162

SECŢIA 2. STRATEGII INOVAŢIONALE PENTRU GESTIUNEA SITUAŢIEI DE

CRIZĂ ŞI DE RISC ECONOMIC

FACTORUL UMAN ȘI VALOAREA ADĂUGATĂ ÎN CONDIȚIILE DE CRIZĂ

Natalia BURLACU, dr. hab., prof. univ. ULIM

Abstract: A special place is occupied in any undertaking its staff. Namely people with knowledge and skills, including

relationships formed subordinate (vertical) and advisory (horizontal) form value added enterprise image and content. Added

value to measure economic strength of the company.

Un loc deosebit în orice întreprindere îl ocupă personalul ei. Anume oamenii, cu cunoştinţele şi

deprinderile lor, între care s-au format relaţii de subordonare (pe verticală) şi consultative (pe orizontală),

formează valoarea adăugată, imaginea şi conţinutul întreprinderii.

Valoarea adaugată permite măsurarea puterii economice a întreprinderii.

Acest indicator reprezintă o valoare adaugată brută deoarece cheltuielile cu amortizarea nu sunt

consumații din exterior. Diminuarea valorii adaugate brute cu amortizarea imobilizarilor aferente

exploatarii permite obținerea valorii adaugate nete. În valoarea adaugată se transmit caracteristicile

eterogenitătii valorice a noțiunii de producție. În industrie, valoarea adaugata generata de un angajat a crescut cu

40% in ultimii doi ani ,iar costul cu forta de munca a crescut cu doar 20%.

O particularitate a personalului întreprinderii ca organism viu este continuitatea obligatorie a

funcţionării lui. Orice stagnare, chiar de scurtă durată, provoacă atrofia fie a unui fragment, fie a

organismului în întregime. Practica mondială confirmă, că uzinele care staţionează, concediindu-şi

personalul, nu se mai restabilesc. Acest fapt determină necesitatea formării unei atitudini deosebite faţă de

evaluarea funcţionării personalului întreprinderii ca element fundamental al forţelor de producţie.

În întreprinderile aflate în stare de criză, personalul este principala forţă de producţie aptă de a

depăşi criza, deoarece doar personalul întreprinderii reprezintă acea formaţiune integră capabilă să

întreprindă acţiuni raţionale pentru soluţionarea problemelor și crearea valorii adăugate. Personalul este

cel mai sensibil şi dinamic element al întreprinderii de producţie. Personalul este o formaţiune unitară

care uneşte colaboratorii întreprinderii conform unor anumite principii şi funcţionează în ritmul ciclului ei

de viaţă. În literatura de specialitate noţiunea de factor uman al întreprinderilor de producţie mai este

interpretată şi ca „resurse de muncă‖, „cadre‖, „forţă de muncă‖, „resurse umane‖, „personal‖. În ediţia

dată termenul ―personal‖ reprezintă o formaţiune concentrată a factorului uman. Trebuie de remarcat

faptul, că deocamdată nici „factorul uman‖, nici „personalul‖ n-au devenit noţiuni categoriale, precis

determinate.

În condiţiile de criză a întreprinderii personalul, cu toată dinamica lui extrem de accelerată,

formează conţinutul ei fundamental. După faliment „capitalul uman‖, ca reflectare estimativă a

personalului întreprinderii, îşi pierde valoarea de întrebuinţare şi valoarea sa ca unitate organic integră.

Practica mondială contemporană cunoaşte diverse metode de reglementare a proceselor în domeniul

personalului. Poziţia faţă de dinamica cadrelor în S.U.A. şi Japonia poate fi caracterizată ca diametral

opusă. Dacă în S.U.A. faţă de cadre se manifestă o atitudine mecanică, pragmatică, apoi în Japonia se

pune accentul pe tradiţionalism, succesiune. Însă şi primul, şi al doilea mod de gestiune a acestor procese

obţin rezultate identic înalte, exprimate în reproducerea sistemelor economice ale S.U.A. şi a Japoniei, în

tendinţele pozitive ale potenţialului de cadre, în dezvoltarea socială, în progresul tehnic şi în crearea

valorii adăugate ce duce la creşterea continuă a nivelului de viaţă al naţiunilor.

În general starea contemporană a macroeconomiei poate fi caracterizată ca fiind în faza iniţială de

postcriză. Această stare este confirmată de anumite manifestări pozitive în unele ramuri şi sfere. Această

fază acţionează asupra cadrelor în întreprinderile aflate în criză în următoarele două direcţii:

1) înviorarea generală a economiei duce la creşterea cererii pentru producţia firmelor aflate în criză

şi, corespunzător, măreşte gradul de utilizare a forţei de muncă;

2) creşterea producţiei în ramurile avansate atrage cadrele din firmele în criză, prin stabilitatea

locurilor de muncă şi salariile mari.

După cum relevă practica autohtonă contemporană, din întreprinderile instabile pleacă, în primul

rând, muncitorii de calificare înaltă (lăcătuşi, operatori de utilaj universal, muncitori-constructori) şi

specialiştii (programatori, contabili, mecanici, tehnicieni, energeticieni, personalul serviciilor comerciale,

merceologi ş.a.). Aceasta slăbeşte întreprinderea iar procesul de stagnare sporeşte. În această situaţie se

163

efectuează cu greu măsurile privind restructurarea fondurilor de producţie, regruparea parcului industrial

de maşini şi optimizarea procesului tehnologic în termene restrânse.

Bibliografie:

1. N.Burlacu, C.Tcaci.Viabilitatea întreprinderii prin managementul anticriză, Ch : ULIM, 2012, p.291.

РАЗРАБОТКА КОНЦЕПЦИИ УПРАВЛЕНИЯ НА ОСНОВЕ ЦЕЛЕЙ И СИТУАЦИОННЫЙ

МЕНЕДЖМЕНТ

Ольга БЛАГОРАЗУМНАЯ, dr., conf. univ. ULIM

Abstract: The aim of any company is to obtain the anticipated results. Achieving the goals affect changes in external and

internal conditions. Evaluation of these changes, the interpretation of the situation with the release of the most important factors

is only possible with the situational approach.

Одним из концепций управления, получившим широкое распространение в мировой

практике управления во второй половине XX века, является концепция управления по целям

(Management by objectives - МВО). Сущность данной концепции — целостная система управления,

ориентированная на результаты и основанная на использовании творческого потенциала

трудового коллектива, новых методов и техники управления.

Принципы концепции — целью деятельности является получение запланированных

результатов. Цели и приоритеты не являются постоянными величинами, их пересмотр связан с

изменением внешних и внутренних условий, с достижением ранее поставленных целей или с

признанием их ошибочности.

В Молдове внедрение МВО все еще находится в зачаточном состоянии. Некоторые

компании предприняли определенные попытки использовать принципы управления по целям, но

до полноценного функционирования МВО не дошло. Целесообразность практического внедрения

МВО сопряжена с целым рядом объективных и субъективных трудностей. Трудности возникали в

условиях молдавской нестабильности не только при прогнозировании состояния внешней среды и

планировании деятельности организации, но и в ресурсном обеспечении мероприятий, связанных

с использованием МВО. Управление по целям предъявляет очень высокие требования к персоналу

организаций, и прежде всего к ее руководству. Все это вполне естественно приводит к ситуации,

когда для полноценного внедрения МВО в той или иной компании необходимо провести целый

ряд подготовительных мероприятий. Это требует дополнительного времени и ресурсного

обеспечения, что существенно снижает общую эффективность ее внедрения и срок получения

отдачи от функционирования системы управления по целям.

Одним из способов решения этой проблемы может стать поэтапный подход к внедрению

МВО, который позволит еще до завершения всех организационных мероприятий получить отдачу

от вложенных ресурсов.

Многие авторы описывают процесс внедрения системы управления по целям и выделяют

следующие этапы: постановка целей; планирование действий; контроль, измерение и оценка

результатов; применение корректирующих мер [1, 2].

Блинов А.Ю. предлагает систему управления по целям представить в виде трех этапов. На

первом этапе необходимо определить нуждается ли организация в МВО и насколько потребности

в дальнейшем внедрении МВО обеспечены ресурсами организации. На данном этапе автор

предлагает создание и анализ трех, обладающих достаточной степенью автономности друг от

друга, модулей [3]:

1-й модуль "Система вертикальной зависимости целей" (М1);

2-й модуль "Система оценки деятельности персонала" (М2);

3-й модуль "Система взаимосвязи между целями организации и личными целями персонала"

(М3).

Автор предполагает, что эффект, полученный от функционирования первичных модулей,

может быть достаточен, а дальнейшая работа не принесет оправданной отдачи.

На втором этапе фактически происходит форматирование всех первичных модулей. Они

становятся более жесткими, структурируемыми, а описывающие их показали и корреляционные

зависимости более четкими и конкретными.

164

После тщательного анализа и оценки целесообразности и сроков дальнейшей работы над

внедрением МВО, начинается третий этап. Система приобретает законченный вид, позволяющий

предприятию добиваться поставленных целей при достаточном ресурсном обеспечении и

реалистичного прогноза рыночной конъюнктуры. Главная особенность третьего этапа заключается

в необходимости двухуровневого подхода. С одной стороны, происходит интеграция трех

первичных модулей, а с другой - объединение в единое целое систем М1-МЗ и М2-МЗ. Разделить

два этих процесса невозможно. Несмотря на достаточно высокие ресурсные затраты, работа

должна проходить одновременно. При этом разрабатываются планы действий и использования

ресурсов, планы развития, планы распределения рабочего времени, одновременно формируется

бюджет и система отчетности.

Если поставленных целей не удалось достичь, то руководителю совместно с исполнителем

необходимо разобраться в причинах (как объективных, так и субъективных) сложившейся

ситуации и принять корректирующие меры. Вполне возможно, что причина неудачи связана не с

действиями конкретного сотрудника, а с каким-либо другим фактором - структурой, задачами,

технологией и т.п. Возможна корректировка самих целей либо изменение организационных

условий или систем, препятствующих их достижению.

Ситуационный менеджмент может способствовать разрешению данных проблем.

Ситуационный подход предполагает, что в деятельности организаций, в особенности

родственного профиля, есть много общего. В то же время каждая ситуация индивидуальна, и

управленческое решение необходимо принимать в той конкретной ситуации, которая сложилась

для объекта управления в данный момент.

В ситуационном анализе, так же как в системном анализе и в любой другой науке об

управлении, разработаны универсальные технологии, методы, приемы, которые годятся не только

для одной отдельно взятой ситуации принятия решения, но и для целого класса ситуаций.

Ситуационный анализ учитывает и характер деятельности организации, и внешнюю среду, в

которой организация функционирует, и внутреннюю культуру, и кадровый состав. Однако только

специально проведенный анализ именно той ситуации, которая сложилась для объекта-управления

именно на момент принятия решения, позволяет профессиональному менеджеру выбрать ту или

иную, подчас единственную, конкретную управленческую технологию, метод, прием, решение,

приводящие к цели.

В зарубежной научной литературе рассматриваются различные ситуационные теории:

теория «7-S» Томаса Питерс и Роберта Уотерман, модель руководства Фидлера, ситуационные

модели лидерства Херси - Бланшарда и Стинсона-Джонсона, модель лидерства «путь – цель»

Хауза и Митчелла.

Хотя ни одна из ситуационных теорий не получила полного подтверждения в

исследованиях, убеждение, что руководители должны выбирать стиль руководства сообразно

ситуации, не вызывает сомнений. Результаты одних и тех же управленческих действий в

различных ситуациях могут очень сильно отличаться друг от друга. Поэтому, выполняя любую из

управленческих функций (планирование, организация, мотивация, контроль), менеджеры должны

исходить из того, в какой ситуации они действуют.

Ситуационные теории описывают процессы подготовки организации к различным

изменениям с учетом конкретных требований, методы создания и развития адаптационного

потенциала. Вместе с этим они отрицают наличие универсальных подходов к управлению,

наличие обобщенных, всеохватывающих принципов построения и осуществления любого

управления. С точки зрения этих теорий, управление – это в первую очередь искусство

менеджеров понять ситуацию, определить причины возникших проблем и выбрать

соответствующее управленческое решение. Только после этого необходимо следовать научным

рекомендациям в области управления, носящим обобщающий характер и универсальный характер.

Методологию ситуационного подхода можно объяснить как процесс, который состоит из

выполнения определенных действий.

1. Руководитель должен быть знаком с практическими методами управления, которые

доказали свою эффективность. Это подразумевает понимание системного анализа, самого

процесса управления, мотивации и поведения сотрудников, функций менеджмента и

количественных методов принятия решений.

2. В каждой конкретной ситуации применение любой из управленческих концепций и

методик имеет свои сильные и слабые стороны. Руководитель должен уметь предвидеть

вероятные последствия от их применения (как положительные, так и отрицательные) в этих

165

ситуациях. Например, предложение удвоить зарплату всем служащим за дополнительную работу,

вероятно, вызовет значительное повышение их мотивации на какое-то время. Такой путь может

привести к разорению организации, если сравнить прирост затрат с полученными выгодами.

3. Руководитель должен уметь правильно интерпретировать ситуацию. Необходимо

правильно определить, какие факторы являются наиболее важными в данной ситуации и какой

вероятный эффект может повлечь за собой изменение одной или нескольких переменных.

4. Для обеспечения достижения целей организации руководитель должен уметь

увязывать конкретные ситуации с конкретными действиями, которые будут наиболее

эффективными в условиях сложившихся обстоятельств.

Использование зарубежного опыта управления на молдавских предприятиях сопряжено, как

правило, с рядом объективных и субъективных трудностей. С одной стороны, сами по себе

концепции и методы управления, доказавшие свою эффективность в ведущих странах мира, не в

полной мере соответствуют нашим реалиям ведения бизнеса и потому не приносят достаточной

отдачи. К тому же методология заимствования требует значительных усилий по адаптации к

молдавским условиям. С другой стороны, внедрение новых управленческих технологий на

отечественных предприятиях, решившихся на это, лишь в редких случаях ведет к эволюционному

развитию. В большинстве случаев кардинально меняют всю систему управления только под

волевым воздействием руководства предприятия. Но даже самые незначительные изменения в

данной области неизбежно встречают определенное сопротивление сотрудников. В итоге

целесообразность практического внедрения даже очень эффективных управленческих инноваций

становится весьма сомнительной, и они оказываются невостребованными молдавскими

предприятиями.

Заключение

Целью деятельности любого предприятия является получение запланированных

результатов. Приоритеты для достижения поставленных целей не являются постоянными

величинами. Их пересмотр связан с возникающими ситуациями в результате изменения внешних и

внутренних условий. Ситуационный анализ, применение современных управленческих

технологий, принятие эффективного решения и предвидение последствий данного решения,

интерпретация ситуации с выделением наиболее важных факторов (переменных) и оценкой этих

изменений возможно только при использовании ситуационного подхода в менеджменте

предприятия.

Библиография :

1. Мескон М.Х., Альберт М., Хедоури Ф. Основы менеджмента. М.: Дело, 1992. 702с.

2. Румянцева З.П. Система управления по целям (результатам).

http://www.elitarium.ru/2011/05/18/sistema_upravlenija_celi_rezultaty.html

3. Блинов А.Ю. Внедрение системы управления по целям в российских условиях. В:

Менеджмент в России и за рубежом, 2003, №1. http://vasilievaa.narod.ru/ptpu/15_1_04.htm.

ROLUL MECANISMELOR ECONOMICE IN MODERNIZAREA MANAGEMENTULUI

COMPLEXULUI COMUNAL-LOCATIV

Adriana BUZDUGAN, lector, drd. ULIM

Abstract. One of the economic mechanisms aimed at self-financing enterprises, is the price (price). Pricing and price

mechanism is intended to reconcile the interests of three key participants in the delivery of municipal services-housing:

producers (companies, strategic investors), consumers (households, enterprises in different spheres of the national economy,

institutions, and. the. ), the State interested in the efficient functioning of the market participants and the receipt of tax

payments.

Termenul de mecanism economic este prevăzut ca interdependenţa dintre metodele economice de

gestiune a proceselor şi obiectelor, care ating scopurile în baza intereselor participanţilor la procesul

economic. Mecanismele economice au un rol enorm în desfăşurarea economiei de piaţă şi proceselor de

gestiune economică (Fig. 1).

166

Există cîteva mecanisme de bază de reglare şi gestiune a proceselor socio-economice , care pot fi

divizate în două categorii de bază, prima grupă în care se implică statul şi a doua grupă în care statul nu

se implică. Primul tip de gestiune şi reglementare se desfăşoară sub influenţa organelor statului la nivel

central şi raional, dar al doilea este determinat de evoluţia pieţii unde nu se observă influenţă din partea

organelor statale.

Mecanismul de piață presupune auto-reglementarea, absenţa completă a reglementării de stat,

persistă practicile de economie de piaţă. În acest caz statul îndeplineşte o funcţie de monitorizare.

Mecanismele de gestiune economică, în care se implică Statul, sunt centralizate sau descentralizate.

Managementul centralizat se efectuează în principal prin diferite practici administrativ-

organizatorice, juridice şi evaluative, mai rar sunt utilizate metodele economice.

Există, de asemenea, un mecanism alternativ de gestiune, numit orientativ, sau de ghidare. El se

bazează pe interesul economic al producătorilor şi consumatorilor, flexibil controlate de stat și

administraţia locală. Pârghiile principale de control nu sunt cele administrative, ci economice şi juridice.

Managementul eficient al economiei prin aplicarea metodelor economice şi juridice necesită utilizarea în

profunzime de strategii şi tactici de afaceri. Prin urmare, utilizarea eficientă a gestiunii orientative

necesită un stat puternic, cu înalt profesionalism şi voinţa politică pentru a depăşi laturile negative ale

pieţei.

Mecanismele de piaţă şi orientativ sunt mecanisme economice. Ar trebui de remarcat că

mecanismul de piaţă este imprevizibil şi predispus la dezvoltarea spontană de aceea utilizarea acestuia în

forma sa pură este, de obicei imposibil. În consecință, este adesea folosit un cadru orientativ, combinând

caracteristici administrative şi mecanismul de piaţă.

În perioada până la reformă mecanismele de gestiune a complexului comunal-locativ avea un

caracter administrativ şi poseda următoarele caracteristici [2]:

- Predominanţa de proprietate de locuinţe din partea statului;

- Monopol de stat şi gestiune centralizată a Complexului comunal-locativ;

- Finanţarea centralizată a Complexului comunal-locativ;

- Calitate scăzută a locuinţelor;

- Repartizarea gratuită (conform unui rând) a locuinţelor urbane;

- Tarife reduse la serviciile comunal-locative (disponibilitate ridicată asupra subvenţiilor de stat);

- Calitatea joasă a serviciilor comunale şi de locuinţe.

MECANISME ECONOMICE

Principalele mecanisme de

gestiune a proceselor

economice

Cu participarea Statului Fără participarea Statului

Centralizat Descentralizat Autogestiune

Administrativ Indicativ Economie de

piaţă

Fig. 1 Mecanismele de gestiune a proceselor socio-economice [elaborat de autor]

167

În perioada de tranziţie, gestionarea administrativă a sferei comunal-locative a fost transformată

într-un mecanism administrativ-departamental cu elementele individuale de economie de piaţă (Fig. 2).

Principalele caracteristici ale mecanismului existent sunt următoarele [3]:

- Predominanţa de locuinţe deţinute de stat şi municipiu se dezvoltă activ pe fundalul sectorului

privat, care este în curs de dezvoltare;

- Dezvoltarea unui monopol departamental şi departamentalelor de consolidare;

- Eliminarea sistemului de alocare de locuinţe publice (exceptând anumite categorii sociale) şi

dezvoltarea pieţei primare şi secundare pentru locuinţe şi servicii;

- Creşterea tarifelor pentru serviciile comunal-locative fără o modificare corespunzătoare a calităţii

serviciilor;

- Nivel scăzut a serviciilor comunal-locative destinate populaţiei din cauza unei baze tehnice şi

tehnologice reduse;

- Finanţarea întreprinderilor din sectorul comunal-locativ.

În mecanismul existent de funcţionare dea Complexului comunal-locativ pot fi distinse două

componente - sistemul de control, reprezentat de stat, şi gestionatul, care include firmele furnizoare de

servicii comunal-locative, consumatorii şi sistemul de furnizare a serviciilor către utilizatorii finali. Ca

parametri ai sistemului de gestiune se referă tarifele, cotele, alocaţiile, subvenţiile, subvenţiile bugetare

acordate întreprinderilor furnizoare de servicii de locuinţe şi comunale, actele normative şi legislative a

activităţii întreprinderilor din Complexul comunal-locativ şi nivelul de satisfacţie a clienţilor.

După cum rezultă din caracteristicile susmenţionate, situaţia din sectorul comunal-locativ nu s-a

schimbat fundamental, deşi au existat anumite evoluţii privind consolidarea situaţiei, diminuarea

controalelor externe şi creşterea tarifelor fără o îmbunătăţire corespunzătoare a calităţii muncii.

Trăsăturile caracteristice ale mecanismului continuă să fie la un nivel scăzut de dezvoltare a

serviciilor comunale şi de locuinţe, care rezultă din lipsa de tehnologie modernă (tehnologii învechite,

metode de producţie şi de muncă înapoiate) şi un nivel de uzură ridicat al locuinţelor rezidenţiale,

utilizarea în construcţia de locuinţe de materiale și structuri învechite.

Mecanismul economic de administrare şi funcţionare a locuinţelor poate fi gândit ca un set de

interdependenţe a mecanismelor economice de încredere (funcționale): prețul (tariful), financiare

(investiţii), competiţia, privatizarea ş.a. care sunt complementare, activând împreună pentru a atinge

scopul-creşterea eficienţei Complexului comunal-locativ printr-un nivel mult mai ridicat al satisfacţiei

pentru serviciile sale.

Lipsa de mecanismelor economice eficiente, ce reglementează diverse obiecte ale Complexului

comunal-locativ, este o dovadă a întârzierii continue a proceselor de reformare a acestui sector al

economiei; principalul factor determinant al lipsa lor, este ritmul insuficient de rapid de privatizare a

Finanţări de la buget Acte normative şi

legislative

Firme din

Complexul

Comunal-locativ Servicii

Plata serviciilor

Tarife, limite,

subsidii, beneficii

Sistemul de

furnizare a

serviciilor

Întreprinderi din

diferite sectoare

ale economiei

naţionale

Populaţia

Nivelul de satisfacţie a

consumatorilor

Fig. 2 Schema generală a mecanismului modern administrativ şi orientativ a de

funcţionare a Complexului comunal-locativ [elaborat de autor]

168

întreprinderilor furnizoare de servicii comunal-locative, deoarece mecanismele economice pot funcţiona

doar într-un mediu de piaţă cu o puternică dezvoltare a sectorului privat.

Până când infrastructura Complexului comunal-locativ se află în cea mai mare parte în proprietatea

statului (şi numai pentru anumite tipuri de lucrări sunt implicate firmele private), ritmul de privatizare a

obiectelor de locuinţe şi servicii comunale se complică din cauza a mai mulţi factori, care includ

următoarele:

1. Statutul special al Complexului comunal-locativ, posedând o înaltă responsabilitate socială pentru

rezultatele şi impactul de privatizare.

2. Nevoia de a pune în paralel cu procedurile de privatizare reglementarea de antimonopol pentru a

crea un mediu competitiv în acest domeniu.

3. Lipsa de atractivitate pentru investitori faţă de acest sector de activitate (serviciu locativ).

Un mecanism important, care asigură costurile din Complexul comunal-locativ este mecanismul de

garanţii sociale. Acest mecanism joacă un rol important în economia socială de piaţă şi poartă cu caracter

compensator: în cazul cînd veniturile populaţiei nu sunt suficiente pentru a acoperi costurile serviciilor

publice, societatea trebuie să furnizeze beneficii speciale sau compensatorii pentru a normaliza procesul

de reproducere a întreprinderilor din sectorul comunal-locativ.

Unul dintre mecanismele economice, care vizează autofinanţarea întreprinderilor, este preţul

(tariful) [1]. Mecanismul de tarifare şi preţ este destinat pentru a concilia interesele celor trei participanţi

cheie în furnizarea de servicii comunal-locative: producători (companii, investitori strategici),

consumatorii (populaţia, întreprinderile din diverse sfere ale economiei naţionale, instituţii, ş.a. ), statul,

cointeresat în funcţionarea eficientă a participanţilor pieţei şi a primirii de plăţi fiscale.

Tariful stabilit de stat trebuie să:

- să fie accesibil pentru consumator, adică să nu depășească nivelul mediu acceptabil bugetului unei

familiei; Acest lucru va reduce neplătirea pentru consumul de servicii publice;

- nu numai să acopere costurile, dar, de asemenea, să creeze surse extinse pentru reproducerea şi

înlocuirea fondurilor de locuinţe;

- asigură dezvoltarea sectorului comunal-locativ, fiind unul dintre sectoare importante ale economiei

naţionale, completând bugetul de stat şi furnizarea nivelului necesar de bunăstare a cetăţenilor;

nivelul de granturi şi asigurare socială ar trebui să fie echilibrat (să nu depăşească posibilităţile

bugetului şi de a evita dezvoltarea relaţiilor dependenţă, pe de o parte, şi de altă parte să corespundă

capacităţii de producţie şi financiară ale întreprinderilor şi populaţiei)

Mecanismul de tarifare şi preţ este esenţial pentru funcţionarea mecanismelor economice

(financiare, investiţii, concurenţă, garanţii sociale, ş.a.). Acesta acţionează ca un regulator care determină

efectele feedback-ul între întreprinderile furnizoare de servicii comunal-locative şi consumatorii de

servicii de utilitate publică.

