări minuscule – pe care le adună într-un fel de parodie de expoziţie, ca într-un templu caricatural al figurilor de ceară ale socialismului, în „episodul” Muzeului Constanţa. El, executantul, ca toţi cei din breasla lui, sau ca filosofii şi alte categorii ingrate într-un comunism obtuz care cerea doar ingineri constructori, se simte „INUTIL, UN PARIA, UN NĂUC”, picat parcă din greşeală din Cerul burghez pe un Pământ proaspăt bolşevizat, unde nu se poate adapta şi integra şi căruia simte că nu-i aparţine, de unde şi eternul dor de ducă al eroului. Ianus devine tocmai un fel de voyage într-un etern haz de necaz, o „hartă” a CĂLĂTORIEI CĂLĂTORIILOR, Componist transformându-se, cu episodul mexican, în picaro. Iar acest cuceritor epicurean, un rege vagabond fără regat, în fond, mai are puterea să se caracterizeze ca „uşor botezat, fără preocupări mari, un sybarit, dar nu la modul deocheat, ceva cărţi, ceva femei, ceva muzică şi pictură... nu a mea, nu ştiu să pictez, dacă mă gândesc bine sunt un pictor ratat, asta e... puţin alcool, mai ales seara când nu mai suport TENEBRELE”, destul de lucid ca să spună, într-un epilog histrionic, tot ca UN SFÂRŞIT CONTINUU, că „NUMĂRUL SĂU SE ÎNCHEIASE”...

Ca şi în celelalte cărţi, se fac trimiteri la personaje reale, din anii ’50-’60. Bonomul Mihai Popescu devine ziaristul comunist per excellence, pornind de la trăsăturile gazetarului cu acelaşi nume, care colabora la „Contemporanul”. Într-o secvenţă, unul dintre eroii din carte merge în mâini în faţa femeilor, pentru a le impresiona: este poetul Tudor George, coleg cu Barbu la Cenaclul „Sburătorul”. Într-un alt personaj îl recunoaştem chiar pe duşmanul Zaharia Stancu. Sunt figuri care l-au marcat pe Barbu în biografia sa, care trec cu arme şi bagaje, de sub enervantele iniţiale fără identitate din Jurnalul ’66 într-o operă care măcar le dă nume. Ar fi de urmărit şi alte fragmente din jurnalele de călătorie barbiene sau ale celor care se referă la ieşirile autorului pe litoralul românesc şi străin, pentru o paralelă cu „cimitirul marin” din Ianus. Este integrată tot aici şi povestirea aceea de care amintea în Caiete, despre scheletele de la malul mării, idee ce i-ar fi fost „furată”, spune Barbu, de un umorist francez. Se preconiza o piesă de teatru; doar că autorul, dezamăgit de întorsătura lucrurilor, o va uita pe un raft: „Dar ce citesc în ziare? Daniros... are exact aceeaşi idee (Ultima Călătorie). Vreau să văd cartea respectivului, nu de alta dar nu vreau să mă mai trezesc că NU AM IDEILE MELE ŞI LE ÎMPRUMUT

DOAR PE ALE ALTORA (Caiete VI, p. 244)”. De asemenea, alte pasaje din vizitarea reală a Mexicului, în 1970, din Caiete,VII (pag. 84-98), cu acea pasiune pentru fierbintea Guadalajara stau ca fundal pentru fabricarea personajului Dina în întâlnirea finală şi aproape fatală cu Componist: în tribunele Campionatului Mondial de fotbal unde este prezent chiar Barbu descoperă o femeie frapantă, un fel de Cântăreaţă Cheală, aducând cu actorul de filme horror Boris Karloff, de aici pornind ideea mutilatei bogate din roman. Totuşi, pe de altă parte, autorul parcă nu mai vrea să fie dependent în crearea acestei poveşti calofile de prea multele notiţe din Caietele Princepelui, proiectul de faţă pare a-şi subsuma un alt gen de „caiete” singulare. Barbu a mizat foarte mult pe acest Ianus, „bomba atomică” după cum îl numea, ca pe un fel de corolar al operei sale – pentru că şi el a fost, aspiraţional măcar, POLISCRIPTORUL ÎNSUŞI. E. Lăsconi vede aici un (auto) portret nefinisat7, M. Dinutz chiar ratarea unei capodopere8. Mi-e greu să admit însă, cum face A. Goci, că Ianus ar încorona ca un fel de epica magna întreaga operă a lui Barbu şi că după Cel mai iubit dintre pământeni (cu care se poate urmări însă, într-adevăr, în paralel, măcar ca destin al protagoniştilor) ar fi romanul românesc... cel mai important al sfârşitului de secol XX! Mai degrabă, aş înclina aici pentru Săptămâna nebunilor. Cel mai aproape de esenţa cărţii mi se pare că se situează E. Simion, într-o fericită revenire la discutarea operei barbiene şi mai ales a lui Ianus, la 13 ani după lansarea acestuia9. Urmărind fragmentele cu adevărat memorabile dar şi scăderile lui, criticul vede Ianus, aşa cum este el, o proză cu vervă de tip gazetăresc, în care abundă referinţe culturale, „pitorească, acidă, sufocată, mai ales de la jumătate încolo, de reportaj”. Interesant de la început, „ca roman al unui intelectual de stânga cu spirit liber, trecut prin puşcării comuniste”, apoi „o cronică a călătoriilor”, Ianus poate însemna chiar dezamăgirea autorului prins în sistem: evadând din propria-i istorie Barbu „povesteşte viaţa unui tânăr intelectual” – care-i poate semăna parţial – „dintr-un Bucureşti postbelic suprarealist”. Subliniind şi cele mai reuşite pagini (primele 150, în special capitolul despre mare) Simion mai atrage corect atenţia asupra unui lucru esenţial pentru proza barbiană de după Princepele: naraţiunea nu este dusă până la capăt, atent construită, căzând în „divagaţii, colaje, dând impresia de grabă, de improvizaţie, de inconsistenţă epică”. Barbu nu mai are parcă deloc acea răbdare a terminării scenariului, contrar bunelor sale obiceiuri, de meşteşugar tipicar, de început cu Groapa; de unde senzaţia acum – dincolo de regăsirea unui anume entuziasm auctorial, ca în tinereţe – de încropire pe alocuri, de carte nefinisată, de operă nedesăvârşită.

Fără să ne mulţumească în întregime, creaţia sa ultimă se formează într-adevăr discrepant, indecis formulată, inegală, dar marchează, cred, şi o reabilitare târzie a romancierului, care nu mai venise cu nimic valabil după Săptămâna nebunilor (adică, de peste un deceniu). E un capăt de drum potrivit totuşi, ÎN CHEIE ESOTERICĂ, al operei barbiene şi poate că într-adevăr, autorul a fost mai „norocos” că nu i s-a publicat cartea în timpul vieţii, chiar dacă receptarea acestui singur volum postum barbian aproape lipseşte. Deşi se vroia ,,anume gândită, îndelung pregătită şi conştient amânată” (Oare? Cred că a fost amânată doar din motive obiective, de cenzură, sau Barbu a aşteptat, mereu, o etapă firească, proprie pentru publicare, un dezgheţ editorial – vezi Jurnal; dar, din păcate, cred că şi 1993 a reprezentat un climat nefast) şi vrea să vină dincolo de mormântul scriitorului dispărut chiar în anul publicării ei, ca o mărturisire şi un avertisment10, mă îndoiesc că Ianus propriu zis, aşa cum a ieşit el la final şi a fost publicat, înseamnă multdoritul cântec de lebădă al autorului. Fascinează mai mult decât apariţia sa, cu un final inconsistent, tocmai AMÂNAREA, CĂUTAREA, IMPASUL, MĂŞTILE acestui proiect de roman, mereu anunţat dar şi fugitiv, în nebună schimbare. După cum se naşte şi moare, prin Caiete ori Jurnal, Ianus – fără îndoială replica barbiană dar şi reverenţa înspre Bietul Ioanide – pare de departe „copilul” cel mai dificil de adus pe lume, cel mai „încăpăţânat” în a „creşte”, şi are fără îndoială cea mai lungă „gestaţie” din întreaga sa creaţie, într-un fel de nesfârşită „vânătoare după cuvinte care cântă”. Venind dinspre „dosarele sperietoare” cu care-i ameninţa pe funcţionarii kominternişti, ajunge fără să vrea literatură realmente de sertar şi apoi operă cu mesaj în posteritate, un soi de simfonie neterminată, ca aceea ideală, visată în carte de Chesire Cat, şi mergând pe urmele lui Oscar Wilde, cel puţin în privinţa concepţiilor estetice – „Daţi-i omului o mască şi vă va spune cine este. O mască ne spune mai mult decât o faţă”. Recuperare nonpoetică a diaristului, povestea urmăreşte şi partea ancestrală a Mitului, transfigurarea artistică a temei ianusiene, inventând o hagiografie pe dos şi încă o traumă, a unui libertin Componist (dacă liber n-are voie să fie!), fizic/ erotic participant dar spiritual/ mental absent, un intrus incomod şi practic un alt Hrisant, transmutat în plin realism socialist opac, apropiat imaginarului nostru colectiv: acel „Mort ca şi Trecutul, care întârzie”.

(fragmentul de mai sus face parte din cartea aflată sub tipar Eugen Barbu – Viaţa şi opera, Feţele

lui Ianus şi măştile scriitorului)

7 Elisabeta Lăsconi – Autoportret neterminat, prefaţă la ediţia a II-a, Bucureşti, Ed. Gramar, 2003.

8 Mircea Dinutz – Capodopera ratată, ,,REVISTA V”, Focşani, 1994, nr. 1.

9 Eugen Simion – Prefaţă, în Eugen Barbu, Opere, vol.I, Ed.Univers Enciclopedic, 2006.

10 Ion Marinescu – Cuvântul editorului, Ediţia princeps, Gramar, 1993.

„Literatorul este astăzi o adevărată şcoală din sânul căreia au ieşit la lumină tineri cu al căror talent ne putem mândri şi noi şi ţara. (...) Astfel revista literară din capitală devine o republică ce nu va avea alt cenzor decât controlul stilului.”

Al. Macedonski

Anul XXI nr. 158‑159 AUGUST‑SEPTEMBRIE 2012 • 24 pag.

Revistă lunară de literatură şi artă editată de Biblioteca Metropolitană „Mihail Sadoveanu”, Bucureşti

Director

FLORIN ROTARU

Redactor şef

Nicolae ILIESCU

Secretar general de redacţie

Emil LUNGEANU

Redacţia

Radu Băieşu

Lucian Chişu

George Cuşnarencu

Nicolae Georgescu

Aureliu Goci

Corneliu Ostahie

Florentin Popescu

Radu George Serafim

Costin Tuchilă

Narcis Zărnescu

Adresa redacţiei

Str. Tache Ionescu nr.4,

sector 1, Bucureşti

Telefon: 021/316.83.00

redactia.literatorul@gmail.com

Layout şi DTP

IvanA

Scrieţi, băieţi

numai scrieţi!

pentru că responsabilitatea

asupra textelor aparţine,

în exclusivitate, autorilor.

Asumaţi-vi-o cu mândrie!

Literatorul

9

nr. 158-159 ► August-Septembrie 2012

SCHIŢĂ DE PORTRET – LA ANIVERSARĂTheodor Rogin

Sentimentul de mândrie pe care l-am încercat când, oferindu-mi această carte, MIHAI MILTIADE NENOIU (numit mai departe M.M.N.) mi-a adresat invitaţia de a lua cuvântul cu ocazia lansării ei, a fost adumbrit de o bizară, dar pe undeva întemeiată, angoasă retroactivă: oare cum aş fi procedat dacă o astfel de invitaţie mi-ar fi fost lansată în 2008, la apariţia volumului de convorbiri cu jurnalistul Romulus Turbatu, volum intitulat De la Enescu la „Concordia”? Pentru că e o carte care mă obsedează prin autenticitatea mărturisirilor, voi încerca să mă refer, în primul rând, la ea. Autoportret în dialog lesne identificabil ca atare, dublat de o lecţie de viaţă sui-generis, în care exemplul personal, înveşmântat în toga pasiunii pentru profesie, acţionează profund convingător tocmai fiindcă lipsit de emfază autoreferenţială şi de stridenţă didactică, De la Enescu la „Concordia” ar fi minat, rând pe rând, cvasi-totalitatea strategiilor de prezentare. Ce date de largă relevanţă să fi selectat din noianul de sentenţe, apoftegme şi judecăţi de valoare, formulate cu aplomb intelectual, spontaneitate naturală şi mai ales, deconcertantă sinceritate, de către M.M.N., când, veţi crede că exagerez, mie totul îmi părea demn de atenţie în egală măsură? Curat izvor de panică exegetică: întâi de toate, M.M.N. – omul şi artistul – îşi aflase(ră) în Ovidiu Ghidirmic, Adrian Stoica şi, evident, Romulus Turbatu, trei „portretişti” foarte aplicaţi, ei fiind semnatarii textelor inaugurale ale volumului (Mihai Miltiade Nenoiu sau vocaţia culturii, Portret de cuceritor şi, respectiv, M.M.N. magnificul). Orice iluzie (Spes ultima dea...) privitoare la ce mi-ar mai fi rămas mie de adăugat despre M.M.N. s-a spulberat când, parcurgând textul amplului interviu, am constatat că totul fusese rostit, într-o infinită varietate de sonuri şi tonuri, pagină cu pagină, rând cu rând, cuvânt cu cuvânt, chiar de domnia-sa, vorbind despre viaţă şi carieră, despre părinţi şi copii, despre prietenie, iubire şi credinţă, despre România profundă (pe care o iubeşte dureros de dulce), dar şi despre cea derizorie (pe care o monitorizează şi analizează cu luciditate tăioasă), despre efemeritate şi eternitate la nivel microcosmic şi macrocosmic, şi, desigur, despre „muzică – cea mai încăpătoare lume”. Până şi caracterizarea pe care mi-ar fi plăcut să i-o fac, pentru că i se potrivea mănuşă, aceea despre omul de echilibru, cunoscător al justei măsuri, purtător de bun-simţ şi cultivator de bun-gust, o regăseşti exprimată la pag. 125 a aceleiaşi cărţi, sub titlul: „Omul superior? Să aibă simţul măsurii şi al ruşinii”. Ca să nu mai spun că M.M.N. utilizează cam aceiaşi termeni pentru a creiona portretul moral al unui notoriu confrate, pianistul Dan Grigore (p. 69). Continuând să dau exemple, ar însemna să „rescriu” volumul De la Enescu la „Concordia” din orice punct al lui şi în toate direcţiile. Cunoscându-şi interlocutorul ca pe un adept al adagiului terenţian Sunt om şi nimic din ce este omenesc nu-mi este străin, Romulus Turbatu (premiat de Uniunea Ziariştilor Profesionişti pentru această excepţională serie de interviuri) n-a ocolit nici un subiect, iar M.M.N. a răspuns, motivat şi degajat, provocării. După atâtea lecţii de înţelepciune, despre ce-aş fi putut vorbi, despre ce-aş mai putea vorbi?

Poate despre cum a crescut, în timp, prietenia mea cu M.M.N., nu în umbra, ci la raza prieteniei de longue date dintre el şi preagrăbitul meu unchi, scriitorul CONSTANTIN CRIŞAN (1939-1996)?

Cuvântul „prietenie” mi se pare o podoabă aşa de preţioasă în reverberantele ei străluciri încât aproape că mă sfiesc a mi-l(o) apropria încercând să definesc relaţiile dintre mine şi M.M.N., conştient de faptul că, în timp ce domnia-sa a rămas M.M.N., eu nu pot fi echivalat cu prietenul dispărut fizic, dar mereu viu în evocările maestrului aici de faţă. Prietenia dintre doi oameni presupune nu o dată tandemul de nedespărţit, de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa. Există cazuri şi nu puţine. Dar ele camuflează adeseori nesănătoase şi riscante complicităţi. Adevăratele prietenii se verifică în momentele de bucurie şi, mai cu seamă, în cele de restrişte. O crasă banalitate, veţi spune, dar nu-i exclus ca, în lumea în care trăim, tocmai aceste banalităţi, crase ori nu, să devină treptat... excepţii. Adevărata prietenie posedă şi o dimensiune empatic-intelectuală, în virtutea căreia nu poţi să nu răspunzi „prezent” când cineva, un SCRIITOR şi un ARTIST (aşa cum este M.M.N.) te cheamă să împărtăşeşti, alături de el, emoţiile unei lansări de carte ori ale unui concert în care el şi-a pus o parte din propria-i fiinţă. Adică o formă de solidaritate, pe care o poţi prelungi ulterior, dacă înzestrarea şi circumstanţele îţi îngăduie, prin consemnarea (scripta manent...) respectivului eveniment, devenind astfel, şi spre folosul altora, vehiculul conştient, activ şi eficient al unui fapt de cultură. De aceea m-am învrednicit şi eu ca, scriind despre o carte, un disc ori un concert al lui M.M.N. sau al cvintetului „Concordia”, să contribui, printr-un efort propriu, la edificiul prieteniei noastre. Ştim amândoi cine a pus piatra de temelie, dar.. nu ne-am oprit aici.

M.M.N. este una din cele mai seducător-complexe personalităţi pe care mi-a fost dat să le întâlnesc. Interpret charismatic, la un instrument care numai uşor nu se poate numi (de suflat, fiind – fagotul); poet rafinat, în care poezia lumii, de la Cântarea cântărilor la Nichita Stănescu, trecând prin Eminescu şi Rilke, pare să-şi fi aflat o fericită sinteză ideatică şi imagistico-expresivă; şi, nu în ultimul rând, interlocutor fascinant, care te acaparează fără a-ţi induce complexul inferiorităţii, ci, dimpotrivă, imboldul emulaţiei intelectuale, persuadându-te, cu tact, să ţii pasul cu domnia-sa. Structura lui interioară, armonioasă şi totodată solidă, animată de o generozitate deloc ostentativă, l-ar predispune pe M.M.N. la practicarea acelui peripatetism menit să împărtăşească ucenicilor din prodigioasa-i experienţă culturală, artistică şi umană. Un veritabil şi inconturnabil magister. Cred că devenirea spirituală a multora dintre noi s-a petrecut sub oblăduirea unui maestru. Iar unii n-au renunţat niciodată şi definitiv la el. Îmi asum riscul unei replici neîndatoritoare pe care am mai auzit-o: nu ne putem sprijini toată viaţa pe mentori, trebuie ca, la un moment dat, să ne tăiem cordonul ombilical, să devenim autotelici, pentru a ne oferi nouă înşine posibilitatea de a ne constitui, la rându-ne, în mentori pentru alţii. Sunt de acord, numai că aceasta este o chestiune de vocaţie, iar vocaţia poartă, inevitabil, gena predestinării. În plus, o asemenea vocaţie nu se poate împlini de una singură. Ai nevoie de discipoli. În calitatea sa de profesor la marile licee de profil („Dinu Lipatti”

şi „George Enescu”) şi la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, M.M.N. are parte şi de aceştia. Mi-ar fi plăcut să mă număr şi eu printre ei, în sens sistematic-profesional şi nu doar ocazional-diletant. Chiar şi aşa, atunci când se întâmplă să ne întâlnim, fac tot posibilul să-mi pun auzul şi atenţia în stare de alertă, pentru o maximă receptare a ceea ce are să-mi spună. Şi nu încetează să mă uimească. Nu mă surprinde întotdeauna prin ceea ce ştie (mi se pare firesc), ci mai ales prin felul în care, asemenea unui mare maestru de lumini, ştie să îndrepte fascicolul revelator asupra unor oameni şi fapte de care nici eu nu sunt întru totul străin. Chestiune de percepţie, veţi spune, deci de subiectivitate, în fond. Ar fi prea simplu şi, până, la urmă, superfluu. Când se pronunţă asupra unor contemporani şi a ceea ce-i defineşte, M.M.N. o face din postura celui aflat de multă vreme în miezul acelei sfere de interes, în care talente, cariere şi orgolii se afirmă şi se consumă într-un mod mai mult sau mai puţin dramatic, mai mult sau mai puţin creator, mai mult sau mai puţin... onorabil.

