sectia comerciala - practica casare semestrul ii-2004

CURTEA DE APEL CONSTANŢACURTEA DE APEL CONSTANŢA

PRACTICA DE CASAREPRACTICA DE CASARE

SECŢIA COMERCIALĂ, MARITIMĂ ŞI FLUVIALĂŞI PENTRU CAUZE DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV

ŞI FISCAL

SEMESTRUL II/2004

1

C U P R I N SC U P R I N S

DREPT COMERCIAL...........................................................................................................................5

1. Pretenţii. Natura căii de atac urmare dispoziţiilor legale în vigoare la momentul pronunţării. Modul de aplicare a dispoziţiilor art. 20 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 146/1997 şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 20 pct. 4 din lege..................................................................................................5

2. Pretenţii. Contravaloare lipsă folosinţă teren aferent activului. Răspunderea pentru îmbogăţirea fără justă cauză..............................................................................................................................................6

3. Îndreptare eroare materială rezultată dintr-o eroare de calcul. Îndeplinirea dispoziţiilor art. 281 Cod procedură civilă.....................................................................................................................................8

4. Pretenţii. Răspunderea cărăuşului pentru paguba pricinuită prin pierderea parţială a mărfii.......9

5. Greşita aplicare a art. 155/1 Cod procedură civilă..............................................................................10

6. Pretenţii. Contravaloare chirie datorată – rol activ manifestat de instanţă. Prescripţie extinctivă. Mod de calcul a termenului în considerarea dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958..............................10

7. Faliment. Renunţarea la judecată privind continuarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului faţă de debitoare....................................................................................................................12

8. Faliment. Comunicarea actelor de procedură şi a notificării, faţă de creditoarea bugetară...........12

9. Faliment. Neîndeplinirea condiţiilor de promovare a acţiunii pentru deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului (art. 29 lit. b din Legea nr. 64/1995 republicată)..................14

10. Acţiune în anulare. Litigiu comercial având ca obiect O.G. nr. 5/2001 cu modificările ulterioare (O.G. nr. 292/2002 şi O.G. nr. 142/2002)...................................................................................................16

11. Faliment. Calificarea cererii debitorului dedusă judecăţii după conţinutul său, după natura dreptului şi scopului urmărit prin exercitarea acţiunii...........................................................................17

12. Aplicare nelegală a dispoziţiilor art. 1551 Cod procedură civilă. Intoarcere executare prin restabilirea situaţiei anterioare, cu consecinţa eliberării recipisei CEC emise pe numele creditoarei (art. 4041 alin. 1 Cod procedură civilă).....................................................................................................19

13. Ordonanţă preşedinţială. Suspendare executare hotărâre AGA în temeiul art. 132. Legea nr. 31/1990 modificată – judecare nelegală a cererii în şedinţă publică.......................................................22

14. Pretenţii. Acţiune formulată separat, intitulată ”chemare în garanţie” prin care se tinde la valorificarea pretenţiilor proprii (art. 992 Cod civil şi art. 998 Cod civil).............................................25

15. Faliment. Antrenarea răspunderii materiale a administratorilor pentru o parte din pasivul rămas neacoperit din averea debitoarei (art. 124 din Legea nr. 64/1995 republicată). Necitare.........27

16. Instituire sechestru asigurător asupra unor bunuri aparţinând pârâtei debitoare (art. 591-593 Cod procedură civilă). Neîndeplinirea condiţiei impuse de art. 591 alin. 2 Cod procedură civilă – depunere cauţiune.......................................................................................................................................28

17. Faliment. Contestaţie referitoare la modul de aplicare a dispoziţiilor art. 581 din Legea nr. 64/1995. Notificarea.....................................................................................................................................30

18. Faliment. Contestaţie împotriva menţiunilor din tabelul preliminar al creanţelor întocmit de administratorul judiciar, referitoare la dreptul patrimonial al creditoarei..........................................31

19. Contestaţie la executare. Aplicare sechestru asigurător – dovada dreptului de proprietate.........33

2

20. Investire cu formulă executorie. Interpretarea dispoziţiilor art. 98 Cod procedură civilă prevăzând situaţia schimbării domiciliului în cadrul unui proces în curs de judecată........................36

21. Faliment. Prescripţia dreptului de a cere executarea silită urmare efectuării de acte de executare împotriva debitoarei aflate în procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995............................................37

22. Faliment. Contestaţie la tabloul preliminar suplimentar al creditorilor.........................................39

23. Faliment. Inlocuire administrator judiciar. Interpretarea dispoziţiilor art. 20 alin. 3 din Legea nr. 64/1995....................................................................................................................................................41

24. Pretenţii. Prescripţia dreptului la acţiune – calculul termenului. Convenţia referitoare la contractul internaţional de mărfuri pe şosele (art. 32 lit. c)....................................................................42

25. Investire cu formulă executorie. Somaţie de plată. Comunicarea actelor de procedură în temeiul art. 85 şi următoarele Cod procedură civilă.............................................................................................44

26. Aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 26/1990. Cerere înscriere menţiuni privind modificarea actului constitutiv al societăţii.................................................................................................................................45

DREPT CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL................................................................51

1. Contencios administrativ. Excepţia inadmisibilităţii acţiunii raportată la tardivitatea formulării reclamaţiei administrative..........................................................................................................................51

2. Contencios administrativ. Anulare decizie emisă de Primar..............................................................52

3. Pensii. Contestaţie împotriva modului de calcul al pensiei. Excepţia tardivităţii formulării acţiunii în raport cu dispoziţiile art. 86 alin. 1 cu referire la art. 87 din Legea nr. 19/2000..............................54

4. Contencios administrativ. Anulare parţială a H.C.L.M......................................................................55

5. Contencios administrativ. Contestaţie împotriva actului constatator. Operaţiuni de tranzit marfă. Calcul drepturi vamale...............................................................................................................................56

6. Contencios administrativ. Contestaţie împotriva unui act de control. Impozit pe profit datorat. Impozit pe veniturile realizate în ţară, de persoane juridice nerezidente. Taxa pe valoarea adăugată........................................................................................................................................................................59

7. Contencios administrativ. Contestaţie împotriva unui act de control. Stingere obligaţie bugetară prin conversie în acţiuni. Nedatorare dobânzi şi penalităţi de întârziere..............................................64

8. Contencios administrativ. Stabilirea situaţiei de persecutat politic potrivit art. 1 lit. b şi c din Decretul-lege nr. 118/1990 republicat........................................................................................................69

9. Contencios administrativ. Anulare act. Recunoaştere drepturi prevăzute de HG nr. 794/2002 – facilităţi la impozitele şi taxele la bugetul local.........................................................................................71

10. Pensii. Antrenarea răspunderii prevăzute de art. 187 din Legea nr. 19/2000 urmare unei erori ce a generat o plată nedatorată. Obligaţia de restituire...............................................................................72

11. Contencios administrativ. Contestaţie pentru anulare decizie şi act control. Microîntreprindere – calcul impozit datorat şi virat, în conformitate cu prevederile OG nr. 24/2001....................................74

12. Contencios administrativ. Obligare eliberare aviz port-armă şi permis port-armă conform art. 17 lit. h din Legea nr. 30/1991. Soluţionare excepţie fără a intra în cercetarea fondului.....................78

13. Contencios administrativ. Obligare comunicare informaţii publice conform Legii nr. 544/2001. 80

14. Contencios administrativ. Soluţionarea contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile OUG nr. 13/2001, fără citarea organului constatator emitent al actului de control............................................................83

15. Contencios administrativ. Contestaţie împotriva unor acte de control prin care s-au stabilit obligaţii suplimentare de plată. T.V.A. majorări întârziere, penalităţi şi amenzi................................85

3

16. Contencios administrativ. Contestaţie împotriva deciziei pronunţate de DGFP şi prin care este menţinută în mod nejustificat măsura dispusă de organul de control cu privire la refuzul rambursării TVA şi a dobânzii aferente...................................................................................................88

17. Contencios fiscal. Contestaţie soluţionată potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 3 din OUG nr. 13/2001 de un organ necompetent material............................................................................................................91

18. Contencios administrativ. Anulare HCL prin care s-a aprobat schimbul unui teren din domeniul privat al municipiului. Reglementările aplicabile....................................................................................93

19. Contencios administrativ. Daune materiale reprezentând diferenţa dintre pensia greşit calculată şi pensia ce urma a fi remisă – rata de inflaţie până la executarea hotărârii........................................96

20. Contencios administrativ. Suspendarea actului administrativ emis................................................98

21. Contencios administrativ. Suspendare ordin repartiţie. Soluţionarea greşită a cauzei pe excepţia lipsei calităţii procesuale active............................................................................................................................103

4

DREPT COMERCIAL

1. Pretenţii. Natura căii de atac urmare dispoziţiilor legale în vigoare la momentul pronunţării. Modul de aplicare a dispoziţiilor art. 20 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 146/1997 şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 20 pct. 4 din lege.

Prin cererea înregistrată sub nr.1708/COM/1999 la Tribunalul Constanţa, reclamanta SC B. SRL Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta SC C.S. SA, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată la plata sumei estimative de 12.000.000 lei (actualizată cu indicele de inflaţie), reprezentând: diferenţă de actualizare pentru debitul de 141.219.367 lei; diferenţă de 4% pentru suma de plată pentru TVA; actualizarea sumei de 7.736.887 lei începând cu 17.09.1998; dobânda aferentă sumelor pretinse mai sus, începând cu data de 26 iunie 1996.

Prin Sentinţa civilă nr.6903/COM/02.10.2003, Tribunalul Constanţa a anulat cererea reclamantei ca netimbrată, reţinând că deşi reclamanta a renunţat la primele 3 capete de cerere, menţinând numai capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale actualizate cu indicele de inflaţie, avea obligaţia să-şi precizeze câtimea obiectului cererii, în vederea stabilirii timbrajului, ceea ce în cauză reclamanta nu a făcut.

Impotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, criticând-o ca fiind nelegală pentru următoarele motive:

- greşit instanţa de fond a considerat că reclamanta a refuzat categoric plata taxelor de timbru;

- instanţa de fond a greşit anulând în totalitate cererea ca netimbrată, omiţând a se pronunţa asupra cererii în limita taxei de timbru plătită în mod legal.

La termenul din 01.07.2004, instanţa a pus în discuţia părţilor natura căii de atac ce poate fi exercitată împotriva sentinţei civile nr.6903/2003, faţă de dispoziţiile art.2821 Cod procedură civilă în vigoare la momentul pronunţării – 02.10.2003.

In conformitate cu aceste dispoziţii, nu sunt supuse apelului hotărârile pronunţate în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală, privind litigii al căror obiect are o valoare de până la 200 milioane lei, fără ca legiuitorul să distingă în raport de natura cauzei, civilă sau comercială.

Ori, cum în speţă, valoarea pretenţiilor cu care reclamanta a investit instanţa, este de 12 milioane lei, calea de atac ce poate fi exercitată este recursul, iar faţă de

5

principiul legalităţii căilor de atac invocarea eronată în dispozitivul hotărârii a unei căi neprevăzute de lege, nu legitimează dreptul părţii la declararea acesteia.

Faţă de această calificare a căii de atac, Curtea reţine că recursul este fondat. Instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art.20 al.2 teza a II-a din Legea nr. 146/1997, potrivit cu care, în cazul când se micşorează valoarea pretenţiilor formulate în acţiune sau cerere, după ce a fost înregistrată, taxa judiciară de timbru se percepe la valoarea iniţială, fără a se ţine seama de reducerea ulterioară.

In speţă însă, erau incidente dispoziţiile art.20 pct.4 din Legea nr.146/1997 potrivit cu care, dacă în momentul înregistrării sale acţiunea sau cererea a fost taxată corespunzător obiectului său iniţial, dar a fost modificată ulterior, ea nu va putea fi anulată integral, ci va fi soluţionată în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit în mod legal.

Astfel, reclamanta a investit instanţa la data de 30.06.1999 cu o cerere a cărei valoare totală era evaluată estimativ de 12 milioane lei, pentru toate cele 4 capete din cerere.

Pentru această valoare reclamanta a achitat taxa judiciară de timbru în sumă de 935.000 lei cu O.P nr.901/3 septembrie 1990, conform art.2 al.1 lit.”d” din Legea nr.146/1997, respectiv 815.000 + 6% ce depăşeşte 10 milioane lei.

La repunerea pe rol a cauzei, reclamanta şi-a restrâns cererea, în sensul că a renunţat la primele 3 capete, menţinându-şi cererea numai pentru capătul de cerere privind plata dobânzilor legale, actualizate în raport de rata inflaţiei.

Cuantumul dobânzii actualizată în raport de rata inflaţiei, a fost stabilit la suma de 21.932.842 lei, reclamanta plătind cu chitanţele nr.2387907 în valoare de 220.000 lei şi chitanţa nr.9417066 în valoare de 245.500 lei.

Taxa de timbru aferentă sumei de 21.932.842 lei este de 1.806.027 faţă de taxa de timbru achitată de reclamantă în sumă de 1.402.500 lei.

In condiţiile în care cererea reclamantei a fost corect timbrată pentru valoarea de 12 milioane lei, cu cât a investit iniţial instanţa, nu se putea dispune anularea în totalitate a cererii ca netimbrată, motiv pentru care, în temeiul art.312 al.3 Cod procedură civilă, admiţând recursul şi casând sentinţa civilă nr.6903/COM/02.10.2003 a Tribunalului Constanţa, cauza a fost trimisă spre rejudecare la Judecătoria Constanţa, în raport de noile dispoziţii privind competenţa în primă instanţă pentru litigiile comerciale cu o valoare de până la 1 miliard lei.

Decizia civilă nr. 222/COM/01.07.2004

2. Pretenţii. Contravaloare lipsă folosinţă teren aferent activului. Răspunderea pentru îmbogăţirea fără justă cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 433/COM/2004 a Tribunalului Constanţa – Secţia comercială, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta S.C. E S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C.D.S. S.R.L. Eforie Nord şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 180.831.168 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului aferent activului Hotel S. pentru perioada 15.02.2002 – 31.12.2002 şi la plata sumei de 14.814.247 lei cheltuieli de judecată.

6

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că la data de 02.10.1993 între părţi s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.640/1993 prin care reclamanta a vândut pârâtei clădirea Hotel S. situată în Eforie Nord, iar la data de 20.09.1999 reclamanta a obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent clădirii vândute. Prin folosirea terenului proprietatea reclamantei, pârâta şi-a mărit patrimoniul cu consecinţa micşorării patrimoniului reclamantei, atât sporirea cât şi micşorarea fiind efectul unei cauze unice. A motivat instanţa că nu există un temei legitim pentru mărirea patrimoniului pârâtei în detrimentul celui al reclamantei, fiind întrunite condiţiile acţiunii în restituire. Pentru determinarea valorii lipsei de folosinţă, instanţa a respins proba cu expertiza contabilă solicitată de reclamantă, reţinând calculul prezentat de aceasta în raport de nivelul chiriei stabilite prin H.C.L.M. Constanţa nr.370/2001 pentru terenurile din zona A, în lipsa unei hotărâri similare a Consiliului Local Eforie.

Analizând cauza sub aspectul motivelor de recurs invocate de reclamantă, instanţa de control constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente.

În ceea ce priveşte pretenţia reclamantei de a pretinde contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului aferent activului vândut pârâtei, acţiunea este întemeiată. Prin contractul de vânzare-cumpărare nr.640/1993, reclamanta a înstrăinat pârâtei construcţia – Hotel S., situată în Eforie Nord. Prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria MO8 nr.0734/20.09.1999, s-a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în suprafaţă de 769,84 mp. aferent activului vândut.

Având în vedere că pârâta foloseşte terenul proprietatea reclamantei, în mod corect prima instanţă a reţinut că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii pentru îmbogăţirea fără justă cauză, existând o sărăcire a patrimoniului reclamantei şi o îmbogăţire corespunzătoare pe seama acestuia a patrimoniului pârâtei, fără o cauză legitimă.

Chiar dacă se consideră că pentru terenul de sub construcţie (deci nu pentru întreaga suprafaţă de teren) s-a constituit un drept de superficie în favoarea pârâtei, prin convenţia părţilor, convenţie ce rezultă implicit din vânzarea exclusivă a construcţiei, nu se poate reţine că dreptul de folosinţă pentru teren s-a constituit cu titlu gratuit, astfel încât să se poată aprecia că la baza folosirii terenului se află un temei legitim.

Referitor la cuantumul despăgubirilor, instanţa de recurs apreciază că acesta a fost stabilit în raport de valoarea chiriei fixată prin hotărârea Consiliului Local Constanţa, valoare care nu poate fi extinsă şi asupra terenurilor situate în oraşul Eforie. Pentru stabiblirea unei valori reale a lipsei de folosinţă a terenului în litigiu, în lipsa unei hotărâri locale care să stabilească chiria orientativ, se impune efectuarea unei expertize topometrice care să evalueze această lipsă de folosinţă în raport de chiria practicată pentru terenuri cu aceeaşi poziţionare şi aceleaşi caracteristici.

Faţă de cele reţinute, apreciind că motivele de recurs sunt fondate în parte, instanţa de control a admis recursul şi în baza disp.art.312 alin.3 Cod procedură civilă, a casat hotărârea recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, apreciind că modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi.

7


3. Îndreptare eroare materială rezultată dintr-o eroare de calcul. Îndeplinirea dispoziţiilor art. 281 Cod procedură civilă.

Prin cererea formulată la data de 12 ianuarie 2004, lichidatorul judiciar al debitoarei S.C. N. S.R.L. a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul încheierii din 2 decembrie 2003 în sensul emiterii dispoziţiei de plată asupra contului de lichidare pentru suma de 15.115.300 lei.

În motivarea cererii, lichidatorul a arătat că a făcut dovada cheltuielilor de procedură şi onorariulu al căror cuantum se ridică la suma de 15.115.300 lei. Cererea a fost admisă în totalitate, astfel că din eroare în dispozitiv s-a trecut doar suma de 10.544.000 lei.

Prin încheierea din 12 ianuarie 2004, judecătorul sindic a respins cererea de îndreptare a erorii materiale motivând că cererea a fost admisă numai pentru suma de 10.544.000 leii, deoarece s-a constatat că numai aceste cheltuieli de procedură sunt justificate conform dovezilor (chitanţelor în original). Judecătorul sindic a apreciat că este vorba de o admitere în parte a cererii şi nu de o eroare de calcul, nefiind incidente disp.art.281 cod pr.civilă.

Împotriva încheierii menţionate a declarat recurs lichidatorul care a susţinut că în mod greşit a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale, deoarece judecătorul nu a pronunţat o soluţie de admitere în parte a cererii privind suportarea cheltuielilor administrative din fondul de lichidare, astfel că cererea fiind admisă în totalitate cuantumul cheltuielilor administrative, trebuie să fie 15.115.300 lei, cât s-a cerut şi nu 10.544.000 lei. A mai arătat recurenta că a făcut dovada tuturor cheltuielilor efectuate, pentru taxele de timbru achitate în dosarele nr.4222/2003 al Judecătoriei Constanţa şi nr.2650/2003 al Tribunalului Constanţa, neputând face dovada cu chitanţele în original deoarece acestea au fost depuse în dosare.

Analizând încheierea atacată sub aspectul motivelor invocate, instanţa a constatat că recursul este fondat.

Astfel, prin cererea formulată la data de 27.10.2003, lichidatorul a solicitat plata din fondul de lichidare a sumei de 15.115.300 lei pentru acoperirea onorariului lichidatorului şi a cheltuielilor de procedură.

Prin încheierea din 02.12.2003, judecătorul sindic a admis cererea formulată de lichidator şi a împuternicit pe doamna F.S. să emită dispoziţia de plată asupra contului fondului de lichidare pentru suma de 10.544.000 lei.

S-a constatat că la pronunţarea acestei soluţii, judecătorul sindic a avut în vedere cererea lichidatorului de plată a sumei de 10.544.000 lei, astfel cum rezultă din considerentele încheierii, cererea fiind admisă în totalitate.

Verificând cuantumul sumei solicitate de lichidator, respectiv suma de 15.115.300 lei, instanţa de recurs a reţinut că această sumă este justificată prin chitanţele depuse şi prin copii ale încheierii din 6 mai 2003, pronunţată în dosarul nr.4222/2003 al Judecătoriei Constanţa şi decizia civilă nr.1221/2003 pronunţată în

8

dosarul nr.2650/2003 al Tribunalului Constanţa, din care rezultă taxele de timbru achitate de lichidator pentru S.C. N. S.R.L. Medgidia.

Faţă de cele reţinute, s-a apreciat că dintr-o eroare de calcul judecătorul sindic a dispus emiterea dispoziţiei de plată doar pentru suma de 10.544.000 lei, în loc de 15.115.300 lei, astfel cum s-a solicitat de către lichidator.

Văzând că în cauză sunt îndeplinite disp.art.281 Cod procedură civilă, instanţa a admis recursul în baza art.312 alin.1 cod pr.civilă şi a modificat în tot încheierea atacată în sensul admiterii cererii şi îndreptării erorii de calcul, potrivit celor arătate.


4. Pretenţii. Răspunderea cărăuşului pentru paguba pricinuită prin pierderea parţială a mărfii.

Reclamanta S.N.P. S.A. Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta S.N.T.F.M.-Sucursala Constanţa, solicitând obligarea ei la plata sumei de 34.519.418 lei cu titlu de pretenţii.

Prin sentinţa civilă nr.1248/4.02.2004, pronunţată de Judecătoria Constanţa, acţiunea a fost respinsă, ca nefondată.

S-a reţinut că, la data de 17.10.2002, reclamanta, prin Sucursala A. Piteşti, a predat pârâtei motorină, ce a fost încărcată de expeditor în vagonul cu terminaţia 0030, în vederea transportării către depozitul S.N.P. Bucureşti - S.C. O. Constanţa, astfel cum rezultă din actele existente la dosar.

Din procesul-verbal întocmit la data de 19.10.2002, rezultă că, la destinaţie, vagonul avea vana laterală şi ventilul central neetanşat, constituindu-se o lipsă de 1650 tone motorină.

Cum, încărcarea a fost făcută de expeditor, conform art. 83.5.4 din Regulamentul de Transport C.F.R., rezultă că pierderea cantităţii de 1650 to. motorină nu poate atrage răspunderea pârâtei, în calitate de transportator.

Recursul este fondat, a apreciat instanţa, deoarece luarea în primire a vagonului pentru transport fără existenţa unor obiecţiuni din partea cărăuşului, atestă prezumţia că acesta a fost corespunzător pentru transport. In aceste condiţii, culpa aparţine acestuia; din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că S.N.P. P. S.A.- Sucursala A. Piteşti a expediat, pe adresa S.C. O. Constanţa, vagonul cu terminaţia 0030, încărcat cu motorină. La destinaţie, conform raportului de eveniment, încheiat la 19.10.2002 (fila 15 dosar fond), s-a constatat lipsa unei cantităţi de 1650 kg.motorină, în valoare de 34.519.418 lei, având vana laterală şi ventil neetanş, restul sigiliilor fiind intacte.

Având în vedere disp.art. 83.1 din Regulamentul de transport pe calea ferată aprobat prin O.G. nr. 41/1997, trebuia antrenată răspunderea cărăuşului pentru paguba pricinuită prin pierderea parţială a mărfii, survenită din momentul primirii la transport şi până la eliberarea acesteia către destinatar.

Pe cale de consecinţă, soluţia instanţei de fond este greşită, astfel că recursul a fost admis, conform art.312 al.1 cod procedură civilă.


9

5. Greşita aplicare a art. 155/1 Cod procedură civilă.Prin încheierea din 18.03.2004, pronunţată de Tribunalul Tulcea, în temeiul

art.155/1 Cod procedură civilă, s-a suspendat judecata cauzei promovată de reclamantul creditor M. I., în contradictoriu cu pârâta-debitoare S.C. A. G. S.R.L. Stejaru, pentru neîndeplinirea obligaţiei de a indica sediul corect al societăţii pârâte.

Impotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamantul-creditor, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii şi trimiterea dosarului pentru continuarea judecăţii, deoarece sediul societăţii debitoare se află în com. Stejaru, judeţul Tulcea.

Recursul este fondat, a apreciat instanţa de control.Pârâta a fost citată la sediul indicat de reclamant, respectiv în comuna Stejaru,

judeţul Tulcea, aşa cum rezultă şi din adresa Registrului Comerţului nr. 7351/ 9.09.2003.

Sediul social este un element de identificare al societăţii, fiind înscris în Registrul comerţului în vederea opozabilităţii faţă de terţi. In lipsa unei alegeri de domiciliu (sediu), societatea va fi citată la sediul înregistrat la Registrul Comerţului.

La instanţa de fond, pârâta a fost citată la sediul indicat, însă, din procesul-verbal întocmit de agent rezultă că această societate este necunoscută în localitate.

Potrivit art.95 al.1 Cod procedură civilă, când reclamantul învederează că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a izbutit să afle domiciliul pârâtului, preşedintele instanţei va dispune citarea acestuia prin publicitate.

Analizând actele depuse la dosar şi dispoziţiilor legale citate, rezultă că instanţa de fond a făcut aplicarea disp.art.155/1 Cod pr. civilă, în loc să continue judecata prin îndeplinirea procedurii cu pârâta conf. art.95 al.1 Cod pr.civilă.


6. Pretenţii. Contravaloare chirie datorată – rol activ manifestat de instanţă. Prescripţie extinctivă. Mod de calcul a termenului în considerarea dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958.

La data de 4.08.2003, reclamanta R.A.E.D.P.P.Constanţa a chemat în judecată pe pârâta S.C. G.A. S.R.L., solicitând obligarea ei la plata sumei de 138.867.358 lei, reprezentând contravaloare chirie pe perioada 01.08.1997 - 30.01.2001, sumă ce urmează a fi reactualizată în raport de indicele de inflaţie.

Prin sentinţa civilă nr.1247/COM/12.02.2004, pronunţată de Tribunalul Constanţa, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 01.08.1997 - 01.08.2000 şi a respins ca nefondate celelalte despăgubiri.

S-a reţinut că reclamanta a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru acoperirea prejudiciului suferit prin folosirea de către pârâtă a spaţiului situat în Constanţa, fără a fi încheiat un contrtact de închiriere, deci fără a reţine un titlu locativ în condiţiile legii.

Potrivit art.8 din Decretul nr.167/1058, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care

10

răspunde de ea. Din actele existente la dosar rezultă că reclamanta a cunoscut acest fapt din anul 1997, când a promovat o acţiune de evacuare a pârâtei.

Instanţa de fond a înlăturat apărările pârâtei privind întreruperea cursului prescripţiei, prin recunoaşterea datoriei, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile prev.de art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958.

In ceea ce priveşte daunele pentru perioada august 2000 - ianuarie 2001, au fost respinse ca neîntemeiate, întrucât nu a fost îndeplinită una din condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa unui prejudiciu cert.

Pe de altă parte, reclamanta a calculat cuantumul prejudiciului în raport de chiria pe care ar fi plătit-o în cazul existenţei unui contract de închiriere, inexistent în cazul de faţă.

Prin urmare, prejudiciul suferit de reclamantă nu poate fi evaluat, în raport de facturile fiscale emise şi, în consecinţă, nu are un caracter cert.

Impotriva acestei hotărâri, în termen, a formulat recurs reclamanta, solicitând admiterea lui, modificarea hotărârii, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Analizând sentinţa recurată, în raport de criticile formulate, Curtea a reţinut următoarele:

Obiectul cererii de chemare în judecată cu care a fost sesizată instanţa de fond de către R.A.E.D.P.P.Constanţa, îl constituie obligarea S.C. G.A. S.R.L. Constanţa la plata sumei de 138.867.358 lei, reactualizată conform indicelui de inflaţie, reprezentând contravaloare chirie restantă pentru spaţiul situat în Constanţa, pe perioada 1.08.1997 - 30.01.2001.

Pentru perioada 1.08.1997 - august 2000, în mod corect au fost aplicate prevederile Decretului nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

In cauză se aplică termenul general de prescripţie reglementat de acest act normativ, respectiv de 3 ani, de la data naşterii dreptului la acţiune.

Conform înscrisurilor de la dosar, acest drept s-a născut la data când reclamanta a luat la cunoştinţă că pârâta deţine spaţiul fără titlu locativ şi a formulat în acest sens acţiune de evacuare, respectiv 1.08.1997.

Susţinerea reclamantei, în sensul că în cauză operează întreruperea cursului prescripţiei, conform art. 16, lit. a, din Decretul nr.167/1958, respectiv ”prin recunoaşterea dreptului a cărei acţiune s-a prescris, făcută de cel în folosul căreia curge prescripţia”.

Insă, pentru a produce aceste efecte, recunoaşterea pârâtei trebuie să fie neîndoielnică, ori din conţinutul actului invocat, respectiv adresa nr.11473/ 1.10.2001 şi, adresa nr. 4892/20.05.2003, nu rezultă acest lucru.

Cu privire la cea de a doua perioadă: august 2000 - ianuarie 2001 – instanţa de fond a avut în vedere la analizarea cuantumului chiriei numai facturile emise de reclamantă, pentru chiria pe care ar fi plătit-o pârâta în cazul existenţei unui contract de închiriere.

Insă, în situaţia de faţă, pârâta a ocupat în mod abuziv acest spaţiu, iar proprietarul acestuia poate solicita contravaloarea lipsei de folosinţă şi nu chiria restantă, neexistând fundament juridic pentru perceperea acesteia.

11

In aceste condiţii, în exercitarea rolului activ instanţa de fond avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor efectuarea unei expertize tehnice contabile pentru stabilirea cuantumului prejudiciului produs, ca element al răspunderii civile delictuale.

Faţă de cele expuse, având în vedere că, potrivit art.312 (3) cod pr.civilă, modificarea hotărârii nu este posibilă, în această cale de atac a recursului, deoarece este necesară administrarea de probe noi, instanţa de control a decis în sensul casării hotărârii şi trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.


7. Faliment. Renunţarea la judecată privind continuarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului faţă de debitoare.

Prin sentinţa civilă nr.487/COM/2004 a Tribunalului Constanţa – Secţia comercială judecătorul sindic a respins ca nefondată contestaţia şi a admis cererea creditoarei S.C. T. SA Constanţa privind deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului faţă de debitoarea S.C.M. SRL Constanţa.

Impotriva sentinţei sus-menţionate a declarat recurs debitoarea care a arătat că neonorarea la plată faţă de creditoare a debitului de 495.384.640 lei reprezintă un simplu refuz de plată justificat de faptul că însăşi creditoarea S.C. T. SA îi datorează suma de 616.863.682 lei cu titlu de daune conform sentinţei civile din 22.09.2003 a Judecătoriei Constanţa. A susţinut recurenta că între părţi s-a încheiat un protocol pentru compensarea datoriilor reciproce, iar creditoarea şi-a retras cererea de deschidere a procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995. De asemenea, a susţinut recurenta că la masa creditorilor s-a mai înscris un singur creditor – S.C. R. Constanţa cu o creanţă mică ce a fost acoperită de debitoare.

Analizând cauza sub aspectul motivelor invocate instanta constată că între părţi s-a încheiat un protocol de compensare a datoriilor reciproce astfel încât prin cererea formulată la data de 15.03.2004 creditoarea a solicitat în temeiul art. 246 Cod procedură civilă să se ia act de renunţarea la judecată privind continuarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului faţă de debitoare.

De asemenea, la termenul din 26.04.2004 creditoarea S.C. R. SA a formulat cerere de renunţare la judecată, precizând că suma de 3.227.000 lei a fost achitată de către debitoare.

Faţă de cele reţinute şi având în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 246 Cod pr.civilă „reclamantul poate să renunţe oricând la judecată”, iar în speţă debitoarea a fost de acord cu renunţarea, instanţa a admis recursul în baza art. 312 al.1 cod pr.civilă, a modificat în tot sentinţa atacată, luându-se act de renunţarea creditoarei la judecată.


8. Faliment. Comunicarea actelor de procedură şi a notificării, faţă de creditoarea bugetară.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanţa – Secţia Comercială, sub nr.8136/COM/2 noiembrie 2003, A.F.P. a municipiului Constanţa, în contradictoriu cu debitoarea S.C. A.C. SRL Constanţa, - prin administrator judiciar P.I., pe calea

12

contestaţiei – conform Legii nr.64/1995 modificată, a solicitat înregistrarea creanţei sale în tabelul obligaţiilor debitoarei.

În motivarea contestaţiei creditoarea a arătat că a fost vătămată în drepturile sale privind realizarea creanţei cu care se legitimează faţă de SC A.C. SRL întrucât administratorul judiciar nu i-a notificat deschiderea procedurii Legii nr.64/1995 în condiţiile prevăzute la art. 61 al.1-3 din Legea nr.64/1995 republicată.

În drept, contestatoarea a invocat disp.art.5813 din Legea 64/1995 republicată.Prin sentinţa civilă nr.676/COM/26.01.2004, Tribunalul Constanţa a respins ca

nefondată contestaţia, reţinând că potrivit art.6/1 din Legea 64/1995 republicată, „citarea părţilor precum şi comunicarea sau notificarea oricărui alt act de procedură se face, de regulă, în condiţiile prevăzute la art.851 – 94 Cod pr.civilă”.

Potrivit art.86 al.3 Cod pr.civilă ”în cazul în care comunicarea potrivit alin.1 nu este posibilă aceasta se face prin poştă, cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia”.

În considerarea acestor dispoziţii legale notificarea deschiderii procedurii transmisă prin fax de către administratorul judiciar la sediul şi numărul cunoscut al creditoarei A.F.P. Constanţa este conformă prevederilor art.61 al.1 şi 3 din Legea 64/1995 republicată şi-i este opozabilă.

Astfel, corect susţine şi demonstrează recurenta că administratorul judiciar a ignorat dispoziţiile art.85-94 din Cod procedură civilă şi ale art.61 alin.3 din Legea nr.64/1995, republicată, nerealizând comunicarea Notificării prin salariaţii proprii ori prin scrisoare recomandată, faţă de creditoarea bugetară, nefiind admisă comunicarea Notificării prin publicitate, pe care a efectuat-o.

Pe de altă parte, deşi nu se justifică comunicarea Notificării prin fax faţă de creditoarea bugetară decât în anumite condiţii, expres şi limitativ enumerate în art.85 Cod pr.civilă, administratorul judiciar prezintă la dosar confirmarea unui fax care nu privea procedura declanşată împotriva debitoarei S.C. A.C. SRL Constanţa, ci o altă societate, fax transmis şi altor societăţi creditoare.

În raport de cele de mai sus a constatat că, în speţă, nu pot fi incidente disp.art.103 alin.1 teza I Cod pr.civilă, în sensul decăderii creditoarei din dreptul de a cere înscrierea în Tabelul creditorilor debitoarei, cu creanţa pe care a dovedit-o, deoarece s-a demonstrat că aceasta a fost împiedicată să-şi exprime opţiunea printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei, în sensul disp.art.103 alin.1 teza finală Cod procedură civilă, prin necitarea, de către administratorul judiciar, în condiţiile prev.de art.85 Cod pr.civilă.

În consecinţă, cu respectarea disp.art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea modifică, în tot sentinţa civilă nr.676/COM/2004 a Tribunalului Constanţa – judecător sindic, în sensul admiterii contestaţiei şi dispunerii înregistrării creanţei creditoarei bugetare A. F.P. Constanţa, în tabelul creanţelor.


13

9. Faliment. Neîndeplinirea condiţiilor de promovare a acţiunii pentru deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului (art. 29 lit. b din Legea nr. 64/1995 republicată).

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanţa – Secţia comercială, sub nr.8502/COM/8 decembrie 2003, creditoarea SC M. SA Bucureşti în temeiul Legii nr.64/1995, a solicitat deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului împotriva debitoarei sale SC P.B. SRL Constanţa, invocând existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile de 576,02 USD şi 187.779.951 lei, al cărei izvor îl constituie Contractul de prestări servicii de telefonie mobilă, încheiat cu debitoarea aflată în prezent în stare de insolvenţă.

Pe cale de contestaţie, SC P.B. SRL Constanţa, a solicitat respingerea cererii introductive, arătând că în cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile art.29 lit.”g” din Legea nr.64/1995, astfel creanţa invocată nu este certă (cuantumul penalităţilor nefiind lămurit), iar valoarea acesteia este mai mică de 5.000 EURO.

Prin sentinţa civilă nr. 3833/COM/03.05.2004, Tribunalul Constanţa a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de debitoare şi a admis cererea creditoarei privind deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului faţă de pârâta debitoare.

În temeiul art.32 din Legea nr.64/1995, modificată şi completată prin OG nr. 38/2002, a pus în vedere debitorului să depună la dosar, în termen de 10 zile de la deschiderea procedurii, actele şi informaţiile prevăzute de art.26 alin.1, sub sancţiunea plăţii unei amenzi civile de 2.000.000 lei pe zi de întârziere, aplicabile reprezentantului legal.

În temeiul art.58 din Legea nr.64/1995, modificată şi completată prin OG nr.38/2002, a dispus notificarea creditorilor, cu menţiunea că termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra averii debitorului va fi 01.07.2004, iar prima şedinţă a adunării creditorilor va fi la 06.09.2004 h.14.

A dispus publicarea notificării privind deschiderea procedurii faţă de debitor, în ziarul „România Liberă” pe cheltuiala averii debitorului, în condiţiile art.4 din lege.

Conform art. 36 din lege, deschiderea procedurii suspendă orice termene de prescripţie a acţiunilor judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau a bunurilor sale.

Potrivit art. 37, nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel, ori cheltuială, nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior deschiderii procedurii şi negarantate cu ipotecă, gaj sau altă garanţie reală mobiliară, ori drept de retenţie, de orice fel, sau părţilor negarantate din creanţele garantate cu astfel de garanţii, de la data deschiderii procedurii cu excepţiile prevăzute de lege.

In temeiul art. 38 alin. 1 din lege, este interzis administratorilor, sub sancţiunea nulităţii, să înstrăineze fără acordul judecătorului sindic, acţiunile/părţile lor sociale deţinute la debitorul care face obiectul acestei proceduri.

Potrivit art. 401 alin. 1, deschiderea procedurii ridică debitorului dreptul de administrare – constând în dreptul de a-şi conduce activitatea, de a-şi administra

14

bunurile din avere şi de a dispune de acestea – dacă acesta nu şi-a declarat intenţia de reorganizare în termen de 10 zile de la deschiderea procedurii.

În temeiul art. 34 al.2 din Legea nr. 64/1995 republicată, modificată şi completată prin OG nr.38/2002, s-a desemnat SC F., cu sediul în Constanţa, str. Siretului nr.28 în calitate de administrator judiciar al debitoarei SC P.B. SRL.

A dispus ca onorariul (provizoriu) al administratorului judiciar, să fie în sumă de 15.000.000 lei exclusiv TVA.

Administratorul judiciar va îndeplini atribuţiile prevăzute de lege.Administratorul judiciar va da dispoziţii tuturor băncilor la care debitorul are

disponibil în conturi, să nu dispună de acesta fără un ordin al judecătorului sindic sau al administratorului lichidator.

Totodată, administratorul judiciar va îndeplini orice alte atribuţii stabilite de judecătorul sindic prin încheiere.

Pentru a se pronunţa, instanţa de fond a avut în vedere că, prin sentinţa civilă nr.2876/COM/7 mai 2003, Tribunalul Constanţa a obligat SC P.B. SRL Constanţa, la plata către SC M. SA Bucureşti a următoarelor sume:

- 758 USD – pentru servicii telefonice;- 135.119.342 lei – penalităţi de 1% calculate până la 01.04.2003;- 1.641.062 lei – cheltuieli de judecată,Prin aceeaşi hotărâre judecătorească, debitorul a fost obligat în continuare la plata

penalităţilor de întârziere în achitarea facturilor nr. 014322792/02.01.2002 şi 014887476//02.02.2002, începând cu 02.04.2003 şi până la stingerea integrală a obligaţiei; sentinţa a rămas definitivă potrivit sentinţei civile nr. 5384/COM din 19.08.2003 a Tribunalului Constanţa şi a devenit irevocabilă în baza deciziei civile nr.1137/COM/2003 a Curţii de Apel Constanţa.

Debitorul a efectuat două plăţi parţiale: la 12.03.2003 – 9.221.460 lei, respectiv la 18.06.2003 – 24.263.250 lei.