Concluzii. În prezent, mecanismul de tarifare şi preţ este debalansat şi rău coordonează interesele

producătorilor, consumatorilor şi Statului.

În curs de transformare, este necesar să se caute strategii care ar asigura armonizarea intereselor

producătorilor, consumatorilor.

I

m

p

oz

it

e

Statul

Furnizorii Consumatorii

N

iv

el

ul

de

b

u

nă

st

ar

e

Preţu

ri,

garan

ţii

social

e

In

fr

as

tr

uc

tu

ră Calitatea şi cantitatea

de servicii

Plata serviciilor

conform tarifelor

Fig. 3 Schema interdependenţei dintre principalii

participanţi ai mecanismului tarifar şi preţ [elaborat de

autor]

169

Bibliografie:

1. Buzdugan A. Infractructure of public services buildings: their organization and management

efficiency. Book of abstract International conference on Law-Economic Policies-Community

Development „The 2nd Economy Transdisciplinarity Cognition‖, Bacău, mai 5th-6

th 2010, p. 8.

2. Buzdugan A. Strategiile de restructurizare a administrării activităţii economice a sistemului

comunal-locativ. Revista Ştiinţifică „Studii Economice‖, an 2, nr 3-4 (decembrie), Chişinău, ULIM,

2008, p. 189-194.

3. Буздуган А. Стратегии реформы центрального публичного управления в Республике

Молдова в контексте экономического кризиса. Всероссийская научно-практическая

конференция «Жилищно-коммунальный комплекс: состояние, проблемы и пути их

решения», Россия, Киров, 2012, с. 137-144, 0,44.

DEMERSUL ANTREPRENORIATULUI CONSTRUCTIV ÎN SOLUȚIONAREA

CONTRADICȚIILOR DEZVOLTĂRII ECONOMICE ÎN CONDIŢIILE ACTUALE

Stela EFROS, lector, drd. ULIM

Abstract: The constructive entrepreneurship presents an impressive range of influence on the ongoing transformation of

the market economic system, the formation of a new economic perceptions and thinking, and to establish new ways of economic

and social behavior of the population. In economic literature, the types of contradictions are considered, depending on internal

content, direction, character and level of action on economic processes. The constructive entrepreneurship is an important factor

in raising the level of flexibility of the economy, giving it mobility and possibility to maneuver.

Dezvoltarea economiei în condiţiile actuale se bazează pe corelaţia nevoie – surse – producţie, ce

caracterizează în modul cel mai complex esenţa vieţii economice, care la rîndul ei este reglată de

concurenţă, cerere, ofertă, formarea liberă a preţurilor şi a salariior etc. Pe lîngă faptul că dezvoltarea

relaţiilor economice de piaţă contribuie la îmbunătăţirea situaţiei generale a societăţii, aceasta mai scoate

în vileag o serie de probleme sau fenomene negative acuitatea cărora a reliefat în prezent criza economică

şi socială: nivelul înalt al inflaţiei, falimentarea întreprinderilor, creşterea şomajului, deficitul bugetar,

degradarea economiei etc.

În secolul XXI economia a devenit vulnerabilă, fiind accentuată de şocurile externe demarate de

creşterea costurilor la energie, cererea pe pieţele de export şi de manifestările calamităţilor naturale. Acest

fapt provoacă implementarea unor noi mecanisme adecvate bazate pe activitatea antrepenoriatului

constructiv. Adică una din posibilităţile de soluţionare a problemelor iscate, după cum ne demonstrează

experienţa unor ţări economic dezvoltate, este dezvoltarea amplă a activităţii antreprenoriale care

actualmente este considerată ca un factor primordial în dezvoltarea economiei de piaţă a republicii.

În acest sens, antreprenoriatul constructiv prezintă un domeniu cu influenţă impunătoare asupra

procesului continuu de transformări a sistemului economic de piaţă, a formării unei noi perceperi și

gîndiri economice, precum şi a stabilirii unor noi modalităţi de comportament economic și social al

populaţiei. Cercetarea antreprenoriatului constructiv şi a dezvoltării relaţiilor economice de piaţă trebuie

efectuată ţinând cont de contradicţiile economice şi caracterul lor de realizare.

Tendinţele economice adânci, în acelaşi timp şi cele cu caracter distrugător sunt stabile în timp şi în

spaţiu şi ascund în sine formele vechi de organizare economică. Ar fi naiv de crezut că aceste tendinţe ar

putea fi schimbate atât de uşor într-un timp atât de scurt. Dezvoltarea noilor tendinţe economice care apar

în perioada dezvoltării relaţiilor economice de piaţă are loc sub influenţa atât a factorilor economici

obiectivi, cât şi a factorilor subiectivi la baza cărora este pusă soluţionarea contradicţiilor economice [2,

p.213]. Cercetarea contradicţiilor perioadei de dezvoltare a antreprenoriatului constructiv trebuie

efectuată în baza clasificării lor.

În literatura economică de specialitate, tipurile de contradicţii sunt examinate în dependenţă de

conţinutul lor intern, direcţiile, caracterul şi nivelul de acţiune asupra proceselor economice.

Contradicţiile pot fi delimitate după caracterul lor de manifestare. La ele se referă contradicţiile „perechi‖

– contradicţiile de dezvoltare şi contradicţiile negative [1, p.105].

Din categoria contradicţiilor de dezvoltare pot fi menţionate: contradicţiile de structură ale

reproducţiei; de disproporţionare inter-ramurală, intra-teritorială; contradicţii între etapele ciclului de

reproducere (producere, schimb, consum); contradicţii ale rotaţiei de capitaluri ş.a.

170

Un şir de contradicţii le putem considera particulare sau de trecere. De regulă, acestea sunt

contradicţiile subiective sau contradicţiile negative. La ele se referă contradicţiile blocului intern al

macroeconomiei cum ar fi contradicţiile macrosistemului în întregime şi elementele lui; contradicţiile

dintre întreprinderile structurii de producţie şi infrastructura de piaţă, dintre economia oficială şi

subterană. Pe parcursul transformărilor economice, sub influenţa contradicţiilor economice negative se

schimbă şi caracterul antreprenoriatului însuşi.

În urma unui şir de consecinţe negative datorită schimbărilor economice cunoscute în toată lumea,

adică: scăderea producţiei din punct de vedere economic; instabilitatea financiară; inflaţia; creşterea

şomajului, producerea din Republica Moldova se confruntă cu multe procese neprevăzute. Unul dintre ele

constă în criza incapacităţii de plată (insolvabilitatea) la baza căreia stau atât factori obiectivi, cât şi

factori subiectivi.

Din alt punct de vedere al clasificării, contradicţiile economice pot fi delimitate astfel:

contradicţii obiective se manifestă independent de voinţa omului şi sunt soluţionate în procesul de

elaborare a mecanismului autoreglementării de piaţă. Trebuie de ţinut cont de faptul că dezvoltarea social-

economică actuală se confruntă cu multe contradicţii obiective. Printre contradicţiile economice obiective

un loc aparte îl ocupă contradicţiile generale dintre toate organizările social-economice. De exemplu,

contradicţiile dintre proprietate şi formele ei de realizare, contradicţiile dintre interesele economice de

diferite niveluri, contradicţiile dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie, precum şi un şir de alte

contradicţii.

contradicţiile care au, de asemenea, bază obiectivă, dar se manifestă numai prin acţiunea

factorului subiectiv. Drept exemplu de astfel de contradicţii pot servi formele ştiinţific argumentate de

reglementare economică ale macroeconomiei. O mare influenţă asupra reglementării sistemului economic

actual au factorii subiectivi de natură politică, juridică, organizatorică, managerială etc. Însă, deoarece

influenţa acestor factori nu este întotdeauna adecvată realizării factorilor obiectivi ai dezvoltării

economice, o mare importanţă are elaborarea unei politici macroeconomice obiective a statului, aplicarea

managementului științific.

contradicţiile „subiective” – probleme. E de menţionat că tratarea contradicţiilor din punct de

vedere subiectiv are caracter convenţional, deoarece ele nu pot fi referite la contradicţiile dialectice, dar,

manifestându-se în practică ca şi contradicţii de negare a obiectivismului, ele nu se supun analizei

ştiinţifice logice şi pot fi soluţionate numai sub influenţa unei noi acţiuni subiective. La aceste contradicţii

convenţionale se pot referi contradicţiile-problemă cu caracter ilegal.

Deseori, în practică sunt considerate contradicţii economice una sau altă problemă economică cum

ar fi un neajuns sau un lucru nedus până la capăt care în realitate nu sunt decât nişte deosebiri între

dorinţe şi starea economică reală sau un rezultat al acţiunilor. Aceasta, deoarece nu este înţeleasă până la

sfârşit esenţa contradicţiilor economice ca factor obiectiv al dezvoltării economice. În sens direct, o

problemă economică poate lua forma sau poate fi rezultatul realizării contradicţiei economice obiective în

care prevalează un început subiectiv.

Contradicţiile posesiune – însuşire, dispunere –folosire în noile condiţii economice pot fi

considerate iniţiatoarele şi fondatoarele dezvoltării antreprenoriatului constructv şi relaţiilor economice de

piaţă. E de menţionat că la baza contradicţiilor economice obiective, care sunt de asemenea, o sursă a

dezvoltării economice şi a antreprenoriatului constructiv, stă ‖coexistenţa a două părţi reciproc

contradictorii, lupta dintre ele şi contopirea lor într-o nouă categorie care formează esenţa mişcării

dialectice‖ [3, p.196].

În opinia autorului, o influenţă deosebită are caracterul de soluţionare a contradicţiilor economice

obiective, care, de asemenea, sunt un factor al dezvoltării economice a societăţii. Într-o economie de piaţă

stabilă, soluţionarea contradicţiilor obiective, precum şi dezvoltarea sistemului economic se obţine în

procesul ascendent de realizare a proiectelor de producere cu condiţia de a satisface interesele tuturor

subiecţilor antreprenoriatului. În economia Republicii Moldova, această stare de lucruri se poate obţine

numai în condiţiile unui climat economic benefic prin susţinerea antreprenoriatului constructiv de către

toate părţile interesate, căutându-se procedeul unic de soluţionare a acestei contradicţii.

Din alt punct de vedere al clasificării contradicţiilor antreprenoriatului, ele pot fi delimitate în

contradicţii interne şi externe.

La contradicţiile interne se pot referi contradicţiile intereselor economice ale antreprenorului –

proprietarului - managerului. La elaborarea mecanismului de realizare a acestor contradicţii este

important a determina caracterul intereselor economice ale fiecărui subiect al procesului antreprenorial,

precum şi forma de proprietate. Aceste circumstanţe determină nivelul contradicţiilor unui proiect

antreprenorial concret. Nu sunt lipsite de contradicţii nici acele proiecte unde antreprenor, proprietar şi

171

manager este una şi acceaşi persoană, deoarece contradicţia se ascunde chiar în însuşi antreprenorul, iar

soluţionarea ei constă în luarea unei decizii constructive care ar asigura satisfacerea eficientă a intereselor

tuturor părţilor. Anume din acest motiv antreprenorul trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru

deciziile luate care ar satisface interesele tuturor subiecţilor antreprenoriatului participanţi la acest proces.

Acest tip de contradicţii are mai multe forme de manifestare precum ar fi contradicţiile dintre producţie şi

însuşirea venitului. În consecinţă, această contradicţie este principala întrebare a filosofiei

antreprenoriatului, despre care s-a mai menţionat, adică contradicţia dintre obţinerea venitului în baza

satisfacerii crescânde a cerinţelor obiective ale societăţii.

Contradicțiile externe sunt exprimate prin acțiunile antreprenoriatului ale cărui efecte se extind

sub forma generării de avantaje sau dezavantaje asupra societății. Apariţia contadicțiilor externe

corespunde de cele mai multe ori cu o alocare ineficientă a resurselor. Dezvoltarea tendinţelor economice

a perioadei de tranziție se reflectă, astăzi, asupra sferei economice externe a antreprenoriatului.

Liberalizarea sferei economice externe a antreprenoriatului a accelerat contradicţiile externe ale acestuia.

Liberalizarea părţilor componente ale economiei cum ar fi – componenta financiară, creditară, a sferei

băneşti, a relaţiilor economice externe, a comerţului extern au accelerat apariţia disproporţiilor. Structura

activităţii economice externe mărturiseşte despre reducerea exportului producţiei şi creşterea importului

cotei-părţi a materiei prime, a purtătorilor de energie, a materialelor prelucrate primar. Pe de altă parte,

structura intrărilor străine denotă că prioritate au mărfurile de consum în detrimentul volumului importat

de tehnologii noi, a tehnologiilor avansate, care ar fi mult mai utile la dezvoltarea economiei şi societăţii.

După cum a fost subliniat, un rol aparte l-a jucat, în acest sens, liberalizarea necontrolată a relaţiilor

economice externe. Intrările pe piaţa internaţională în urma activităţii antreprenorilor din Republica

Moldova, îndeosebi ale antreprenorilor mici şi neexperimentaţi, la drept vorbind, nu puteau soluţiona

contradicţiile economice externe.

În ordinea de idei redate, autorul prezintă în continuare date în dinamică a indicatorilor

macroeconomici ai Republicii Moldova pentru perioada 2008-2012.

Tabelul 1. Indicatori macroeconomici ai Republicii Moldova, anii 2008-2012 [elaborat de autor în

baza 5] Indicatori Unitate de măsură 2008 2009 2010 2011 2012

PIB

mil. lei 62 922 60 430 71 885 82349 87 847

%, modificări față de anul

precedent +7,8 -0,6 +7,1 +6,8 -0,8

Consumul

final - total

mil. lei 71 451 68 574 83 240

96091 102 954

%, modificări față de anul

precedent +5,8 -0,9 +9,2 +7,3 +0,9

Exportul de

bunuri și

servicii

mil. lei 25684 22282 28197 37033 38 457

%, modificări față de anul

precedent +3,4 -0.13 +13,7 +27,4 +2,3

Importul de

bunuri și

servicii

mil. lei 58897 44411 56463 70679 74 101

%, modificări față de anul

precedent +2,9 -0.24 +14,3 +19,7 +2,5

Evoluția indicatorilor macroeconomici prezintă în sine apariția contradicțiilor economice externe

direct legate de activitatea întreprinderilor, într-un cuvînt a antreprenoriatului din Republica Moldova.

Pentru a expune interdependența activității de antreprenoriat cu indicatorii macroeconomici specificați,

autorul prezintă în continuare numărul întreprinderilor înregistrate și radiate pe teritoriul Republicii

Moldova pentru aceeași perioadă, din anul 2008 până în anul 2012.

Tabelul 2. Întreprinderile înregistrate și radiate în Republica Moldova, anii 2008-2012 [elaborat de

autor în baza 4] Întreprinderi Unitate de măsură 2008 2009 2010 2011 2012

înregistrate unități 9902 7220 6488 6740 6273

%, modificări față de anul precedent -16 -27 -10 +5 -7

radiate unități

3001 3274 3177 3430 3218

%, modificări față de anul precedent +36 +8 -3 +7 -7

Datele citate în Tabelul 1. și Tabelul 2. evidențiază o corelație justificată a indicatorilor

macroeconomici cu numărul întreprinderilor înregistrate și radiate în Republica Moldova, relevând

importanța și rolul activității de antreprenoriat în dezvoltarea proeminentă a țării. Autorul consideră că

asigurarea nivelului înalt al indicatorilor macroeconomici poate fi realizată prin concordanța creșterii și

172

menținerii unui număr stabil de întreprinderi înregistrate, cu activitate în dezvoltare, precum și tendința

spre minimizarea radierilor întreprinderilor. Iar acestea fiind posibile prin prisma antreprenoriatului

constructiv ca factor sistemic de dezvoltare economică. Scopul acestei activităţi de iniţiativă de

sinestătătoare, în baza competențelor specifice, constă în realizarea proprietăţii şi a intereselor economice,

ale antreprenorului, precum şi ale altor subiecţi participanţi la acest proces. Totodată, e cert faptul că

realizarea proprietăţii şi a intereselor economice a proprietarului şi antreprenorului se pot înfăptui doar

prin realizarea intereselor economice ale societăţii, prin dezvoltarea şi satisfacerea necesităţilor

economice sociale multiple. Această contradicţie este întrebarea principală cu care se confruntă filosofia

antreprenoriatului constructiv. Principiul care stă la baza soluţionării acestei contradicţii de către fiecare

antreprenor concret este determinat de esenţa şi natura antreprenoriatului practicat, dacă este constructiv

sau neconstructiv (tenebru, ilegal, antisocial). În acest context, e de remarcat, în special, că realizarea

acestor scopuri contradictorii ale antreprenoriatului constructiv poate fi efectuată numai printr-o legătură

reciprocă în procesul de elaborare a mecanismului de obţinere a unui venit prin satisfacerea la maximum

a necesităţilor sociale cerute de consumatori, fiind în acest sens universale. Însă în condiţiile actuale,

marcate de instabilitate economică şi socială, antreprenoriatul constructiv este posibil doar într-un sistem

bine organizat la nivel macroeconomic şi microeconomic efectiv. Aşadar, în condiţiile economiei de piaţă

actuale şi în cazul unei susţineri eficiente antreprenoriatul va deveni un factor constructiv al dezvoltării

economice, utilizând nemijlocit potenţialul intern obiectiv de autodezvoltare şi autoperfecţionare.

Pentru a înţelege în ce constă scopul antreprenoriatului constructiv în Republica Moldova, trebuie

să se înţeleagă că în condiţiile actuale ale economiei de piaţă, antreprenoriatul ca factor activ al economiei

se transformă într-un factor de primă importanţă, determinant şi orientativ al dezvoltării economiei de

piaţă. Pornind de la necesitatea de a introduce unele limite adăugătoare şi unele dovezi, autorul subliniază

că prin aceasta se are în vedere un antreprenoriat constructiv ‖curat‖ care, în procesul de desfăşurare s-ar

evidenţia prin trăsături esenţiale şi deosebiri, prin funcţii economico-organizatorice specifice, prin

interese economice proprii, prin competențe și calităţi interne.

În acelaşi timp, aceste circumstanţe denotă că principala caracteristică indisolubilă a

antreprenoriatului sunt posibilităţile interne potenţiale de autodezvoltare, autodesfăşurare,

autoperfecţionare ale acestuia care, fiind proprii şi firii omeneşti, adică omului, creatorul economiei, se

evidenţiază ca ‖o activitate de iniţiativă de sine stătătoare‖.

Formarea şi dezvoltarea antreprenoriatului constructiv, ca factor de promovare a dezvoltării

economice, în opinia autorului, este veriga principală a reformei economice, deoarece anume datorită

aceastei verigi, după cum urmează, se vor aplana contradicțiile și se vor obține performanţele principale

ale civilizaţiei umane în domeniul dezvoltării economiei. O problemă majoră a politicii de stat constă în

modul de organizare a stabilităţii economice, a formelor de proprietate, precum şi a modului de creare a

condiţiilor de dezvoltare a acestei stabilităţi. Veriga principală, în examinarea direcţiilor schimbărilor

economice sub influenţa noii politici macroeconomice a statului, ar trebui să devină politica privind

antreprenoriatul constructiv.

Urmează, de asemenea, de subliniat, că antreprenoriatul constructiv poate fi considerat drept putere

de gestiune a dezvoltării economiei, îndeosebi a relaţiilor de piaţă, doar cu condiţiile susţinerii de stat,

idee reprezentată anterior prin atenţionarea asupra factorilor de natură legislativ-normativă. Corelaţia

dintre stat şi întreprindere în condiţiile economiei de piaţă se reflectă prin realizarea proiectului

antreprenorial de către întreprinderea cu proprietate privată şi se caracterizează prin legătura

interdependentă, dar în acelşi timp nesupusă totalmente a întreprinderii de stat. În continuare este

evidenţiată această legătură prin linie întreruptă (Fig. 1.).

Fig.1. Corelaţia dintre stat şi întreprindere în condiţiile economiei de piaţă

Sursa: elaborat de autor

În plus, implementarea şi dezvoltarea antreprenoriatului constructiv ca tendinţă economică

obiectivă, poate uneori stagna şi chiar « reorienta direcţiile » spre un faliment sistemic, instituțional, în

momentul cînd există o incapacitate de intervenţie a statului în soluţionarea problemelor stringente cu

Stat

Antreprenor Întreprindere (proiect)

173

care se confruntă antreprenorii, în diferite situaţii impuse de condițiile socio-economice. Statul împreună

cu instituţiile care i se supun pot participa doar parţial în afacerile antreprenoriale, în principiu prin

elaborarea condiţiilor economice şi reglării acestora prin intermediul pîrghiilor economice: bugetul de stat

(asigurarea, finanţarea programelor cu destinaţie specială, subvenţionări, investiţii, compensări,

dezvoltarea inovării în sectoarele sferei de producere); impozite (restructurarea datoriilor, impozitarea

preferenţială); politica externă (stimularea exportului, reglementarea importului); preţuri (controlul

preţurilor, garantarea preţurilor, intervenţia mărfurilor); investiţii (stimularea investiţiilor, dezvoltarea

leasing-ului); credite (creditarea preferenţială, credite pe termen lung).

Conform practicii mondiale, crearea condiţiilor satisfăcătoare iniţiale în baza unei susţineri

proeminente a antreprenoriatului constructiv din partea statului, realizarea potenţialului intern stabil prin

capacitatea de auto dezvoltare, auto perfecţionare a activităţii economice extraordinare şi a iniţiativei

antreprenorilor constructivi, contribuie la dezvoltarea rapidă a economiei şi a societăţii în ansamblu.

De aceea, în opinia autorului, o necesitate stringentă este crearea concepţiei unice integre a statului

în calitate de antreprenor ‖global‖, care să asigure condiţii de dezvoltare a formelor multilaterale ale

antreprenoriatului constructiv la nivelul primei verigi – întreprinderii. Ţinând cont de rolul specific al

statului ca antreprenor la nivel global, se poate stabili principala politică de stat privind dezvoltarea

antreprenoriatului constructiv, care presupune libertatea deplină a antreprenoriatului luând în calcul

constructivismul acţiunilor antreprenoriale.

Înarmat cu cunoștințe, tendințe economice obiective, cu prognoze socioeconomice de dezvoltare,

statul, ca antreprenor ‖global‖, este în stare să aleagă variantele cele mai efective din sistemul de forme și

metode ale reglementării de stat a economiei și să soluționeze problemele cu care se confruntă

antreprenoriatul.

De exemplu, soluționarea întrebării privind menținerea tendințelor monopoliste ale economiei poate

fi efectuată în baza: dezvoltării și susținerii concurenței; prelevări mai mari în bugetul de stat; atragerea

investițiilor străine. Sau pot fi luate următoarele măsuri în vederea stabilizării echilibrului comerțului

extern și lărgirii exportului produselor industriale autohtone: stabilizarea cursului valutei naționale față de

cursul valutei străine; micșorarea impozitului pe venit a întreprinderilor autohtone; revederea taxelor

vamale; lărgirea sistemului de subvenții și privilegii.

Totodată, trebuie ţinut cont de condiţiile şi caracterul interdependenţei dintre factorii subiectivi şi

obiectivi ai dezvoltării economice. Direcțiile tendințelor economice obiective și formele lor de

manifestare vor permite în orice moment alegerea formelor și metodelor de luptă cu inflația. În acest sens,

există mai multe variante: reducerea deficitului bugetar; micșorarea ratei dobânzii a creditului; mărirea

impozitului pe venit a întreprinderilor; mărirea emiterii de bani. Politica economică a statului şi a

organelor de conducere nu poate exista fără tendinţe subiectiviste. Prin caracterul, formele şi nivelul de

influenţă, politica economică a statului poate crea doar condiţii sau, în caz contrar, poate frâna

dezvoltarea tendinţelor economice obiective. Aceasta are şi o direcţie strict practică care permite reglarea

la moment a pârghiilor.

Antreprenoriatul constructiv este un factor important în majorarea nivelului de flexibilitate al

economiei, conferindu-i acesteia mobilitate şi posibilitate de a manevra. După nivelul de dezvoltare a

antreprenoriatului, se poate aprecia capacitatea de adaptare a economiei ţării la schimbările interne sau

externe. Cu toate dificultăţile şi insuccesele, în sarcina antreprenoriatul constructiv revine majorarea

ritmului de creştere, soluţionarea atît a problemelor economice, sociale, cît şi a problemelor de ordin

tehnico-ştiinţific. Prin intermediul antreprenoriatului constructiv societatea poate soluționa următoarele

probleme:

diversificarea asortimentului de mărfuri şi servicii;

crearea locurilor noi de muncă, micşorarea ratei şomajului;

amplasarea unităţilor productive şi prestatoare de servicii în apropierea consumatorilor ţintă;

utilizarea eficientă a calităţilor creative, competenţelor persoanelor – descoperă noi talente,

dezvoltă diverse tipuri de meşteşugărit;

în activitatea de lucru sunt implicate categorii ale populaţiei pentru care activarea în

întreprinderile mari, de stat este problematică;

formarea categoriei sociale de proprietari, antreprenori;

utilizarea eficientă a resurselor locale de materie primă;

statul poate lichida întreprinderile nerentabile sau cu pierderi.

Antreprenoriatul constructiv este domeniul de activitate ce poate fi abordat din trei direcții

importante:

prima fiind – activitate socioeconomică,

174

a doua – sector socioeconomic şi

cea de-a treia – proces inovaţional.

Din aceste considerente sunt evidenţiate direcţiile principale ale antreprenoriatului constructiv în

dezvoltarea economiei, precum :

iniţiativa pentru obţinerea celor mai bune rezultate,

găsirea căilor şi metodelor noi de realizare a acestora,

creativitate,

capacitatea de a-şi asuma riscurile posibile,

responsabilitate maximă în luarea deciziilor şi realizarea acestora.