Şi iată-ne ajunşi la ziua de astăzi, pentru lansarea, la ceas aniversar, a unei noi cărţi semnate Mihai Miltiade Nenoiu. Portret din cinci închipuiri este, în fapt, monografia (subiectivă, subtitrează autorul) a cvintetului de suflători Concordia, înfiinţat de domnia-sa în anul 1979. M.M.N. s-a purtat cu acest ansamblu exact ca şi cu reuşitele-i odrasle naturale: l-a crescut, l-a modelat şi armonizat, i-a dat aripi şi, mai ales, l-a ajutat să-şi construiască un viitor pornind de la prezentul cu adevărat viu (amintiţi-vă de Eminescu: „Patria vieţii e numai prezentul”), pentru ca,

mai târziu, să aibă un trecut spre care să poată privi cu nedisimulată mândrie. Iar pentru aceasta, şi-a propus să colecţioneze toate, dar absolut toate dovezile materiale din existenţa copilului său muzical, de la primii paşi pe calea afirmării şi instalării în conştiinţa publică, la turneele de răsunet prin ţară şi dincolo de fruntariile ei: afişe, programe de sală, mărturii fotografice şi fonografice, cronici, articole aniversare şi omagiale, autografe etc. etc.

Această cronică bogat ilustrată este precedată de un demers teoretic, redactat, cum s-ar spune, pe înţelesul tuturor, în care istoria muzicii din Antichitate până la Renaştere se continuă cu istoricul principalelor instrumente (cu favorizarea de suflet a celor de suflat, dacă mi-e permis jocul de cuvinte) şi, mai apoi, cu biografiile compozitorilor care au dedicat acestor instrumente pagini de aleasă inspiraţie melodică. Nu lipseşte rememorarea unor momente antologice din perioada

clasică a istoriei muzicii. Cam didactic, am putea mormăi în barbă. Eroare, grăbiţi cârtitori! M.M.N. şi-a exersat, de data aceasta cu bătaie ceva mai lungă, vocaţia pedagogică, întinzându-ne şi nouă, celor fără studii academice de specialitate, o mână de ajutor. Altfel spus, a purces la acest demers, care nu e, repet, nici 100% exclusivist, dar nici integral ad usum Delphini, cu gândul că melomanul consecvent cu pasiunea lui va trebui, pentru a se numi „avizat”, să aibă el însuşi capacitatea de a evalua STILISTICA interpretării individuale şi colective. Dar cum să ajungă la stilistică fără să stăpânească, în prealabil, elementele esenţiale de terminologie, morfologie şi sintaxă a muzicii?

Cele cinci „închipuiri” din titlul volumului sunt cele cinci instrumente de suflat din care s-a întrupat cvintetul Concordia (flaut, oboi, clarinet, corn şi fagot) şi al căror istoric M.M.N. îl retrasează pentru noi, într-o logică bine articulată a dozării informaţiei, în ritmul devenirii diacronice a fenomenului muzical.

Dar nu vreau să insist asupra conţinutului cărţii, pentru a nu vă răpi bucuria întâlnirii nemediate cu verbul lui M.M.N., o bucurie, credeţi-mă, mirabilă şi viabilă. Bucuraţi-vă citindu-l pe M.M.N.! Bucuraţi-vă ascultându-l pe M.M.N. – simple sugestii – în concertele lui Vivaldi ori în Concertul în Si bemol KV 191 de Mozart. Ar mai rămâne, să zicem, bucuria contemplaţiei. Ei bine, vă pot oferi, şi în cazul acesta, „soluţia”: contemplaţi-l pe M.M.N. la cei 15 lustri şi minunaţi-vă de tinereţea lui nu doar spirituală!

Să ne trăiţi mult şi sănătos, Maestre!

Cuvânt rostit în aula Palatului Cantacuzino din Bucureşti, cu ocazia lansării volumului Portret din cinci închipuiri, în ziua de 31 august 2012, aceeaşi în care muzicianul-poet Mihai Miltiade Nenoiu şi-a serbat cea de a 75-a aniversare. L-au mai omagiat, cu acel prilej: Viorel Cosma, Grigore Constantinescu, Liviu Dănceanu şi Dan Lupescu – de la revista „Lamura” din Craiova. Evenimentul a fost organizat de Uniunea Interpreţilor Muzicali din România – UNIMIR.

AR

TE

10

nr. 158-159 ► August-Septembrie 2012

Duminica de ieriAprind ţigara şi te-aştept să vii

Pe-o bancă de pe stradă, la amiază:

Secundele acestea argintii

Se scutură ca verbele-ntr-o frază.

Foşnesc şoptit - vecini cu vîntul - plopii

Şi degetele-mi vîntul le resfiră...

E-o linişte de umbră cînd te-apropii,

Şi mîna mea vibrează, şi e liră.

Ni-s paşii mici şi rari, porniţi spre gară

Peronul despărţirii să-l refuze:

În părul tău mai e un rest de vară,

Dar - vineţie - toamna-ţi stă pe buze.

Se-mbracă-n demnitate regiunea:

Duminica de ieri şi-a scos coroana.

Săruturile tac. Zi tristă lunea.

Rămas-bun, ochi. Rămas-bun, tîrg. Rămîne rana.

Sentimentul zilelor

Războiul începe întotdeauna duminica dimineaţa la zece

Şi, dacă-i senin, pînă spre seară la şase, pier cu duiumul eroi.

Pentru pace, se cere sobrietate, un aer ceva mai rece:

Pacea se-ncheie-n zori, de obicei la cinci, joi.

Femeile pe care le cauţi se oferă după-amiaza la trei, lunea:

Atunci, abandonează convenţii, veştminte, reţineri.

Puţin trist, distant poate (n-am putut stabili raţiunea),

Îşi iau rămas-bun la un vermut, la prînz, pe la unu, vineri.

Copiii se nasc mai cu seamă - observ - seara, marţi:

Ora lor preferată e către şapte şi un sfert.

Sîmbata pe la patru de părinţi te desparţi,

Conducîndu-i pentru un voiaj foarte lung şi, mai ales, cert.

Numai miercuri, toate orele stau aşteptînd:

Numai miercurea mă contemplă indiferentă şi nu pot s-o implic.

Numai miercurea voi pleca, într-un ceas fără timp, nu ştiu cînd:

Numai miercuri nu se-ntîmplă nimic.

DestinNoi ne iubim în paturi de-mprumut:

Pe-o canapea îngustă, fără pernă,

Crezînd că aventura de-un minut

Devine lesne „dragoste eternă“.

Noi ne iubim pe scenă, -ntr-un decor:

Pe-un sac - umplut cu paie - dintr-o piesă

Eu par un ceas truver rătăcitor,

Tu eşti o oră magică prinţesă.

Sperăm cu disperare amîndoi

Că ni-e deajuns o-mbraţişare-n fugă

Şi că statutul nostru de eroi

Nu poate-apoteoza să-i distrugă.

Noi ne iubim visîndu-ne-n secret

Perechea pasionată şi celebră

Trăind în moarte, fără de regret,

Un scurt şi iluzoriu act de febră.

Noi ne iubim... dar cuplu consacrat,

Culcat calm, în culcuş fără alarme,

Am deveni doar într-un simplu pat

În care-am învăţa cum se şi doarme.

EvocareDe cîtă iubire eram în stare,

Adă-ţi aminte - în studenţie.

De cîte poetici nobile, rare:

Glorii şi riscuri - flamura ţie.

Ce rute crîncene prin timp întoarse,

Cîte popasuri, cîte săruturi,

Ce punţi prăvălite, ce flote arse,

Cîte ciocniri, ce sunet de scuturi...

Clipele tinere şi idolatre.

Încă mi-e sete - plină e cana?

Părul tău flutură prin amfiteatre...

Timpul reţine-l: scade, Ileana.

Carte postală IIStau într-o cafenea la Tîrgu Mureş

Şi beau cafea.Oraşu-i trist, ostil, semeţ şi gureş,

Cu lume rea.N-am timp, n-am bani, n-am inimă, n-am chef

Să mai scriu versuri:În fiecare prost presimt un şef

Şi întrevăd demersuri.Abandonat de tine, trag tutun

Şi mi-e cam silă, Că-n barbă-aborigenele văd un

Semn de prăsilă.Cum m-aş scula voievodal, drept, dac,

Într-un scurt iureş, Întreagă cafeneaua praf s-o fac

La Tîrgu Mureş...

Foto: Dan VATAMANIUC

11

nr. 158-159 ► August-Septembrie 2012

Bucureşti, 19 septembrie 2012

Misterioasa lege a Firii pe care n-a putut nimeni s-o ignore, nici măcar Iisus Hristos pentru trei zile, până la Înviere, nu l-a cruţat nici pe poetul, traducătorul, omul de aleasă cultură Romulus Vulpescu, plecat în eternitate marţi, 18 septembrie 2012.

Născut pe 5 aprilie 1933 în Oradea, şi-a făcut studiile gimnaziale, liceale şi universitare în Bucureşti, la Facultatea de Limba şi Literatura Română, ca student eminent, uşor extravagant, apreciat în chip deosebit de academicianul Alexandru Rosetti, care i-a arătat toată viaţa o sinceră preţuire şi prietenie.

Poet original, traducător îndrăzneţ şi talentat, a debutat cu un grupaj de poezii în revista Tânărul scriitor, în 1955, an în care şi-a luat şi licenţa.

În facultate – era în urma mea cu un an, căci înainte (1948-1950) lucrase ca strungar la uzinele Timpuri Noi – i-am devenit repede prieten prin intermediul colegului meu, poetul şi istoricul literar Liviu Călin. Ca student, Romulus Vulpescu era un împătimit al cărţii vechi, bibliofile, patimă nobilă, care l-a stăpânit toată viaţa. Colindam cu el şi bunul său prieten Liviu Călin librăriile, anticariatele îndeosebi şi-i vizitam pe unii anticari supravegheaţi de „organe”, pentru că difuzau cărţi interzise. Ne comentam împreună lecturile şi eu, venit din provincie, aflam de la el despre autori noi, moderni, de care nu auzisem.

Avea gusturi literare foarte diverse; îi plăceau Eminescu şi Coşbuc, dar îl adora pe Ion Barbu şi pe unii suprarealişti români şi francezi.

Poezia lui ne dezvăluia multe afinităţi cu poezia

barbiană, cu modul specific acesteia de a cultiva poezia populară, îndeosebi balada, cum lesne se poate observa numai dintr-un singur citat:

Bogătani cu golveni gropi,Başboieri, ispravnici, popiCu işlice şi cauceCu mătănii şi ciubuce.

În poezia lui, care logodea cu pasiune limbajul vechi şi străvechi cu cel modern şi chiar ştiinţific, precum Ion Barbu, întâlnim arhaisme, precum în versurile de mai sus sau ultramodernisme şi chiar barbarisme mustind de originalitate şi de ludic:

Agă ageamiu, Ahmet,aferim!Afif – adet, ogârlicuri, acaret (oh aman!)au amanet –Acadea, accea, aba!

sau barbilianul limbaj, împrumutat de la geometrie:Miraje liminare (perseverent efort)Smulg zborului de linii din muchi octogenare,Fiorul vieţii caut în luciul mat şi-n pietreŞi unghiuri vii respiră în blocul cub şi mort.

N-am cunoscut niciun lingvist şi niciun poet actual care să cunoască atât de bine limba română în toată bogăţia şi frumuseţea ei. De altfel, el a şi fost colaborator la lucrări fundamentale de lingvistică, alături de profesorii săi Al. Rosetti, Iorgu Iordan, Boris Cazacu, Ion Coteanu.

Odată cu el moare o parte a poeziei româneşti, o parte a limbii române, un autor de antologii de referinţă: Antologia poeziei latino-americane (1961), Antologia poeziei chineze (1963), o antologie a poeziei româneşti, alcătuită şi tradusă de el în limba franceză: Glasuri şi popasuri în

poezia românească. Voix et voies de la poésie roumaine, apărută în 1999 la editura Biblioteca Bucureştilor, ediţie bilingvă. E o lucrare emblematică, ce cuprinde 101 poeme a 30 de poeţi, începând cu Psaltirea lui Dosoftei, de la 1673 şi continuând cu Poezia anotimpurilor, ce include poezii semnate de G. Călinescu, V. Vinea, Şt.O. Iosif, Emil Botta, Emil Isac, Adrian Maniu, D. Anghel, Lucian Blaga, Ion Pillat, Geo Bogza, Tudor Arghezi, George Bacovia. În secţiunea Maeştri ai metaforelor ne întâlnim cu poezii de Bacovia, Ion Barbu, Mateiu Caragiale, Ion Minulescu ş.a., iar un alt capitol e consacrat contemporanilor: Ion Alexandru, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Şt. Augustin Doinaş.

Romulus Vulpescu a făcut cunoscută poezia românească şi literatura universală la noi, traducând din Fr. Villon, Fr. Rabelais, Dante Aligheri şi W. Shakespeare.

Am avut bucuria, împreună cu Eugen Barbu, să-l publicăm în revista Luceafărul de nenumărate ori. Avea pentru marele prozator Eugen Barbu o preţuire şi o prietenie desăvârşită, care s-a văzut şi în demisionarea sa din Uniunea Scriitorilor, atunci când duşmanii lui Barbu l-au exclus din Uniune.

A avut cultul dreptăţii şi al prieteniei, al muncii şi Omeniei.

A fost deputat în Parlamentul României şi, scârbit de multe lucruri de la noi, s-a retras lângă regretata sa fiică şi distinsa lui soţie, marea prozatoare Ileana Vulpescu şi a trăit ferit de lume până la plecarea în Eternitate.

Era un bun creştin şi-un bun român şi-i zic la despărţire: „Noapte bună, dragă Romică, şi Dumnezeu să te aibă în grija Lui”…

O lacrimă pentru Romulus Vulpescu Ion Dodu Bălan

Foto: Dan VATAMANIUC

12

nr. 158-159 ► August-Septembrie 2012

Romulus VulpescuIon Lazu

În fiecare ziÎn fiecare zi, ne batem jocDe păsări, de iubire şi de mare, Şi nu băgăm de seamă că, în loc, Rămîne un desert de disperare.

Ne amăgeşte lenea unui visPe care-l anulăm cu-o şovăire;Ne reculegem într-un cerc închisCe nu permite ochilor s-admire;

Ne răsucim pe-un aşternut posac, Însinguraţi în doi, din laşitate, Minţindu-ne cu guri care prefacÎn zgură sărutările uzate;

Ne pomenim prea goi într-un tîrziu, Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:Prea sceptici şi prea singuri, prea-n pustiu, Ca să mai ştim că dragostea există.

În fiecare zi, ne batem jocDe păsări, de iubire şi de mare, Şi nu băgăm de seamă că, în loc, Rămîne un desert de disperare.

Născut la Oradea, se mută cu familia la Bucureşti şi face liceul Gh. Şincai, apoi Facultatea de Filologie, promoţia 1955. Va fi secretar literar la un teatru (B.Şt. Delavrancea), apoi îndeplineşte aceeaşi funcţie la Uniunea Scriitorilor, redactor la Manuscriptum, din 1970.

A debutat în 1954 cu poezii, iar în volum, cu Poezii, în 1965, după care, la intervale, i-au apărut alte volume de poezii, reeditări, dar şi proze, dar şi traduceri din literatura franceză: Francois Villon, Rabelais, Alfred Jarry, poezia Pleiadei, un autor tradus cu asiduitate fiind Ch. d’ Orleans.

Personalitate plurimorfă, scriitor, filolog, editor, a avut totdeauna o prestaţie spectaculoasă, fiind propriul personaj, cu care a luat mereu faţa asistenţei; de un mare rafinament stilistic, cu o capacitate de invenţie neegalată, lingvist acribios, filolog de largă cuprindere, romanist, toate i se trag dintr-o iubire nesfârşită pentru carte, pentru universul scriptural. Nici un aspect al meseriei de scriitor nu i-a scăpat, dimpotrivă, a atins excelenţa în toate aceste domenii, stârnind entuziasmul şi admiraţia confraţilor români dar şi a francezilor, atunci când cărţi de-ale sale, de sine îngrijite şi traduse în franceză au apărut la Paris. Versiunile sale din marii francezi sunt bijuterii bibliofile. Notele de subsol dublează pagina, ele reprezintă tot ce se poate şti – şi ceva în plus – despre obiectul interesului traducătorului, om cu o curiozitate lingvistică insaţiabilă.A pus umărul în modul cel mai eficient pentru revenirea în literatura postbelică a poetului pe atunci interzis Ion Barbu, mai întâi publicându-i traducerea din Shakespeare Richard al III-lea, apoi şi opera poetică Joc secund, ediţie anastatică, în condiţii grafice performante. Într-un tiraj ce a fost pe-atunci o mare îndrăzneală: 150.000 exemplare, dar care astăzi ni se pare fabulos, incredibil...

Nu am fost un apropiat al lui Romulus Vulpescu, asta este sigur, dar pe de altă parte îmi dau seama că ar fi suspect, chiar descalificant pentru un scriitor să pretindă că nu-l cunoaşte pe R.V., prezent în avanscena vieţii literare încă din anii 60. Îl vedeam la Uniunea Scriitorilor, mereu ocupat, mereu în discuţii aprinse sau confidenţiale. Uneori la restaurantul scriitorilor, cu vreunul dintre vicepreşedinţi, cu directorul Fondului literar, Traian Iancu. Respectul meu pentru autor mă ţinea la mare distanţă. Îi citisem cărţile, traducerile, ediţiile îngrijite cu inegalată pasiune pentru cuvântul cu măiestrie strunjit, pentru cartea ca obiect al maximei iubiri pentru Artă în general. De câteva ori a intrat la serile cenaclului Labiş, (fie că era în bune relaţii de moment cu Eugen Barbu, fie că se pregătea o reconciliere...), unde au poposit şi câteva păsări rare ale vieţii literare: Theodor Pâcă, Maia Belciu, Ben Corlaciu, Florin Pucă... Ba chiar a citit în două rânduri: poezii ce-mi păreau a la maniere de...şi apoi proze din Exerciţii de stil. Aceste ieşiri la scenă deschisă sunt rememorate în Himera literaturii, la capitolul dedicat special mişcării de la Cenaclul Labiş. Prestaţiile de la restaurantul scriitorilor, unde descindeam în rol de observator sunt semnalate în Scene din viaţa literară. Am fost prezent şi la câteva lansări de carte ale poetului, traducătorului şi editorului. Un adevărat eveniment editorial a fost apariţia lui Ubu Roi. Numai Marcel Gafton mai reuşise cărţi la acest nivel, al excelenţei, la care scriitorul de rând nici măcar nu visa... Apoi, după Evenimente, l-am scăpat din vedere, aflând că s-a raliat celor de la România Mare, pe care i-a şi reprezentat în Senat, în prima legislatură,1990-1992. Nu toate alegerile de viaţă ale unei personalităţi sunt bune ca atare şi e preferabil să te întorci doar spre acele aspecte care l-au înălţat pe actant la cele mai ridicate cote ale omenescului. În cazul lui R.V., desigur, aceste mari patimi-iubiri se numesc: cartea, cuvântul, poezia...