Împotriva sentinţei civile nr.3833/COM/03.05.2004 a Tribunalului Constanţa, în termen legal, a formulat recurs debitoarea, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului, susţine că, greşit instanţa de fond a respins proba cu expertiza contabilă pentru determinarea exactă a sumelor rămase neachitate, din Facturile emise de SC M. SA la data rezilierii contractului. Aceasta deoarece, apreciază că sumele pretinse nu sunt reale, în mod deosebit penalităţile calculate de creditoare, iar suma pretins datorată este inferioară sumei de 5.000 EURO prevăzută de art.29 lit.”b” din Legea nr.64/1995, modificată, cu atât mai mult cu cât instanţa de fond nu a precizat care este cuantumul debitului total.

Pe de altă parte, Tribunalul nu a verificat în ce măsură refuzul de a achita sumele de bani restante ţine de voinţa debitorului, ori se datorează unor cauze obiective, împrejurare faţă de care instanţa de fond avea obligaţia să stabilească dacă debitoarea este sau nu în încetare de plăţi.

Refuzul achitării penalităţilor a fost determinat de convingerea debitoarei că debitele principale fiind achitate, penalităţile trebuie calculate în raport de data la care s-a achitat factura.

15

In condiţiile în care, toate documentele societăţii au fost ridicate de organele de cercetare penală în cadrul unui proces penal, administratorului i-a fost imposibil să verifice situaţia plăţii facturilor şi calculul penalităţilor.

Solicită admiterea recursului şi modificarea, în tot, a sentinţei atacate, în sensul admiterii contestaţiei ca fondate şi respingerii cererii reclamantei, privind deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului.

Recursul este fondat, a apreciat instanţa de control, pentru următoarele considerente:

Într-adevăr, debitoarea a făcut dovada achitării sumelor de 9.221.460 lei la 12 martie 2003 şi 24.263.250 lei la 18 iunie 2003, aspecte reţinute şi de instanţă.

În această situaţie, instanţa de fond trebuie să verifice în ce măsură achitarea acestor sume influienţează cuantumul creanţei creditoarei, dacă aceasta mai este certă, lichidă şi exigibilă, condiţii esenţiale pentru promovarea acţiunii de reorganizare judiciară şi dacă este superioară sumei de 5.000 EURO, prev.de art.29 lit.”b” din Legea nr.64/1995 modificată.

Susţinerea recurentului, în sensul că, creanţa pretinsă nu depăşeşte suma de 5.000 EURO este reală, raportat la cuantumul debitului pretins şi al sumelor achitate, astfel că nu sunt îndeplinite cerinţele art.29 lit.”b” din lege.

Pe de altă parte, s-a demonstrat că debitoarea nu a refuzat intenţionat să achite debitul, deoarece a făcut două plăţi în sumă totală de 33.484.710 lei până la 18 iunie 2003, iar din actele dosarului rezultă că administratorul societăţii debitoare – P.I. – a fost implicat într-un proces penal, justificându-se susţinerea sa în sensul că actele societăţii au fost ridicate de organele de cercetare penală.

Faţă de cele de mai sus, rezultă că, nejustificat, instanţa de fond a admis acţiunea privind deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, conform Legii nr.64/1995.

Pe cale de consecinţă, constatând întemeiate susţinerile recurentei, în baza art.312 al.1 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul şi a modificat în tot sentinţa recurată, în sensul admiterii contestaţiei debitoarei şi respingerii cererii de deschidere a procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului faţă de aceasta.


10. Acţiune în anulare. Litigiu comercial având ca obiect O.G. nr. 5/2001 cu modificările ulterioare (O.G. nr. 292/2002 şi O.G. nr. 142/2002).

La data de 6.02.2004, debitoarea S.C.M.E. SA a formulat cerere de anulare a sentinţei civile nr.141/2004 a Tribunalului Constanţa, prin care a fost somată să plătească creditoarei SC T.E. SA următoarele sume:

- 27.605.000 lei c/valoarea prestaţiei turistice;- 5.511.629 lei dobânda legală calculată până la data de 31.07.2003;- 347.000 lei cheltuieli de judecată.La termenul din data de 9.03.2004 creditoarea a invocat necompetenţa

materială a instanţei în soluţionarea cererii.Tribunalul Constanţa, prin sentinţa civilă nr.1970/COM/09.03.2004, a declinat

competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mangalia.16

Pronunţând această hotărâre, s-a reţinut că soluţionarea cauzei pe fond aparţine Judecătoriei Mangalia conform art.2 pct.1 lit.a Cod procedură civilă.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, s-a declarat recurs de S.C. M.E. SA Mangalia.

În motivele de recurs, recurenta arată că instanţa de fond, declinând cauza la Judecătoria Mangalia, nu a ţinut seama de faptul că, în speţa de faţă, ne aflăm într-o procedură specială reglementată de O.G. nr.5/2001 modificată prin O.G. nr. 292/2002 şi O.G. nr. 142/2002.

De asemenea, cererea de anulare este o cale specială de atac, diferită de cele ordinare şi extraordinare prevăzute de Codul de procedură civilă.

Prin exercitarea acestei căi se exercită un control judiciar asupra ordonanţei emisă de instanţă, control care nu poate fi făcut de o instanţă mai mică în grad aşa cum este Judecătoria Mangalia.

Instanţa de control a constatat că sunt fondate criticile formulate deoarece:În raport de art.2 din O.G. nr.5/2001 aşa cum a fost modificată prin O.G. nr.

292/2002 şi O.G. nr. 142/2002, cererile indiferent de valoarea obiectului acestora se depun la tribunal în cazul celor formulate în materie comercială şi se soluţionează de aceiaşi instanţă.

De asemenea, dispoziţiile art.81 din aceeaşi ordonanţă, trebuie interpretate în sensul celor prevăzute în art.2 şi nu în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.

Ne găsim în prezenţa unui litigiu comercial având la bază O.G. nr.5/2001 şi în conformitate cu textul de lege menţionat mai sus, competenţa în soluţionarea prezentei cereri în anulare, revine Tribunalului Constanţa, care a judecat pe fond somaţia de plată şi a emis ordonanţa de plată.

În raport de considerentele arătate mai sus, s-a admis recursul, hotărârea recurată nr.1970/COM/2004 a Tribunalului Constanţa fiind casată în totalitate, şi a fost trimisă cauza spre soluţionare la aceeaşi instanţă, respectiv Tribunalul Constanţa – secţia comercială.


11. Faliment. Calificarea cererii debitorului dedusă judecăţii după conţinutul său, după natura dreptului şi scopului urmărit prin exercitarea acţiunii.

La data de 22.01.2003, creditoarea SC S. SA, prin lichidator judiciar SC D. SRL, a formulat cerere de deschidere a procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului faţă de debitoarea SC A. SRL, cauza înregistrându-se la Tribunalul Constanţa – Secţia Comercială sub nr.5132/COM/23.07.2003.

Motivând cererea creditoarea învederează în esenţă că, în baza raporturilor comerciale existente între părţi, a livrat creditoarei produse din carne, pentru care a emis facturi neachitate de aceasta, astfel că, în prezent, societatea debitoare înregistrează un debit restant faţă de creditoarea aflată la rândul său în lichidare, în cuantum total de 3.259.776.372 lei, la care se adaugă dobânzile comerciale în sumă de 1.388.031.505 lei aplicate conform legislaţiei în vigoare.

17

Constatându-se că debitoarea nu a formulat contestaţie privind starea de încetare de plăţi şi nici alte apărări, prin sentinţa civilă 7374/CPM/09.10.2003 Tribunalul Constanţa – Secţia comercială reţinând că, în cauză sunt incidente prevederile art. 29 alin.1 şi art.31 alin.1 din Legea 64/1995 republicată, admite cererea creditoarei SC S. SA prin lichidator, dispunând deschiderea procedurii, cu consecinţa ridicării debitorului dreptul de administrare şi numirii în calitate de administrator judiciar, prin desemnarea, conform art.34 alin.2 din Legea 64/1995 republicată, a SC C. SRL Brăila.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs SC A. SRL prin asociat şi administrator L.G., astfel că, prin decizia civilă nr.30/COM/29.01.2004, Curtea de Apel Constanţa – Secţia comercială, constată calea de atac ca fiind contestaţie în condiţiile art.31din Legea 64/1994 republicată, şi declină cauza spre competentă soluţionare judecătorului sindic de pe lângă Tribunalul Constanţa.

Pentru a aprecia de această manieră, instanţa de control a reţinut că nu este împiedicată, în exercitarea rolului său activ, să califice cererea dedusă judecăţii după conţinutul său, ştiut fiind că, pentru a caracteriza cererea, instanţa nu trebuie să se orienteze după sensul literal sau juridic al termenilor folosiţi, ci după cel pe care reclamantul, în speţă debitoarea, a înţeles să-l atribuie acelor termeni, după natura dreptului şi scopului urmărit prin exercitarea acţiunii.

S-a mai reţinut că, în speţă s-au produs dovezi din care rezultă că sunt neconcordanţe vădite între elementele de identificare ale persoanei juridice faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii, debitoarea considerându-se a nu fi avut cunoştinţă de existenţa procesului.

Primind cauza spre competentă soluţionare, prin sentinţa civilă 3510/COM/22.04.2004 judecătorul sindic dispune, în sensul respingerii contestaţiei ca tardiv formulată, reţinând, în esenţă, aplicabilitatea în speţă a disp.art. 31 alin.2 şi 3 din Legea 64/1995 republicată.

Împotriva acestei hotărâri, în termen, a declarat recurs debitoarea prin administratorul său, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie cu indicarea temeiului de drept prev.de art.304 pct.9 Cod pr.civilă şi motivaţia în esenţă că, prin decizia Curţii de Apel Constanţa, cererea a fost calificată drept contestaţie dispunându-se repunerea în termen a societăţii sub aspectul soluţionării cererii, aşa explicându-se indicarea temeiurilor de drept prev.de art.84 şi art.158 Cod pr.civilă în considerentele deciziei.

Faţă de sus-menţionatele precizări, arată recurenta că, potrivit art.160 Cod procedură civilă „în cazul declarării necompetenţei dovezile administrate în instanţa necompetentă rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice”.

În speţă, instanţa necompetentă – Curtea de Apel Constanţa – în baza dovezilor admnistrate, a stabilit că cererea de recurs promovată trebuie calificată drept contestaţie ce este în termen astfel că respingerea contestaţiei ca tardivă, fără a intra în cercetarea fondului, este nelegală contravenind dispoziţiilor art.160 Cod procedură civilă.

18

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de recurentă, instanţa a constatat că urmează a dispune conform art.312 Cod procedură civilă, admiterea recursului ca fondat.

Pentru a aprecia de această manieră, instanţa reţine că, într-adevăr în speţă, prin decizia civilă nr.30/COM/29.01.2004 s-a calificat cererea de recurs dedusă judecăţii drept contestaţie în condiţiile art.31 din Legea nr.64/1995 republicată, şi chiar s-a reţinut că s-au produs dovezi din care rezultă că sunt neconcordanţe vădite între elementele de identificare ale persoanei juridice faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii, debitoarea considerându-se a nu fi avut cunoştinţă de existenţa procesului.

Într-o astfel de situaţie, în mod nelegal, ignorând hotărârea pronunţată de instanţa de control, şi dispoziţiile art.160 Cod procedură civilă, fără a intra în cercetarea fondului, judecătorul sindic a procedat la respingerea contestaţiei ca tardiv formulată, axându-se pe o motivare referitoare la termenul în care se introduce contestaţia astfel cum este prevăzut în conţinutul art.31 alin.3 din Legea 64/1995 republicată.

Pentru considerentele sus expuse, văzând şi disp.art.312 alin.3 şi 5 Cod pr.civilă, cum procesul a fost soluţionat fără a se intra în cercetarea fondului, instanţa constată că urmează ca, admiţându-se recursul să se dispună casarea în totalitate a hotărârii recurate cu consecinţa trimiterii cauzei aceleiaşi instanţe pentru a soluţiona contestaţia formulată de debitoare pe fond, examinând susţinerile acesteia şi probele ce vor fi administrate.


12. Aplicare nelegală a dispoziţiilor art. 1551 Cod procedură civilă. Intoarcere executare prin restabilirea situaţiei anterioare, cu consecinţa eliberării recipisei CEC emise pe numele creditoarei (art. 4041 alin. 1 Cod procedură civilă).

Prin cererea adresată Tribunalului Constanţa – Secţia Comercială şi înregistrată sub nr.3940/COM/05.12.2001, reclamanta SC T. SA Iaşi a solicitat instanţei a dispune prin încheiere pronunţată în cameră de consiliu, eliberare de la Registrul de valori a recipisei CEC în valoare de 5 miliarde lei consemnaţi la CEC pe numele creditoarei SC S. SA Galaţi, urmând a fi reconfirmată şi reconsemnată pe numele şi la dispoziţia SC T. SA Iaşi, spre a fi încasată.

Motivând cererea, petenta învederează în esenţă că, în temeiul titlului executor Hotărârea arbitrală nr.7/1999 a Arbitrajului Camerei de Comerţ şi Industrie Galaţi, SC T. SA Iaşi a fost obligată la plata sumei de 27.151.854.347 lei cu titlu de penalităţi de întârziere către SC S. SA Galaţi.

Prin executarea silită efectuată de executorul judecătoresc, arată petenta, s-a vândut prin licitaţie publică marfă aflată în Portul Constanţa, proprietatea SC T. Iaşi, către cumpărătoul SC K. P. SRL Bucureşti în valoare de 19.978.128.292 lei, la o sumă derizorie de 5 miliarde lei .

La data de 14.11.2001 Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr.2176/2001, a dispus anularea procesului-verbal de licitaţie publică, motiv pentru care părţile revin la situaţia anterioară, iar vânzarea la licitaţie este considerată a nu fi avut loc, pentru ca ulterior, în urma procesului de privatizare a SC S. SA Galaţi, prin OUG

19

nr.119/2001 legiuitorul să fi dispus radierea tuturor penalităţilor datorate acestei societăţi, deci şi a sumei datorate de SC T. SA Iaşi, împrejurare de fapt ce face ca suma de 5 miliarde lei consemnată la CEC să revină de drept SC T. SA Iaşi.

Susţine reclamanta că este îndreptăţită a-şi revendica drepturile faţă de situaţia de fapt sus expusă şi dispoziţiile legale enunţate.

La data de 19 decembrie 2001 reclamanta completează cererea dedusă judecăţii în sensul că, după ce indică datele de identificare a SC K.P. SRL Bucureşti, arată că nu înţelege să pretindă în mod direct de la această societate nimic deoarece nu a avut relaţii directe cu ea; a înţeles a contesta în instanţă activitatea de procedură a executării silite efectuată de executorul judecătoresc şi procesul verbal de licitaţie din 22.12.2000 care, de altfel, a fost declarat nul de instanţa competentă, împrejurare ce determină repunerea părţilor în situaţia anterioară.

În ceea ce priveşte întoarcerea executării prin restabilirea situaţiei anterioare, arată reclamanta că, este îndreptăţită a pretinde aceasta deoarece a fost prejudiciată cu o sumă imensă din cauza unei executări silite ce s-a dovedit a fi cu viciu, şi care ulterior a fost desfiinţată.

La data de 7.01.2002 reclamanta SC T. SA Iaşi formulează cerere de strămutare a pricinii pentru ca la termenele ulterioare, respectiv: 17.01.2002, 7.02.2002 instanţa să fi pus în vedere reclamantei a preciza cadrul procesual în care are loc judecata cu referire la obiectul cererii şi părţile cu care înţelege să se judece .

La data de 28.02.2002, reclamanta precizează că părţi în cauză sunt: reclamant SC T. SA Iaşi, iar pârâţi AVAB Bucureşti ce se substituie prin contract de cesiune de creanţă SC S. SA Galaţi; executorul judecătoresc şi persoana abilitată din cadrul tribunalului care avea obligaţia să verifice fila CEC în valoare de 5 miliarde lei. Obiectul cererii se susţine a fi acela de predare – primire de la Registrul de valori al Tribunalului Constanţa a filei CEC în valoare de 5 miliarde lei .

La data de 23.05.2002 în temeiul art.242 pct.2 Cod procedură civilă, instanţa a dispus suspendarea judecăţii cauzei pentru ca la data de 07.06.2002 să se fi depus de către reclamantă cerere de repunere pe rol a cauzei alăturat căreia s-a depus copie legalizată de pe decizia civilă nr.592/14.11.2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a Comercială, în dosarul nr.2176/2001.

O nouă precizare la acţiune a fost depusă la dosar la data de 12.09.2002 reclamanta menţionând că solicită întoarcerea executării silite, prin restabilirea situaţiei anterioare în conformitate cu prevederile art.4041 alin.1 Cod pr.civilă ( fila 72 dosar) .

La termenul din 22.11.2002 reclamanta pune în discuţie calitatea procesuală a AVAB Bucureşti pentru ca, cu ocazia concluziilor formulate la 28.11.2002 să fi menţionat că, cererea dedusă judecăţii nu include ca pârâtă pe AVAB Bucureşti , invocând excepţia necompetenţei materiale a instanţei sesizate .

Procedând la examinarea excepţiei invocate prin sentinţa civilă nr. 8267 din 28.11.2002, Tribunalul Constanţa - Secţia Comercială, declină competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Constanţa, Secţia Comercială, reţinând în esenţă că, potrivit precizărilor reclamatei obiectul acţiunii sale urmăreşte repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea contravalorii mărfii ce nu poate fi predată

20

în natură iar suma evaluată este de 774.800. USD astfel că, competenţa materială în soluţionarea cauzei revine în primă instanţă Curţii de Apel Constanţa – Secţia Comercială, în acord cu prevederile art.3 pct.1 Cod procedură civilă, modificat prin OUG nr.138/2000.

Prin sentinţa 8/COM/27.02.2003, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia Comercială în dosar nr.41/COM/2003 se dispune declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa – Secţia Comercială, şi constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă se trimite dosarul Curţii Supreme de Justiţie Bucureşti.

Prin decizia 2430/18.04.2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie – Secţia Comercială, în dosar 739/2003, se decide în sensul inexistenţei unui conflict negativ de competenţă şi respingându-se cererea formulată SC T. SA Iaşi se trimite cauza la Tribunalul Constanţa pentru continuarea judecăţii reţinându-se că, soluţia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa este cea care determină competenţa de soluţionare în primă instanţă a litigiului.

Urmare deciziei pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, şi înaintării cauzei spre Tribunalul Constanţa la data de 28 .11.2003, judecarea acesteia este reluată de către Secţia Comercială a Tribunalului Constanţa sub acelaşi număr pentru ca, la data de 10.01.2004, reclamanta SC T. SA Iaşi să fi înţeles a depune la dosar precizări prin care învederează instanţei că obiectul litigiului îl constituie eliberarea de la Registrul de valori a recipisei CEC în valoare de 5 miliarde lei consemnaţi la CEC pe numele creditoarei SC S. SA Galaţi cu menţiunea că reclamanta nu înţelege a se judeca în contradictoriu cu AVAB Bucureşti şi cu nici o altă persoană fizică sau juridică.

În şedinţa publică din 08.01.2004 instanţa a înţeles a dispune sub sancţiunea prev.de art.1551 Cod procedură civilă, să solicite reclamantei a face precuzări dacă înţelege să renunţe la judecata cauzei în contradictoriu cu AVAB Bucureşti, executorul judecătoresc şi SC K.P. SRL.

Cu precizările înaintate la dosar la data de 26.01.2004, reclamanta încunoştiinţează instanţa asupra faptului că înţelege a se judeca în contradictoriu cu executorul judecătoresc ce are calitatea de pârât ca de altfel şi cu SC K.P. SRL Bucureşti despre care susţine că are calitate procesuală pasivă, prin reprezentantul său - administrator I.G.

La termenul de judecată din 18.03.1004, prin încheiere, în baza art.1501 Cod pr.civilă, Tribunalul Constanţa - Secţia Comercială dispune suspendarea judecăţii pricinii din vina părţii reclamante care a omis a face precizările solicitate de autoritatea judiciară la termenul din 08.01.2004.

Împotriva acestei încheieri în termen, a formulat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie fără indicarea temeiului de drept aplicabil cu următoarea motivaţie, în esenţă:

La privatizarea SC S. SA Galaţi, Guvernul a emis O.U.G. 119/2001 prin care creanţele înregistrate de S. împotriva SC T. au fost preluate de AVAB .

Creanţele AVAB împotriva T. în valoare de 70.255.054.008 lei au făcut obiectul conversiei în acţiuni astfel cum rezultă din hotărârile nr.15, 16 şi 17 din 21.10.2002 a Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor astfel că, arată

21

recurenta, ca o consecinţă logică a acestor transferuri şi operaţiuni, atât S. cât şi AVAB au realizat creanţele, fapt pentru care în dosar nr. 3940/COM/2001 nu mai au nici interesul şi nici calitatea procesuală de a pretinde ceva.

Poziţia procesuală a recurentei, rezultă de fapt din cererea introductivă în care s-a solicitat eliberarea filei CEC de la Registrul de valori reţinută fără drept de Tribunalul Constanţa.

La data de 13.04.2004 cauza s-a dispus a fi înaintată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Bucureşti pentru ca în conformitate cu disp. art.II alin. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 195/2004, instanţa supremă să fi dispus scoaterea cauzei de pe rol cu consecinţa trimiterii sale spre competentă soluţionare Curţii de Apel Constanţa.

Primind cauza spre competentă soluţionare, Curtea de Apel Constanţa a procedat la înregistrarea cauzei sub nr.595/COM/08.07.2004, pentru ca în urma examinării recursului promovat de reclamantă şi văzând şi disp.art.312 alin.3 şi 5 Cod pr.civilă, admiţând recursul să decidă casarea hotărârii recurate cu consecinţa trimiterii cauzei la aceiaşi instanţă în vederea soluţionării fondului pricinii.

Astfel cum rezultă din precizările recurentei făcute pe parcursul judecăţii cauzei, se constată că obiectul cererii deduse judecăţii este acela al eliberării filei CEC de la Registrul de valori, în valoare de 5 miliarde lei consemnaţi la CEC pe numele creditoarei SC S. SA Galaţi.

Este indubitabil că reclamanta se află în situaţia de a se judeca în contradictoriu cu pârâţii indicaţi pe parcursul judecăţii cauzei astfel încât, hotărârea să fie acestora opozabilă.

Prin încheierea de şedinţă din 18.03.2004 pronunţată de Tribunalul Constanţa, se reţine împrejurarea că „s-a pus în vedere reclamantei să precizeze dacă înţelege să renunţe la judecată în contradictoriu cu pârâtele AVAB, BEJ V.G. şi SC K.P. SRL, şi deoarece reclamanta a nesocotit obligaţia sus expusă, s-a procedat la suspendarea judecăţii pricinii conf.art.1551 Cod pr.civilă.

Se va reţine că, în mod nelegal , instanţa a procedat la aplicarea art.1551 Cod procedură civilă, deoarece pe parcursul judecăţii cauzei, astfel de precizări au fost făcute de către recurenta reclamantă şi chiar dacă s-ar fi impus a se stabili cadrul procesual (părţi), instanţa era datoare a dispune asupra acestuia funcţie de probatoriul administrat .

Deoarece instanţa a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, văzând şi disp.art.312 alin.3 şi 5 Cod procedură civilă, admiţându-se recursul, a dispus casarea hotărârii recurate cu consecinţa trimiterii cauzei la aceeaşi instanţă în vederea soluţionării fondului pricinii.

Decizia civilă nr. 260/COM/22.07.2004In acelaşi sens, Decizia civilă nr. 299/COM/13.09.2004

13. Ordonanţă preşedinţială. Suspendare executare hotărâre AGA în temeiul art. 132. Legea nr. 31/1990 modificată – judecare nelegală a cererii în şedinţă publică.

a) Prin sentinţa civilă nr. 4958/COM/31.05.2004 pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a respins cererea de suspendare a executării Hotărârii A.G.A. adoptată de

22

acţionarii S.C. P.M. S.A., formulată de reclamantă, iar, pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că la 31.03.2004, A.G.E.A. din S.C. P.M. S.A. a adoptat o hotărâre, prin care a modificat Hotărârea A.G.E.A. din 23.03.2004, în sensul garantării creditului aprobat prin ipotecarea Complexului Hotelier M. (teren şi construcţii).

Hotărârea a fost atacată cu acţiune în anulare, conform art.131 din Legea nr. 31/1990, republicată.

Potrivit art. 132 din Legea societăţilor comerciale, odată cu intentarea acţiunii în anulare, reclamantul poate cere instanţei, pe cale de ordonanţă preşedinţială, suspendarea executării hotărârii atacate.

Din interpretarea textului rezultă că primirea cererii presupune îndeplinirea cumulativă a condiţiei privind promovarea acţiunii în anulare şi a condiţiilor speciale de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale, respectiv urgenţa măsurii, vremelnicia şi neprejudecarea fondului, aparenţa dreptului favorabilă reclamantei.

Urgenţa măsurii ce s-a solicitat a fi dispusă pe calea ordonanţei preşedinţiale trebuie să existe la momentul sesizării şi pe parcursul întregii perioade în care aceasta subzistă.

Îndeplinirea condiţiei presupune producerea sau, cel puţin, iminenţa producerii unui prejudiciu, prin punerea în executare a hotărârii atacate.

În cauză, reclamanta nu a făcut dovada producerii unui prejudiciu iminent prin punerea în executare, aceasta fiind, după cum chiar reclamanta a arătat, eventual şi în nici un caz imediat. Astfel, executarea garanţiei la care a consimţit A.G.A. prin adoptarea hotărârii este condiţionată de neexecutarea obligaţiei de restituire a creditului şi plata dobânzii, eveniment care chiar dacă s-ar produce, nu este de actualitate.

În aceste condiţii, urgenţa măsurii suspendării nu a fost dovedită, iar neîndeplinirea acesteia a fost sancţionată cu respingerea cererii, faţă de disp. art. 581 Cod procedură civilă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.I.F. T. S.A., criticând soluţia pronunţată, conform art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, solicitând admiterea recursului, schimbarea în tot a hotărârii recurate, în sensul admiterii cererii de suspendare a executării hotărârii adunării generale a acţionarilor pârâtei S.C. P.M. S.A. din 31.03.2004.

Instanţa, din oficiu, la termenul din 29 iulie 2004, a pus în discuţia părţilor excepţia nulităţii absolute a hotărârii atacate, motivat de faptul că hotărârea nu s-a pronunţat în cameră de consiliu.

Reprezentantul intimatei a precizat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile art.304 pct.5 în referire la art.105 alin.2 Cod procedură civilă, întrucât cererea a fost judecată în şedinţă publică şi nu în cameră de consiliu, cum prevăd disp. art. 132 din Legea nr. 31/1990, modificată.

Într-adevăr, potrivit art. 105 pct.2 Cod procedură civilă, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale... se vor declara nule, numai dacă prin acestea s-a pricinuit părţii o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

23

În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie.

În conformitate cu art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 102 alin. 2.

Cererea de suspendare a fost judecată în şedinţa publică din 31.05.2004, astfel că sentinţa civilă nr. 4958/COM/din aceeaşi dată, pronunţată de Tribunalul Constanţa, a fost dată cu încălcarea formelor de procedură.

În aceste împrejurări, instanţa a admis recursul şi conform art.304 pct.5 Cod procedură civilă, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleeaşi instanţe.

Decizia civilă nr. 264/COM/29.07.2004b) Cu adresa nr.87098/24 mai 2004, Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă

Tribunalul Constanţa a investit instanţa cu judecarea opoziţiei depuse de petentul L.P. împotriva hotărâri A.G.A. privind înregistrarea nr.10316/4.02.2004 referitoare la fuziunea SC C.C. SRL .

Tribunalul Constanţa - Secţia Comercială, acordând termen pentru data de 27.04.2004, când SC P.I. SRL prin reprezentantul său legal administratorul L.P., a înţeles a depune la dosarul cauzei înscrisuri şi dovezi în sprijinul susţinerilor sale referitoare la ilegalitatea hotărârii A.G.A. în care s-a statuat asupra fuziunii prin absorţie a SC C.C. SRL de către SC M. SRL.

La acelaşi termen de judecată, instanţa a pus în vedere reclamantului să facă precizări cu privire la cadrul procesual, obiectul cererii, precum şi cu privire la ultima menţiune înregistrată la O.R.C. referitoare la radierea pârâtei urmare a fuziunii prin absorţie, precizări ce au fost depuse la dosar de către reclamant la data de 04.05.2004 însoţite de acte.

Prin precizări, s-a învederat în esenţă că reclamanta are drepturi de creanţă împotriva societăţii absorbite iar prin opoziţia formulată împotriva fuziunii publicate în M.Of. 918/12.03.2004 înţelege a se judeca în contradictoriu cu societatea absorbantă SC M. SRL .

Se arată că se invocă nulitatea absolută a fuziunii prin absorţie, urmare a existenţei unor acte considerate „false”, depuse în probatoriu la dosar, consinderându-se că se urmăreşte o sustragere de la răspundere a societăţii absorbite.

La dosar s-au depus de către reclamant concluzii scrise referitoare la susţinerile sale, precum şi acte şi deoarece la dosarul cauzei s-a depus o cerere de către pârâtă prin care s-a solicitat acordarea unui nou termen de judecată în vederea asigurării apărării, pentru îndeplinirea procedurii de citare cu pârâta SC M. SRL, instanţa a dispus acordarea unei nou termen de judecată pentru data 15.06.2004.

La cel din urmă termen de judecată acordat, având în vedere cererea formulată de reclamantă la 14.06.2004, în sensul renunţării la judecată, instanţa a constatat incidenţa în cauză a disp.art.246 Cod procedură civilă, prin încheiere pronunţată în camera de consiliu, sub nr.5566/COM/15.06.2004.

Multitudinea actelor depuse, susţinerile părţilor făcute în scris şi oral în faţa instanţei, termenele acordate, fac dovada că părţile au intrat în dezbaterea fondului

24

princinii, iar faţă de faptul că reclamantul a înţeles a renunţa la judecată, hotărârea pronunţată de instanţa de fond este lipsită de temei legal, dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, mai precis a disp.art.246 alin.4 Cod procedură civilă deoarece, într-o astfel de situaţie, era imperios necesar a se solicita pârâtelor învoirea la luarea unei astfel de măsuri, textul de lege fiind imperativ în acest sens, după cum urmează: „Când părţile au intrat în dezbaterea fondului, renunţarea nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părţi”.


14. Pretenţii. Acţiune formulată separat, intitulată ”chemare în garanţie” prin care se tinde la valorificarea pretenţiilor proprii (art. 992 Cod civil şi art. 998 Cod civil).

Urmare faptului că prin sentinţa civilă nr. 4992/COM/2002, Tribunalul Constanţa a admis cererea SC M. SA şi a fost somat să plătească creditoarei SC C.R.A. SA Bucureşti sumele de : 162,48 USD; 15.197.527 lei; 4.859,745 lei şi 1.294.340 lei (reprezentând c/valoare servicii de telefonie şi penalităţi de întârziere), pârâtul D.T. a formulat împotriva creditoarei cerere de chemare în garanţie.

Şi-a motivat reclamantul cererea arătând că a fost angajatul C.A.C. în perioada 2.05.2001 – 2.07.2001 având funcţia de director al Agenţiei Constanţa.

La preluarea funcţiei a fost obligat a-şi achiziţiona în nume propriu, dar în beneficiul societăţii, un telefon mobil Ericsson.

Această înţelegere a fost una tacită între el şi societate, pentru că aceasta din urmă nu are achitate restanţele la alte servicii telefonice.

A arătat reclamantul că i-au fost decontate cheltuielile cu telefonul până la predarea efectivă a aparatului şi a cartelei către noul director, la 20.07.2001.

După această dată, telefonul a fost folosit în exclusivitate de noul director, însă facturile au venit la domiciliul său, reclamantul nefiind vinovat pentru plata cu întârziere a acestora.

Prin sentinţa civilă nr.2790/COM/2004, Tribunalul Constanţa a respins cererea de chemare în garanţie.

Pentru a dispune astfel, a reţinut prima instanţă că reclamantul nu a făcut dovada predării telefonului mobil şi a cartelei şi, în plus, a reţinut instanţa că nu se poate formula o cerere de chemare în garanţie în cadrul unei cereri în anulare împotriva unei ordonanţe pronunţată în procedura somaţiei de plată.

În termen legal, împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul criticând-o sub aspectele:

- greşit a reţinut prima instanţă că este inadmisibilă cererea de chemare în garanţie, ea fiind o cerere de sine-stătătoare, întemeiată pe dispoziţiile Codului civil privind îmbogăţirea fără justă cauză;

- prima instanţă a respins acţiunea fără a avea în vedere motivele pe care acesta s-a sprijinit;

- susţinerile sale corespund realităţii şi au fost dovedite cu probele administrate astfel că societatea C.A.C. SA se face răspunzătoare de plata cu întârziere a serviciilor de telefonie mobilă.

25

În şedinţa publică din 2.09.2004 instanţa a calificat, în raport de dispoziţiile şi de obiectul acţiunii, calea de atac ca fiind recursul şi nu apelul.

Verificând hotărârea recurată în raport de criticile aduse, instanţa a reţinut următoarele:

Prin ordonanţa 4992/COM/2002 Tribunalul Constanţa – Secţia Comercială, a admis cererea formulată de creditoarea SC M. SA şi a somat pe debitorul D.T. să-i plătească sumele de 162,48 USD reprezentând c/valoarea serviciilor de telefonie mobilă şi 20.047.272 lei penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

Acţiunea în anulare formulată de debitor a fost respinsă ca nefondată prin sentinţa civilă nr.7530/COM/2002 a Tribunalului Constanţa.

Ulterior, D.T. a formulat, pe cale separată, o cerere care deşi intitulată chemare în garanţie, prin ea se tinde la valorificarea pretenţiilor proprii ale reclamantului faţă de SC C. SA în temeiul dispoziţiilor art. 992 şi 998 Cod civil.

De altfel reclamantul a făcut şi dovada concilierii directe conform art.7201 Cod procedură civilă.

Faţă de cele arătate, reţine instanţa de recurs că apare ca fondată prima critică adusă hotărârii de fond, întrucât nu este vorba de o cerere de chemare în garanţie formulată în cadrul unei acţiuni în anularea somaţiei ci de o acţiune separată, cu o existenţă de sine stătătoare formulată în contradictoriu cu o parte despre care se afirmă că îi incumbă obligaţia plăţii sumelor la care a fost somat reclamantul.

Cu privire la pretenţiile reclamantului, reţine instanţa de control că acestea sunt fondate pentru motivele:

Potrivit procesului-verbal încheiat la 25.07.2001, D.T. a predat noului director al Agenţiei C. Constanţa SA telefonul mobil ”Ericsson” şi încărcătorul.

Deşi a predat telefonul noului director al agenţiei, facturile pentru lunile august, septembrie şi octombrie au continuat să parvină reclamantului la domiciliul acestuia.

Nu se confirmă susţinerea pârâtei – din interogatoriu, reţine instanţa, potrivit cu care nu ar fi decontat c/valoarea unui telefon mobil pentru fostul său director – reclamant în acţiune, atâta vreme cât la 25.07.2001 (când reclamantul nu mai are calitate de director ci doar funcţia de inspector asigurări) între părţi s-a încheiat acest proces-verbal din care rezultă că pârâtei i-a fost restituit telefonul.

În consecinţă, faţă de cele arătate, cum între părţi a existat convenţia achiziţionării de către reclamant a telefonului în nume propriu dar în beneficiul pârâtei,

Şi cum obligaţia plăţii c/valorii serviciilor de telefonie mobilă şi a penalităţilor pentru plata cu întârziere incumbă pârâtei şi nu reclamantului, care după 25.07.2001 nu a mai beneficiat de aceste servicii, instanţa - în temeiul dispoziţiilor art.312 Cod pr.civilă, a art. 304 pct. 9 şi 10 Cod procedură civilă, a admis recursul şi a modificat în tot sentinţa recurată în sensul admiterii acţiunii şi obligării la plata sumelor de 162,48 USD, penalităţilor şi cheltuielilor de judecată pârâta către reclamant.


26

15. Faliment. Antrenarea răspunderii materiale a administratorilor pentru o parte din pasivul rămas neacoperit din averea debitoarei (art. 124 din Legea nr. 64/1995 republicată). Necitare.

Reclamanta A.F.P. Medgidia, în calitate de creditoare, a solicitat la data de 4.07.2002, ca prin hotărârea ce se va pronunţa în temeiul art. 124 din Legea nr.64/1995, republicată, să se dispună angajarea răspunderii patrimoniale personale a administratorilor societăţii debitoare, P.R., M.V. şi M.I., pentru plata pasivului societăţii.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin sentinţa civilă nr. 3168 din 23.11.2001, pronunţată de Tribunalul Constanţa, instanţa a admis cererea creditoarei S.C. C. S.A., constatând îndeplinite condiţiile răspunderii civile a celor trei administratori pentru plata unei părţi din pasivul societăţii S.C. S.R. S.R.L. Medgidia, ca urmare a săvârşirii de acte şi fapte ilicite care au determinat ajungerea societăţii în încetare de plăţi.

În soluţionarea acestei acţiuni, instanţa nu s-a pronunţat şi asupra cererii având acelaşi obiect, formulată de A.F. Medgidia.

Prin cererea formulată la data de 10.06.2002 Consiliul Local a formulat cerere având acelaşi obiect, cu motivarea că administratorii au ţinut evidenţa contabilă neconformă cu Legea nr.82/1991, au provocat dispariţia unor documente contabile şi au ascuns parte din activul societăţii.

Prin sentinţa civilă nr.368/COM/21.01.2003 Tribunalul Constanţa a admis cererile conexe formulate de reclamanţii A.F.P. Medgidia şi Consiliul Local Medgidia în contradictoriu cu pârâţii P.R., M.V. şi M.I. şi a dispus în temeiul art.124 din Legea nr.64/1995, republicată, ca sumele de 406.853.767 lei şi 257.349.467 lei reprezentând parte din pasivul S.C. S.R.C. S.R.L. Medgidia, să fie suportată, în solidar, de pârâţi, în calitate de organe de conducere ale S.C. S.R.C. S.R.L., sumele obţinute conform art.124 din Legea nr. 64/1995, republicată, prin executare silită, împotriva pârâţilor urmând a intra în averea debitoarei pentru a fi destinate plăţii datoriilor acesteia.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că potrivit art.1 din Legea nr.82/1991, societăţile comerciale au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie în conformitate cu dispoziţiile acestei legi, răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii revenind conform art. 11 din lege, administratorului sau altei persoane care administrează patrimoniul societăţii.

Conform art. 144 din Legea nr.31/1990, „sunt ţinuţi răspunzători faţă de societate pentru îndeplinirea tuturor obligaţiilor prevăzute de art. 72 şi 73 administratorii, una din obligaţiile administratorului constituind-o organizarea şi ţinerea registrelor cerute de lege”.

În aplicarea acestor texte de lege şi cum pârâţii nu au făcut nici o probă prin care să dovedească respectarea tuturor obligaţiilor ce le reveneau, cererea reclamanţilor a fost admisă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta M.R, criticând-o ca fiind nelegală, în temeiul art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, solicitând casarea hotărârii şi

27

trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât procedura de citare nu a fost legal îndeplinită, în ceea ce o priveşte.

Se arată astfel că citarea sa s-a făcut în Medgidia, str. X, dar fiind căsătorită, locuieşte din 2001 în Medgidia, str. Y, unde este locuinţa proprietatea sa şi a soţului.

Nu a cunoscut de existenţa procesului şi nici de hotărâre, până la 31.03.2004 când i-a fost comunicată de organul de executare.

Se mai arată că nu mai cunoaşte nimic de societatea debitoare aflată în faliment şi se află în relaţii de duşmănie cu ceilalţi asociaţi, nu a făcut nici un act de administrare, situaţia societăţii datorându-se exclusiv acestora, care i-au împiedicat accesul la acte, bunuri şi evidenţele societăţii.

Recursul este fondat.Potrivit art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, „Modificarea sau casarea unor

hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate ... când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin. 2”.

Articolul 105 alin. 2 Cod procedură civilă prevede că „Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent, se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor anume prevăzute de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.

Articolul 107 Cod procedură civilă prevede că „Preşedintele va amâna judecarea pricinii ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege sub pedeapsa nulităţii”.