Iar direcţiile date duc spre necesitatea existenţei şi dezvoltării unui antreprenoriat constructiv,

care se bazează pe corespunderea obiectivelor şi sarcinilor, a formelor şi metodelor activităţii

antreprenoriale, cum ar fi corespunderea intereselor economice specifice ale antreprenorului, echipei sau

grupului de persoane cu care conduce şi în fine cu necesităţile pieţei şi a societăţii în ansamblu.

Antrprenoriatul constructiv reprezintă un fenomen economic atotcuprinzător, care serveşte drept

iniţiativă a activităţii economice de sine stătătoare a indivizilor unei societăţii. În plan teoretico-abstract

acest fenomen reprezintă conţinutul obiectiv al factorului subiectiv al dezvoltării economice, trezind

spiritul de iniţiativă al mişcării economice şi sociale. Aşadar, antreprenoriatul poate fi determinat, pe bună

dreptate, ca un factor stimulator al acitivităţii economice a populaţiei, care iniţiază activitatea întregului

sistem economic. Antreprenoriatul constructiv, ca factor de iniţiativă sistemică a economiei de piaţă, se

transformă în acea sursă principală a dezvoltării economice, determinând caracterul şi direcţia de

dezvoltare a altor fenomene şi procese.

Bibliografie:

1. Audretsch D.B., Keilbach M.C., Erik E.L. Entrepreneurship and Economic Growth. New York:

Oxford University Press, 2006, 219 p.

2. Kuratko O.F., Hodgetts R.M. Entrepreneurship: Theory, Process, Practice. USA: Cengage

Learning, 2008. 544 p.

3. Marx K., Engels F. Capital: A Critique of Political Economy - Vol. II: The Process of Circulation

of Capital. New York: Cosimo Clascics, 2007. 620 p.

4. http://www.cis.gov.md, Camera Înregistrării de Stat a Republicii Moldova (vizualizat 25.03.2013)

5. http://www.statistica.md, Biroul Național de Statistică al Republicii Moldova (vizualizat

25.03.2013)

EXPLOATAREA METODELOR MANAGERIALE ÎN BENEFICIUL DEZVOLTĂRII

DURABILE A ÎNTREPRINDERILOR MICI ŞI MIJLOCII

Lilia TARANENCO, lector superior, drd. ULIM

Abstract. The balanced scorecard (BSC) is a strategy performance management tool - a semi-standard structured report,

supported by design methods and automation tools, that can be used by managers to keep track of the execution of activities by

the staff within their control and to monitor the consequences arising from these actions. It is the method by which this most

relevant information is determined that most differentiates the various versions of the tool in circulation. The balanced scorecard

also gives light to the company's vision and mission.

Sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii stă la baza creării şi dezvoltării unei economii moderne şi

dinamice, axate pe cunoştinţe. În Republica Moldova întreprinderile mici şi mijlocii (IMM) constituie o

pondere esenţială în numărul total al agenţilor economici, asigură ocuparea forţei de muncă şi un nivel

modest de venit, asigură saturarea pieţei de mărfuri şi participă la crearea produsului intern brut.

Întreprinderile mici şi mijlocii participă destul de activ la fabricarea bunurilor şi prestarea

serviciilor, satisfăcând cererea, în special pe piaţa internă. De aceea, dezvoltarea întreprinderilor mici şi

mijlocii constituie un factor important în asigurarea dezvoltării durabile şi sustenabile a economiei

Republicii Moldova.

În decursul ultimelor decade sectorul IMM al Republicii Moldova a crescut atât din punct de

vedere calitativ, cât şi cantitativ. Criza financiară mondială a avut un impact negativ asupra acestui sector,

iar cercetarea influenţei crizei asupra rezultatelor activităţii întreprinderilor mici şi mijlocii permite de a

175

determina posibilităţile şi restricţiile lor în condiţiile mediului extern nefavorabil şi de a argumenta

perfecţionarea politicii de reglemenare a acestora.

Conform datelor Camerei Înregistrării de Stat al Republicii Moldova, în anul 2012 au fost

înregistrate 6273 de întreprinderi şi au fost radiate mai mult de jumătate din numărul întreprinderilor

înregistrate, ajungând la cifra de 3218 întreprinderi. Registrul de Stat al Întreprinderilor conţine informaţii

referitoare la întreprinderile active şi inactive. În 2005 radierea din regsitrul de stat constituia 1,2% din

numărul total al IMM-urilor şi a crescut pînă la aproape 2% în 2009 [4].

Supravieţuirea întreprinderilor în condiţiile extinderii crizelor globale devine o problemă

importantă şi actuală. De aceea, pentru antreprenori este important folosirea noilor tehnici, tehnologii care

vor asigura poziţii stabile a întreprinderilor şi prevenirea situaţiilor de criză. Soluţionarea acestor procese

se bazează pe utilizarea metodelor şi tehnicilor manageriale, care asigură dezvoltarea durabilă şi

sustenabilă a întreprinderilor mici şi mijlocii.

Aplicarea acestor metode şi tehnici va da posibilitatea elaborării sistemului eficient de gestiune

anticriză. Dezvoltarea durabilă a unei întreprinderi presupune realizarea unui management dinamic, iar

tehnicile şi metodele manageriale asigură succesul în activitatea întreprinderii.

Dezvoltarea durabilă a unei întreprinderi presupune realizarea unui management dinamic, iar

tehnicile şi metodele manageriale asigură succesul în activitatea întreprinderii.

Conceptul de dezvoltare durabilă reprezintă proprietatea întreprinderii de a funcţiona în condiţiile

incerte ale mediului şi sub influenţa diferiţilor factori, precum politica de stat, nivelul investiţiilor,

valoarea resurselor şi alţi factori.

Dezvoltarea economică durabilă a unei societăţi poate fi asigurată prin susţinerea şi dezvoltarea

sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii.

Aşadar, ansamblul de metode manageriale anticriză propuse de autor este orientat spre restabilirea

capacităţii de plată a întreprinderilor mici şi mijlocii.

Pentru a avea o imagine mai completă, privind problemele cu care se confruntă întreprinderile mici

şi mijlocii din Republica Moldova şi nivelul de utilizare a metodelor şi tehnicilor manageriale în condiţii

de criză, autorul pe parcursul lunii septembrie şi octombrie 2012, a desfăşurat un sondaj cu tema „Criza –

consecinţele ei asupra activităţii întreprinderilor mici şi mijlocii din Republica Moldova şi metode de

relansare‖. Chestionarul a fost adresat personalului administrativ al întreprinderilor micro, mici şi mijlocii

din Republica Moldova.

Cercetarea a fost realizată prin intervievarea managerilor, contabililor-şefi şi contabililor. În

chestionar au fost incluse 35 întrebări referitoare la cauzele apariţiei crizei, consecinţele crizei asupra

activităţii întreprinderilor mici şi mijlocii din Republica Moldova, iniţiativele întreprinderii cu privire la

pregătirea profesională şi oportunităţile de stimulare a salariaţilor, asigurarea securităţii în muncă,

metodele manageriale utilizate de întreprinderi în situaţie de criză. Eşantionul a fost format din 100 de

respondenţi, iar eroarea de sondaj este de +/- 3%.

În rezultatul efectuării sondajului metodele manageriale utilizate de întreprinderile mici şi mijlocii

nu permit întotdeauna crearea cu succes a strategiilor de ieşire din criză. În calitate de instrument al

metodei manageriale economice utilizate de ÎMM în perioada de criză, o atenţie deosebită se acordă

reducerii costurilor de producţie, însă nu pe seama perfecţionării tehnologiilor, apariţiei inovaţiilor,

creşterii calificării productivităţii muncii, ci pe seama reducerii calităţii produselor sau serviciilor

acordate. În acest sens, 30% din respondenţi au afirmat că pentru a ieşi din situaţia de criză au fost nevoiţi

să reducă costurile administrative şi 26% să reducă costurile de producţie.

În calitate de instrument al metodei manageriale administrative aplicat de întreprinderile mici şi

mijlocii din Republica Moldova poate fi reprezentat prin intermediul deciziilor luate de conducător sau

prin intermediul ordinului conducătorului. Mai puţin de jumătate din întreprinderile chestionate şi anume

42% afirmă că în procesul de luare a deciziilor în cadrul întreprinderilor, conducătorii iau singuri toate

deciziile fără a se mai consulta cu angajaţii şi 58% susţin că conducătorii implică subordonaţii în luarea

deciziilor administrative.

Dacă unele metode manageriale economice şi organizatorico-administrative sunt utilizate de

întreprinderile mici şi mijlocii din Republica Moldova pentru a ieşi din situaţia de criză, atunci metodele

social-psiholigice nu prezintă interes pentru managerii moldoveni. Mai mult ca atât, prima acţiune pe care

o întreprind managerii în rezultatul apariţiei crizei este reducerea numărului de salariaţi. 44% din totalul

respondenţilor utilizează această metodă. Sondajul demonstrează că doar 12% din totalul întreprinderilor

chestionate contribuie întotdeauna la creşterea calificării personalului şi 24% organizează deseori diferite

programe de instruire a salariaţilor.

176

Tradiţional, toate metodele managementului anticriză sunt utilizate de managerii întreprinderilor

conform unei anumite consecutivităţi. Instrumentul principal al analizei activităţii întreprinderii mici şi

mijlocii poate fi metoda coeficienţilor. Această metodă este legată de analiza şi evaluarea structurii

bilanţului întreprinderii în baza rapoartelor contabile. Aceşti indicatori sunt consideraţi suficienţi pentru

evaluarea stării întreprinderii mici şi mijlocii. Mai mult ca atât, la caracterizarea acestor indicatori nu se

operează cu articolele bilanţului, ceea ce înseamnă că este posibil de a face calcule şi fără întocmirea

rapoartelor complete.

Aplicând metoda coeficienţilor, este posibilă evaluarea nivelului veridicităţii datelor prezentate în

rapoarte. Analiza coeficienţilor întreprinderilor businessului mic şi mijlociu trebuie să fie însoţit în mod

obligatoriu de studierea calitativă a naturii riscurilor, nivelul calităţii şi numărul de clienţi, diversificarea

mărfurilor sau serviciilor. La constatarea situaţiilor de criză cei mai importanţi coeficienţi financiari sunt:

- coeficientul lichidităţii curente (în continuare Klc);

- coeficientul asigurării cu mijloace proprii (Kamp);

- coeficientul solvabilităţii (Ks).

La realizarea programului anticriză al întreprinderii este necesar de a acţiona conform unui plan

bine stabilit, care se bazează pe studii teoretico-practice şi aplicative, studii practice în domeniul

managementului, marketingului, gestiunii personalului, managementului financiar, care sunt bine

cunoscute în ştiinţa economică contemporană. În baza realizărilor deja existente este necesar de a elabora

un plan propriu de administrare a întreprinderii în situaţia de criză sau în ajunul acesteia, realizarea căruia

va permite soluţionarea problemelor interne ale întreprinderii, prevenirea influenţei negative a factorilor

nefavorabili externi ai mediului şi utilizarea eficientă a posibilităţilor pe care le acordă macromediul

firmei. Pentru întreprinderile mici şi mijlocii această problemă este una actuală, deoarece multitudinea de

întreprinderii ale businessului mic şi mijlociu cere o abordare specială privind mecanismul de gestiune

anticriză.

În condiţiile contemporane ale economiei de piaţă, pentru evaluarea stării businessului şi dinamicii

dezvoltării este necesar aplicarea diferitelor criterii de evaluare.

Pe lângă metodele cantitative, există şi metode calitative de evaluare a activităţii. Criteriile

calitative constituie orizontul pieţelor de desfacere, imaginea şi istoria întreprinderii, competitivitatea,

existenţa furnizorilor şi consumatorilor stabili.

Alegerea metodelor concrete poate fi dictată de specificul ramurii, în care funcţionează

întreprinderea. Mai mult ca atât, oricare dintre metodele alese trebuie să corespundă specificului activităţii

fiecărei întreprinderi. În aceast sens este actuală aplicarea abordării situaţionale în scopul alegerii metodei

de evaluare a rezultatelor activităţii întreprinderii.

Cea mai populară dintre abordări în ultimii ani la crearea complexului de indicatori este „sistemul

echilibrat de indicatori ai eficacităţii‖, propus de R. Kaplan şi D. Norton [1, p. 242].

Conceptul Balanced Scorecard se bazează pe principalele orientări ale activităţii operaţionale ale

întreprinderii. De aceea, sistemul echilibrat de indicatori poate fi văzut ca un sistem complex, care asigură

colectarea, sistematizarea şi analiza informaţiilor necesare pentru luarea deciziilor manageriale strategice.

Principala caracteristică a acestui sistem este furnizarea setului echilibrat de indicatori financiari şi

nefinanciari conducerii întreprinderii.

Principiul de bază al sistemului echilibrat de indicatori este faptul că obiectivele stabilite pot fi

realizate numai în cazul existenţei indicatorilor numerici, mai mult ca atât, contradicţiile acestor indicatori

sunt excluse şi acestea trebuie să fie echilibrate între ele. În acest sistem primordiale sunt elementele non-

financiare care asigură obţinerea rezultatelor financiare optimale şi realizarea strategiei.

În practica actuală există câteva abordări privind implementarea acestui sistem la întreprinderi. În

opinia consultanţilor, pentru întreprinderile mici şi mijlocii este mai raţională implementarea sistemelor

simple, care utilizează doar o parte din instrumentele SEI. De exemplu, există posibilitatea de elaborare a

SEI în baza analizei financiare. Această elaborare arată că este posibilă construirea sistemului de

administrare anticriză a întreprinderilor mici şi mijlocii [2, p. 56].

Analiza sistemică a demonstrat, că deseori structurile antreprenoriale mici şi mijlocii îşi sistează

activitatea în rezultatul mediului economic instabil şi din cauza administrării incompetente. De aceea,

direcţiile principale pentru asigurarea dezvoltării durabile a structurilor antreprenoriale mici şi mijlocii

este îmbinarea susţinerii externe cu posibilităţile interne ale întreprinderii.

În tabelul 1 sunt propuse metodele de asigurare a dezvoltării durabile a structurilor antreprenoriale

mici şi mijlocii ţinând cont de cinci situaţii în care se poate afla întreprinderea:

- Stabilitatea financiară;

- Manifestarea simptomelor insolvabilităţii;

177

- Creşterea dificultăţilor financiare;

- Necesitatea de ajutor financiar;

- Insolvabilitatea financiară.

Cerinţele faţă de procesul de gestiune al întreprinderii, care astăzi au crescut, ţin şi de structurile

antreprenoriale mici şi mijlocii. Aceste cerinţe sunt condiţionate de mediul de piaţă flexibil, complexitatea

mediului de piaţă, instabilitatea dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, necesitatea implicării

tehnologiilor moderne de gestiune, inclusiv în condiţii de criză.

Tabelul 1. Metodele de asigurare a dezvoltării durabile a structurilor antreprenoriale mici şi mijlocii

[elaborat de autor]

Metodele de asigurare a dezvoltării

durabile

Situaţiile întreprinderii

Stabilitatea

financiară

Manifestarea

simptomelor

insolvabilită-ţii

Creşterea

dificultăţilor

financiare

Necesitatea de

ajutor financiar

Insolvabili-

tatea financiară

1. Monitorizarea permanentă şi analiza

situaţională

+ + + + +

2. Gestiune şi control permanent a

fluxurilor băneşti

+ + + + +

3.Modificarea structurală a resurselor + +

4. Utilizarea resurselor suplimentare –

activitatea antreprenorială

+ +

5. Revizuirea strategiei produselor sau

serviciilor în scopul optimizării

+ +

6. Utilizarea înlesnirilor fiscale + + + + +

7. Utilizarea programelor de stat de

susţinere a businessului mic şi mijlociu

+ + + + +

8. Consulting şi instruirea personalului + + +

9. Elaborarea politicii de creditare cu

utilizarea creditării preferenţiale

+ +

10. Planificarea afacerii + + + + +

11 Procedurile de falimentare ca păstrare a

vitalităţii businessului

+ +

12. Aplicarea metodelor de management

strategic

+ +

Este important faptul, că abordările elaborate de o firmă şi testate cu succes pot fi inutile pentru

alta, iar uneori chiar periculoase. Multitudinea de variante, diversitatea instrumentelor şi metodelor

manageriale trebuie să fie puse la baza administrării structurii antreprenoriale mici şi mijlocii.

În concluzie, analiza situaţiei financiare şi solvabilităţii structurilor antreprenoriale mici şi mijlocii

se efectuează în baza utilizării diferitelor metode de studiere a proceselor economice în dinamică. Aceste

metode se deosebesc printr-un set de indicatori şi metode de depistare a legăturilor reciproce între ele,

precum şi în baza datelor necesare pentru calcularea raporturilor dintre indicatori. Soluţionarea

problemelor cu care se confruntă întreprinderile mici şi mijlocii se bazează pe exploatarea metodelor şi

tehnicilor manageriale, care la rândul lor asigură dezvoltarea durabilă a structurilor antreprenoriale mici şi

mijlocii.

Bibliografie:

1. Butler A., Letza S., R. & Neale B. Linking the balanced scorecard to strategy. In: Long Range

Planning, 1997, Vol. 30, No. 2, p. 242-253.

2. Kaplan R., Norton D. How to implement a new strategy without dissrupting your organisation. In:

Harvard Business Review, 2000, p. 56-57.

3. http://www.cis.gov.md/content (vizitat 07.04.2013)

178

AVANTAJELE UTILIZĂRII SISTEMULUI DE MANAGEMENT AL DOCUMENTELOR ÎN

CADRUL INSTITUŢIILOR PUBLICE

Mircea DAFINESCU, România, Instituţia Prefectului Judeţul Gorj

Abstract: The implementation of Document Management System (DMS) in public institution has a decisive role in

ensuring the transparency of the bureaucratic flow, traceability and responsiveness in relation with the citizen who will benefit of

faster services. A major barrier to tackling this implementation is the reluctance of the users regarding the change, due the fact

that they percept this new system as an extra work, not taking into consideration its real benefits.

Cuvinte cheie: Sistem de management al documentelor (DMS), avantajele DMS

1. Conceptul de “management al documentelor”

Managementul documentelor este o tehnologie şi o disciplină care cuprinde ansamblul proceselor de

creare, stocare si retragere a documentelor, permitand utilizatorilor să gestioneze aceste documente mai

uşor decât în metoda sistemului de fişier.

Un sistem de management al documentelor (DMS) este o suită de programe concepute pentru a

stoca şi urmării electronic documente multimedia. Sistemele de tip DMS asigură: stocarea electronică

centralizată şi unitară a documentelor dintr-o organizatie; modelarea, monitorizarea şi controlul fluxurilor

de documente (workflows); gestiunea versiunilor fiecărui document; arhivarea electronică a documentelor

[1].

Astăzi, managementul documentelor include funcţionalităţi suplimentare, cum ar fi:

Urmărirea versiunilor, pentru a vedea modul în care un document evoluează în timp.

Distribuirea documentului, în vederea verificarii modul în care un document este utilizat şi

reutilizat.

Revizuirea electronică pentru a permite utilizatorilor să adauge comentarii la document fără

modificarea efectivă a documentului.

Securitatea documentului.

Manipularea documentelor organizaţiei stocate pe format fizic (hârtie, folii transparente sau alte

medii similare) într-un sistem de management al documentelor este transferată în mediul electronic. Se au

în vedere nu doar aspecte legate de proprietăţile fizice ale documentului pe toată durata ciclului său de

viaţă (rezistenţa mecanică a suportului, deteriorarea informaţiei tipărite), dar în acelaşi timp se prezintă

utilizatorului datele şi informaţiile asociate, ori de câte ori este necesar şi în orice format dorit. Un alt

motiv pentru trecerea la stocarea digitală şi partajarea documentelor electronice este reprezentat de

siguranţa şi protecţia eficientă a informaţiilor sensibile faţă de utilizatorii neautorizaţi, prin utilizarea unor

politici şi niveluri de securitate.

La nivel conceptual un SMD poate fi asimilat cu procesul de gestionare şi evidenţă a

documentelor unei organizaţii, prin conversia şi stocarea documentelor în format electronic şi

administrarea acestora, sub această formă, de la momentul creării/intrării până la arhivarea sau distrugerea

lor. Implementarea unui astfel de proces presupune aplicaţii şi instrumente software care asigură: -

gestionarea automată a fişierelor document şi a celor care realizează legături între documente; -

posibilitatea unui mod de lucru în colaborare (partajat) cu aceste documente, pe baza unor fluxuri de

activităţi (workflow) predefinite şi a unui sistem de mesagerie electronică care permite schimbul de

informaţii / documente.

2. Avantajele DMS-ului în administraţia publică

Una dintre caracteristicile importante ale modelului birocratic de organizare a instituţiilor

administraţiei publice este aceea că se bazează pe documente scrise [2] , lucrul cu documentele fizice

fiind totodată şi un factor decisiv în viteza şi eficienţa desfăşurării activităţilor zilnice, motiv pentru care

se impune o atenţie deosebită asupra modului de gestionare a acestora.

Instituţiile publice au rolul de a primi, procesa şi de a transmite informaţii, motiv pentru care

mecanismul circulaţiei documentelor în cadrul acestora poate fi schematic reprezentat printr-un model

liniar de tipul input /output.

179

Figura 1. Mecanismul circulaţiei documentelor în instituţiile publice

Input-urile reprezintă totalitatea documentelor care intră oficial în instituţie. Acestea provin din

mediul extern sau pot fi create în instituţie şi înregistrate ca intrări.

Etapa a doua se referă la procesarea documentelor, crearea de noi documente (din oficiu) şi orice

alte acţiuni care vizează gestionarea documentelor.

Output-urile se identifică cu ―producţia‖ de documente pe care instituţia le emite înspre mediul

extern, o parte dintre acestea putând fi destinate unui circuit intern.

Beneficiile pe care le poate genera implementarea unui sistem de management al documentelor în

cadrul unei instituţii publice nu provin doar din economiile la hârtie, principalul câştig constă în

eliminarea procedurilor birocratice şi creşterea eficienţei operaţionale în cadrul acestor organizaţii prin

simplificarea metodologiilor de lucru, eficienţă care se traduce concret în:

optimizarea şi standardizarea operaţiunilor şi proceselor interne;

reducerea costurilor operaţionale- comparativ cu varianta tradiţională, pe hârtie, a stocării şi

lucrului cu documente, se constată o reducere semnificativă a costurilor şi eforturilor aferente;

micşorarea timpului de răspuns la solicitările cetăţenilor;

reducerea timpului de transfer de la un departament la altul;

eliminarea erorilor umane;

actualizarea şi sincronizarea automată a tuturor informaţiilor din sistem;

creşterea productivităţii individuale, prin reducerea timpului de căutare a documentelor;

eficienţă sporită în manipularea documentelor, capacitate crescută de reutilizare a informaţiilor,

precum şi viteza superioară de accesare a datelor;

disponibilitate crescută a informaţiei şi asigurarea transparenţei actului decizional;

eliminarea problemei accesului dificil la documentele fizice stocate în locaţii diferite;

securitate sporită a accesului la informaţie;

protecţia mediului [3] -indică un anumit nivel de responsabilitate şi implicare a organizaţiei în

reducerea deşeurilor şi protejarea mediului înconjurător (economie de hârtie şi consumabile

pentru imprimare, spaţiu de stocare mult redus);

backup/disaster recovery - oferă o protecţie a documentelor importante în momentul producerii

unui dezastru (inundaţii, incendii, cutremure etc.). Utilizarea unui SMD cu o componentă de

recuperare a datelor în caz de dezastre asigură o continuitate indiferent de evenimentele care pot

apărea. Un aspect important este reprezentat de definirea şi stabilirea unui flux intern de lucru în

aceste cazuri, precum şi a unui mecanism privind identificarea informaţiilor care sunt cu adevărat

importante în desfăşurarea activităţii.

Deşi sunt evidente beneficiile pe care implementarea unui astfel de sistem le poate oferi într-un mediu

pur birocatic precum cel reprezentat de sectorul administraţiei publice, barierele sunt multiple, pornind

de la resursele financiare limitate şi culminând cu retincenţa funcţionarilor la renunţarea la lucrul pe

hârtie. Insă nu doar funcţionarii publici trebuie incriminaţi pentru slaba adoptare a documentelor în format

electronic, ci şi beneficiarii acestora- cetaţenii, care, neobişnuiţi cu aceste forme, manifestă şi ei, la rândul

lor, reticenţă. Dar rata de adopţie în rândul populaţiei ar putea fi sensibil îmbunătăţită dacă avantajele şi

beneficiile ar fi mai intens popularizate şi, mai ales, probate practic.

INPUT:

Intrare documente

Procesare documente

intrate

Creare /generare

documente noi

Creare documente

pentru circuitul intern

Păstrare, Clasare,

Stocare

Arhivare

OUTPUT

Răspuns

Transmitere

Difuzare

180

CONCLUZII Informatizarea pe scară tot mai largă a instituţiilor administraţiei publice pune la dispoziţia

managerilor instrumente noi de lucru, menite să faciliteze: supervizarea introducerii, circulaţiei,

procesării, stocării şi controlului calităţii actelor în organizaţie, detectarea cauzelor întârzierilor în

rezolvarea acestora, rapiditatea în luarea deciziilor.