Foto: Dan VATAMANIUC

13

nr. 158-159 ► August-Septembrie 2012

Am ales acest titlu dintre mai multe posibile şi le transcriu aici, că poate simţiţi că vi se potriveşte un altul şi aveţi alte gusturi, dragi cititori : „tirage hors commerce”, „artă şi precizie”, „iarăşi vale şi new deal”, „ne varietur”, „de-adinioară”, „caimacamu-i cam ceacâr” – ăsta îl las mai bine pentru un foiletonescu politiceanu, mai încolo, că şi aşa ni s-a acrit de jocurile astea de tineret-rezerve ale clipealei de acum!

Am zis Barbosina, căci aşa era cunoscut între ai casei sale. Şi ai casei însemna tripleta Barbosina propriu-zisă, adică Romulus Vulpescu, doamna dumisale, Ileana Vulpescu şi fiica domniilor lor, Ioana, la care se adăuga şi căţeluşoaia Nera. Mai stătea în preajmă, de ce să nu ne amintim, şi Tatiana Stepa.

Acum, la acest ceas încremenit a rămas doamna Ileana Vulpescu, singur paznic printre coclaurii de cărţi şi de casete video care tapetează casa. De fapt, nu o tapetează, o umplu, la cel mai propriu nefigurat, căci te mişti în decor ca printre rafturile unei biblioteci publice, mergând într-o rână din holul lunguieţ de la intrare până la culoarul dinspre bucătărie sau la fereastră.

Întotdeauna moartea este rapidă şi zăludă, nu alege şi nu iartă. A ierta, iertare, a cere iertare, chestii creştineşti deosebite, demne de un om politicos şi răsfăţat de civilizaţie, zbenguit în civilizaţie, na, vorbe care nu se mai folosesc din rahitism mediatic, că astăzi e la modă RIP sau Dumnezeu să-l odihnească, mai spre papistaşi! Nu, Dumnezeu să-l ierte, căci viaţa se naşte din păcat şi este un şir nemilos de păcate făcute cu sau fără ştiinţa subiectului! Nici viaţa şi nici moartea nu iartă, sunt implacabile, sunt mereu,

ca nişte familii burgheze ce se holbează la televizor ronţăind alune sau floricele de porumb!

Duminica este o stare mai degrabă decât o zi din săptămână. Duminica e şi lenevicioasă, şi enervantă, pusă pe harţă, parcă nu-şi găseşte locul în linişte, e plină de mâzga şi de responsabilitatea dimineţii de luni. Duminica, în clasele gimnaziale, mâncai cu părinţii, frumos, trei feluri, la care se adăuga ceremonia ascultării radioului cocoţat pe dulapul din bucătărie. Nu ezitaţi atunci să împărţiţi în comun zâmbetele şi dorinţele de instruire administrate în doze homeopatice de Unda veselă şi de Cine ştie, câştigă!. La primul, inevitabilii Ion Vova şi Valentin Silvestru, dincolo, cu schimbul, Ion Mustaţă şi, mai

ales, Romulus Vulpescu. Ultimul, fiind şi primul contact cu o personalitate enciclopedică, fiindcă au mai fost şi alte contacte, la alte emisiuni teleşcoală şi concursuri, profesori care au avut în grijă smoala educativă, ca Grigore Moisil, Răzvan Theodorescu, Edmond Nicolau.

Romulus Vulpescu, pentru mine numit şi nea Romică, a fost unul dintre scriitorii prielnici existenţei mele. Conviv iremediabil, având sufletul pe-afară, cobora adânc de tot în pivniţa cu vorbe trăsnind a putregaiul vremurilor, de unde scotea mereu călimări îndestulătoare şi nebănuite. Era „poliglot de limba română” ( nu-i de la mine, dar „cine zice a lui este”, e din Nichita şi eu, unul, o ştiu de la nea Fane! ) şi perfid cicatrizat dintr-un condei în limba lui Voltaire, chiar şi în a de dinainte de el. Traducerile lui – care fac întotdeauna o literatură, nu vă luaţi după Kogălniceanu, e datat, avea dreptate atunci să spună ce spunea! – pufăie ca motoarele industriale pre limba noastră. Nimeni nu a izbutit să profite de bunăvoinţa limbii sale materne şi să toarne în ea

oţelul elegant al francezei lui Rabelais, lui Villon, al Pleiadei, al lui Charles d’Orleans, al lui Jarry. Ba chiar şi atingerea sacră şi fluidă a domnilor Dante, Shakespeare şi Tasso, dacă vă interesează!

Romulus Vulpescu era un monstru de pricepere în ale cărţii, de la foaia de titlu şi până la errată. Era în stare să schimbe un tiraj întreg dacă nu-i ieşea o majusculă. Ştia carte, dar trăia a la carte, după cum avea chef şi kief, căci învăţase boieria de la ăi adevăraţi. Născut în fix aceeaşi zi cu nea Fane, Fănuş Neagu, dar la un an diferenţă, avea cam aceleaşi apucături scriitoriceşti levantine scoase din

bucoavne cu miros de tămâie. L-aş aduce aici, pentru comparaţie, şi pe Toma Caragiu, imens actor de comedie cu ochii întotdeauna adumbriţi de tristeţe, nu ştiu dacă aţi observat? Aşa şi Barbosina, un bufon plin de seriozitate şi de bun simţ, plin de talent şi de haz, amator de viaţă, bancuri, filme şi cărţi bune. Venit dinspre partea estetă până la absurd a literelor noastre – Ion Barbu, Mateiu Caragiale, Urmuz – Romulus Vulpescu este un mişmaş de poet şi critic la purtător. Poezia lui are tipare pure în care picură sunete meşterite în hrubele impertinente ale visului. Cea mai frumoasă amintire a mea cu Barbosina, dincolo de multiplele preumblări, lansări şi întâlniri cu cititorii este o discuţie telefonică de acum vreo patru, cinci ani. „Nichişor – aşa mă potcoveşte doamna Ileana Vulpescu – prozatoare de mare atmosferă ghilotinată de rafalele Istoriei noastre! – Barbosina îşi ia adio de la cărţi, hai să ne conversăm noi până vine!”. Asta făcea, le mai oblojea cu gândul şi le mai mângâia cu privirea încă o dată, să intre dincolo, în infinitul de pagubă, pus la punct, cu bibliografia la zi, pregătit.

Foto: Dan VATAMANIUC

14

nr. 158-159 ► August-Septembrie 2012

Un volum (auto)biografic. Sau o carte despre istoria clipei; pentru că aici doar clipe există, nu Timp. Totul se petrece hic et nunc, doar pentru că se rosteşte. Şi cel care scrie, şi cel care spune, şi cel care le-a trăit pe toate acestea ca pe o obligaţie asumată, dar cu o altfel de implicare (ca pe o dedublare), este poetul. Notând cu acribie, smerit, sub atotputernicia poemului. Ca un patron, sub un neon rămas aprins/ puţin retras, puţin absent, poemul/ fumează liniştit tot ce am scris… (Cenaculum).

Victoria Milescu ne spune, în acest cel mai recent volum al său, că a ales să trăiască Sub steaua câinelui. Nu vă lăsaţi amăgiţi de titlu! Nu este o metaforă. Steaua câinelui chiar există: este Sirius, care ar putea fi „perechea“ soarelui nostru, împreună cu care ar putea să formeze un sistem solar binar. Astronomic – o ipoteză, un fapt, o realitate. Poeta se plasează, aşadar, într-o realitate sui-generis, adresă exactă pe care o comunică cititorului încă din titlul volumului. De-acum încolo, citind, nu am niciun motiv să nu interpretez cele scrise – „ î n t â m p l ă t o r “ poezie – ca fiind adevărate. Volumul are o dramaturgie solidă, trebuie citit filă cu filă, de la început până la sfârşit. De la Sub steaua câinelui – Tot bântuind din cameră-n cameră/ pe scările spiralate/ ce duc spre tavane inundate de corpuri cereşti/ traversând holuri, săli, coridoare/ cu umbre topindu-se în pereţi/ încurcându-te în draperii, sonerii, panoplii/ agăţându-te de balustradele cu geamătul lor omenesc/ brusc te trezeşti/ faţă-n faţă cu însuşi Dumnezeu –, la Cenaculum – Pe arşiţă, pe zloată/ venim din cartiere prăfuite/ în casa marelui dispărut/ unde citim poeme lungi, ardent/ cu o sprânceană ridicată/ şi mâna lopătând uşor. Răzleţele poeme fac, de astă dată, corp comun şi alcătuiesc un univers concret-fantastic.

Concret-fantastic? Iată: străzile colcăie: oameni, câini, atelaje/ maşina salvării încearcă să înainteze/ urlă cu disperare dar nu se mai aude decât/ bubuitul

unei inimi de femeie/ zăcând pe trotuar, îmbrăcată sumar/ cu trupul sfârşindu-se în coadă de peşte… (Aplaudând existenţa). Sau: în altă zi, a bătut la uşă administratorul/ ţinând în mână un hârleţ ca pe un sceptru/ de ce nu ies să dau zăpada din faţa blocului,/ ăilalţi sunt cum sunt, dar de la mine are pretenţii/ asta aud de când sunt/ să fiu mai puţin eu şi mai mult ei, cei de afară/ icnind, cu lopeţi, târnăcoape, cazmale/ dând zăpada de pe trotuare/ în plină vară… (De ce n‑am scris ce‑am promis). Concretul care glisează în fantastic. Cealaltă faţă a lumii. Ca atunci când spunem „când o face plopul pere şi răchita micşunele“, iar asta nu însemnă, cum greşit se mai foloseşte, „niciodată“, ci „într-o altă ordine existenţială, într-un alt timp, într-o altă realitate“. Pentru că fantasticul nu este non-real, imaginar… Fantasticul defineşte o altă realitate.

O altă realitate, aflată între Pământ şi Cer, pe drumul spre Dumnezeu. Căruia I se roagă cu mintea, cu inima, dar încă jucându-se cu forma cuvântului, încă păstrând tentaţia concretului, a

materiei, ca în Limitania: Acelaşi soare/ dar nu toţi suntem luminoşi/ acelaşi aer/ dar nu toţi îl respirăm la fel/ acelaşi timp/ dar nu toţi mergem în direcţia/ în care merge el/ acelaşi pământ/ dar câte pământuri încă de cucerit… Rămâne vocaţia desăvârşirii. Viaţa morţii de aici, la schimb cu moartea morţii. Mântuirea: Motociclişti, maşini/ un preot în negru/ cu umbrela deschisă/ mergând ţeapăn/ pe mijlocul

drumului/ pe linia albă punctată/ dintre viaţă şi moarte…/ ca să vedem/ din ce e alcătuită

moartea/ trebuie să o demontăm/ să o facem bucăţele/ pe spinarea unei vieţi/ ca la carte… (Blitz). Fără concesii făcute metaforei, discurs concentrat. Până la monadă. Blitz!

Blitzpoem. Sau haiku. Cu Ecoul clipei, placheta publicată în 2003, Victoria Milescu are exerciţiul acestui gen. Rigoare. Şi doar două exemple din volumul de faţă: Cineva îţi arată carul mare pe cer/ cineva îţi arată carul mic/ cineva te duce să vezi aurorele boreale/ cineva te învaţă să scrii, să citeşti/ cineva te ajută să recunoşti plantele, să pescuieşti/ cineva îţi dăruieşte

iubire/ mai nimic nu poţi face de unul singur... (Aerul plin de aer) şi Îmbătrânim împreună/ pacient şi medic/ în aceeaşi boală/ insistent, fără speranţe/ îmbătrânim împreună/ autor şi cititor/ în aceeaşi limbă/ în acelaşi poem/ scris în piaţa cu fumigene… (Făcuţi pentru moarte). Demonstraţie de poet cu structură dură.

Structură dură, numită – îndeobşte şi inutil – restrictiv, masculină. Pentru că Victoria Milescu nu face, sub nicio formă, paradigmă cu poetesele veacului. Victoria Milescu are versul asexuat, curăţat de tropi, şlefuit până la albul osului, coloană vertebrală a gândului şi aripă inimii. Doar întâmplător acordul gramatical îl face la feminin. Cred că de dragul mizanscenei alege

f e m e i a pentru rolul principal… p e n t r u spectacol(ul amar al vieţii din r e a l i t a t e a concretă a cititorului) –

că tot vorbeam de… dedublare), ca în Doctorul: Zâmbesc strâmb/ aşa cum stau dezbrăcată/ în camera de faianţă/ el îmi cercetează limba, albul ochilor/ îmi palpează sânul/ cu degete lungi, fine/ aplică pe pielea mea de găină/ stetoscopul/ pare prins cumva de ritmul/ organelor mele înnebunite/ de pulsul rebel/ faţa-i devine din ce în ce mai serioasă/ scrie ceva, ştampilează/ vântul de primăvară smulge din cornier/ perdeaua fluturând ca un steag alb/ niciun zâmbet pe chipul/ celui ţinut strâns în braţe ieri-noapte/ nicio sclipire în ochii celui/ iubit cu fervoare/ o noapte întreagă de-o canceroasă.

Remarcaţi finalurile de poem (fie şi numai a celor citate aici): poemul/ fumează liniştit tot ce am scris…; brusc te trezeşti/ faţă-n faţă cu însuşi Dumnezeu; femeie/ zăcând pe trotuar, îmbrăcată sumar/ cu trupul sfârşindu-se în coadă de peşte… sau iubit cu fervoare/ o noapte întreagă de-o canceroasă. Finaluri în coadă de scorpion. Frumosul, inocentul poem pe care Victoria Milescu ni-l dăruieşte îşi întoarce coada şi ne înveninează dulce cu nelinişte, cu gând pentru altfel, altceva, pentru dincolo de…

Victoria Milescu – ET SUB STEAUA CÂINELUI EGO

Marina Roman

În 1984, apariţia romanului Nu vă aplecaţi în afară chema iarăşi la rampă critica de întâmpinare pentru o autoare cu o semnătură deja consacrată de două precedente ale aceleiaşi prestigioase Edituri Eminescu, care, de altfel, avea să-i rămână fidelă prozatoarei în publicarea întregii opere antume. Istoria acestui parteneriat, iniţiat odată cu cea de-a treia ediţie a concursului de debut din 1981, începuse cu o fericită concesie in eligendo, admiţându-se în mod excepţional manuscrisul unui policier sadea (Trei zile de anchetă), specie literară la fel de mult agreată de juriu pe cât era director al editurii vreun Georges Simenon. S-ar putea spune deci, la fel ca şi în cazul altor asemenea descoperiri, că destinul literar al Alexandrei Stănescu a avut marea şansă – binemeritată de altminteri – de a-şi găsi în persoana eminenţilor Valeriu Râpeanu şi Adrian Anghelescu două ursitoare înzestrate cu mult fler şi cu probitate deopotrivă. Iar noile proze care au venit în următorii opt ani n-au întârziat să reconfirme justeţea alegerii făcute atunci, fără de care acest remarcabil condei ar fi rămas, poate, o terra incognita între atâtea altele, dacă ţii seama de rezerva şi lipsa de afişare a stăpânei lui – numărată printre „puţinii scriitori ce-şi lasă opera să vorbească în locul lor”, cum ar zice Florentin Popescu – şi zăbava debutului, amânat până la sezonul roadelor coapte. Şi nu ştiu dacă nu cumva tocmai postura telemahică a Alexandrei Stănescu, depărtarea ei de jungla zgomotoaselor specii de grupări scriitoriceşti de prin părţile noastre, cu darwiniana lor

luptă pentru o creangă mai sus, va fi avut darul să-i cultive personalitatea artistică distinctă, neafiliată la direcţiile sau módele anilor ’80. Obsesia fără leac a clasificării şi repartizării autorilor ca la oficiul forţelor de muncă a întâmpinat, aşa cum era şi firesc, serioase dificultăţi în cazul de faţă. Recenziile romanului Nevinovaţii (1987) o diagnosticau bunăoară pe prozatoare „relativ greu încadrabilă într-o generaţie sau alta”, iar asta

fără a rezuma defel constatarea doar la coordonatele cărţii examinate. Cert e că autoarea şi-a găsit în problematizarea conflictelor de cuplu, în microscopia analizei de tip gheorghidian („infinitezimală” o numea Marian Popa odată) şi în perspectivism, dacă nu un fief personal, atunci un domeniu de excelenţă fără doar şi poate, iar tehnicile de construcţie şi rafinăriile stilistice sunt exersate dezinvolt cu o rară ingeniozitate. Întocmai ca şi Regula paralelogramului (1983), elogios salutată în paginile Contemporanului de Aurel Martin la timpul

cuvenit, foarte ilustrativ pentru această originalitate este şi sus-amintitul roman din ’81 intitulat cu vechiul avertisment feroviar al vagoanelor de altădată, a cărui versiune revizuită publicată recent sub noul titlu Raţionamentul (Editura Magic Print, 2012) se încheie cu insolita tăietură „Cu coatele sprijinite pe genunchi şi pe pumnii strânşi bărbia, cu ochii exoftalmici aţintiţi spre fereastră, spre afară unde se-nnopta, Barta îşi începu raţionamentul: Aşadar: (final suspendat impus tocmai de redundanţa tribulaţiilor „gânditorului de la

Hamangia), prin reluarea unei formule anterioare a cărei recurenţă oferă de fapt însăşi cheia construcţiei în ansamblu. Prefaţarea acestei valoroase reeditări de către un cărturar de talia lui Valeriu Râpeanu, nobil concepută în chipul unui adevărat medalion comemorativ, recheamă astăzi în auzul public cu deplină îndreptăţire una din vocile – prematur stinsă din păcate – cele mai reprezentative ale prozei româneşti contemporane.

ISTORIA LITERARĂ CA PREFAŢĂ LA UN ROMAN

Emil Lungeanu

15

nr. 158-159 ► August-Septembrie 2012

Încă de la prima sa carte, Elegie pentru puterea oraşului (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1974), Mircea Florin Şandru a fost etichetat drept poet citadin, ştampilă care îl însoţeşte, de atunci încolo în orice recenzie. Emblema, îndreptăţită până la tipărirea volumului Ca silabele unui mare pian (Ed. Eminescu, Bucureşti, 2011), a fost nuanţată de criticii literari importanţi. Să trecem în revistă cele mai pertinente caracterizări. Nicolae Manolescu menţiona: „Mircea Florin Şandru (poet foarte talentat) este autorul unor admirabile poeme sentimentale închinate oraşului modern: tandre şi ironice, realiste şi pline de imaginaţie, dense de obiecte, concrete până la senzualitate şi, totodată, fantastice, magice, vrăjite”.

Dorin Tudoran remarcă fascinaţia paradoxală exercitată de oraş asupra poetului: „Mircea Florin Şandru este fascinat pur şi simplu de oraş (...) Poetul simte acest amestec – format din frenezie şi absenţă, muzică şi zgomot, culoare şi orori cromatice, social şi individual – drept un combustibil magic,....”

Mircea Iorgulescu confirmă atracţia citadină singulară în lirica noastră: „Mircea Florin Şandru este unul dintre rarii poeţi autohtoni pentru care mediul citadin devine element poetic nu doar în virtutea funcţiei tradiţionale de termen contrastant, de factor de opoziţie.”

Poeta Doina Uricariu subliniază: „Mircea Florin Şandru a avut de la început prospeţimea şi credibidilitate prin firescul cu care şi-a asumat poezia urbanului...”

