Efectele păcatului asupra chipului lui Dumnezeu din om în Teologia Biblică

„Chipul lui Dumnezeu este cel care îl face pe om să fie om” (M.J. Erickson)1

Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Geneza 1:26)2. Termenul ebraic pentru „chip” este „tselem”, iar pentru „asemănare” - „demuth”. „Omul, ca încununare a creației, a fost în mod special creat de Dumnezeu pentru a exprima propriile Sale atribute și propria Sa autoritate.”3

Antropologii umaniști sunt înclinați să-l vadă pe om doar ca pe un animal în dezvoltare și să considere toate dispozițiile lui fundamentale ca pe niște simple distilări ale experienței evoluționiste. Însă, pe temeiul revelației transcedentale Scriptura garantează anumite lucruri: „Omul nu este doar un animal sau un produs al unor strămoși animali; omul este o creație divină specială făcută după chipul lui Dumnezeu, care l-a modelat din țărână și i-a dat viață pentru un rol distinct în relație cu Dumnezeu.”4 De la bun început, omul din Biblie nu e prezentat ca un animal evoluat, ci ca o făptură înzestrată cu calități unice. Din momentul creării, omul a fost constituit ca o ființă personală într-o comuniune spirituală conștientă cu Creatorul său. În mod tradițional, chipul lui Dumnezeu în om se referă la aptitudinile raționale și morale ale omului. Totuși sunt mai multe interpretări:

Teologia Catolică susține că trebuie să se facă o distincție între chip și asemănare. „Chipul este definit ca suma tuturor proprietăților naturale ale ființei: spiritualitatea, voința și nemurirea sufletului.”5 Iar prin asemănare se subînțelege „totalitatea darurilor supranaturale împărtășite de Dumnezeu creaturii umane”6, ca de exemplu: neprihănirea. După cădere omul a mai păstrat chipul, dar a pierdut asemănarea cu divinitatea.

Teologia Luterană - prin chip și asemănare se sugerează „o identificare cu Dumnezeu în cunoaștere, neprihănire și în sfințenie.”7 După cădere chipul lui Dumnezeu a fost distrus, ceea ce a rămas este o urmă sau o rămășiță a chipului.

Teologii Reformați disting două sensuri: chipul lui Dumnezeu în sens general sau larg, care cuprinde: intelectul, natura morală și nemurirea; iar în sens special sau restrâns, aceasta cuprinde: cunoașterea desăvârșită, neprihănirea totală și viața de calitatea veșniciei, care a fost pierdută în urma păcătuirii oamenilor. Dacă omul creat purta chipul nepătat a lui Dumnezeu, aceasta nu înseamnă că înainte de cădere el manifesta sau oglindea toate atributele divine. Henry spunea: „Omul n-a fost și nu va fi niciodată omnicient sau omnipotent, și nici n-a fost vreodată liber și independent pe deplin, așa cum este Dumnezeu.

1 Millard J. Erickson „Teologie creștină”, p.482 Biblia, p.23 BEE International p. 3224 Carl F. H. Henry „Dumnezeu, revelație și autoritate”, vol.VI, p.2545 J.C. Wenger „Introducere în teologie”, p.996 Ibidem 7 Ibidem

Pentru a vorbi corect despre „chip” este necesar să respectăm diferența între acel omni introductiv- potrivit numai tuturor calităților lui Dumnezeu. ”8

Barth, în loc de a descoperi chipul lui Dumnezeu în factorii raționali și morali, el localizează chipul în crearea omului ca bărbat și femeie, o „relație în diferențiere” despre care se presupune că-L reflectă pe Dumnezeul triunic.

Totuși cei mai mulți creștini cred că expresiile din cartea Geneza „chip” și „asemănare” sunt noțiuni sinonime. Această repetiție se află acolo pentru a întări ideea că Dumnezeu S-a turnat pe Sine în creatura umană. Luther spunea: „chip și asemănare nu însemna două lucruri diferite, ci mai degrabă este un caz de paralelism. ”9

Există trei perspective majore asupra chipului lui Dumnezeu:

Teoria structurală

Identificarea chipului lui Dumnezeu ca o anumită caracteristică sau calitate a alcătuirii omului. Unii cum sunt mormonii au considerat chipul lui Dumnezeu ca aspectul fizic, trupesc, luând în sens literal, pe când alții îl văd ca pe o trăsătură fizică de o importanță metaforică: „faptul că omul umblă pe două picioare e un simbol al verticalității sau integrității morale a lui Dumnezeu.”10 În teologia scolastică medievală „chipul” implica atributele naturale ale lui Dumnezeu (rațiune, voință); iar „asemănarea” consta din atributele morale a Creatorului.