În cauză, litigiul s-a judecat cu procedura de citare a recurentei P.R., nelegal îndeplinită, aceasta fiind citată în anul 2002 pe adresa sa din Medgidia, str. X, citaţia întorcându-se la instanţă cu menţiunea „destinatar mutat de la adresă”, iar instanţa nu a pus în vedere reclamantelor a întreprinde demersuri pentru aflarea domiciliului pârâtei recurente, (la dosar nu există dovezi în acest sens) şi pentru a fi aplicabile dispoziţiile art.95 (1) Cod procedură civilă, referitoare la citarea prin publicitate, potrivit cărora „Când reclamantul învederează că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a izbutit să afle domiciliul pârâtului, preşedintele instanţei va dispune citarea acestuia prin publicitate”.

În raport de situaţia de fapt, din care rezultă că recurenta pârâtă M.R. a fost citată prin publicitate cu nerespectarea textelor de lege menţionate, coroborate cu dispoziţiile legale (art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă), recursul a fost admis, hotărârea recurată fiind casată, şi trimisă cauza spre rejudecare primei instanţe.


16. Instituire sechestru asigurător asupra unor bunuri aparţinând pârâtei debitoare (art. 591-593 Cod procedură civilă). Neîndeplinirea condiţiei impuse de art. 591 alin. 2 Cod procedură civilă – depunere cauţiune.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Tulcea sub nr. 3955/24.11.2003, C.G.P. Tulcea, în contradictoriu cu SC I. SNC Tulcea, a solicitat instituirea sechestrului asigurator asupra bunurilor aparţinând pârâtei debitoare.

28

A motivat că la 18 noiembrie 2003 a introdus o acţiune comercială pentru recuperarea debitului de 23.056.000 lei de la societatea pârâtă şi, pentru că aceasta nu a dat garanţiile necesare că-i va achita creanţa, existând temerea că va încerca să înstrăineze bunurile societăţii şi bunurile personale cu care răspunde în solidar, a solicitat instituirea sechestrului asigurator asupra autoturismului capacitate cilindrică 1289 cmc dobândit în 1999, aparţinând societăţii debitoare, autoturismului capacitate cilindrică 1397 cmc, asupra şalupei „Sălceni 3” aparţinând administratorului I.N. şi apartamentului aceluiaşi administrator.

A depus copia acţiunii din 18 noiembrie 2003, înregistrată la Tribunalul Tulcea şi adresele nr. E.S 67927/07.08.2003 şi nr. 181/08.09.2003, emise de Primăria municipiului Tulcea şi, respectiv Biroul de Carte Funciară de pe lângă Judecătoria Tulcea.

Prin Încheierea din 25 noiembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Tulcea în Camera de Consiliu, a fost admisă, în parte, cererea reclamantei creditoare şi, în temeiul dispoziţiilor art.591-593 Cod proc.civilă, s-a dispus instituirea sechestrului asigurator asupra a două autoturisme aparţinând societăţii debitoare, respectiv autoturismul cu capacitatea cilindrică de 1289 cmc – dobândit în anul 1999 şi autoturismul cu capacitate cilindrică de 1397 cmc.

Pentru a se pronunţa, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art.591 Cod proc.civilă „creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constatată prin act scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurator asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat acţiune”.

Întrucât a constatat că valoarea bunurilor asupra cărora reclamanta creditoare a solicitat instituirea sechestrului asigurator este mai mare decât suma de 23.056.000 lei pretinsă pârâtei, cu respectarea dispoziţiilor art. 591-593 Cod procedură civilă, instanţa de fond a admis în parte, cererea şi a dispus instituirea sechestrului asigurator doar asupra celor două autoturisme proprietatea debitoarei.

Împotriva Încheierii din 25 noiembrie 2003 a Tribunalului Tulcea, în termen legal, a formulat recurs pârâta-debitoare, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului se susţine că instanţa de fond, nejustificat, a admis cererea şi a dispus instituirea sechestrului asigurator asupra celor două autoturisme individualizate numai după capacitatea cilindrică, fără a se preciza numărul de înmatriculare a acestora şi fără a se face dovada cu acte că acestea aparţin societăţii debitoare.

Pe de altă parte reclamanta nu a depus cauţiunea prevăzută de dispoziţiile art.591, 592 Cod procedură civilă, iar instanţa nu a obligat-o la plata cauţiunii prevăzută de lege şi a admis adresele prezentate de reclamantă, fără să fie solicitate oficial de la Primăria Tulcea şi Biroul de Carte Funciară.

Solicită admiterea recursului şi modificarea Încheierii atacate, în sensul respingerii cererii de înfiinţarea sechestrului asigurator ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.

Recursul este fondat, a apreciat instanţa de control.29

Astfel, potrivit dispoziţiilor art.591 al.2 Cod proc.civilă, „creditorul care nu are titlu executoriu, iar creanţa sa nu este constatată prin act scris, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurator asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat acţiune şi depune odată cu cererea de sechestru, o cauţiune de jumătate din valoarea reclamată”.

În speţă, reclamanta creditoare nu a prezentat un titlu executoriu şi nici un înscris în care să fie consemnată creanţa sa.

A făcut însă dovada că a intentat acţiune la 18 noiembrie 2003, cu copia cererii înregistrată la Tribunalul Tulcea, dar nu s-a conformat obligaţiei stabilite prin art.591 al.2 Cod proc.civilă, în sensul ca, odată cu cererea de sechestru, să depună şi o cauţiune egală cu jumătate din valoarea reclamată.

Cum această ultimă dispoziţie a textului de lege menţionat este imperativă, iar creditoarea nu a depus cauţiunea prevăzută, condiţie esenţială pentru admiterea cererii de sechestru, cu respectarea dispoziţiilor art.312 Cod proc.civilă, Curtea va admite recursul ca fondat şi va modifica în tot Încheierea recurată, în sensul respingerii ca nefondată, a acţiunii de instituire a sechestrului asigurator asupra bunurilor pârâtei debitoare.


17. Faliment. Contestaţie referitoare la modul de aplicare a dispoziţiilor art. 581 din Legea nr. 64/1995. Notificarea.

Prin contestaţia înregistrată la Tribunalul Constanţa – judecător sindic, creditoarea C.N. L.R. SA a contestat măsura neînscrierii în tabelul definitiv consolidat al debitoarei SC D. SRL – societate în faliment.

În motivarea contestaţiei, creditoarea a arătat că, în mod greşit, lichidatorul nu a dispus înscrierea sa în tabelul definitiv consolidat al creditorilor în condiţiile în care cererea sa declarativă de creanţă a fost înregistrată în termen la 30.09.2003, cât timp nu a fost notificată conform art. 581 alin. 1 din Legea nr. 64/1995, procedura de citare desfăşurându-se prin publicitate în ziar.

Prin sentinţa civilă nr. 2964/COM/05.04.2004, Tribunalul Constanţa a respins contestaţia ca nefondată, reţinând că, datorită dificultăţilor de identificare şi notificare a creditorilor, cauzate de atitudinea pasivă a debitoarei, lichidatorul a procedat la aplicarea prevederilor art. 58 alin. 3, potrivit cărora notificarea prevederilor la al.1 se va publica pe cheltuiala averii debitoarei într-un ziar de largă circulaţie.

Instanţa a reţinut că, prin publicarea notificării în ziar, se prezumă că toţi creditorii necunoscuţi ai debitorului au luat cunoştinţă de faptul deschiderii procedurii şi de termenul în care-şi pot înregistra creanţa.

Întrucât creditoarea nu intră în categoria creditorilor bugetari şi nici în categoria celor ale căror creanţe depăşesc 5%, instanţa a reţinut că nu poate uza de beneficiul excepţiei reglementată de art. 61 alin. 3, în raport de valoarea totală a creanţelor de 268.339.228 lei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen creditoarea C.N. L.R. SA, criticând-o ca fiind nelegală pentru următoarele motive:

30

- creanţa sa faţă de debitoarea falită depăşeşte pragul de 5%, astfel că deveneau incidente dispoziţiile art.581 al.3 coroborat cu art. 61 alin. 3 din Legea nr. 64/1995, modificată prin OG nr. 38/2002, referitoare la notificarea individuală.Recursul este fondat, a apreciat instanţa de control.Prin sentinţa civilă nr. 7700/COM/11.11.2002 a Tribunalului Constanţa, s-a

deschis procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995, modificată prin O.G nr. 38/2002, faţă de debitoarea SC D. SRL.

Potrivit OUG nr. 159/1999, C.N. L.R. SA este o societate comercială pe acţiuni de interes public naţional.

În conformitate cu prevederile art. 581 alin.1 din Legea nr. 64/1995, aşa cum a fost modificată prin OG nr. 38/2002, în urma deschiderii procedurii, judecătorul sindic, sau după caz, administratorul va trimite o notificare tuturor creditorilor menţionaţi în lista depusă de debitor, conform art. 26 sau art. 32 ori întocmită în condiţiile art. 33.

Notificarea prevăzută la alin. 1 se va publica totodată, pe cheltuiala averii debitorului, într-un ziar de largă circulaţie (art. 581 alin. 3), menţionându-se şi termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor.

Din dovezile depuse la dosar, rezultă că recurenta a depus cerere de declarare a creanţei în sumă de 173.678.579 lei, la data de 30 septembrie 2003.

Faţă de valoarea totală a creanţelor de 268.339.228 lei, rezultă că recurenta deţine o pondere de peste 50%, astfel că se impunea notificarea individuală a creditoarei.

Mai mult, deşi se susţine că lichidatorul a procedat la notificarea creditorilor printr-un ziar de largă circulaţie, nu există nici o dovadă în acest sens, pentru a se verifica realitatea susţinerilor recurentei, data când s-a publicat notificarea, cât şi termenul limită pentru depunerea cererii de declarare a creanţelor.

Într-o atare situaţie, cum asemenea dovezi cădeau în sarcina lichidatorului şi nefiind administrate, Curtea a apreciat ca fiind întemeiată contestaţia creditoarei, şi

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă a admis recursul, modificând în tot hotărârea recurată, în sensul admiterii contestaţiei şi dispunerii lichidatorului să înregistreze cererea de declarare a creanţei creditoarei recurente în tabelul creditorilor.


18. Faliment. Contestaţie împotriva menţiunilor din tabelul preliminar al creanţelor întocmit de administratorul judiciar, referitoare la dreptul patrimonial al creditoarei.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanţa – Secţia Comercială sub nr.867/COM/06.02.2004, SC P.A.L. SRL Constanţa, prin administrator A.L., în contradictoriu cu debitoarea SC T. SA Constanţa, a formulat contestaţie împotriva menţiunii din Tabelul preliminar al creanţelor întocmit de administratorul judiciar SC F.C. SRL Constanţa, în dosarul nr.6693/COM/2003 referitoare la dreptul său patrimonial.

31

Contestatoarea relevă faptul că în mod greşit administratorul judiciar a înlăturat din acest tabel creanţa sa împotriva SC T. SA, întrucât lipsa taxei judiciare de timbru în momentul depunerii cererii declarative de creanţă s-a datorat unei erori, SC P.A.L. SRL apreciind că dovada plăţii taxei se depune la tribunal; nu a fost indicat temeiul juridic al contestaţiei.

Prin note scrise depuse la 22.03.2004 debitorul – prin administratorul judiciar – a solicitat respingerea contestaţiei ca nefondată, invocând dispoziţiile art. 581 – 582

din Legea nr. 64/1995 şi ale Legii nr. 146/1997.Potrivit art.5813 din Legea nr.64/1995 modificată „debitorul, creditorii şi orice

altă parte interesată vor putea să formuleze contestaţii cu privire la creanţele şi drepturile de preferinţă trecute de administrator în tabelul preliminar al creanţelor”.

Prin sentinţa civilă nr.2451/COM/23.03.2004 Tribunalul Constanţa a respins, ca nefondată, contestaţia creditoarei.

Pentru a se pronunţa, Tribunalul Constanţa a reţinut că examinând temeiurile contestaţiei deduse judecăţii, s-a constatat că SC P.A.L. SRL Constanţa a suplinit exigenţa achitării taxei judiciare de timbru de 342.000 lei şi a timbrului judiciar de 3.000 lei, dovada plăţii acesteia fiind ataşată la fila 143 din vol.II al dos.nr.6693/COM/2003; din acest punct de vedere nu se mai poate reţine că dreptul de creanţă al contestatoarei trebuie înlăturat din tabelul preliminar pentru acest motiv.

Contestaţia este însă nefondată raportat la un alt aspect, şi anume – lipsa unui înscris doveditor al creanţei pretinse; astfel, extrasul din balanţa analitică a unui cont la data de 31.12.2003 nu este susceptibil a demonstra probatoriu raportul obligaţional pentru bunul motiv că evidenţele contabile provin chiar de la creditor, iar nu de la debitor.

Împotriva sentinţei civile nr.2451/COM/23.03.2004 a Tribunalului Constanţa, în termen legal, a formulat recurs reclamanta-creditoare SC P.A.L. SRL Constanţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului se susţine că, eronat instanţa de fond a reţinut că nu este fondată contestaţia formulată şi a dispus respingerea ei, pentru că evidenţele contabile, ce demonstrează raportul obligaţional, nu provin de la debitor.

În realitate instanţa nu a luat în considerare Facturile emise de reclamanta-creditoare şi comunicate debitoarei, ca urmare a derulării contractului de prestări servicii, facturi necontestate de debitor.

Apreciind că a făcut dovada creanţei pretinse, solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii contestaţiei împotriva menţiunilor din Tabelul preliminar al creanţelor, cu consecinţa înscrierii sale în acest tabel.

Recursul este fondat, apreciază instanţa de control.Din actele şi lucrările dosarului rezultă că, între SC P.A.L. SRL Constanţa şi

SC T. SA Constanţa, s-a încheiat contractul de executare lucrări pentru activitatea de informatică nr.33 din 01.06.2001, în temeiul căruia reclamanta creditoare a prestat debitoarei servicii de asistenţă SOFTWARE, aceasta din urmă având obligaţia contractuală de a achita contravaloarea serviciilor prestate.

Instanţa de fond nu a luat în discuţie decât extrasul din balanţa analitică a contului 411 privind SC T. SA la 31 decembrie 2003, prezentat de creditoarea SC

32

P.A.L. SRL, reţinând că acesta nu este susceptibil să demonstreze raportul obligaţional, deoarece nu provine de la debitoare.

Tribunalul nu a avut însă în vedere şi facturile fiscale anexate, ce au fost semnate şi necontestate de debitoare şi care sunt cuprinse în fişa de cont ce evidenţiază debitul acesteia.

Potrivit dispoziţiilor art.46 al.1 din Codul Comercial, obligaţiunile comerciale şi liberaţiunile se probează, între altele, cu acte autentice, cu acte sub semnătură privată şi cu facturi acceptate.

În raport de aceste împrejurări – eronat instanţa de fond a respins contestaţia ca nefondată, apreciind că, creditoarea nu şi-a dovedit creanţa.

Cu atât mai mult cu cât lichidatorul nu a contestat creanţa creditoarei, ci doar a invocat excepţia netimbrării cererii de admitere a creanţei, cerere introdusă în termenul legal.

În consecinţă, constatând recursul întemeiat, în baza art.312 Cod procedură civilă, Curtea îl admite ca atare şi modifică în tot sentinţa atacată, în sensul admiterii Contestaţiei împotriva măsurii de înlăturare a creditoarei SC P.A.L. SRL din Tabelul preliminar al obligaţiilor debitoarei, cu consecinţa dispunerii înscrierii contestatoarei în Tabelul preliminar.


19. Contestaţie la executare. Aplicare sechestru asigurător – dovada dreptului de proprietate.

Contestatoarele S.C. K. S.R.L. şi S.C. A.C.G. S.R.L. au formulat la data de 10 iunie 2002, contestaţie la executare în dosarul execuţional nr. R.56/816/2002, solicitând anularea formelor de executare, întoarcerea executării silite prin restituirea bunurilor, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea contestaţiilor s-a arătat că la data de 13 iulie 2000, prin încheierea nr.1901/COM/2000 a Tribunalului Constanţa, s-a instituit sechestru asigurător asupra bunurilor mobile proprietatea S.C. R. S.R.L. până la soluţionarea litigiului pe fond, ce forma obiectul dosarului nr.29/COM/2000, soluţionat definitiv prin decizia civilă nr.156/2001 a Curţii de Apel Constanţa.

S-a mai arătat că, la data de 28 martie 2002, după încetarea efectelor încheierii nr. 1901/2000, executorul judecătoresc împreună cu reprezentanţi ai R.A.E.D.P.P. Constanţa, s-au deplasat la sediul S.C. R. S.R.L. şi a procedat la evacuarea vânzătoarelor şi schimbarea încuietorilor la uşa principală.

Prin încheierea nr.3737/2002 pronunţată în dosarul nr.3163/COM/2002, s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător, măsura evacuării şi sigilării spaţiului comercial fiind abuzivă şi samovolnică, reprezentanţii S.C. R. S.R.L. ridicând toate bunurile ce se găseau în acel moment în spaţiu, deşi cunoşteau că acestea nu-i aparţin în întregime.

Prin sentinţa civilă nr.15767/27.08.2003 a Judecătoriei Constanţa, s-a admis excepţia tardivităţii formulării contestaţiilor şi s-a dispus respingerea acestora ca fiind tardiv introduse.

33

Prin decizia civilă nr.422/21.03.2003 a Tribunalului Constanţa, s-a admis apelul formulat de contestatori împotriva acestei sentinţe.

S-a anulat sentinţa apelată, s-a respins excepţia tardivităţii contestaţiilor la executare ca nefondată şi procedând la judecarea contestaţiilor, acestea au fost respinse ca nefondate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că, în aplicarea art.399 cod pr.civilă, când contestaţia la executare este formulată dee o terţă persoană care pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit, aceasta trebuie să facă dovada dreptului de proprietate asupra acestui bun.

Cum contestatoarele au depus la dosar contractul comercial nr.304/27.11.2000, încheiat cu S.C. R. S.R.L., având ca obiect comercializare echipament sportiv marca „Reebok” şi mai multe avize de însoţire a mărfii, precum şi contractul de livrare mărfuri încheiat la 1.01.2002 cu S.C. R. S.R.L. pentru comercializare produse marca „O’Neill” şi „Oxigen”, s-a reţinut că, prin aceste acte nu se face dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor sechestrate şi inventariate de către executorul judecătoresc, avizele de însoţire a mărfii neavând semnătura de primire a debitoarei S.C. R. S.R.L., având inserate coduri ale unor produse şi de aceea, neputându-se stabili dacă există identitate între acestea şi bunurile sechestrate şi inventariate de executor. La fel şi în ceea ce privesta factura.

Nefăcându-se dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor care fac obiectul executării, contestaţiile la executare au fost respinse.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs contestatoarele S.C. K. S.R.L. şi S.C. A.C.G. S.R.L., criticând-o ca fiind nelegală, în temeiul art. 304 pct. 9 şi 10 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului, după expunerea istoricului derulării litigiilor dintre părţi, se arată că greşit instanţa a apreciat că înscrisurile depuse la dosar nu fac dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor a căror restituire o solicitau, decizia atacată fiind nelegală, prin prisma art.304 pct.9 şi 10 Cod procedură civilă.

Astfel, dimpotrivă, prin înscrisurile depuse la dosar, contestatoarele au făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor marca “O’Neill”, marca “Oxigen” şi marca “Reebok”, procese care existau la data confiscării mărfii în magazinul închiriat de S.C. R. S.R.L.

Societatea K. S.R.L. a depus la dosar contractul comercial nr.304/24.11.2000, care în cuprinsul său, la capitolul „Alte clauze”, prevede că bunurile ce urmau a fi comercializate de S.C. R. S.R.L., în executarea contractului, rămân în proprietatea societăţii până la vânzarea lor şi achitarea preţurilor către aceasta, de către S.C. R. S.R.L.

Aşadar, proprietatea asupra tuturor bunurilor marca „Reebok” existente în spaţiu la momentul sechestrului este dovedită.

Şi reţinerea că avizele de însoţire a mărfii către S.C. R. S.R.L., neavând semnătura şi ştampila distribuitorului nu pot face dovada dreptului de proprietate este greşită, deoarece la produsele de îmbrăcăminte în documentele de expediţie se trece codul.

34

În ce priveşte bunurile proprietatea S.C. A.C.G. S.R.L. de asemenea, în contractul încheiat cu S.C. R. S.R.L. s-a prevăzut că până la achitarea integrală a mărfii, aceasta este proprietatea S.C. A.C.G. S.R.L., anexa la factura fiscală nr.8468025/1.04.2003 cuprinzând descrierea exactă a bunurilor livrate către S.C. R. S.R.L.

Prin urmare, bunurile „Reebok”, O’Neill” şi „Oxygen” existente la magazinul S.C. R. S.R.L. erau proprietatea contestatoarelor recurente.

Necunoscând cu exactitate bunurile confiscate, nefiind parte în dosarul de executare, nu s-a putut menţiona şi descrie cu exactitate fiecare bun în parte.

Oricum, din dosarul de executare ataşat, rezultă care au fost bunurile sechestrate (lista bunurilor sechestrate, codurile din anexa facturii şi avizele de însoţire a mărfii).

Recursul este fondat, reţine Curtea.În cauză, contestatorii au formulat contestaţia la executare susţinând că bunurile

asupra cărora s-a aplicat măsura sechestrului, le aparţineau fiind proprietatea lor.Cum în situaţia în care contestaţia la executare este formulată de o terţă

persoană care pretinde că are dreptul de proprietate asupra bunului, în cauză, în raport de actele depuse la dosar, se constată că cele două recurente contestatoare, fac dovada acestui drept.

Din contractele comerciale încheiate de contestatoare şi S.C. R. S.R.L., debitorul urmărit (nr.304/27.11.2000 – pentru produsele marca „Reebok” şi cel încheiat la 1.01.2002 pentru produsele marca „O’Neill” şi „Oxygen”), rezultă că părţile au înţeles a stabili, că până la achitarea integrală a mărfii către beneficiar, marfa este proprietatea furnizorului.

Aceste contracte, coroborate cu avizele de expediţie a produselor ce le însoţeau şi facturi, fac dovada dreptului de proprietate a bunurilor prevăzute în liste, întocmite de executor.

Împrejurarea că avizele de însoţire a mărfii nu au semnătura de primire a S.C. R. S.R.L. este lipsită de relevanţă, întrucât, în fapt, livrarea s-a făcut prin delegat şi există o semnătură de privire, care chiar dacă nu are şi ştampila societăţii, executorul le-a găsit la faţa locului şi le-a sechestrat.

De asemenea, bunurile prevăzute în factură şi anexă se regăsesc în lista întocmită de executor, fiind făcută dovada proprietăţii asupra acestora.

În raport de acestea, debitoarea S.C. R. S.R.L., în situaţia în care face dovada parţială a plăţii mărfurilor, ar putea solicita ca sechestrul să nu poarte asupra lor.

Pentru aceste considerente, se constată că în aplicarea art.401(2) Cod procedură civilă, contestatoarele sunt proprietarele bunurilor sechestrate, urmând ca în temeiul art.312 Cod procedură civilă, recursul să fie admis şi modificată în tot sentinţa recurată, în sensul admiterii contestaţiei şi anulării formelor de executare efectuate în dosarul de executare nr. R56/816/2002 al B.E.J. R.A., reţine instanţa de control.

Conform art.274 Cod procedură civilă, obligă intimata la plata către recurentele contestatoare a sumei de 3.750.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.


35

20. Investire cu formulă executorie. Interpretarea dispoziţiilor art. 98 Cod procedură civilă prevăzând situaţia schimbării domiciliului în cadrul unui proces în curs de judecată.

Prin încheierea nr.6608/11.08.2004 pronunţată de Tribunalul Constanţa – Secţia comercială în dosarul nr.3575/COM/2003 a fost respinsă ca nefondată cererea de învestire cu formulă executorie a sentinţei civile nr.5403/COM/2003 a Tribunalului Constanţa formulată de creditoarea S.C. M. SA Bucureşti.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că potrivit art.9 al.2 din O.G. nr. 5/2001 aprobată prin Legea nr. 295/2002 „ordonanţa împotriva căreia nu s-a promovat acţiune în anulare (...) va fi învestită cu formulă executorie, constituind titlu executoriu”, iar în conformitate cu dispoziţiile art.8 al.1 din O.G. nr.5/2001 termenul în care poate fi declarată cererea în anulare este de 10 zile de la înmânare sau, după caz, de la comunicarea ordonanţei. Acest termen nu a început însă a curge, având în vedere că dovada de comunicare a hotărârii a fost restituită, debitorul schimbându-şi domiciliul.

Împotriva încheierii menţionate a declarat recurs creditoarea S.C. M. SA care a criticat soluţia primei instanţe ca fiind nelegală.

A susţinut recurenta că în cauză au fost nesocotite dispoziţiile legale referitoare la comunicarea actelor de procedură – art.85 şi urm. Cod pr.civilă având în vedere că în cursul soluţionării cauzei creditoarea a făcut dovada domiciliului debitoarei cu relaţii obţinute de la serviciul de evidenţă informatizată a persoanei, iar restituirea dovezii de comunicare a ordonanţei nu îi este imputabilă.

A arătat recurenta că în aceste condiţii, întrucât comunicarea actelor de procedură se face din oficiu, de către instanţă, aceasta este obligată să recomunice hotărârea prin afişare la uşa instanţei pentru a nu i se crea creditoarei o situaţie împovărătoare.

A mai susţinut recurenta că schimbarea domiciliului uneia dintre părţi nu prezintă relevanţă în acest stadiu procesual, dispoziţiile art.98 Cod procedură civilă prevăzând situaţia schimbării domiciliului în cadrul unui proces în curs de judecată.

În drept, recurenta a invocat dispoziţiile art.3733, art.299 şi urm. art.85 şi urm.,art.372, art.376 al.1 Cod procedură civilă şi art.9 al.2 din O.G. nr.5/2001 modificată şi completată.

Analizând cauza sub aspectul motivelor invocate, instanţa de control constată că recursul este fondat.

Astfel, creditoarea S.C. M. SA Bucureşti a solicitat la data de 19.07.2004 învestirea cu formulă executorie a sentinţei civile nr.5403/COM/26.08.2003 pronunţată de Tribunalul Constanţa – Secţia comercială cuprinzând somaţia de plată faţă de debitoarea B.F.L.

Debitoarea a fost citată în cursul procesului la adresa indicată de creditoare, respectiv Constanţa, Aleea X, adresă confirmată prin fişa eliberată de I.G.P. – Biroul de evidenţă informatizată a persoanei. La aceeaşi adresă s-a efectuat comunicarea somaţiei de plată, dovada de comunicare fiind restituită cu menţiunea „destinatar mutat de la adresă”.

36

Potrivit dispoziţiilor art.98 Cod pr.civilă „schimbarea domiciliului uneia din părţi în timpul judecăţii trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoştinţa instanţei prin petiţie la dosar...”

Dispoziţiile menţionate sunt aplicabile şi în situaţia schimbării domiciliului mai înainte de comunicarea hotărârii astfel că restituirea dovezii de comunicare a sentinţei cu menţiunea arătată nu poate fi luată în seamă de către instanţă.

Mai mult, potrivit art.86 al.1 Cod procedură civilă „comunicarea cererilor şi a tuturor actelor de procedură se va face din oficiu”.

Faţă de cele reţinute, instanţa de recurs a apreciat că refuzul de a învesti cu formulă executorie somaţia de plată în conformitate cu dispoziţiile art. 9 alin. 2 din O.G. nr. 5/2001 modificată este nejustificat, restituirea dovezii de comunicare a hotărârii cu menţiunea „destinatar mutat de la adresă” neprezentând relevanţă în condiţiile date.

Pentru considerentele expuse, văzând că motivele de recurs invocate sunt fondate, s-a admis recursul în baza art. 312 alin. 1 şi art. 3041 Cod procedură civilă şi s-a modificat în tot încheierea atacată în sensul admiterii cererii de învestire cu formulă executorie.


21. Faliment. Prescripţia dreptului de a cere executarea silită urmare efectuării de acte de executare împotriva debitoarei aflate în procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995.

Prin încheierea nr.4950/31.05.2004 pronunţată de judecătorul sindic în dosarul nr.974/COM/2004 al Tribunalului Constanţa a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită pentru creditoarea C.B. – Sucursala Constanţa în faliment reprezentată prin lichidator S.C. B.D.O. SA Bucuresti şi a fost desfiinţată măsura lichidatorului privind înscrierea în tabelul definitiv consolidat a creanţei creditoarei C.B. - Sucursala Constanţa, creanţă ce a fost înlăturată.

Pentru a pronunţa această soluţie, judecătorul sindic a reţinut că, creditoarea C. B. – Sucursala Constanţa are împotriva debitoarei S.C.C.C. SRL o creanţă constatată prin sentinţa penală nr.273/01.02.1996 pronunţată de Judecătoria Medgidia şi prin sentinţa civilă nr.1235/20.11.1997 pronunţată de Tribunalul Constanţa, hotărâri învestite cu formulă executorie.

Creditoarea a solicitat încuviinţarea executării silite a sentinţei penale nr.273/1996 la data de 11.01.1999, astfel că prescripţia dreptului de a cere executarea silită s-a întrerupt potrivit art.16 lit.c din Decretul nr.167/1958, iar de la această dată a început să curgă un nou termen de prescripţie.

A apreciat instanţa că întocmirea publicaţiei de vânzare la data de 28.07.2003 de către executorul judecătoresc P.M. nu constituie un caz de întrerupere prevăzut expres de art.16 din Decretul nr.167/1958, cu atât mai mult cu cât a fost efectuat după împlinirea la data de 11.01.2002 a termenului de prescripţie. A motivat instanţa că, întrucât creditoarea a lăsat să treacă 6 luni de la data încuviinţării executării silite fără ca aceasta să fie urmată de alte acte de urmărire,urmărirea silită a titlului executor constând în sentinţa penală nr.273/1996 s-a perimat şi astfel prescripţia dreptului de a

37

cere executarea silită nu a fost întreruptă prin cererea de încuviinţare a executării silite.

Referitor la sentinţa civilă nr. 1235/20.11.1997 pronunţată de Tribunalul Constanţa, s-a apreciat că publicaţia de vânzare din data de 28.07.2003 nu poate întrerupe termenul prescripţiei întrucât acesta se împlinise deja la data întocmirii publicaţiei.

Împotriva încheierii menţionate a declarat recurs creditoarea C.B. SA în faliment care a criticat soluţia judecătorului sindic ca fiind nelegală şi netemeinică.

A susţinut recurenta că administratorul judiciar al debitoarei S.C. C.C. SRL Cernavodă a dispus, după verificarea creanţelor, înregistrarea creanţei C.B. SA în valoare de 2.493.973.020 lei la ordinea de prioritate prevăzută de art. 106 pct. 2 din Legea nr. 64/1995. Creanţa reprezintă valoarea creditului bancar nerambursat la scadenţă garantat cu ipotecă asupra imobilului proprietatea debitoarei situat în Cernavodă.

După intrarea debitoarei în faliment, lichidatorul judiciar a întocmit tabelul definitiv consolidat al obligaţiilor debitoarei, creanţa recurentei fiind înregistrată la aceeaşi valoare şi la aceeaşi ordine de prioritate.

A arătat recurenta că sentinţa penală nr.273/01.02.1996 a Judecătoriei Medgidia a fost pusă în executare la data de 11.01.1999 prin intermediul executorului judecătoresc întocmindu-se dosarul de executare nr.56/1999. Executarea a continuat prin vânzarea la licitaţie publică a bunurilor mobile, în dosarul nr.5327/1999 pe rolul instanţei de executare. La data de 31.03.2000 a fost transcris sub nr.204 comandamentul instituit asupra imobilului, formându-se ulterior dosarul de executare silită imobiliară nr.314/2001.Ulterior apariţiei Legii nr.188/2000 executarea a fost continuată de B.E.J. P.M care a conexat cele trei dosare de executare, respectiv dosarele nr.56/1999, 5327/1999 şi 314/1999, până la data de 25.04.2003. Deoarece la data de 14.04.2003 s-a deschis procedura executării colective prevăzută de Legea nr.64/1995, executarea silită individuală a fost suspendată de drept, iar creditoarea Credit Bank SA – în faliment a formulat cererea de admitere a creanţei sale ce a fost înscrisă în mod corect în tabelul obligaţiilor debitoarei.

Analizând cauza sub aspectul motivelor invocate instanţa a constatat că recursul este fondat.

Din înscrisurile depuse în recurs rezultă că recurenta creditoare C.B. SA în faliment a efectuat acte de executare împotriva debitoarei S.C. C.C. SRL Cernavodă, ultimul act de executare constând în publicaţia de vânzare emisă de B.E.J. M.P. la data de 28.07.2003 pentru vânzarea la licitaţie din 05.09.2003.

Întrucât prin sentinţa civilă nr. 2309/14.04.2003 s-a dispus deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului faţă de debitoare, creditoarea a solicitat înscrierea creanţei sale în tabelul obligaţiilor debitoarei.

Rezultă că în cauză nu se poate reţine prescripţia dreptului creditoarei de a cere executarea silită, motiv pentru care a admis recursul în baza art.312 al.1 şi 3041 Cod pr.civilă şi a modificat în tot încheierea atacată în sensul respingerii excepţiei şi menţinerii măsurii de înscriere a creanţei recurentei în tabelul definitiv consolidat al obligaţiilor debitoarei.

38


22. Faliment. Contestaţie la tabloul preliminar suplimentar al creditorilor.Prin sentinţa civilă nr.3511/COM/22.04.2004 Tribunalul Constanţa prin

judecător sindic, s-a admis contestaţia formulată de creditorul L.V. şi s-a stabilit că acesta are o creanţă în valoare de 572.650.444 lei faţă de debitoarea SC M.N. SA, sumă compusă din:

- 306.689.012 lei – reprezentând drepturi băneşti cuvenite pe perioada noiembrie 1999 – ianuarie 2002, înscrisă în tabelul definitiv al tuturor creanţelor împotriva averii debitoarei la ordinea de prioritate prevăzută de art.108 pct.9;

- 4.214.555 lei - reprezentând garanţie, înscrisă în tabelul definitiv al tuturor creanţelor împotriva averii debitoarei la ordinea de prioritate prevăzută de art.108 pct.9;

- 86.182.806 lei - reprezentând drepturi băneşti aferente perioadei de 6 luni anterioare deschiderii procedurii, înscrisă în acelaşi tabel la ordinea de preferinţă consacrată prin art.108 pct.3;

- 168.064.071 lei - reprezentând drepturi băneşti cuvenite după data deschiderii procedurii, înscrisă în tabelul preliminar suplimentar la ordinea de prioritate reglementată de art.108 pct.1;

- 7.500.000 lei - reprezentând cheltuieli de judecată, înscrisă în tabelul preliminar suplimentar la ordinea de prioritate prevăzută de art.108 pct.9.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art.5815 teza ultimă, căci prin sentinţa civilă nr.1147/29.09.2003 Tribunalul Constanţa a obligat debitoarea la plata sumei de 560.935.889 lei, reprezentând drepturi salariale aferente perioadei noiembrie 1999 – martie 2003, a îndemnizaţiei de concediu şi a cheltuielilor de judecată.

Într-o atare situaţie, judecătorul sindic a reţinut că o astfel de creanţă constatată printr-o hotărâre judecătorească executorie, are caracter cert, lichid şi exigibil, urmând a fi trecută în tabelul definitiv, respectiv în tabelul preliminar suplimentar, alăturat sumelor de bani deja înscrise.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs atât creditorul L.V., cât şi debitoarea SC M.N. SA, prin lichidator.

1. Contestatorul L.V. a solicitat modificarea, în parte, a sentinţei civile nr.3511/2004 sub următoarele aspecte:

- greşita încadrare a sumei de 151.485.833 lei la art.108.9 când trebuia încadrată la art.108.1, căci reprezintă drepturi salariale aferente perioadei aprilie 2000 – mai 2001;

- greşita încadrare a sumei de 33.831.914 lei, reprezentând drepturi salariale aferente perioadei noiembrie 1999 – martie 2000 la art.108.9, când în realitate trebuia încadrată la art.108.3;

- instanţa de fond nu a răspuns la toate motivele şi înscrisurile depuse de creditor şi nu a invocat prevederile art.586 al.4 din Legea nr.64/1995 drept temei legal pentru admiterea creanţei declarată de creditor la 03.11.2003 şi cea din 15.12.2003.

39

2. SC M.N. SA a criticat hotărârea, invederând că, în mod eronat, instanţa de fond a reţinut ca fiind incidente dispoziţiile art.5815 din Legea nr.64/1995, când în realitate erau incidente dispoziţiile art.5813 din Legea nr.64/1995.

Chiar şi în situaţia în care cererea rectificativă depusă la 15.12.2003 ar fi o contestaţie, cauza a fost soluţionată cu încălcarea prevederilor art.132 Cod pr.civilă.

La termenul din 28 octombrie 2004, debitoarea a depus la dosar Decizia civilă nr.398/C/08.10.2004 a Curţii de Apel Constanţa, prin care a fost modificată în tot sentinţa civilă nr.1147/29.09.2003 a Tribunalului Constanţa, în sensul că în baza art.35 din Legea nr.64/1995 a fost suspendată judecata cererii formulată de L.V. şi înregistrată sub nr.5822/2002 la Tribunalul Constanţa.

De asemenea, debitoarea a solicitat suspendarea judecării recursului în temeiul art.244 pct.1 Cod pr.civilă, motivat de faptul că împotriva sentinţei civile nr.3511/COM/22.04.2004 a Tribunalului Constanţa a formulat cerere de revizuire.

Având în vedere că dispoziţiile art.244 pct.1 Cod pr.civilă reglementează suspendarea facultativă, Curtea reţine că exercitarea unei alte căi extraordinare de atac, în speţă, revizuirea împotriva aceleiaşi hotărâri – Sentinţa civilă nr.3511/2004 a Tribunalului Constanţa – nu este de natură a suspenda soluţionarea recursului, motiv pentru care cererea va fi respinsă.

Recursurile au fost admise pentru următoarele motive:La data de 3 noiembrie 2003, L.V. a formulat contestaţie la tabloul preliminar

suplimentar al creditorilor nr.325/24.10.2003, prin care la creanţă admisă a fost trecută suma de 16.383.293 lei din suma totală de 168.064.671 lei, menţionată în cererea de declarare a creanţei din 03.11.2003.

Deşi cererea creditorului este intitulată „contestaţie” şi este întemeiată pe dispoziţiile art.5813 din Legea nr.64/1995 la data de 15 ianuarie 2004, creditorul a depus la dosar „cerere rectificativă de admitere a creanţelor”, prin care a solicitat înscrierea în tabelul obligaţiilor debitoarei a sumei de 560.935.889 lei, ce a fost stabilită prin Sentinţa civilă nr.1147/29.09.2003 a Tribunalului Constanţa.

Instanţa de fond, fiind în faţa unei hotărâri definitive, a reţinut că există o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, astfel că nu a mai analizat temeinicia sumelor pretinse de contestator.

Cum însă prin decizia civilă nr.396/C/08.10.2004, Curtea de Apel Constanţa a modificat, în tot sentinţa civilă nr.1147/29.09.2003 a Tribunalului Constanţa, instanţa urmează că nu ne mai aflăm în prezenţa unei hotărâri cu putere de lucru judecat pentru suma de 560.935.889 lei, astfel că cererea creditorului nu a fost soluţionată pe fond, atât în ceea ce priveşte contestaţia pe care a efectuat-o pentru neînscrierea sumei de 168.064.071 lei solicitată prin cererea de declarare a creanţei, cât şi în ceea ce priveşte aşa-zisa „cerere rectificativă” care conţine alte sume decât cele declarate iniţial, cerere ce nu a fost examinată sub aspectul admisibilităţii ei în cadrul contestaţiei, cât şi sub aspectul temeiniciei sumelor pretinse de la debitoare.

Pentru aceste motive, în temeiul art.315 al.5 Cod pr.civilă, au fost admise cele două recursuri cu consecinţa casării hotărârii atacate şi trimiterii cauzei la aceeaşi instanţă, în vederea pronunţării asupra fondului, avându-se în vedere atât

40

considerentele mai sus arătate, cât şi susţinerile celor două recurente prin motivele de recurs.


23. Faliment. Inlocuire administrator judiciar. Interpretarea dispoziţiilor art. 20 alin. 3 din Legea nr. 64/1995.

Prin încheierea nr.5668/18.06.2004 pronunţată de judecătorul sindic în dosarul nr.2730/COM/2003 al Tribunalului Constanţa – Secţia comercială s-a admis cererea formulată de creditoarea I.M. şi s-a dispus înlocuirea administratorului judiciar S.C. R.V.A. SA Bucureşti – Filiala Constanţa cu S.C. F. SRL Constanţa.