După părerea mea, volumul menţionat /1/ reprezintă pentru Mircea Florin Şandru „Drumul Damascului”, constituind abandonarea, în mare măsură, a citadinismului mirific şi reconversiunea, în urma asimilării doctrinelor orientale care promovează reintegrarea omului în cosmos, (mai degrabă cele practice, gen ikebana – poezia Bonsai este simptomatică în acest sens) spre rural, natura odihnitoare şi însingurare reconfortantă. Abia acum, după resuscitarea vieţii tradiţionale patriarhale autohtone, prin fitil nipon, putem detecta o viziune specifică asupra lumii, de rară sensibilitate şi profunzime, rezumată în poemul care dă titlul volumului. Iată despărţirea de tarele/artificialitatea oraşului: „Am trecut în grădina de dincolo/ Şi oraşul, ca un câine gigantic,/ Cu ochii ca două farfurii, ca două telescoape spaţiale,/ Urlă din laringele lui de plastic, din gura lui de piatră./ Nu mai sunt acolo, în ciberspaţiul fosforescent,/ În lanţurile de McDonald’s, lângă sticlele de Coca Cola,/ În sordidele discoteci, unde

urlă un DJ tâmp./ Nu mai sunt în staţia de metrou, ca să te aştept,/ Când smogul îţi mângâie pulpele./ Nu mai sunt la mitingurile de protest,/ Unde în portavoce urlă foamea./ Nu mai sunt în preajma gării, printre aurolaci/ Şi femei beţive, sau în faţa guvernului./ Nu mai sunt pe strada mică de periferie,/ Cu case mici şi verande./ A trecut în grădina luminată,/ Unde totul vine din adânc, unde liniştea/ E nesfârşită şi tainică./ Vino

şi tu cât mai ai timp, vor trage podul/ Şi vei rămâne acolo pentru totdeauna.” (Vor trage podul)

Natura sălbatică şi ruralul îndepărtat de vivilizaţie, constituie balsamuri sufleteşti: „În casa mea de la ţară, pe colina împădurită,/ Unde n-au pătruns calea ferată, şoseaua, iar oamenii sunt tăcuţi,/ Unde radioul nu cântă fiindcă sunt paraziţi de la reşoul electric,/ Unde televizorulare imaginea proastă şi îl închid./ În casa mea de la ţară, în afara oricărei ordini bine organizate,/ Înăuntrul ordinii cosmice, care trimite raza din când în când,/ În liniştea magistrală care lasă să se vadă meningele lucrurilor,/ (...) / Uitând viclenia oraşului, care întruna mă dădăceşte,/ Rămân aici, vă rog să nu mai întrebaţi niciodată de mine.” (Rămân aici)

Poetul se simte un boem hoinar dezmărginit, care ia lumea în posesie cu toate simţurile dilatate, dăruindu-se cu pieptul dezgolit, semenilor, dar, paradoxal, stând la pândă ca o fiară pentru a prinde prada plăcerilor lumii: „Cunoaşte-mă!, spune lumea de forme a nopţii./ Îmi deschid încet floarea craniului, îmi deschid/ Venele, îmi deschid întreaga poartă de sânge,/ Deschid auzul, ca o membrană imensă,/ Deschid nervii, ca o plasă de fire electrice,/ Pun şira spinării să stea la pândă şi ea ca hiena/ În pustiu, îşi scoate ghearele şi aşteaptă.”

Contactul ca elemntele primordiale pămant, apă, aer şi foc produce reveriile materiei de care vorbea Gaston Bachelard în câteva din cărţile sale regferenţiale. Între

acestea, reveria dominantă, pentru Mircea Florin Şandru, este provocată de elementul aer,

sesizat auditiv: „Veniţi sunete, spun, veniţi sunete; şi ele vin,/ Ca silabele unui mare pian, ca o rostogolire de ape./ Dacă închid ochii le văd, ca nişte forme aeriene,/ Plutind în dezordine peste străzi, purtate de curenţi,/ De vântul dulce al nopţii.” (Ca silabele unui mare pian)

În aceeaşi poezie, cu aceste sunete condensate, materializate, poetul construieşte o lume superioară: „... Aş putea alcătui viaţa/ Numai din sunete, mi-aş putea-o imagina,/ Numai din sunete, mi-aş putea-o imagina,/ Totul ar putea fi construit numai din sunete:/ Oamenii, oraşele, muntele, animalele, dragostea, somnul,/ Foşnetul coapselor tale, trupul tău pâlpâind sub cearceaf,/ Respiraţia ta, ca un abur gri care îmi mângâie faţa.”

Viziunea poetului confirmă acum teoria platonică expusă în dialogul Fedon, în care filosoful atenian afirma existenţa unei lumi superioare în care :”…ceea ce la noi sunt apa şi marea, pentru folosinţa noastră, acolo este aerul; ce-i aerul la noi este la ei eterul (…). Văzul, auzul,

cugetarea şi celelalte sunt, la ei, cu atât mai presus decât ale noastre, cu cât aerul întrece în limpezimea sa apa, cu cât eterul întrece în curăţenie aerul”.

În această lume aeriană, ascensională, vag transcendentă, poetul ia în posesie femeia iubită ca un suav zburător. Nu cunosc în poezia românească de astăzi, un elogiu mai delicat adus femeii. Simţul tactil devine dominant, specificul poeziei erotice semnată de Mircea Florin Şadru constând într-o hiperbolizare adolescentină a frumuseţii iubitei, pe un fond de caldă şi duioasă ironie: „Lasă-mă să te ţin în braţe, lasă-mă să simt/ Mirosul tău îmbătător, să te mângâi pe creştet,/ lasă-mi simţul tactil să-ţi derscopere încet/ Pielea gâtului şi a coapsei. O, tu eşti/ Cea mai frumoasă de pe Pământ,/ Tu luminezi cale de o mie de leghe,” (Învaţă-mă din nou jocurile dragostei)

Alteori, extazul provocat de trăirea iubirii împrumută onomatopei hispanice: „Ay, pielea ta, ca mătasea din cămaşa unui bey/ ca retina când ochiul doarme întredeschis şi pare de sticlă,/ Ay, picioarele tale lungi ca mestecenii într-o zi de stepă,” (Ay, pielea ta, ca mătasea din cămaşa unui bey)

În capitolul Exerciţii în stil clasic, atmosfera de basm, ritmul, rima pregătesc dansul în saloane princiare, dans care simbolizează trecerea timpului. Farmecul acestuia şi al femei corup până şi îngerul. „Când dintr-odată îngerul m-a privit,/ A întrerupt dansul şi a venit aproape de mine,/ M-a mângâiat pe faţă şi doar atât mi-a spus:/ Ţine tu aripile şi ai grijă de tine.” (Îngerul pe gheaţa subţire)

Poezia lui Mircea Florin Şandru se înscrie într-o viziune mioritică senină asupra destinului: „Azi voi fi blând, te iert oraşule, primăvara curge pe străzi,/ se subţiază încet pielea şi sângele, simt fiecare atingere/ ca o fiară.” (Strada Docenţilor)

Pentru poetul esopic, plăcerile vieţii constă în dragoste, recluziune în natură şi calme momente domestice.

O altă faţetă a poeziei lui Mircea Florin Şandru o constituie deplângerea condiţiei

umane de fiinţe muritoare: „În inima care bate ca o morişcă de platină/ Aud venind iarna,/ Aud o forţă necunoscută cum face exerciţii de tragere, / Aud pe pereţii interiori o subţire ploaie de gloanţe.” (Aud venind iarna)

Poetul, neoromantic până la un punct, suferă şi de prăbuşirea morală a oamenilor în condiţiile sociale contemporane înstrăinante.

În poezia română contemporană, Mircea Florin Şandru constituie un caz aparte. Lirica sa caldă, umană, te învăluie reconfortant. Prima caracteristică stilistică o constituie originalitatea. Lumea este luată în poeseie prin simţuri. Reveriile dominante, produse în sufletul poetului, aparţin registrului pur, idealizant, aerian.

Volumul Ca silabele unui mare pian reprezintă pentru Mircea Florin Şandru, despărţirea de oraş: „Oraşul – un deşert de cenuşă, o colină de sare./ (...) Nu există speranţă, nu există scăpare,/ Doar un spaţiu îngust, cât să respir,/ Să-nţeleg ce se-ntâmplă,/ Doar moartea-mi rămâne, liniştitoare, rece, tăcută,/ ca un cuţit care mi se lipeşte de tâmplă.” (Doar moartea-mi rămâne)

Cu versurile din acest volum, Mircea Florin Şandru s-a schimbat la faţă. Să vedem

ce urmează...

Florea Miu şi-a subintitulat poemele din volumul SECUNDA ŞI TEMPLUL (Ed. Autograf MJM, Craiova, 2011), drept metafizice. Într-adevăr, ele instituie un discurs asupra fiinţei, în manieră proprie. La Florea Miu, fiinţa, această abstracţiune indefinibilă noţional pentru că se află într-o continuă devenire, şi care trebuie să includă esenţa viului, ia forma clepsidrei şi încape într-o lacrimă. Cupa superioară este rezervată transcendenţei goale: „Mi-e teamă să mai stau aici/ cu tot cerul adunat deasupra mea./ (...) / Pe de altă parte,/ cerul îmi este şi povară, şi casă:/ dar cu acoperişul foarte înalt/ care ar trebui uneori reparat./ Am pus câteva gânduri ici-colo/ ca să nu mă plouă,/ însă mi-e greu să ajung până sus./ Pe lângă strivitorul gol de deasupra,/ greutăţile din mine/ mi se par uşoare.” (Despre cer)

Cupa inferioară a clepsidrei ontologice este rezervată trăirilor proprii, condiţiei de fiinţă muritoare, dezamăgită de relaţiile sociale inautentice, instaurate de contemporani: „Ce să mă fac cu sufletul ăsta al meu/ care mă trage în jos/ ca o piatră de moară?!” (Malformaţie congenitală)

Drumurile, care constituie simbolul predilect al poetului, încă din volumul CERUL DIN LACRIMĂ (Ed. Ramuri, Craiova, 2009) nu duc nicăieri. Cel vertical, care trece prin gâtuirea clepsidrei, se pierde în neantul trascendenţei, iar cele terestre, labirintice prin câmpie, marchează absurdul existenţei: „Dureroase mai sunt drumurile câmpiei!/ Nu e nimic să le adăpostească./ (...) / Dureroase mai sunt drumurile câmpiei!/ Arse de soare şi mâncate de ploi -/ în rănile lor se văd urmele celor/ care n-au ajuns nicăieri.” (Umbră şi semne)

Viaţa este imaginată ca o călătorie iniţiatică, în sensul teoretizat de Mircea Eliade. Conform istoricului religiilor, călătoria se desfăşoară în interiorul nostru, spre regăsirea de sine. Florea Miu nu găseşte un centru reconfortant al fiinţei, de unde decurge tristeţea incurabilă şi călătoriile fără sens.

Existenţa aridă, într-o societate cu valorile răsturnate, instituie o nostalgie insurmontabilă: „Trăiesc cu sentimentul/ că istoria s-a sfârşit/ fără măcar să fi băgat de seamă/ că nimeni nu e mai presus/ de întâmplări!” (Ultima zi)

Dincolo de scriitura modernă, poetul teleormănean Florea Miu rămâne un tradiţionalist care respinge postmodernismul. Simbolurile sale predilecte sunt: clepsidra, drumurile, lacrimile, pădurile, poarta, fântâna (ultimele două de sorginte folclorică). Poarta sufletului nu se mai deschide primitoare, iar din fântâna eului se găleţile scot nămol.

Peregrinările autobiografice trec desigur şi prin câmpia împădurită a Teleormanului. Evenimentele vieţii sunt o înşiruire de lacrimi prin care poetul călătoreşte într-o transhumanţă fluidă. Plânsul reprezintă o abluţiune terapeutică prin spălarea sufletului cu lacrimi curate.

Poemul Secunda şi templul care dă titlul volumului, are şi el o structură clepsidrică. Poetul resimte sacralitatea fără de sens a lumii, motiv pentru care se retrage în adâncurile sinelui. Prin orificiul clepsidrei existenţiale se încearcă, fără rezultat, comunicarea cu cerul. Căderea aduce însingurarea fiinţei : „Toate întâmplările se adună/

într-o dâră din ce în ce mai subţire/ care se va pierde cândva

în văzduh.// E plină de mine secunda./ De mine nu mai am loc/

şi, asemenea frunzei din arbori,/ spre adânc mă

întorc.”În meditaţiile sale

incitante, poetul aruncă o privire indiscretă în spatele cortinei condiţiei umane şi

este dezamăgit de efemeritatea vieţii, aidoma jocului umbrelor platonice pe ecranul existenţei:

„Întotdeauna am vrut să privesc/ ceea ce n-ar trebui să

se vadă./ Acolo, în spatele nemişcat/ din care răsare doar umbra.” (Acorduri finale)

Volumul de versuri la care ne referim /1/ atestă că poetul şi-a conturat mai exact personalitatea melancolică, acutizându-şi unicitatea/singurătatea. Demersul esenţializat aduce profunzime crepusculară.

Paul Aretzu caracterizează exact poezia lui Florea Miu: „Continuând să-şi clarifice identitatea, poetul înţelege că se află zidit într-un labirint din care nu poate scăpa, într-o ţară a lui Nimeni, pierdut între două nopţi eterne, în anonimatul cosmic.”

Pentru mine, poetul este zidit într-o clepsidră.

Florea Miu – POEME METAFIZICE

Mircea Florin Şandru – DRUMUL DAMASCULUI

Lucian Gruia

16

nr. 158-159 ► August-Septembrie 2012

PO

EZIE

SingurătăţiAu dreptateaceastă fericirechiar cu majusculă

nu există ah, dar dacă ar exista cu literă micăar semăna cu scurta noastrăpresingurătateplinătatea e urmată de singurătatedupă iubire vine singurătatea

ştiu deja că e o biată deformaredar cu siguranţă în acest durabil minutunul se simte

singur pe lume

fără o ocazie anumefără pretextfără îmbrăţişărifără remuşcărifără lucrurile care unesc sau separăşi în acest unic mod de a fi singurnimeni nu se înduioşează de unul şi acelaşi

datele obiective sunt după cum urmează

există zece centimetri de tăcereîntre mâini şi mâinile meleo frontieră de cuvinte nerostiteîntre buzele tale şi buzele meleceva ce străluceşte atât de tristîntre ochii tăi şi ochii mei

evident singurătatea nu vine singură

dacă te uiţi peste umărul melancholical singurătăţii noastrevei vedea o imposibilitate mare şi compactăo înţelegere tăcută faţă de a treia şi a patraaceastă întâmplare de a fi oameni buni

după bucuriedupă plenitudinedupă iubirevine singurătateamai departedarce va veni dincolo de singurătate

uneori nu mă simtatât de singur

Îţi imaginezimai bine spussimţi că dincolo de singurătatea meaşi de a ta

eşti tot tu chiar dacă te întrebi deunul singurce va urma după

singurătate

IntimitateVisăm împreunăne trezim împreunătimpul face sau desfacedar nu-i pasă prea mult de visul tăunici de visul meusuntem neîndemânaticisau prea precauţine gândim că acest pescăruşnu cadecredem că e nepieritoare această vrajăcă bătălia e a noastrăsau a nimănuitrăim împreunăsfârşim împreunădar această dispariţie este o glumăun amănunt o explozieo rămăşiţăo deschidere şi o închiderea paradisuluiiar intimitatea noastrăe atât de imensăîncât moartea o ascundeîn golul ei

vreau să-mi povesteştidurerea care te-a închisîşi ofer ultima confesiuneeşti singurăsunt singurdar uneorisingurătatea poate fio flacără

Lovers go homeAcum când ziua a începutîntorcându-se în privirea taşi m-ai întâlnit bunşi te-am întâlnit mai frumoasăacum când în sfârşiteste destul de limpedeunde eşti şi undesunt

când voi avea puterevoi construipentru prima datăcu tineo prietenie atât de neobservatăîncât vecinulde pe tărâmul iubiriiînţelegândne va prividisperatcu invidieşi va ajunge să organizezeexcursiica să vină să ne întrebecum am reuşit

Sticla din mareMarea este o întâmplareVicente Huidubro

Am aruncat aceste şase versuri în sticla mea din marecu planul secret că într-o ziva ajunge pe o plajă aproape pustieşi un copil o va găsi şi-o va deschideşi în locul versurilor va scoate pietriceleşi strigăte de ajutor şi de alarmă şi melci

Dragoste de după amiazăCe păcat că nu eşti cu minecând mă uit la ceas şi e ora patruşi s-a terminat păginuţa şi mă gândesc zece minuteşi-mi îndrept picioarele ca în toate după-amiezeleşi fac la fel cu umerii ca să-mi îndrept spateleşi îmi îndoi degetetul şi sacul de minciuni

Ce păcat că nu eşti cu minecând mă uit la ceas şi este ora cincişi sunt un calculator de dobânzisau două mâini ce zburdă pestepatruzeci de tastesau o ureche ce ascultă ca un hoţ la telefonsau un tip care execută numerele şi secile adevăruri

Ce păcat că nu eşti cu minecând mă uit la ceas şi este ora şase.Ai putea să te apropii de surprizăşi să-mi spui “Ce mai faci?” şi am rămâneeu cu urma roşie a buzelor taletu cu funinginea albastră a scrumului meu.

Certificat de existenţăSpune tipul lăudărosazi la Consulatam obţinut certificatulobişnuit de existenţă

de aici reiese că sunt viuastfel încât gata cu calomniile

hârtia aceasta splendidăirefutabilăatestă că exist

dacă sunt în faţa oglinziişi chipul meu nu se vedevoi suporta calmsenin

Nu luaţi în portofelrecenta mea achiziţienoul meucertificat de existenţă?

Să trăieştiîn cele din urmănu este chiar fundamentalimportant este ca cinevaautorizat în domeniusă certifice cu dovezică unul există .

Când am deschis ziarul am cititpropriul meu necrologm-a durut să nu fiu în staresă arăt oriundeşi oricuiun minuţios şi valabilcertificat de existenţă

existdeci gândesc

câţi oarecare merg pe drumcrezând că sunt viicând de fapt le lipseşte cu adevăratşi fără şansa de a pune ceva în locsuveranulcertificate de existenţă.

Traducere de Alice Valeria MICU

Mario Benedetti

17

nr. 158-159 ► August-Septembrie 2012

RĂSTIGNIT pe CUVINTE

Poezii Religioase din volumul în pregătire Noduri în haos

Calea PâiniiPe muntele vremurilor, în satul de dincolo,Departe, în inima codrului,Femeia îşi curăţă casa.

Prin colbul fierbinte,Gătată de sărbătoare,Cu năframa de foc şi cămaşa de lapte,Este timp de patru ceasuriPe calea Pâinii.

Cu desagii pe spatele încovoiat,Coboară la cooperativă.E Ziua pâinii, Sfânta Sâmbătă,Iar Dumnezeu se vede în aluat.

Apoi, cu şapte pite, una pentru fiecare zi,Ia drumul întoarcerii,Tot pe munţi, şi pe munţi,Unde dacii sunt liberi.

Minunea Peste margini de lumi,În pădurea credinţei,Ochii mari şi miloşi ai MăicuţeiLăcrimează pentru noi.

Icoana minunilor dă viaţăDă sănătate, bucurie, speranţă,Dă lumii sens,Lumina Minunii.

Fiii lacrimilor sărută Chipul Sfintei.Cu capul spre pământ şi inima spre CerÎşi pun sufletul în palma Mariei,Mama cu chip blând.

La Nicula veacurile devin veşnicie.

Un locDrum de o rugăciunePână la calea strămoşilor.Acolo sălbăticiunea este îmblânzităŞi greşelile iertate.

Pe obrajii rumeni se vede tihna raiului. În satul cocoţat printre nori Se aude liniştea.