Tehnologia informatică şi a sistemelor de comunicaţii, facilitează de asemenea, comunicarea pe

orizontală a informaţiei în instituţie şi între instituţii, cu efecte imediate în eliminarea paralelismelor, o

mai bună coordonare a acţiunilor şi posibilitatea aplicării unor metode manageriale modern

(managementul pe proiecte), care „ignoră‖ ierarhia sau structura formală.

Aplicarea unui sistem SMD aduce o îmbunătăţire vizibilă a procesului de eficientizare a

fluxurilor organizaţionale. Sistemele de management al documentelor aduc o îmbunătăţire a eficienţei şi

productivităţii, optimizează procesul de comunicare şi colaborare între structurile componente sau

angajaţii unei organizaţii, permit automatizarea proceselor între departamente şi aduc un câştig financiar

important.

Bibliografie:

1. http://en.wikipedia.org/wiki/Document_management_system

2. Viorel Stărică, Gestionarea documentelor în administraţia publică, Revista Transilvană de Ştiinţe

Administrative, 2(11), 2004, pg. 127-134.

3. Ioan Bacivarov, Costel Ciuchi, Sisteme de management al documentelor-vulnerabilităţi şi riscuri,

Studii de Securitate Publică, Nr. 4, 2012, pg. 177-192.

COMPORTAMENTUL MANAGERIAL CORPORATIV ŞI PLANURILE DE GESTIUNE

CORPORATIVĂ A CRIZELOR

Maria GÂF-DEAC, România

Abstract: Company plan in the context of corporate behavior becomes a working map characterized by dynamic / quasi-

active change. Monitoring the advance / progress in connexion with business plan is essential issue of top management on

entity. Adding an additional procedure (corporate action) is likely real value added, meaning that the improvement is required.

With highly significant changes in the external environment and firm tehnological inputs like high resolution affect firms

amplitude modern corporate managerial behavior, but equally there is a right configurative transformation and operational

plans.

Key words: Corporate management, crisis, behavior, modern corporate managerial behavior, configurative

transformation, firm, plan.

1. Planul întreprinderii cu comportament managerial corporativ

O responsabilitate catalogată drept ―critică‖ a Preşedintelui unui bord director dintr-o firmă este

planificarea.

Dacă întreprinderea are deja un plan strategic, sau dacă acesta ar trebui să fie elaborat, atunci el

trebuie să fie legat, conexat, alăturat planului.

În fapt, responsabilul managerul în cauză trebuie să se asigure că planul este coerent şi reprezintă

instrument efectiv pentru transpunerea în practică a viziunii în legătură cu avansul

firmei/companiei/entităţii.

În fond, este vorba de un anume consens între viziune-strategie – plan strategic şi planul concret

al întreprinderii.

Un plan efectiv ar trebui să răspundă la cel puţin următoarele cerinţe:

a) să confirme o puternică viziune,

b) să opereze cu date ―grele‖, semnificative şi

c) să prilejuiască existenţa şi organizarea unei echipe/a unui grup de lucru (managerial şi

executiv).

Planul firmei, în context comportamental corporativ, devine o hartă de lucru caracterizată de

dinamism/ schimbare cvasi-activă.

Monitorizarea avansului/ progresului în raport cu prevederile planului este activitate esenţială a

top-managementului entităţii. (fig. 1).

181

Fig.1. Funcţiuni ale planului pentru o întreprindere cu comportament managerial

corporativ (sursa: autorul)

Modificările cu înalt grad de semnificaţie în mediul exterior firmei precum şi intrările (inputs)

tehnologice de înaltă rezoluţie influenţează amplitudinea comportamentului managerial corporativ al

firmelor moderne, însă în egală măsură, se manifestă nevoia transformărilor configurative şi operaţionale

ale planurilor.

2. Planurile de gestiune corporativă a crizelor

În mod obişnuit, comportamentul corporativ este introdus în firme/companii prin

instituirea/asumarea tipului de gestiune corporativă.

Se constată că este mai simplă, la îndemână introducerea gestiunii corporative în entităţi

stabilizate / stabile din punct de vedere structural şi funcţional.

În această situaţie, adăugarea unei proceduri suplimentare (acţionalitatea corporatistă) este de

natura valorii reale adăugate, sensul impus fiind cel de îmbunătăţire.

În realitatea economică însă, firmele/ entităţile nu sunt scutite de „agresiunea riscurilor‖ şi, pe

cale de consecinţă, comportamentul productiv-economic riscant poate duce la destabilizări, dezechilibrări,

disfuncţii ş.a.

Este posibil ca pe anumite intervale de timp să se manifeste semne de criză sau să se petreacă

crize efective în rândul organizaţiilor.

Gestiunea corporativă este dificil să fie introdusă în entităţi aflate în criză. În schimb, apreciem că

este cvasi-obligatorie, oportună introducerea gestiunii corporative în fazele post-criză ale firmelor,

companiilor şi organizaţiilor.

Atunci când într-o companie, grup sau cluster/ reţea de entităţi, apar situaţii de criză se impune

prevenţia, planificarea, testarea, evaluarea pentru menţinerea structurilor (oprirea devoluţiei lor) la un

anumit nivel afectat şi se procedează la minimizarea consecinţelor.

Crizele în entităţi sunt evenimente naturale, accidentale sau intenţionate având impact sever

asupra oamenilor, proprietăţii şi mediului ambiant.

Consecinţele sunt dependente de mărimea companiei, calitatea managementului sau de

poziţionarea entităţii.

Gestiunea corporativă, în context, presupune introducerea/ asumarea demersurilor de minimizare

a riscurilor.

Apreciem că sunt necesare scenarii cu rol instrumental în managementul corporativ al crizelor,

însă acestea trebuie susţinute prin bugete minimale adecvate.

Gestiunea în avans a prevenirii crizelor poate fi realizată cu ajutorul unui plan de gestiune

corporativă efectivă a acestora (fig.2).

182

Fig.2. Elemente constitutive/de influenţă aferente unui plan de gestiune corporativă

a crizelor din firmele moderne (sursa: autorul)

Este observabil faptul că în companiile moderne, fie din plan naţional, fie din cel regional şi cu

atât mai mult pentru cele din plan global se dovedeşte ca imperativ formularea/ existenţa unui Plan de

gestiune a crizelor.

Vectorul corporativ al Planului are conotaţia esenţială preventivă, deoarece regulile

comportamentale impuse, controlate şi cvasi-permanent ajustate, reglate, corectate îndreaptă fluxul

funcţional al firmei pe direcţii sustenabile de avans.

CONCLUZII

Planul firmei, în context comportamental corporativ, devine o hartă de lucru caracterizată de

dinamism/ schimbare cvasi-activă.

Firmele/ entităţile nu sunt scutite de „agresiunea riscurilor‖ şi, pe cale de consecinţă,

comportamentul productiv-economic riscant poate duce la destabilizări, dezechilibrări,

disfuncţii ş.a.

Monitorizarea avansului/ progresului în raport cu prevederile planului este activitate esenţială

a top-managementului entităţii.

Atunci când într-o companie, grup sau cluster/ reţea de entităţi, apar situaţii de criză se

impune prevenţia, planificarea, testarea, evaluarea pentru menţinerea structurilor (oprirea

devoluţiei lor) la un anumit nivel afectat şi se procedează la minimizarea consecinţelor.

Gestiunea corporativă, în context, presupune introducerea/ asumarea demersurilor de

minimizare a riscurilor.

Se ajunge la conluzia că sunt necesare scenarii cu rol instrumental în managementul

corporativ al crizelor, însă acestea trebuie susţinute prin bugete minimale adecvate.

Bibliografie:

1. Principle of Corporate Governance, OECD, 2004 (ed. Revizuită) p. 15

2. The Business Environment and Corporate Governance, The World Bank, 1998, p. 7

3. Corporate Governance, IFAC, 2000

FORMALIZAREA GESTIUNII CORPORATIVE ŞI NEVOIA DE COD ETIC DE

COMPORTAMENT ORGANIZAŢIONAL

Maria GÂF-DEAC, România

Abstract: The paper shows that formal and informal rules and procedures allow the assessment of organizational

behavior and control decision support for productive and economic activities is subject to the requirements of modern economy

competitive operationalization. The corporate management is distinct emphasis on the principles of ethics and social

responsibility in business. It concludes that corporate management does not appreciate that and do not entail an additional

enterprise organizational bureaucracy, but rather is a tool to operationalize complex social, economic and productive.

Competitivity. In this context, the definition of corporate social responsibility is done by recognizing the interests of stakeholders

183

and its operational coverage in medium and long term strategies,when in companies subject the competition is to achieve

competitive advantage.

Key words: corporate management, competitive advantage, organizational bureaucracy, social responsibility.

1. Noua valoare a firmelor competitive prin formalizarea gestiunii corporative

Gestiunea/ guvernanţa corporativă reprezintă mulţimea proceselor şi sistemelor aplicate pentru a

organiza, conduce şi controla entităţile productiv-economice şi sociale având obiectiv creşterea valorii şi

performanţelor acestora.

În fapt, are loc o concentrare a eforturilor asupra eficientizării sistemelor de management,

focalizarea esenţială regăsindu-se asupra bordului director/ de conducere al întreprinderii.

Este urmărită cu precizie maximă responsabilitatea şi remunerarea fiecărui membru al bordului,

fiind examinată cvasi-continuu sustenabilitatea/ credibilitatea situaţiei financiare.

În egală măsură, sunt sistematizate riscurile şi se verifică operaţionalitatea managementului

riscurilor în întreprinderea modernă.

Regulile şi procedurile formale şi informale permit evaluarea suportului decizional şi de control

pentru activităţile entităţii care intră sub incidenţa competiţiei pentru obţinerea avantajului competitive.

Unele organisme competente externe impun reguli către întreprinderi care, la rândul lor, au/ pot

avea reguli comportamentale interne.

Implementarea regulilor şi procedurilor se urmăreşte atât la nivel operaţional, tactic, executiv cât şi

strategic. În esenţă, prin gestiunea corporativă se pune accent distinct pe: a) principiile eticii şi b)

responsabilitatea socială.

Ca atare, este de aşteptat să se producă/ atingă performanţa întreprinderii în conexiune cu

conformitatea privind reglementările asumate/ recunoscute.

Se constată că acţiunea incorectă etic în rândul firmelor se datorează funcţionării acestora în

mediul caracterizat de volatilitatea pieţelor, nesiguranţă economică, presiuni din partea acţionarilor,

inducându-se astfel premise pentru riscul ca top-managementul să activeze neetic, pe linii incerte,

convenţional neacceptate, pe aliniamente coruptive de minimă rezistenţă.

De altfel, maximizarea valorii întreprinderii din perspectiva acţionarilor reprezintă testul modelistic

de bază al eficienţei modului de organizare şi conducere a entităţii.

Cultura organizaţională transparentă şi modelul eficient de gestiune corporativă sunt aliniamente

cvasi-general asumabile/ asumate de către întreprinderile din contemporaneitate.

Modelul închis al gestiunii corporative ideale într-o întreprindere asigură satisfacerea cerinţelor

angajaţilor, furnizorilor, clienţilor, investitorilor, distribuitorilor ş.a.

De aceea, apreciem că gestiunea corporativă nu ocazionează şi nu reprezintă în întreprinderi un

supliment organizatoric birocratic ci, mai degrabă, este un instrument complex de operaţionalizare

productiv-economică şi socială.

Stephen B. Young, (HARWARD LAW SCHOOL, 2003) [1] arată că, în fapt, capitalismul moral este

posibil în măsura în care oamenii de afaceri derulează deciziile lor sub incidenţa unor repere etice.

Între clienţi şi interesul personal al producătorului/ furnizorului trebuie să existe un aliniament de

morală.

Responsabilitatea socială corporatistă poate fi construită şi cu ajutorul formelor non-financiare de

capital, din rândul cărora se pot reţine resursele umane, unele tipuri de active, capitalul social şi cel

reputaţional.

Grupurile cointeresate, comunitatea, competitorii, consumatorii, angajaţii şi investitorii trebuie

regăsite / regăsiţi în investiţii sociale, toate aceste categorii fiind compuse generic din ― agenţi morali‖.

Întreprinderile moderne din Europa dezvoltată au deja viziuni şi programe de îmbunătăţire a

gestiunii corporative/ corporatiste.

Guvernarea corporatistă, respectiv introducerea bunelor practici aferente gestiunii corporatiste, a

ajuns în atenţie în urma unui şir de evenimente care au creat sentimente de nelinişte şi lipsă de încredere

în piaţa de capital.

Gigantul în energie ENRON din SUA, practic a devenit simbolul contemporan al fraudei

corporatiste.

În continuare, alte mari companii precum parmalat, comroad, tyco, worldcom ş.a. Au intrat în sfera

eşecului corporatist.

Reacţiile diferitelor organisme internaţionale şi a guvernelor faţă de aliniamentul negativ al

eşecurilor marilor companii se concretizează şi în prezent prin înăspriri ale legilor guvernanţei/gestiunii

corporative/corporatiste, obligând/îndemnând întreprinderile să adopte politici etice transparente.

184

Codul de guvernanţă corporativă asumat pe plan internaţional este completat cu alte documente

secvenţiale, contributive la operaţionalizarea subiectului, precum: codul cromme, (germania), legea

securităţii financiare (franţa), reînnoirea codului marii britanii (iniţiativa derek higgs, actul sarbanes-

oxley (sua) ş.a.

2. Despre un cod etic pentru comportamentul organizaţional

Valoarea întreprinderii creşte, respectiv nu este blocată pentru creştere atunci când se pune accent

egal pe responsabilitatea socială corporativă/ corporatistă.

Aceasta se bazează pe viziuni şi pe programe de integrare a întreprinderii în obiectivele de

management şi marketing (fig.1, sursa: autorul) .

Fig.1. Definirea responsabilităţii sociale corporatiste prin recunoaşterea intereselor stakeholders

şi cuprinderea operaţionalizării acestora în strategii pe termen mediu şi lung

Se constată că responsabilitatea socială corporatistă nu se confundă sponsorizarea sau filantropia

corporatistă.

Recunoaşterea, respectiv luarea în considerare a intereselor aparţinând grupurilor cointeresate este

strict necesar să fie conexate cu prevederile strategiei de dezvoltare a firmei, vizând implicarea socială a

entităţii şi comunicarea pentru asigurarea transparenţei.

Transparenţa în politicile de responsabilitate socială corporatistă este apreciată prin examinarea

conţinutului rapoartelor sociale periodice, în baza standardelor de raportare (fig.2, sursa: autorul).

Fig.2. Elemente contributive la asigurarea transparenţei în politicile

de responsabilitate socială corporativă

185

Evaluarea programelor de investiţii sociale trebuie să fie urmată de publicarea rezultatelor obţinute.

În opinia noastră, problema asigurării transparenţei este primordială în complexul de condiţii şi

factori care determină/influenţează buna funcţionare a firmei.

Considerăm că este de importanţă covârşitoare definirea unui cod etic care să fie făcut public

(difuzat, diseminat) vizând comportamentul organizaţional.

Concluzii

Se constată că acţiunea incorectă etic în rândul firmelor se datorează funcţionării acestora în

mediul caracterizat de volatilitatea pieţelor, nesiguranţă economică, presiuni din partea

acţionarilor, inducându-se astfel premise pentru riscul ca top-managementul să activeze

neetic, pe linii incerte, convenţional neacceptate, pe aliniamente coruptive de minimă

rezistenţă.

Întreprinderile moderne din Europa dezvoltată au deja viziuni şi programe de îmbunătăţire a

gestiunii corporative/ corporatiste.

Valoarea întreprinderii creşte, respectiv nu este blocată pentru creştere atunci când se pune

accent egal pe responsabilitatea socială corporativă/ corporatistă.

Responsabilitatea socială corporatistă nu se confundă sponsorizarea sau filantropia

corporatistă.

Regulile şi procedurile formale şi informale permit evaluarea suportului decizional şi de

control pentru activităţile entităţii care intră sub incidenţa competiţiei pentru obţinerea

avantajului competitive.

Bibliografie:

1. Moral Capitalism: Reconcilling Private Interest with the Public Good, Berret-Kohler Publishers,

2003

2. Transparenţă şi credibilitate în practicile de responsabilitate socială corporatistă, Suplimentul special

al Revistei 22, nr.11(888)-13 martie 2007, pp2-3

MANAGEMENTUL COMPETITIVITĂŢII ECONOMICO-SOCIALE PRIN

CONTRIBUŢIA SUSTENABILITĂŢII SANITARE

Ioana Andreea MARINESCU, România

Abstract: Place, role and consequences of health sustainability, in general, for sustainable development are importance

in Romania, Republic of Moldova and equally throughout the EU transition to the knowledge economy. Researching operational

situations in some European countries, including Romania, it appears that participation is a necessary sanitary sustainability by

intergenerational dimension of sustainable competitive development. Competitiveness and sustainable development are

impossible without sustainable operationality and effectiveness of health services. Delimitation of operational procedural control

structures are necessary by biochemical and biophysical issues in modern societies, for contemporary sanitary sustainability, in

turn, creates favorable conditions for the establishment competitiveness. The paper recommends increasing attention, for

concentration and review important weights in the overall health sustainability in sustainable development, given the vital

precautionary consequence, essential for subsistence / bio-social existence of man / human communities in highly competitive

economic and social conditions.

Key words: management, knowledge economy, biochemical and biophysical issues, sanitary sustainability.

1. Problematica sustenabilităţii sanitare şi siguranţa vieţii sociale

Un model al dezvoltării durabile în România şi Republica Moldova asigură competitivitatea

care pe plan local impune luarea în considerare a subiectului ―sănătate‖ şi ―acces la serviciile de

sănătate‖, ―acces la apă potabilă‖, respectiv la ―salubritate‖ în strânsă legătură cu nivelurile calitative

atindse în domeniu în ţările europene avansate.

Sustenabilitatea sanitară reprezintă parte din conceptul multidimesnional de dezvoltare durabilă,

care exprimă implicit permanenta evoluţie a colectivităţilor şi entităţilor din societatea umană.

Sustenabilitatea sanitară este considerată parte implicită din dezvoltarea durabilă, competitivă.

Locul, rolul şi consecinţele sustenabilităţii sanitare în cadrul general pentru dezvoltarea durabilă

sunt de importanţă covârşitoare în România, în Republica Moldova şi, în egală măsură, în întreg spaţiul

european aflat în tranziţia la economia bazată pe cunoaştere.

Principalele dimensiuni ale cadrului dezvoltării durabile sunt: cea socială; cea care se referă la

problemele rezolvate aparţinând de mediu; organizarea şi conducerea fluxurilor economice fezabile,

eficiente şi configurarea instituţională optimă.

186

În principal, se reţine cerinţa de examinare a sistemelor cadrului dezvoltării durabile şi a arealul

tetravalent pentru operaţionalizarea conceptului de sustenabilitate sanitară.

Cadrul dezvoltării durabile se referă la aspecte economico-sociale curate, inclusiv sanitare, care

trebuie simbolizate matricial într-un sistem de indicatori care să sugereze optimalitatea funcţionării

structurilor şi infrastructurilor societale moderne.

În apecierea noastră, este necesar să se formalizeze un indicator agregat, compozit, privind

sustenabilitatea dezvoltării naţionale, în conţinutul căreia să se regăsească şi sustenabilitatea sanitară

optim organizată şi condusă.

În context, se deduce că sănătatea, incluzând serviciile sanitare şi problematica sustenabilităţii

sanitare, contribuie la siguranţa vieţii sociale, la înfăptuirea dezvoltării durabile care, împreună, îşi aduc

aportul la crearea cadrului de manifestare a competitivităţii de ansamblu a societăţii dintr-o ţară sau alta.

Problema sănătăţii se regăseşte operaţionalizată spre soluţionări împreună cu problematica

sustenabilităţii sanitare care afectează mediul societal al ţării, permiţând sau nu manifestarea

competitivităţii economico-sociale la niveluri convenţional favorabile.

Laturile aferente dimensiunii sociale, dacă sunt crespunzător, pozitiv asigurate, atunci se poate

reţine competitivitatea ca factor cheie a dezvoltării durabile.

Se observă că sustenabilitatea sanitară, influenţată fiind de dimensiunea de mediu a dezvoltării

durabile are teme şi subteme ale dimensiunii managerial în domeniu, care permit să se opereze afectant

prin fenomene şi procese biochimice şi biofizice.

Dimensiunea de mediu are consecinţe afectante asupra celorlalte dimensiuni, din familia

subiectelor de asigurare a sustenabilităţii sanitare, din cadrul general de dezvoltare durabilă, competitivă.

Dacă se elaborează un tabel simbolic, cu reprezentări pre-indicatoriale matriciale, se asigură

premise pentru studiul aplicativ al economiei şi managementului structurilor de control biochimic şi

biofizic pentru asigurarea sustenabilităţii sanitare.

2. Asigurarea subzistenţei/ existenţei biosociale în colectivităţile umane

Cercetând situaţiile operaţionale din unele ţări europene, inclusiv România, se constată că este

necesară participarea sustenabilităţii sanitare la dimensiunea intergeneraţională a dezvoltării competitive

durabile.

Definiţia dezvoltării durabile, care întruneşte acordul cel mai larg în contemporaneitate se referă

la „capacitatea de a satisface cerinţele generaţiei prezente fără a compromite capacitatea generaţiilor

următoare de aşi satisface propriile nevoi‖.

Competitivitatea în economia naţională se constată că este convenţional favorabilă desfăşurată

dacă serviciile de sănătate, alături de cele de educaţie, asigură egalitatea oportunităţilor, a şanselor şi

apărarea drepturilor omului, ale societăţii/colectivităţilor umane (fig. 1, sursa: autorul).

Fig. 1 – Modificări ale sustenabilităţii sanitare dacă se manifestă inegalităţi în distribuirea serviciilor

sanitare în cadrul aceleiaşi generaţii

187

(G1); (G2), …, (Gn) = generaţii;

(Ct); (Ct-1), …, (Ct-n) = capacităţi ale unei generaţii de a-şi satisface propriile nevoi

Se deduce că dezvoltarea durabilă are dimensiune intergeneraţională, iar competitivitatea

economico-sociale la nivel naţional se poate înfăptui în baza interrelaţionărilor conceptuale în domeniu.

Fiecare generaţie, una după alta, trebuie să aibă capacitatea de a-şi satisface propriile nevoi, în

condiţii de competitivitate exconomico-socială, în care se petrece distribuirea veniturilor şi a altor

resurse ale societăţii.

Sustenabilitatea sanitară îşi are efectivitatea în serviciile sanitare distribuite pe linii matriciale

ale nevoilor de subzistenţă bio-socială din colectivităţile umane şi participă la cadrul operaţional al

dezvoltării durabile, competitive.

Ajungem la concluzia că serviciile sanitare puternic structurate, desfăşurate efectiv în timp real

pentru oamenii din colectivităţile locale, regionale şi în plan global, sunt contributive la realizarea

sustenabilităţii societăţii omeneşti, în ansamblu, prin înaltă competivitate.

Ca atare, competitivitatea şi dezvoltarea durabilă sunt de neconceput fără operaţionalitatea şi

eficienţa sustenabilă a serviciilor sanitare.

Delimitarea procesual-operaţională a structurilor de control biochimic şi biofizic sunt necesare

în societaea modernă, contemporană pentru asigurarea sustenabilităţii sanitare care, la rândul ei, crează

condiţii favorabile pentru instaurarea competitivităţii.

De aceea, controlul biochimic şi biofizic trebuie instituit în structuri specializate cu practici

delimitate, concretizate de specificitate aplicativă.

Controlul reprezintă acţiune managerială importantă în schema cu circuite reactive şi, pe cale de

consecinţă, el trebuie organizat şi condus.

Managementul structurilor de control este orientat pentru formalizarea a cât mai multe bucle

reactive (reacţii inverse) de corecţii a intrărilor, respectiv de ajustare a procesărilor pentru atingerea

valorilor comandabile finale caracterizate sintetic în sustenabilitatea sanitară asigurată pentru contribuţie

la competitivitatea generală.

În context, se recomandă folosirea structurilor de control biochimic şi biofizic pentru aplicarea

corecţiilor intrărilor, procesărilor şi ieşirilor aferente sistemelor sanitare spre a obţine sustenabilitatea

sanitară considerată valoare comandabilă finală.

Aplicarea fluxului de feed-back-uri corective în domeniul cercetat se poate face pornind de la

delimitarea noţională a sustenabilităţii sanitare.

După ce se înţelege şi se reţine „ce este sustenabilitatea sanitară‖, aceasta trebuie încadrată într-

un algoritm procesual-operaţional până la asigurarea sustenabilităţii sanitare ca valoare comandabilă,

impusă, aşteptată într-un sistem dinamic, stochastic, care ţine seama de factorul timp, în preocupările

transformative afectate de fenomene biochimice şi biofizice naturale şi/sau artificiale.

Pentru fezabilizarea competitivităţii se poate recurge la delimitarea sustenabilităţii sanitare şi la

formularea algoritmului procesual-operaţional până la asigurarea sustenabilităţii sanitare cu ajutorul

economiei şi managementului structurilor de control biochimic şi biofizic.

În fond, un serviciu sanitar este realizat (aplicat) cu ajutorul instrumental/intrumentalizat al unei

structuri sanitare, care este contributivă la insaturarea şi funcţionarea competitivităţii economico-sociale.

Ca atare, este necesară delimitarea comportamentală economică a structurilor de control

concepute.

Economia structurilor de control este compusă cu managementul structurilor în cauză.

Aşadar, pornind de la structurile de iniţializare a sustenabilităţii sanitare, cu ajutorul algoritmului

procesual-operaţional urmat, se ajunge la stadiul de sustenabilitate sanitară asigurată (la asigurarea

sustenabilităţii sanitare), recurgând la structuri de control (biochimice şi biofizice) organizate şi conduse

eficient, în condiţii de eficienţă rezultată/obţinută în domeniu.