Pentru a pronunţa această soluţie judecătorul sindic a reţinut că îndeplinirea necorespunzătoare de către administrator a atribuţiilor sale, îndeplinirea cu întârziere a acestora precum şi starea conflictuală născută între administrator şi debitoare constituie, prin prisma dispoziţiilor art.20 al.3 din Legea nr.64/1995 motive temeinice de natură a impune înlocuirea administratorului.

Împotriva încheierii menţionate au declarat recurs S.C. R.V.A. SA Bucureşti – Filiala Constanţa şi creditorii D.G. a F.P. Constanţa şi Primăria Poarta Albă.

În motivarea recursurilor s-a susţinut că judecătorul sindic nu a verificat mai întâi calitatea procesuală activă a numitei I.M. în sensul de a stabili calitatea acesteia de creditor şi a apreciat în mod greşit faptul că administratorul judiciar nu şi-a îndeplinit atribuţiile legale. S-a arătat că notificarea creditorilor bugetari s-a făcut mai înainte de depunerea listei creditorilor de către debitoare, iar în ceea ce priveşte restul creditorilor, aceştia nu au fost notificaţi deoarece instanţa a pus în vedere administratorului judiciar să nu întreprindă nici o măsură până la data soluţionării recursului şi imediat după soluţionarea acestuia s-a depus cerere de înlocuire a administratorului judiciar. S-a mai susţinut că administratorul judiciar s-a confruntat permanent cu refuzul creditoarei I.M. de a prezenta actele contabile ale societăţii pentru a putea fi verificate, iar cu privire la nedepunerea dovezii de asigurare pentru culpă profesională de către administratorul judiciar, o asemenea dovadă nu a fost solicitată de către judecătorul sindic.

Intimata creditoare I.M., prin întâmpinare, a invocat excepţia nulităţii recursurilor arătând că motivele invocate nu se încadrează în prevederile art.304 pct.1-10 Cod pr.civilă şi excepţia lipsei de interes pentru recurentele Primăria Poarta Albă şi D.G. a F.P. Constanţa.

Pe fond, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat. A arătat intimata că a dovedit calitatea de creditor cu creanţa declarată şi înscrisă în tabelul preliminar la poziţia nr.16. În ceea ce priveşte activitatea administratorului judiciar, a arătat că acesta nu a îndeplinit nici unul din actele şi operaţiunile stabilite de lege în sarcina sa potrivit art.18 din Legea nr.64/1995 modificată şi completată.

Examinând recursurile formulate sub aspectul excepţiilor invocate de către intimată, instanţa a reţinut că potrivit dispoziţiilor art.3041 Cod pr.civilă „recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art.304, instanţa putând să examineze cauza

41

sub toate aspectele”. Faţă de aceste dispoziţii, s-a respins excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea motivelor în dispoziţiile art.304 Cod pr.civilă.

În ceea ce priveşte interesul creditorilor D.G.F.P.Constanţa şi Primăria Poarta Albă în declararea recursului, instanţa a reţinut că interesul este dat de acel folos practic urmărit prin formularea căii de atac, respectiv desfiinţarea măsurii luate de judecătorul sindic în legătură cu schimbarea administratorului judiciar. Interesul creditorilor în ceea ce priveşte desemnarea administratorului judiciar şi implicit în schimbarea acestuia rezultă în mod expres din dispoziţiile art.17 din Legea nr. 64/1995 precum şi din dispoziţiile art.20 al.4 potrivit cu care „în vederea adoptării măsurii, judecătorul sindic îi va cita în Camera de Consiliu pe administrator şi comitetul creditorilor”.

Pe fond, instanţa de recurs a apreciat că măsura înlocuirii administratorului judiciar nu este justificată. Astfel, potrivit dispoziţiilor art.20 alin.3 din Legea nr.64/1995 modificată şi completată: „în orice stadiu al procedurii, pentru motive temeinice, judecătorul sindic poate dispune, prin încheiere, înlocuirea administratorului”.

În speţă, motivele avute în vedere de către judecătorul sindic nu pot fi apreciate ca fiind temeinice, reţine instanţa, întrucât îndeplinirea atribuţiilor de către administratorul judiciar a fost împiedicată în mare măsură de refuzul reprezentantei debitoarei de a pune la dispoziţia administratorului actele societăţii. De asemenea, exercitarea căii de atac împotriva încheierii de deschidere a procedurii precum şi cererea de înlocuire a administratorului au condus la tergiversarea efectuării actelor de către administratorul judiciar.

Pentru considerentele expuse, apreciind că motivele de recurs invocate sunt întemeiate, s-au admis recursurile în baza art.312 alin.1 şi 3041 Cod pr.civilă şi s-a modificat în tot încheierea atacată în sensul respingerii cererii de înlocuire a administratorului judiciar.


24. Pretenţii. Prescripţia dreptului la acţiune – calculul termenului. Convenţia referitoare la contractul internaţional de mărfuri pe şosele (art. 32 lit. c).

Reclamanta S.C. P.M.G.S. S.R.L. a chemat în judecată la data de 17.06.2003 pe pârâta S.C. O. S.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa aceasta să fie obligată la plata sumei de 2.252,79 Euro reprezentând contravaloarea transportului efectuat.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că urmare solicitării pârâtei a efectuat un transport rutier internaţional, pentru încasarea contravalorii căruia a emis mai multe facturi.

Din suma totală datorată pârâtei a plătit la data de 21.02.2002 doar 559,33 Euro.

Prin sentinţa civilă nr. 9380/COM/11.12.2003 Tribunalul Constanţa a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta la plata sumei de 2.252,79 Euro, echivalentul în lei din ziua executării plăţii, cu titlu de contravaloare transport efectuat şi 5.940.000 lei cheltuieli de judecată.

42

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că între părţi s-a încheiat la data de 26.11.2001 un contract de transport internaţional de marfă, având ca obiect preluarea de către societatea reclamantă a două semiremorci şi predarea acestora pârâtei, care în calitate de beneficiar al transportului se obligă să achite suma de 2.812 Euro.

Cum reclamanta a făcut dovada îndeplinirii obligaţiei asumate prin contract, predând societăţii pârâte bunurile transportate, conform proceselor-verbale de predare-primire semnate de aceasta fără obiecţiuni şi cum beneficiara transportului şi-a îndeplinit parţial obligaţia de plată, aceasta se află în culpă pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor asumate, datorând suma solicitată, precum şi cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta S.C. O. S.A. care, în aplicarea art. 2821 alin. 1 Cod procedură civilă şi art. 84 Cod procedură civilă, se constată a fi recurs.

Asupra excepţiilor referitoare la lipsa competenţei teritoriale a Tribunalului Constanţa în judecarea acţiunii, a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a puterii lucrului judecat, instanţa s-a pronunţat asupra acestora, respingându-le pentru considerentele arătate în încheierea nr. 200/COM din data de 3.06.2004 a Curţii de Apel Constanţa, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.

La acelaşi termen cauza a fost repusă pe rol pentru a pune în discuţia părţilor excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Excepţia este întemeiată, recursul fiind admis şi modificată în tot sentinţa recurată în acest sens.

Se reţine cădispoziţiile legale aplicabile raportului juridic obligaţional dedus judecăţii sunt cele cuprinse în Convenţia referitoare la contractul internaţional de mărfuri pe şosele, la care România a aderat prin Decretul nr. 451/1972, urmare comenzii recurentei pârâte urmată de efectuarea de către intimata reclamantă a transportului, a cărei contravaloare nu a fost achitată în totalitate.

În ce priveşte termenul aplicabil pretenţiilor reclamantei intimate, societatea care a efectuat transportul, acesta este prevăzut în disp. art. 32 alin. 1 lit. „C”, potrivit cărora, „Acţiunile derivând din transporturile supuse prezentei convenţii se prescriu în termen de un an ... Termenul de prescripţie curge ... în toate celelalte cazuri, începând de la expirarea unui termen de 3 luni de la data încheierii contractului de transport”.

Aşadar, cum în cauză obiectul îl constituie plata contravalorii transportului efectuat în favoarea beneficiarei recurente pârâte S.C. O. S.A. de către reclamanta intimată S.C. P.M.G.S. S.R.L., în baza contractului de transport încheiat la data de 26.11.2001, acţiunea în pretenţii trebuia formulată până la data de 26.02.2003.

Astfel, acţiunea formulată de reclamanta intimată la 17.06.2003 (fila 1, dosar nr. 4009/COM/2003 al Tribunalului Constanţa), cu depăşirea termenului prevăzut de art. 32 alin. 1 lit. „C” urmează a fi respinsă ca prescrisă.

În cauză, apărarea reclamantei intimate conform căreia ar fi aplicabile disp. art. 32 alin. 2 din C.M.R., conform cărora „O reclamaţie scrisă suspendă prescripţia până în ziua în care transportatorul respinge reclamaţia în scris şi restituie documentele anexate”, nu poate fi primită, reţine instanţa, deoarece acestea se aplică numai

43

acţiunilor formulate de beneficiarul transportului, împotriva transportatorului, căruia i se reclamă diferite situaţii care reclamă anexarea anumitor documente, dispoziţiile cuprinse în C.M.R. fiind de strictă aplicare, potrivit situaţiei reglementate deosebit prin voinţa legiuitorului.

Aşadar, regimul juridic deosebit aplicabil transportatorului sau beneficiarului transportului decurge din lege, dispoziţiile art. 32 alin. 2 urmând a fi interpretate în sensul aplicării acestora, atât transportatorului, cât şi beneficiarului transportului în situaţia strict prevăzută de legiuitor: există o reclamaţie scrisă, în situaţiile prevăzute de art. 32 alin. 1 lit. „a” şi „b” (în caz de pierdere parţială, de avarie sau întârziere, sau în caz de pierdere totală a mărfii).

Pentru aceste considerente, s-a constatat că acţiunea reclamantei intimate formulată la data de 17.06.2003 este prescrisă şi, în cauză, în aplicarea art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul a fost admis şi modificată în tot sentinţa recurată, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi va fi respingerii acţiunii formulate de reclamantă ca prescrisă.


25. Investire cu formulă executorie. Somaţie de plată. Comunicarea actelor de procedură în temeiul art. 85 şi următoarele Cod procedură civilă.

Prin încheierea nr.6613/11.08.2004 pronunţată de Tribunalul Constanţa – Secţia comercială în dosarul nr.1507/COM/2003 a fost respinsă ca nefondată cererea de învestire cu formulă executorie a sentinţei civile nr.3384/COM/2003 a Tribunalului Constanţa formulată de creditoarea S.C. M. SA Bucureşti.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că potrivit art.9 al.2 din O.G. nr.5/2001 aprobată prin Legea nr.295/2002 „ordonanţa împotriva căreia nu s-a promovat acţiune în anulare (...) va fi învestită cu formulă executorie, constituind titlu executoriu”, iar în conformitate cu dispoziţiile art.8 al.1 din O.G. nr.5/2001 termenul în care poate fi declarată cererea în anulare este de 10 zile de la înmânare sau, după caz, de la comunicarea ordonanţei. Acest termen nu a început însă a curge, având în vedere că dovada de comunicare a hotărârii a fost restituită, debitorul schimbându-şi domiciliul.

Împotriva încheierii menţionate a declarat recurs creditoarea S.C. M. SA care a criticat soluţia primei instanţe ca fiind nelegală.

A susţinut recurenta că în cauză au fost nesocotite dispoziţiile legale referitoare la comunicarea actelor de procedură – art.85 şi urm.Cod procedură civilă având în vedere că în cursul soluţionării cauzei creditoarea a făcut dovada domiciliului debitoarei cu relaţii obţinute de la serviciul de evidenţă informatizată a persoanei, iar restituirea dovezii de comunicare a ordonanţei nu îi este imputabilă.

A arătat recurenta că în aceste condiţii, întrucât comunicarea actelor de procedură se face din oficiu, de către instanţă, aceasta este obligată să recomunice hotărârea prin afişare la uşa instanţei pentru a nu i se crea creditoarei o situaţie împovărătoare.

44

A mai susţinut recurenta că schimbarea domiciliului uneia dintre părţi nu prezintă relevanţă în acest stadiu procesual, dispoziţiile art.98 Cod procedură civilă prevăzând situaţia schimbării domiciliului în cadrul unui proces în curs de judecată.

În drept, recurenta a invocat dispoziţiile art.3733, art.299 şi urm. art.85 şi urm., art.372, art.376 alin.1 Cod procedură civilă şi art.9 alin.2 din O.G. nr.5/2001 modificată şi completată.

Analizând cauza sub aspectul motivelor invocate, instanţa de control constată că recursul este fondat.

Astfel, creditoarea S.C. M. SA Bucureşti a solicitat la data de 11.08.2004 învestirea cu formulă executorie a sentinţei civile nr. 3384/COM/27.05.2003 pronunţată de Tribunalul Constanţa – Secţia comercială în dosarul nr. 1507/2003.

Debitoarea a fost citată în cursul procesului la adresa indicată de creditoare, respectiv Constanţa, str. X, adresă confirmată prin fişa eliberată de I.G.P. – Biroul de evidenţă informatizată a persoanei.

Potrivit dispoziţiilor art. 98 Cod procedură civilă: „schimbarea domiciliului uneia din părţi în timpul judecăţii trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoştinţa instanţei prin petiţie la dosar...”

Dispoziţiile menţionate sunt aplicabile şi în situaţia schimbării domiciliului mai înainte de comunicarea hotărârii astfel că restituirea dovezii de comunicare a sentinţei cu menţiunea arătată nu poate fi luată în seamă de către instanţă.

Mai mult, potrivit art.86 al.1 Cod procedură civilă „comunicarea cererilor şi a tuturor actelor de procedură se va face din oficiu”.

Faţă de cele reţinute, instanţa de recurs a apreciat că refuzul de a învesti cu formulă executorie somaţia de plată în conformitate cu dispoziţiile art.9 al.2 din O.G. nr.5/2001 modificată este nejustificat, restituirea dovezii de comunicare a hotărârii cu menţiunea „destinatar mutat de la adresă” neprezentând relevanţă în condiţiile date.

Pentru considerentele expuse, văzând că motivele de recurs invocate sunt fondate, s-a admis recursul în baza art.312 al.1 şi art.3041 Cod procedură civilă şi s-a modificat în tot încheierea atacată în sensul admiterii cererii de învestire cu formulă executorie.


26. Aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 26/1990. Cerere înscriere menţiuni privind modificarea actului constitutiv al societăţii.

Recurenta S.C. F. S.A. Medgidia, societate aflată în procedura reorganizării judiciare, reprezentată şi prin S.C. F&F S.R.L., în calitate de administrator judiciar, în conformitate cu prevederile art.60 din Legea nr.31/1990 modificată şi art.6 din Legea nr.26/1990, a formulat recurs împotriva încheierii nr.28632/09.11.2004 pronunţată de judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerţului, în dosar nr.28967/2004, solicitând, modificarea în totalitate a încheierii recurate, în sensul respingerii cererii de înscriere menţiuni, privind modificarea actului constitutiv a S.C. F. S.A. Medgidia.

45

Prin aceeaşi cerere, recurenta învederează instanţei că, înţelege a declara recurs şi împotriva încheierii de preschimbare a termenului de soluţionare a cererii de înscriere din data de 09.11.2004.

Motivând recursul, recurenta învederează în esenţă următoarele : La data de 23 octombrie 2004, în cadrul S.C. F. S.A. Medgidia au avut loc două adunări generale extraordinare a acţionarilor, din care, una legală în cadrul căreia a participat şi a luat hotărârea în calitate de acţionar majoritar P.A.S. S.C. F. S.A. şi o altă adunare, la care au participat şi au luat hotărârea numitul S.C., care pretinde că este acţionar majoritar şi S.I.F. Transilvania, respectiv hotărârea nr.18/23.10.2004, atacată.

Se arată că, ambele hotărâri au fost depuse la Oficiul Registrului Comerţului Constanţa, în vederea înscrierii lor, iar judecătorul delegat a stabilit termen la data de 2 noiembrie 2004, când a pronunţat încheierea prin care dispune, în baza art.151 cod pr.civilă, repunerea cauzei pe rol, stabilind termen de judecată la data de 16 noiembrie 2004, pentru ambele cereri, motivat de faptul că, prin cele două hotărâri s-au luat măsuri care cad atât sub incidenţa atribuţiilor adunării generale ordinare, cât şi sub incidenţa adunării generale extraordinare.

La data de 9 noiembrie 2004, învederează recurenta, a fost soluţionată în condiţiile art.153 alin.3 Cod procedură civilă, cererea de preschimbare a termenului de judecată fixat pentru 16.11.2004, pentru soluţionarea cererii de înscriere a hotărârii nr.18/23.10.2004, cea la care a participat în calitate de „aşa-zis” acţionar majoritar numitul S.C., fără a fi fost respectate dispoziţiile procedurale cuprinse în textul de lege sus menţionat, în sensul citării societăţii ce se află în reorganizare judiciară, prin reprezentantul său legal administratorul judiciar S.C. F&F. S.R.L.

În luarea hotărârii nr.18/23.10.2004, numitul S.C. se prevalează de calitatea de acţionar majoritar al S.C. F. S.A. Medgidia, în conformitate cu următoarele acte, calitate despre care recurenta susţine că acesta nu o are : - hotărârea nr.1/15.12.2000, prin care pretinde că i s-a transmis 85% din acţiunile P.A.S. şi care este anulată prin hotărârea Asociaţiei P.A.S. din 07.08.2004 ; - procesul verbal al Comisiei de cenzori;

- structură acţionariat – Registrul M. S.A. – Sucursala R. Buzău; - adresă A.D.S. ; - extras cont; - ordin de plată – garanţii ;

- chitanţă – garanţii; - confirmarea dreptului de proprietate. Recurenta susţine că hotărârea Asociaţiei PAS, din 27.08.2004, este înregistrată

în Registrul Persoanelor Juridice de la Judecătoria Medgidia, iar cererea de suspendare a efectelor acestei hotărâri formulată de S.C., a fost respinsă prin decizia civilă nr.390/27.09.2004 pronunţată în dosarul nr.1316/2004 a Tribunalului Constanţa, irevocabil.

Se arată că, pe rolul Tribunalului Municipiului Bucureşti se află înregistrat dosar nr.10363/COM/2004, având ca obiect cererea formulată de Asociaţia PAS S.C. F. S.A. Medgidia, prin care se solicită radierea menţiunilor efectuate în Registrul M.

46

S.A. – Sucursala R. Buzău, cu referire la situaţia acţiunilor societăţii comerciale, dosar în care intimatul S.C. a formulat cerere reconvenţională, prin care solicită să se constate că a dobândit de la Asociaţia PAS dreptul de proprietate asupra unei cote de acţiuni de 67,306 % din cadrul S.C. F. S.A.

Recurenta învederează că, a formulat plângeri penale împotriva intimatului S.C., pentru săvârşirea unor infracţiuni, în legătură cu emiterea hotărârii nr.1/15.12.2000, aceasta cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu prevederile statutare şi cele din contractul de vânzare-cumpărare acţiuni, numai după achitarea integrală a preţului acţiunilor şi după efectuarea integrală a investiţiilor, acţiunile devin proprietatea Asociaţiei P.A.S. S.C. F. S.A., condiţie în care neplata preţului, neefectuarea investiţiilor şi neaprobarea regulamentului de distribuire a acţiunilor, atrag ilegalitatea hotărârii şi a actelor ulterioare.

Adunarea generală extraordinară a fost convocată de intimatul S.C. cu încălcarea prevederilor art.121 din Legea nr. 31/1990, deoarece acţionarii prezenţi nu au reprezentat întregul capital social al S.C. F. S.A., publicitatea fiind făcută de persoane care au fost revocate din funcţia de administratori ai societăţii, prin hotărârea S.C. F. S.A. din 12.08.2004, recurenta susţinând că, această adunare nu a avut loc la sediul societăţii, iar reprezentantul S.I.F. nu a avut mandat de participare, acesta având mandat pentru adunarea la care a participat P.A.S. în calitate de acţionar majoritar.

Se învederează că ştampila nr.3 a S.C. F. S.A. folosită de S.C., a fost declarată nultă de către societatea F. prin administrator judiciar, astfel încât intimatul nu avea dreptul de a folosi ştampila în totate actele sus menţionate.

Se solicită admiterea recursului, modificarea încheierii atacate, în sensul respingerii cererii de înscriere a hotărârii la care a participat intimatul Samson Constantin.

Prin întâmpinare, intimatul S.C., solicită respingerea recursului ca nefondat, cu următoarea motivaţie în esenţă:

A aflat despre existenţa recursului din precizările formulate la data de 13 şi 14 decembrie 2004 de S.C. F&F. S.R.L. în două cauze aflate pe rolul Tribunalului Constanţa, prilej cu care precizându-se cadrul procesual, administratorul judiciar face referire la S.C. F. S.A. ce trebuie citată atât prin administrator Ş.A., cât şi prin S.C., cu motivaţia că hotărârea ce se va lua de instanţa de judecată urmează a fi înscrisă la O.R.C.Constanţa, împrejurare de fapt, funcţie de care se solicită în baza art.723 cod pr.civilă, să se dispună anularea recursului, deoarece abuzul de drept este evident.

Se invocă excepţia lipsei de interes a S.C. F. S.A. în promovarea recursului, susţinându-se că administratorul judiciar nu are atribuţii de reprezentare a debitoarei aflate în reorganizare judiciară, deoarece S.C. F. S.A. se află sub incidenţa unui plan de reorganizare şi nu i s-a ridicat dreptul de administrare, iar atribuţiile administratorului judiciar sunt numai de supraveghere a activităţii persoanelor legal împuternicite şi nu de desemnare sau de avizare a desemnării lor.

Referitor la hotărârea Adunării Generale se arată că, în speţă au fost respectate dispoziţiile Legii nr.31/1990, deoarece în data de 23 octombrie 2004, şedinţa s-a ţinut la sediul social, întrucât accesul la locul administrativ nu a fost posibil nici pentru

47

S.I.F. Transilvania şi nici pentru S.C., depunându-se încheierile notariale prin care se susţine că s-a făcut dovada condiţiilor legalităţii convocării şi ţinerii şedinţei Adunării Generale.

Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma susţinerilor părţilor şi verificând legalitatea şi temeinicia încheierii nr.28632/9.11.2004 pronunţată de judecătorul delegat de la O.R.C. Constanţa în dosarul nr. 28967/2004, instanţa de control a constatat că urmează a admite recursul promovat de S.C. F. S.A. – reprezentată prin Ş.A. şi S.C. F&F. S.R.L. – în calitate de administrator judiciar, pentru următoarele considerente în esenţă:

Obiectul cauzei îl constituie – cenzurarea pe calea recursului a legalităţii înregistrării hotărârii nr.18/23.10.2004 a Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor S.C. F. S.A., la care au participat S.C. şi S.I.F. Transilvania, dispusă de judecătorul delegat la O.R.C. Constanţa, prin încheierea nr.28632/9.11.2004.

Examinând motivele de recurs, raportat la actele şi lucrările dosarului, curtea a constatat următoarele:

La data de 6 decembrie 2000, Asociaţia Programul Acţiunii Salariaţilor din S.C. F. S.A. Medgidia, a cumpărat de la Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei pachetul majoritar de acţiuni pe care acesta îl deţine la S.C. F. S.A., respectiv 1.264.935 acţiuni, numerotate de la 0000001 – 1264935 inclusiv, în valoare totală de 31.623.375.000 lei, reprezentând 79,184 % din capitalul social subscris al societăţii, fiind cooptată în societate alături de S.I.F. Transilvania care deţine 20.816 %, structura acţionariatului fiind înscrisă la O.R.C. până la data de 9.11.2004, când s-a pronunţat încheierea a cărei desfiinţare se solicită prin prezentul recurs.

Înscrierea menţiunilor la O.R.C. Constanţa prin încheierea nr. 28632/09.11.2004 privind modificarea actului constitutiv, a avut la bază hotărârea nr. 18/23.10.2004 a Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor S.C. F. S.A. Medgidia, din examinarea căreia rezultă următoarele : 1. În conformitate cu art.105 alin.2 şi art.106 cod pr.civilă încheierea nr. 28632/2004 este lovită de nulitate, deoarece este consecinţa unui act de procedură nul, respectiv, încheierea din 9.11.2004 prin care s-a dispus preschimbarea termenului din 16.11.2004, fixat şi dat în cunoştinţa părţilor de către judecătorul delegat pentru soluţionarea cererii de înscriere a hotărârii nr.18/2004 a A.G.E.A. S.C. F. S.A., încheiere pronunţată cu încălcarea unor norme de ordine publică, continuate în art.85, art.1141 şi art.153 alin.3 Cod procedură civilă, conform cu care „termenul luat în cunoştinţă... nu poate fi preschimbat decât pentru motive temeinice şi cu citarea părţilor”.

Se reţine că judecătorul delegat nu a citat părţile atunci când a preschimbat termenul luat în cunoştinţă şi nici când a judecat cererea intimatului, fiind încălcat dreptul la apărare al recurentelor şi principiul contradictorialităţii ce guvernează procesul civil, astfel că încheierea atacată cu recurs este lovită de nulitate absolută.

2. Judecătorul delegat, care a dispus înregistrarea hotărârii nr.18/23.10.2004, nu a luat în seamă multiplele neregularităţi ale acestei hotărâri ce i-au fost aduse la cunoştinţă prin opoziţia făcută de S.C. F. S.A. prin Ş.A. - director general şi

48

administratorul judiciar S.C. F&F. S.R.L., la cererea de înregistrare depusă de intimatul S.C.

3. Pe fondul recursului, se reţine că adunarea în care s-a adoptat hotărârea nr.18/23.10.2004, care a stat la baza efectuării menţiunilor la O.R.C., nu a respectat dispoziţiile art.117 din Legea nr.31/1990, referitor la publicitatea convocării, cvorumul cerut de legiuitor, respectarea locului anunţat.

Organizatorul acestei şedinţe – intimatul S.C. – nu mai era administratorul societăţii din data de 12 august 2004, când a fost revocat de A.G.O.A. S.C. F. S.A. Medgidia (hotărârea nr.17), cererea formulată pentru suspendarea hotărârii - fiind respinsă ca inadmisibilă.

Pe de altă parte, hotărârea nr.18 din 23.10.2004 este nelegală, pentru că A.G.E.A. nu are competenţa revocării administratorilor şi cenzorilor societăţii şi mai mult, această hotărâre nici nu a fost semnată de administratorul judiciar al societăţii.

4. Se reţine că, pronunţând încheierea recurată, judecătorul delegat nu a examinat actele doveditoare – documentele - în baza cărora s-a solicitat înscrierea de menţiuni, astfel :

a. adresa nr.28581/30.08.2004 nu reprezintă titlu de proprietate asupra acţiunilor despre care intimatul susţine că le deţine la S.C. F. S.A.Medgidia ;

b. actele emiste de Registrul M. S.A.- Sucursala R. Buzău nu pot fi considerate opozabile societăţii, întrucât contractul de prestări servicii de registru a încetat de drept pe data intrării în reorganizare judiciară a societăţii (01.04.2002), în baza clauzei compromisorii de gradul IV, convenită de părţi în art.10 pct.2 din convenţia acestora;

c. înscrierea intimatului în Registrul independent R. Buzău, s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art.98 teza II din Legea nr.31/1990, în sensul că nu s-a făcut dovada cesionării dreptului de proprietate asupra acţiunilor sau a vânzării.cumpărării acestora de la PAS F.;

d. hotărârea nr.1/15.12.2000 invocată de intimat, nu este opozabilă societăţii sau acţionarului principal, Asociaţia PAS F. S.A., întrucât nu a fost înscrisă la Judecătoria Medgidia în Registrul persoanelor juridice şi nici la Registrul Comerţului Constanţa;

e. hotărârea nr.1/15.12.2000 este atacată cu acţiune în constatarea nulităţii absolute şi mai mult, a fost anulată de hotărârea adunării generale a PAS F. la data de 07.08.2004, iar cererea de suspendare a acesteia formulată de intimatul S.C., a fost respinsă prin hotărâre rămasă irevocabilă (decizia civilă nr.390/27.09.2004 pronunţată în dosarul nr.1316/2004);

f. din actele dosarului rezultă că acţiunile s-au achitat de Asociaţia PAS F. la 30.08.2004, astfel că, distribuirea acestora nu se putea face mai înainte de această dată, întrucât s-ar fi încălcat dispoziţiile art.21 alin.2 din O.U.G. nr.88/1997 modificată, privind privatizarea societăţilor comerciale.

Se reţine că adresa A.D.S. nr.28581/30.08.2004 invocată de intimat pentru a dovedi calitatea lui de acţionar la S.C. F. S.A. a fost retractată de această autoritate, astfel cum rezultă din adresa nr.86499/22.11.2004, ca de altfel şi S.C. R.M. S.A. – Sucursala Rina Buzău, ce revine asupra adreselor emise, cu adresa nr.20621/25.11.2004.

49

Din actele dosarului, curtea constată că, la data de 23.10.2004, S.C. F. S.A.Medgidia, prin reprezentantul său legal – director general ing. A.Ş. - preşedintele Consiliului de administraţie al societăţii (în temeiul art.12 lit.c din statut), a convocat Adunarea Generală Extraordinară a Acţionarilor, la care a participat acţionarul majoritar Asociaţia PAS F., legalitatea convocării şi a cvorumului întrunit, fiind confirmată de cenzorii societăţii.

Convocatorul cu ordinea de zi ce cuprinde aprobarea intenţiei de majorare capital social şi desemnarea evaluatorului, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a şi în ziarul „Cugel Liber” de către reprezentanţii legali ai societăţii înscrişi la O.R.C. Constanţa la acea dată.

Hotărârea adoptată a fost depusă spre înregistrare la O.R.G. Constanţa, ulterior majorarea capitalului social fiind dispusă în baza art.8 pct.19.2 din contractul de vânzare-cumpărarre acţiuni, investiţia fiind recunoscută şi de A.D.S., partenerul de contract al reclamantei.

Faţă de sus-menţionatele considerente şi admiţând recursul, conform art.312 cod pr.civilă, instanţa de control constată că urmează a dispune modificarea în tot a încheierii nr.28632 din 09.11.2004 pronunţată de Judecătorul delegat la O.R.C.Constanţa, în sensul repingerii cererii de înscriere menţiuni înregistrată sub nr.28967 din 26.10.2004, privind modificarea actului constitutiv al S.C. F. S.A. Medgidia.

Referitor la excepţia lipsei de interes invocată de intimat, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele :

Intimatul a emis hotărârea nr.18/23.10.2004 în baza căreia s-a înscris la O.R.C. Constanţa ca acţionar majoritar, administrator şi preşedinte al C.A. din S.C. F. S.A.Medgidia, cu fraudă la lege, prin nesocotirea dispoziţiilor de ordine publică prevăzute de Legea nr.31/1990, astfel cum mai sus s-a reţinut, motiv pentru care oricine dovedeşte a avea un interes, poate ataca această hotărâre.

În acest sens, curtea reţine că ambele recurente au demonstrat un interes legitim şi actual în declararea recursului, întrucât :

- potrivit art. 131 alin. 21 din Legea nr. 31/1990 „când se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acţiune este imprescriptibil, iar cererea poate fi formulată de orice persoană interesată”. Este indubitabil că societatea este interesată în clarificarea structurii acţionariatului, cum de altfel interesul administratorului judiciar este urmare a realizării obligaţiilor asumate de societate prin planul de reorganizare judiciară.

De altfel, orice schimbare în structura acţionariatului în schimbul reorganizării judiciare, efectuată cu fraudă la lege, fără ştirea judecătorului sindic, determină apariţia unor prejudicii, punând în pericol realizarea planului şi, în final, intrarea societăţii în faliment.


50

DREPT CONTENCIOS ADMINISTRATIV

ŞI FISCAL

1. Contencios administrativ. Excepţia inadmisibilităţii acţiunii raportată la tardivitatea formulării reclamaţiei administrative.

Prin cererea înregistrată sub nr. 617/CA/2003 la Tribunalul Constanţa, reclamantul C.G. a solicitat în contradictoriu cu A.N.C – G.F. – C.G. Bucureşti anularea deciziei nr.55/2001.

Reclamantul şi-a motivat cererea în sensul că decizia contestată contravine Regulamentului G.F. fiind discriminatorie, absurdă şi evazivă.

În drept s-au indicat dispoziţiile art.51, 78 din Constituţie, Legea nr. 29/1990.Pârâta a invocat în apărare – excepţia inadmisibilităţii acţiunii raportată la

tardivitatea formulării reclamaţiei administrative.Tribunalul Constanţa prin sentinţa civilă nr. 152/2004 a admis excepţiile

tardivităţii formulării reclamaţiei administrative şi a inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.

Pentru a dispune astfel a reţinut prima instanţă că reclamantul nu a demonstrat probatoriu data comunicării deciziei contestate.

Totodată, a reţinut prima instanţă că a avut cunoştinţă de această decizie şi a înţeles să recunoască efectele actului administrativ prin efectuarea testului medical.

Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs reclamantul criticând-o sub aspectele:

- decizia contestată i-a fost comunicată la 30.10.2003, în timpul soluţionării dosarului nr.189/CA/2003 şi a formulat contestaţie în contencios administrativ;

- a efectuat textul psihologic în urma deciziei nr.123/2003 ce îi ordona acest lucru şi nu ca urmare a deciziei nr.55/2001;

- instanţa a soluţionat greşit excepţia fără a lua în considerare probele administrate.

Verificând hotărârea recurată în raport de criticile aduse, Curtea a reţinut următoarele:

Reclamantul a investit Tribunalul Constanţa cu o acţiune în anularea deciziei nr.55 emisă la 19.11.2001 de către M.F.P. – G.F.C. – acţiune întemeiată pe dispoziţiile legii contenciosului administrativ şi pe cele ale Constituţiei României.

Conform dispoziţiilor art.1 din Legea nr.29/1990 „orice persoană fizică dacă se consideră vătămată în drepturile sale recunoscute de lege printr-un act

51

administrativ .....” se poate adresa instanţei judecătoreşti competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate.

Potrivit art. 5 din aceeaşi lege, înainte de a cere tribunalului anularea actului, reclamantul ce se consideră vătămat, se va adresa în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ autorităţii emitente ce este obligată să rezolve reclamaţia în termen de 30 de zile de la aceasta.

Alin. 4 al aceluiaşi articol arată că sesizarea tribunalului se va putea face şi în cazul în care autoritatea administrativă emitentă sau cea ierarhic superioară, nu rezolvă reclamaţia în termenul prevăzut de alin.1. În cauză, reclamantul a primit decizia antedatată la 30.10.2003, iar pârâta deşi a susţinut contrariul nu a făcut dovada comunicării acestei decizii şi nici a datei acestei comunicări.

Împotriva acestei decizii, conform art.1 şi 5 din Legea nr. 29/1990 s-a adresat reclamantul cu reclamaţie la pârâtă, la data de 4.11.2003.

La reclamaţia formulată pârâta a formulat răspunsul nr. 219170/14.XI.2003.Nu se poate reţine că efectuarea testelor psihologice la 21.05.2003 şi

29.05.2003 înseamnă că reclamantul a cunoscut de conţinutul deciziei atacate, cu atât mai mult cu cât prin decizia nr.123/14.05.2003 i se solicita efectuarea aceluiaşi test psihologic.

În consecinţă, reţine Curtea că pârâta nu a făcut dovada comunicării deciziei contestate la o altă dată decât cea susţinută de reclamant, că acesta a respectat dispoziţiile legale privind formularea şi depunerea reclamaţiei şi nemulţumit fiind de soluţia dată a investit tribunalul cu o acţiune în contencios administrativ.

În raport de cele arătate, reţinând ca fondate criticile aduse în recurs de către reclamant, apreciază Curtea că prima instanţă a soluţionat greşit excepţia şi pe cale de consecinţă cauza, fără a intra pe fondul pricinii, situaţie în care devin incidente dispoziţiile art.312 alin.2 Cod procedură civilă.

Decizia civilă nr. 101/CA/06.09.2004

2. Contencios administrativ. Anulare decizie emisă de Primar.Prin cererea adresată Tribunalului Tulcea la 30.07.2003 reclamanta Prefectura

Judeţului Tulcea a solicitat pe calea contenciosului administrativ, să se anuleze decizia nr.933/23.06.2003 emisă de Primarul oraşului B.

Şi-a motivat reclamanta cererea arătând că prin decizia contestată a fost eliberat din funcţia publică de consilier juridic debutant C.S.D. începând cu 23.06.2003 ca urmare a obţinerii calificativului „ necorespunzător” cu ocazia evaluării perioadei de stagiu.

A invocat reclamanta că s-au încălcat prevederile legale referitoare la perioada de stagiu în sensul că evaluarea activităţii funcţionarului public debutant nu s-a făcut în termen de 5 zile de la terminarea perioadei de stagiu, precum şi a dispoziţiilor referitoare la îndrumătorul legal.

S-a susţinut, totodată, că nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 161/2003 în ceea ce priveşte încadrarea.

52

Pârâta şi-a precizat poziţia procesuală în sensul respingerii contestaţiei ca nefondată.

În şedinţa publică din 14.08.2003 instanţa de fond a dispus introducerea în cauză a lui C.L.D. care la 16.X.2003 şi-a însuşit acţiunea formulată de către reclamanta Prefectura Judeţului Tulcea.

Deşi instanţa a luat act de însuşirea acţiunii formulate de Prefectura Tulcea de către C.L.D., prin hotărârea pronunţată la 16.10.2003 s-a admis acţiunea formulată de Prefectura Tulcea în contradictoriu cu pârâţii Primarul oraşului B. şi G.N.

A fost anulată dispoziţia nr.633/2003, ca nelegală.Pentru a dispune astfel a reţinut prima instanţă că decizia emisă este nelegală

atât sub aspectul formei cât şi al fondului.A reţinut prima instanţă că, evaluarea s-a făcut peste termenul limită şi de o

persoană care nu corespundea legal în funcţie, superioară celei pentru care se impunea evaluarea persoanei în cauză.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal , a declarat recurs Primăria oraşului B. criticând-o sub aspectele:

- după finalizarea perioadei de stagiu în cadrul instituţiei nu există nici o persoană care să întrunească condiţiile cerute de lege pentru a putea fi numit – evaluator al consilierului juridic;

- deşi pârâta s-a adresat Prefecturii Tulcea, Consiliului Judeţean Tulcea şi Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici în vederea desemnării unei persoane calificate să întocmească raportul de evaluare al perioadei de stagiu, răspunsul a fost nefavorabil;

- calificativul „necorespunzător” a fost atribuit de primar pentru activitatea desfăşurată în perioada evaluată, motivat de rezultatele obţinute de consilier şi de comportamentul neadecvat ocupării unei funcţii publice. Prefectura Judeţului Tulcea a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Curtea, având în vedere probatoriul administrat, reţine următoarele:Conform disp.art.129 alin. 2 Cod procedură civilă, judecătorul are îndatorirea

să facă respectate şi să respecte principiile contradictorialităţii şi celelalte principii ale procesului civil.

În toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii şi în raport de părţile implicate în conflictul judiciar.

În speţă, deşi instanţa a încuviinţat introducerea în cauză în calitate de reclamant a lui C.S.D., luând act de însuşirea de către acesta a acţiunii formulate de Prefectura Judeţului Tulcea, totuşi a soluţionat cauza în raport de reclamanta iniţială şi Primarul oraşului B., încălcând principiul disponibilităţii părţilor.

În această situaţie devin incidente disp.art.312 alin.5 Cod procedură civilă – conform cu care în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetrarea fondului, instanţa de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată.

Faţă de cele arătate, apreciază instanţa de recurs că prima instanţă a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului cererii formulate de către C.S.D., astfel că în

53

baza disp.art. 312 alin.1 şi 5 Cod procedură civilă, s-a admis recursul şi s-a casat hotărârea recurată, cauza urmând a fi judecată de prima instanţă în raport de obiectul cu care a fost investită şi faţă de părţile din proces, dar şi de criticile invocate prin motivele de recurs de către Primaria oraşului B., conform art. 315 alin. 4 Cod procedură civilă.


3. Pensii. Contestaţie împotriva modului de calcul al pensiei. Excepţia tardivităţii formulării acţiunii în raport cu dispoziţiile art. 86 alin. 1 cu referire la art. 87 din Legea nr. 19/2000.

Prin acţiunea adresată Tribunalului Constanţa – Secţia Contencios Administrativ, şi înregistrată sub nr.18/CA/19.12.2003, reclamanta S.L. a chemat în judecată Casa Judeţeană de Pensii Constanţa, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună anularea deciziei de pensionare, cu motivaţia în esenţă că a fost pensionată la data de 01.02.1998, iar la stabilirea cuantumului pensiei s-au comis erori multiple, privind calculul şi determinarea coeficientului de ierarhizare etc.