Stăpânul râde liniştit.În munte stă Lumina,Iar în brazdă sfinţenia.

Poiana Omului e plină de cântec.Şerpuind printre ţarcuri imense şi căpiţe de fân,Ajungi la Casa Sufletului.

CruceaBetoane în loc de lemn,Piatră în loc de suflet,Deznădejde în loc de credinţă.Aripi schingiuite de ghimpii răutăţilor.

Undeva, în visul tău,Iisus coboară pe scara de ceară, Cu tălpile spălate de mironosiţe,Cu inima plină de iubire,Cu capul încoronat cu spinii lumii.

Tu, Cruce, redă-ne apa vieţii,Fă din rău bine,Din piatră lemn, din amar dulceaţă,Pentru ca prin bolovanii neadaptăriiSă strigăm din rărunchii bolnavi:Vrednic este!

Abia atunciCând colbul de pe uliţă dispare,Când olul de lut nu mai aduce apă,Când Crucea din turlă se va apleca,Atunci, abia atunci...

Dacă oamenii nu se vor mai saluta,Dacă iarba nu va mai creşte,

Dacă urâtul va umple cărarea sufletelor,Atunci, abia atunci...

De va fi lumea fără rugăciune,De va fi omul fără inimă,De va fi uitată Icoana,Atunci, abia atunci...

Da, abia atunci e vremeaÎn care soarele nu ne va încălzi,În care îngerii vor spune versul Venirii,În care El va fi pe Calea Cerului,Întru Judecata fiecăruia.

Altfel de sufletÎn parc, pe coama suferinţei,Însoţit de porumbei îşi spune gândul.Scaunul care-l ţine ca o forţăDesparte lumea în două.

Bărbatul sub Cruce,Cu picioarele fără de folos,Îşi îndreaptă fruntea spre Cer,Aşteptând clipa ce-i este dată.

Dacă bunătatea s-ar transforma în energie,Iar inima în putere,Atunci ar fi simplu să meargă din nou,Copil pe drumul biruinţei.

Doamne, dă-mi puterea de a mă ridica,Dă-mi o parte din fericirea îngerilor Tăi,Dă-mi şansa de a alege calea,Tu, Doamne, dă-mi paşi aici, acum...!

RânduieliEram credinciosCa fluturii,Ca marea,Ca florile din grădina îngerilor.

Pe cărarea de la moară,Cu sacul de uium în spate,Apare credinţa.

Dumnezeu salută lutul,Iar norul negru,Retras pe ritm de fulgere,Îl arată cu Evangheliile la inimă.

El dă putere albinei Să facă floarea miere,

Prunii-prune, merii-mere, Rânduind toate.

Pe drumul de pe coastă,Lelea Marta aşteaptă Învierea.

În zborCredinţa zboarăDincolo de munţi şi de ape,De cer şi de pământ.

Copilul vesel se roagă mai uşor.El este lângă înger zi şi noapte.Clopotul anunţă peste sat slujba,Biserica mică devine mare.Îmbrăcată în flori,Cu un covor de trestie pe jos,Îşi aşteaptă mirele.

Prin văzduh şi pe apePluteşte ruga,Ploaia spală nedreptatea,Întru aşteptarea miracolului.

Îngerul i-a interzis să vorbească.De acum, din mormântul de sub ierburi,Se vor auzi doar suflări de rugăPână la a doua venire.

Aici, acoloPerfida îşi ţese pânza Ce miroase a moarte,Peste drum de zi,Miez de Rai.

În tindă mioarele pasc din iarba grasăCrescută pe oase de sfinţi,Întru aşteptarea apeiAdusă de femeia văduvă.

Aici, nebunia pentru HristosNu are leac pământean,Pentru scânteia de Adevăr,Călugărul dându-şi sufletul.

Ţara dorului de Iisus,Mândră ca soarele de pe cer,Unde pietrele se înmoaie sub glasul ÎngerilorŞi munţii se apleacă pentru a fi mângâiaţi.

Infinitul dumnezeirii e în inima mea,Pe zidurile temniţei este cuvântul Tău,Credinţa stă demnă în picioare.

Maximinian Menuţ

18

nr. 158-159 ► August-Septembrie 2012

PO

EZIE COPAC DE CRISTAL

Ochii răniţi de ploaieHasibe Sönmez

Copacul tău de cristal cunoaşte limba secretă a ploilor, tăcerea umbrelor care odinioară erau riduri de lumină printrecicatricile inimii ce ocultează în propria nostalgie - fluturi de mătase, larve gri şi garoafe roşii…

ORAŞUL TOAMNEIEt vull

color de rosa en la tardorBetül Tariman

Te iubesc,culoare de trandafir în toamnă

Betül Tariman

Aripa cunoaşte tristeţea norilor de mătase,puful păsărilor ce-şi au cuibul în duziide pe strada durerii.Ştie de furtuna de umbre şi de vârtejul apelor,ovalul oglinzii umflate de febra aurorei,mercurul tuturor devierilor termometruluiiubirilor vechi.Tristeţea: “Pe faţa morţii se vede totul“Ochii mei s-au scăldat în ai tăi,sângele meu s-a mutat în inima ta,dar nicicând lumina nu-mi va ajunge la beznă.

E ALEANULRămâi a fi o femeie Super Fly.

Gwen Stephani

Aceste ciudate împerecheri, unde fiecare în sine îşi doreştespre final puţină nelinişte spre a fi creditată unul pentru altul. Trecerea anilor şterge în tăcere urmele ataşamentului. Aşa precum râsetul fals al ploii accentuează uzura umeriloraplecaţi, o nouă naştere fiduciară. Firele lungi de păr fac să

fie reconsiderat mitul despre sirenele ce au corpul jumătatepeşte, altă jumătate femeie super fly. Pentru noi nu există, oricum, niciun moment de odihnă, un mod amânat depornire, într-un fel oarecare abandonare prin acord mutual. Nici nu încercăm să recuperăm arheologia de înţelegereparţială a Altora. Nu căutăm tatuajele femeii în satinul alb al dimineţii, ne conformăm cu transpiraţia actului sexualneprevăzut de pe scăriţa de incendiu a sutienului ei. Lipsă de stil în a rătăci veşmintele vechi a autostimei în lăzi, pe care cineva a mâzgălit numele tău, ca şi când s-ar fi înnegritalcoolul singurătăţii pe salteaua de lână nenaturală, în partea situată mai sus de coapsă. Pasul discret are loc în cuvântulomis. Iar după atâţia ani nu mai e un soi de ploaie, un ghem de braţe încrucişate, ceva asemănător unui ţipăt înfundat ce vrea să spună: Nu pot suporta lipsa ta, ce e mai acută decât condamnarea paielor şi a ochilor de seminţe pe suprafaţa sticlei. Nu ne sunt proprii corpurile fragile şi nici cele splendide. Nu posedăm zăpadă, alfabetul profitorilor, suferinţa, rutina. Nici elegii sângerânde din fiecare rană şi nici dulceaţa de pe urmă a despărţirii. Privirea noastră nu a fost niciodată tihnă încinsă de muzica azurie în locuinţă, o ascensiune aventuroasă prin zidurile de lemn şi crăpăturile din acoperiş, absenţă abia perceptibilă a becului ce sfârâie. Şi

nu e nimic absolut în acest oraş de insomnii, o ploaie improvizată de iarnă între noi. Nici istoria de umbre indescifrabile, chipuri ce se cer să exprime nostalgia. Acum suntem doar două voci ce se sting în abis, până în punctul care se revelează aici, e fără îndoială ceea ce se lasă aici.

POETUL APEIÎn sfârşit iarba de demult a vălului tău şi abdomenul

Ilhan Berk

Totul e pregătit pentru ca înăuntru-mi, prin vene, să călătorească cuvintele pasiunii străvechi până în inima adormită a Itakăi. Revin în patria cărărilor copilăriei mele unde femeile răsar prin pereţii umbrelor cu privirile lor pline de compasiune. Ele, cuvintele, mă fac să gândesc la purificarea sângelui, deşi ştiu că nu posed nici o rază de soare pentru a sparge odată şi odată geamul memoriei, fiindcă mahna mea nu are garoafe în piept şi nici margarete precum petalele de fluturi în întuneric. Sunt gata să sufăr în corul femeilor pe care le-am iubit înainte de a îmbrăca haina de spumă a ultimului val înalt.

PAGINA ÎN ALB AGITAT

Omaredemărgeleînochipeşticarecaligrafiazăfructelesecialescriiturii.

JASMIN GALBENÎntr-un fel sau altul, îmi aminteştede similitudinea dintre un orb şi o armăde Chester Himes,de asemenea Gülten Akin ne aducevarianta cea mai relevantăa unui orb cu o lamă în mână. Depinde,aşadar, de registru ales pentru scriituradespre singurătatea cea mai dezordonată:miracol inutil al tremurului de pleoape prin ierburi.

Alte şoapte. Alte tăceri.

Nici jasminul cel galben nu mă va salvade simulaţia acestui cortexşi de muzica sângelui.

VREMEA CIREŞELOR On n’englue pas le diable comme un merle

à la pipée.Aloysius Bertrand

Precum o mierlăce cântă pe ramul cireşuluidin adâncului de abis al luminii,zbori atât de sus, atât de susîncât atingi cu aripa lucarna ştiinţei oculteşi ajungi pe vârful muntelui,pe coama valuluice nu mai apucă să respirepe ultima plajă,băltoacă murdară dorită de raze,bălăcire din plăcere.Precum cântul de mierlă,cursa vânatului afişată,coada peştelui întunecat al iubirii ascunseîn adâncul luminii pâlpâitoaredin candela ideii,ajunge respiraţia genezei visuluiîn fluxul memoriei.

DUPĂ AMBUSCADĂCe mai caută acel trandafir ofilit în mâna ta,acel vis fragil dispărut în conturla prima atingere a învelişului umbrelor?

O STUDENTĂ A CITIT VERSURILE LUI NAZIM

HIKMET– S-a terminat carbonul şi tulburările! – ne-a zis într-o zi toba de tinichea.Pe vremea trandafirilor, râsete şi beţia lacrimilorurmează unui timp de luptă şi revoltă, fiica mea.Precum marea, începe din nou ciclul obscur al acestei ierni:fiare ce nu pasc în pace, acele vieţi nenorocitecare nu văd lumină ziua în amiaza mare, care un vorbescprin semnele categorice ale devotamentului împărtăşit,care nu gândesc dinăuntrul rădăcinilor cugetului.Doar dau cu neobrăzare cu copita în inima fiinţelor libere.

PIATRĂ DE ASCUŢITViaţa e o piatră de ascuţit ce se toceşte

în drumul unoraBedrettin Aykin

IPrenumele durerii asociat sunetului sălciilor de pe malul râului copilăriei. Ce voi să zic în acest poem: cuţitul tău e pentru floarea fragilă de migdal, prima rază a dimineţii ce schimbă durerea în mânie, întunericul mă face să pictez o pădure de urlete în propria-mi voce, la capătul singurătăţii se mai adaugă

PERE BESSÓ

19

nr. 158-159 ► August-Septembrie 2012

masacrul ostilităţii şi uit păsările şi insecta de apă, întind capul în faţa vânătorului sălbatic, dragostea e mânie pentru mine, mi-am anihilat durerea cu mânia şi în locul ei scriu numele lui Nina Hagen…

IIO colină ninsă într-o fântână întunecată fără de fund, urmă oarbă a vocii, nici o armă rece pentru pânza albă…

IIIFermentarea musturilor la poarta deschisă a inimii neajutorate, ce duce spre gura măciuliei de mac a timpului întru pierderea simţirii, în pielea ce păstrează urma incendiului tuturor focurilor în cea mai excelentă poziţionare a nimicului, împărţind vidul, beneficiul în ciuda camerelor inimii.

IVNu ai de ce să venerezi jeraticul. Focul cel vechi mai e încă foc.

VDragostea de părinte e o auto-consumare reciprocă, praf şi tristeţe.

VIDrumul pustiu este o lipsă de sânge pe obrazul pătruns de ploaia sălcie.

VIIMâinile tale odihnesc la capătul tuturor drumurilor. Le ridici pentru a înlătura pretextul nocturn al acestui poem.

VIIIUn dispreţ silenţios precum cortina estompează ciripitul păsărilor moarte ce calmează viaţa.

IXAtunci înseamnă că a stinge lumina e un mod de a oferi adăpost ochilor închişi, de a potoli focul fălosului cocoş castrat în porumbarul toamnei.

XMătasea din casă învârte visul în jurul focului şi încercuieşte iedera degradării dragostei: cârpe uleioase de bucătărie stau pe acolo pe unde mai ieri era puf de catifea, buze fierbinţi şi petale de lavă clocotind în una şi aceiaşi oală…

Traducere de Andrei LANGA

„ARISTOCRATICA”

FricaDuc sub braţo coajă tare de lunădin care mai muşc uneori.

Apoi beau o gurădin ultimul gând cu tineşi mai pâlpâi o zi.

Mă sperie să ştiucă n-am să pot muride nici un fel de foame,de nici un fel de sete!

De nici un fel!

AlfabeticaOr să-mi răsarăAbecedare de iarbăŞi-o voi lua de la-nceput.

De-aceea te-nvăţ acumAlfabetica foşnetului,Sensul frunzelor subţiri şi caldeCu care o să te strig.

Prea multVoi tăia această bucată de râuÎn care te-ai oglindit tuŞi-o voi agăţa în sufragerieLângă celelalte icoane.

Mă tem că până spre zoriPereţii vor curge în mareCu tine cu totŞi din valuriSoarele nu va mai răsări,De-atâta dragoste,Niciodată!

De ţinut minteŢi-am zărit pe un norUrma de ruj a buzelorŞi-am înţeles, în sfârşit,De ce toate ploile aveau gustul tău.

Cu sabiaTrag vrăbiileDin teaca acestor copaciŞi le mişc prin aer,Ameninţător.

Sunt propriul meu război!

CameleonicVerdele este un roşuDormind cu ochii deschişi.

Toamna nu se viseazăŞi nu se moare!

RuşineaTu, goală în noapte,Şi toţi aceşti ochiiPrivindu-te lacomiPrin crăpăturile cerului.

Pune, Doamne iartă-mă,O dimineaţă pe tine!

Un drum de ţarăSă ţii vrăbiile închiseÎn colivia copacilor!

Bat calea până la tineDe-atâtea ori,

Încât voi lăsa pe cer O urmă ca un drum de ţară.

În praful luiNimeni să nu se bălăcească!

Un drum de ţară

Să ţii vrăbiile închiseÎn colivia copacilor!

Bat calea până la tineDe-atâtea ori,Încât voi lăsa pe cer O urmă ca un drum de ţară.

În praful luiNimeni să nu se bălăcească!

InstrucţiuniÎmi voi trage un nuc peste minesă nu mă mai găseşti!

Să tot crezi că-s plecat de nebundupă raze de lunăşi nalbe mustite sub fluturi!

Tu să-ţi vezi de curăţenie,de spălat şi de plâns!Să nu-mi cerţi copiii şi uneori,să stai nemişcată-n ninsoareaşa cum te-am învăţat.

Doar palmele tale m-au topit.

RătăcindMă-nvârt de ceva vreme pe aici.

Nu văd nici o poartă pe care s-o împing,nici un paznic să-l întreb,nici măcar o luntre putrezind lângă mal!

Ştie cinevape unde se intră în acest apus?

Prin care întind mânaOctombrie trist,jumulind arborii verde cu verdepână când nu mai rămândecât nervurile aripilorieşite din pământ,chiar din pământulprin care întind mânasă te găsesc.

DAN ELIAS

20

nr. 158-159 ► August-Septembrie 2012

C R O N I C I L I T E R A R EÎn literatura care se produce azi în jurul nostru

(dar pentru mereu mai puţini cititori), Mihai Neagu Basarab este un autor şi un personaj singular fie şi numai pentru faptul că trăieşte şi se simte la fel de la locul lui şi în ţară, şi în străinătate (atenţie: în străinătatea europeană). Dar nu ca pământean de nicăieri, ca „om fără umbră”, ci „neted”, cum ar spune Eminescu, ca român. Nu are complexe, nostalgii, disconforturi, umori, ci pare mai degrabă un homo universalis şi enciclopedist. E un fel de „privitor ca la teatru” pe orice meridian s-ar afla. Nu numai însă pentru aceasta împrejurare este MNB (cum i-ar zice americanii) un scriitor şi cărturar singular, care descinde din stirpea eseiştilor începută, să zicem, cu Ion Ghica şi Al. Odobescu şi continuată prin Zarifopol şi interbelicii frământaţi şi răvăşiţi, până azi.

Nu ştiu prea multe despre antecedentele literare ale autorului – o spun cu sinceritate şi ruşine –, dar memorialistica sui generis cuprinsă în trilogia „Conferinţe freiburgheze şi alte scrieri” (Editura MAGIC PRINT, 2012), din care au apărut primele două volume, este... memorabilă. Sub un titlu înşelător, mai degrabă conţopistic, cartea oferă prin fiecare pagină şi paragraf texte revelatorii ca informaţie, dar mai ales ca notaţie, ca meditaţie. A fi memorialist credibil nu e lucru uşor, căci specia e oricum vulnerabilă la subiectivităţi de tot felul, dar şi pentru că memorialistica, adevărată sau nu, a devenit, după 1989, specia cea mai vie, mai dinamică, mai căutată şi mai consumată de cei ce mai pun mâna pe

câte o carte. (În general, literatura nonfiction capătă pregnanţă în aceste vremuri tot mai grăbite şi mai pragmatice şi asta se vede cu ochiul liber când îţi roteşti privirea prin librării, unde volumele nonfiction cotropesc totul.)

Între tot mai interesanţii şi mai mulţii memorialişti români ai momentului, MNB este acela care pare să fi cunoscut şi alţi români decât noi ceilalţi compatrioţi ai săi/ai noştri, sau a cunoscut mari români, ştiuţi de toată lumea, altfel decât noi. Este adevărat, a trăit câteva decenii în Europa Apuseană, dar nici ca

expatriat sau exilat, nici ca „fugit” înainte de venirea comuniştilor sau după, nici ca disident sau defector. De altfel, nu a făcut şi nu face politică activă de nici un fel, ceea nu înseamnă că nu are convingeri şi crezuri politice.

Ca medic psihiatru „cu cartea de muncă la bază”, îşi vede şi prin această (de)formaţie semenii, pe care-i priveşte de regulă cordial, uşor distrat şi amuzat, aparent fără a le da prea multă atenţie, dar pe care-i fixează definitiv din câteva creionări. Iar pentru că n-a „transfugit” (vremelnic sau definitiv) nici din motive politice, nici... penale, nu are nimic de tăinuit, mistificat, blasfemiat sau pomădat în istorisirile sale profunde, dar captivante. Scrie aşa cum îi vine, direct şi sincer. Şi nu simple pagini de jurnal, ci eseistică.

Lumea descrisă de dr. Neagu, deşi românească, ne este foarte multora dintre noi puţin sau deloc

cunoscută: cei din exil, din închisori sau aparent liberi sub supraveghere, ori cărora li s-a pus pe viaţă căluşul în gură în regimurile dictatoriale care s-au perindat zeci şi zeci de ani la conducerea României.