Se constată astfel, influenţa sustenabilităţii sanitare asupra subzistenţei (min), respectiv

existenţei (max) biosociale a omului/ colectivităţilor umane.

În schimb, se recomandă creşterea atenţiei, concetrării şi revizuirea ponderilor de importanţă a

sustenabilităţii sanitare în sistemul general al dezvoltării durabile, dată fiind consecinţa asiguratorie vitală,

esenţială pentru subzistenţa/ existenţa bio-socială a omului/colectivităţilor umane în condiţii de înaltă

competitivitate economico-socială.

188

CONCLUZII

o Principalele dimensiuni ale cadrului dezvoltării durabile sunt: cea socială; cea care se referă la

problemele rezolvate aparţinând de mediu; organizarea şi conducerea fluxurilor economice

fezabile, eficiente şi configurarea instituţională optimă.

o Serviciile sanitare puternic structurate, desfăşurate efectiv în timp real pentru oamenii din

colectivităţile locale, regionale şi în plan global, sunt contributive la realizarea sustenabilităţii

societăţii omeneşti, în ansamblu, prin înaltă competivitate.

o Se recomandă să se elaboreze un tabel simbolic, cu reprezentări pre-indicatoriale matriciale, se

asigură premise pentru studiul aplicativ al economiei şi managementului structurilor de control

biochimic şi biofizic pentru asigurarea sustenabilităţii sanitare.

o Se recomandă folosirea structurilor de control biochimic şi biofizic pentru aplicarea corecţiilor

intrărilor, procesărilor şi ieşirilor aferente sistemelor sanitare spre a obţine sustenabilitatea sanitară

considerată valoare comandabilă finală.

o Sănătatea, incluzând serviciile sanitare şi problematica sustenabilităţii sanitare, contribuie la

siguranţa vieţii sociale, la înfăptuirea dezvoltării durabile care, împreună, îşi aduc aportul la

crearea cadrului de manifestare a competitivităţii de ansamblu a societăţii dintr-o ţară sau alta.

Bibliografie:

1. Marinescu, I. A., (col). Analize microbiologice pentru caracterizarea apelor, Ed. Politehnica Press,

Bucureşti, 2008.

2. Marinescu, I. A., (col). Cercetări privind angajamentul specific al economiei României în clusteri

bazaţi pe resurse naturale, Revista Economică, Sibiu-Chişinău, nr.5-6, 2008.

3. Marinescu, I. A., (col). Generalized Classification Rules of Safety, Bucureşti, ECD Conference, 22-

24. aprilie 2009.

BAZELE GESTIUNII CORPORATIVE ÎN FIRMELE DIN CONTEMPORANEITATE

Maria GÂF-DEAC, drd. ULIM

Abstract: Organizational mechanisms as a whole, are intended to be contributory to the delimitation of powers in society

and create opportunities / conditions to increase (maximize) actional value of the company. At present it is alleged need a new

perspective about management methods, people involved in the organization and management, global competitive environment

like stochastic factor influencing sustainable business decisions. Modern companz need to be perceived as a modern enterprise

like a network / cluster contracts with subjects involved in global scope / global environmental, economic and social production

more competitive. Corporate management becomes a contributing to reformulation institutional architecture of national capital

markets.

Key words: Corporate management, increase (maximize) actional value, global competitive environment, sustainable

business decisions.

1. Mecanismele organizaţionale pentru creşterea valorii acţionale a întreprinderii

Gestiunea corporatistă/ corporativă revine din guvernarea corporatistă, care îşi are originea în

SUA, începând cu anul 1932.

După şase decenii (1992) American Law Institute a elaborate documentul intitulat Principiile

Guvernării Corporative/Corporatiste (Principles of Corporate Governance).

Un deceniu mai târziu (2002) OECD adoptă Principiile de Guvernare Corporatistă, revăzute în

2008.

În acest fel, sunt definite mecanismele organizaţionale, în ansamblul lor, care au menirea să fie

contributive la delimitarea puterilor în societate şi să creeze oportunităţi/condiţii pentru creşterea

(maximizarea) valorii acţionale a întreprinderii.

Instrumentele de gestiune corporativă pot fi interne sau externe (fig. 1).

189

Fig.1. Instrumentele interne şi externe firmei, aferente gestiunii corporative (sursa: autorul)

Formalizarea unui astfel de flux distinct de orientare a comportamentelor întreprinderilor este

consecinţa diferitelor situaţii apărute în baza acţiunilor productiv-economice şi sociale incorecte, uneori

neetice, ca factori de risc în mediul social-economic general, de ansamblu.

S-au întâlnit şi se întâlnesc cazuri în care nivelul preţului bursier al întreprinderii nu înfăţişează

buna gestiune corporativă a acesteia.

Maniera excesivă de remunerare a membrilor din conducerea întreprinderii marchează polarizări

ale veniturilor între manageri şi acţionari.

Independenţa administratorilor nu este întotdeauna asiguratorie în managementul firmelor, iar

calitatea operaţională scăzută a Bordului director induce distorsiuni în performanţele şi actele de

organizare şi conducere.

Acţionarii, având comportament pasiv, determină oportunităţi, încurajatoare pentru manifestare

hazardată a administratorilor.

Administratorii, frecvent nu au statutul juridic echivoc, clar, iar autoreglementările adesea

favorizează dereglementările negative în companie.

În context, frecvent este eludată dimensiunea globală a întreprinderii în condiţiile trecerii

colectivităţilor umane în societatea bazată pe cunoaştere.

Un astfel de tablou al parametrilor cu potenţial favorizator de disfuncţii necesită contra-

argumentări de natură corporatistă.

Ca atare, este invocată nevoia unei noi perspective în legătură cu metodele de management,

persoanele implicate în organizare şi conducere, mediul competiţional global şi timpul ca factor stochastic

de influenţare a deciziilor sustenabile în firme.

Interesele pe termen lung devin primordiale, mai importante decât interesele pe termen scurt şi

mediu.

Recompensarea administratorilor se poate face pe baza perfomanţelor evaluate multianual, cvasi-

continuu.

În acest cadru se impun administratori competenţi, independenţi, respectiv manageri

responsabili.

Întreprinderea modernă, în opinia noastră, trebuie receptată ca o reţea/un cluster de contracte cu

subiecţi implicaţi din sfera globală/globalizată a mediului productiv-economic şi social din ce în ce mai

competitiv.

Gestiunea corporativă devine astfel contributivă la reformularea arhitecturii instituţionale a

pieţelor naţionale de capital.

James D. Wolfensohn (1999), fost Preşedinte al Băncii Mondiale subliniază că

―guvernanţa/guvernarea/gestiunea corporativă este mai importantă pentru creşterea economică la nivel

mondial decât politicile statelor‖.

190

Aspectele enunţate sintetic mai sus îndreptăţesc demersul de sistematizare a definiţiilor moderne

pentru guvernanţa/gestiunea corporativă, după cum urmează:

- „guvernanţa/gestiunea corporativă reprezintă sistemul prin care companiile sunt conduse şi

controlate‖ (OECD 2004); [2]

- „guvernanţa/gestiunea corporativă este un set de legi, norme, regulamente şi coduri de conduită

adoptate în mod voluntar, care permit unei firme să atragă resursele umane şi materiale necesare

activităţii sale şi-i oferă totodată posibilitatea de a desfăşura activitate eficientă, care să determine

plusvaloare pe termen lung, cerută/aşteptată de grupurile de cointeresare şi pentru colectivitate în

ansamblu‖ (World Bank, 1948) [4]

- ―managementul corporativ vizează modul în care furnizorii de fonduri ai unei

companii se asigură că-şi vor primi beneficiile cuvenite de pe urma investiţiei făcute‖ (Shleifer A;Vishny,

R. , 1997) [5]

- ―guvernanţa/ gestiunea corporativă este un ansamblu de practice ale Consiliului de

Administraţie şi ale managementului executiv, derulate cu scopul de a formula direcţiile strategice de

avans pentru atingerea ţelurilor programate, gestiunea riscurilor şi folosirea responsabilă a resurselor

financiare‖ (International Federation of Accountants, -IPAC, 2006) [6]

Enunţurile de mai sus nu sunt limitative. Ele dau expresie tendinţei de instaurare a unei noi

formule comportamentale generale în mediul productiv-economic şi social, bazată pe bune practice

manageriale, etice şi economice.

2. Guvernarea corporativă în mediul economic european

Mediul economic european în spaţiile naţionale ale ţărilor membre dezvoltate prezintă

amgajamente strategice în primul sfert al veacului prezent pentru 1) creşterea economică, 2) instaurarea

marilor afaceri, care cu ajutorul integrării europene şi a globalizării devin dominante, aşezate peste micile

afaceri ale intreprinderilor mici şi mijlocii şi 3) finanţarea deficitelor.

Avansăm concluzia originală că, în fapt, debirocratizarea clamată/ cerută general şi imperativ în

mediul economico-social contemporan este favorizantă (prin devianţă negativă) alternativelor

dereglementative de organizare şi conducere în contrasens cu gestiunea corporativă.

În esenţă, gestiunea corporativă semnifică un anume tip de „birocraţie nouă‖, însă pe fond deviant

pozitiv. (fig.2).

Fig.2. Particularitatea de devianţă pozitivă a birocratizării prin extinderea gestiunii corporative

(sursa: autorul)

)(N b nivel de birocratizare;

)(G c gestiunea corporativă;

G)-(N tendinţa de a imprima debirocratizarea şi regăsirea substanţei acesteia

în birocratizarea pozitivă dată de extinderea gestiunii corporative

Autoconducerea locală, încurajată substanţial în ultimele decade ale evoluţiei economico-socială

în Europa şi România, este pe cale să fie erodată ca sistem operaţional şi conceptual.

191

Iniţiativele de dezvoltare survin pe fondul vectorilor rezultanţi/ compuşi de avans impuşi de

marile entităţi cu mari afaceri reţelizate/ clusterizate.

Se manifestă déjà condiţiile în care controlul economic printr-un management non-corporativ

tinde să se instaureze pe o bază de resurse tot mai redusă, odată cu trecerea la societatea bazată pe

cunoaştere şi acceptarea rezultatelor/ efectelor integrării şi globalizării.

CONCLUZII

Mediul economic european în spaţiile naţionale ale ţărilor membre dezvoltate prezintă

amgajamente strategice pentru creşterea economică, instaurarea marilor afaceri, care cu ajutorul

integrării europene şi a globalizării devin dominante, aşezate peste micile afaceri ale

intreprinderilor mici şi mijlocii şi finanţarea deficitelor.

Întreprinderea modernă trebuie receptată ca o reţea /un cluster de contracte cu subiecţi implicaţi

din sfera globală/globalizată a mediului productiv-economic şi social din ce în ce mai competitiv.

Gestiunea corporativă devine contributivă la reformularea arhitecturii instituţionale a pieţelor

naţionale de capital.

Este utilă identificarea unei noi perspective în legătură cu metodele de management, persoanele

implicate în organizare şi conducere, mediul competiţional global şi timpul ca factor stochastic de

influenţare a deciziilor sustenabile în firme.

Concluzia esenţială, originală este că, în fapt, debirocratizarea clamată/ cerută general şi

imperativ în mediul economico-social contemporan este favorizantă (prin devianţă negativă)

alternativelor dereglementative de organizare şi conducere în contrasens cu gestiunea corporativă.

Bibliografie :

1. Principle of Corporate Governance, OECD, 2004 (ed. Revizuită) p. 15.

2. Stilpon, Nestor. International Efforts to Improve Corporate Governance: why and How?, OECD,

2001.

3. The Business Environment and Corporate Governance, The World Bank, 1998, p. 7.

4. Shleifer, A. Vishny, R. A Survey of Corporate Governance, Journal of Finance, no. 52/1997, pp.

737-784.

5. Corporate Governance, IFAC, 2000.

6. Bratu, I. Piaţa de capital şi guvernarea corporativă, Revista Probleme Economice, Bucureşti, nr. 14-

15/1999.

MANAGEMENTUL CUNOAŞTERII PENTRU SUSTENABILITATEA ŞI

COMPETITIVITATEA SECTORULUI DE ENERGIE CURATĂ

Ioana Andreea MARINESCU, România

Abstract: In the EU, the early 2005 there were about 105 million residential dwellings, of which 32% having less than

45% old, 40% between 30-45 years and 28% under 30 years.

The European Commission requires the construction of about 7 million checks heating-cooling and approx. 2 million

energy performance certification of existing buildings.

The solar-thermal and solar-photovoltaic solar marks the contribution of this total energy consumed in buildings with

thermal regime.

Different analysis points out that photovoltaics is cataloged as having outstanding potential to contribute to long-term

(2050) the energy supply in Europe.

In general systematization of data and statements on buildings in Romania and Republic of Moldova it can be

concluded that there is a poor energy performance.

The main cause of this assessment resulting from inadequate degree of isolation of elements construction and low yield

preparation systems, supply ¬ ing and useful thermal energy.

Key words: knowledge management, energy, clean energy, solar-thermal and solar-photovoltaic solar energy, energy

performance.

1. Sinteza cadrului legislativ de motivare/ legitimare a cercetărilor în domeniul folosirii

energiei termosolare

Directiva 2002/91/EC [1] este o reglementare comună şi unică în domeniu. Are ca obiectiv

principal promovarea şi îmbunătăţirea performanţei energetice a clădirilor în cadrul ţărilor UE, luând în

considerare parametrii climatici exteriori şi condiţiile infrastructurale locale.

192

Directiva 2004/8/CE are ca obiectiv creşterea eficienţei energetice, urmând să se îmbunătăţească

securitatea în aprovizionarea cu energie, economia de energie primară, evitarea pierderilor din reţele şi

reducerea emisiilor, în special a gazelor cu efect de seră.

În România, cadrul general în domeniu este stabilit de prevederile Legii nr.199/2000 [2], care

precizează că politica naţională de utilizare eficientă a energiei este parte integrantă a politicii energetice a

statului.

Pentru clădirile existente în sistemul rezidenţial şi terţiar, conform OG nr.29/2000 [3], este

necesară reabilitarea şi modernizarea termică a acestora şi a instalaţiilor aferente, cu scopul de a

îmbunătăţi condiţiile de igienă şi confort termic şi de a reduce pierderile de căldură, consumurile

energetice, costurile de întreţinere pentru încălzire şi alimentare cu apă caldă menajeră.

Măsurile sunt incluse în programe anuale de acţiuni pentru reabilitarea termică, în conformitate

cu OUG nr.174/2002 [4].

Conform Legii nr.372/2005 [5] pentru locuinţe unifamiliale, blocuri de locuinţe, birouri, clădiri

de învăţământ, spitale, hoteluri şi restaurante, săli de sport, clădiri pentru servicii de comerţ şi alte tipuri

de clădiri consumatoare de energie trebuie stabilită Performanţa energetică a clădirii.

2. Situaţia în România şi ţările UE în privinţa consumurilor energetice în clădiri

Din sistematizarea generală a datelor şi situaţiilor referitoare la clădirile din România se poate

trage concluzia de ansamblu că se înregistrează o slabă performanţă energetică.

Cauza principală a acestei aprecieri rezultă din gradul necorespunzător de izolare a elementelor de

construcţie şi din randamentul scăzut al sistemelor de preparare, furnizare şi utilizare a energiei termice.

Prognoza indică o creştere continuă a cererii de energie în clădiri, cu aproximativ 20% până în

2020 şi cu peste 30% până în 2030, acest sector devenind cel mai important consumator de energie al

acestui secol.

Prin arderea combustibililor fosili se emit noxe de CO2 care măresc poluarea, cea din sectorul

clădirii fiind de 21% din emisiile totale de CO2 rezultate prin arderea combustibililor convenţionali

(tabelul nr.1).

Tabelul nr.1. Structura consumurilor energetice în sectorul clădirii în Uniunea Europeană şi România

(pentru un apartament mediu construit între anii 1970-1985)

Consum

energetic %

Încălzire

Spaţii Gătit

Aparate

electrocasnice Răcire Iluminat

Gaz

natural

Încălzire

Apă

UE

1. Rezidenţial

2. Terţiar

57

52

7

5

11

4

14

25

9

România 55 14 10 21(720

mil.m3/an)

Datorită protecţiei termice scăzute a clădirilor (necompensarea pierderilor de căldură prin

anvelopă şi a debitului de aer rece care pătrunde în clădire) rezistenţa termică medie şi consumul de

combustibil convenţional pentru un apartament mediu de trei camere au valori total diferite.

3. Structura şi potenţialul energetic în sectorul clădiri în UE şi România

În urma recensământului din 18 martie 2002 efectuat de Institutul Naţional de Statistică din

România s-au obţinut elemente relevante pentru fundamentarea Planului de reabilitare energetică şi

funcţionare globală, în echilibru, a unei Clădiri Durabile, şi anume:

- circa 75% din clădiri din sectorul terţiar prezintă o vechime cuprinsă între 12 şi 55 ani;

- se înregistrează un grad redus de izolare termică şi uzură avansată a instalaţiilor, cu un

randament scăzut al alimentarii cu căldura pentru încălzirea spaţiala, ventilare-aerisire şi preparare apă

caldă de consum.

Cerinţele de calitate ale unei clădiri, prin corelaţie între temperatură şi umiditate se referă la:

- rezistenţă termică şi stabilitate la risc seismic;

- siguranţă în exploatare contra accidentelor şi incendiu;

- igiena sanitară pentru metabolismul corpului uman într-un mediu climateric adec-vat, prin

îmbunătăţirea calităţii aerului exterior sau interior şi limitarea emisiilor poluante;

- izolare termică şi hidrofugă a anvelopei pentru economie de energie şi costuri la schimbările

factorilor climatici ce influenţează direct sau indirect clădirea şi instalaţiile de alimentare sau utilităţi

aferente;

- protecţia împotriva zgomotului, elemente radioactive, electricitate statică ş.a.

193

Comparaţiile între situaţiile din România şi UE în privinţa fondului de locuinţe este redată în

tabelul nr.2.

Tabelul nr. 2 Structura sinteză a Fondului de locuinţe în funcţie de vechime

Ani/perioada <12 12 – 20 20 – 40 40 – 55 >55

România (%) 8,70 14,70 43,43 17,71 15,3

Ani/perioada <30 30 – 45 >45

UE 15- % (150 mil. locuinţe

reprezentând 70% din total

clădiri; 56% ocupate de

proprietari; 66% sunt în case

unifamiliale)

28

40

32

Consumul comparativ de energie în clădiri între România şi ţările UE este redat în tabelul nr.3.

Tabelul nr.3 Consumul de energie în sectorul clădiri

Regiune Total Rezidenţial Terţiar

România 37,8%

8,5 Mtep

32,1%

7,197 Mtep

5,7%

1,28 Mtep

Ţările UE 40%

400Mtep

70%

280 Mtep

30%

120 Mtep

Eficienţa energetică în România este apreciată drept scăzută, în comparaţie cu tarile din Uniunea

Europeană.

4. Infrastructura edilitară şi perspectivele pentru îmbunătăţirea regimului termic folosind

energia solară

Apreciem că în România, în prezent, reabilitarea termică şi prin lucrări de consolidare structurală

a clădirilor sunt insuficiente, având preponderent caracter demonstrativ–exponenţial (fig.1, sursa:

autorul).

Fig. 1. Elemente operaţionale practice pentru îmbunătăţirea eficienţei energetice

În România, conform recensământului populaţiei şi locuinţelor (18 martie 2002) există peste 4,84

milioane clădiri, în care se află peste 8,1 milioane locuinţe (23,5% din clădiri şi 52,5% din locuinţe sunt

situate în mediul urban). O locuinţă echivalentă (medie) are 37,5 m2 şi este ocupată de 2,6 persoane.

Creşterea medie a numărului locuinţelor pe parcursul unui deceniu este de 5,9–6,5%.

Ponderea locuinţelor proprietate privată este 97% iar din total 25% sunt mai vechi de 55 de ani

(28% între 40–55 ani şi 37% între 20–40 ani). Blocurile de apartamente sunt în număr de peste 80,6 mii

(2,98 milioane aprtamente) şi adăpostesc cca 39% din populaţie.

194

Comisia Europeană impune realizarea a cca 7 milioane de verificări ale sistemelor de încălzire–

răcire şi a cca. 2 milioane de certificări de performanţă energetică în clădirile existente.

Aliniamentele de cercetare–dezvoltare în domeniu sunt redate în fig.2. (sursa: autorul).

Fig. 2. Aliniamente strategice pentru dezvoltarea sistemelor de energie fotovoltaică

În sistemul rezidenţial obiectivul sectorial pentru anul 2015 este de reducere a consumului anual

de resurse primare cu 823 mii tep prin: a) modernizarea instalaţiilor interioare de alimentare nu energie

termică; b) reabilitarea reţelelor de distribuţie a energiei termice; c) introducerea măsurilor de gestiune a

consumurilor de energie la consumatorii finali prin montarea repartitoarelor de debit şi d) izolarea termică

a locuinţelor.

În UE, la începutul anilor 2005 existau cca 105 milioane de locuinţe rezidenţiale [6], din care 32%

având vechime sub 45%, 40% între 30 – 45 ani şi 28% sub 30 de ani.

Diferite analize [6] subliniază că energia fotovoltaică este catalogată ca având potenţial

remarcabil pentru a contribui pe termen lung (2050) la furnizarea de energie în Europa.

Energia solară are o densitate energetică scăzută în termeni comparabili cu hidrocarburile,

cărbunele ş.a. şi are intermitenţă în producţie. Totodată, instalaţiile soare termice au o rată relativ redusă

de mărire a numărului lor.

5. Dezvoltarea sustenabilă şi competitivă a domeniului de producere şi folosire a energiei

regenerabile

Direcţiile de dezvoltare a utilizării surselor regenerabile de energie în Republica Moldova în

perioada 2013-2020 se apreciază că vor fi similare la nivel conceptual cu cele utilizate pentru

îmbunătăţirea eficienţei energetice.

Potrivit documentelor legislative autohtone, prioritatea generală pentru dezvoltarea utilizării

surselor regenerabile de energie în Republica Moldova este legată de crearea cadrului instituţional

naţional, pentru un suport de dezvoltare, integrare armonizată în infrastructura energetică existentă şi

recuperarea aşteptată a investiţiei în generarea suplimentară de energie curată.

Totuşi, în perioada 2013-2020, pentru integrarea în sistem a volumului programat de generare a

energiei electrice din surse regenerabile de energie se au în vedere achiziţii, în principal, pentru energie

eoliană şi, într-o măsură mai mică, pe energia solară, urmînd ca potenţialul de energie solară, deşi mai

mare decît cel eolian, să fie exploatat în perioada 2021-2030, în măsura în care aşteptările privind

scăderea costurilor se vor confirma.

CONCLUZII

1. Consiliul Uniunii Europene a primit raportul legislativului european potrivit căruia în

2019 toate clădirile nou construite vor trebui să producă atâta energie cît consumă.

2. În UE există peste 160 milioane de clădiri; rata de construcţie a clădirilor noi este de 1,5-2% pe

an şi până în anul 2020 trebuie să se reducă, în fapt, consumul de cca. 165 milioane tone de echivalent

petrol, prin dezvoltarea industriei competitive în sistemul construcţiilor, bazată pe eficientizarea efectivă.

3. Din sistematizarea generală a datelor şi situaţiilor referitoare la clădirile din România se obţine

concluzia că se inregistrează o slabă performanţă energetică.

195

4. Se apreciază că în România necesitatea de investiţii pentru reabilitare şi modernizare

termotehnică este necesară pentru 58% din blocurile existente (la cca. 2,4 milioane de apartamente).

5. Apreciem că în România nu sunt instituite avantaje şi stimulente specifice pentru impunerea

unui sistem accentuat de dezvoltare a surselor regenerabile de energie.

6. Se concluzionează că în procesul de îmbunătăţire a regimului termic al clădirilor folosind energia

solară se pune accent multiplu pe: a) caracteristicile constructiv-funcţionale ale clădirilor, b) tehnologiile

de asigurare a regimului termic optim, convenţional favorabil şi c) introducerea energiei solare

regenerabile în mulţimea de resurse primare pentru obţinerea de căldură.

Bibliografie:

1. C 107/0 - 2002 - Normativ privind calculul coeficienţilor globali de izolare termică la clădiri de

locuit.

2. C107/7-02 Normativ pentru proiectare la stabilitate termică a elementelor de închidere ale clădirilor

- (Revizuire NP200/89) - (Buletinul Construcţiilor, Bucureşti, nr. 8/2003, ord. 1574/15.10.02).

3. EN ISO 10077-2:2003-Performanţa termică a ferestrelor, uşilor şi obloanelor. Calculul

transmitanţei termice - Partea a 2-a: Metoda generală.

4. EN ISO 7345/1995 Thermal insulation. Physical quantities and definitions. (Izolare termică.

Mărimi fizice şi definiţii).

5. C107/7-02 Normativ pentru proiectare la stabilitate termică a elementelor de închidere ale clădirilor

- (Revizuire NP200/89) - (Buletinul Construcţiilor, Bucureşti, nr. 8/2003, ord. 1574/15.10.02).

6. Marinescu, C. N., (col). Transformarea elementelor arhitecturale clasice în elemente arhitecturale

de captare şi stocare a energiei solare, Universitatea din Petroşani, Simpozion Ştiinţific, 13-15

niembrie 2008.

7. Ivanov, V. (Coord). Comunicarea Naţională Doi a Republicii Moldova elaborată în cadrul

Convenţiei-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite privind schimbarea climei, Ministerul Ecologiei

şi Resurselor Naturale, Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu; George Manful; Grupul de

sinteză: V. Scorpan, M. Ţăranu, P. Todos, I. Boian. - Ch.:„Bons Offices‖ SRL, 2009 - 323 p.