Prin întâmpinare, pârâta a înţeles a invoca excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, cu motivaţia în esenţă a depăşirii termenului de contestaţie prevăzut de art.52 din Legea nr.3/1977, respectiv 30 zile de la data emiterii deciziei, iar pe fondul cauzei, s-a arătat că drepturtile cuvenite reclamantei au fost corect stabilite prin decizia de pensionare nr.208299/20.05.1998.

Prin sentinţa civilă nr.137/COM/2.03.2004 Tribunalul Constanţa - Secţia Contencios Administrativ, admite excepţia formulării acţiunii, dispunând respingerea acesteia ca tardivă, reţinându-se în esenţă că acţiunea formulată de petentă a fost înregistrată pe rolul instanţei, cu depăşirea termenului maxim de 1de an zile prevăzut de Legea nr.29/1990 şi Legea nr.3/1977 modificată prin Legea nr. 73/1991.

Împotriva acestei hotărâri în termen a formulat recurs petenta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, cu motivaţia în esenţă că, în mod nelegal şi netemeinic instanţa de fond a solutionat cauza pe excepţie, atât timp cât, după apariţia legii nr.19/2000 la data de 13.03.2002 a solicitat intimatei a proceda la recalcularea pensiei, petiţie la care a primit răspuns la data de 20.11.2003, comunicându-se decizia nr.208299/06.11.2003 prin care i s-a comunicat faptul recalculării pensiei pentru limită de vârstă conform Legii nr. 19/2000 şi deoarece a fost nemulţumită de răspunsul primit, la data de 19.12.2003 a înţeles a chema în judecată intimata în virtutea prevederilor art.87 din Legea nr. 19/2000, în termen de 45 zile, constatând că nu s-a recalculat pensia pentru limită de vârstă, ci i-au fost acordate numai drepturile de refugiat politic (Hotărârea nr.10102/23.07.2003 a Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 189/2000).

Alăturat recursului petenta a depus la dosar actele despre care a făcut vorbire în conţinutul acestuia.

Recursul este fondat urmând a fi admis pentru următoarele considerente în esenţă:

Astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză,după apariţia Legii nr. 19/2000, recurenta, la data de 20.11.2003 a primit de la Casa Judeţeană de Pensii

54

decizia nr. 208299 din 6.11.2003, prin care i-au fost stabilite drepturile de pensie pentru limită de vârstă, astfel încât, în mod nelegal şi netemeinic instanţa a procedat la admiterea excepţiei tardivităţii formulării acţiunii atât timp cât, conform art. 87 din Legea nr. 19/2000 „deciziile emise în condiţiile art. 86 alin. 1 pot fi contestate la instanţa judecătorească competentă în a cărei rază teritorială se află domiciliul asiguratului, în termen de 45 zile de la comunicare”.

S-a reţinut că data comunicării deciziei a fost 20.11.2003 şi, respectând termenul de 45 zile, astfel cum este prevăzut în art. 87 din Legea nr. 19/2000, recurenta s-a adresat instanţei la data de 19.12.2003.

Cum obiectul cererii dedusă judecăţii îl reprezintă nemulţumirea recurentei referitoare la cuantumul pensiei pentru limită de vârstă - calculul, determinarea acesteia - şi având în vedere că intimata a procedat la o recomunicare a deciziei de pensie, instanţa a apreciat că petenta s-a adresat în termenul prevăzut de lege, cu acţiune, astfel încât, în mod nelegal şi netemeinic excepţia tardivităţii formulării acţiunii a fost admisă de către instanţa de fond.

Pentru toate considerentele sus expuse, văzând şi dispoziţiile art.312 al.3 cod pr.civilă, constatându-se că procesul a fost soluţionat fără a se intra în cercetarea fondului, instanţa a dispus admiterea recursului, casarea sentinţei recurate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă spre soluţionare pe fond.


4. Contencios administrativ. Anulare parţială a H.C.L.M.Prin sentinţa civilă nr.405/CA/2003 Tribunalul Constanţa – Secţia Contencios-

Administrativ, a respins cererea formulată de reclamanta C.N. A.P.M. Constanţa în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Constanţa.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut că reclamanta a solicitat anularea parţială a H.C.L.M. nr.5/24.01.2003 prin care pârâtul i-a respins ca tardiv formulată cererea înregistrată sub nr.15213/04.11.2002 de scutire de plata impozitului datorat pentru construcţiile speciale.

A motivat instanţa că hotărârea atacată este legală şi temeinică întrucât reclamanta, deşi potrivit legii (art.9.06 din Normele Metodologice de aplicare a O.G. nr.36/2003) avea obligaţia de a depune cererea privind avizarea construcţiilor speciale în scopul scutirii de la plata impozitului pe clădiri până la data de 31octombrie, a depus prima cerere la data de 04.11.2002 şi plângerea la data de 20.12.2002, termenul fiind cu mult depăşit.

Împotriva sentinţei menţionate a declarat recurs reclamanta care a criticat soluţia primei instanţe ca fiind netemeinică şi nelegală. A susţinut recurenta că actul administrativ atacat, respectiv H.C.L.M. nr.5/2003, îi vatămă un drept recunoscut de lege prin respingerea ca tardivă a cererii privind încadrarea unor construcţii ca fiind construcţii speciale pentru care nu se datorează impozit pe clădiri.

A arătat recurenta că la data de 04.11.2002 s-a adresat pârâtului cu cererea ca o serie de construcţii să fie încadrate prin hotărâre în categoria construcţiilor speciale conform art. 9 alin.3 din O.G. nr.36/2002. La data de 26.11.2002, Consiliul Local

55

Constanţa a răspuns că nu se poate da curs cererii deoarece nu erau publicate normele metodologice de aplicare a O.G. nr.36/2002.După publicarea acestor norme în Monitorul Oficial la data de 04.12.2003, recurenta a depus o nouă cerere la data de 20.12.2002, în conformitate cu pct.9.06 al.2 din Norme potrivit cu care „pentru anul 2003 cererea prevăzută la alin.1 se depune în termen de 30 de zile de la data publicării prezentelor norme, sub sancţiunea decăderii”.

Într-o atare situaţie, a susţinut recurenta, motivaţia instanţei potrivit cu care cererea trebuia să fie depusă până la data de 31 octombrie este eronată, o astfel de condiţie fiind imposibil de realizat ţinând cont că normele metodologice au fost publicate ulterior acestei date.

Analizând cauza sub aspectul motivelor invocate, Curtea constată că recursul este fondat.

Astfel, prin cererea nr. 11227/20.12.2002 reclamanta C.N. A.P.M. Constanţa S.A. a solicitat Consiliului Local Constanţa avizarea construcţiilor speciale în scopul scutirii de la plata impozitului pe clădiri în baza art. 9 al. 3 din O.G. nr.36/2002 privind impozitele şi taxele locale şi pct.9.05 - 9.08 din Normele metodologice referitoare la impozitele şi taxele locale.

Potrivit art.9.06 alin.2 din Normele metodologice de aplicare a O.G.nr. 36/2002 „pentru anul 2003 cererea prevăzută de alin.1 se depune în termen de 30 de zile de la data publicării prezentelor norme metodologice în Monitorul Oficial, sub sancţiunea decăderii”.

Având în vedere că Normele Metodologice au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 875/04.12.2002, instanţa de recurs constată că cererea a fost depusă de reclamantă în termen.

Nu poate fi reţinută motivarea primei instanţe privind aplicarea în speţă a pct.9.06 alin. 1 din Normele Metodologice întrucât aceste dispoziţii impun ca regulă generală depunerea cererii până la data de 31 octombrie a fiecărui an, pentru anul 2003 fiind stabilit în alin.2 un alt termen, ca excepţie, respectiv termenul de 30 de zile de la data publicării Normelor în Monitorul Oficial.

Faţă de cele reţinute, apreciind că în cauză actul administrativ atacat este nelegal în ceea ce priveşte respingerea cererii reclamantei ca tardivă, instanţa de control a admis recursul în baza art.312 al.1 coroborat cu art.3041 Cod procedură civilă şi a modifica în tot sentinţa atacată în sensul admiterii acţiunii şi anulării parţiale a H.C.L.M. nr.5/2003.


5. Contencios administrativ. Contestaţie împotriva actului constatator. Operaţiuni de tranzit marfă. Calcul drepturi vamale.

Prin cererea înregistrată sub nr.314/CA/03.07.2003 la Tribunalul Constanţa – Secţia Contencios-Administrativ, reclamanta S.C. T.I.E. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele D.G. a F.P. Constanţa şi D.V.I. Constanţa anularea deciziei nr.107/19.06.2002 prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva actului constatator nr. 95/15.05.2003.

56

Prin sentinţa civilă nr.136/CA/2004, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată contestaţia reţinând că la data de 25.04.2002 reclamanta a efectuat operaţiunea de tranzit identificată prin Declaraţiile Vamale de Tranzit nr.I 1646/25.04.2002 (994/24.04.2002) şi nr.I 1648/25.04.2002 (995/24.04.2002) emise de BVCVF Constanţa Sud cu destinaţia BVCVF Porţile de Fier I. În urma încheierii tranzitului, după efectuarea controlului documentelor şi identificarea mărfurilor pe baza declaraţiei vamale la punctul vamal de destinaţie (Porţile de Fier I) s-a constatat o diferenţă în minus de 10 baxuri (500 cartuşe ţigări L&M). Pentru diferenţa de marfă constatată lipsă, organele vamale au calculat în sarcina reclamantei, în calitate de titular al operaţiunii de tranzit vamal, drepturi vamale în cuantum de 108.682.543 lei reprezentând taxe vamale, TVA, accize şi comision, întocmind actul constatator nr.95/15.05.2003.

A apreciat instanţa de fond că atât organele vamale cât şi DGFP Constanţa au dat o interpretare corectă dispoziţiilor legale, respectiv dispoziţiilor art.165 din H.G. nr.1.114/2001 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Codului Vamal potrivit cu care „declaraţia vamală de tranzit constituie titlu executoriu pentru plata taxelor vamale şi a drepturilor de import, în cazul în care transportatorul nu prezintă mărfurile la biroul vamal de destinaţie în termenul stabilit sau le prezintă cu lipsuri sau substituire”.

A motivat instanţa că eroarea de fapt invocată de reclamantă, constatată prin hotărâri judecătoresti irevocabile, constituie o cauză exoneratoare de răspundere în privinţa contravenţiei ce a făcut obiectul procesului-verbal nr.13/27.04.2002,fără înrâurire asupra obligaţiilor privind plata datoriei vamale. A mai reţinut instanţa că reclamanta nu a făcut dovada respectării dispoziţiilor OMF nr.54/2000 pct.11 şi 18 potrivit cărora „magazinele duty-free au obligaţia să efectueze controlul zilnic al intrărilor şi ieşirilor de mărfuri, iar rezultatele vor fi consemnate într-un registru sigilat de Biroul Vamal”.

Împotriva sentinţei menţionate a declarat recurs reclamanta care a arătat că instanţa de fond nu a luat în considerare procesul-verbal de constatare nr.3325/01.05.2002 întocmit de către organele vamale la solicitarea sa, prin care s-a constatat descărcarea eronată a celor 10 baxuri de ţigări la Vărşand şi s-a dispus transferul mărfurilor în plus de la Biroul Vamal Vărşand la Biroul Vamal Porţile de Fier cu garantarea drepturilor vamale.

A susţinut recurenta că prin hotărâri judecătoresti definitive şi irevocabile a fost exonerată de plata obligaţiilor stabilite în procesul-verbal de contravenţie nr.13/27.04.2002, deci inclusiv la plata drepturilor vamale de import menţionate la pct.4 din procesul-verbal anulat, reţinându-se cu autoritate de lucru judecat că nu a existat rezultatul prevăzut de lege pentru aplicarea dispoziţiilor art. 165 din Regulament, respectiv lipsuri sau substituiri de bunuri.

A mai arătat recurenta că a respectat dispoziţiile OMF nr.54/2000 pct.11 şi 18, însă era imposibil să se consemneze în registrul zilnic al intrărilor şi ieşirilor de mărfuri de la magazinul duty-free Vărşand deoarece pentru această marfă nu există un document justificativ, fiind descărcată la magazin din greşeală, iar la momentul

57

constatării plusului de marfă la controlul zilnic al mărfurilor magazinul Vărşand a sesizat transportatorul şi organele vamale.

De asemenea, recurenta a susţinut că legiuitorul sancţionează ajungerea mărfii cu lipsă la destinaţie întrucât se presupune că marfa lipsă ar fi fost comercializată în alte condiţii decât cele expres stabilite pentru magazinele duty-free, ori s-a făcut dovada în cauză nu numai că marfa a ajuns în întregime la magazinul Porţile de Fier, dar a şi fost comercializată prin acest magazin, cu respectarea strictă a legislaţiei în vigoare.

Intimatele pârâte, prin întâmpinare, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând hotărârea recurată sub aspectul motivelor invocate instanţa a constatat că recursul este fondat.

Astfel, prin actul constatator nr.95/15.05.2003 BVCVF Constanţa Sud a stabilit drepturi vamale în sarcina reclamantei recurente în sumă de 108.682.543 lei reţinându-se că operaţiunea de tranzit nr.994 (I 1646) 24.04.2002 a fost confirmată cu lipsă marfă la destinaţie, iar potrivit art.165 din H.G. nr. 1114/2001, declaraţia vamală de tranzit constituie titlu executor pentru plata taxelor vamale şi a drepturilor de import aferente lipsei celor 100.000 ţigări marca LM.

Conform procesului-verbal de constatare nr. 3325/01.05.2002, încheiat de BVCVF Vărşand, judeţul Arad, la magazinul S.C. T.E.I. Vărşand, în urma inventarierii mărfurilor antrepozitate s-a constatat, faţă de cantitatea de bunuri înscrise în DVA nr.I 1839/26.04.2002, cantitatea de 10 baxuri ţigarete LM în plus, marfă ce era destinată magazinului duty-free Porţile de Fier şi care au fost descărcate în mod eronat la Duty Free Shop Vărşand la data de 26.04.2002. S-a dispus transferul mărfurilor constatate în plus la BVCVF Porţile de Fier cu garantarea drepturilor vamale.

Faţă de cele reţinute, s-a apreciat că lipsurile constatate la destinaţie (10 baxuri ţigarete LM) s-au datorat unei erori de fapt, respectiv descărcării mărfii din greşeală la magazinul Vărşand. Într-o atare situaţie, întrucât lipsa constatată la destinaţie nu era reală, în mod greşit organele vamale au făcut aplicarea dispoziţiilor art.165 din H.G. nr.1.114/2001 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Codului Vamal, calculând drepturile vamale de import corespunzătoare. Situaţia de fapt menţionată a fost recunoscută de organele vamale prin încheierea procesului-verbal de constatare nr.3325/01.05.2002, iar transferul mărfii s-a făcut la magazinul Porţile de Fier sub strictă supraveghere vamală, astfel că instanţa a considerat că în cauză nu s-a produs rezultatul prevăzut de art.165 din H.G. nr.1.114/2001 pentru sancţiunea recurentei cu calcularea drepturilor vamale respective.

Faptul că sesizarea organelor vamale s-a făcut ulterior înregistrării plusului de marfă la magazinul Vărşand, întrucât recurenta nu a respectat dispoziţiile OMF nr.54/2000 pct.11 şi 18 nu poate conduce la sancţionarea acesteia potrivit art.165 atâta timp cât în cauză s-a făcut dovada că mărfurile lipsă au fost descărcate din eroare la un alt magazin, iar acestea au fost comercializate în final în regim duty-free, cu respectarea dispoziţiilor legale.

58

Pentru considerentele expuse, apreciind că motivele invocate de recurentă sunt fondate, s-a admis recursul în baza art.312 al.1 şi art.3041 Cod pr.civilă şi s-a modificat în tot sentinţa atacată în sensul admiterii contestaţiei.


6. Contencios administrativ. Contestaţie împotriva unui act de control. Impozit pe profit datorat. Impozit pe veniturile realizate în ţară, de persoane juridice nerezidente. Taxa pe valoarea adăugată.

Prin cererea adresată Tribunalului Constanţa la data de 7.06.2002, reclamanta S.C. P.S.R. S.R.L.Constanţa, a chemat în judecată pe pârâta D.G. a F.P. Constanţa, solicitând desfiinţarea deciziei nr. 99/99 Bis, din 8 mai 2002, cu consecinţa anulării procesului-verbal de control nr.2469/25.03.2002, încheiat de D.C.F.Constanţa, prin care s-a constatat că datorează bugetului de stat suma de 2.440.750.224 lei.

Prin sentinţa civilă nr.59/CA/21.02.2003, a fost admisă acţiunea, dispunându-se anularea deciziei nr.98/8 mai 2002, astfel cum a fost completată prin decizia nr.99 Bis/2002, emisă de pârâră.

Prin decizia civilă nr. 116/CA/9.06.2003, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, a fost admis recursul declarat de pârâta D.G.F.P.Constanţa, s-a casat hotărârea recurată şi s-a trimis cauza aceleaşi instanţe, în vederea examinării şi pronunţării asupra obiectului litigiului (proces-verbal nr. 2469/25.05.2002), precum şi a citării organului constatator al procesului-verbal întocmit de A.F.P. Constanţa.

In al doilea ciclu procesual, după rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 160/CA/15.03.2004, a Tribunalului Constanţa, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă şi s-a anulat parţial procesul-verbal nr. 2469/25.03.2002 şi decizia nr. 99/99 Bis din 8 mai 2002, în sensul că s-a diminuat cu 250.064.135 lei debitul reprezentând impozit pe venituri, realizate de persoane nerezidente, fiind menţinute celelalte sume ca datorate la bugetul de stat.

Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:1. Referitor la impozitul pe profit, conform actului de control, cota de impozit

se acordă, potrivit art.7 din O.G. nr. 70/1994, modificat prin O.U.G. nr. 217/1999, numai agenţilor economici care au încasat venituri în valută din exportul bunurilor realizate din activitatea proprie, ceea ce presupune procesarea unei materii prime, apreciere cu privire la care reclamanta nu este de acord.

Insă, din examinarea textului de lege, rezultă că reclamanta nu se încadrează în aceste dispoziţii legale.

2. Referitor la impozitul pe veniturile realizate în România, de persoane juridice nerezidente:

Controlul a constatat că, în perioada februarie-octombrie 2000, reclamanta a achitat unor persoane juridice nerezidente din Turcia, contravaloarea unor servicii de transport naval, prestate de către acestea. Deoarece plata s-a făcut fără ca persoanele juridice rezidente în Turcia să prezinte certificat de rezidenţă fiscală, eliberat de autorităţile străine, a fost stabilit în sarcina societăţii reclamante obligaţia de plată a sumei de 608.431.521 lei, la care au fost adăugate majorări de întârziere, de

59

586.688.997 lei, penalităţi de întârziere de 10% 60.843.152 lei, penalităţi de 0,5% în sumă de 18.252.495 lei.

Potrivit art. 12 din O.G. nr. 93/1998, pentru evitarea dublei impuneri, beneficiarul venitului trebuie să prezinte organelor fiscale din România, certificatul de rezidenţă fiscală, eliberat de organul fiscal din ţara de rezidenţă, prin care să se ateste că este rezident al statului.

Actele depuse de reclamantă nu respectă macheta transmisă de Ministerul Finanţelor Publice cu adresa nr. 260848/19.03.2003, motiv pentru care nu au fost luate în calcul de organul de control.

Excepţie, însă, face înscrisul privind firma C.D., eliberat la 24.09.2002, de Ministerul Finanţelor din Turcia-Direcţia Generală Fiscală, care cuprinde elementele cerute de actul normativ.

In consecinţă, din impozitul stabilit în sarcina reclamantei, în sumă de 608.431.521 lei şi accesoriile aferente, urmează să fie scăzută suma de 250.064.135 lei, reprezentând impozitul pe veniturile realizate de această firmă, împreună cu accesoriile aferente.

In aceste condiţii, actul constatator va fi anulat parţial cât şi decizia contestată.3. Referitor la taxa pe valoarea adăugată. In ceea ce priveşte suma de

29.750.695 lei, reprezentând TVA constituită pentru neîncasarea în termen a contravalorii unui export, deoarece nu s-a făcut dovada la data controlului că exportul efectuat a fost încasat, nu se mai justifică aplicarea cotei zero de TVA, fiind încălcate prev.art.17 lit.b din O.G.17/2000 şi pct.9.3 lit.d din Normele de aplicare a acesteia.

In ceea ce priveşte amenda în sumă de 34.422.236 lei, care i-a fost aplicată reclamantei, conf. disp. O.G. nr. 18/1994, pentru neîncasarea în termen a valutei, a fost aplicată în mod corect de organul constatator.

Imprejurarea că ulterior controlului, reclamanta a încasat valuta, nu face ca suma de 29.750.695 lei, să apară ca plătită şi nu are drept consecinţă nici anularea amenzii.

Impotriva acestei hotărâri, în termen, au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâtele:

1. Reclamanta P.S.R. S.R.L. solicită admiterea lui, modificarea hotărârii atacate şi, rejudecând cauza, să se admită în totalitate acţiunea astfel cum a fost formulată.

Se invocă, ca temei de drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, hotărârea instanţei de fond fiind nelegală şi netemeinică.

Astfel, potrivit legii, pentru a beneficia de cota de 5%, la calculul impozitului pe profit, este necesar ca bunurile să provină din activitatea proprie a societăţii, să fie exportate direct sau prin contract de comision, iar veniturile în valută să fie încasate printr-un cont bancar din România.

Ori, reclamanta a exportat bunurile din activitatea proprie, a încasat valuta într-un cont bancar din România, astfel că sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 7 din O.G. nr. 70/1994.

60

In aceste condiţii, suma de 612.483.843 lei, reprezentând impozitul pe profit, cu majorările şi penalităţile aferente, nu este datorată bugetului de stat, astfel cum a constatat şi expertiza contabilă efectuată în cauză.

Cu privire la venitul realizat de persoane juridice nerezidente, la care s-a calculat impozitul în sumă de 608.431.521 lei, se arată că nu este datorată bugetului de stat în totalitatea sa.

Potrivit art. 12 din O.G.83/1998, atunci când există convenţii pentru evitarea dublei impuneri, sunt aplicabile acele convenţii, în cazul persoanelor nerezidente, care realizează venituri în România.

Adresa trimisă de Ministerul Finanţelor Bucureşti, privind acea machetă, a fost înregistrată la D.G.F.P. Constanţa sub nr. 5256/26.03.2002, iar controlul a fost efectuat la 22.03.2002, astfel că nu se putea pretinde existenţa certificatului de rezidenţă, care să respecte această machetă.

Pe de altă parte, susţine reclamanta, a prezentat organului de control un anumit tip ce certificate de rezidenţă, care chiar dacă nu corespund machetei respective, totuşi atestă că societăţile comerciale nerezidente, care au prestat servicii pentru aceasta, au declarat veniturile şi au plătit impozitul aferent în ţara lor de origine.

In ceea ce priveşte TVA, în sumă de 29.750.695 lei, se susţine că în mod greşit s-a dispus obligarea societăţii reclamante la plata acestei sume.

Prin procesul-verbal din 22.03.2002, organul de control, a stabilit din nou debitul în sumă de 29.750.695 lei, reprezentând TVA aferent aceleaşi sume de la export care era deja încasată.

In temeiul art.9.3 şi 9.9 din Normele de aplicare a O.G.17/2000, organele de control verifică dacă încasarea valutei a devenit efectivă, după aplicarea cotei zero pe TVA.

Ori, reclamanta a încasat valuta din operaţiunea de export, astfel că urma să suporte doar amenda de 34.422.236 lei, aplicată de organul de control.

2. Pârâtele D.G.F.P. Constanţa şi D.C.F. Constanţa au solicitat, în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul menţinerii în tot, atât a deciziei 99/99 Bis din 8.05.2002 a D.G.F.P.Constanţa cât şi a procesului-verbal nr.2469/25.03.2002, încheiat de D.C.F.Constanţa ca fiind legale şi temeinice.

Se arată că prin sentinţa civilă atacată, instanţa de fond a apreciat că, pentru impozitul stabilit în sarcina reclamantei, de 608.431.521 lei şi accesoriile aferente, urmează să fie scăzută suma de 250.064.135 lei, reprezentând impozitul pe veniturile realizate de firma C.D., sens în care a anulat parţial, atât actul de control cât şi decizia atacată.

Nici în timpul controlului, dar nici ulterior, reclamanta nu a făcut dovada faptului că persoanele juridice nerezidente din Turcia, beneficiare a unor venituri din România, deţin certificate de rezidenţă fiscală, emise de Ministerul Finanţelor din Turcia-Departamentul General al Veniturilor Statului.

De asemenea, nici una din copiile prezentate de reclamantă, nu respectă macheta certificatului de rezidenţă fiscală, transmisă de Ministerul Finanţelor Publice-D.G.F.P.Constanţa.

61

In condiţiile în care S.C. P.S. România S.R.L.Constanţa nu face dovada cu certificate de rezidenţă pentru persoanele juridice implicate în această cauză (A.S., S.D., S. Ltd., U.M. Co., S.D.E.) şi singurul document depus ulterior este pentru una din aceste firme, însă care nu este în traducere legalizată şi conform cu macheta transmisă de organele fiscale din Turcia, recurentele susţin că pretenţiile reclamantei nu pot fi admise.

Analizând motivele invocate şi criticile formulate, Curtea reţine următoarele:Cu ocazia unui control efectuat la sediul S.C. P.S. Romania S.R.L., s-a stabilit

că aceasta datorează bugetului de stat suma de 2.440.750.114 lei, reprezentând TVA, majorări de întârziere aferente TVA, impozit pe profit, majorări de întârziere aferente impozituului pe profit, penalităţi, impozit pe venituri pentru rezidenţi şi majorări de întârziere.

Suma contestată de reclamantă are următoarea componenţă:1. - impozit pe profit – 612.483.843 lei;

- majorări impozit pe profit – 505.583.851 lei;- penalitate 0,5% - impozit pe profit – 18.374.515 lei;

2. - impozit pe veniturile realizate de persoanele nerezidente - 608.431.521 lei; - majorări aferente impozitului pe venituri persoane nerezidente – 586.688.997 lei; - penalitate 10% - impozit persoane nerezidente – 60.843.152 lei; - penalitate 0,5% - impozit pe venit persoane nerezidente – 18.252.945 lei; 3. T.V.A.- 29.750.695 lei; - majorări de întârziere TVA – 340.595 lei.

Referitor la impozitul pe profit:Obiectul principal de activitate al S.C. P.S. România S.R.L. îl reprezintă

activitatea de comerţ cu ridicata al deşeurilor metalice şi nemetalice. Activitatea comercială efectuată de reclamantă, respectiv activitatea de export fier vechi, reprezintă 95% din totalul veniturilor societăţii.

Problema controversată o reprezintă interpretarea textului de lege din O.U.G. nr. 217/1999, pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 7/1994, privind impozitul pe profit, unde la art.7 se arată ”contribuabilii care au încasat printr-un cont bancar din România venituri în valută din exportul bunurilor realizate din activitatea proprie, direct sau prin contract de comision, precum şi din prestări de servicii, plătesc o cotă de 5%, pentru partea din profitul impozabil, care corespunde ponderii acestor venituri în volumul total al veniturilor”.

Insă, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, reclamanta nu poate beneficia de prevederile mai sus-citate, deoarece bunurile exportate nu sunt realizate din activitatea proprie, prin procesare a materiei prime şi nici de facilitatea de 5% la calculul impozitului pe profit.

In aceste condiiţii, reclamanta datorează suma de 612.483.843 lei, reprezentânnd impozit pe profit, prin aplicarea cotei de 25% şi nu a cotei de 5% cum a constituit societatea.

62

Pentru nevirarea în termen reclamanta datorează majorări de întârziere cât şi penalităţi de 0,5%, astfel cum au fost stabilite în actul de control.

Referitor la impozitul pe veniturile realizate din România, de persoane juridice nerezidente, în sumă de 608.431.621 lei, conform art.12 din O.G. nr. 83/1998, în situaţia în care există convenţii pentru evitarea dublei impuneri, sunt aplicabile prevederile acelor convenţii coroborate cu prev. art. 5 din ordonanţă.

Insă, pentru a se putea beneficia de aceste prevederi, trebuie ca beneficiarul veniturilor să prezinte organelor fiscale din România, certificatul de rezidenţă fiscală, eliberat de organul fiscal din ţara respectivă, prin care să se ateste, că este rezident al statului respectiv şi că-i sunt aplicabile prevederile convenţiei de evitare a dublei impuneri.

Reclamanta nu a îndeplinit aceste condiţii legale, respectiv că aceste persoane juridice nerezidente din Turcia, deţin certificate de rezidenţă fiscală, emise de Ministerul Finanţelor din Turcia-Departamentul General al Venitrilor Statului.

Pe de altă parte, D.G.F.P. Constanţa a primit de la Ministerul Finanţelor Publice din România - Direcţia Generală de Politică şi Legislaţie Fiscală macheta certificatului de rezidenţă fiscală, pe care persoanele fizice sau juridice, rezidenţi turci, ar trebui să le deţină.

Insă, nici una din copiile acestor certificate, prezentate de reclamantă, nu respectă această machetă.

Singurul document depus de reclamantă este numai pentru o singură firmă, respectiv C.D., una din societăţile beneficiare ale plăţilor externe, cu sediul la Istanbul, însă, acest document nu are o traducere legalizată şi nu este conformă cu macheta transmisă de organele fiscale din Turcia.

In aceste condiţii, în mod greşit instanţa de fond a diminuat cu 250.064.135 lei, debitul reprezentând impozit pe veniturile realizate de persoanele nerezidente.

Referitor la taxa pe valoarea adăugată, în sumă de 29.750.697 lei şi majorările de întârziere aferente, susţinerile reclamantei sunt neîntemeiate.

In urma întocmirii actului de control, această măsură a fost luată, ca urmare a neîncasării la termen a contravalorii unui expert.

Reclamanta nu a îndeplinit condiţiile prevăzute de art. 9.3 lit. d din H.G. nr. 401/2000, care să justifice aplicarea cotei zero de TVA pentru exportul realizat direct de unităţile ce acţionează în nume propriu.

Ca urmare, prin aplicarea art. 9.9 din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 17/2000, i s-a stabilit reclamantei obligaţia de plată a TVA, prin aplicarea unei cote corespunzătoare librărilor la intern şi a majorărilor aferente, calculate de la data documentului care atestă livrarea bunului.

Sancţiunea aplicată reclamantei a avut în vedere toate actele existente şi operaţiunile efectuate la data efectuării verificării, respectiv neîncasarea în termen a acelui export.

In raport de considerentele expuse, rezultă, în ceea ce priveste recursul declarat de reclamanta S.C. P.S. România S.R.L., că toate criticile aduse hotărârii instanţei de

63

fond sunt neîntemeiate, motiv pentru care, în conf. cu art. 312 alin.1 Cod predură civilă, acesta urmează a fi respins ca nefondat.

Aşa cum s-a mai arătat, recursul declarat de cele două pârâte s-a reţinut întemeiat, deoarece instanţa de fond, în mod greşit a făcut aplicarea unor dispoziţii legale în materie, motiv pentru care, reţine instanţa de control, urmează a fi admis, modificându-se în tot sentinţa, în sensul respingerii contestaţiei formulate de S.C. P.S. România S.R.L.


7. Contencios administrativ. Contestaţie împotriva unui act de control. Stingere obligaţie bugetară prin conversie în acţiuni. Nedatorare dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanţa – Secţia contencios administrativ sub nr.704/CA/13 decembrie 2003, SC S.N. SA Constanţa, în contradictoriu cu D.G.F.P. Constanţa, a solicitat anularea Deciziei nr.197/2003 şi a Proceselor verbale de constatare nr.21358.1.1 şi nr.21358.1.2 întocmite de DGFP Constanţa – DMAVS-SACM, prin care au fost calculate în sarcina societăţii reclamante, dobânzi şi penalităţi de întârziere în cuantum total de 1.001.796.744 lei.

A motivat, în esenţă, că dobânzile şi penalităţile de întârzierte nu trebuiau calculate, deoarece debitul la Fondul de solidaritate socială pentru persoane cu handicap este stins ca efect al Dispoziţiilor art. 3 coroborate cu cele ale art. 11 din OG nr. 72/2002, fără a fi necesară îndeplinirea altor formalităţi.

Prin întâmpinare, pârâta a învederat că prin O.G nr.72/2002 s-a creat doar posibilitatea stingerii obligaţiilor bugetare prin conversie în acţiuni, cu condiţia îndeplinirii tuturor etapelor prevăzute de lege, şi anume: majorarea capitalului social al societăţii în cadrul adunării generale extraordinare, încheierea actului adiţional şi menţionarea în registrul comerţului, urmate de publicarea în Monitorul Oficial, iar în final transferul acţiunilor de la DGFP Constanţa la APSPS în vederea vânzării acestora către investitor. În concluzie, data stingerii obligaţiilor prin conversie în acţiuni, ar fi data majorării capitalului social prin emiterea de noi acţiuni şi a înregistrării acestei modificări la ORC. Pentru aceste motive, s-a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată.

Prin sentinţa civilă nr.168/CA/15 martie 2004, Tribunalul Constanţa a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantei.

Pentru a se pronunţa instanţa de fond a reţinut că prin procesele-verbale nr.21358.1.1 şi 21358.1.2 din 17.10.2003, întocmite de către organele Direcţiei metodologiei şi administrare a veniturilor statului – Serviciul administrare contribuabili mari din cadrul D.G.F.P. Constanţa, au fost calculate în sarcina reclamantei, SC S.N. SA Constanţa, accesorii însumând 1.001.796.744 lei (773.597.030 lei dobânzi şi 228.199.714 lei penalităţi de întârziere), aferente debitului restant la Fondul de solidaritate socială pentru persoane cu handicap, privind perioada 27.06.2003 – 17.10.2003.

64

Acţiunea de faţă a fost generată de interpretarea diferită pe care părţile au dat-o dispoziţiilor art.3 al.1 din OG nr.72/2002, privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de privatizare a SC S.N. SA Constanţa.

Prin art. 3 al.1 din ordonanţă, s-a aprobat stingerea prin conversia în acţiuni a unor obligaţii bugetare ale societăţii, exigibile la data finalizării privatizării.

Problema care se pune este aceea de a şti dacă aprobarea dată de legiuitor pentru consersia în acţiuni a obligaţiilor bugetare ale societăţii duce ea singură la stingerea datoriilor – aşa cum a susţinut reclamanta – sau este necesar ca societatea să-şi majoreze capitalul social cu acţiunile rezultate din conversia datoriilor – aşa cum s-a susţinut de către pârâtă.

Dispoziţiile legale care trebuie avute în vedere, în primul rând, sunt cele ale art.1 din OG nr.72/2002 potrivit cărora, în vederea finalizării procesului de privatizare a SC S.N. SA Constanţa, APAPS este mandatată să vândă investitorului strategic, R.l. SA, acţiunile noi rezultate din majorarea capitalului social, prin conversia în acţiuni a datoriilor societăţii. Rezultă din acest text că pentru realizarea scopului urmărit de legiuitor (finalizarea procesului de privatizare) trebuia să aibă loc majorarea capitalului social, prin transformarea efectivă în acţiuni a datoriilor societăţii.

În al doilea rând, trebuie remarcat, spre deosebire de ceea ce s-a susţinut în acţiune, că pentru realizarea conversiei în acţiuni, societatea trebuia să urmeze o anumită procedură, constând în convocarea adunării generale extraordinare, majorarea capitalului social etc, ceea ce nu constituie o adăugare la lege, întrucât chiar ordonanţa face referire la această procedură la art. 8 şi 10, prevederi care fac, în realitate, corp comun cu cele ale art. 3 alin. 1 din ordonanţă. Astfel, art. 8 se referă la organizarea adunării generale extraordinare pentru a fi votată majorarea capitalului social prin conversia în acţiuni a datoriilor.

Conversia trebuie să fie efectuată, dacă avem în vedere dispoziţiile art.10, care se referă la „acţiunile rezultate ca urmare a conversiei”. Conversia trebuie să fie efectivă şi pentru a face posibil transferul acţiunilor de la creditorii titulari către APAPS, pe baza unui protocol încheiat în vederea vânzării acestora către investitorul strategic, prin act adiţional.

Dacă legiuitorul ar fi admis stingerea obligaţiilor financiare ale societăţii prin conversia în acţiuni exclusiv în virtutea textului, nu ar mai fi prevăzut procedura de la art.8 şi 10.

Aceeaşi interpretare a prevederilor OG nr. 72/2002 este dată şi de Direcţia de specialitate din MFP prin adresa nr. 285165/17.07.2003, ultimul alineat.

De observat că reclamanta a hotărât în şedinţa Consiliului de Administraţie din 18.12.2003, majorarea capitalului social şi al actului constitutiv al societăţii, emiţând pentru debitul la Fondul de Solidaritate Socială a persoanelor cu handicap, în sumă de 11.409.575.000 lei, un număr de 456.383 acţiuni, operaţiune care a fost înregistrată la registrul comerţului prin Încheierea din 08.01.2004.

A rezultat că pentru realizarea efectivă a conversiei, era necesar ca reclamanta să emită acţiuni la nivelul valorii de 11.409.985.686 lei – debit restant la Fondul de solidaritate socială pentru persoanele cu handicap, acţiuni cu care să majoreze

65

capitalul social al societăţii, ceea ce se putea realiza numai în anumite condiţii, iar nu în orice condiţii, argumentele juridice invocate de reclamantă fiind evident eronate.

Reclamanta trebuia să suporte dobânzile şi penalităţile de întârziere în litigiu, având în vedere că prin art.11 din ordonanţă scutirea de plată s-a acordat numai pentru dobânzile şi penalităţile calculate până la data finalizării privatizării (08.10.2002). După această dată scutirea la plată nemaifiind operantă, în mod justificat au fost calculate dobânzi şi penalităţi pentru perioada 27.06-17.10.2003, când debitul încă nu era stins.

A rezultat, fără echivoc, că măsurile luate prin actele de control nr. 21358.1.1 şi 21358.1.2 din 17.10.2003 şi menţinute prin Decizia nr. 197/19.11.2003 a DGFP Constanţa se înscriu în întregime în ansamblul prevederilor OG nr. 72/2002, aprobată prin Legea nr. 33/2003.

Împotriva sentinţei civile nr. 168/CA/15.03.2004 a Tribunalului Constanţa, în termen legal, a formulat recurs reclamanta SC S.N. SA Constanţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului se susţine că eronat instanţa de fond a apreciat că, pentru finalizarea procesului de privatizare ar fi trebuit să aibă loc majorarea capitalului social, prin transformarea efectivă în acţiuni a datoriilor societăţii, concluzie în raport cu care rezultă că privatizarea se încheie la data realizării conversiei.

Dispoziţiile art.8 şi 10 din OUG nr.72//2002 privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de privatizare a SC S.N. SA Constanţa, pe care instanţa de fond le-a invocat în susţinerea soluţiei, reglementează de fapt măsurile postprivatizare, pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin Contractul de privatizare.

Susţine că privatizarea societăţii8 recurente s-a finalizat la 8 octombrie 2002, data transferului dreptului de proprietate asupra pachetului majoritar de acţiuni deţinut de stat, iar legiuitorul nu a condiţionat stingerea obligaţiilor societăţii de îndeplinirea formalităţilor ulterioare aprobării conversiei sau de respectarea unor termene.

Pentru valabilitatea conversiei ca act juridic nu este necesară manifestarea consimţământului Adunării generale – ca organ de deliberare şi de decizie, voinţa societăţii neavând, în acest caz, relevanţă faţă de dispoziţiile imperative ale OUG nr. 72/2002, cărora trebuia să se supună, modificarea actului constitutiv al societăţii fiind consecinţa aplicării normei legale imperative şi nu realizarea voinţei sociale a asociaţilor, manifestată în cadrul AGEA.

Deşi reclamanta a învederat că voinţa părţilor cu privire la încetarea, stingerea raportului juridic obligaţional este exclusă, ele supunându-se dispoziţiilor imperative ale legii strict cu privire la îndeplinirea modalităţii de stingere a debitului, iar OUG nr.72/2002 nu a prevăzut doar o posibilitate de stingere a obligaţiilor, norma cuprinsă în art.3 al.1 fiind imperativă, stabilind că la data finalizării privatizării obligaţiile bugetare ale societăţii se sting prin conversie în acţiuni, instanţa de fond a dat o altă interpretare susţinerilor sale, în sensul că s-ar fi invocat că realizarea efectivă a conversiei se poate face în orice condiţii.