Teoriile relaționale

Mulți teologi moderni nu concep chipul lui Dumnezeu ca pe ceva ce se află în natura omului, dar se spune că omul oglindește chipul atunci când se află într-o anumită relație. Însăși relația este acest chip. Erickson apunea: „Prezența chipului lui Dumnezeu în noi, care este factorul ce ne face umani, cuprinde patru aspecte: Noi îl vedem pe aproapele nostru ca pe un tovarăș al nostru; noi ne vorbim unii altora și ne ascultăm unii pe alții; noi ne acordăm ajutor și sprijin reciproc; noi facem toate acestea cu plăcere.”11

Teoria funcțională

Conform acestei teorii chipul nu este ceva prezent în alcătuirea omului, și nu este nici experimentarea unei relații cu Dumnezeu sau cu semenul. El constă mai degrabă din ceva ce face omul. Este una din funcțiile pe care omul le îndeplinește, cea mai frecvent menționată fiind exercitarea stăpânirii asupra creației. În psalmul opt David spune: „L-ai făcut cu puțin mai prejos decât Dumnezeu și l-ai încununat cu slavă și cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui.”12

8 Carl F. H. Henry „Dumnezeu, revelație și autoritate”, vol.II, p.1679 Millard J. Erickson „Teologie creștină”, p.5410 Ibidem, p.5111 Ibidem, p.6012 Biblia, p.557

Căderea omului

Biblia definește păcatul ca orice încălcare a voii exprese a lui Dumnezeu și orice refuz de a te conforma naturii și sfințeniei divine. Dicționarul Evanghelic de Teologie spune că: „Păcatul nu este numai comiterea unui rău, ci este și înstrăinarea de Dumnezeu.”13

Natura păcatului

Termenul cel mai des întâlnit în Vechiul Testament pentru păcat este „hattat”, iar în Noul Testament din greacă este „hamartia”, ambele transmit „ideea de ratare a țintei”14, de faliment și vină. Cea mai pronunțată caracteristică a păcatului constă în faptul că este îndreptată împotriva lui Dumnezeu (Ps. 51:4; Rom. 8:7; Iacov 4:4). Stott spunea: „Biblia recunoaște că oamenii au diferite norme după care se conduc. Evreii au legea lui Moise; păgânii, legea conștiinței. Dar toți oamenii au călcat legea pe care o au. Nici unul n-a atins ținta, ci toți s-au lăsat abătuți de la ea. ”15

Păcatul poate fi săvârșit la nivelul faptelor, vorbelor și gândurilor noastre sau poate fi o stare lăuntrică sau o atitudine de sfidare la adresa lui Dumnezeu. Omul este păcătos prin natura sa, chiar dacă încă n-au săvârșit nici un păcat. Apostolul Iacov ne atrage atenția că nu există numai „păcate de comitere”, ci și „de omitere” căci: „Cine știe să facă binele și nu face, săvârșește un păcat. ” 16 ( Iacov 4:17)

Păcatul originar

Geneza 3:1-7 ne relatează întîmplarea cu căderea omului în păcat. Unii teologi liberali au considerat Geneza 3 ca o parabolă sau un mit care ne învață adevăruri spirituale neistorice. Însă cei care susțin că Biblia este Cuvântul lui Dumncezeu trebuie să adere mai degrabă la revelația divină, decât la opiniile oamenilor.

Biblia vorbește despre ispitirea primei femei, care a văzut și a poftit fructul interzis. Iosif Țon spunea că: „Cu cât crește pofta cu atât puterea de rezistență a organismului scade. Rațiunea noastră devine tot mai roabă și conștiința tot mai înăbușită.”17 Dumnezeu i-a avertizat că în ziua în care vor mânca, vor muri negreșit.