Câţi dintre noi ştiu cine au fost Petre Vălimăreanu, V.V. Stanciu, George Racoveanu, N.I. Herescu, Crişan Muşeţeanu, Dan Boita, Decebal Niţulescu şi alţii, intelectuali străluciţi dar îndepărtaţi şi rupţi – fără voia lor – de ţară. Şi cine ştia ce aflăm aici despre Mircea Eliade, Ionel Perlea, Horia Stamatu, Petre Pandrea, Petre Ţuţea, prinţul Nicolae, Oscar Lemnaru, Petru Dumitriu, Marian Popa? O „aripă” din Panteonul cultural românesc prea puţin sau deloc ştiută până acum, fascinantă şi care abia începe să fie adusă/readusă în atenţia publică – acesta este cuprinsul incitantelor volume de „conferinţe ... şi alte...” ale lui MNB.

Textele publicate în reviste din ţară şi exil şi „conferinţele freiburgheze” între 1993 şi 2011 nu sunt simple relatări memorialistice, nu sunt doar amintiri depănate. Sunt, cum am spus, eseuri, doldora de formulări şi spuse memorabile, unele un fel de aforisme dezvoltate mai pe larg. Redau câteva, culese în fugă şi la întâmplare. „Numai dacă întreaga populaţie a planetei ar fi imbecilizată, printr-un proces care nu poate dura mai puţin de două sute de ani, totalitarismul s-ar impune, firesc şi definitiv, de la sine” (p. 29). „Datorită temperamentului lui Stalin (cred că era, de fapt, mai mult excentricitate, temperament ar fi putut avea mai degrabă Hitler, în urma unui tratament endocrinologic), comunismul n-a triumfat pe planetă” (p. 34). „...ceea ce se numea înainte prostime, viitorii globalizaţi de astăzi nici n-o să mai frunzărească vreo carte de istorie laică, în care nu va scrie nimic altceva decât în ‘Scânteia’

de mâine, căreia n-o să-i mai zică ‘Adevărul’, ci, mai pe-nţeles ‘Libertatea’ (p. 36). „Ca şi în dragoste, în scris trebuie să fii mai degrabă zgârcit decât risipitor cu cuvintele” (p. 57). „Când citim un scriitor bun spunem: Are dreptate. Când citim un ziarist supradotat, spunem: Ar trebui să aibă dreptate! Pentru că ziaristul, ca şi avocatul, are un subiectivism împrumutat de la cauză” (p. 70). „E clar că

oamenii îşi umplu ultimii 50 de ani de viaţă cu încercări de menţinere a adaptării optime şi ajung astfel, în cele din urmă, sclavii modei. Dacă mai punem la socoteală şi stricăciunile pe care le produc în copii modelele de adulţi

pe care le oferă realitatea zilelor noastre...” (p. 95). „Prăbuşirea comunismului a lăsat în urmă cai, câini, pisici şi raţe sălbăticite, iar nu ‘involuate’ la statutul de dinaintea otrăvirii comuniste domesticitoare” (p. 105). „Eu nu sunt contra globalismului, cum nu sunt contra iernii sau verii. Dar pot să spun: ‘e păcat că vine, indiferent dacă va veni cel pe care ni-l pregătesc ‘ai noştri’, sau altul.“ (p. 136).

Primele două volume ale trilogiei – cele copertate dominant roşu şi respectiv galben au apărut. Îl aşteptăm cu nerăbdare pe al treilea, cel în albastru.

Mihai Neagu Basarab, o revelaţie a memorialisticii

Corneliu Vlad

21

nr. 158-159 ► August-Septembrie 2012

C R O N I C I L I T E R A R ECronologia vieţii literare româneşti (1944–1964),

proiect prevăzut în planul Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“ din Bucureşti, continuă într-o manieră eficace prin publicarea, la doar un an distanţă de la primele trei volume (care acoperă intervalul 23 august 1944–31 decembrie 1949), prin publicarea unei continuări ample, în patru volume, cuprinzând perioada 1949–1957. Împărţirea materialul s-a făcut după cum urmează: vol. IV (1949-1950), responsabili Lucian Chişu, Andrei Grigor, Andrei Milca, Simona Marin; vol. V (1951-1953), responsabilli Nicolae Bîrna, Oana Soare, Oana Safta, Lucian Chişu, Andrei Grigor, Andrei Milca, Alina Crihană, Nicoleta Ifrim; vol. VI (1954-1955), responsabili Nicolae Bîrna, Oana Soare, Oana Safta, Mihai Iovănel, Cristina Balinte, Andrei Terian, Andrei Grigor, Alina Crihană, Nicoleta Ifrim; vol. VI (1954-1955), responsabili Nicolae Bîrna, Oana Soare, Oana Safta, Mihai Iovănel, Cristina Balinte, Andrei Terian, Andrei Grigor, Alina Crihană, Nicoleta Ifrim; vol VII (1956-1957), responsabili Mihai Iovănel, Cristina Balinte, Andrei Terian, Andrei Grigor, Nicoleta Ifrim, Alina Crihană.

Deşi acoperă 8 ani, cantitatea de informaţie nu depăşeşte cu mult precedenta sinteză, publicată în 2010. Cauzele acestei restrângeri se află, pe de o parte, în radierea, în 1947, a publicaţiilor de opoziţie („Dreptatea“, „Liberalul“), independente („Semnalul“, „Jurnalul de dimineaţă“) şi socotite neimportante ca aliate ale P.C.R. („Libertatea“, „Fapta“). Pe de altă parte, în imposibilitatea de a obţine aprobarea pentru scoaterea unor reviste literare neaservite puterii comuniste. Constatarea cea mai simplă este că, în lipsa unei opoziţii, politicile culturale din presa anilor 1949–1957 se construiau de la „Centru“, fie prin popularizarea unor articole publicate în Uniunea Sovietică, fie prin stabilirea unor priorităţi în cadrul Secţiei de Propagandă şi Agitaţie. Astfel, în locul unor polemici, se instalează tirania campaniilor. Care nu se îndreaptă neapărat împotriva scriitorilor neangajaţi în slujba programului extremei stângi, întrucât, în genere, aceştia erau marginalizaţi, fiind excluşi din viaţa literară prin interdicţii de semnătură, prin arestări, prin încadrarea în slujbe neconforme cu pregătirea lor, prin transformarea lor în stilizatori ai traducerilor de acurateţă îndoielnică, practicată de autorii oficiali. Ci împotriva unor ţinte colective, desemnate ca păcate ale lumii burgheze, capitaliste: „cosmpolitism“, „decadentism“, „formalism“, „optimism ieftin“, „intimism“, „escapism“, „autonomism“, „estetism“. De asemenea, nu sunt scutiţi de atenţionări sau de indicarea unor recidive chiar doi dintre cei mai aprigi publicişti: Ion Vitner şi Ov. S. Crohmălniceau. Câteodată, obiecţiile primite nu sunt semnate, ceea ce avea scopul de a ilustra că acelea reprezentau părerea oficială. Luările de poziţie ale „Scânteii“ purtau cuvântul „democraţiei populare“. Aşa se întâmplă cu articolul instigator intitulat Să luptăm pentru o critică de artă principială (august 1949): „Principala lipsă a criticii literare este LIPSA PRINCIPIALITĂŢII, LIPSA SPIRITULUI DE PARTID. O bună parte din tovarăşii care recenzează lucrările scriitorilor noştri nu scriu ţinând seama de sarcinile ce stau în faţa literaturii, de procesul de creştere a acestei literaturi. Ei scriu de cele mai multe ori după impresii personale, neglijând faptul că literatura trebuie să servească societăţii socialiste. Şi cel mai cras exemplu al lipsei spiritului de partid, exemplu care arată la ce grave abateri duce această lipsă, este dat de tov. Ov. S. Crohmălniceanu, cronicar literar al revistei «Contemporanul»“ (vol. IV, p. 193).

Două fenomene care în strânsă conexiune sunt înfiinţarea unor reviste sub egida Uniunii Scriitorilor din România, care să ilustreze literatura română, şi descoperirea unor noi „talente“. „Almanahul literar“ (Cluj), „Scrisul bănăţean“ (Timişoara), „Tânărul scriitor“ (Bucureşti), cărora li se adaugă Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu“ s-au implicat în descoperirea frenetică a unor elevi, muncitori sau scriitori cu vocaţia realismului socialist, pentru a demonstra coeziunea forţelor sociale.

Preocuparea pentru formarea unor autori devotaţi Partidului unic provenea atât din pedagogia marxist-leninistă, cât şi precauţia că unii scriitori nu erau devotaţi dogmatismului ideologic decât din interese materiale. De aceea, apariţia unei speranţe devenea misiune redacţională. Ca şi în alte cazuri, câmpul literar funcţiona prin plenare ale Comitetului Central al P.M.R sau prin consfătuiri în cadrul Biroului Uniunii Scriitorilor. Directivele culturnicilor se aplicau fără drept de crâcnire. Orice abatere sau neglijenţă nu putea fi tolerată. De asemenea, (in)succesul nu aparţinea individului, ci conştiinţei înaintate/ retardate a frontului progresist: „Trebuie să fie limpede pentru orice scriitor şi mai ales pentru începători că dacă te mulţumeşti la un lucru mai prost, însemnează că lupţi cu mai puţină hotărâre, cu mai puţin ataşament pentru cauza clasei muncitoare. Trebuie să vezi cu nemulţumire acest lucru de calitate inferioară, dar

nu ca o nemulţumire egoistă, ca pe nereuşită strict personală, ci cu conştiinţa că ai dat puţin pentru lupta poporului tău“ (Traian Şelmaru, Sarcinile tinerilor scriitori, 1951, vol. V, p. 137).

O altă evidenţă de netăgăduit care transpare din lectura acestei secţiuni din Cronologie... este posibilitatea de a diferenţia articolele şi conferinţele doar prin semnătură. Există o tonalitate dominantă, supraindividuală, dictată de marxism-leninism. Oricum, puţini sunt cei care sparg monopolul stabilit de Iosif Chişinevschi, Mihai Novicov, Traian Şelmaru, Ion Vitner, N. Moraru, Nestor Ignat, Ov. S. Crohmălniceanu şi Paul Georgescu. Doar Cornel Regman, ascuns sub pseudonimul Dan Costa, Dumitru C. Micu sau S. Damian. Sunt ani în care posibilitatea de a publica este garantată de împărtăşirea sinceră a viziunii impuse. Vânătoarea de oportunişti se înteţeşte, ajungându-se până la atacarea unor scriitori oficiali, odată cu tentativele acestora de a sparge inerţia temelor obligatorii prin inserarea unor mărci ale subiectivităţii: „«Almanahul literar» a manifestat îm repetate rânduri tendinţe greşite în sectorul poeziei, care au fost analizate în diferite articole publicate. Totuşi, recidivele obligă la reluarea discuţiei. În nr. 1 al revistei «Steaua», A. E. Baconsky semnează un ciclu de poezii. […] Observaţia că aceste versuri constituie o manifestare îngrijorătoare, semnificativă pentru anumite tentative evazioniste din poezia noastră, ar putea stârni o replică lungă şi copios argumentată din partea autorului“ (S. Damian, Poezia indirectă şi atemporală, vol. VI, 1954, p. 248).

Cronologia... se ocupă de un interval împovărat de contradicţii: epurările din interiorul aparatului de propagandă, căutarea viitorilor scriitori oficiali, înfiinţarea unor organe de presă după tipar sovietic („Lupta de clasă“, „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară“, „Gazeta literară“), transformarea criticii literare în ideologie, combaterea oricărei încercări de subminare a dictaturii, mici semne de „liberalizare“ în poezie, acceptarea unei personalităţi creatoare care aduce originalitatea în raport cu societatea care îl educă spre uniformizare, instaurarea cultului personalităţii, revendicarea lui Eminescu (la centenarul din 1950) şi a lui I.L. Caragiale (la centenarul din 1952) în calitate de precursori ai comunismului. Elocvent devine studiul lui Camil Petrescu despre dramaturgul căruia i-a consacrat piesa Caragiale în vremea lui. Scriitorul apare în ipostaza unui exponent al „luptei de clasă“. Şi iată cum un autor respectabil acceptă să repete comandamentele propagandei comuniste. Nu e nimic tragic în acceptarea condiţiilor impuse. E deplorabilă slăbiciunea de a ceda în favoarea păstrării dreptului de semnătură: „O parte din critica de dinainte de 1944 era de părere că opera lui Caragiale se va trece odată cu epoca pe care el a satirizat-o. Clasa muncitoare însă îmbrăţişează cu o nemărginită căldură şi cu un

elan sărbătoresc de care n-a fost niciodată în stare burghezia, opera şi autorul, iar această sărbătoare este un indiciu că în timpurile ce vin, autorul Scrisorii pierdute va creşte încă în faţa posterităţii. De ce? Fiindcă poporul muncitor îşi recunoaşte în Caragiale un nepreţuit tovarăş de luptă în trecut, împotriva clasei exploatatoare de până ieri. Astăzi ne dăm seama că opera lui a fost una dintre armele de nimicire în lupta împotriva mentalităţii şi procedeelor exploatatoare şi a fost într-adevăr o necruţătoare oglindă critică a realităţii“ (Realismul operei dramatice a lui Caragiale, vol. V, 1952, p. 340).

Un subiect intens dezbătut se referă la „actualitatea“ literaturii din Republica Populară Română. Noţiunea e extrem de vagă, întrucât instabilitatea ideologică modifica de la un moment la altul priorităţile. Electrificarea ţării, creşterea numărului de Gospodării Agricole Colective, vigilenţa

împotriva chiaburilor, apă-rarea păcii sau înfierarea capitaliştilor americani îşi disputau întâietatea. În ciuda înmuierii chingilor dogmatice, „ura“ colectivă reprezenta constanta sentimentală cerută de dic-tatură. Inaderenţa la ce-rinţele epocii era imediat taxată chiar de tinerii pregătiţi să se instaleze în

„avangarda“ criticii literare. Nepublicarea unor texte supuse echivala cu situarea în opoziţie. Fidelitatea se demonstra prin fapte. Tăcerea primea conotaţii negative. Iar imperativele nu se subsumau numai versificării documentelor de Partid, ci şi încorporării unei valori estetice. Or, aici intervine un nonsens, întrucât realismul socialist se defineşte în opoziţie cu toate categoriile filosofiei idealiste: „Găsim că e o situaţie anormală foarte redusa proporţie în sumarul revistelor agitatorice de tip Arghezi sau de tip Beniuc. Glasul lui Dan Deşliu şi Eugen Frunză se aude extrem de rar; de ajuns de rareori se aude glasul lui Mihu Dragomir, Victor Tulbure, N. Tăutu. […] Nu milităm pentru orice poezie agitatorică, ci pentru poezia agitatorică de mare ţinută artistică“ (Dumitru C. Micu, vol. VII, 1957, p. 440).

Încă o dată colectivul Institutului „G. Călinescu“ a demonstrat rigoare, răbdare, pricepere, ştiinţificitate în alcătuirea Cronologiei... Lucrarea are merite incontestabile care îi asigură autoritatea în rândul cercetărilor literare efectuate după 1990. Un singur amendament se cuvine făcut. Este de datoria echipei de coordonare să elimine din „Indicele de autori“ de la final nume de personaje precum Pius Dabija (din Cronică de familie de Petru Dumitru).

Cronologia vieţii literare româneşti, coord. Acad. Eugen Simion, vol. IV-VII (1949-1957), Bucureşti, Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, 2011.

Realismul socialist fără omisiuniGeorge Neagoe

22

nr. 158-159 ► August-Septembrie 2012

Care este lucrul cel mai important în afară de a-ţi apăra viaţa? S-ar spune că dragostea faţă de câteva fiinţe care reprezintă, fiecare în parte, ceea ce suntem noi înşine de-a lungul timpului. Ne străduim mereu să evităm sentimentul inutilităţii. Dispariţia fizică ne sperie ca şi cum omul n-ar fi decât materie degradabilă, deşi vrem să credem cu obstinaţie că este mai mult. Avem această convingere că am fost inventaţi. Ştiinţa nu ne poate demonstra că suntem doar un produs întâmplător al naturii. Ar fi prea puţin pentru nişte fiinţe ce simt dincolo de palpabil, de contingent, de cognoscibil. Când eram copil cântam în corul unei biserici dintr-un orăşel de munte. Tata mă dusese acolo pentru că şi el cântase, când era copil, în corul unei biserici din altă localitate, unde se născuse. Tata era profesor de matematică, dar îi plăcea şi literatura. Vara, mai ales, citea pe şezlongul din chioşc, cu nelipsitul pahar de rachiu în faţă pe care îl golea pe îndelete, combinând plăcerea lecturii cu cea a alcoolului de calitate. Era rachiul lui de care era extrem de mândru. Muncea cu ardoare să-l prepare, să-i confere nu doar tărie, ci şi o aromă îmbătătoare. Mama era învăţătoare, foarte religioasă, poate ar fi fost fericită şi într-o mănăstire. Avea o frumuseţe aspră. A murit cu câteva zile înainte ca eu să împlinesc 10 ani. Nu-mi spusese poveşti decât despre Iisus Hristos. Mă mângâia rareori, ca şi cum ar fi evadat dintr-o lume întunecată. A murit căzând de pe scările ce urcau în pod, după ce se dusese să ia de acolo nişte cârnaţi, şi s-a lovit la cap. Stătea întinsă pe podea cu faţa în sus şi surâdea. Niciodată n-o mai văzusem pe mama surâzând atât de frumos. Asprimea chipului ei căpătase blândeţe. Când tata a venit şi a văzut-o moartă, s-a prăbuşit peste trupul ei şi-a început să plângă în hohote. Eu n-am plâns. Mama avea locul asigurat în Împărăţia Cerului unde trebuia să ajungă cât mai curând. Apoi, de câte ori cântam în corul din biserică, mă gândeam la ea. O revedeam rugându-se în faţa icoanei ce-o înfăţişa pe Fecioara Maria de parcă întreaga ei făptură s-ar fi contopit într-o creaţie sublimă. Abia după ce a fost îngropată şi preotul i-a bătut coştigul în cuie, m-a bufnit plânsul. Tata stătea ţeapăn, aproape încremenit. Era înalt şi slab, cu început de chelie şi ochelari de vedere. Peste vreo şase luni a venit la noi o verişoară de-a mamei, o femeie tânără, veselă şi drăguţă. Fără îndoială, nu venise degeaba. M-am înţeles bine cu ea, făcea de mâncare, îmi cosea pantalonii şi ciorapii rupţi, cânta frumos melodii populare. Tata o admira foarte mult. Dar şi ea a murit cu câteva zile înainte ca eu să împlinesc 14 ani. A căzut de pe aceeaşi scară ce ducea în pod, când urca să ia de acolo nişte cârnaţi. De data asta tata n-a mai plâns când a văzut-o moartă, prăbuşită cu faţa în sus. Nici eu n-am vărsat vreo lacrimă la înmormântarea ei. Pe urmă tata s-a străduit să mă înveţe cât mai multă matematică, dar nu-mi plăcea materia asta şcolară. Vara mă retrăgeam în chioşc şi citeam tot felul de cărţi, unele mai bune, altele mai proaste, în vreme ce tata era plecat la pescuit. Într-o zi s-a întors cu un crap de vreo 10 kilograme pe care a trebuit să-l taie cu fierăstrăul. O parte a dat-o la vecini, cealaltă parte am mâncat-o noi, făcută la grătar. Tata a băut atunci mai mult ca de obicei şi a vrut să urce în pod, cine ştie de ce, dar a alunecat pe scări şi a murit căzând cu faţa în jos. Un ciob dintr-o lentilă spartă a ochelarilor îi intrase în orbita însângerată. După ce tata a fost înmormântat, a venit o mătuşă de-a mea, pe care n-o mai văzusem niciodată, să mă ducă la ea acasă. Abia împlinisem 18 ani. I-am spus că nu plec nicăieri şi că mă voi descurca singur. Mi-am găsit de lucru la o fabrică de saci de la marginea oraşului. Treaba mea era să car baloţii stivuiţi pe paleţi şi cu un cărucior să-i depozitez pe o rampă de unde erau încărcaţi în camioane. Era o muncă destul de grea. Acolo am cunoscut-o pe Beatrice. Venise de la ţară şi locuia la nişte rude. Speranţa ei era să devină croitoreasă şi să-şi găsească de lucru în Capitală. M-am îndrăgostit de ea şi am convins-o să vină la mine acasă. Plecam şi veneam mereu împreună. Peste vreun an a rămas însărcinată şi am luat-o de nevastă. Dar copilul nostru s-a născut mort. Beatrice a plâns o zi întreagă şi peste o săptămână a dispărut. Era soţia mea şi trebuia s-o caut, aşa că m-am dus la poliţie, dar acolo mi s-a spus că sunt femei tinere care îşi părăsesc domiciliul conjugal fără să spună la nimeni unde se duc. Mai ales că îşi luase cu ea câteva haine şi toţi banii pe care îi aveam în casă. Abia împlinisem 22 de ani. Niciodată nu mă duruse până atunci atât de tare pierderea unei fiinţe dragi. Aş fi fost în

stare s-o caut oriunde în lume aşa că m-am urcat în tren şi am ajuns în Capitală, unde nu cunoşteam pe nimeni şi nici măcar nu aveam bani. Era o nebunie să cred că o voi găsi pe Beatrice. Am umblat pe străzi o zi întreagă, ca şi cum ea ar fi putut să-mi apară în faţă. O dată chiar mi s-a părut că o zăresc, urcând într-un tramvai. Bineînţeles că nu era ea. Ar fi fost prea frumos. Spre seara m-am aşezat pe o bancă în preajma Gării de Nord. Mi-am amintit de anii când cântam în corul bisericii, de chipul aspru al mamei, de tata care nu pricepea de ce fiului său nu-i place matematica, dar şi de modul aproape identic cum muriseră, alunecând pe scara ce ducea în pod. Se întuneca şi mi se făcuse foame, iar eu nu mai aveam niciun ban, nici măcar să mă întorc acasă. M-am întins ostenit pe bancă şi-am adormit. Şi am visat că mama şi tata trăiau undeva, departe, într-o casă dărăpănată, şi-mi spuneau: „De ce nu vii, fiule, să repari şandramaua asta, de ce cauţi ceea ce nu vei găsi vreodată?” M-am trezit