8. Hotărîrea Guvernului RM nr. 102 din 5 februarie 2013 cu privire la Strategia energetică a

Republicii Moldova pînă în anul 2030, Publicată în data de 08.02.2013 în Monitorul Oficial al RM,

nr. 27-30.

IMPACTUL CLUSTERIZĂRII ECONOMIEI ASUPRA INTENSIFICĂRII CONCURENŢEI ÎN

CONDIŢIILE INTEGRĂRII EUROPENE

Mariana PRODAN, dr., lector superior ASEM

Abstract: Successful economic development is a process of successive upgrading. As nations develop, they progress in

terms of their characteristic competitive advantage and modes of competing. The present paper thus highlights some aspects

relating to the role and the importance of clusters in in the context of the contemporary economy.

O dezvoltare economica reuşită presupune un proces continuu de modernizări consecutive. Pe

masură ce economiile se dezvoltă, ele progreseaza din punct de vedere al avantajului competitiv şi al

concurenţei. Clusterizarea reprezintă un factor de creştere a compeitivităţii economiilor.

1. Concept. Pentru prima dată. conceptul de cluster economic este menţionat de neoclasicul

Alfred Marshall, încăl în anul 1920. Începând cu anii '50 termenul de cluster economic a redevenit

actual şi a fost dezbătut de specialişti din urbanism, arhitectură, ştiinţele regionale, economia regională şi

urbană, ştiinţe politice. Mai departe, în anii '80, definiţia dată de Michael Porter este cea mai răspândită.

Porter descrie un „diamant al avantajului competitiv‖ care trebuie să fie baza oricărui cluster. Elementele

principale ale diamantului sunt formate din factorii de producţie (forţă de muncă specializată), cerere

(aceasta influenţează inovarea în întreprindere), sectoarele interdependente şi de suport (datorită reţelei de

furnizori distanţa dintre aceştia şi producători se scurtează), strategia, structura şi competitorii

întreprinderii (pentru a rămâne competitivă întreprinderea este forţată să se upgradeze şi să investească

încontinuu) [2]. La început, acesta definea clusterul ca o formă de asociere între industrii (în interiorul

unei ţări), iar după anul 2000, ia în calcul şi componenta proximităţii geografice [4].

La începutul anilor '90 însuşi politicienii au început să se preocupe de recunoaşterea şi susţinerea

clusterelor afirmând că acestea nu sunt simple aglomerări de afaceri, de întreprinderi, ci o platformă

196

pentru inovare. „Inovarea este preponderent concentrată geografic, mai mult decât prosperitatea sau

productivitatea. Clusterele – concentrări geografice unde se găsesc întreprinderi specializate şi instituţii

interconectate – furnizează un mediu favorabil inovării… Acestea reduc barierele în transformarea noilor

idei în afaceri profitând de avantajele globalizării" [6].

Astfel, putem spune că, clusterele sunt concentrări geografice cuprinzând: - ministere; -agenţii

guvernamentale; -conducere locală; -universităţi; - asociaţii şi camere de comerţ; -întreprinderi; -

consultanţi. Datorită acestui fapt acestea atrag furnizori specializaţi, pot selecta dintr-un bazin de forţă de

muncă, au acces la informaţii.

Prin facilitarea acestui dinamism al forţei de muncă, al specializării şi al schimbului de informaţii

toate tipurile de întreprinderi pot beneficia de potenţialul local de inovare, se încurajează antreprenoriatul,

precum şi creşterea productivităţii, a salariilor şi a numărului de locuri de muncă. Clusterele sunt

caracterizate printr-o organizare flexibilă, fiecare membru îndeplineşte anumite activităţi, are un rol

stabilit în funcţie de strategia clusterului şi de cerinţele pieţei.

2. Efectele clustrerizării economiei. Efectele creării de clustere economice, sau aşa zisa

clusterizare, sunt în marea majoritate, de natură pozitivă. În cadrul clusterelor, participanţii cooperează,

cu scopul de a obţine diverse avantaje. Astfel, pot fi delimitate, avantaje ale localizării, care asigură: -

reducerea cheltuielilor de tranzacţionare şi de transport, - transferul mai rapid şi mai precis al

informaţiilor, -cunoaşterea experienţelor tehnologice şi organizatorice, -schimbul de cunoştinţe continuu,

-sprijinirea societăţii locale (instituţii de formare, dezvoltarea infrastructurii etc.), adaptarea mai rapidă la

piaţă (cercetarea pieţei, aplicarea de instrumente de marketing comune).

Clusterele contribuie la: 1.mărirea productivităţii întreprinderilor, mai ales a IMM-urilor care

funcţionează în cadrul acestora, 2. dezvoltarea continuă a inovaţiilor (ceea ce este garanţia creşterii

viitoare a productivităţii), 3. înfiinţarea de întreprinderi noi, 4. facilitarea accesului pe pieţe noi (micile

întreprinderi pot pătrunde pe piaţa internă, dar numai în foatre puţine cazuri pot fi competitive pe pieţe

aflate la distanţă, daca nu fac parte dintr-o reţea locală de competenţe complementare. Astfel, exportul în

grup poate permite întreprinderilor să-şi depăşească anumite limite individuale şi să pătrundă pe piaţa

internă), 5. păstrarea flexibilităţii, 6.asigurarea avantajelor economiei de scară, prin îmbunătăţirea alocării

în comun a resurselor.

3. Tipologia clusterelor. Clusterele pot fi clasificate după un şir de criterii [7]:

a) după relaţia de bază a formării clusterelor: -produse / servicii comune sau complementare,

tehnologii-cheie; - fluxuri de producţie şi distribuţie comune; - resurse naturale specifice; - abilităţi cerute

forţei de muncă,

b) după formare a clusterelor: - „naturale‖ în cadrul evoluţiei pieţelor libere; - constituire

„planificată‖ prin strategii dezvoltate de parteneriate publicprivate coezive şi puternice;

c) după locaţie a clusterelor: - în zone metropolitane; - în oraşe mijlocii sau mici; - în zone rurale;

- în natură (turism); - în piaţa globală (clustere de clustere);

d) după stabilitatea locaţiei clusterelor: - cu stabilitate a locaţiei pe termen lung (exemple:

clusterul industriei americane de automobile de la Detroit SUA, unde sunt localizate sediile a trei din

liderii acestei industrii; clusterul „Silicon Valley‖ din California SUA, unde sunt localizate reţele de firme

din industria de calculatoare); - cu delocalizări pe termen mediu şi lung, determinate de evoluţia

avantajelor comparative şi competitive în piaţa globală (exemple: clusterele globale Toyota, Renault-

Nissan etc.);

e) după perioada şi etapa ciclului de viaţă al clusterelor: - înfiinţare: pre-cluster, cluster în

formare; - dezvoltare cu restructurare periodică: cluster constituit, cluster în dezvoltare, cluster în

transformare / extindere; - destructurare: cluster în delocalizare / desfiinţare,

f) după natura şi identitatea proprietăţii (acţionariatului / asociaţilor) asupra clusterelor:

- clustere cu proprietate publică; - clustere cu proprietate privată ; - clustere cu proprietate combinată

publică & privată

g) după gradul de delocalizare a resurselor clusterelor: - clustere cu resurse (teren) localizate (sol /

subsol, ape, plantaţii etc.); - clustere cu resurse delocalizate (resurse umane, resurse sociale, resurse

materiale artificiale, resurse informaţionale, resurse financiare); - clustere cu resurse combinate,

h) după nivelul tehnologic / ecologic de inovare şi obiectul de activitate al firmelor principale: -

clustere bazate pe tehnologii avansate inovative, pentru bunuri şi servicii de investiţii – INVE-

CLUSTERE (autovehicule, aerospaţiale, electronice, produse bio-medicale, maşini şi aparate, software,

armament etc.); - clustere pentru bunuri şi servicii primare – PRIMA-CLUSTERE (produse agricole şi

alimente, energie, apă şi canalizare, materiale metalice, materiale lemnoase, materiale plastice, materiale

de construcţii etc.); - clustere pentru bunuri şi servicii de consum – CONSU-CLUSTERE (produse pentru

197

uz domestic, îmbrăcăminte şi încălţăminte, servicii medicale etc.); - clustere pentru servicii neproductive

– SERVI-CLUSTERE (telecomunicaţii, multimedia, educaţie, turism şi recreere, servicii financiare şi

asigurări, transport, distribuţie şi comerţ etc.)

i) după caracterul inovării realizate în cadrul clusterelor: - INOCLUSTERE sustenabile care

inovează continuu integrativ (în resurse, procese şi structuri, politici şi management, cultura

competitivităţii, produse), fiind competitive în piaţa globală; - INOCLUSTERE durabile care inovează

discontinuu şi non-integrativ (în resurse, procese şi structuri, politici şi management, cultura

competitivităţii, produse), fiind semnificative în piaţa internaţională; - INOCLUSTERE temporare care

inovează modest şi parţial (în resurse, procese şi structuri, politici şi management, cultura competitivităţii,

produse), fiind semnificative în piaţa naţională şi regională; - CLUSTERE care neglijează inovarea, fiind

efemer competitive / necompetitive.

j) după [nivelul] competitivităţii clusterelor în piaţa globală, de exemplu, cu 7 niveluri (criterii

agregate: cotele în exportul mondial / în producţia mondială / pe piaţa mondială): [3] cel mai puternic

cluster global (lider în piaţa globală), [2] cluster în top 3 mondial (cotă foarte importantă în piaţa globală),

[1] cluster în top 10 mondial (cotă importantă în piaţa globală) , [0] cluster semnificativ internaţional

(cotă mică în piaţa globală), [-1] cluster semnificativ naţional (cotă foarte mică în piaţa globală) [-2]

cluster semnificativ regional (cotă nesemnificativă în piaţa globală), [-3] cluster necompetitiv

4. Metode de identificare a clusterelor intr-o economie. Trei caracteristici sunt determinante în

identificarea clusterelor industriale: nivelul interdependenţelor, orientarea spre export în afara regiunii,

generarea de bogăţie. Indicatorii regionali propuşi de SANDAG (San Diego Association of Governors –

Asociaţia Prefecţilor din San Diego) pentru determinări sunt: (a) Indicatorul de Concentrare a Angajaţilor,

(b)Indicatorul de Dependenţă în Cluster şi (c)Indicatorul de Prosperitate Economică. Aceşti indicatori

oferă informaţiile cuantificabile necesare pentru standardizarea identificării clusterelor şi a componentelor

lor.

(a)Indicatorul de Concentrare a Angajaţilor se determină calculând raportul între procentul

angajaţilor dintr-o industrie la nivel regional cu procentul angajaţilor din aceeaşi industrie la nivel

naţional. Dacă raportul este supraunitar, înseamnă că este depăşită media naţională, deci se poate afirma

că o parte din producţia realizată este exportată în afara regiunii. În esenţă, acest este un indicator de

măsură al orientării spre export al unei industrii regionale. Utilizarea acestui indicator are limitările sale,

putând uneori să conducă la pierderea din vedere a clusterelor mici sau emergente. Clusterele emergente

pot avea momentan o concentrare mai mică decât media naţională dar cu un potenţial de a deveni

semnificative în viitor. Este cazul industriilor tinere, aflate în primele stadii de evoluţie sau al unor ramuri

din industrii bine reprezentate care încep să evolueze în direcţii divergente.

(b)Modelele de Input-Output şi relaţiile inter-industrii. Utilizarea doar a indicatorului de concentrare

a angajaţilor oferă informaţii despre industriile din regiune orientate spre export, fără a arăta cum sunt ele

interconectate. Pasul următor în identificarea clusterelor este gruparea sectoarelor industriale în clustere

preliminare. Acesta se face pe baza celui de-al doilea indicator, cel care măsoară forţele de

interdependenţă dintre industriile din regiune. Punctul de plecare îl reprezintă utilizarea Modelelor de

Input-Output, reprezentate cel mai adesea prin tabele matriciale. Acestea arată dimensiunile schimburilor

comerciale între industrii şi pun astfel în evidenţă nu doar principalele relaţii de interdependenţă dintre

industrii, ci chiar şi sensul acestor interdependenţe. Principala problemă în utilizarea acestor instrumente

este aceea a încadrării fiecărui produs sau serviciu în fluxul de schimburi în care este realmente folosit.

Soluţia cea mai bună este de a utiliza perechi de identificări pentru produse sau servicii, una pe baza

industriei de provenienţă şi alta pe baza industriei destinaţie, încă din fazele de colectare a informaţiilor.

Se mai pot de asemenea utiliza grupări ale acestora pe fluxuri de producţie, pe grupuri de furnizori sau de

clienţi. Pe baza analizelor realizate cu modelele de Input-Output se pot identifica la fel de bine atât

clustere la nivel regional, cât şi grupuri de entităţi cu interacţiuni foarte puternice în interiorul unui

cluster.

(c)Factorul de prosperitate economică măsoară veniturile medii dintr-o industrie cu veniturile

medii de la nivel naţional. Dacă raportul este supraunitar, atunci acea industrie este considerată ca fiind

un lider în dezvoltarea economică regională. Uneori analizele realizate pe baza acestui indicator arată

industrii care sunt în relaţii puternice cu clusterul, dar care, în ciuda cererii mari pentru produsele lor, au

un factor de concentrare al angajaţilor destul de scăzut[8].

Cei trei factori oferă o mare parte din informaţiile necesare pentru gruparea industriilor pe clustere.

5. Politica UE în domeniul clusterelor. Politica de dezvoltare a clusterelor este diferită de la o ţară

la alta, depinzând de condiţiile politice, economice şi sociale diferite. În prezent, în lume există o mare

diversitate de clustere. Ele se pot diferenţia în funcţie de specializarea într-o anumită etapă a lanţului

198

valorii, localizarea geografică, în funcţie de satisfacerea anumitor nevoi ale clienţilor sau deservirea

anumitor segmente de piaţă. Ele pot fi reţele ale IMM-urilor, pot fi organizate în jurul unor întreprinderi

mari sau chiar în jurul unor universităţi.

Conform unor studii efectuate în 2003, de către Global Cluster Initiative Survey, la acea vreme

existau peste 500 de iniţiative de clustere în lume. Aceleaşi studii arată că iniţiativele de formare a

clusterelor sunt mai frecvente în economiile dezvoltate şi în cele de tranziţie. Iniţiativele de formare a

clusterelor sunt concentrate asupra domeniilor de tehnologie intensivă. Cele mai multe iniţiativele de

formare a clusterelor sunt identificate în domeniul IT, medical, tehnologiei de producţie, echipamentelor

de comunicaţii, biofarmaceutic şi auto. Cele mai multe iniţiativele de formare a clusterelor apar în medii

naţionale unde promovarea ştiinţei şi inovaţiilor reprezintă o parte importantă a politicii guvernamentale

şi unde administraţia locală joacă un rol important. Companiile reprezintă părţile cu cea mai mare

influenţă în cazul iniţiativelor de formare a clusterelor.

Deşi Uniunea Europeană a recunoscut importanţa clusterizării încă din anii ’90, promovând

politici şi programe în acest sens, totuşi nu a reuşit să contribuie decisiv la creşterea competitivităţii în

cadrul UE-27 şi la obţinerea unui progres economic sustenabil în ultimii 10 ani. Criza economică şi

consecinţele ei demonstrează acest lucru.

În vederea monitorizării fenomenului de clusterizare, Comisia Europeană a înfiinţat în anul 2006,

instituţia numită „Observatorul European al Clusterelor‖, care furnizează date statistice cantitative şi

calitative privind situaţia clusterelor în Europa. Conform acestor date, la nivelul anului 2008, existau

aproximativ 2000 de clustere semnificative, definite ca aglomerări regionale industriale şi de servicii, care

implică circa 38% din forţa de muncă a Uniunii Europene.

În UE se pune accent pe dezvoltarea clusterele inovative - „clusterelor de top-level‖, datorită

faptului că Uniunea are nevoie de campioni în inovare care să internaţionalizeze rapid, iar clusterul este

un mediu prielnic pentru inovare. În prezent „Observatorul European al Clusterelor‖ dezvoltă o platformă

de colaborare on-line între clustere şi membrii din clustere (Europa InterCluster), permiţându-le acestora

să relaţioneze şi să aibă acces mai uşor la o serie de informaţii.

Datorită clusterelor multe regiuni din Europa au obţinut avantaj competitiv în domenii

specializate, de pildă, servicii financiare (Londra), petrochimicale (Antwerp), flori (Olanda) şi biopharma

(regiunea de graniţă Danemarca-Suedia).

Concluzii. Fenomenul globalizării dar şi cel al regionalizării vieţii economice a accentuat

importanţa clusterelor şi a dezvoltării acestora. Clusterele constituie un instrument de îmbunătăţire a

competitivităţii naţionale, cât şi a cele regionale şi internaţionale. Actorii cheie care trebuie implicaţi în

procesele colaborative de tip cluster sunt din: industrie, administraţie publică, cercetare

dezvoltare,învăţământ şi în cadrul entităţilor de transfer tehnologic.

În condiţiile în care competiţia globală a evoluat de la competiţia între întreprinderi la competiţia

între regiuni, succesul economic al unei ţări sau regiuni se bazează pe specializarea ofertei şi concentrarea

eforturilor de dezvoltare spre domenii cheie unde se deţin avantaje competitive, resurse şi competenţe.

Bibliografie:

1. European Union, European Innovation Scoreboard, (2009), Comparative Analysis Of Innovation

Performance, (disponibil on-line: www.proinno-europe.eu);

2. Porter, M. (1998), Clusters and the new economics of competition, Harvard Business Review;

Boston; Nov/Dec;

3. Kaminski, S. (2009). Die regionale Clustermarke, Wiesbaden: Gabler Verlag

4. Malmberg, A., Power, D. (2006). „True clusters – A severe case of conceptual headache‖, în

5. Asheim, B., Cooke, Ph., Martin, R., Clusters and regional development, New York, Routledge, pp.

50-68.

6. www.clusterobservatory.eu.

7. European Cluster Memorandum, 2007, p. 2.

8. „Clusters without borders – surveying the clustering opportunities of SMEs in the Hungarian-

Romanian cross border region‖ Project ID: HURO/0901/227/2.2.2; pp.7-8.

9. Management intercultural Volumul XII, nr. 17/2008, pp 60-61.

199

PONDEREA TERENURILOR AGRICOLE ERODATE

ÎN PROFILUL REGIUNILOR DE DEZVOLTARE A REPUBLICII MOLDOVA

Corina ARNAUT, dr. conf. univ., UASM

Abstract: Soil erosion and landslides pose a threat and risk phenomenon, which makes enormous economic losses,

population and diminishing essentially land fund of the republic. The country, about 40% of agricultural land eroded different

degree (weakly eroded - 23.2%, moderately eroded - 11.7%, strongly eroded - 4.9%), a value that increases each year on

average 0.9%. The annual loss of topsoil is estimated at 26 million tons.

Din punct de vedere economic, solurile constituie componenta cea mai valoroasă a resurselor

naturale. Ţinînd cont de tendinţele globale în ritmurile deprecierii şi pierderilor irecuperabile de suprafeţe

agricole, precum şi în dezvoltarea agriculturii, problema păstrării terenurilor agricole trebuie să devină

pentru statul nostru o preocupare strategică de securitate naţională.

Reforma agrară a schimbat radical structura şi modul de utilizare a pământului, a generat o

varietate mare de forme de proprietate şi de gospodărire, a pulverizat fondul funciar cu destinaţie agricolă

în parcele mici. Distribuirea cotelor de terenuri agricole, fără organizarea antierozională a teritoriului, din

deal în vale a condiţionat intensificarea diferitor forme de degradare în deosebi eroziunea de suprafaţă şi

liniară.

Eroziunea solurilor şi alunecările de teren prezintă un pericol şi un fenomen de risc, care

condiţionează pierderi enorme economiei, populaţiei şi diminuează esenţial fondul funciar al republicii.

Anual, pentru necesităţile sociale şi gospodăreşti, din circuitul agricol se scot suprafeţe considerabile de

terenuri agricole, ceea ce la fel contribuie la reducerea suprafeţelor la un locuitor (0,43 ha), vizavi de 0,60

ha, normativ.

Prevenirea degradării solurilor se poate realiza doar prin schimbări profunde de ordin spiritual, de

comportare şi gospodarire a populaţiei. Pentru reanimarea agriculturii, redresarea situaţiei în utilizarea

fondului funciar şi protecţia resurselor naturale sunt necesare acţiuni de perfecţionare a sistemului de

lucrare a solului, implementare a măsurilor complexe antierozionale şi de prevenire a alunecărilor de

teren, creare a carcasei verzi protectoare de terenuri, ameliorare şi fertilizare a solurilor.

Utilizarea iraţională a resurselor naturale din Moldova în ultimele decenii, în primul rând,

exploatarea intensivă a terenurilor agricole, utilizarea în agricultură şi în industrie a tehnologiilor nocive

din punct de vedere ecologic, poluarea solului şi a apei au condus la reducerea productivităţii

potenţialului natural şi au avut un impact distructiv asupra mediului ambiant, în special asupra resurselor

acvatice, aerului, solurilor şi biodiversităţii. Gradul redus de împădurire (10,3%) provoacă un înalt nivel

de erodare a solului, alunecări de teren, degradarea resurselor acvatice, intensifică secetele. Familiile care

practică agricultura de subzistenţă, fiind printre cele mai sărace pături sociale, sunt deosebit de afectate de

poluarea în agricultură, procesele de eroziune şi pierderi de sol fertil, precum şi de lipsa resurselor

financiare cu care ar putea să rezolve această problemă.

Degradarea capacităţii productive a solurilor în urma supraexploatărilor agricole din ultimii 50

ani de ani s-au manifestat prin intensificarea proceselor de eroziune, prin alunecări de teren, deficit de

humus, insuficienţă de fosfor mobil, salinizare şi soloneţizare, porţiuni cu exces periodic de umiditate,

colmatare a depresiunilor cu depozite de soluri slab humifere, decopertări de straturi fertile ş.a.

Eroziunea cuprinde 40% din terenurile agricole. Suprafaţa solurilor erodate creşte în medie cu

0,9% anual, ceea ce va face în următorii 50 ani ca 20-40% din stratul cel mai fertil să se piardă.

Prejudiciile anuale echivalează cu 2000 ha cernoziomuri cu profil întreg. Efectele dăunătoare ale eroziunii

se extind şi asupra altor sfere: înnămolirea iazurilor şi a altor bazine acvatice, poluarea solurilor din

depresiuni şi a apelor freatice cu pesticide şi îngrăşăminte minerale, spălate de pe versanţi, distrugerea

căilor de comunicaţii, a construcţiilor hidrotehnice ş.a.

Rezerva mică şi foarte mică de humus în soluri este o problemă esenţială în dezvoltarea

agriculturii ecologice. Solurile cu deficit de humus constituie 40,6% din terenurile agricole. Există riscul

ca şi în următoarele decenii conţinutul humusului în terenurile arabile să scadă în medie cu 10-25%, ceea

ce va afecta substanţial calităţile fizice şi microbiodiversitatea solurilor. Pierderile anuale din această

cauza se estimează la 10% din recoltă.

Epuizarea rezervelor de fosfor mobil în sol poate fi acoperită numai cu îngrăşăminte fosfatice.

Solurile cu deficit de fosfor ocupă 30% din terenurile agricole. Lipsa îngrăşămintelor face ca ponderea

acestor categorii de terenuri şi pierderile de recoltă (20%) să crească.

Desfundarea solurilor pe o suprafaţă de 546 mii ha (21% din terenurile agricole) pentru

plantaţiile pomiviticole a condus la perturbarea stratificării naturale a orizonturilor genetice şi scoaterea la

200

suprafaţă a păturilor slab humificate cu conţinut ridicat de carbonaţi. Fertilitatea acestor terenuri, utilizate

ulterior pentru culturi de cîmp, este cu 10-20% mai mică în comparaţie cu cea a solurilor similare

nedesfundate.

Poluarea terenurilor agricole se păstrează, deşi aplicarea îngrăşămintelor chimice la hectar s-a

micşorat de 4,3 ori.

A crescut concomitent de 2 ori gradul de poluare biologică a solului din intravilanul localităţilor din

cauza lipsei sistemelor funcţionale de îndepărtare şi utilizare a deşeurilor menajere şi zootehnice.

(Tabelul 1).

Programele de protecţie, ameliorare şi utilizare durabilă a resurselor de soluri se pot realiza doar

în cadrul unor lucrări complexe de amenajare ecologică polifuncţională a teritoriului la nivel naţional

ţinînd cont de toate componentele capitalului natural şi antropic. Costul unor asemenea lucrări pentru

perspectiva 2000-2020 se estimează la 363 mln. $ SUA sau peste 18 mln. $ SUA anual.