Odată ce Satan a deschis ușa îndoielii și a câștigat încrederea Evei, el a devenit mai direct în negarea bunăstării planului lui Dumnezeu, afirmând că nu va muri, dar dimpotrivă va fi ca Dumnezeu și va trăi veșnic. Wenger spunea că: „Eroarea ei fundamentală a constat în faptul că l-a pus pe Satan în locul lui Dumnezeu și a preferat să-l creadă pe el. ”18

Când au păcătuit asupra lor s-a abătut îndată un sentiment adânc de vinovăție și de rușine. Mințile lor au fost imediat afectate de păcat și pervertite. Depravarea lor i-a făcut să caute

13 Walter A. Elwell „Dicționar Evanghelic de Teologie”, p. 90914 Bruce Milne „Cunoaște adevărul”, p. 13815 J.R. Stott „Esențialul Creștinismului”, p. 5816 Biblia17 Iosif Țon „Să ne cunoaștem crezul”,p.28018 J.C. Wenger „Introducere în teologie”, p.105

să se ascundă de Dumnezeu și să-I refuze părtășia. Rezultatul păcatului a fost moartea spirituală instantanee, adică separarea și alienarea de Dumnezeu. Cei dintâi oameni au fost izgoniți apoi din grădina Edenului și le-a fost interzis accesul la pomul vieții. Thiessen spunea: „Deși a fost îndemnat din afară, Adam a luat o decizie personală de a nu-L asculta pe Dumnezeu, și a fost socotit răspunzător pentru păcatul său. ”19

Dimensiunea păcatului

Păcatul este universal. Biblia spune: „Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar”. Omul este total depravat, degradat, infectat de lepra păcatului, cu alte cuvinte nici un aspect al naturii noastre nu a fost lăsat neatins de păcat. Păcatul a afectat întreaga ființă umană: voința (Ioan 8:34; Rom. 7:14-24; Efes. 2:1-3; 2 Petru 2:19); mintea și înțelegerea (Gen. 6:5; 1 Cor. 1:21; Efes. 4:17); afecțiunile și emoțiile (Rom. 1:24-27; 1 Tim. 6:10; 2 Tim. 3:4); vorba și comportamentul omului (Marcu 7:21; Gal. 5:19-21; Iacov 3:5-9).

Nimic din noi nu e capabil să ne îndreptățească ca să putem sta înaintea lui Dumnezeu. Biblia ne învață că păcatul a afectat centrul personalității noastre, inima noastră a fost pervertită de păcat: „Căci din lăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile”20(Marcu 7:21; Ieremia 17:9; Rom. 3:10-18, 7:23).

Wenger spunea că: „omul firesc este total depravat în următoarele sensuri: este neputincios să scoată păcatul din inima lui; este incapabil să acționeze din dragoste pentru Dumnezeu; e incapabil să-l primească pe Cristos, fără convingerea lucrată de Duhul Sfânt și la fel are toate sectoarele personalității intrate într-o stare de totală confuzie. ”21 Omul nu numai că suferă pedeapsa păcatului, dar și stăpânirea acestuia. Făra harul lui Dumnezeu, orice act al său este pătat de această robie, nefiind capabil să se elibereze prin fapte bune. Stott spunea că: „Păcatul este mai puternic decât un fapt exterior, sau un obicei; este o corupție adânc instalată în noi.”22

Efectele păcatului în relația cu Dumnezeu

În primul rând, după cădere omul este nedemn de a sta în prezența lui Dumnezeu. Păcătuirea și alungarea lui Adam din grădina Edenului a adus înstrăinare și separare de Creator. Dacă la început se bucura în prezența Lui, acum este o stare de împotrivire. Romani 8:7 spune: „fiindcă umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu”23.