66

Dispoziţiile OG nr. 72/2002 nu stabilesc ca datorate, sancţiuni constând în plata de penalităţi şi majorări de întârziere pentru nerealizarea operaţiunii materiale a conversiei, deoarece nu au fost prevăzute expres termene.

Excepţional sunt prevăzute sancţiunile anulării înlesnirilor şi obligaţia plăţii majorărilor de întârziere şi a penalităţilor, numai prin art. 3 alin. 2 şi art. 12 alin. 3 din OG nr. 72/2002, vizând doar anume obligaţii individualizate, care nu au fost stinse prin lege şi pentru care s-au prevăzut condiţii şi termene de realizare, ceea ce nu este cazul în speţă.

În sfârşit, apreciază că dobânzile şi penalităţile pentru perioada 27.06.2003 – 17.10.2003 au fost nejustificat calculate, iar măsurile dispuse prin Procesele verbale contestate, pentru compensarea TVA de rambursat, sunt nelegale şi netemeinice, astfel că solicită admiterea recursului şi modificarea, în tot, a sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii.

Recursul este fondat, a reţinut instanţa de control.Astfel, potrivit dispoziţiilor art.1 din OG nr. 72/29.08.2002, publicată în

Monitorul Oficial Partea I nr. 648/31 august 2002, în vederea finalizării procesului de privatizare a SC S.N. SA Constanţa, APAPS este mandatată să vândă investitorului strategic R.I. SA acţiunile noi rezultate din majorarea capitalului social prin conversia în acţiuni a datoriilor societăţii.

Dispoziţiile art. 2 lit.”d” din OG nr. 72/2002 definesc „data finalizării privatizării” ca fiind data transferului către investitorul strategic (R.I. SA) a dreptului de proprietate asupra pachetului majoritar de acţiuni deţinut de stat.

Din actele dosarului rezultă că privatizarea reclamantei SC S.N. SA Constanţa a fost finalizată la data de 8 octombrie 2002, când a fost înregistrat la Registrul Comerţului de pe lângă CCINA Constanţa transferul, către investitorul strategic, a dreptului de proprietate asupra pachetului majoritar de acţiuni deţinut de stat, împrejurare necontestată de părţi.

Aceasta denotă faptul că la data de 8 octombrie 2002 majorarea capitalului social prin conversia în acţiuni a datoriilor societăţii se încheiase.

O.G nr. 72/2002 nu a condiţionat stingerea obligaţiilor societăţii de îndeplinirea formalităţilor ulterioare aprobării conversiei sau de respectarea unor termene.

Dimpotrivă, prin art.3 al.1 din ordonanţă se menţionează expres că „se aprobă stingerea, prin conversia în acţiuni, a obligaţiilor societăţii către bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele locale, constând în impozite, taxe, contribuţii şi alte obligaţii bugetare ale societăţii, exigibile la data finalizării privatizării”.

În plus, potrivit dispoziţiilor art. 11 din actul normativ menţionat, modificat prin Legea nr. 33/13.01.2003, se scutesc la plata majorărilor de întârziere şi penalităţile de orice fel aferente creanţelor care fac obiectul conversiei prevăzute la art.3-5, datorate şi neachitate până la data finalizării privatizării.

În vederea finalizării procesului de privatizare a SC S.N. SA Constanţa, OG nr. 72/2002 a stabilit, într-adevăr, unele măsuri concrete, în art. 4 - 10, pentru majorarea capitalului social prin conversie în acţiuni a datoriilor societăţii, pentru că, efectiv

67

numai după realizarea conversiei, mandatara APAPS putea să vândă investitorului strategic pachetul majoritar de acţiuni deţinut de stat.

Potrivit art. 2 lit.”d” din OG nr. 72/2002, data finalizării privatizării SC S.N. SA Constanţa este data transferului către investitorul strategic a dreptului de proprietate asupra pachetului majoritar de acţiuni deţinut de stat şi această operaţiune a fost încheiată la 8 octombrie 2002, când s-au făcut menţiunile şi înregistrările legale la Registrul Comerţului de pe lângă CCINA Constanţa.

Tribunalul a reţinut că, pentru realizarea conversiei în acţiuni, societatea reclamantă trebuia să urmeze o anumită procedură, constând în convocarea AGEA şi majorarea capitalului social în condiţiile prevăzute de OG nr. 72/2002, dar a apreciat eronat că această procedură nu ar fi fost respectată, ignorând împrejurarea că la 8 octombrie 2002, s-a transferat către investitorul strategic, dreptul de proprietate asupra pachetului majoritar de acţiuni deţinut de stat, dată la care s-a finalizat privatizarea societăţii, conform dispoziţiilor art.2 lit.”d” din OG nr. 72/2002, operaţiune ce nu ar fi fost posibilă dacă anterior nu ar fi fost parcursă procedura conversiei în acţiuni a datoriilor societăţii, dispoziţiile OG nr. 72/2002 având caracter imperativ sub acest aspect.

Pe de altă parte, este de reţinut, arată instanţa, că Fondul de solidaritate socială pentru persoanele cu handicap, pentru care s-au calculat majorări, dobânzi şi penalităţi de întârziere de 1.001.796.744 lei prin Procesele verbale de control nr. 21358.1.1 şi 21358.1.2 din 17 octombrie 2003, pentru perioada 27 iunie 2003 – 17 octombrie 2003, menţinute prin Decizia nr.197/19.11.2003 a DGFP Constanţa, nu este exceptat de dispoziţiile art. 3 alin. 2 din OG nr. 72/2002, intrând sub incidenţa dispoziţiilor art.11 din acelaşi act normativ, care prevăd că se scutesc la plată majorările de întârziere şi penalităţile de orice fel, aferente creanţelor care fac obiectul conversiei prevăzute la art. 3 - 5 din Ordonanţă, datorate şi neachitate până la data finalizării privatizării, în speţă, 8 octombrie 2002.

Din Certificatul de Atestare Fiscală eliberat de DGFP Constanţa rezultă că, la data de 31 august 2002, SC S.N. SA Constanţa înregistra un debit restant, la Fondul de solidaritate socială pentru persoanele cu handicap, în sumă de 11.409.985.686 lei.

Direcţia Generală de Proceduri şi Gestiune a Colectării Veniturilor Bugetare din cadrul MFP, cu adresa nr.285165/17 iulie 2003, a comunicat DGFP Constanţa că, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin.1 din OG nr. 72/2002, stingerea prin conversia în acţiuni se aprobă pentru obligaţiile bugetare exigibile la data finalizării privatizării, cu excepţiile stabilite la alin.2 al aceluiaşi articol.

În raport de data finalizării privatizării – 8 octombrie 2002 – Direcţia consideră că obligaţiile bugetare care se sting prin conversie în acţiuni, sunt obligaţiile restante la data de 8 octombrie 2002 şi nu obligaţiile restante la data intrării în vigoare a OG nr.72/2002 – respectiv 31 august 2002, iar potrivit art. 11 din acelaşi act normativ, accesoriile datorate şi neachitate până la data finalizării privatizării, aferente creanţelor respective, se scutesc la plată.

Faţă de cele expuse, rezultă că dobânzile şi penalităţile pentru perioada 27.06.2003 – 17.10.2003 în sumă totală de 1.001.796.744 lei, au fost nejustificat calculate, deoarece toate obligaţiile bugetare ale societăţii reclamante, precum şi

68

accesoriile datorate şi neachitate până la data finalizării privatizării – 8 octombrie 2004 – aferente creanţelor respective, în speţă debitul de 11.409.985.686 lei la Fondul de solidaritate socială pentru persoanele cu handicap, au fost stinse prin conversia în acţiuni şi scutite la plată, conform dispoziţiilor art.3 al.1 şi art.11 rap.la art.1 din OG nr.72/2002.

Ca urmare, cu respectarea dispoziţiilor art.312 Cod proc.civilă, Curtea admite recursul ca fondat şi a modificat în tot sentinţa recurată, în sensul admiterii acţiunii şi anulării deciziei nr. 197 din 19.11.2003, precum şi a proceselor-verbale nr. 21358.1.1/17.10.2003 şi nr.21358.1.2/17.10.2003, cu consecinţa restituirii sumelor reprezentând TVA de rambursat în cuantum de 1.001.796.744 lei, reţinut în contul penalităţilor şi dobânzilor.


8. Contencios administrativ. Stabilirea situaţiei de persecutat politic potrivit art. 1 lit. b şi c din Decretul-lege nr. 118/1990 republicat.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanţa sub nr. 409/CA/2003, contestatorul B.D.R. a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală de Muncă şi Solidaritate Socială Constanţa, solicitând anularea deciziei nr. 602/23.06.2003, emisă de aceasta şi recunoaşterea calităţii sale de beneficiar al prevederilor art.1 al.1 lit.b şi e din Decretul-lege nr.118/1990, republicată.

Reclamantul arată că decizia menţionată este nelegală, deoarece familia Borcea (compusă din bunicul acestuia - defunctul B.G., părinţii B.I. şi M., precum şi surorile B.G.M. şi B.V.) a fost expropriată din casa în care locuia în com. Independenţa, izgonită cu forţa din conacul familiei de fostele organe de miliţie, reprezentanţii primăriei şi de şeful Organizaţiei P.C.R.

Totodată, familia a fost ameninţată şi urcată cu forţa într-un camion cu destinaţie necunoscută în jud.Constanţa.

Separat, reclamantele G.M. şi B.V. au înregistrat contestaţii pe rolul Tribunalului Constanţa, sub nr.410/CA/2003 şi 411/CA/2003, invocând aceleaşi motive, ca şi reclamantul B.R.D., solicitând anularea deciziilor nr. 603 şi 604 din 23.06.2003, emise de pârâta Direcţia Generală de Muncă şi Solidaritate Socială Constanţa şi recunoaşterea calităţii lor de beneficiare a prev. art.1 al.1 lit.b şi e din Decretul-lege nr.118/1990, republicat.

Prin încheierea din 23.10.2003, instanţa, făcând aplicarea art. 264 Cod procedură civilă, a admis excepţia de conexitate şi a dispus conexarea cauzelor.

Prin sentinţa civilă nr. 91/CA/12.02.2004, contestaţiile au fost respinse, ca nefondate.

Instanţa de fond a reţinut că reclamanţii, prin probele administrate, nu au făcut dovada privării de libertate în locuri de deţinere a adulţilor familiei B., pentru cercetări de către organele de represiune şi nici a strămutării într-o altă localitate.

Impotriva acestei hotărâri, în termen, au formulat recurs reclamanţii B.D.R., B.V. şi B.G.M., solicitând, în conf.cu art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă, modificarea în tot a sentinţei, ca fiind nelegală şi netemeinică.

69

Se arată că hotărârea instanţei de fond este bazată pe o motivare sumară şi formală, fără a răspunde la toate motivele de fapt şi de drept invocate.

In opinia reclamanţilor, instanţa de fond se bazează pe afirmaţii şi pe o interpretare greşită şi eronată a probelor, deşi aceştia au făcut, cu înscrisurile existente la dosar, dovada că îndeplinesc condiţiile cerute de art.1 al.1 lit.b coroborat cu lit.e din Decretul-lege nr.118/1990, republicat.

Astfel, din acestea rezultă că, la data de 13.03.1949, au fost luaţi cu forţa din satul Independenţa de către organele de represiune şi urcaţi – fără nici un fel de bunuri – într-un camion şi sub paza fostei miliţii, fiind strămutaţi într-o altă localitate, pentru cercetări din motive politice, deoarece familia lor intra în categoria chiaburilor.

Această stare de fapt, a privării de libertate, a durat până al data de 1.06.1950, când tatăl lor B.I. a beneficiat de libertate şi s-a putut angaja la C.F.R., pentru a-şi putea întreţine familia.

Până atunci, întreaga familie B. a avut stabilit domiciliu obligatoriu şi având interdicţia de a se înapoia în satul Independenţa, judeţul Constanţa.

Reclamanţii au depus în recurs următoarele înscrisuri: adresa nr. 267945/4.10.2003, de la Postul de poliţie Independenţa, adresa nr. 208/A/ 20.02.2004 de la Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Constanţa şi adresa nr.1385/4.03.2004 emisă de Arhivele Naţionale - Direcţia Judeţeană Constanţa.

Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor, ca nefondate.Se arată că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, deoarece nu

există strămutare în vederea cercetării, cu stabilirea domiciliului obligatoriu într-o altă localitate.

Astfel declaraţiile notariale ale celor doi martori contrazic afirmaţiile reclamanţilor, iar pe de altă parte, aceştia nu cunosc cu exactitate locul în care au fost strămutaţi.

Analizând criticile formulate, în raport de temeiurile drept invocate, Curtea reţine următoarele:

Potrivit prev. art. 1 alin. 1 lit. b şi e din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice, a fost privată de libertate în locuri de deţinere, în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune (lit.”b”) ori a fost strămutată într-o altă localitate (lit.”e”).

Rezultă că problema de drept pusă în discuţie în cauza de faţă, constă în stabilirea situaţiilor de persecutat politic, prev.de art.b şi e.

Conform textului de lege invocat, dovada acestor situaţii se face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în situaţia în care aceasta nu mai este posibil, prin orice mijloc prevăzut de lege, deci inclusiv cu declaraţii de martori.

Atât la instanţa de fond, cât şi în recurs, reclamanţii au depus la dosar o serie de înscrisuri (procesul-verbal încheiat la 13.03.1949, adresa nr. 1617/10.10.2003 a Primăriei Comunei Independenţa, adresa nr.267945/4.10.2003 de la Postul de poliţie Independenţa, adresa nr.208/A/ 20.02.2004 de la Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Constanţa şi adresa nr.1385/4.03.2004 emisă de Arhivele Naţionale - Direcţia

70

Judeţeană Constanţa) care, coroborate cu declaraţiile martorilor P.A. şi M.I., au făcut dovada cerinţelor impuse de textul de lege menţionat.

Astfel, din procesul-verbal încheiat la 13.03.1949, rezultă că s-a procedat la inventarierea bunurilor mobile şi obiectelor de valoare aparţinând moşierului G.B., expropriaţi în baza Decretului-lege nr.83/2.03.1949, iar din cuprinsul adresei nr.1617/10.10.2003, emisă de Primăria Comunei Independenţa, rezultă că familia B. a deţinut un imobil şi anexe gospodăreşti, fiind expropriaţi în anul 1949.

In raport de considerentele expuse, reţine instanţa de control, rezultă că reclamanţii au făcut dovada temeiniciei cererii lor, motiv pentru care, în conformitate cu art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, recursurile au fost admise, cu consecinţa anulării hotărârilor 602, 603, 604/23.06.2003 emise de pârâtă.


9. Contencios administrativ. Anulare act. Recunoaştere drepturi prevăzute de HG nr. 794/2002 – facilităţi la impozitele şi taxele la bugetul local.

Reclamanta S.C. F. S.A. Tulcea a chemat în judecată la data de 2.06.2003 pe pârâtul Consiliul Local Tulcea, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea adresei nr. 10861/5.05.2003 şi recunoaşterea drepturilor prevăzute de H.G. nr. 794/2002 – facilităţi la impozitele şi taxele la bugetul local.

În motivarea cererii a arătat că a adresat Consiliului Local Tulcea solicitarea de scutire de penalităţi de întârziere datorate bugetului local, cu menţiunea că îndeplineşte condiţiile prevăzute de H.G. nr. 794/2002, dar prin adresa contestată i s-a comunicat că cererea nu a primit aviz favorabil.

Prin sentinţa civilă nr. 1556/20 noiembrie 2003 Tribunalul Tulcea a respins, ca nefondată, cererea reclamantei S.C. F. S.A. Tulcea împotriva pârâtului Consiliul Local Tulcea.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că, din cuprinsul H.G. nr. 794/2002 rezultă că legiuitorul nu a instituit o obligaţie pentru autoritatea locală, ci doar o facultate de a admite cererea de acordare de facilităţi, de asemenea, nu s-a prevăzut nici obligaţia motivării hotărârii de respingere.

Cum, potrivit art.2 alin. 3 din H.G. nr. 794/2002, consiliul local va adopta o hotărâre de aprobare sau de respingere care se va comunica solicitantului, iar reclamanta a solicitat acordarea de facilităţi, acţiunea a fost respinsă, nefiind făcută dovada unui drept recunoscut de lege.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.C. F. S.A. Tulcea, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.

În motivarea recursului se arată că greşit instanţa a respins acţiunea formulată împotriva Consiliului Local Tulcea, deoarece nelegal i s-a comunicat că cererea i-a fost soluţionată nefavorabil, fără însă a i se înainta o hotărâre în acest sens, deşi avea dreptul de a beneficia de facilităţi, autoritatea locală având obligaţia şi nu facultatea de a i le acorda, astfel cum a precizat şi în acţiune.

Recursul este fondat.În cauză, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta recurentă S.C. F. S.A.

Tulcea a arătat că solicită anularea adresei Consiliului Local Tulcea nr. 71

10861/5.05.2003, prin care i s-a comunicat răspunsul nefavorabil la cererea sa de acordare a facilităţilor.

În cuprinsul acţiunii s-a făcut şi precizarea conform căreia la cererea sa de acordare a facilităţilor, pârâtul Consiliul Local Tulcea nu a înaintat o hotărâre în acest sens.

Cum autoritatea administrativă competentă nu a emis hotărârea, pe care avea obligaţia a o elabora, răspunsul la solicitare fiind comunicat printr-o adresă a cărei anulare s-a cerut în cauză, greşit prima instanţă a respins acţiunea, principiile disponibilităţii şi cel al rolului activ al judecătorului, conform art. 129 alin. 4 şi 5 Cod procedură civilă, în speţă demonstrând că, dimpotrivă, actul atacat a fost acesta: comunicarea printr-o adresă a refuzului.

Normele metodologice privind procedura şi competenţele de acordare a înlesnirilor la plata impozitelor, taxelor şi a altor venituri ale bugetelor locale, aprobate prin H.G.R. nr. 794/25.07.2002 prevăd în art. 2: „Competenţa de acordare a înlesnirilor la plata impozitelor, taxelor şi a altor venituri ale bugetelor locale le au consiliile locale…”, iar potrivit art. 3 din Norme, „Consiliul Local … va adopta hotărâri de aprobare, de respingere sau de modificare şi de completare, după caz, a cererii de acordare a înlesnirilor la plata respectivului impozit, a taxei sau a altui venit al bugetului local”.

Cum legiuitorul a prevăzut expres obligaţia autorităţii administrative locale de a adopta o hotărâre, în toate situaţiile când are de soluţionat o cerere de acordare a înlesnirii la plată, adresa de comunicare nr. 10861/5.03.2003 este nelegală, ceea ce conduce la anularea acesteia şi obligarea pârâtului a intra în legalitate, urmând a fi obligat la adoptarea hotărârii privind cererea reclamantei recurente S.C. F. S.A. Tulcea de înlesnire la plata datoriilor bugetare solicitate de aceasta, cu consecinţa respectării şi a dispoziţiilor art. 4 din acelaşi act normativ, referitor la înştiinţarea în scris în termen de 5 zile de la data adoptării hotărârii.

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul a fost admis de Curte şi s-a modificat în tot hotărârea atacată, admiţându-se acţiunea.


10. Pensii. Antrenarea răspunderii prevăzute de art. 187 din Legea nr. 19/2000 urmare unei erori ce a generat o plată nedatorată. Obligaţia de restituire.

Prin cererea înregistrată sub nr.503/CA/2003 la Tribunalul Constanţa, reclamantul S.S. a chemat în judecată pe pârâta Casa Judeţeană de Pensii Constanţa, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Deciziei nr. 177724/12.09.2003 prin care s-a stabilit că datorează suma de 16.224.128 lei, din care 4.892.592 lei reprezintă pensie încasată necuvenit în perioada 01.02.1995 – 01.10.1997 şi 11.267.413 lei foloase necuvenite.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că decizia de revizuire emisă cu motivaţia că data naşterii înscrisă în carnetul de muncă nu este reală, este nelegală şi abuzivă, fiind emisă după un interval de 8 ani.

72

Prin sentinţa civilă nr. 176/CA/16.03.2004, Tribunalul Constanţa a admis cererea reclamantului şi a anulat Decizia nr.177724/12.09.2003 cu consecinţa exonerării reclamantului de plata debitului în sumă de 16.224.128 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, prin Decizia nr.177724/05.09.2003, Casa Judeţeană de Pensii Constanţa a corectat cuantumul pensiei pentru muncă depusă şi limită de vârstă stabilit prin decizia cu acelaşi număr din 23.05.1995 stabilind în sarcina reclamantului un debit de 16.224.128 lei, reprezentând pensie necuvenită în perioada 01.02.1995 – 01.10.1997, foloase necuvenite (dobândă) şi taxe poştale.

Procedând la emiterea deciziei de revizuire, pârâta a reţinut că reclamantul a indus în eroare salariaţii săi cu privire la anul naşterii eliberând drepturile de pensie mai devreme decât s-ar fi cuvenit.

Decizia de revizuire este nelegală.Potrivit art.188 din Legea nr.19/2000 „sumele încasate necuvenit cu titlu de

prestaţii de asigurări, ca urmare a unei infracţiuni săvârşite de beneficiar, se recuperează de la acesta, de la data primei plăţi a sumelor necuvenite, plus dobânzile aferente, până la recuperarea integrală a prejudiciului”.

În speţă, pârâta nu a făcut dovada conform art. 1169 Cod civil, „a îndeplinirii condiţiei existenţei unei infracţiuni săvârşite de beneficiar” pentru a fi incidente dispoziţiile art.188 din Legea nr. 19/2000.

Aşa cum rezultă din documentaţia anexată de pârâtă, reclamantul a formulat cerere de deschidere a drepturilor de pensie în luna ianuarie 1995, motivând pe proprie răspundere că are vârsta de 60 de ani.

Neconcordanţa dintre data naşterii reclamantului înscrisă în fişa de pensionare întocmită de angajator, putea fi sesizată de pârâtă, cu atât mai mult cu cât data reală este menţionată şi în adeverinţa emisă de Centrul Militar Judeţean Tulcea, ce a constituit unul din înscrisurile ce compun documentaţia pentru emiterea deciziei de pensie.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen pârâta, criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală, motivat de faptul că, deşi s-a demonstrat că reclamantul nu îndeplinea condiţiile de vârstă la data deschiderii dreptului de pensie, iar împrejurarea că, în cauză, nu s-a formulat plângere penală, nu este de natură a-l exonera pe reclamant de obligaţia restituirii sumelor încasate necuvenit.

Recursul este fondat.Prin Decizia nr.177724/12.09.2003, Casa Judeţeană de Pensii Constanţa a

revizuit Decizia nr.177724/23.05.1995 emisă în favoarea reclamantului, sub aspectul corectării cuantumului şi data deschiderii dreptului la pensie.

Totodată s-a înfiinţat un debit în sumă de 16.224.128 lei reprezentând: 4.892.592 lei pensie încasată necuvenit în perioada 01.02.1995 – 01.10.1997; 11.267.413 lei foloase necuvenite şi 64.123 lei taxe poştale.

Această revizuire a avut loc urmare constatării faptului că anul de naştere al reclamantului era trecut în carnetul de muncă ca fiind 1931, când în realitate în actele de stare civilă este trecut 1935, ceea ce influienţa momentul ieşirii la pensie.

73

În conformitate cu dispoziţiile art. 187 din Legea nr. 19/2000, sumele încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale se recuperează de la beneficiari în termenul de prescripţie de 3 ani, termen ce se calculează în raport cu momentul luării la cunoştinţă de existenţa faptului ce a generat o plată necuvenită, dar raportat la fiecare plată efectuată către reclamant.

În speţă, în mod eronat, instanţa de fond a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 188 din Legea nr. 19/2000, cât timp nu există o plângere penală şi respectiv o hotărâre penală definitivă de condamnare a persoanei care a încasat pensia urmare săvârşirii unei infracţiuni.

Antrenarea răspunderii prevăzută de art. 187 din Legea nr. 19/2000 nu se întemeiază pe o faptă penală, ci pe o eroare ce a generat o plată nedatorată, beneficiarul având obligaţia să o restituie, reţine instanţa de control.

Cum însă plata a fost făcută în perioada 01.02.1995 – 01.10.1997, iar constatarea faptului că reclamantul nu îndeplinea la data de 01.02.1995 condiţiile pentru pensionare, a avut loc la 14.08.2003, moment la care dreptul la acţiune pentru restituirea sumei încasate necuvenit de reclamant, era prescris.

Faţă de această situaţie, cât şi de împrejurarea că recalcularea pensiei trebuia făcută în raport de noua situaţie generată de ieşirea la pensie mai devreme cu 4 ani, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, a admis recursul, cu consecinţa modificării în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii reclamantului în parte, şi anulării în parte a Deciziei nr.177724/12.09.2003 cu referire la restituirea sumelor încasate necuvenit şi menţinerii deciziei pentru cuantumul pensiei cuvenită reclamantului.


11. Contencios administrativ. Contestaţie pentru anulare decizie şi act control. Microîntreprindere – calcul impozit datorat şi virat, în conformitate cu prevederile OG nr. 24/2001.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanţa sub nr.276/CA/18.06.2003, reclamanta SC A&C.P. SRL Cernavodă, în contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P Constanţa şi D.C.F. Constanţa, a solicitat anularea Deciziei civile nr.86/08.05.2003 a DGFP Constanţa şi a Procesului verbal din 20 februarie 2003 încheiat de inspectorii DCF Constanţa.

A motivat că, prin decizia atacată, s-a reţinut că „reclamanta, înfiinţată la 12 iulie 2002, a îndeplinit toate condiţiile de încadrare în categoria microîntreprinderilor, comportându-se ca atare până la sfârşitul anului 2002 şi a calculat şi virat impozitul pe venit în conformitate cu OG nr. 24/2001, urmând ca din ianuarie 2003 să devină plătitoare de impozit pe profit”.

De asemenea, s-a reţinut că reclamanta nu ar mai beneficia de prevederile acestei ordonanţe, deoarece la sfârşitul anului fiscal 2002, conform Balanţei de verificare, a realizat venituri care depăşesc plafonul stabilit la art. 1 alin. 1 lit.”c”, raţionament pe care îl apreciază ca fiind eronat.

Astfel, la înfiinţarea societăţii a îndeplinit condiţiile prevăzute de OG nr. 24/2001 pentru încadrarea în categoria microîntreprinderilor, prevăzută la art.1 (1).

74

Potrivit art.1 (2), ca persoană juridică înfiinţată în cursul unui an fiscal, beneficiază de prevederile impozitului aplicat asupra veniturilor obţinute din orice sursă, obligaţie care a fost îndeplinită până la 31 decembrie 2002.

La sfârşitul anului fiscal, condiţia realizării venitului, reprezentând echivalentul în lei până la 100.000 Euro (art.1 lit.”c”) nu a mai fost îndeplinită, venitul fiind mai mare.

În această situaţie, în cursul anului fiscal 2001, a păstrat regimul de impozitare stabilit pentru microîntreprinderi calculat la 1,5% asupra sumei totale a veniturilor trimestriale, urmând ca din anul 2003, regimul de impozitare să fie supus OG nr.70/1974.

Prin întâmpinare, pârâta DGFP Constanţa a solicitat respingerea acţiunii.A susţinut că la data de 31.12.2002, reclamanta nu se mai încadra în categoria

microîntreprinderilor, întrucât conform balanţei de verificare, cifra de afaceri a agentului economic, a depăşit plafonul impus de art.1 al.1 lit.”c”, astfel că aceasta nu mai beneficia de prevederile ordonanţei cu privire la calcularea impozitului pe venit.

Prin Sentinţa civilă nr. 515/CA/11.12.2003 Tribunalul Constanţa a respins acţiunea reclamantei ca nefondată.

Pentru a se pronunţa, instanţa de fond a reţinut că, normele juridice invocate sunt încadrate diferit.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 1 din OG nr. 24/2001: „Sunt obligate la plata unui impozit asupra veniturilor obţinute din orice sursă, persoanele juridice, denumite în continuare microîntreprinderi, care îndeplinesc cumulativ, la data de 31 decembrie a anului precedent, următoarele condiţii:

a) sunt producătoare de bunuri materiale, prestează servicii sau/şi desfăşoară activitate de comerţ;

b) au până la 9 salariaţi;c) au realizat venituri reprezentând echivalentul în lei de până la 100.000 Euro

inclusiv;d) au capital integral privat.

Persoanele juridice înfiinţate în cursul unui an fiscal, beneficiază de prevederile prezentei ordonanţe dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute la alin. 1 la sfârşitul anului respectiv (...).

Pentru încadrarea în cerinţa privind nivelul veniturilor se au în vedere datele financiar-contabile din balanţa de verificare pentru luna decembrie a anului anterior sau datele financiare din contul de profit şi pierderi pentru microîntreprinderi.

În cazul în care, în cursul anului fiscal una dintre condiţiile impuse nu mai este îndeplinită, contribuabilul are obligaţia de a păstra pentru anul fiscal respectiv, regimul de impozitare stabilit de prezenta ordonanţă, fără posibilitatea de a reveni din anul următor la acest mod de impunere, chiar dacă ulterior îndeplineşte condiţiile menţionate la al.2 al art.1”.

Textele clare nu au nevoie de nici o interpretare, iar alin. 2 al art. 1 beneficiază de un asemenea tratament.

Din cuprinsul său a rezultat fără echivoc faptul că persoanele juridice înfiinţate în cursul unui an fiscal, beneficiază de regimul favorizant de impunere reglementat de

75

ordonanţă, numai dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute la alin.1 al art.1 la sfârşitul anului respectiv.

Aşa fiind, reclamanta înfiinţată în cursul anului 2002, urma să beneficieze de regimul de impozitare stabilit de OG nr. 26/2001, dacă întrunea cumulativ condiţiile prevăzute la art.1 al.1 din ordonanţă la data de 31.12.2002.

Or, din actele dosarului a rezultat că la data de 31.12.2002, reclamanta nu îndeplinea cerinţa instituită la art. 1 alin. 1 lit.”c”, aceasta realizând în cursul anului fiscal 2002 venituri mai mari decât valoarea de 100.000 Euro.

Împotriva sentinţei civile nr.515/CA/11.12.2003 a Tribunalului Constanţa, în termen legal, a formulat recurs reclamanta SC A&C.P. SRL Cernavodă, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru aplicarea greşită a legii, motiv prevăzut de art.304 pct.9 din Cod procedură civilă.

În motivarea recursului susţine că, instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt, în sensul că reclamanta – persoană juridică înfiinţată la 12 iulie 2002, a îndeplinit condiţiile de încadrare în categoria microîntreprinderilor, s-a comportat ca atare până la sfârşitul anului 2002 şi, de bună credinţă, a calculat şi a virat impozitul pe venit, în conformitate cu dispoziţiile OG nr.24/2001.

Preluând considerentele procesului-verbal de control, instanţa a apreciat însă eronat că, depăşind plafonul de 100.000 Euro la 31 decembrie 2002, societatea reclamantă nu s-ar mai încadra în categoria microîntreprinderilor şi că nu ar mai beneficia de regimul de impozitare pe venituri stabilit de OG nr. 24/2001 pentru anul fiscal 2002, când s-a înfiinţat.

Apreciază că dispoziţiile art. 1 alin. 1 din actul normativ indicat, avute în vedere de instanţa de fond, se referă la persoanele juridice constituite ca microîntreprinderi care îndeplineau condiţiile la 31 decembrie al anului precedent adoptării actului de constituire şi nu la persoanele juridice constituite în cursul anului fiscal, aşa cum este cazul în speţă.

Pe de altă parte, apreciază că din reglementările art.1 al.6 din OG nr.24/2001, rezultă cu claritate că, pentru anul 2002, recurenta a păstrat regimul de impozitare pe venituri pentru microîntreprinderi, calculat şi achitat în condiţiile prevăzute de art.5 al.1 potrivit datelor financiare din contul de profit şi pierderi, urmând ca pentru anul fiscal (calendaristic) 2003, să nu mai beneficieze de acest mod de impunere, deoarece la 31 decembrie 2002 a depăşit plafonul de 100.000 Euro, situaţie prevăzută la art. 1 alin. 1 lit.”c” şi alin. 6 din OG nr. 24/2001.

De altfel, la solicitarea DGFP Constanţa, cu adresa nr.262697/18.08.2003, Direcţia de Politică şi Legislaţie privind Veniturile Bugetului General din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, a comunicat precizări la sistemul de impunere aplicabil persoanelor juridice române, pentru primul an de funcţionare, potrivit dispoziţiilor OG nr. 24/2001, în sensul că s-a decis ca pentru persoanele juridice înfiinţate în perioada 1 septembrie 2001 – 9 aprilie 2003, în conformitate cu dispoziţiile art.4 al.2 din actul normativ indicat, în situaţia în care un contribuabil se înfiinţează (...) în cursul anului fiscal, perioada impozabilă este perioada din anul fiscal pentru care contribuabilul a existat.

76

În acelaşi sens, consideră că sunt şi reglementările Codului Fiscal care, în Titlul IV „Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor” stabilesc că, în sensul art.104 al.1 din Codul Fiscal, ieşirea din acest sistem de impunere pe veniturile acestor societăţi, se efectuează începând cu anul următor celui în care nu se mai îndeplineşte una dintre condiţiile prevăzute de art.103 din Codul Fiscal, iar la pct.7 prevăd că, în înţelesul art.104 al.4, „dacă pe parcursul anului fiscal una din condiţiile impuse la art.103 nu mai este îndeplinită, contribuabilul este obligat ca, începând cu anul fiscal următor, să nu mai aplice impozitul pe venit chiar dacă, ulterior, îndeplineşte criteriile prevăzute la art.103 lit.”b” şi „c”.

Solicită admiterea recursului şi modificarea Sentinţei atacate, în sensul admiterii în totalitate a acţiunii, în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 304/1, raportat la art. 312 şi 314 Cod proc.civilă.

Recursul este întemeiat.Astfel, corect instanţa de fond a reţinut că societatea reclamantă a fost înfiinţată

ca persoană juridică la data de 12 iulie 2002 şi, pentru că îndeplinea condiţiile de încadrare în categoria microîntreprinderilor, s-a comportat ca atare până la sfârşitul anului 2002, calculând şi virând, de bună credinţă, impozitul pe venit, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. 2 şi art. 5 alin. 1 din OG nr. 24/26 iulie 2001, privind impunerea microîntreprinderilor.

În procesul-verbal de control însă, s-a reţinut eronat faptul că reclamanta – depăşind plafonul de venituri, reprezentând echivalentul în lei de până la 100.000 Euro la 31 decembrie 2002 – nu s-ar mai încadra, retroactiv, în categoria microîntreprinderilor şi, implicit, nu ar fi trebuit să beneficieze de regimul de impozitare pe venituri, stabilit de OG nr. 24/2001, pentru anul fiscal 2002, an în care s-a înfiinţat ca microîntreprindere.

Dispoziţiile art.2 din OG nr. 24/2001 nu pot fi analizate decât raportat la dispoziţiile art.1 al.6 din OG nr. 24/2001, din care rezultă că pentru anul fiscal 2002, în cursul căruia s-a înfiinţat, recurenta beneficia de regimul de impozitare pe venituri pentru microîntreprinderi, calculat şi achitat în condiţiile prevăzute de art. 5 alin. 1 din OG nr. 24/2001, potrivit datelor financiare din contul de profit şi pierderi, urmând ca din anul fiscal (calendaristic) 2003 să nu mai beneficieze de acest mod de impunere, ca urmare a faptului că la 31 decembrie 2002 a depăşit plafonul de venituri de 100.000 Euro, situaţie prevăzută la art. 1 alin. 1 lit.”c” şi alin. 6 din OG nr.24/2001.

În acelaşi sens sunt şi Precizările Direcţiei de Politică şi Legislaţie privind Veniturile Bugetului general, din cadrul Ministerului Finanţelor publice. Cu adresa nr. 262697/18 august 2003 comunică „precizări la sistemul de impunere aplicabil persoanelor juridice române, pentru primul an de funcţionare, potrivit dispoziţiilor OG nr.24/2001, în sensul că s-a decis ca pentru persoanele juridice înfiinţate în perioada 1 septembrie 2001 – 9 aprilie 2003, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. 2 din acelaşi act normativ, în situaţia în care un contribuabil se înfiinţează (cazul în speţă) în cursul anului fiscal, perioada impozabilă este perioada din anul fiscal pentru care contribuabilul a existat”.

De altfel, în intenţia de a înlătura situaţiile confuze, Legea nr. 111/2 aprilie 2003, pentru aprobarea OG nr. 24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor (deci

77

anterior emiterii Deciziei atacate nr.86/8 mai 2003 privind soluţionarea contestaţiei reclamantei), a modificat şi completat OG nr. 24/2001 alin. 1 al art. 1 având următorul conţinut:„- persoanele juridice înfiinţate în cursul unui an fiscal, beneficiază de prevederile prezentei ordonanţe dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute la lit.”a”, „b” şi „d” ale alin. 1 la momentul constituirii” fără a mai face trimitere la condiţia prevăzută de art.1 alin. 1 lit.”c”.

În acelaşi sens, Codul Fiscal – Titlul IV – privind Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor, stabileşte că ieşirea din acest sistem de impunere pe veniturile acestor societăţi se efectuează începând cu anul următor celui în care nu se mai îndeplineşte una dintre condiţiile prevăzute de art. 103 Cod Fiscal, iar la pct. 7 se prevede că, în înţelesul art. 104 alin. 4 „dacă pe parcursul anului fiscal una din condiţiile impuse la art. 103 nu mai este îndeplinită, contribuabilul este obligat, începând cu anul fiscal următor, să nu mai aplice impozitul pe venit, chiar dacă ulterior, îndeplineşte criteriile prevăzute la art. 103 lit.”b” şi „c”.

În raport de cele de mai sus, constatând că recursul reclamantei este fondat, în baza dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul şi a modificat în tot sentinţa atacată, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată şi dispunerii anulării Deciziei nr. 86/8 mai 2003 a DGFP Constaanţa şi a procesului verbal nr. 1379/20.02.2003 întocmit de D.C.F Constanţa.


12. Contencios administrativ. Obligare eliberare aviz port-armă şi permis port-armă conform art. 17 lit. h din Legea nr. 30/1991. Soluţionare excepţie fără a intra în cercetarea fondului.

Din actele şi lucrările dosarului, instanţa constată următoarele:Prin cererea înnregistrată sub nr. 273/CA/2003 la Tribunalul Constanţa - Secţia

contencios-administrativ, astfel cum a fost precizată, reclamantul C.Gh. a chemat în judecată pe pârâtul Inspectoratul Judeţean de Poliţie Constanţa pentru a obliga pârâtul la eliberarea avizului port-armă şi a permisului port-armă conform dreptului său prevăzut de art. 17 lit. h din Legea nr. 30/1991 sau la reavizarea permisului vechi.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că la data 26.05.2003 a înregistrat sub nr.9626 la Inspectoratul Judeţean de Poliţie Constanţa o cerere din partea Gărzii Financiare prin care se solicita eliberarea către reclamant a permisului port-armă conform Legii nr. 17/1996. A susţinut reclamantul că a anexat cererii toate înscrisurile necesare eliberării permisului, inclusiv avizul psihologic din care rezultă că este apt din punct de vedere psihologic pentru port-armă.

A mai arătat reclamantul că poliţia i-a răspuns prin adresa nr. 9626/09.06.2003 că, în conformitate cu prevederile art.15 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Gărzii Financiare aprobat prin OMF nr. 817/1998, pentru obţinerea avizului medical psihologic se va adresa unităţilor specializate ale MApN şi ale Ministerului de Interne, ori dispoziţiile menţionate sunt aplicabile în cazul preselecţiei dinainte de participarea la concurs şi nu se aplică în cazul reclamantului care a activat 6 ani în Garda Financiară în funcţia de comisar, fiind necesară doar reintegrarea sa în

78

funcţie, conform deciziei nr. 123/4.05.2003 a DGFP, emisă în conformitate cu dispoziţiile sentinţei civile nr. 444/CA/2002 a Tribunalului Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 477/CA/2003, Tribunalul Constanţa a respins acţiunea ca inadmisibilă reţinând că, în raport de conţinutul adresei nr. 9626/09.06.2002, emisă de Inspectoratul de Poliţie al Judetului Constanţa, aceasta are natura unui act preparator prin care pârâta a îndrumat reclamantul să se adreseze unităţilor medicale specializate ale M.Ap.N. sau M.I. în vederea obţinerii avizului medical, urmând să se pronunţe asupra cererii reclamantului de eliberare a autorizaţiei de deţinere şi port ermă după ce reclamantul prezintă întreaga documentaţie prevăzută de lege.