Tabelul 1. Factorii degradării solurilor fondului funciar cu destinaţie agricolă

Nr. de

ordin Factorii de degradare a solurilor

Suprafaţa, mii

ha

Prejudicii, mii dolari SUA

anual Generale, ca

rezultat al

deteriorării

solurilor

1. Eroziunea prin apă 839,7 221365 -

2. Alunecări de teren 81,0 - -

3. Deteriorarea solurilor în rezultatul alunecărilor de teren 24,1 8423 1014923

4. Deteriorarea solurilor de ravene 8,8 7622 370594

5. Deteriorarea solurilor prin excavaţii 5,0 - 210565

6. Decopertarea solurilor pe terase artificiale, recent părăsite şi

folosite ca pajişte

5,0 67 -

7. Desfundarea solurilor 546,4 - -

8. Micşorarea capacităţii productive a solurilor desfundate în

rezultatul utilizării lor sub culturile de câmp

175,7 3198 -

9. Colmatarea solurilor cu depozite slab humifere de pedolit 119,0 2166 -

10. Compactarea secundară a solurilor în rezultatul utilizării lor

intensive

2183,0 39730

11. Compactarea primară (slitizarea) solurilor vertice 60,0 2184

12. Umiditatea excesivă a solurilor pe pante şi vâlcele 49,6 902 -

13. Umiditatea excesivă a solurilor aluviale 259,0 4714 -

14. Salinizarea şi soloniţizarea solurilor pe pante şi vâlcele 20,0 3640 -

15. Salinizarea şi soloniţizarea lăcoviştilor aluviale 99,0 5405 -

16. Soloniţizarea solurilor automorfe 25,0 1820 -

17. Dehumificarea, rezervă mică (<3,0%) şi foarte mică (<2,0%)

de humus

1037,0 18873 -

18. Asigurarea insuficientă a solurilor cu forme mobile de fosfor 785,0 28574 -

19. Degradarea solurilor în rezultatul irigării 12,8 699 -

20. Seceta şi alte cataclisme naturale 256,0 23296 -

21. Alocarea terenurilor agricole pentru necesităţi sociale 120,0 - -

22. Deteriorarea totală a învelişului de soluri pe terenurile alocate

pentru necesităţi sociale

40,9 63801 1722422

T O T A L - 436479 3318504

Sursa. Datele publicate în buletinele de monitoring ecopedologic şi în fişele cadastrale.

În ultimii 10-12 ani a avut loc deformarea asolamentelor de câmp, micşorarea cotei culturilor

leguminoase în asolamente de 4-5 ori, micşorarea volumului de aplicare a îngrăşămintelor minerale de

15-20 ori, celor organice de 10-15 ori. Toate acestea au condus la formarea unui bilanţ negativ a

humusului şi elementelor nutritive în sol.Ca rezultat are loc degradarea fizică, chimică şi biologică,

micşorarea productivităţii solurilor, acutizarea sărăciei.

În total prejudiciul anual cauzat economiei naţionale ca rezultat al degradării solurilor constituie

3,1 miliarde lei inclusiv:

- 1,5 milioane lei – pierderile ireversibile ca rezultat al spălării de pe versanţi a 26 milioane tone de

sol fertil;

- 0,2 miliarde lei – pierderile ireversibile ca rezultat al distrugerii solurilor de alunecări şi ravene;

- 1,4 miliarde lei – costul pierderilor de producţie agricolă.

201

O componentă importantă a informaţiei despre sol şi măsurile de ocrotire şi îmbunătăţire a

acestuia sînt indicii de bonitate, cartarea pedologică şi agrochimică a terenurilor agricole.

Clasele de terenuri şi notele de bonitate au fost elaborate de către savanţii Institutului de Pedologie,

Agrochimie şi Protecţie a Solului ―Nicolae Dimo‖: R. Luniova, L. Reabinina, 1976, 1983; I .Crupenicov,

A. Ursu, 1984; A. Ursu, 2011; V. Cerbari 2001, 2003.

Pentru a ilustra influenţa calităţii solului asupra productivităţii grîului de toamnă, v-om prezenta

diferenţierea după clase şi note de bonitate. (Tabelul 2).

Din datele prezentate în tabelul 2 se constată o dependenţă directă dintre nota medie de bonitate

(respectiv şi clasa) şi productivitatea grîului de toamnă. Astfel, la cea mai înaltă calitate a solului 81-100

puncte productivitatea grîului de toamnă a atins cel mai înalt nivel şi variază în limitele 32-40 chintale la

hectar, ceea ce depăşeşte media pe ţară cu 6-14 chintale la hectar. Cu reducerea notei de bonitate scade

proporţional şi productivitatea. Aceste rezultate ne atestă, că în Republica Moldova productivitatea

culturilor agricole depinde de calitatea solului în proporţie de 60%.

Tabelul 2. Bonitatea solurilor şi recolta grîului de toamnă în Republica Moldova

Clasa de bonitate Nota de bonitate,

puncte

Suprafaţa terenului

agricol, mii ha

Cota din suprafaţa

terenurilor agricole, %

Recolta grâului de

toamnă, q/ha

I 81-100 689 27 32-40

II 71-80 536 21 28-32

III 61-70 382 15 24-28

IV 51-60 382 15 20-24

V 41-50 303 9 16-20

VI 21-40 153 6 8-16

VII <20 178 7 -

Media pe ţară 64 2556 100 26

Sursa. 1, p.71

În Programul Naţional complex de sporire a fertilităţii solului stipulează, că ―Starea actuală a

fertilităţii efective a solurilor este nesatisfăcătoare, iar pe cca 10% din terenurile agricole – critică.

Deformarea asolamentelor (majorarea cotei culturilor prăşitoare şi micşorarea suprafeţei ocupate cu

culturi leguminoase), micşorarea volumului de îngrăşăminte organice cu 20 – 30 ori, celor minerale de 15

– 20 ori, au condus la formarea unui bilanţ profund negativ al humusului şi elementelor biofile în soluri şi

la degradarea biologică a lor‖.

Pentru stabilizarea fertilităţii solurilor în acest program se prevăd următoarele acţiuni:

Minimizarea în limitele admisibile (5-6 t/ha) a eroziunii solului;

Optimizarea structurii asolamentelor, majorarea cotei culturilor leguminoase (lucerna, soia,

mazărea etc.) pînă la 25 % ceea ce va conduce la acumularea de 40-50 mii tone azot biologic;

Încorporarea anuală în sol a cîte 5-6 t/ha gunoi de grajd, în total 9-10 mln tone;

Utilizarea producţiei agricole secundare în calitate de fertilizanţi organici (20-25% din

suprafaţa totală ocupată cu grîu de toamnă);

Aplicarea anuală a 70-80 mii tone îngrăşăminte de azot, 70-80 mii tone de îngrăşăminte

fosfor, în total 140-150 mii tone de substanţă activă.

Implementarea acestor măsuri va permite sporirea fertilităţii solurilor şi în rezultat a cîte 35 q/ha de

cerealiere sau a 7,5 mln tone de producţie globală.

Din cauza eroziunii anual se pierd 26 mln. tone de sol fertil si 600 mii tone de humus.

Restabilirea acestor pierderi din sol poate fi obţinută prin incorporarea îngrăşămintelor chimice

minerale şi organice. Situaţia se agravează din cauza că în procesul de privatizare cotele de teren au fost

repartizate şi de-a lungul pantelor, plus la aceasta nu întotdeauna sunt respectate tehnologiile de

prelucrare a solurilor.

Peste 50 mii ha sunt supuse proceselor de ravenizare. Alunecările de teren au loc mai frecvent pe pantele

despădurite. In ultimii ani procesele de alunecări active a terenurilor au fost semnalate pe o suprafaţă de

circa 7 mii ha.

Analiza integrată a factorilor de degradare a solurilor Republicii Moldova ne permite să constatăm că

starea de calitate a învelişului de sol în perioada de exploatare intensivă pe parcursul a 30 de ani s-a

înrăutăţit; au crescut suprafeţele solurilor erodate, afectate de alunecări de teren, deteriorate antropic -

salinizate, soloneţizate, degradate ca rezultat al irigării, degradate ca rezultat al colmatării cu depozite slab

humifere, desfundate etc. Sub influenţa lucrărilor agrotehnice s-a intensificat procesul de deteriorare a

structurii şi de compactare a solurilor. În condiţiile deficitului de îngrăşăminte minerale şi organice,

202

bilanţul humusului şi elementelor nutritive a devenit negativ. Toate acestea în ansamblu au condus la

reducerea continuă a fertilităţii resurselor de sol şi degradarea diversităţii pedologice.

Republica Moldova este afectată de deşertificare întrucât zonele de centru şi sud sunt uscat-subumede

cu coeficientul hidrotermic K<0,65, iar zona de nord este afectată periodic de secetă şi de procesele de

degradare a solurilor, deci este ameninţată de deşertificare.

Pentru a ilustra ponderea terenurilor agricole erodate în profilul regiunilor de dezvoltare a

Republicii Moldova, v-om prezenta tabelul 3.

Tabelul 3. Ponderea terenurilor agricole erodate şi eficienţa economică a fondului funciar în

profilul regiunilor de dezvoltare a Republicii Moldova

(în medie 2008-2010) Indicatorul Regiunea de dezvoltare

Nord Centru Sud UTA

Gagauzia

1. Ponderea terenurilor erodate în suprafaţa

totală a terenurilor agricole, % 32,3 42,22 35,51 39,0

2. Producţia medie la hectar, chintale:

- cerealiere şi leguminoase boabe 28,4 22,2 22,1 21,2

- fructe 17,7 13,6 13,1 12,9

- porumb 54,4 31,4 27,7 23,1

3. Revine la un hectar de terenuri agricole,

lei:

- producţie agricolă globală în preţuri

comparabile ale anului 2005

4574,3 3964,6 3437,7 2847,3

- profit brut 1338,1 971,3 664,8 227,6

- profit net 943,7 25,4 126,4 31,8

4. Rata rentabilităţii resurselor consumate şi

utilizate, %

26,07 19,75 17,2 6,59

Calculele autorului.

Din datele prezentate în tabelul 3 se constată cele mai afectate de eroziune sunt terenurile agricole

din regiunea de dezvoltare centru, ponderea terenurilor erodate în suprafaţa totală a terenurilor agricole

constituie 42,22%.

Pe parcursul ultimilor 40 de ani suprafaţa solurilor erodate s-a majorat cu 283,4 mii ha sau cu cca.

7086 ha în fiecare an. Aceasta constituie 14,4 % din suprafaţa terenurilor cu destinaţie agricolă. La nivelul

anului 2012 au fost supuse pericolului eroziunii 1,86 milioane ha sau 55% din suprafaţa totală a

republicii. Suprafaţa sumară a terenurilor agricole erodate este de cca. 880 mii ha sau 40% din fondul

agricol. Dintre acestea, 57% (504,7 mii ha) sunt terenuri slab erodate, 30% (259 mii ha) – moderat

erodate şi 13% (114 mii ha) – puternic erodate.

Cele mai afectate de eroziune sunt terenurile agricole din raioanele Călăraşi (56%), Anenii Noi şi

Rezina (câte 53%), Ungheni, Soroca, Ialoveni şi Cimişlia (câte 47%), Nisporeni (44%), Cahul (45%),

Hânceşti şi Basarabeasca (câte 43%), Cantemir (42%).

Pierderile anuale de sol fertil de pe terenurile agricole cauzate de eroziune constituie, după unele

date, 26 mil. tone, inclusiv humus – 700 mii t, azot – 50 mii t, fosfor – 34 mii t, potasiu – 597 mii tone. Ca

rezultat, daunele anuale aduse economiei republicii, cauzate de eroziunea solurilor, constituie cca. 3 mlrd.

lei.

Suprafaţa terenurilor ravenizate (degradate prin eroziune liniară) constituie 11,9 mii ha, iar numărul

acestora este de cca. 6200. Acestea scot anual din circuitul agricol aproximativ 1000 ha terenuri şi 10-15

mil. m3 de sol, iar prejudiciul cauzat economiei naţionale constituie 83 mil. lei.

O daună colosală resurselor funciare cauzează alunecările de teren. Suprafaţa lor, conform

Cadastrului Funciar, la 01.01.2012 constituia 21,578 mii ha.

Utilizarea durabilă a resurselor funciare se va realiza prin conservarea solurilor, ameliorarea şi sporirea

fertilităţii lui.

Dezvoltarea socio-economică a Moldovei este imposibilă fără a menţine pe termen lung

capacitatea de producţie agricolă a solurilor, fără adoptarea unei abordări integrale pentru combaterea

proceselor de degradare, restabilirea fertilităţii solurilor degradate, utilizarea echilibrată şi protecţia

resurselor funciare.

Măsurile prioritare de conservare a solului vor cuprinde

A) efectuarea de lucrări agricole cu utilaje şi maşini, de asolamente, de alte procedee agricole cu

impact redus asupra mediului, practicarea unei agriculturi organice;

203

B) elaborarea unui proiect de lege privind conservarea solului, luîndu-se ca model legile în

vigoare în ţările europene, aplicarea mecanismelor economice de prevenire a degradării solului;

C) perfecţionarea actelor normative în vigoare privind obligaţiile persoanelor care efectuează

lucrări ce conduc la degradarea stratului fertil al solului, cu definirea clară a responsabilităţilor pentru

restabilirea fertilităţii lui;

D) elaborarea unei hărţi naţionale a terenurilor degradate, folosindu-se experienţa altor ţări

europene;

E) stimularea restabilirii fîşiilor forestiere de protecţie şi aplicării de măsuri antieroziune;

f) reglementarea exploatării păşunilor.

Bibliografie:

1. Chivriga V. Evoluţia pieţei funciare agricole din Republica Moldova. În: Businessul Agricol, 2009,

nr. 5 – 6, p.70 – 71.

2. Programul Naţional complex de sporire a fertilităţii solului în 2001 – 2020. Chişinău, Pontos, 2001,

129 p.

3. Programul complex de valorificare a terenurilor erodate şi sporire a fertilităţii solurilor. Partea I.

Ameliorarea solurilor degradate. Chişinău, Pontos, 2004, 212 p.

4. Programul de consolidare a terenurilor agricole aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii

Moldova nr. 554 din 22 mai 2006.

5. Hotărârea Guvernului cu privire la realizarea Programului de consolidare a terenurilor agricole nr.

416 dim 17.04.2007, „Monitorul Oficial‖, nr. 57-59/445 din 27.04.2007.

6. www.cadastru.md

FENOMENUL SĂRĂCIEI CA ELEMENT AL

INSECURITĂŢII ECONOMICE

Silvia ZAHARCO, dr., lector superior, UASM

Abstarct: Poverty is a social phenomenon and, though it affects a part of society, it influences the whole population.

Poverty isn’t a new phenomenon, it appears again and again or it gets new forms in the history. On different stages of the

society’s development various tendencies or phenomena appear that determine new types of poverty that is an obstacle to

development. Poverty is a powerful imbalance for a certain period of time with deep implications in the life of social groups that

are subject to this process and in the life of the whole society.

Key words: poverty, inequality, need, survival, disadvantage.

Securitatea sau insecuritatea sunt considerate probleme sociale fundamentale.

Securitatea exprimă starea sau sentimentul de siguranţă, de linişte izvorât din absenţa oricărui

pericol. Securitatea are o latură economică şi alta socială. Din punct de vedere economic, securitatea

indivizilor este resimţită de independenţa financiară a acestora. Cu alte cuvinte, lipsa unor venituri, starea

de sărăcie atrage automat şi sentimentul de nesiguranţă. Sub aspectul economic, securitatea indivizilor

este abordată în contextul inegalităţii veniturilor în societate şi sărăciei.

Salariul este principalul venit al indivizilor. Diferenţierea şi apropierea, egalizarea salariilor explică

asemănările, respectiv diferenţierile de venituri în societate. La baza acestora se află factori obiectivi şi

subiectivi. Printre cei obiectivi se pot menţiona calificarea şi eficienţa muncii salariatului, locul de muncă,

respectiv instituţia şi comportamentul de muncă, nivelul instruirii şi educaţiei reflectate în diplome şi

atestate. Factorii subiectivi, din păcate, intervin adeseori în procesul determinării mărimii salariului, mai

ales atunci când rezultatele muncii colective nu pot fi cuantificate proporţional cu munca individuală, iar

aprecierea subiectivă a managerilor cu privire la contribuţia personală a salariaţilor nu reflectă realitatea.

În acest fel apare inegalitatea veniturilor în societate.

Conform datelor Cercetării Bugetelor Gospodăriilor Casnice, veniturile disponibile ale populaţiei în

trimestrul III 2012 au constituit 1507,3 lei lunar în medie pe o persoană, fiind în creştere cu 2,3% faţă de

aceeaşi perioadă a anului precedent. În termeni reali (cu ajustarea la indicele preţurilor de consum, care

în anul 2012 faţă de anul 2011 a constituit 104,4%) veniturile populaţiei au înregistrat o descreştere de

2,0%.

204

Tabelul 1. Veniturile disponibile ale populaţiei, în trimestrul III 2008 2009 2010 2011 2012

Venituri disponibile – total (medii lunare pe o persoană), lei 1220,1 1193,7 1317,7 1473,0 1507,3

inclusiv în procente pe surse de formare:

Activitatea salariată 43,7 47,2 45,6 42,4 41,4

Activitatea individuală agricolă 10,5 8,5 8,1 9,9 9,1

Activitatea individuală non-agricolă 7,6 6,3 6,6 8,8 8,5

Venituri din proprietate 0,0 0,2 0,1 0,6 0,0

Prestaţii sociale 15,6 18,8 18,8 18,0 20,6

din care:

Pensii 13,6 16,5 15,8 15,4 17,0

Indemnizaţii pentru copii 0,4 0,7 0,8 0,7 0,9

Compensaţii 0,6 0,7 0,6 0,6 0,4

Ajutor social - 0,1 0,2 0,2 0,8

Alte venituri 22,6 19,0 20,9 20,3 20,4

din care, transferuri din afara ţării 18,5 14,5 17,1 16,0 15,7

Ponderea veniturilor în natură în total venituri disponibile,

%

11,0

11,2

10,2

11,4

10,9

Sursa: Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova. Raportul anual „Situaţia social-economică a

Republicii Moldova în anul 2012”

Plăţile salariale reprezintă cea mai importantă sursă de venit, dar cu o contribuţie mai mică în

formarea veniturilor totale disponibile, 41,4% faţă de 42,4% în trimestrul III anul 2011. Veniturile din

prestaţiile sociale sînt a doua sursă de venit după importanţă şi au contribuit la formarea veniturilor

populaţiei în proporţie de 20,6% sau cu 2,6 p.p. mai mult faţă de aceeaşi perioadă a anului precedent.

Veniturile din activităţile pe cont propriu reprezintă 17,6% din veniturile populaţiei, inclusiv 9,1%

sunt veniturile din activitatea individual agricolă, iar 8,5% - din activitatea individuală non-agricolă. În

general, ponderea veniturilor din activităţi pe cont propriu s-a redus cu 1,1 p.p. comparativ cu trimestrul

III 2011. O sursă importantă pentru bugetul gospodăriilor rămîn a fi transferurile băneşti din afara ţării,

care în medie au constituit 15,7% din total venituri faţă de 16,0% în trimestrul III 2011.

În structura veniturilor disponibile predominante sînt veniturile băneşti, cu o pondere de 89,1% în

trimestrul III 2012, faţă de 10,9% pentru veniturile în natură. În termeni absoluţi, valoarea veniturilor

băneşti a însumat 1343,0 lei lunar în medie pe o persoană şi 164,3 lei – veniturile în natură. Comparativ

cu trimestrul III 2011, ponderea veniturilor băneşti a crescut cu 0,5 p. p.

Distribuţia veniturilor este diferită de la ţară la ţară. Inegalitatea veniturilor este mai pronunţată în

ţările sărace faţă de cele bogate.

Inegalitatea distribuţiei veniturilor înregistrează diferite nivele [5]:

1. Distribuţia egală a veniturilor - un anumit procent de populaţie înregistrează acelaşi procent de

venituri. Adică, dacă 10% din populaţie obţine 10% din veniturile totale, 30% din populaţie 30% din

venituri etc. se spune că este o distribuţie egală de venituri în societate.

2. Distribuţia inegală a veniturilor - un anumit procent de populaţie înregistrează un procent mai

mic din venituri. Prin urmare, dacă 20% din populaţie înregistrează 4% din venituri, 40% din populaţie

15%, 60% din populaţie 30% din venituri, se spune că este o distribuţie inegală a veniturilor în societate.

Desigur, în acest caz, 100% din populaţie va înregistra 100%.

3. Inegalitatea totală a distribuţiei - din punct de vedere teoretic, la care 1% din populaţie

înregistrează 100% din venituri, iar restul, nici un venit.

Distribuţia inegală a veniturilor şi mai ales diminuarea veniturilor unor grupuri de indivizi creează

sau amplifică starea de sărăcie. Aceasta, este un fenomen social, şi, deşi afectează o parte a societăţii, are

influenţe asupra întregii populaţii. Sărăcia nu este un fenomen nou, ci se repetă sau capătă alte forme în

cursul istoriei. La intervale variabile apar tendinţe sau fenomene diverse, care determină tipuri noi de

sărăcie ce se constituie într-o piedică în calea dezvoltării. Sărăcia reprezintă expresia unui dezechilibru

accentuat, pe o anumită perioadă, cu implicaţii profunde în viaţa grupurilor sociale supuse acestui proces

şi nu numai. Consecinţele pot fi directe, dar şi indirecte, respectiv asupra categoriilor sociale mai puţin

sau deloc sărace, dar care intervin în această problemă.

Nu există o definiţie unanim apreciată a fenomenului sărăciei. În general, se spune că o familie

înregistrează starea de sărăcie dacă nevoile sale de bază depăşesc posibilităţile de satisfacere a

acestora [1].

Sărăcia poate fi apreciată în sens absolut, relativ şi subiectiv.

Sărăcia absolută reprezintă starea unui individ sau familie, care obţine un nivel minim al venitului

necesar vieţii, luându-se în considerare numai nevoile de hrană la cele mai mici estimări de costuri. Într-o

ţară slab dezvoltată resursele absolut necesare existenţei oamenilor ca membri ai societăţii sunt relativ

205

apropiate de cele strict necesare supravieţuirii fizice. In ţările dezvoltate pragul de sărăcie absolută are un

conţinut mai amplu şi un nivel mai înalt decât cel aferent supravieţuirii sub aspect fizic.

A determina pragul sărăciei absolute înseamnă a defini nevoile şi nivelul satisfacerii lor, a identifica

bunurile şi serviciile de consum necesare în acest scop, a calcula cheltuielile minime de consum necesare

achiziţionării bunurilor şi plăţii serviciilor.

Tabelul 2. Valoarea minimului de existenţă pe categorii de populaţie

medii lunare pe o persoană, lei 2008 2009 2010 2011 2012

Total populaţie 1260,5 1085,4 1305,1 1386,4 1456,9

Populaţia în vîrstă aptă de muncă 1330,5 1142,8 1377,2 1454,6 1531,9

Bărbaţi în vîrstă aptă de muncă 1410,6 1212,5 1448,3 1523,8 1614,9

Femei în vîrstă aptă de muncă 1249,3 1070,2 1302,6 1381,7 1443,9

Pensionari 1074,0 929,2 1120,4 1206,8 1259,5

Copii 1175,7 1021,4 1210,8 1299,4 1364,3

inclusiv în vîrstă de:

pînă la 1 an 464,1 427,5 501,8 572,7 577,4

1 – 6 ani 1005,6 888,6 1053,5 1150,3 1208,7

7 – 16 ani 1306,9 1126,1 1355,0 1449,0 1528,5

Sursa: Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova. Raportul anual „Situaţia social-economică a

Republicii Moldova în anul 2012”

Mărimea medie lunară a minimului de existenţă în trimestrul III 2012 a constituit 1456,9 lei pe o

persoană, fiind în creştere cu 5,1% faţă de trimestrul III 2011. Majorarea minimului de existenţă a fost

determinată preponderent de creşterea preţurilor, în special la produsele alimentare.

Pe categorii de populaţie, valoarea maximă a minimului de existenţă revine populaţiei în vîrstă aptă

de muncă – 1531,9 lei, şi în special bărbaţilor – 1614,9 lei. Pentru pensionari minimul de existenţă a

constituit 1259,5 lei şi reprezintă 86,5% din valoarea medie pentru total populaţie.

Minimul de existenţă pentru copii constituie în medie 1364,3 lei lunar, cu o diferenţiere a acestui

indicator în funcţie de vîrsta copilului, de la 577,4 lei pentru un copil în vîrstă de pînă la 1 an, pînă la

1528,5 lei pentru un copil în vîrstă de 7-16 ani.

Toate metodele de determinare a pragului sărăciei absolute au la bază normele de consum alimentar

recomandate de nutriţionişti. Consumul este deseori mult mai dificil de înregistrat decât veniturile.

Structura consumului reprezintă însă o importantă metodă de estimare a nivelului de sărăcie. Ponderea

excesivă a cheltuielilor alimentare constituie un indice al sărăciei.

Tabelul 3. Cheltuielile de consum ale populaţiei, în trimestrul III 2008 2009 2010 2011 2012

Cheltuieli de consum – total (medii lunare pe o persoană), lei 1290,2 1300,7 1463,7 1623,2 1675,3

inclusiv în % pentru:

Produse alimentare 38,9 40,8 37,5 41,4 42,0

Băuturi alcoolice, tutun 1,4 1,7 1,6 1,5 1,7

Îmbrăcăminte, încălţăminte 12,9 12,2 11,3 10,2 10,3

Întreţinerea locuinţei 19,0 16,8 19,8 19,7 19,0

Dotarea locuinţei 4,9 3,8 4,2 4,4 4,1

Îngrijire medicală şi sănătate 4,9 5,3 6,5 5,2 6,5

Transport 4,6 4,9 5,0 5,2 4,3

Comunicaţii 4,5 4,8 4,5 4,1 4,3

Agrement 2,9 2,5 2,3 1,9 1,9

Învăţămînt 0,3 0,7 1,4 1,0 1,0

Diverse 5,6 6,4 5,9 5,4 4,9

Sursa: Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova. Raportul anual „Situaţia social-economică a

Republicii Moldova în anul 2012”

Cheltuielile de consum ale populaţiei. Cheltuielile medii lunare de consum ale populaţiei în

trimestrul III 2012 au constituit 1675,3 lei pe o persoană, fiind în creştere cu 3,2% faţă de aceeaşi

perioadă a anului precedent. În termeni reali (cu ajustarea la indicele preţurilor de consum) populaţia a

cheltuit în medie cu 1,1% mai puţin comparativ cu aceeaşi perioadă a anului precedent.