înfrigurat, înainte de ivirea zorilor. Mai erau câţiva care dormeau pe bănci în preajma mea. În primul rând, trebuia să mă dezmorţesc. Şi, în al doilea rând, să urc în tren fără bilet. Însă tocmai atunci s-a oprit lângă mine o doamnă. Parcă o mai văzusem undeva. De unde naiba apăruse la ora aceea matinală? Era frumos îmbrăcată, tunsă scurt, cu o rochie albă şi ochelari de soare. Mi-a spus: „Beatrice a murit. S-a aruncat în faţa trenului. Dacă te grăbeşti, o mai vezi moartă.” Am alergat în gară crezând că îmi pierdusem minţile. Dar a fost de ajuns să mă apropii de peronul unde se afla singura locomotivă pentru a mă convinge că doamna elegantă, cu ochelari de soare şi îmbrăcată în alb, nu mă minţise. Beatrice era sfârtecată pe şine, decapitată, iar pe chipul ei se întipărise un surâs serafic. „Este soţia mea”, am murmurat. Cei din jur m-au privit cu milă. Valiza îi sărise pe peron şi am deschis-o cu mâinile tremurânde. Luase şi fotografiile noastre de la căsătoria civilă. O căsătorie la care fuseserăm doar noi doi şi doi martori, adică fotograful şi o doamnă ciudată, elegantă şi singură, cu ochelari de soare, ce-şi pierdea timpul în jurul primăriei, având, uneori, la rugămintea celor singuri, calitatea de martor. Din dimineaţa aceea am rămas în Capitală şi m-am angajat într-o echipă de zugravi ce făcea reparaţii la un hotel. Pe Beatrice au venit părinţii ei şi-au luat-o s-o înmormânteze în satul ei natal. Atunci i-am cunoscut şi eu. Nici nu ştiuseră că fiica lor se măritase cu mine şi că născuse un copil mort. Pe şantier m-am împrietenit cu Cristina. Făcea parte din echipa de zugravi, era extrem de vrednică şi avea nişte ochi minunaţi. Visul ei era să ajungă în America unde şi-ar fi găsit cu uşurinţă de muncă. Dar îi era teamă să se ducă singură. „De ce tocmai în America?”, am întrebat-o. „Pentru că acolo am fost în ultima mea viaţă anterioară, când eram o misionară creştină şi trebuie să regăsesc locurile pe unde am umblat în acea viaţă”, mi-a răspuns. Vorbea foarte serios. Până la urmă, m-am hotărât s-o însoţesc, dar cei de la Ambasada SUA nu i-au dat decât ei viză. În situaţia asta a trebuit să ne căsătorim. Ea nu avea rude, crescuse într-un orfelinat, şi nici eu nu mai aveam pe nimeni, în afară de acea mătuşă pe care o văzusem o singură dată. La cununia noastră civilă, a venit doar şeful de echipă, celorlalţi nu li s-a dat voie să plece de la muncă. Ne mai trebuia un martor. Uitaserăm să chemăm un fotograf. Atunci a apărut doamna în alb, elegantă, tunsă scurt, cu ochelari de soare. Ea fusese martoră şi la prima mea căsătorie, deşi îmi fusese imposibil s-o recunosc în dimineaţa în care mă anunţase că Beatrice se aruncase în faţa unui tren din Gara de Nord. Am sărbătorit evenimentul pe terasa unui restaurant, doar eu şi Cristina, apoi, pe la miezul nopţii, am luat un taxi şi am ajuns în mica noastră garsoneiră de la etajul 8, pe care o închiriasem cu două luni în urmă. Dar cu puţin timp înainte să primesc şi eu viză pentru SUA şi să împlinesc 26 de ani, Cristina a căzut de la balcon, unde se dusese să întindă rufele şi, fiind mică de statură, alunecase de pe scaunul pe care se urcase. Era într-o duminică şi eu mă uitam la televizor la un meci de fotbal. Abia după vreo cinci minute am constatat că soţia mea dispăruse din balcon. Am găsit-o moartă pe caldarâm, cu capul sfărâmat. Poliţia a făcut o

anchetă şi a concluzionat că nu aveam nicio vină. La înmormântarea Cristinei mi-am amintit de toate celelalte înmormântări la care participasem şi nu mi-am putut stăpâni lacrimile. Apoi, dacă tot primisem viza să plec în SUA, n-am mai stat pe gânduri şi am trecut oceanul. Am ajuns la New York şi m-am angajat spălător de maşini. La început am locuit într-un garaj al patronului, unde eram şi paznic, dar peste vreo patru luni am întâlnit-o pe Maria, care venise să-şi spele maşina. Era singură şi îi plăcuse de mine. M-a invitat la ea acasă. Stătea într-o casă cu scară interioară. Se născuse în Japonia, dintr-un tată japonez şi o mamă suedeză, însă amândoi muriseră într-un accident de circulaţie când ea abia împlinise 5 ani. Apoi fusese luată de bunicul ei suedez care locuia la New York şi era inginer constructor. Şi soţia acestuia murise cu vreun an înainte, aşa că bătrânul se refugiase în alcool. Maria spunea că despre rudele ei japoneze nu aflase niciodată nimic şi că după ce bunicul ei a murit în

urma unei come alcoolice, când ea abia împlinise opt ani, a fost crescută de o mătuşă ce nu fusese măritată şi care avea să moară virgină. Bătrâna avea o crescătorie de şerpi, cărora ştia să le scoată veninul, reprezentând sensul existenţei ei şi suprema ei bucurie. Până la urmă s-a lăsat muşcată de un şarpe şi nu a spus la nimeni. Maria a

găsit-o întinsă pe pat, cu braţul tumefiat, însă era prea târziu. Veninul îşi făcuse efectul. Am crezut mai întâi că pentru Maria, care avea o groază de bani, eram un simplu capriciu. Dar m-a învăţat să conduc maşina şi m-a angajat şoferul ei. Era avocată, cunoştea o mulţime de lume, vorbea ore întregi la telefon. Uneori se ducea în localuri selecte şi îmi cerea s-o aştept cu maşina. Într-o seară s-a îmbătat zdravăn, abia se ţinea pe picioare. Am ajutat-o să urce pe scara interioară ce ducea spre dormitor, însă s-a smucit şi mi-a alunecat din braţe, rostogolindu-se pe trepte. Când au venit paramedicii era deja moartă. Am fost dus la poliţie şi condamnat pe viaţă pentru crimă. S-a spus că aş fi ucis-o din gelozie. De fapt, nici n-o iubeam. Doar pe Beatrice am iubit-o cu adevărat. N-a avut cine să mă apere. Căzuse din braţele mele. Se aflase că şi Cristina căzuse de la balcon, că şi mama murise alunecând pe scările ce duceau în pod, că şi tata sfârşise la fel, că şi verişoara mamei avusese aceeaşi soartă în acelaşi loc. Juraţii n-au avut nicio îndoială. Au crezut că toate aceste coincidenţe îmi creaseră un profil psihologic caracteristic unui criminal în serie. Într-o zi gardianul m-a anunţat că sunt căutat la vorbitor de o doamnă. Împlinisem 35 de ani. Era doamna în alb, elegantă, tunsă scurt, cu ochelari de soare, care fusese martoră la cele două căsătorii ale mele şi mă anunţase că Beatrice s-a sinucis în Gara de Nord din Capitală. Nu se schimbase aproape deloc. Mi-a spus: „Eu sunt destinul tău. Peste câteva zile vei fi eliberat. S-a descoperit că presupusa ta victimă intenţiona să se sinucidă şi că te-a folosit ca să pară o crimă şi să fie înmormântată creştineşte. Vei primi despăgubiri pentru anii petrecuţi în închisoare.” Într-adevăr, peste câteva zile am fost eliberat, iar procesul a fost redeschis. Nevinovăţia mea a devenit evidentă pentru toată lumea. Acum sunt un personaj foarte cunoscut. Un producător de film mi-a oferit o sumă imensă pentru a-mi ecraniza povestea. I-am spus că trebuie să înceapă cu băiatul care cânta în corul bisericii. Şi că mama n-a alunecat de pe scările ce duceau în pod, ci tata i-a dat cu un lemn în cap după ce aflase că îl înşela cu preotul. Şi că nici verişoara mamei nu scăpase nepedepsită după ce tata aflase că şi ea îl înşela cu un inginer agronom. Şi că nici tata nu alunecase pe scările ce duceau în pod, ci eu îi dăduse cu un lemn în cap, aşa cum făcuse şi el cu mama şi cu verişoara mamei. Şi că nici Cristina nu căzuse din greşeală de la balcon, pentru că eu o împinsesem după ce îmi spusese că nu mai este o misionară creştină, ci una a diavolului. Şi că nici Maria nu murise cu intenţia de a se sinucide pentru că eu îi dădusem drumul pe scări ca să mă răzbun că mă trata ca pe un sclav. Producătorul de film mi-a surâs înţelegător şi mi-a spus: „Deocamdată, semnează contractul. Vei fi un om bogat. Când vei comite următoarea crimă, acela va fi un alt film.” Deja ştiu cine va fi viitoarea victimă. Doamna aceea elegantă, îmbrăcată în alb, tunsă scurt şi cu ochelari de soare. O voi reîntâlni negreşit. Şi destinul ei va fi să cadă de pe scări. Aşa s-ar fi întâmplat şi cu Beatrice dacă n-ar fi ales să se sinucidă cu toate că a fost singura fiinţă pe care am iubit-o cu adevărat.

Doamna în albAlexandru Păduraru

P R O Z Ă

23

nr. 158-159 ► August-Septembrie 2012

P R O Z ĂDe la o vreme am impresia că lumea se îndreaptă

într-o direcţie greşită. Aşa am răspuns şi la ultimul sondaj de opinie. Nimeni nu m-a întrebat care ar fi direcţia cea bună. Nici eu nu ştiu. Poate dacă în lume ar fi mai puţină minciună, mai puţină răutate, mai puţină inechitate. Prostii. Direcţia bună este când îţi este bine. Atunci toate îţi merg din plin. Ai tot ce-ţi trebuie. Viaţa devine un vis ce-ţi lasă singurul regret că se termină. Pentru mine nu mai există un asemenea regret. Ca profesor stagiar de istorie făceam naveta de la oraş într-o comună învecinată. Mergeam cu autobuzul şi trebuia să mă scol cu noaptea în cap. Era un autobuz vechi, prăpădit, dar bun în felul său, pentru că ne ajuta de fiecare dată să ajungem la destinaţie. Şoferul era un individ de vreo 45 de ani, cu prestanţă. Ar fi putut juca şi într-un film american. Cred că şi eu aş fi evoluat cu succes într-o producţie cinematografică. În adolescenţă mă bătuse gândul să mă fac actor. L-am interpretat în casă pe Hamlet. Dar n-am avut curajul să mă prezint la examen. Mi-a fost teamă să nu uit textul. La examenele astea nu este nimeni care să-ţi sufle din culise. Am vrut să evit un moment penibil care, poate, nu s-ar fi întâmplat. La istorie nu aveam probleme. Am intrat al treilea pe listă. Aş fi putut să dau şi la filosofie. Până la urmă am preferat istoria. În anul trei de facultate m-am căsătorit cu Emilia. Ea era sportivă, studentă la Educaţie fizică şi sport. Fugea de mânca pământul. Din păcate, altele alergau mai repede decât ea. S-a lăsat de sportul de performanţă după ce concurase la 800 metri plat şi s-a măritat cu mine. Părinţii ei erau ingineri şi Emilia era singurul lor copil. Aveau un apartament cu patru camere, două băi şi două balcoane. Părinţii mei erau divorţaţi, iar pe tata nu-l mai văzusem de 10 ani. Mama lucra la Loterie, casieră. Juca în fiecare săptămână aceleaşi numere. A câştigat o singură dată o sumă infimă. În fiecare zi venea acasă cu un loz în plic pe care îl punea în fructieră. La sfârşitul lunii deschideam lozurile. Pe unele scria „Mai trage o dată”, pe altele 6 lei, dar cele mai multe erau necâştigătoare. Mama spera să dea lovitura şi era convinsă că va veni şi ziua aceea. Divorţul o demoralizase o vreme, apoi îşi revenise. Se resemnase să mă crească. Nu-şi găsise niciun prieten şi ducea o viaţă monotonă. Pe strada noastră mai erau două doamne, mai bine zis două tanti, cum le spuneam eu, care aveau aceeaşi soartă. Se vizitau cu rândul, îi bârfeau pe ceilalţi vecini, depănau amintiri, făceau diverse comentarii mondene. Pe vrea aceea erau puţine subiecte mondene. Presa nu era liberă, comunismul părea de nezdruncinat, iar la televizor nu prea aveai ce să vezi în afara unor seriale americane şi a unor emisiuni de divertisment. Când am plecat la facultate, într-un oraş mai mare, mama a rămas singură. Iar după ce am cunoscut-o pe Emilia, o mai vedeam doar în vacanţa de vară, vreo două săptămâni, când mă întorceam acasă, fiindu-mi dor de meleagurile natale. Mama n-a fost prea încântată auzind că mă însor cu o sportivă. Îi era teamă că o să plece la competiţii în străinătate. I-am spus că Emilia se hotărâse să renunţe la alergările de performanţă şi că se mai ducea la antrenamente doar pentru a-şi menţine condiţia fizica. Mama ar fi vrut să mă însor cu Luiza, fiica uneia din cele două tanti cu care era prietenă, dar Luiza nu mă făcuse să mă îndrăgostesc de ea în copilărie. Era prea guralivă şi pretindea întotdeauna că are dreptate. Dacă cutezai s-o contrazici şi să-i demonstrezi, în final, că nu avea dreptate, începea să plângă. Era drăguţă, suplă, delicată, însă de-o încăpăţânare dusă la extrem. Nu intrase la medicină şi făcuse o şcoală de asistente medicale. Ideea mamei că ar fi putut să-i fie noră fusese absurdă. Dar chiar în anul în care am terminat facultatea şi mi s-a repartizat postul de profesor stagiar într-o comună apropiată de oraş, Emilia m-a anunţat că va concura la heptatlon şi că avea şanse reale să obţină titlul de campioană naţională. Ba chiar făcuse progrese remarcabile şi la săritura în lungime. Dacă ar fi fost ceva mai bună şi la săritura în înălţime, ar fi avut titlul asigurat. Să fiu cinstit, vestea asta nu m-a bucurat deloc. Crezusem că se antrenează câte două ore pe zi doar de amorul artei, pentru a-şi consuma surplusul de energie, în vreme ce eu eram un sedentar intratabil şi citeam tot câte două ore pe zi fie cărţi cu caracter istoric, fie romane mai grele ce îmi deschiseseră apetitul pentru marea literatură. Până atunci îmi bătusem capul şi cu filosofia, dar mă depăşea ca formaţie intelectuală. Cert este că Emilia a clacat la săritura în înălţime şi a fost decisiv depunctată. Am fost în tribună şi am răsuflat uşurat. Soţia mea a fost câteva zile profund deprimată. „N-am să renunţ”, mi-a spus, recăpătându-şi brusc

optimismul. „Mai bine să mergem la un restaurant, să ne distrăm”, i-am propus şi am petrecut o seară minunată la cel mai bun local din oraş. Acum mergeam cu autobuzul la şcoală şi presimţeam că se va defecta. Nu poţi să mergi cu acelaşi autobuz prăpădit fără să te lase la un moment dat în drum. Trebuia să sosească şi acea clipă. Ne-am oprit în mijlocul câmpului. Dimineaţa autobuzul era aproape gol. Adică doar eu, profesoara de matematică, o scorpie ce teroriza elevii, inginerul agronom, un boşorog ce dormea sforăind groaznic, contabilul de la primărie, un individ de vreo 50 de ani, gras şi mereu posomorât, şi un medic tânăr cu care comentam meciurile de fotbal pentru că reprezenta singurul element al democraţiei din moment ce nimeni nu te împiedica să ţii cu o formaţie sau alta. Rareori, la ora aceea matinală, în autobuz îşi făcea apariţia un tip de vreo 40 de ani, bine îmbrăcat, corpolent şi tuns scurt. De data asta se număra şi el printre pasageri. Şoferul ne-a rugat să facem autostopul pentru