A apreciat instanţa că, întrucât actul preparator nu poate fi supus în mod independent controlului instanţei de contencios administrativ acţiunea reclamantului este inadmisibilă.

Împotriva sentinţei menţionate a declarat recurs reclamantul care a arătat că temeiul invocat îl constituie art.1 din Legea nr. 29/1990, respectiv „refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege”, acest lucru trebuind să examineze instanţa care trebuia să observe că reclamantul nu mai era obligat să susţină testul psihologic sau examenul medical deoarece activase deja în funcţie. A susţinut reclamantul că adresa nr.9626/09.06.2003 constituie un refuz conform Legii nr. 29/1990 cu atât mai mult cu cât se ignoră de către pârât OMM nr. 251/2002 care abilitează toate laboratoarele de psihologie din toată ţara să efectueze acest test psihologic.

Recurentul a depus la dosarul cauzei în copie: decizia nr. 123/14.05.20033 a DGFP Constanţa şi sentinţa civilă nr. 514/CA/2003 a Tribunalului Constanţa prin care s-a dispus anularea art.2 din Decizia nr. 123/2003 privind obligaţia prezentării testului psihologic şi a avizului port armă.

Analizând cauza sub aspectul motivelor invocate, instanţa constată că recursul este fondat, reţine Curtea.

Astfel, prin decizia nr. 123/14.05.2003, DGFP Constanţa a dispus trecerea reclamantului în funcţia de comisar A/I/3 la Garda Financiară Secţia Constanţa, în conformitate cu dispoziţiile sentinţei civile nr. 444/CA/23.12.2002 a Tribunalului Constanţa.

În baza deciziei menţionate, prin cererea formulată de Garda Financiară Constanţa şi înregistrată sub nr. 9626/26.05.2003 la I.P.J.Constanţa, s-a solicitat întreprinderea demersurilor necesare pentru obţinerea permisului de port armă de către C.Gh. reîncadrat în funcţia de comisar.

Prin adresa nr. 9626/09.06.2003, I.P.J.Constanţa precizează că, în conformitate cu prevederile art.15 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Gărzii Financiare, aprobat prin OMF nr. 817/1998, pentru obţinerea avizului medical psihologic reclamantul se va adresa unităţilor medicale specializate ale M.Ap.N. şi ale M.I.

Având în vedere însă că prin adresa nr. 1796/06.06.2003 M.Ap.N. – Centrul Militar Zonal Constanţa arată că nu are atribuţii şi nici competenţe privind testarea psihologică şi avizarea comisarilor gărzii financiare, nedispunând de baterii de teste specifice acestui domeniu de activitate, iar reclamantul a prezentat pârâtului două

79

avize psihologice eliberate de laboratoare psihologice abilitate, adresa nr. 9626 din 09.06.2003 a I.P.J. apare ca un refuz nejustificat de soluţionare a cererii reclamantului.

Deşi adresa menţionată îl îndrumă pe reclamant să se adreseze anumitor unităţi medicale specializate şi nu constituie o rezolvare negativă a cererii acestuia, actul arătat nu poate fi apreciat ca fiind un act preparator întrucât faţă de răspunsul M.Ap.N. dat anterior şi în condiţiile prezentării de către reclamant a unui aviz psihologic, adresa prezentată denotă un refuz de a rezolva cererea reclamantului referitoare la un drept recunoscut de lege.

Pentru considerentele expuse, apreciind că motivele de recurs sunt întemeiate şi având în vedere că în mod greşit instanţa s-a pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, fără a intra în cercetarea fondului, instanţa de control a admis recursul şi, în baza art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, casează hotărârea cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.


13. Contencios administrativ. Obligare comunicare informaţii publice conform Legii nr. 544/2001.

Prin cererea înregistrată sub nr. 132/CA/23.02.2004 la Tribunalul Constanţa, reclamantul D.D.I. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Constanţa – prin Primar, Direcţia de Urbanism şi Serviciul de autorizaţii în construcţii de pe lângă Primăria Constanţa, precum şi conducătorii acestor instituţii, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- obligarea acestora să-i comunice în copii certificate şi să prezinte în original toate actele care au stat la baza emiterii autorizaţiei de construire nr. 3215/30.10.2003 privind pe SC C.M. CRL Tulcea pentru apartamentul nr. 1, Constanţa;

- obligarea autorităţilor publice şi a conducătorilor acestora la daune morale de câte 1 milion lei pe zi de la data emiterii deciziei şi până la soluţionarea cauzei, pentru că prin folosirea autorizaţiei emise nelegal au provocat stări deosebite de disconfort.În motivarea plângerii, reclamantul a arătat că la sfârşitul verii şi începutul

toamnei anului 2003, proprietarii apartamentului nr.1 din blocul R8, au apelat la proprietarii celorlalte 13 apartamente să aprobe ca numita Ginghină Iuliana să-şi deschidă într-o cameră ce era folosită ca dormitor, un mic cabinet medical pentru „injecţii şi mici tratamente”, cu deschidere directă în stradă şi cu 2 trepte.

Tabelul a fost scris de mână şi se referea numai la o singură cameră, cu folosinţă de unic cabinet medical şi o privea pe asistenta G.I., însă ulterior, în lunile octombrie - decembrie 2003, ianuarie 2004, au început lucrări de demolare a pereţilor apartamentului până la cărămidă, cu aparate de forţă, periclitând rezistenţa blocului şi sănătatea celorlalţi proprietari.

Abia în luna ianuarie 2004 au aflat că lucrările erau efectuate de SC C.M. SRL Tulcea, care nu obţinuse aprobarea proprietarilor pentru a-şi construi mai multe

80

cabinete medicale, motiv pentru care au sesizat Primăria, Serviciul de autorizaţii, care nu au venit însă să verifice situaţia reclamată.

Întrucât s-a dorit verificarea aprobării originale dată de proprietarii blocului, reclamantul s-a adresat în scris şi în audienţă, cererea fiind înregistrată sub nr.4449/14.01.2004, solicitând eliberarea actelor care au stat la baza autorizaţiei de construire, însă prin adresa nr.R 449/21.01.2004 pârâtele au refuzat să i le pună la dispoziţie întrucât pot fi consultate la sediul emitentului.

La termenul din 22.03.2004, reclamantul şi-a completat acţiunea prin introducerea în cauză, în calitate de pârâtă şi a Consiliului Local al Municipiului Constanţa – căci pârâta Direcţia de Urbanism şi Servicii de Specialitate în construcţii este în subordinea pârâtului, a Primarului Şt.R.M., precum şi a celorlalte persoane care au refuzat să emită actele solicitate.

S-a mai solicitat declasificarea conform art. 20 şi 24 alin. 5 din Legea nr. 182/2002, dacă se pretinde că informaţiile solicitate nu sunt publice.

Prin Încheierea din 05.04.2004, Tribunalul Constanţa a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale de folosinţă a pârâţilor Primăria Municipiului Constanţa, Direcţia de Urbanism şi Serviciul de Autorizaţii în construcţii, a conducătorilor compartimentelor de mai sus.

Prin sentinţa civilă nr. 336/CA/24.05.2004 Tribunalul Constanţa a respins acţiunea reclamantului, reţinând că, în cursul soluţionării cauzei pârâţii i-au comunicat reclamantului informaţiile şi, în copie, documentele solicitate din care reiese şi numele persoanelor îndreptăţite să le semneze.

În ce priveşte comunicarea acordului proprietarilor şi al Asociaţiei de locatari, precum şi al documentului din care să rezulte dacă trotuarul şi terenul pe care s-au executat treptele sunt proprietatea SC M.C. SRL, aceste informaţii nu au caracterul unor „informaţii de interes public”, în sensul art. 2 lit.”b” din Legea nr. 544/2001.

Instanţa de fond a reţinut că solicitarea reclamantului ca documentele să-i fie comunicate în original, nu este fondată, având în vedere că dispoziţiile art. 9 alin. 1 din Legea nr. 544/2001 prevăd numai realizarea de copii de pe documentele deţinute de autoritatea sau instituţia publică.

Referirile critice ale reclamantului la conţinutul unor documente, la faptul că lucrările de construcţie au fost executate fără acordul celorlalţi proprietari şi cu încălcarea legii, nu au relevanţă în raport de conţinutul şi finalitatea Legii nr. 544/2001, calea procedurală aleasă de reclamant fiind evident greşită. S-a mai reţinut că asemenea aspecte nu pot fi puse în discuţie, dat fiind că dispoziţiile Legii nr.544/2001 reglementează exclusiv accesul persoanei la informaţiile de interes public şi dreptul acesteia la daune morale şi/sau patrimoniale, în măsura în care a fost vătămată prin necomunicarea sau comunicarea cu întârziere a informaţiilor sau documentelor, ceea ce nu s-a dovedit în cauză.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen reclamantul, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:

- hotărârea a fost pronunţată cu ignorarea dispoziţiilor luate de chiar instanţa de judecată la termenele din 22.03.2004 şi 05.04.2004;

81

- prin criticile formulate prin acţiune s-a dorit a se demonstra că scopul pârâţilor era acela de a ascunde încălcarea legii, restrângându-i dreptul la informare;

- nepronunţarea asupra capătului de cerere privind declasificarea informaţiilor;- greşita respingere a aplicării dispoziţiilor art.1081 lit.”e” şi 1083 Cod procedură

civilă;- greşit instanţa de fond a reţinut că nu au caracterul de informaţii publice actele

solicitate – acordul proprietarilor şi al asociaţiei de proprietari, precum şi al documentului privind trotuarul şi terenul pe care s-au executat treptele.Recursul este fondat, reţine Curtea, pentru următoarele considerente:În conformitate cu prevederile art.2 lit.”b” din Legea nr. 544/2001, prin

informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei.

Sunt exceptate de la accesul liber al cetăţenilor, prevăzut de art. 1, informaţiile menţionate în art.12 lit.”a-g”.

Cu adresa nr.4449/14.01.2004, reclamantul a solicitat Consiliului Local al Municipiului Constanţa, să se dispună eliberarea tuturor actelor care au stat la baza emiterii autorizaţiei de construire nr. 3215/30.10.2003, motivat de faptul că proprietarii celorlalte apartamente nu şi-au dat acordul pentru a se amenaja cabinete medicale.

Cu adresa nr. 24449/21.01.2004, Direcţia de Urbanism – Serviciul autorizaţii în construcţii, i-a comunicat reclamantului că actele solicitate pot fi consultate exclusiv la sediul emitentului şi numai de cei care pot face dovada că sunt direct interesaţi sau potenţial afectaţi de prevederile acestora.

Din modul de redactare a cererii reclamantului, rezultă că interesul principal l-a constituit comunicarea acordului proprietarilor celorlalte apartamente pe care autoritatea emitentă a autorizaţiei de construire nr.3215/30.10.2003 l-a avut în vedere la emiterea acesteia.

Plecând de la dispoziţiile Legii nr.544/2001, Curtea reţine că informaţiile solicitate de reclamant prin adresa nr.449/14.01.2003 nu sunt exceptate de la accesul liber al cetăţenilor, aşa cum este el reglementat prin art.1, iar autoritatea competentă – Primarul Municipiului Constanţa, avea obligaţia să-i comunice aceste informaţii conform art.7.

Aşa cum prevăd dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 544/2001, în cazul în care o persoană se consideră vătămată în drepturile sale prevăzute în lege, aceasta poate face plângere la Secţia de contencios-administrativ a tribunalului, în termen de 30 de zile de la expirarea termenului prevăzut la art.7.

Din interpretarea acestor dispoziţii, coroborate cu Legea nr.29/1990 – lege cadru în contencios-administrativ – rezultă că plângerea nu poate avea alt obiect decât informaţiile solicitate prin cerere, iar ca subiect-pârât autoritatea (instituţia) căreia i-a fost adresată cererea.

Într-o atare situaţie, solicitarea recurentului de a i se transmite în copie actul de atribuire prin proces verbal de adjudecare sau prin hotărârea Consiliului Local Constanţa sau alt act, precum şi actul din care rezultă natura juridică a terenului pe

82

care sunt executate treptele, excede cererii formulate la 14.01.2003 şi deci nu poate face obiectul plângerii, căci nu se poate invoca vătămarea suferită la ceea ce nu a fost solicitat.

Curtea mai reţine că, dispoziţiile art.1081 Cod procedură civilă sunt aplicabile atunci când sunt săvârşite faptele expres prevăzute de legiuitor şi sunt sancţionate de către instanţă cu amendă judiciară.

Art.1083 Cod procedură civilă este aplicabil persoanei care cu intenţie sau din culpă, a pricinuit amânarea judecării sau a executării silite prin una din faptele prevăzute în art.1081 sau art.1082 pentru pagube cauzate prin amânare, ori în cauză nu a fost dovedită de recurent care a fost paguba şi respectiv contravaloarea despăgubirii.

Daunele morale solicitate de 1 milion lei pe zi de la emiterea deciziei şi până la soluţionarea cauzei prin folosirea autorizaţiei emise nelegal, sunt în realitate daune cominatorii, pe care nu le poate pretinde recurentul cât timp în materia contenciosului administrativ devin incidente dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 29/1990 coroborate cu cele din art. 5803 Cod procedură civilă.

Faţă de scopul şi finalitatea Legii nr. 544/2001, instanţa avea îndatorirea a verifica dacă informaţiile solicitate sunt publice şi că a existat un refuz din partea instituţiei sau autorităţii obligată a comunica informaţiile solicitate, iar în caz afirmativ să o oblige prin hotărâre să-i comunice recurentului, nicidecum a solicita ca informaţiile să fie depuse în şedinţă.

Reţinând aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, s-a admis recursul, urmând a fi modificată în parte, hotărârea atacată în sensul admiterii în parte a cererii şi obligării Primarului Municipiului Constanţa să-i comunice recurentului, în copie, acordul proprietarilor din blocul X. şi al Asociaţiei de proprietari nr.-, acorduri ce au stat la baza emiterii autorizaţiei de construire nr. 3215/30.10.2003 pentru apartamentul nr.1.

Pentru aceleaşi considerente, celelalte capete din cerere sunt apreciate de Curte ca fiind nefondate.

Decizia civilă nr. 199/CA/11.10.2004În acelaşi sens, Decizia civilă nr. 228/CA/25.10.2004

14. Contencios administrativ. Soluţionarea contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile OUG nr. 13/2001, fără citarea organului constatator emitent al actului de control.

Prin cererea formulată de către SC A.P.A. 2000 SRL Tribunalului Constanţa - Secţia contencios administrativ, s-a solicitat anularea deciziei nr. 31/2003 emisă de DGFP Constanţa precum şi a procesului-verbal nr. 8/17.12.2002 încheiat de Direcţia Controlului Fiscal Constanţa.

Şi-a motivat reclamanta cererea arătând că, decizia atacată a fost emisă cu încălcarea gravă a dispoziţiilor art.19 alin.2 din OG nr.70/1997 şi ale art.10 din OG 886/1999, întrucât societatea a fost verificată fiscal de două ori pentru acelaşi tip de impozit, aceeaşi perioadă, în baza aceloraşi documente.

A invocat reclamanta că, impozitul pe venit a fost achitat prin compensare cu TVA, astfel că majorările de întârziere şi penalităţile nu au o bază legală.

83

A învederat reclamanta că, beneficiază de dreptul de deducere a TVA aferentă achiziţiilor de materiale consumabile, bunuri ce au fost destinate pentru înfiinţarea a 1831 ha. culturi cereale. Cheltuielile efectuate cu produsele consumabile nu au condus la realizarea de venituri întrucât culturile înfiinţate cu aceste seminţe au fost calamitate integral.

Prin sentinţa civilă nr. 316/CA/2003 Tribunalul Constanţa a admis acţiunea şi a anulat decizia nr. 31 precum şi procesul verbal nr. 8/2002.

Pentru a dispune astfel a reţinut prima instanţă nelegalitatea controlului fiscal din 17.02.2002 privind TVA, majorări şi penalităţi de întârziere prin încălcarea disp.art.19 alin.2 din OG 70/1997 modificat prin OG nr.113/1999.

Faţă de aceasta s-a stabilit că rămâne însă valabil procesul-verbal nr. 1/2002 în ceea ce priveşte TVA de rambursare, fiind menţinută şi măsura compensării TVA cu impozitul pe salarii în sumă de 41.911.109 lei.

În referire la impozitul pe profit, majorări şi penalităţi la acesta, a reţinut prima instanţă că s-a depus originalul facturii nr. 6834971/2001 dovedind realitatea operaţiunii şi deductibilitatea cheltuielilor de 70.054.271 lei.

A concluzionat prima instanţă că în mod greşit organele de control au reţinut că reclamanta datorează impozit pe profit pentru anul 2001 întrucât producţia a fost compromisă din cauza secetei prelungite.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs D.G.F.P. Constanţa criticând-o sub aspectele:

- deşi reclamanta a solicitat anularea procesului verbal nr.8/2002 emis de Direcţia Controlului Fiscal, această autoritate nu a fost citată în proces, hotătârea pronunţată nefiindu-i opozabilă;

- controlul anterior celui contestat a vizat strict soluţionarea cererii de rambursare TVA;

- în mod eronat instanţa a luat în considerare originalul facturii întrucât el nu a fost prezentat organului de control;

- cu privire la suma de 69.734.599 lei reprezentând cheltuieli cu piesele de schimb instanţa de fond a omis a se pronunţa;

- referitor la impozitul pe profit, critică recurenta faptul că instanţa a reţinut greşit că societatea a înregistrat pierderi, atâta vreme cât acest lucru nu se regăseşte în evidenţele contabile ale societăţii; mai mult, societatea a înregistrat profit pe trimestrul III/2001, la care se adaugă cheltuielile nedeductibile rezultând deci profitul impozabil.

Intimata contestatoarea a formulat întâmpinare prin care a invocat nulitatea recursului pentru nemotivarea în termenul legal, dar şi sub aspectul nesemnării cererii de recurs de reprezentantul legal al DGFP Constanţa.

Pe fond a arătat intimata că, recurenta nu a solicitat introducerea în cauză a Direcţiei de Control Fiscal şi nici nu are personalitate juridică fiind o unitate în subordinea DGFP. Constanţa.

Verificând cele două excepţii, Curtea reţine că acestea sunt nefondate, motivele de recurs încadrându-se în dispoziţiile art. 304 pct.8 şi 9 din Cod procedură civilă, iar cererea de recurs purtând semnătura şi ştampila.

84

În ceea ce priveşte critica potrivit cu care în cauză nu a fost citat şi emitentul procesului-verbal de control, Curtea reţine că aceasta este întemeiată pentru considerentele:

Conform disp. art. 10 din Legea nr. 29/1990 – la primirea acţiunii, tribunalul va dispune citarea părţilor, respectiv a persoanelor vătămate în dreptul lor şi a conţinutului actului prin care s-a produs vătămarea.

Art.11 din aceeaşi lege prevede că, instanţa soluţionând acţiunea va putea să analizeze actul administrativ fiind totodată competentă a se pronunţa şi asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor administrative ce au stat la baza emiterii actului supus judecăţii.

În cauză se atacă decizia emisă de D.G.F.P. ce a soluţionat contestaţia împotriva procesului-verbal nr. 8/2002, emis de Direcţia Controlului Fiscal cu ocazia controlului efectuat la reclamantă.

Acest act administrativ, de control a contribuabilei reclamante, stă la baza emiterii deciziei supuse judecăţii iar instanţa este obligată să se pronunţe şi asupra legalităţii sale.

Provesul-verbal de control fiind emis de Direcţia Controlului Fiscal, în raport de dispoziţiile legale enunţate mai sus dar şi în raport de disp.art.85 dn Cod pr.civilă, se impune deci soluţionarea contestaţiei întemeiate pe disp.OUG nr.13/2001 şi în raport de acest organ – ca parte în proces, hotărârea pronunţată urmând a-i fi opozabilă.

Conform disp. art. 129 Cod procedură civilă, judecătorul veghează în tot cursul procesului la respectarea dispoziţiilor legale, având puterea de a ordona măsurile necesare judecării cererii.

De asemenea, el are îndatorirea să facă respectate şi să respecte el însuşi principiul contradictorialităţii şi celelalte principii ale procesului civil.

În cauză, faţă de dispoziţiile coroborate ale art. 10 şi 11 din Legea contenciosului, prima instanţă, în virtutea rolului activ avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor necesitatea citării şi a autorităţii publice menţionate în procesul verbal.

Consecinţa neîndeplinirii acestei obligaţii face ca disp. art. 312 alin. 5 teza I-a Cod procedură civilă - soluţionarea procesului fără a se intra în cercetarea fondului, să devină incidente şi să atragă casarea cu trimitere spre rejudecarea cauzei.

În consecinţă, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 1 şi 5 Cod procedură civilă, a admis recursul declarat şi a casat hotărârea recurată, celelalte motive de recurs nemaimputându-se a fi verificate ele vizând fondul cauzei.

Decizia civilă nr. 215/CA/14.10.2004În acelaşi sens, Decizia civilă nr. 221/CA/18.10.2004

15. Contencios administrativ. Contestaţie împotriva unor acte de control prin care s-au stabilit obligaţii suplimentare de plată. T.V.A. majorări întârziere, penalităţi şi amenzi.

Prin cererea înregistrată sub nr. 444/03.09.2003 la Tribunalul Constanţa, reclamanta SC U. SA a chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. Constanţa, pentru ca

85

prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Deciziei nr.1381/26.08.2003 şi a procesului-verbal nr. 4683/20.06.2003 încheiat de Direcţia Controlului Fiscal Constanţa şi implicit a titlurilor executorii emise în baza acestuia, sub nr. 712838/01.07.2003.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin procesul-verbal nr. 4683 din 20.06.2003 s-au stabilit obligaţii suplimentare de plată a TVA, majorări de întârziere, penalităţi şi amenzi în sumă de 1.570.579.499 lei; TVA în sumă de 1.394.146.355 lei reţinută de organele de control că reprezintă cota standard de 19% aplicată unor sume încasate de reclamantă, în baza unui contract extern nr.32061/18.06.2002 privind livrarea unor produse şi prestarea unor servicii ccătre firma OCEA SA cu sediul în Franţa, potrivit cu care bunurile au fost livrate şi serviciile prestate în Portul Constanţa, ca părţi componente ale unui import realizat de C.N. A.P.M. Constanţa SA.

Prin sentinţa civilă nr.219/CA/30.03.2004, Tribunalul Constanţa a admis cererea reclamantei şi a dispus anularea Deciziei nr. 138/26.08.2003, a procesului verbal nr.4683/20.06.2003 şi a titlurilor executorii emise în baza acestuia sub nr.712838/01.07.2003 ca acte subsecvente.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că operaţiunea realizată de reclamantă constă în livrarea la comanda unui partener extern, a unor produse şi servicii livrate la C.N APM SA Constanţa şi că plata TVA-ului s-a efectuat de către această societate ce era obligată prin lege să o suporte.

Fiind operaţiuni obişnuite la intern, TVA-ul nu se suportă din patrimoniul vânzătorului, ci se calculează ca o cotă de 19% din valoarea livrării efectuate cumpărătorului şi, conform art. 13 alin. 1 lit.”a” din Legea nr. 345/2002 se facturează acestuia şi se încasează de la cumpărător odată cu valoarea mărfii, iar apoi se virează la bugetul de stat.

În cauză, deşi plata TVA-ului nu s-a făcut de către CN APM SA Constanţa prin intermediul reclamantei, ci direct, instanţa de fond a reţinut că, în final, s-a încasat de către bugetul de stat.

Instanţa de fond a mai reţinut că situaţia în care se află reclamanta, este reglementată de dispoziţiile art. 3 alin. 3 din Legea nr. 345/2002 şi art. 40 alin. 10 din normele metodologice, potrivit cu care beneficiarului din România îi revenea obligaţia plăţii TVA-ului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs DGFP Constanţa, criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală, susţinând următoarele:

- operaţiunea desfăşurată de către reclamantă nu a reprezentat un export şi, în consecinţă, nu putea beneficia de scutirea TVA-ului în baza art. 11 lit.”a” din Legea nr. 345/2002;

- operaţiunea reclamantei nefiind un export, nici operaţiunea realizată de către OCEA Franţa cu CN APM Constanţa nu reprezintă un import;

- suma de 39.309, 46 Euro nu poate beneficia de scutire TVA, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art.33 al.1 lit.”a” din HG nr.598/2002.

Recursul este fondat, reţine Curtea.

86

Prin procesul-verbal încheiat la data de 20.06.2003 de către organele de control ale Direcţiei de Control Fiscal Constanţa, s-a stabilit în sarcina reclamantei plata suplimentară a TVA-ului aferentă operaţiunilor derulate cu partenerul francez OCEA, rezultând suma de 1.570.579.499 lei.

Prin Decizia nr. 138/26.08.2003, D.G.F.P. Constanţa a respins contestaţia formulată de SC U. SA pentru suma de 1.565.579.499 lei, reţinând că, în mod greşit reclamanta susţine că nu datorează TVA pentru livrările către OCEA, urmare achitării acesteia de către CN APM Constanţa.

În speţa dedusă judecăţii trebuie analizat dacă reclamanta datorează către bugetul de stat TVA aferentă livrării produselor şi prestării serviciilor efectuate în baza contractului de livrări produse nr.32020/08.08.2002, încheiat cu firma OCEA din Franţa, în calitate de cumpărătoare.

În cauză au fost încheiate două contracte – contractul nr.32020/08.08.2002 între SC U. şi OCEA Franţa, potrivit căruia reclamanta a livrat firmei franceze anumite produse, în portul Constanţa şi contractul nr.32016/18.06.2002 încheiat între OCEA SA şi CN APM Constanţa, conform căruia firma franceză a livrat bunurile achiziţionate de la reclamantă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. 5 din Legea nr. 345/2002, în cazul transferului dreptului de proprietate asupra unui bun de către două sau mai multe persoane impozabile, prin intermediul mai multor tranzacţii, fiecare tranzacţie se consideră o livrare separată, fiind impozitată distinct, chiar dacă bunul respectiv este transferat direct beneficiarului final.

În conformitate cu dispoziţiile legale TVA-ul este un impozit indirect ce se achită bugetului de stat de către vânzător, dar este suportat efectiv de către cumpărător, odată cu plata preţului, astfel că, în cazul celor două contracte cumpărători sunt OCEA SA şi CN APM Constanţa.

Deşi contractul a fost încheiat de reclamantă cu un partener străin, livrările efectuate constituie livrări la intern, căci produsele nu au părăsit teritoriul ţării, beneficiarul final fiind tot din România, concluzie desprinsă din dispoziţiile art.6 din Legea nr.345/2002.

Pentru operaţiunea încheiată cu OCEA SA, reclamanta nu a colectat TVA, întrucât a considerat că se încadrează în categoria operaţiunilor de export care sunt scutite de taxă pe valoare adăugată cu drept de deducere a taxei achitată furnizorilor, însă din contextul dispoziţiilor legale în materie: art.11 lit.”a” din Legea nr.345/2002 şi art. 27 alin. 1 din HG nr. 598/2002, rezultă că sunt scutite de TVA cu drept de deducere livrările şi prestările de servicii aferente acestora, efectuate în afara graniţelor ţării, pentru beneficiari cu sediul în străinătate.

Operaţiunea derulată între reclamantă şi firma franceză nu are caracterul unui export chiar dacă produsele şi serviciile aferente au fost comandate şi achitate de partenerul străin, neîncadrându-se în prevederile art. 48 şi 81 din Codul Vamal.

Într-o atare situaţie erau incidente dispoziţiile art. 35 din HG nr. 598/2002, potrivit cărora operaţiunile prevăzute la art.11 al.1 lit.”a” din Legea nr. 345/2002 pentru care nu se justifică scutirea de TVA, sunt supuse cotei standard a TVA-ului,

87

respectiv cota de 19%, deci reclamanta era datoare a plăti această taxă în sumă de 1.394.146.355 lei.

Cum taxa nu a fost achitată, în mod corect s-au aplicat majorări şi penalităţi de întârziere calculate conform procesului verbal nr. 2067/20.06.2003.

Împrejurarea că CN APM Constanţa a achitat TVA-ul pentru bunurile cumpărate de la firma franceză, nu o exonerează pe reclamantă de plata obligaţiilor sale legale pentru considerentele invocate mai sus.

Referitor la suma de 39.309, 46 Euro, Curtea reţine că reprezintă contravaloarea serviciilor prestate de reclamantă cu transport şi montaj (9.900 Euro) care nu sunt scutite de TVA, întrucât nu sunt aferente unor bunuri aflate în garanţie şi asistenţă tehnică (29.409,46 Euro) pentru toate bunurile furnizate de firma OCEA SA către CN APM Constanţa, bunuri care au făcut obiectul unui import.

În atare condiţii, pentru această sumă nu se aplică scutirea de TVA cât timp nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 33 lit.”a” din HG nr. 598/2002.

Reţinând aceste considerente, Curtea în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, admite recursul şi modifică hotărârea atacată în sensul respingerii cererii reclamantei, ca nefondată.


16. Contencios administrativ. Contestaţie împotriva deciziei pronunţate de DGFP şi prin care este menţinută în mod nejustificat măsura dispusă de organul de control cu privire la refuzul rambursării TVA şi a dobânzii aferente.

Prin cererea înregistrată sub nr. 376/CA/29.10.2002, reclamantul M.C. a chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. Constanţa, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună desfiinţarea parţială a Deciziei nr. 173/01.10.2002, cu consecinţa restituirii sumei de 218.745.205 lei TVA şi plata dobânzii legale aferente acestei sume.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că prin decizia atacată a fost menţinută în mod nejustificat măsura dispusă de organul de control cu privire la refuzul rambursării sumei de 218.745.205 lei, reprezentând TVA aferent materialelor achiziţionate în nume propriu (198.130.636 lei) şi amplasării unei piscine (20.614.569 lei).

În opinia reclamantului refuzul restituirii TVA reprezintă o eroare, cu atât mai mult cu cât temeiul legal invocat, atât de organul de control, cât şi de DGFP Constanţa este decizia nr. 3/04.03.2002, care a fost anulată parţial printr-o hotărâre a Curţii de Apel Constanţa.

Prin încheierea de şedinţă din data de 06.02.2003 s-a dispus suspendarea judecării cauzei conform art. 244/1 Cod procedură civilă, apreciindu-se că soluţionarea cauzei este în strânsă legătură cu dosarul nr.993/CA/2002 având ca obiect acţiunea introdusă de reclamant pentru anularea unor dispoziţii din decizia nr.3/2002.

Prin sentinţa civilă nr. 130/CA/21.10.2002, Curtea de Apel Constanţa a admis acţiunea reclamantului şi a dispus anularea pct. 2 şi 4 din art. II paragraful Taxa pe valoare adăugată din decizia nr. 3/04.03.2002 a Ministerului Finanţelor Publice.

88

Soluţia Curţii de Apel Constanţa a rămas irevocabilă, ca urmare a respingerii recursului prin decizia nr. 3163/14.10.2003 a Curţii Supreme de Justiţie.

Prin sentinţa civilă nr. 170/CA/16.03.2004, Tribunalul Constanţa a admis în parte cererea reclamantului, în sensul anulării deciziei nr. 173/2002 emisă de DGFP Constanţa cu privire la punctul II din dispozitiv.

A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferentă sumei de 218.745.205 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că la data de 25.01.2002, reclamantul a înregistrat cererea nr. 9581 prin care a solicitat restituirea sumei de 374.553.947 lei cu titlu de TVA, conform art. 17 alin.1 lit.B din OUG nr. 17/2000.

Prin procesul-verbal nr.1992/26.06.2002 organul fiscal a stabilit că suma de 311.740.557 lei nu poate face obiectul restituirii, iar prin decizia nr. 173/01.10.2002 a fost respinsă contestaţia reclamantului pentru suma de 218.745.205 lei.

Instanţa de fond a reţinut că pentru suma de 198.130.636 lei criticile formulate de reclamant cu privire la legalitatea actului de control şi ale deciziei atacate sunt întemeiate, cât timp asupra legalităţii soluţiilor prevăzute de decizia nr. 3/2002 a MFP la subtitlul TVA art. II pct. I 2 şi 4, instanţa prin sentinţa civilă nr. 130/CA/2002 s-a pronunţat ca fiind adausuri la lege.

În aplicarea OUG nr. 17/2000 a fost emis Ordinul nr. 1026/2000 al Ministerului Finanţelor Publice, care prevede expres în art. 1 alin. 2 singurele condiţii ce sunt necesare a fi îndeplinite cumulativ, respectiv autorizaţia de construcţie eliberată în condiţiile Legii nr. 50/1991 şi executarea lucrărilor de către persoane fizice sau juridice autorizate, condiţii îndeplinite de reclamant.

Referitor la suma de 20.614.569 lei, instanţa a reţinut că refuzul restituirii acestei sume aferente construirii unei piscine, a fost generat de interpretarea diferită pe care părţile au dat-o dispoziţiilor art. 2 lit.”a” din Legea locuinţei nr. 114/1996, conform cu care prin termenul de locuinţă se înţelege „construcţia alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare care satisfac cerinţele de locuit ale unei persoane sau familii”.

Instanţa de fond a reţinut că scopul urmărit de legiuitor în acordarea facilităţilor fiscale la cotele de impozitare, a vizat în primul rând încurajarea construcţiei de locuinţe, fără a se exclude prin O.M.F nr. 1026/2000 expres piscina din sfera noţiunii de locuinţă, făcând trimitere doar la definiţia locuinţei dată de Legea nr. 114/1996.

Cât timp prin art. 1 alin. 4 din OMF nr. 1026/2000, se face trimitere la termenii definiţi de Legea nr. 114/1996, instanţa a reţinut că sintagma „dotările şi utilităţile necesare” nu presupune acele dotări şi utilităţi de strictă necesitate, exigenţele minimale pe care trebuie să le asigure o locuinţă au fost prevăzute de legiuitor la art. 2 lit.”b” unde este definită locuinţa convenabilă.

Cu privire la capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 218.745.205 lei, instanţa a reţinut că reclamantul are la îndemână calea unei acţiuni în pretenţii, pe care o poate exercita din momentul în care creanţa devine certă şi exigibilă.

89

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamantul, cât şi D.G.F.P. Constanţa.

1. Reclamantul a criticat hotărârea prin prisma neacordării dobânzii legale aferentă sumei de 218.745.205 lei, calculată de la data emiterii procesului-verbal nr.1992/26.06.2002 al AFP Constanţa şi până la data la care îi va fi achitată suma.

2. D.G.F.P. Constanţa a criticat hotărârea prin prisma următoarelor motive:- referitor la suma de 196.130.636 lei, aceasta a fost respinsă la rambursare,

întrucât materialele au fost achiziţionate de către reclamant pe cont propriu nu şi prin intermediul executantului lucrărilor, nefiind îndeplinite condiţiile pentru a beneficia cota zero TVA;

- nu s-a făcut dovada că uşa metalică în valoare de 5.854.076 lei a fost montată de firma furnizoare;

- greşit instanţa de fond a reţinut că piscina este o utilitate necesară pentru ca reclamantul să beneficieze de restituirea TVA-ului.

I. Recursul declarat de D.G.F.P. Constanţa este nefondat, reţine instanţa de control.

Prin sentinţa civilă nr. 130/CA/21.10.2002 a Curţii de Apel Constanţa, devenită irevocabilă, s-a dispus anularea pct. 2 şi 4 din art. II paragraful „Taxa pe valoare adăugată” din Decizia nr. 3 din 04.03.2002 a Ministerului Finanţelor Publice, cât timp prin astfel de soluţii impuse s-a urmărit ca, în situaţia în care materialele sunt procurate pe cont propriu de beneficiarul construcţiei, să nu se mai aplice cota zero, chiar dacă ele sunt încorporate în lucrările de construcţie sau de instalare centrale termice, ceea ce de fapt constituie o adăugare la lege.

Într-o atare situaţie, fiind dezlegată de drept prin hotărâre irevocabilă situaţia materialelor achiziţionate în nume propriu în valoare de 198.130.636 lei, prin anularea art. 2 pct. 2 şi 4 din Decizia nr. 3/2002, pe baza căreia şi-a întemeiat soluţia organul de control fiscal, Curtea reţine că primul motiv de recurs este nefondat, cât timp condiţiile impuse de OUG nr. 17/2000 şi OMF nr. 1026/2000 sunt îndeplinite.

Suma de 5.854.076 lei reprezintă TVA aferent achiziţionării şi montării unei uşi metalice la demisolul construcţiei, uşă ce a fost montată chiar de firma furnizoare SC C.R. SRL.

În legătură cu TVA aferent piscinei, Curtea reţine că argumentele invocate de instanţa de fond în sensul aplicării dispoziţiilor din Legea nr. 112/1996, cât şi a cotei zero de TVA, sunt judicioase, reuşind să se înţeleagă mecanismul acordării facilităţilor, cât şi scopul urmărit de legiuitor prin instituirea acestora.

În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, se va respinge ca nefondat recursul declarat de D.G.F.P. Constanţa.

II. Cu referire la recursul declarat de reclamant, Curtea reţine că este fondat, în condiţiile în care suma ce trebuia restituită de organul fiscal este purtătoare de dobânzi.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1088 Cod civil, la obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală.

90

Aceste dispoziţii sunt în deplină concordanţă cu cele din art. 19 din OG nr. 61/2002, dar şi din art. 113 din Codul de procedură fiscală, contribuabilii au dreptul la dobândă pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget.

Într-o astfel de situaţie, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, a admis recursul declarat de reclamant şi a fost modificată, în parte, hotărârea atacată, în sensul obligării pârâtei la plata dobânzii legale aferentă sumei de 218.745.205 lei dobândă calculată de la data rămânerii irevocabile a hotărârii şi până la restituirea sumei din cererea principală.


17. Contencios fiscal. Contestaţie soluţionată potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 3 din OUG nr. 13/2001 de un organ necompetent material.

Prin sentinţa civilă nr. 410/2004, pronunţată de Tribunalul Tulcea – Secţia de contencios-administrativ, a fost respinsă plângerea formulată de reclamanta S.C. B. SRL Stejaru, judeţul Tulcea, împotriva Deciziei nr. 171/2003 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Tulcea şi a procesului-verbal nr. 2373/2003 întocmit de Garda Financiară – Secţia Tulcea şi a menţinut ca legale şi temeinice actele contestate.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, în urma controlului efectuat de comisarii Gărzii Financiare – secţia Tulcea la S.C. B. SRL din comuna Stejaru (societate având ca activitate principală fabricarea băuturilor alcoolice spirtoase) privind modul de utilizare a banderolelor de marcare pentru perioada 01.01.2003-15.08.2003, a fost încheiat procesul-verbal nr. 2373 din 29.08.2003 prin care s-a reţinut că societatea deţinea în stoc la data de 13.08.2003 cantitatea de 2.780 bucăţi banderole de marcare băuturi alcoolice neutilizate, procurate în baza licenţei de marcare nr. 122/30.05.2003, valabilă până la data de 31.12.2002. Petenta a predat banderolelor de marcare la data de 19.08.2003 cu procesul-verbal de primire nr.28019.

A mai reţinut instanţa că, întrucât reclamanta nu a respectat obligaţia de a restitui în termen de 15 zile marcajele neutilizate în termenele prevăzute de lege, potrivit prevederilor pct. 15 alin. 1 din Ordinul M.F. nr. 1772/1998 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a O.G. nr. 23/1995 republicată, modificată şi completată, faptă ce constituie contravenţia prevăzută de art. 15 lit.j din O.G. nr. 23/1995, este obligată, potrivit alin. 11 al aceluiaşi articol, să vireze la bugetul de stat o sumă egală cu valoarea accizelor şi a taxei pe valoarea adăugată aferente produselor corespunzătoare cantităţilor de marcaje neutilizate şi nerestituite.

Astfel, reclamanta datorează suma de 58.411.616 lei reprezentând accize şi TVA, sumă stabilită prin procesul-verbal nr. 2373/2001, decizia nr. 171/30.09.2003 a DGFP Tulcea fiind temeinică şi nelegală.

Împotriva sentinţei menţionate a declarat recurs reclamanta care a criticat soluţia primei instanţe invocând următoarele motive:

1. Sentinţa recurată a fost dată cu ignorarea dispoziţiilor art. 1 alin. 1 şi 3 din OUG nr. 13/2001 care prevăd că nu fac obiectul ordonanţei amenzile, confiscările şi alte măsuri complimentare. Pârâta a pronunţat decizia nr. 171/2003, fără a avea

91

competenţa de a cenzura măsura complimentară dispusă de agentul constatator cu ocazia sancţionării contravenţiei constatate.