Suntem incapabili să facem voia lui Dumnezeu. Voința nostră și-a pierdut libertatea de a se conforma scopului divin, devenind sclavă păcatului (Rom 7:21). La fel, suntem „surzi” la Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia spune că El ne vorbește prin creație, conștiință, legea morală din om, Cuvântul, prin poporul Israel și prin Biserică, dar omul nu i-a seama. Ne împotrivim

19 Henry C. Thiessen „Prelegeri de Teologie Sistematică”, p.20220 Biblia21 J.C. Wenger „Introducere în teologie”, p.11422 J.R. Stott „Esențialul Creștinismului”, p.7123 Biblia

din mîndrie, atribuindu-ne nouă înșine gloria și rolul de stăpân. Milne spunea că: „Expresia ultimă a mândriei ia forma unui titanism prin care ne cățărăm spre cer în stil Babel ca să-L doborâm pe Dumnezeu.”24

În relație cu aproapele nostru

Ruperea relației cu Dumnezeu afectează în mod direct relația noastră cu oamenii de lângă noi. Acest lucru îl observăm chiar din Geneza, atunci când Adam s-a întors împotriva Evei și-a învinuit-o pentru căderea lui. Egocentrismul nostru influențează toată purtarea noastră, mereu avem tendințe de a invidia și a disprețui semenii noștri; cele mai multe certuri se datorându-se neputinței noastre de a înțelege punctul de vedere al celuilalt.

În relație cu noi înșine, cu ordinea creată și cu timpul

Păcatul ne întoarce împotriva propriei noastre ființe, existăm cu un conflict și cu o diviziune lăuntrică (Rom. 7:23). Omul pierde armonia cu ordinea naturală și cu dreptul de stăpân al mediului pe care ni L-a dat Dumnezeu, exploatând și distrugând planeta. Prin păcat am pierdut nemurirea (Geneza 2:17, 3:19); zilele noastre sunt numărate, unde moartea pune capăt tuturor planurilor, scopurilor și aspirațiilor noastre.

Concluzie:

Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, ca să reflecte slava și atributele Lui. El a înzestrat pe fiecare din noi cu puterile personalității care fac posibile închinarea și slujirea la Creatorul nostru. Căderea omului a introdus păcatul, moartea și stricăciunea în rasa umană.

Căderea omului a constituit un catastrofal șoc al personalității, ea a fracturat existența umană printr-o ruptură devastatoare, fracturând atât funcțiunile rațiunii, cât și ale voinței. Doctrina totalei decăderi afirmă că nici o funcțiune a omului nu scapă de efectele căderii lui Adam. Oricât de grave și cuprinzătoare ar fi fost efectele păcatului, căderea omului nu a implicat totala pierdere a cunoașterii lui Dumnezeeu, nici a competenței sale raționale sau a răspunderii etice. Deși afectat de cădere, chipul divin în om nu a fost distrus complet. Chiar și după cădere omul se deosebește de regnul animal prin fațetele chipului originar și își trăiește existența de creatură în acele forme ale rațiunii și moralității care structurează distinct experiența umană.

Stott spunea: „Numai atunci când ne vom da seama de gravitatea răului din noi, vom admite că avem nevoie să fim tămăduiți, și pentru aceasta vom apela la Medicul cel Mare: Isus Cristos.”25 Isus a avut o părtășie perfectă cu Tatăl și a ascultat în mod perfect de voia Tatălui. La fel, întotdeauna a manifestat o dragoste puternică față de oameni. Prin răscumpărarea lui Cristos, noi putem ca să creștem în asemănare cu Dumnezeu (Coloseni 3:10), iar la venirea Sa, chipul lui Dumnezeu în om va fi complet restaurat.

24 Bruce Milne „Cunoaște adevărul”, p.14225 J.R. Stott „Esențialul Creștinismului”, p.76

Bibliografie:1. BEE International, Doctrină vol I, Dallas, Texas

2. Biblia

3. Bruce Milne „Cunoaște adevărul”, vol. II, ed. Făclia, Emanuel, Oradea 2006

4. Carl F. H. Henry „Dumnezeu, revelație și autoritate”, vol.II, ed. Cartea Creștină, Oradea-Bihor, 1983

5. Carl F. H. Henry „Dumnezeu, revelație și autoritate”, vol.VI, ed. Cartea Creștină, Oradea, 2000

6. Henry C. Thiessen „Prelegeri de Teologie Sistematică”

7. Iosif Țon „Să ne cunoaștem crezul”, ed. Cartea Creștină, Oradea, 1998

8. J.C. Wenger „Introducere în teologie”, vol. I și II

9. J.R. Stott „Esențialul Creștinismului”

10. Millard J. Erickson „Teologie creștină”, ed. Cartea Creștină, Oradea, 1998

11. Walter A. Elwell „Dicționar Evanghelic de Teologie”, ed. Oradea, 2012