că defecţiunea nu putea fi remediată. Cum mai aveam 3 kilometri de parcurs până în comună, am luat-o pe jos, însoţit de doctor şi de tipul despre care nu ştiam la cine se duce. Am mers fără scoatem o vorbă vreun kilometru, apoi tipul despre care nu ştiam la cine se duce spuse, oprindu-se şi arătând cu mâna spre întinderea înverzită a câmpului: „Aici este locul unde va ateriza farfuria zburătoare”. La început am crezut că glumeşte. Doctorul era şi el pasionat de OZN-uri, era convins că extratereştrii există şi că ne vizitează din când în când, mai ales de când se inventase bomba atomică şi omenirea se afla în plin război rece, dar nu credea că este posibil ca cineva să poată identifica locurile unde aceştia intenţionau să aterizeze. „Şi cum de sunteţi atât de sigur că aici va ateriza o farfurie zburătoare?”, întrebă doctorul, vădit contrariat. Cel despre care nu ştiam la cine se duce răspunse ca orice fin cunoscător ce stăpâneşte subiectul: „Conform teoriei mele, aici este un punct nodal între aspiraţia fiinţei umane spre desăvâRşire şi vocaţia sa destructivă. De ce credeţi că vin uneori în această comună? Pentru că numai aici am găsit acest aparent insesizabil raport între cele două elemente definitorii ale condiţiei umane. Nu simţiţi curenţii contradictorii?” Câteva secunde ne-am concentrat, privindu-ne în tăcere. Eu nu simţeam absolut nimic, dar doctorul spuse: „Parcă ar fi ceva”. Cel se cunoştea subiectul continuă: „Sunt centre pe suprafaţa pământului unde se acumulează energiile contradictorii. Tot ceea ce trăim noi reprezintă efectul acestor contradicţii. De multe ori le neglijăm, ni se par minore pentru că aşezăm de fiecare dată aspiraţia înaintea vocaţiei. Însă ele ne coordonează existenţele şi, în final, ne distrug.” „Cu alte cuvinte, extratereştrii sondează în conştiinţa umană, călătoriile lor spaţiale nu sunt doar expansive, ci şi introspective, având ca scop delimitarea de alte fiinţe umane pe fundamentul cunoaşterii galactice”, am spus, iar cel ce cunoştea subiectul completă prompt: „De ce vin ei aici? Ce au de luat? Am auzit că unii pământeni ar fi fost răpiţi de extratereştrii şi cercetaţi medical. Prostii. Pe ei îi interesează numai înmagazinarea energiei negative în balanţă cu cea pozitivă. Ei vor să găsească pe alte planete energia pozitivă şi s-o cuantifice. Iar aici este unul din locurile unde se află o mare cantitate de energie pozitivă.” Pe chipul tânărului medic generalist apăruse deja un surâs complice. Eu eram încă sceptic. În subconştientul meu n-ar fi fost exclus ca Emilia să facă progrese rapide la săritura în înălţime. Nu intenţionasem să mă însor cu o campioană naţională. Sperasem să fim doi profesori, eu de istorie, ea de educaţie fizică, să ne cumpărăm o maşină, să moştenim casele părinţilor noştri, să avem doi copii, de preferinţă un băiat şi o fată, şi să îmbătrânim ca doi oameni normali într-o familie plină de

iubire. În cele din urmă am ajuns în comună şi le-am dat vestea proastă navetiştilor, ce aşteptau autobuzul să-i ducă la oraş, că şandramaua se defectase şi nu mai putea fi urnită. Cei mai mulţi dintre ei lucrau în fabrici, intrau în tura de dimineaţă şi erau îngroziţi că vor întârzia la slujbă. Niciodată până atunci nu se mai întâmplase ca autobuzul să nu vină la ora fixată. „Comunismul nu mai merge, domnule”, am auzit pe cineva strigând. M-am despărţit de tovarăşii mei de drum nu înainte de a-l întreba pe cel ce ne vorbise despre aterizarea extratereştrilor dacă cunoaşte pe cineva din comună. „Aici m-am născut”, mi-a răspuns fără să-mi dea alte amănunte. Bineînţeles că n-am dat importanţă acestui lucru. Aveam alte probleme. Peste vreo lună Emilia a plecat la un concurs atletic în străinătate, lăsându-mă singur trei zile. Mama avusese dreptate. Emilia nu putea să renunţe la performanţa sportivă. Era încă capabilă de rezultate excelente. Curând am divorţat. Am înţeles că

avea nevoie de libertate, că îşi recăpătase încrederea în ea însăşi, că n-o mai speria ştacheta de la săritura în înălţime. Mariajul nostru durase trei ani fără certuri şi dificultăţi financiare. Am închiriat o garsonieră şi m-am apucat de scris. Speram ca autobuzul ce mă ducea la şcoală să se defecteze din nou sau măcar să-l reîntâlnesc pe cel ce era convins că găsise locul unde

urma să aterizeze o farfurie zburătoare. N-am priceput de ce nu-şi mai făcea apariţia. Apoi tânărul doctor a murit la doar două luni după ce îşi cumpărase o maşină la mâna a doua şi se răsturnase cu ea în apropiere de locul unde extratereştrii găsiseră o acumulare semnificativă de forţe contrarii. De câte ori treceam cu autobuzul pe acolo aveam o strângere de inimă. Şi mă gândeam tot mai serios să mă întorc în casa părintească şi s-o invit pe Luiza să petrecem împreună o seară romantică. Şi ea era singură. Presimţeam că mă va enerva din nou cu încăpăţânarea ei feroce, dar mă autoiluzionam că se schimbase între timp. Era o tipă tare drăguţă. Singurul ei defect era că vroia să aibă de fiecare dată dreptate. Şi ce m-ar fi deranjat, în fond, să-i dau mereu dreptate? Auzisem că unele femei se plictisesc să tot fie contrazise, urmând să se transforme miraculos în nişte soţii minunate. Şi totuşi, într-o dimineaţă n-am rezistat tentaţiei şi i-am cerut şoferului să oprească autobuzul şi să mă lase să cobor în plin câmp. „Vă simţiţi rău?”, m-a întrebat îngrijorat individul. „ Vreau să merg pe jos”, i-am răspuns ferm. S-a uitat lung la mine şi a deschis uşa. Era o dimineaţă plumburie de noiembrie. Abia se lumina de ziuă. Am respirat de câteva ori adânc, cu nesaţ, ca şi cum n-aş mai fi avut de multă vreme destul aer. Câmpul era îngheţat şi cenuşiu. Nu aveam nicio îndoială că acolo nu va ateriza vreodată o farfurie zburătoare. Dar simţeam ceva ce nu mai simţisem până atunci. Simţeam cum o parte din mine se desprinde încet de pământ şi cum cealaltă rămâne înţepenită în ţărână. Şi cu cât partea care se înălţa, se înălţa mai mult, cu atât partea cealaltă se cufunda mai adânc în pământ. Şi nu simţeam nicio durere. Şi nici nu-mi păsa că nu mai izbuteam să-mi mişc picioarele. Importantă era doar căldura ce mă învăluia topind bruma. Apoi l-am văzut pe bărbatul corpolent, de 40 de ani, despre care iniţial nu ştiam la cine se duce, apropiindu-se de mine. Când s-a apropiat şi mai mult am remarcat că era extrem de bucuros, de parcă ar fi regăsit un vechi prieten. S-a oprit la un pas în faţa mea şi a început să-mi vorbească fără să-l aud. Înţelegeam doar că îmi arăta cu mâna locul în care aveau să aterizeze extratereştrii. Şi că era foarte fericit.

Topind brumaAlexandru Păduraru

24

nr. 158-159 ► August-Septembrie 2012

Poetul aşa susţinea pe timpul lui. Bardul de la Mirceşti croia pe acest eşafod de convingeri celebrul Imn aplaudat la Montpellier. Aşa o fi rămas? te întrebi,cunoscând că lumea se mai schimbă cu trecerea timpului.

Un diplomat de carieră – născut şi nu făcut – procedează la o radiografie a subiectului,intuind poate că şi alţii au insomnii în acest sens. Lilian Zamfiroiu, în clipa de faţă truditor în cadrul Misiunii noastre Diplomatice permanente la Unesco, provocat de şansa de a lucra în Ministerul de Externe se lasă sedus de accesare a unui posibil răspuns. El nu pleacă la drum, neapărat, cu gânduri polemice, dar acolo ajunge. Arondismentul cercetat se numeşte relaţiile diplomatice dintre România şi Italia într-un interval anume: 1918-1940. Apărute cam odată în cărţile de şcoală ale Planetei, cele două state europene îşi găseau afinităţi ce veneau şi din proximitate poziţională dar mai ales, sunt eu tentat să cred, din sorgintea comună, din tot ce s-a întâmplat de la săvârşirea peste Dunăre a podului lui Apolodor.

În primul Război Mondial, s-au găsit în aceeaşi tabără de luptă, având ca adversari Puterile Centrale. Diplomaţii italieni acreditaţi la Bucureşti informează cu sârg despre aspiraţiile noastre la vreme de război, susţin convingător revendicările privind teritoriile unde, sub ocupaţie străină, trăiesc români, citează copios din discursurile importanţilor oameni politici ai vremii.

La 18 ianuarie 1919 începeau, în Sala Oglinzilor de la Verailles, prezidate de preşedintele Raymond Poincare, lucrările Conferinţei de Pace. Luau parte delegaţi din 32 de ţări. Avem un prim prilej să constatăm că nu mai avem loc în aceeaşi bancă. Aliaţii de până atunci se văd dezbinaţi. Reprezentanţii Italiei sunt incluşi în organismele decizionale – Consiliul Suprem şi Consiliul celor zece. Italia, ca ţară participantă la lupte, este recunoscută pe lista statelor cu interese generale. România este încadrată pe lista statelor cu interese limitate. Puternicii zilei îşi permiteau să acorde trese de merit ori să le conteste... Ni se trăgea de la interpretarea Păcii de la Bucureşti drept o abrogare a Tratatului cu Antanta din 1916. Cei căzuţi pe câmpul de luptă la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz trecuseră în uitare. Este un capitol de istorie românească extrem de interesantă şi importantă, acei ani de la Paris când doar cei mari erau lăsaţi să aibă dreptate, micile state fiind tratate a nişte actori de roluri minore. Cartea domnului Zamfiroiu reuşeşte o admirabilă sinteză. Cam aşa aş vedea eu paginile consacrate în diverse manuale alternative consacrate explicării dramelor din acei ani.

Aş întârzia asupra unei alăturări de atitudini procurată de pregătirea şi semnarea Tratatului de la Trianon, dintre noi şi Ungaria. Ministrul de externe al Italiei, Tommaso Tittoni, şeful delegaţiei ţării sale la Conferinţa de Pace, susţinea „călduros“ România şi recomanda moderaţie reprezentanţilor maghiari. El asigura Bucureştiul că România va deveni de acum încolo „pivotul politicii externe italiene“ în răsăritul continentului. Întrebarea din titlul nostru are un răspuns afirmativ. Şi au mai fost câteva. Semnarea Tratatului privind unirea Basarabiei cu România se înscrie în această linie.

Numai că minunea nu a perseverat. Nu insistăm asupra detaliilor. Evoluţii în spaţiul economic par a încuraja apropierea româno-italiană. Dar reforma agrară de la noi i-a cam supărat pe proprietarii italieni de pământuri, trăitori între graniţele României Mari. Au loc vizite ministeriale, sosesc la Veneţia suveranii României. Este semnat, în septembrie 1926, Pactul de amiciţie şi colaborare între România şi Italia. Este ratificat, în martie 1927, Tratatul privind Basarabia. Dar...

Începând de prin 1928, Italia lui Mussolini se lasă contaminată de revizionism. Premierul, ajuns şi ministru de externe, asigură în parlament Ungaria de suportul său, după ce o numeşte „ţară mutilată“ prin Trianon. Titulescu însuşi era obligat să constate că latina Italie sprijină deschis „revizionismul ungar“. Presa italiană generează halouri incendiare.

Intervine, în 1935, episodul legat de conflictul italo-etiopian la Societatea Naţiunilor. Sunt adoptate sancţiuni contra Italiei. Aplicarea lor de către România stârneşte agitaţie. Titulescu este arătat cu degetul. Şi nu doar atât. Presa italiană îl face praf...

Se apropie fatidicul, pentru noi, an 1940. Căutând insistent în arhive diplomatice, autorul cărţii de care ne ocupăm, are posibilitatea documentării „pe viu“. Diplomaţii noştri în post la Roma observă cum stau lucrurile şi ne lămuresc şi pe noi. Sunt de serviciu în această perioadă la telegraf pentru comunicări cifrate Notti Constantinidi şi, mai ales, Raoul Bossym cunoscuţi nouă din prestaţii diplomatice similare la Helsinki. Ce aflăm? Contele Ciano îl asigura pe ambasadorul român că România reprezintă în ochii săi singura pavăză contra comunismului. Dacă digul românesc ar fi rupt, puhoiul sovietic ar invada întreaga Europă. De aici şi sfatul amical: Să rezistaţi cu arma în mână!

Un atac din partea ruşilor nu este exclus. Ştim şi motivul: Dorul – fierbinte – de Basarabia. Bucureştiul

întreabă: noi căutăm să rezistăm focului, dar dacă şi alţii capătă gust să ne atace, tocmai ştiindu-ne ocupaţi? Şi ce sprijin ar putea veni dinspre Roma în caz de atac din Est? Un răspuns asigurator: Nu veţi fi atacaţi la Apus,cât timp luptaţi la Răsărit...

Ciano nu pierde timpul. Îl întâlneşte sistematic pe prim-ministrul maghiar, îi soarbe cuvintele pentru a putea formula către noi mesajele de rigoare. Se arată încântat de calităţile contelui Teleki, pe care îl găseşte bărbat politic rezonabil, moderat, cu care s-ar putea realiza o înţelegere. Apropo: Nu vor românii să aibe cu ungurii întrevederi care să-i ducă la înţelegere. Starea actuală a relaţiilor României cu Ungaria reprezintă singurul impediment în calea adâncirii relaţiilor româno-italiene. Deoarece, zice ginerele lui Mussolini,“Prietenia Italiei faţă de Ungaria este indestructibilă“. Va sosi ziua Ultimatului stalinist privind Basarabia şi Bucovina. Diplomaţia italiană cunoştea că fitilul este aprins de trei zile. N-a suflat o vorbă către noi. Acum ne cere să negociem cu sovieticii, căci nu ne va sări nimeni în ajutor. Suntem efectiv împinşi să discutăm cu maghiarii. Cu bulgarii.

În Peninsula Italică, teza ungară, născută din răbufniri la adresa Trianonului. Aflăm, tot de la Ciano, că rezerva Vestului de a ataca Estul – România – cade de la sine. Budapesta vrea negocieri pe propunerile sale. Iar Italia ştie ce are de făcut mai departe: merge la Viena pentru arbitraj...

S-a întâmplat ceea ce toată lumea cunoaşte. Dar întrebarea legată de latina Gintă rămâne.

Circula în lumea diplomatică o butadă: Cine ştie nu spune, cine spune nu ştie. În cazul de faţă, cuvintele îşi pot găsi, prin permutare, alte poziţionări: Să vorbească doar cel ce ştie!

DIPLOMACY LATINA GINTĂ E REGINĂ?

Neagu Udroiu

Un cântec folk al lui Mircea Florian, cibernetician şi poet abscons, învederat doar prin unele texte ale propriilor compoziţii, spunea cam aşa: „Vezi tu dragul meu, situaţia e tristă şi amară: mama nu pluteşte, tata nu mai zboară.” Fantasticul acestui citat m-a dus cu gândul la situaţia fotbalului românesc de azi. Sau invers? „Mama” fiind Liga, LPF, „nu pluteşte”. Căci, cluburile oricât s-ar călăfătui ele sau ar mima bunăstarea, nu prea mai plutesc. Liga, care va să zică, se scufundă uşor, uşor... Un prim mare start au luat Poli Timişoara şi Gloria Bistriţa, asta aşa ca un clopoţel de intrare-n insolvenţă... După ultimele estimări ale UEFA ar urma Dinamo, Vaslui, Rapid... Nici nu vreau să aud.

„Tata nu mai zboară”... Păi, tata ar fi Mircea Sandu, „Naşu”, „Tătuca”, etc în diverse viziuni mediatic/maliţioase de tip mioritic. Pe care presa îl tot critică şi-l beşteleşte, fiindcă „a adus fotbalul la sapă de lemn”, „l-a distrus” etc. Nu sunt eu cel chemat a fi avocatul lui, nici fratele lui nu sunt. Dar... dacă „Tata” Sandu zboară de la FRF indiferent cine va veni – că e Hagi, că-i Popoescu// bucurşi i-om duce, Gică ... – nu văd nicio soluţie rapidă de redresare. Căci Sandu e rodat, cunoscut în relaţiile externe europene şi nu numai... Să nu uităm că într-o campanie precedentă de calificare nişte arbitri, nişte, nu unu! urşi meyeri – vă mai spune ceva? – ne-au făcut praf, ne-au scos din competiţie. Dar, de când dl Sandu, Naşu, Taika e prin ştăbărimea UEFA s-a mai întâmplat aşa ceva? Că nu au puterinţă „cadavrele” din teren asta e altă mare tară. Sandu cu funcţia lui europeană este printre puţinii români de gen. Ar mai fi dl Vizer şi atât. Căci, să nu uităm, marea lume bună nu prea ne mai bagă-n seamă nici la vănatul de gărgăuni. Nu discut acum despre deschiderea MAE, sau despre Omu din Vârfu Dealului... Cotroceni.

Dar, cât de repede credeţi că vom mai avea acolo, în Olimpul fotbalului european vreun „zeu” ca Mircea

Sandu? Apoi, să ne fie clar: nu Sandu a distrus fotbalul românesc. Căci, nu Sandu a distrus rugbiul, caiac-canoea, handbalul masculin, voleiul de acelaşi sex ş.a., cultura, artele româneşti, dreptul, economia, ceramica populară, dansurile şi marile ansambluri folclorice. Ci, Sistemul. El a privatizat industria cimentului, Republica, Sidexul, Reşiţa şi a ucis Călăraşul, CUG Iaşul şi alte „colosuri industriale ceauşiste”.

Mă gândesc, iată, că a mai rămas ceva de vândut: că deşi şi marile edituri au fost înghiţite de străini, e păcat, mare păcat, că marile capodopere nu se privatizează, nu se vând şi ele marilor concerne...

Oare nu a fi bine ca „Ion” a lui Rebreanu să fie trecută în proprietatea OMV. Sau MOL (Maghiar Oil) să preia toate activele de la cărţile lui Lăncrănjan or ale lui Raoul Şorban... Ruşii de la Lukoil să preia „Delirul”? Iar americanii „Groapa” lui Barbu, că acolo ne-au băgat recent, referendarii... Nu ştiu ce ar face societăţile astea cu ele, dar dacă nu le-ar incendia, măcar ar şti să le vândă la valoarea lor...

Gata cu gluma, purceaua e deja moartă-n coteţ... sau mai e un bob de speranţă pentru fraieri. Căci, dacă avem 6 puncte la turneul preliminat pentru Brazilia,

vă asigur că vom mai avea încă 6. Dar tot cu Estonia şi Liechtenstein... ba nu Luxemburg, or San Marino of... cu Andorra. Problema este ce facem după aia, în dublele cu Turcia şi Olanda Şi dacă până şi Estonia ar putea ciupi puncte de la maghiari, meciurile noastre cu ei sunt mereu dure, duşmănoase, ţâfnoase. Fiindcă, deşi se luptă pentru trei puncte amărâte, mereu ni se lasă senzaţia că la mijloc e Tratatul de la Trianon sau Diktatul vienez. Măcar de s-ar tranşa multe atari conflicte printr-un meci de forbal... Îmi amintesc că Ilie Năstase a fost, prin ‘92, provocat/invitat la o partidă de tenis cu Boris Elţân. Joc cu tine doar pe Basarabia şi Bucovina a fost miza pusă de Ilie...Problema de tip transilvano-trianonic la noi este Olanda. Pe care, la ultima evoluţie mondială o văzusem jos de tot. Caftibilă, în picioare călcabilă. Dar, a luat repede hapuri de tinereţe, are şi de unde, şi a revenit poate chiar mai mult ca înainte. Să nu uităm că tot olandezii reînnoiţi, în martie 2005 şi-au făcut mâna cu noi, pe Giuleşti. Când debuta şi cu gol, unu’ Babel.

Previziunile mele, simţămintele mele, cobelile în chestiunea biletelor de Brazilia se încheie cu cercul deschis la prezenta scriere încă din titlu: situaţia e şi tristă şi amară, copii !

Situaţia şi tristă şi amară a fotbalului românesc

George Stanca