2. Decizia supusă controlului pe calea contenciosului administrativ apare ca nefondată din moment ce modalitatea de calcul a măsurii complimentare este viciată atât din perspectiva nedatorării de către reclamantă a accizelor pentru băuturile alcoolice, accizele fiind datorate la acea dată, conform art. 10 alin. 3 din O.G. nr. 158/2001, de producătorul de alcool şi nu de băuturi alcoolice, cât şi din perspectiva calculului propriu-zis care a fost raportat la recipiente de 2 litri deşi timbrele erau folosite pentru recipienţi de 0,5 litri.

3. Instanţa de fond a introdus în cauză în calitate de pârâtă Garda Financiară – secţia Tulcea, lipsită de personalitate juridică, în urma solicitării pârâtei DGFP Tulcea în dispreţul tuturor condiţiilor impuse pentru ca o terţă persoană să poată fi chemată în judecată de părţile din proces.

Analizând cauza sub aspectul motivelor invocate instanţa constată că recursul este fondat.

Astfel, prin procesul-verbal nr. 2373/29.08.2003 încheiat de Garda Financiară secţia Tulcea s-a reţinut că reclamanta S.C. B. SRL Stejaru deţinea în stoc la data de 13.08.2003, conform notei de constatare nr.592 cantitatea de 2.780 bucăţi banderole de marcare băuturi alcoolice, neutilizate, procurate în baza licenţei de marcare nr.122/30.05.2002 valabilă până la 31.12.2002.

Nereturnarea marcajelor neutilizate, cel târziu la 15.04.2003, constituie contravenţia prevăzută la art. 15 lit. j din O.G. nr. 23/1995 modificată, motiv pentru care s-a întocmit procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor seria A nr. 0054265/29.08.2003.

Conform art. 15 alin. 11 din O.G. nr. 23/1995 modificată, pentru fapta reţinută, agentul economic producător intern este obligat să vireze bugetului de stat o sumă egală cu valoarea accizelor şi a TVA aferentă produselor corespunzătoare cantităţii de marcaje neutilizate.

În acest sens s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de a vira la bugetul de stat suma de 30.809.228 lei reprezentând echivalent accize şi suma de 27.602.388 lei reprezentând echivalent TVA.

Împotriva măsurii menţionate reclamanta a formulat contestaţie soluţionată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice prin decizia nr. 171/30.09.2003.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 3 din OUG nr. 13/2001 (în baza căreia a fost soluţionată contestaţia), „căile de atac privind amenzile, confiscările şi alte măsuri complementare aplicate prin acte ale organelor Ministerului Finanţelor Publice se supun dispoziţiilor dreptului comun”.

Faţă de aceste dispoziţii şi având în vedere că obligarea reclamantei la virarea sumelor egale cu valoarea accizelor şi TVA aferente produselor corespunzătoare cantităţii de marcaje neutilizate constituie o sancţiune complementară aplicată ca urmare a săvârşirii contravenţiei prevăzute de art. 15 lit. j din O.G. nr. 23/1995 modificată, se constată că DGFP Tulcea nu avea competenţa de a soluţiona contestaţia formulată împotriva unei astfel de măsuri, competenţa aparţinând instanţei prevăzute

92

de O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor aprobate prin Legea nr.180/2002.

Pentru considerentele expuse, apreciind că motivul invocat de recurent referitor la necompetenţa pârâtei DGFP Tulcea în soluţionarea contestaţiei este întemeiat. Curtea reţine că urmează a admite recursul în baza art. 312 alin. 1 şi art. 3041 Cod procedură civilă, în sensul admiterii acţiunii şi anulării deciziei contestate cu înaintarea contestaţiei spre soluţionare instanţei competente.

Într-o atare situaţie, nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs invocate.


18. Contencios administrativ. Anulare HCL prin care s-a aprobat schimbul unui teren din domeniul privat al municipiului. Reglementările aplicabile.

Reclamanta Prefectura Judeţului Tulcea, prin Prefect, a chemat în judecată la data de 24.10.2003 pe pârâtul Consiliul Local al Municipiului Tulcea, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa în contradictoriu cu acesta să se dispună anularea hotărârii nr. 252/24.09.2003 a acestuia, prin care s-a aprobat schimbul unui teren din domeniul privat al municipiului Tulcea, situat în str. T. cu un teren proprietate privată a S.C. D. 35 S.R.L. situat în municipiul Tulcea, str. A.

În motivarea acţiunii, s-a arătat că hotărârea este nelegală, întrucât a fost aprobată cu încălcarea art. 125 din Legea nr. 215/2001 care prevede că asupra bunurilor care aparţin domeniului public sau privat al unităţilor administrativ teritoriale, consiliile locale hotărăsc numai ca acestea să fie date în administrarea regiilor autonome sau instituţiilor publice ori să fie concesionate sau închiriate, vânzarea, concesionarea şi închirierea făcându-se prin licitaţie publică, organizată în condiţiile legii.

Aşadar, modalităţile de administrare a bunurilor proprietatea unităţilor administrativ teritoriale fiind indicate explicit în Legea nr. 215/2001 şi forma juridică a schimbului nefiind reglementată odată cu abrogarea Legii nr. 69/1991, hotărârea consiliului local luată în acest sens este nelegală.

Prin sentinţa civilă nr. 213/12.02.2004 Tribunalul Tulcea a respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale active, a admis cererea reclamantei Prefectura Judeţului Tulcea împotriva Consiliului Local Tulcea şi a anulat H.C.L. nr. 252/24.09.2003, ca nelegală.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei invocată de pârâtul Consiliul Local Tulcea este nefondată, deoarece potrivit art. 1 din H.G. nr. 1019/2002, „Prefectura este instituţie publică cu personalitate juridică, care se organizează şi funcţionează în fiecare judeţ cu rolul de a îndeplini atribuţiile şi prerogativele conferite prefectului prin Constituţie, legea administraţiei publice locale şi alte acte normative”.

93

S-a mai reţinut în acest sens că prefectura ca instituţie publică cu personalitate juridică este condusă nemijlocit de către prefect, iar acţiunea este semnată de prefect şi de către secretarul general al prefecturii.

Pe fondul cauzei s-a reţinut că acţiunea este întemeiată şi hotărârea este nelegală, deoarece, deşi autorităţile publice locale au competenţa de a dispune de bunurile proprietate publică sau privată ale unităţilor administrative teritoriale şi art. 12 alin. 1 din Legea nr. 54/1998 prevede că schimbul de terenuri între persoane fizice şi persoanele juridice prevăzute, ori între persoanele fizice şi persoanele juridice private se face cu acordul părţilor contractante, consiliile locale potrivit art. 125 din Legea nr. 215/2001 hotărăsc în privinţa bunurilor ce aparţin domeniului public sau privat de interes local, ca acestea să fie date în administrarea regiilor autonome sau instituţiilor publice, ori să fie concesionate sau închiriate.

Alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că vânzarea, concesionarea şi închirierea se fac prin licitaţie publică, în condiţiile legii.

În consecinţă, s-a reţinut că din analiza textului de lege sus menţionat rezultă că forma juridică a schimbului de terenuri nu este reglementată, acesta fiind prevăzut de art. 76 alin. 3 din Legea nr. 69/1991, în prezent abrogată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Consiliul Local al Municipiului Tulcea, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.

În motivarea recursului se arată că, greşit, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual active, instanţa a respins-o, considerând că reclamanta Prefectura Judeţului Tulcea are calitatea a ataca hotărârea Consiliului Local Tulcea în instanţă, deoarece identificarea reclamantului nu se poate face decât în cadrul reglementărilor art. 135 din Legea nr. 215/2001, în sensul că prefectul poate ataca în faţa instanţei de contencios actele emise de autorităţile administraţiei publice locale sau judeţene – cum este şi hotărârea din cauză, dacă le consideră ilegale.

Se mai arată că instituţia Prefecturii, astfel cum este definită prin art. 143 din Legea nr. 215/2001, legea nu-i recunoaşte prerogative şi competenţe de natura celor prevăzute în art. 135, ci le instituie exclusiv în sarcina prefectului, astfel cum prevede şi art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 1019/2003, art. 1 din acest act normativ nefiind decât o referire la o însărcinare dată de Guvern reprezentantului în teritoriu, atribuţiile şi competenţele date prefectului fiind reglementate prin Constituţie şi lege organică.

Pe fondul cauzei se arată că greşit s-a admis acţiunea reclamantei considerându-se că hotărârea Consiliului Local al Municipiului Tulcea încalcă legea, deoarece prin interpretarea dată Legii nr. 215/2001 şi Legii nr. 54/1998, instanţa înfrânge şi îngrădeşte dreptul de proprietate al unităţii administrativ teritoriale.

Se mai arată că faptul că în noua reglementare, Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală nu se mai reglementează expres forma juridică a schimbului, nu poate duce la concluzia că acest mod de dobândire a proprietăţii este interzis de lege.

Regula privind bunurile care alcătuiesc domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale este dată de art. 123 din Legea nr. 215/2001, potrivit căruia „Domeniul privat al unităţilor administrativ teritoriale este alcătuit din bunuri mobile şi imobile, altele decât cele prevăzute la art. 122 alin. 1, intrate în proprietatea acestora prin

94

modalităţile prevăzute de lege”, iar conform alin. 2, „Bunurile ce fac parte din domeniul privat sunt supuse dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Cum excepţiile sunt de strictă interpretare şi nu există nici o dispoziţie expresă care să interzică autorităţii locale a dobândi bunuri ce aparţin domeniului privat în modalitatea schimbului, hotărârea primei instanţe e nelegală şi netemeinică.

Şi referirea la împrejurarea că „forma juridică a schimbului de terenuri nu este reglementată” nu e un argument corect, deoarece formularea dată de art. 123 alin. 2 este suficientă şi concludentă.

Recursul este fondat, reţine instanţa de control.În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, se reţine că reclamanta

are calitate procesual activă în cauză, având în vedere că prefectura este instituţie publică cu personalitate juridică (art. 1 din H.G. nr. 1019/2003), iar în redactarea cererii de chemare în judecată, ca temei legal s-au amintit dispoziţiile art. 135 din Legea nr. 215/2001, acţiunea fiind semnată de prefect, deci criticile aduse hotărârii în soluţionarea excepţiei sunt nefondate.

Pe fondul cauzei, criticile sunt întemeiate.Potrivit art. 5 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, „Dreptul de proprietate privată al

statului sau al unităţilor administrativ teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel”.

De asemenea, art. 123 (2) din Legea nr. 215/2001 prevede că, „Bunurile ce fac parte din domeniul privat sunt supuse dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel”, iar dispoziţiile art. 125 (2) din Legea nr. 215/2001 cuprind reglementări referitoare la vânzare, concesionare şi închiriere, care se fac prin licitaţie publică”.

Din analiza teleologică şi sistematică a acestor dispoziţii, rezultă că reglementări speciale (altele decât dispoziţiile de drept comun) sunt în referire la vânzare, concesionare şi închiriere a bunurilor ce fac parte din domeniul privat al municipiului sau al altei autorităţi administrative, în ce priveşte schimbul fiind aplicabile dispoziţiile din Codul civil şi Legea nr. 58/1998.

Aceasta, deoarece potrivit art. 1405 Cod civil, „Schimbul este un contract prin care părţile îşi dau respectiv un lucru pentru altul”, de aici rezultând că schimbul ca şi vânzarea este un contract comutativ, consensual, sinalagmatic. Municipiul, urmare schimbului nefiind lipsit definitiv sau temporar de folosinţa bunului, pentru un preţ, redevenţă sau chirie, ci primind în schimb un altul, ceea ce înseamnă că dreptului de proprietate nu i se aduce nici o atingere, patrimoniul rămânând acelaşi.

Schimbul se face evident, urmare analizelor, expertizelor şi aprobărilor legale, în interesul autorităţii administrative.

Prin urmare, dacă bunurile ce alcătuiesc domeniul privat al autorităţii administrative sunt supuse dreptului comun, deci sunt alienabile, sesizabile şi prescriptibile, cu atât mai mult acestea pot face obiectul unui contract de schimb în condiţiile sus expuse.

Cum excepţiile nu pot fi prevăzute decât expres de legiuitor, referirile primei instanţe în admiterea acţiunii la disp. art. 125 din Legea nr. 215/2001 sunt nelegale,

95

reţine Curtea, urmând ca pentru considerentele sus-expuse şi în aplicarea art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul să fie admis şi modificată în tot sentinţa atacată, în sensul că acţiunea reclamantei va fi respinsă ca nefondată.


19. Contencios administrativ. Daune materiale reprezentând diferenţa dintre pensia greşit calculată şi pensia ce urma a fi remisă – rata de inflaţie până la executarea hotărârii.

Reclamantul R.S. a formulat la data de 5.04.2004 o cerere prin care solicită completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 179/CA/16.03.2004 a Tribunalului Constanţa, în dosarul nr. 142/CA/2003.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin hotărâre s-a dispus obligarea pârâtei Casa Judeţeană de Pensii a-i acorda daune materiale reprezentând diferenţa dintre pensia greşit calculată şi pensia ce urmează a o primi, dar în hotărâre nu s-a menţionat obligarea pârâtei ca la această diferenţă să se aplice coeficientul – rata de inflaţie, până la executarea hotărârii.

Aceasta este imperios necesar, deoarece diferenţa rezultată o primeşte cu o întârziere de peste 5 ani, iar puterea de cumpărare a scăzut conform coeficientului de inflaţie.

Prin concluziile scrise depuse în termenul de pronunţare reclamantul a solicitat ca pârâta să fie obligată la plata sumei de 643.253.198 lei rezultată din cuantumul pensiei cuvenite conform sentinţei civile nr. 179/CA/16.03.2004 a Tribunalului Constanţa – 14.040.794 lei, pensia dedusă conform cupon pensie în luna iunie 2004 – 4.440.000 lei, 67 luni x 9.600.000 lei = 643.253.198 lei.

A mai solicitat ca prin hotărâre să se dispună obligarea pârâtei la plata pensiei din luna iunie 2004 în sumă de 14.040.794 lei, aşa cum a fost indexată şi corelată, începând cu 1 decembrie 1998, iar în decizia de pensionare să fie consemnată atât pensia la 1 decembrie 1998, cât şi pensia de la 1.06.2004.

Prin sentinţa civilă nr. 413/CA/29.06.2004, Tribunalul Constanţa a admis cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 179/CA/16.03.2004 pronunţată de Tribunalul Constanţa, în dosarul nr. 142/CA/2003, cerere formulată de reclamantul Roşca Stelian în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Constanţa şi a respins capătul de cerere referitor la aplicarea coeficientului de rată al inflaţiei, la diferenţa de pensie ce i se cuvine, aferentă perioadei 1.12.1998 şi până la recalcularea prin deducerea pensiei încasate, în baza deciziilor anulate.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că, deşi acest capăt de cerere a fost motivat în considerentele sentinţei civile nr. 179/CA/16.03.2004, în dispozitivul acestei hotărâri nu a fost menţionat.

În raport de această situaţie de fapt, s-a făcut aplicarea art. 2822 Cod procedură civilă, dispozitivul sentinţei civile respective urmând a fi completat cu soluţia dată şi asupra acestui capăt de cerere, în sensul respingerii acestuia, deoarece legislaţia pensiilor de asigurări sociale în vigoare prevede ca modalităţi de majorare a cuantumului pensiei compensări, indexări şi recorelări, orice raportare a cuantumului

96

pensiei individuale la cursul valutar sau indicii de inflaţie nu au suport legal, astfel cum se reţine şi în decizia nr. 1179/1998 a Curţii Supreme de Justiţie.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul R.S.În motivarea recursului se arată, în esenţă, că greşit prima instanţă a respins

solicitarea sa, a respins capătul de cerere din acţiune prin care solicita obligarea pârâtei la plata unor drepturi băneşti ca despăgubiri materiale pentru daunele pricinuite prin neachitarea la timp a drepturilor de pensie, cu motivarea că aceasta nu este o cerere întemeiată în absenţa unor dispoziţii legale în materie, deoarece în conformitate cu art. 3 din Codul civil, art. 998 Cod civil şi art. 35 din Decretul nr. 31/30.01.1954, cererea sa este admisibilă şi fondată, un principiu de drept fiind acela că „ce legea nu interzice, este permis”.

Acestea, având în vedere că în alte hotărâri pronunţate de instanţă, cereri de acest fel au fost admise, cu exemplificări.

Se mai exprimă în continuare considerente pentru care cererea privind acceptarea aplicării coeficientului de rată inflaţie la pierderea suferită, trebuie a fi admisă.

Recursul este fondat, reţine Curtea.În cauză, acţiunea reclamantului – capătul de cerere prin care reclamantul

solicită anularea deciziei de pensionare nr. 144721/18.03.2003 a Casei Judeţene de Pensii şi obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii, corecte, în care să fie consemnată valoarea reală a pensiei pentru limită de vârstă şi a pensiei suplimentare a fost admis, din raportul de expertiză şi cu aplicarea art. 8 şi 9, 104, 11 şi 65 alin. 2 din Legea nr. 3/1977, rezultând că pensia calculată prin decizia atacată a fost calculată greşit, consecinţa fiind aceea că pârâta a fost obligată a emite în favoarea reclamantului o nouă decizie, începând cu data de 1.12.1998, cu obligarea acesteia şi la plata către reclamant a diferenţei de pensie ce i se cuvine aferentă perioadei 1.12.1998 şi până la recalcularea prin deducerea pensiei încasată, în baza deciziilor anulate.

În raport de această situaţie de fapt reţinută în hotărârea recurată, se constată că greşit instanţa a respins capătul de cerere din acţiunea reclamantului prin care solicita obligarea pârâtei Casa Judeţeană de Pensii a plăti reclamantului diferenţa de pensie de la data de 1.12.1998 actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, cu o motivare străină de cauza dedusă judecăţii, deoarece suma s-a stabilit a fi datorată nu ca urmare a completării documentaţiei sau dovedirea unor perioade de vechime suplimentare, ci din culpa exclusivă a pârâtei care având toate documentele necesare, a procedat la calcularea greşită a pensiei ce i se cuvenea reclamantului.

În raport de aceste considerente, în cauză sunt îndeplinite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale, reglementată de dispoziţiile art. 998 Cod civil, fapta fiind culpabilă, cauzatoare de prejudiciu, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu fiind şi acestea dovedite.

Prejudiciul suferit de reclamant prin neprimirea la timp a pensiei în cuantumul la care era îndreptăţit, ce i se cuvenea, poate fi, aşadar acoperit prin obligarea intimatei la plata sumelor datorate actualizate cu indicele de inflaţie.

97

Pentru aceste considerente, reţien instanţa de control, recursul va fi admis şi modificată în parte sentinţa recurată, în sensul celor solicitate.


20. Contencios administrativ. Suspendarea actului administrativ emis.Prin cererea înregistrată sub nr. 4108/29.10.2002 la Tribunalul Tulcea,

reclamanta S.C. S.D.P. SRL Tulcea a solicitat în contradictoriu cu pârâta Consiliul Local al comunei Mihai Viteazu, judeţul Constanţa, anularea hotărârii nr. 35 din 14.12.2001 şi suspendarea actului administrativ atacat.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin hotărârea atacată i s-a produs o vătămare a drepturilor şi intereselor legitime cu privire la exploatarea stufului din perimetrul de administrare ARBDD Tulcea ce i-a fost atribuit. Astfel, în baza hotărârii nr.15/2001 s-a încheiat contractul de asociere în participaţiune nr. 1034 din 31.05.2001 cu S.C. P. IX SRL Tulcea având ca obiect realizarea lucrărilor de întreţinere a terenului în suprafaţă de 695 ha, teren ce are destinaţia de păşune comunală şi exploatarea, valorificarea resurselor regenerabile (stuf) de pe suprafaţa de 695 ha.

Deşi hotărârea nr. 15/2001 a fost anulată de Tribunalul Tulcea, soluţia rămânând irevocabilă prin respingerea recursului, existând în această situaţie o stare litigioasă, s-a emis hotărârea nr. 35/14.12.2001 în baza căreia s-a încheiat contractul de cooperare nr.2684/20.12.2001 înregistrat la N.S. sub nr. 708/21.12.2001 cu acelaşi obiect de activitaate constând în exploatarea şi valorificarea resurselor regenerabile – stuf de pe o suprafaţă de 695 ha, proprietatea comunei Mihai Viteazu.

A susţinut reclamanta că ambele societăţi menţionate sunt administrate de numitul B.T., iar hotărârea Consiliului local nr. 35/2001 a fost dată cu încălcarea disp.art.1 din Legea nr. 219/1998 cu referire la art. 38 lit.x din Legea nr. 215/2001.

În speţă, autoritatea locală a eludat disp. art. 1 din Legea nr. 219/1998 care impun concesionarea prin procedura licitaţiei încredinţând activitatea de exploatare a unei resurse (stuf) şi a unui serviciu (igienizare) printr-un contract de asociere în particpaţiune care, în fapt, este un contract comercial de concesionare.

Aşa fiind, rezultă vătămarea drepturilor legitime ale reclamantei care a fost exclusă de la posibilitatea recunoscută de lege de a se înscrie şi participa la licitaţie în vederea obţinerii concesiunii, cu atât mai mult cu cât dispune de forţa de muncă şi logistica necesare.

În ceea ce priveşte termenul de introducere a acţiunii, s-a arătat că împotriva hotărârii Consiliului local al comunei Mihai Viteazu s-a mai adresat cu o acţiune la Tribunalul Tulcea ce a făcut obiectul dosarului nr. 54/2002, soluţionată prin sentinţa civilă nr.636/11.04.2002 în sensul anulării hotărârii, însă, prin decizia civilă nr. 1033/CA/2002, Curtea de Apel Constanţa a admis recursurile formulate de Consiliul Local Mihai Viteazu şi intervenienta S.C. N.S. SRL Tulcea, acţiunea fiind respinsă ca inadmisibilă pentru nerespectarea căii recursului graţios prev. de art. 5 alin. 2 din Legea nr. 29/1990.

Faţă de data de 24.10.2002, când s-a pronunţat Curtea de Apel, a susţinut reclamanta că se află în termenul de 30 de zile prevăzut de disp. art. 5 din Legea nr.

98

29/1990, deoarece acesta curge de la data pronunţării ultimei hotărâri şi de la data introducerii primei acţiuni nu a trecut mai mult de un an conform disp.art.5 al. ultim din Legea nr. 29/1990.

Cum pârâta nu a raspuns nici până în prezent la sesizarea reclamantei nr. 28/14.01.2002 şi nici nu i-a comunicat actul administrativ, consideră reclamanta că acţiunea este formulată în termen.

Referitor la legalitatea PUG, a arătat reclamanta că, astfel cum s-a constatat şi prin hotărârea Tribunalului Tulcea pronunţată în dosarul nr. 1931/2001, rămasă irevocabilă, planul urbanistic general al comunei Mihai Viteazu a fost dat cu încălcarea esenţială a legii, această împrejurare rezultând şi din comunicările făcute de A.R.B.D.D.Tulcea către Primăria comunei Mihai Viteazu şi Prefectului judeţului Constanţa. În consecinţă şi încredinţarea spre exploatare a stufului de pe suprafaţa de 695 ha este dată tot cu încălcarea legii.

În drept, reclamanta a invocat disp. art. 1,5,9 şi urm. din Legea nr. 29/1990 raportat la art.2 lit.c Cod procedură civilă.

În cauză a formulat cerere de intervenţie în interes propriu S.C. N.S. SRL Tulcea care a justificat cererea sa prin faptul că, prin hotărârea nr. 35/2001, Consiliul local al comunei Mihai Viteazu a hotărât legal încheierea contractului de cooperare nr. 2684/20. 12.2001 cu intervenienta, iar judecarea cauzei fără participarea acesteia ar lipsi-o de posibilitatea de a-şi apăra interesul legitim de a colabora cu autoritatea administrativă locală şi de a apăra actul administrativ atacat care este constitutiv de drepturi în ceea ce o priveşte.

Pârâta şi intervenienta, prin întâmpinare, au invocat excepţiile lipsei capacităţii de exerciţiu a reclamantei, puterii lucrului judecat, lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, neîndeplinirii procedurii prealabile administrative şi inadmisibilităţii acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 510/11.04.2003, Tribunalul Tulcea a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins în consecinţă acţiunea reclamantei ca inadmisibilă, a admis cererea de intervenţie şi a respins celelalte excepţii invocate ca nefondate.

Prin decizia civilă nr. 299/CA/27.10.2003, Curtea de Apel Constanţa a admis recursul declarat de reclamanta S.C. S.D.P. SRL Tulcea şi a casat hotărârea menţionată cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru soluţionarea cauzei pe fond.

Instanţa de recurs a stabilit că în cauză nu sunt întrunite condiţiile art. 1201 Cod civil întrucât acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, fără a se soluţiona cauza în fond.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr.4019/2003, iar prin sentinţa civilă nr.588/08.04.2004, Tribunalul Tulcea a admis cererea reclamantei, a dispus anularea hotărârii nr.35/14.12.2001 ca nelegală şi netemeinică, a respins excepţiile invocate ca nefondate şi a respins cererea de intervenţie în interes propriu ca nefondată. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50.831.700 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

99

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că excepţia referitoare la nerespectarea procedurii prealabile nu mai poate fi antamată întrucât decizia de casare a învestit instanţa cu judecarea cererii pe fond.

Actul atacat nu este unul de gestiune, pentru a fi exceptat de la aplicarea Legii nr. 29/1990, ci unul administrativ de autoritate, iar reclamanta a fost vătămată într-un drept al său recunoscut de lege, acela de a participa la licitaţia publică ce însoţeşte procedura concesionării.

Pe fond, instanţa a motivat că pârâta nu a respectat procedura prevăzută de legea nr.219/1998 astfel cum impun disp.art.38 lit.x din Legea nr.215/2001, în sensul că a încredinţat activitatea de exploatare a unei resurse cum este stuful şi a unui serviciu-igienizare printr-un contract de asociere în participaţiune, care este în fapt un contract comercial de concesionare, fără licitaţie.

Mai mult, prin hotărâre judecătorească, s-a statuat asupra legalităţii PUG al comunei, stabilindu-se că terenul în litigiu face parte din patrimoniul ARBD astfel că pârâta nu putea dispune de acesta.

Întrucât prin cererea de intervenţie se tinde la valorificarea unui drept propriu, admiţând cererea principală a reclamantei, instanţa a respins cererea de intervenţie ca nefondată.

Au fost respinse excepţiile lipsei capacităţii de exerciţiu şi calităţii procesuale active a reclamantei ca nefondate, întrucât pe de o parte împuternicirea avocaţială suplineşte cerinţele art. 67 şi 68 din Codul de procedură civilă, cererea fiind însuşită şi de administrator, iar pe de altă parte, reclamanta, fiind vătămată în drepturile sale, şi-a justificat interesul şi legitimarea procesuală activă.

Împotriva sentinţei menţionate a declarat recurs intervenienta S.C. N.S. SRL Tulcea care a criticat soluţia primei instanţe ca fiind nelegală şi netemeinică.

Recurenta a invocat următoarele motive de recurs:1. Instanţa de fond, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat

natura acestuia (art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă). A susţinut recurenta că în mod greşit a apreciat instanţa că actul administrativ atacat este un act administrativ de autoritate, acesta fiind în realitate un act de gestiune săvârşit de autoritatea locală pentru administrarea patrimoniului său, act exceptat de la controlul judecătoresc pe calea Legii nr. 29/1990 a contenciosului administrativ.

2. Hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar în privinţa caracterizării naturii juridice a actului atacat (art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă), a arătat recurenta că instanţa de fond a concluzionat că actul atacat nu este unul de gestiune fără a prezenta motivele de fapt şi de drept care i-au format această opinie. În contradicţie cu concluzia asupra caracterului juridic al actului atacat instanţa reţine, de asemenea, că actul este un contract comercial de concesionare.

3. Instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare care era hotărâtor pentru dezlegarea pricinii (art. 304 pct. 10 Cod procedură civilă). A susţinut recurenta că instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei referitoare la neîndeplinirea legală de către reclamantă a procedurii prealabile prev. de Legea nr. 29/1990 şi asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active sub aspectul dovedirii vătămării unui drept recunoscut de lege.

100

4. Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii (art.304 pct.9 Cod procedură civilă). Instanţa nu a mai examinat nici una dintre excepţiile invocate de pârâtă şi de intervenientă, printre care şi aceea a nerespectării procedurii prealabile în contenciosul administrativ, motivând existenţa deciziei civile nr. 299/CA/27.10.2003 a Curţii de Apel Constanţa care a casat o sentinţă anterioară şi a învestit instanţa cu rejudecarea litigiului în fond.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că faţă de data înregistrării procedurii prealabile – 14.01.2002, acţiunea reclamantei formulată la data de 29.10.2002 este tardivă. Întrucât reclamaţia administrativă a fost înregistrată la data de 14.01.2002, termenul în care autoritatea emitentă trebuia să răspundă s-a împlinit la data de 13.02.2002, iar reclamanta putea sesiza instanţa de contencios-administrativ cel mai târziu la data de 16.03.2002.

Recurenta a contestat, de asemenea, reclamaţia administrativă din 14.01.2002 sub aspectul conţinutului acesteia, arătând că, prin cererea adresată pârâtei, reclamanta nu a solicitat anularea actului administrativ, singura măsură care ar fi fost aptă să apere dreptul pretins vătămat. Caracterul ambiguu al respectivei petiţii face ca aceasta să nu întrunească cerinţele unei „reclamaţii administrative”.

Intimata-reclamantă, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului invocând excepţia lipsei de interes în formularea recursului. În motivarea excepţiei, intimata a susţinut că, întrucât intervenientul principal are o poziţie independentă de celelalte părţi în proces, recursul său nefolosind şi neatrăgând calitatea de intimat pentru emitentul actului administrativ atacat, sentinţa civilă nr. 588/08.04.2004 a Tribunalului Tulcea a rămas irevocabilă prin nerecurare faţă de emitentul actului administrativ. În raporturile dintre reclamantă şi pârâtă, precum şi în raporturile dintre intervenientă şi pârâtă există autoritate de lucru judecat asupra anulării Hotărârii nr. 35/2001 a Consiliului local al comunei Mihai Viteazu, astfel că prin admiterea recursului recurenta-intervenientă nu mai poate obţine folosul pe care îl urmăreşte, neputând obţine decât în raport cu reclamanta, faţă de care a formulat recursul, desfiinţarea hotărârii recurate şi menţinerea actului administrativ atacat.

Pe fond, intimata a arătat că cererea de intervenţie trebuie făcută în formele prescrise pentru cererea de chemare în judecată şi pentru ambele cereri sunt incidente disp. art. alin. 1 din Legea nr. 29/1990 referitoare la reclamaţia administrativă prealabilă. Întrucât cererea de intervenţie în interes propriu a fost respinsă ca nefondată, consideră intimata că se impune menţinerea acestei soluţii.

În ceea ce priveşte criticile recurentei referitoare la hotărârea recurată, intimata a susţinut că acestea sunt nefondate.

Analizând cauza sub aspectul excepţiei şi motivelor de recurs invocate, instanţa de control reţine următoarele:

Excepţia lipsei de interes în formularea recursului este nefondată. Recurenta are calitate de intervenient propriu în cauză, invocând un drept propriu, respectiv acela de a menţine un act administrativ prin care se aprobă cooperarea între Consiliul local al comunei Mihai Viteazu şi intervenienta, în vederea realizării unor acţiuni şi lucrări pe păşunea comunală şi valorificarea resurselor regenerabile (stuf). Intervenienta a justificat interesul său în formularea cererii de intervenţie, iar prin respingerea

101

acesteia de către instanţa de fond, justifică interes în formularea recursului. Faptul că cererea de recurs nu a fost îndreptată şi împotriva emitentului actului nu poate să atragă lipsa interesului întrucât cererea de intervenţie este strâns legată de cererea principală, iar recurenta critică soluţia instanţei sub aspectul soluţionării ambelor cereri.

În ceea ce priveşte neîndeplinirea disp. art. 5 din Legea nr. 29/1990 de către intervenientă, se reţine că o astfel de procedură prealabilă nu poate fi impusă în cauză, întrucât intervenienta nu contestă un act administrativ prin cererea sa, ci urmăreşte tocmai menţinerea actului, aşa încât sesizarea organului administrativ cu o reclamaţie administrativă ar fi fost cu totul neavenită.

Sub aspectul calificării actului atacat ca fiind un act administrativ de autoritate, supus controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, se constată că aprecierea instanţei de fond este corectă. Astfel, în exercitarea atribuţiilor de exploatare şi dezvoltare a proprietăţii sale, autoritatea publică locală poate să emită două categorii de acte administrative şi anume: acte administrative de autoritate, prin care se aprobă concesionarea, executarea de lucrări, prestarea de servicii, etc., precum şi condiţiile de efectuare a acestor operaţiuni şi acte administrative de gestiune care se realizează sub formă de contracte de concesiune, vânzare-cumpărare, executare de lucrări, etc. Principala deosebire între cele două categorii de acte constă în aceea că în timp ce actele administrative de autoritate, fără deosebire de faptul că sunt normative sau individuale, sunt unilaterale şi se adoptă sau se emit ca urmare a deliberării ori deciziei organului care le adoptă sau le emite, actele administrative de gestiune sunt bilaterale şi se încheie, prin negocierea părţilor, potrivit celor cuprinse în caietul de sarcini, cuprinzând drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi participante la încheierea actului.

În speţă, hotărârea nr. 35/2001 reprezintă un act administrativ de autoritate întrucât este un act unilateral al autorităţii administrative locale prin care se aprobă cooperarea cu S.C.N. S. SRL Tulcea.

Referitor la îndeplinirea procedurii prealabile administrative, se constată că la data de 14.01.2002 reclamanta S.C. S.D.P. SRL s-a adresat pârâtului Consiliului local al comunei Mihai Viteazu, solicitând reanalizarea hotărârii nr. 35/14.12.2001 emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 pct. 1 din Legea nr. 219/1998.

Întrucât legea nu impune o anumită formă pentru reclamaţia administrativă, se apreciază că cererea adresată la data de 14.01.2002 întruneşte condiţiile unei astfel de reclamaţii având în vedere că din conţinutul ei rezultă fără echivoc intenţia părţii de a contesta actul administrativ pe care îl consideră vătămător.

Faţă de data formulării reclamaţiei administrative, se reţine însă că sesizarea instanţei de contencios –administrativ la data de 29.10.2002 este tardivă.

Potrivit disp. art. 5 alin. 1 din Legea nr. 29/1990 „înainte de a cere tribunalului anularea actului, cel ce se consideră vătămat se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prev. la art.1 al.2, autorităţii emitente care este obligată să rezolve reclamaţia în 30 de zile de la aceasta”.

102

Conform art. 5 alin. 2 „în cazul în care cel ce se consideră vătămat nu este mulţumit de soluţia dată reclamaţiei sale, el poate sesiza tribunalul în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei”, iar alin. 4 prevede că „sesizarea tribunalului se va putea face şi în cazul în care autoritatea administrativă emitentă nu rezolvă reclamaţia în termenul prev. la alin. 1”.

Din interpretarea dispoziţiilor legale menţionate rezultă că termenul de 30 de zile prevăzut pentru sesizarea instanţei este un termen de prescripţie care începe să curgă, în situaţia dată, de la data când s-a împlinit termenul de 30 de zile în care autoritatea administrativă emitentă trebuia să raspundă la reclamaţia formulată.

Întrucât acest termen s-a împlinit la data de 16.03.2002, se constată că dreptul la acţiune al reclamantei era stins la momentul sesizării instanţei, respectiv la data de 29.10.2002.

Faptul că reclamanta a mai formulat o cerere de chemare în judecată, înregistrată sub nr. 54/03.01.2002 la Tribunalul Tulcea, nu prezintă relevanţă în cauză în ceea ce priveşte împlinirea termenului de prescripţie întrucât, potrivit disp. art. 16 alin. 1, lit. b şi art. 16 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 o astfel de cerere nu întrerupe termenul de prescripţie în situaţia în care a fost respinsă, ori cererea menţionată a fost respinsă ca inadmisibilă prin decizia civilă nr. 172/CA/2002 a Curţii de Apel Constanţa.

Pentru considerentele expuse, văzând că motivul de recurs analizat mai sus este întemeiat, Curtea constată că urmează a admite recursul în baza art.312 alin.1 coroborat cu art. 304 pct. 10 Cod procedură civilă şi a modifica în parte sentinţa recurată în sensul respingerii acţiunii principale ca tardiv formulată şi admiterii în consecinţă a cererii de intervenţie.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei referitoare la soluţionarea excepţiilor lipsei capacităţii de exerciţiu şi lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.


21. Contencios administrativ. Suspendare ordin repartiţie. Soluţionarea greşită a cauzei pe excepţia lipsei calităţii procesuale active.

Prin cererea adresată Tribunalului Constanţa – Secţia contencios administrativ, reclamanţii R.M., R.A. şi R.M. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi RAEDPP Constanţa, solicitând să se dispună, pe calea contenciosului administrativ, suspendarea Ordinului de repartiţie nr. 18/60219/08.05.2002 emis în favoarea lui T.C. a contractului de închiriere nr.997/10.05.2002 încheiat în favoarea aceleiaşi persoane pentru locuinţa situată în Constanţa, str.D., precum şi anularea acestora.

Au solicitat reclamanţii şi obligarea acestora la plata de daune cominatorii de 300.000 lei/zi.

Şi-au motivat reclamanţii cererea arătând că nu pot locui toţi trei într-o singură cameră din locuinţa situată în Constanţa, str. D. şi pe care au obţinut-o prin sentinţa civilă nr. 12393/2002 a Judecătoriei Constanţa.

103

Reclamanţii au mai arătat că deşi R.M. are calitate de luptător pentru victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989, cererile sale de atribuire de locuinţă nu i-au fost onorate.

Daunele cominatorii au fost solicitate de la data introducerii acţiunii şi până la data constatării actelor abuzive contestate pentru prejudiciile suferite ca urmare a afectării sănătăţii, a procesului de pregătire la învăţătură ce necesită cheltuieli suplimentare.

Prin sentinţa civilă nr. 30/2004, Tribunalul Constanţa a soluţionat cauza pe excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins acţiunea în consecinţă.

Pentru a dispune astfel a reţinut prima instanţă că reclamanţii nu şi-au justificat calitatea procesuală activă iar raportul de drept procesual nu se poate lega decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii.

Împotriva acestei hotărâri în termen legal au declarat recurs reclamanţii criticând-o sub aspectele: - greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, întrucât R.M. având calitatea de revoluţionar are un drept locativ legal şi prioritar conform Legii nr.42/1990 şi pe cale de consecinţă este şi vătămat în drepturile sale legale, printr-un act administrativ; - nepronunţarea instanţei asupra tuturor captelor de cerere; - greşita respingere a probelor propuse în dovedirea acţiunii. Verificând critica adusă în motivele de recurs referitoare la soluţionarea excepţiei, Curtea reţine următoarele:

În literatura juridică nu există un punct de vedere unitar asupra definirii calităţii procesuale.

Practica judiciară a dat consacrare şi punctului de vedere conform căruia, legitimarea procesuală nu se raportează cu necesitate la raportul juridic dedus în judecată, ci la dreptul de a reclama în justiţie şi la obligaţia de a răspunde faţă de pretenţiile formulate prin cerere de chemare în judecată.

În cauză, reclamantul are calitate de luptător pentru victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989, şi în această calitate a adresat cereri pârâtei în sensul încheierii contractului de închiriere pentru locuinţa în care i s-a permis să stea împreună cu familia sa şi pentru care i-a fost stabilită obligaţia plăţii chiriei şi i-a fost acceptată plata acesteia.

Prin urmare, Curtea reţine că reclamanţii au dreptul de a reclama în justiţie nulitatea actelor administrative emise, încălcarea drepturilor invocate, iar partea, obligaţia să răspundă pretenţiilor formulate prin cererea de chemare în judecată.

În consecinţă, reţinând calitatea procesuală a reclamanţilor, devin incidente disp.art.312 Cod pr.civilă, motiv pentru care Curtea a admis recursul şi a casat hotărârea recurată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare pe fondul său la prima instanţă.


PREŞEDINTESecţia comercială, maritimă şi fluvială

şi pentru cauze de contencios administrativ şi fiscalGEORGIANA PULBERE

104

sectia comerciala - practica casare semestrul ii-2004

Documents