Cea mai mare parte a cheltuielilor a fost destinată acoperirii necesarului de consum alimentar,

42,0% sau cu 0,6 p. p. mai mult faţă de trimestrul III 2011. Pentru întreţinerea locuinţei o persoană în

medie a alocat 19,0% din cheltuielile totale de consum (- 0,7 p.p.), iar pentru îmbrăcăminte şi

încălţăminte – 10,3% (+ 0,1 p.p.).

206

Celelalte cheltuieli au fost direcţionate pentru serviciile de sănătate (6,5% faţă de 5,2% în trimestrul

III 2011), transport (4,3% faţă de 5,2%), comunicaţii (4,3% faţă de 4,1%), dotarea locuinţei (4,1% faţă

de 4,4%), învăţămînt - 1,0% (nivelul anului precedent) etc.

Datele prezentate relevă că ponderea cheltuielilor alimentare în ţara noastră este extrem de ridicată,

ceea ce indică un grad ridicat de sărăcie. Considerăm că stabilirea pragului de sărăcie conform metodei

structurii consumului nu este relevant pentru Republica Moldova, decât cel mult ca complementare la alte

metode.

Dificultatea determinării pragului de sărăcie absolută constă în lipsa unor criterii obiective de

stabilire a ―minimului necesar‖. Nevoile sunt definite drept nevoi fundamentale de alimentaţie,

îmbrăcăminte, adăpost, precum şi cele de igienă, sănătate şi odihnă, de educaţie şi participare la viaţa

socială. Însă este greu de apreciat care este nivelul minim (de bază) de satisfacere a acestor nevoi. De

asemenea, este dificil a selecţiona din bunurile şi serviciile existente pe piaţă pe acelea care formează

combinaţia cea mai potrivită pentru a asigura realizarea nivelului minim de satisfacere a nevoilor.

Sărăcia relativă apreciază starea de sărăcie a unui individ sau familie prin comparare cu un alt

individ sau grup. Pragul de sărăcie relativă se determină pe baza distribuţiei populaţiei statistice

(gospodării) în funcţie de o variabilă instrumentală. Ideea esenţială în interpretarea sărăciei relative este

că persoanele şi gospodăriile, care se află sub pragul sărăciei sunt într-o situaţie mai grea decât celelalte.

Rezultă că, societatea poate caracteriza ca fiind afectată de sărăcie, o familie care are venituri de

subzistenţă, dar acestea sunt foarte scăzute în comparaţie cu ceilalţi membri ai societăţii. Aceasta

înseamnă că nivelul sau pragul sărăciei diferă de la ţară la ţară. Cu cât o societate este mai dezvoltată şi

mai bogată, cu atât limita sărăciei este mai mare.

Sărăcia subiectivă se bazează pe autoaprecierea indivizilor cu privire la semnificaţia veniturilor

minime necesare acoperirii nevoilor proprii.

Sărăcia subiectivă reprezintă o modalitate de conceptualizare şi operaţionalizare a sărăciei pornind

de la reprezentările asupra sărăciei şi bunăstării ale indivizilor ce compun o societate. În abordarea sa

clasică, sărăcia subiectivă se referă la sentimentele de sărăcie ale indivizilor, utilizate ca punct de reper în

construcţia indicilor de sărăcie şi determinarea pragurilor acesteia. Prin extensie, de multe ori sărăcia

subiectivă etichetează metode de estimare a indicilor de sărăcie pornind de la opinia publică asupra

sărăciei [1] [3].

Tabelul 4. Metode subiective de măsurare a sărăciei Metode Caracteristica

1. Autoestimarea

venitului minim

necesar (SPL –

Leyden)

Se bazează pe răspunsurile la întrebarea: „Ce venit consideraţi dumneavoastră a fi minimal,

cu care s-ar putea descurca familia dumneavoastră pînă la sfîrşitul lunii?‖. Studiile care au evaluat

răspunsurile la această întrebare au evidenţiat faptul că între venitul efectiv şi venitul considerat

minim necesar există următoarele relaţii:

- persoanele care au un venit mai mare decât pragul de sărăcie consideră că venitul lor este

adecvat şi tind să supraevalueze minimul necesar;

- persoanele situate sub pragul sărăciei consideră că venitul lor este necorespunzător şi tind să

subevalueze minimul necesar.

2. Metoda CSP de

măsurare a sărăciei

subiective (CSP –

Antwerp)

Se bazează pe întrebarea: „Ţinînd cont de veniturile efective ale gospodăriei dumneavoastră,

reuşiţi să vă acoperiţi necesităţile?‖. Pentru răspuns este prezentată o grilă cu şase opţiuni posibile:

- foarte greu;

- greu;

- destul de greu;

- destul de uşor;

- uşor;

- foarte uşor.

Se deosebeşte de celelalte metode de estimare a sărăciei prin faptul că nivelul pragului se

fixează numai în funcţie de răspunsurile peroanelor care trăiesc în sărăcie.

3. Metoda standardului

subiectiv de viaţă

(ICCV)

Utilizează întrebarea asupra venitului minim necesar doar în scopul verificării pragului

determinat prin metode obiective. Complementar sunt propuse întrebări care permit estimarea

nivelului de bunăstare printr-o autoevaluare a populaţiei: „În momentul de faţă vă consideraţi

sărac?‖, „Sunteţi mulţumit de veniturile actuale ale familiei dumneavoastră?‖ etc.

4. Metoda indicatorilor

de deprivare relativă

Identifică acele componente ale modului de viaţă, despre care colectivitatea consideră că

reprezintă elemente absolut normale şi obligatorii unei vieţi acceptabile. Se utilizează 77 indicatori

pentru a acoperi 13 forme de deprivare: alimentară, îmbrăcăminte, locuinţă, facilităţi casnice, mediu,

localitate, muncă, drepturi la muncă, activităţi de familie, integrare în comunitate, participare la

instituţii sociale, timp liber, educaţie. Populaţia indică care din aceste elemente nu pot fi realizate cu

sursele de care dispune. Suma tuturor deprivărilor reprezintă indicele de deprivare.

Sursa: elaborat de autor în baza surselor studiate .

207

În viziunea mai multor specialişti, abordarea subiectivă poate fi chiar mai exactă decât abordările

obiective, care unifică, la nivelul mediei, varietatea situaţiilor şi nu pot lua în calcul configuraţia nevoilor

concrete ale fiecărei familii. Nivelurile subiective de apreciere a pragului de sărăcie au avantajul de a

considera particularităţile standardului de viaţă al fiecărei familii în parte, cu nevoile sale specifice, cu

problemele şi aspiraţiile sale.

Dezavantajul constă în faptul că, fiind subiective, aceste metode sînt afectate de factori specifici

fiecărei persoane şi situaţii de viaţă foarte diferite, cunoscând o variaţie substanţială. Estimarea subiectivă

pe care fiecare o face propriei sale situaţii are un caracter predominant intuitiv, şi nu analitic.

Folosirea metodelor subiective presupune anumite condiţii, între care: o economie capabilă să

satisfacă cererea populaţiei; stabilitatea preţurilor pe piaţa internă. În lipsa unor asemenea condiţii,

estimările diverselor persoane asupra veniturilor strict necesare sunt eronate, incertitudinea defavorizând

estimarea corectă. Utilizarea metodelor subiective pentru Republica Moldova nu este în prezent adecvată,

din cauza incertitudinii provocate de schimbările economice, de instabilitatea situaţiei şi modificarea

permanentă a premiselor care stau la baza aprecierilor personale, precum şi a creşterii continue şi rapide a

preţurilor şi a tarifelor care afectează starea psihologică a populaţiei, cu consecinţe asupra estimărilor

făcute de subiecţii interogaţi în ceea ce priveşte condiţiile lor de viaţă.

Sărăcia este influenţată de mai multe elemente: mărimea familiei, starea de sănătate, vârsta

membrilor etc. Există anumite tendinţe spre sărăcie, care în general sunt aceleaşi în toate economiile; este

vorba despre înclinaţia spre sărăcie a persoanelor fără instruire, a copiilor provenind din familii

dezorganizate, a părinţilor divorţaţi etc.

De multe ori, fenomenul sărăciei nu este vizibil. Rata de sărăcie se schimbă de la an la an prin

intrarea în sărăcie a noi persoane şi ieşirea din sărăcie a celor care au reuşit să-şi mărească veniturile. În

plus, mulţi indivizi resimt o apropiere sau îndepărtare de nivelul sărăciei pentru că înregistrează venituri

fluctuante.

Dezvoltarea societăţilor umane la nivel mondial depinde de gradul de implicare a celor ce sunt în

măsură să răspundă uneia dintre cele mai mari provocări cu care se confruntă omenirea, cea a eradicării

sărăciei.

Sărăcia, ca fenomen social, are o deosebită importanţă, datorită faptului că ea caracterizează o

anumită stare la nivelul unei comunităţi, prin modificarea celei existente anterior sau prin amplificarea şi

agravarea celei prezente. Dacă acest fenomen rezultă ca o consecinţă a unor antecedente sociale, cu

evidente influenţe pentru societatea contemporană, atunci se impune analiza sa de-a lungul timpului,

precum şi formele ei specifice. În prezent, studiul sărăciei este de actualitate în programele şi proiectele

internaţionale, deşi începuturile s-au conturat cu mult timp în urmă.

Concluzii.

Nivelul pragului de sărăcie diferă în funcţie de modalitatea de abordare şi de metoda de identificare.

Pragul de sărăcie trebuie să conţină valoarea informaţională care să permită măsurarea corectă a

sărăciei.

Pragul de sărăcie trebuie să fie coerent, temeinic şi neafectat de erori ale sistemului de colectare a

datelor.

Pragul de sărăcie trebuie să fie intuitiv admisibil.

Bibliografie:

1. Bulgaru M. (coordonator). Sociologie. Manual. Chişinău: Centrul Ed. USM, 2003. – 284 p.

2. www.statistica.md/Raportul statistic anual „Situaţia social – economică a Republicii Moldova în

anul 2012‖.

3. www.iccv.ro/Voicu Bogdan. Dicţionar de sărăcie. Ed. ICCV, 1999.

4. www.iefs.md/Colesnicova T. Calcularea liniei subiective a sărăciei pentru Republica Moldova.

5. www.ebooks.unibuc.ro/ŞtiinţeADM/Platis Magdalena. Economia sectorului public.

208

MODALITATI DE EFICIENTIZARE A MANAGEMENTULUI INTREPRINDERILOR

COMERCIALE IN CONTEXTUL GLOBALIZARII

Tatiana DIACONU, drd. USM

Abstract: In economics, globalization is reflected through the formation of companies going out of their local and

traditional market, and fall more deeply in the global market, so the overall market. By conclusion, the globalization means the

upgrading of world economics. Only network, as development and communication system takes multiple dimensions that can

ensure the complex relationships between macro, micro, and mondoeconomic levels.

Este deja un lucru arhicunoscut şi recunoscut, fără echivoc, anume acela că globalizarea a devenit

un fenomen caracteristic şi dominant al lumii contemporane, stările de lucruri locale, naţionale, regionale

iradiază şi formează acest fenomen care va modifica percepţia şi filozofia generală despre existenţă şi

dezvoltare, în toate domeniile şi sferele activităţii umane. ,,Lumea de mâine – spunea Peter Drucker– va fi

sigur alta. Cine nu se adaptează, trebuie să se aştepte la mari surprize neplăcute‖.

Firesc, ţinând seama de impactul acestor perspective în viaţa noastră şi mai ales în economie, în

evoluţia şi comportamentul firmelor, în managementul acestora, a dus la apariţia managementului

intreprinderilor comerciale şi face ca viitorul să-l impună ca un segment al managementului general de

importanţă vitală. În economie, globalizarea se materializează prin formarea unor firme , care ies de

pepiaţa lor locală, tradiţională, şi intră, tot mai profund, pe piaţa mondială, deci pe piaţa globală.

Globalizarea, astfel, devine, pentru aceste firme, o fază superioară a internaţionalizării afacerilor lor.

Sintetizând cele expuse mai sus firmele comerciale urmăresc în principal prin procesul de

globalizare următoarele obiective:

specializare internaţională care să le permită ocuparea unui loc cât mai favorabil în diviziunea

internaţională a muncii; aceasta presupune dezvoltarea industriilor şi ramurilor care produc bunuri

şi servicii cu valoare adăugată relativ ridicată şi descurajarea industriilor îmbătrânite, depăşite sau

fără perspective de creştere;

o structură a schimburilor care să asigure valorificarea superioară a resurselor naţiunii;

asigurarea condiţiilor pentru îmbunătăţirea termenilor schimbului;

creşterea competitivităţii internaţionale; acest deziderat îl realizează firmele naţionale pe baza

propriilor eforturi şi beneficiind de avantajele competitive ale naţiunii.

Înscrierea naţiunii în diviziunea internaţională a muncii. Libertatea comerţului şi specializarea

internaţională sunt elementele pe baza cărora se formează cadrul în care se desfăşoară relaţiile economice

dintre ţările lumii, cunoscut sub numele de diviziunea internaţională a muncii. În cadrul diviziunii

internaţionale a muncii, naţiunile tind să se specializeze în producerea acelor bunuri pe care le pot realiza

mai eficient decât alte naţiuni şi în acelaşi timp, să cumpere din străinătate bunurile pe care, fie le produc

cu cheltuieli mai mari decât alte naţiuni, fie le produc la un nivel calitativ inferior, fie pur şi simplu nu le

pot produce.

Diviziunea internaţională a muncii reprezintă aşadar expresia sintetică, la scară mondială, a

tendinţelor de specializare a naţiunilor sau grupurilor de naţiuni în acele domenii, sectoare, industrii,

ramuri, subramuri, produse etc. care prelucrează în modul cel mai eficient resursele de care ele dispun, în

vederea participării lor la circuitul economic mondial. Participând la diviziunea internaţională a muncii,

naţiunile îşi ajustează producţia internă, conectând-o la mecanismele pieţei mondiale,adică utilizînd

tehnologiile avansate, rezultatul fiind o alocare eficientă a resurselor la nivel global.

În ultimele decenii schimbarea tehnologică a determinat dezvoltarea remarcabilă a unor intreprinderi

comerci, îndeosebi telecomunicaţiile, echipamentele de birou, echipamentele pentru colectarea, stocarea,

prelucrarea şi transmiterea informaţiei (inclusiv echipamente pentru Internet). etc. Noile tehnologii (cum

sunt de exemplu, echipamentele de teleconferinţă) permit întreţinerea unui contact în timp real, indiferent

de localizarea geografică. Ca urmare a acestor progrese, diviziunea internaţională a muncii a avansat spre

forme mai profunde, mai sofisticate.

Un alt aspect important în dezvoltarea managementului firmelor comerciale îl constituie structura

schimburilor. În lume, există actualmente o reţea densă de fluxuri comerciale. Unele dintre ele pot fi

explicate prin poziţia geografică a ţărilor exportatoare sau prin resursele naturale de care acestea dispun la

un moment dat. Multe alte fluxuri comerciale nu pot fi însă explicate nici prin poziţia geografică, nici prin

existenţa sau non-existenţa resurselor naturale, ci pe baza altor criterii cum ar fi: gradul de diversificare a

producţiei materiale, nivelul de exigenţă şi sofisticare a pieţelor, existenţa decalajelor de ordin tehnic sau

managerial între regiuni sau ţări, apariţia unor noi forme de specializare internaţională (intra-ramură, pe

produse, pe tipuri de activităţi etc.), existenţa alianţelor strategice etc. Structura circuitului comercial

209

internaţional (fluxurile care compun acest circuit) depinde de structura schimburilor cu străinătatea ale

naţiunilor participante, atât în ansamblu cât şi ale fiecăreia în particular. Admitem prin urmare, că

schimburile comerciale ale fiecărei naţiuni cu restul lumii au o anumită structură, de care depinde în

ultimă instanţă, mărimea câştigului ce-i revine din participarea la aceste schimburi.

Structura schimburilor comerciale cu străinătatea constituie aşadar o problemă majoră de ce ţine de

gestiunea comercială a firmelor, cu care se confruntă toate naţiunile lumii, atât cele mari cât şi cele mici.

Problema poate fi formulată astfel: ce fel de mărfuri trebuie să exporte şi ce fel de mărfuri trebuie să

importe o naţiune astfel încât câştigul ei din comerţul cu străinătatea să fie cât mai mare? Pentru a

răspunde la această întrebare, trebuie să ţinem cont de următoarele realităţi pe care practica comerţului

internaţional le-a pus în evidenţă de-a lungul timpului:

Comerţul exterior al unei naţiuni este determinat de factori obiectivi moşteniţi. Astfel de factori

sunt poziţia geografică, bogăţiile subsolului, forţa de muncă necalificată,dar şi de factori creaţi s pe

care naţiunea i-a obţinut prin propriile forţe de-a lungul timpului: volumul şi compoziţia

capitalului, tehnologia de care dispun sau la care au acces firmele, calitatea resurselor umane, a

infrastructurii, gradul de informatizare, calitatea managementului şi a programelor de marketing pe

care firmele şi instituţiile naţiunii respective le pot adopta, finanţa şi derula ş.a.m.d.

Structura comerţului exterior al unei naţiuni poartă şi amprenta unor factori subiectivi, adică

naţiunile sunt cele care decid ce vând şi ce cumpără din străinătate, iar voinţa lor este materializată

prin politici guvernamentale.

Deşi este aducător de câştiguri, comerţul internaţional are un caracter inechitabil: beneficiile sale

sunt inegal distribuite între naţiuni, în funcţie de competitivitatea lor internaţională, determinată de

gradul de dezvoltare economică a fiecăreia.

După cum bine ştim în tranzacţiile internaţionale bunurile şi serviciile se vând şi se cumpără la

preţuri în general diferite de cele practicate pe pieţele interne, din operaţiunile cu străinătatea

rezultă venituri băneşti ce pot fi mai mari sau mai mici în raport cu obligaţiile de plată. În măsura în

care o naţiune oferă schimbului internaţional bunuri şi servicii mai scumpe, cu un grad superior de

prelucrare şi o pondere mai mare a valorii nou-create comparativ cu bunurile şi serviciile pe care le

cumpără din străinătate, ea reuşeşte să obţină din acest schimb un câştig mai mare. Spunem despre

naţiunea respectivă că are un nivel superior al termenilor schimbului. Prin contrast, naţiunile cu o

structură a schimburilor puţin diversificată, în care predomină bunurile şi serviciile cu pondere

relativ scăzută a valorii nou-create câştigă mai puţin din comerţul internaţional (prin comparaţie cu

primele). Spunem despre ele că au un nivel inferior al termenilor schimbului deoarece fie că

produsele sau serviciile nu sunt competitive sau sau dispun de un management ineficient.

Creşterea competitivităţii internaţionale în întreprinderile comerciale este un obiectiv prioritar de

politică economică pentru toate naţiunile lumii deoarece între prosperitatea unei naţiuni şi gradul ei de

competitivitate internaţională există o interconexiune. Fără îndoială, creşterea economică – redată printr-o

evoluţie ascendentă a principalilor indicatori (PNB/locuitor, volumul producţiei/locuitor, valoarea

exportului/locuitor etc.) – este o condiţie necesară pentru ridicarea nivelului bunăstării. Este cert că numai

producând mai mult şi oferind, atât pieţei interne cât şi străinătăţii, un volum mai mare de bunuri şi

servicii poate fi sporită bunăstarea naţiunii.

Începând cu primele decenii ale secolului XX, mai întâi firmele din Statele Unite, apoi cele

japoneze au introdus, rând pe rând, o serie de inovaţii manageriale care au condus la câştiguri importante

în productivitate şi calitatea produselor din cadrul unităţilor comerciale. Dintre factorii cei mai importanţi

sunt următorii:

Utilizarea raţională a forţei de muncă este un factor încă insuficient valorificat. Premisa de la care

se pleacă este aceea că exploatarea intensivă, iraţională, până la limitele fizice şi/sau intelectuale a

capitalului uman este o idee depăşită. Viziunea actuală pleacă de la o idee diametral opusă:

reducerea timpului de lucru printr-o restructurare organizaţională a activităţii poate duce la

prelungirea vieţii utilajelor şi echipamentelor şi implicit, la crearea de noi locuri de muncă.

Un alt factor de natură managerială este aplicarea sistemelor moderne de management. În ultimele

decenii, o serie de astfel de sisteme au fost introduse în marile firme producătoare din Occident,

acestea devenind în scurt timp modele de referinţă în producţia internaţională. Aceste sisteme au în

linii mari, trei dimensiuni şi anume:

utilizarea, în întreaga activitate a firmei, a tehnologiilor automatizate, flexibile, integrate;

asimilarea de către firme a noilor forme de management şi organizare a producţiei, permiţând

atingerea unei calităţi superioare şi a standardelor de flexibilitate;

un nou tip de relaţii între firme şi furnizorii lor, bazate pe cooperare şi încredere.

210

Tehnologia dobândeşte o importanţă tot mai mare în competitivitatea firmelor. Poate în nici un alt

domeniu imaginea competiţiei industriale care se desfăşoară astăzi în lume nu este atât de bine

reflectată ca în domeniul tehnologic. Competiţia industrială este într-o măsură importantă o

competiţie tehnologică, după cum investiţia în tehnologie este în mod cert, motorul dezvoltării

economice contemporane. Inovarea tehnologică, crearea de noi produse, îmbunătăţirea proceselor

de producţie, valorificarea informaţiei ştiinţifice etc. constituie vectori strategici fundamentali ai

întreprinderilor angrenate în competiţia internaţională. Întrucât competitivitatea depinde de inovare,

pentru a-şi crea şi menţine avantajul competitiv, atât firmele cât şi naţiunile sunt nevoite să-şi

sporească eforturile în direcţia producerii de noi tehnologii precum şi în direcţia adoptării şi

difuzării de invenţii şi inovaţii.

Analizînd cele expuse mai sus se propune următoarele obiective pe termen scurt şi mediu, obiective

ce vizează o gestiune eficientă a întreprinderilor comerciale în contextul globalizării:

Aprovizionarea pieţei interne cu materii prime, materiale, bunuri manufacturate etc., necesare

consumului intern, considerat pe cele trei componente ale sale: consumul populaţiei, consumul

productiv şi consumul guvernamental. Aprovizionarea pieţei interne devine obiectiv al politicii

comerciale în măsura în care guvernele, utilizând anumite mijloace, încearcă să susţină una din cele

trei componente în defavoarea celorlalte. În anumite perioade, guvernele pot fi interesate ca

importurile destinate unei componente să sporească sau dimpotrivă, să se reducă; de aici, caracterul

pronunţat conjunctural al acestui obiectiv. În măsura în care guvernul este interesat ca consumul

productiv să sporească, importurile destinate acestui sector vor fi stimulate prin reduceri sau scutiri

de taxe vamale, un regim simplificat de acordare a licenţelor etc. În caz contrar, dacă guvernul

doreşte să le descurajeze, măsurile vor fi cele opuse: creşterea taxelor vamale (inclusiv îngreunarea

formalităţilor de trecere prin vamă), instituirea de interdicţii sau contingente, subvenţionarea

produselor similare fabricate în ţară, impunerea de taxe (de acciză, consulare, portuare, sanitare

etc.); toate acestea au ca efect creşterea preţului bunurilor importate pe piaţa internă, rezultatul fiind

creşterea relativă a competitivităţii bunurilor indigene.

Influenţarea structurii consumului intern prin politici comerciale poate fi legată de atingerea unor

obiective mai generale de politică economică. Bunăoară, atunci când guvernul încurajează

importurile destinate consumului industrial, obiectivul urmărit este încurajarea anumitor industrii în

detrimentul altora. În perioadele de avânt ale ciclului economic, când venitul naţional creşte într-un

ritm relativ înalt, guvernul poate stimula importurile destinate consumului populaţiei pentru a

absorbi astfel, sporurile de venit.

Protejarea pieţei interne. Guvernele acţionează adesea, prin politici comerciale, în scopul protejării

industriilor indigene de concurenţa străină. Cauza principală a intervenţiei guvernamentale este fără

îndoială, competitivitatea scăzută a acestor industrii în raport cu producătorii străini.

Protejarea întreprinderilor tinere sau a celora care au deja o perioadă de funcţionare de lungă

durată. Intreprinderile tinere, aflate în proces de formare, trebuie să le fie garantată o cotă

substanţială din piaţa internă, până când ele ating un nivel de eficienţă suficient de înalt astfel încât

să poată concura cu importurile. Industriile îmbătrânite se caracterizează printr-o mobilitate redusă

şi costuri relativ mari; de regulă, concurenţa este foarte intensă pe pieţele acestor firme.

Un alt argument este industrializarea. După cel de-al doilea război mondial, un mare număr de

naţiuni, inclusiv România au ales calea dezvoltării industriale, considerând industrializarea

sinonimă cu modernizarea. Opţiunea industrializării are la bază o serie de motivaţii economice: (1)

industria este capabilă să asigure un ritm al dezvoltării economice superior celui din agricultură;

fiind forţa motrice a dezvoltării, industria asigură unei naţiuni calea spre prosperitate economică.

(2) Un sector industrial dezvoltat atrage investiţiile străine într-o măsură mai mare decât o face

agricultura. Investiţiile străine înseamnă posibilităţi sporite de creştere economică. (3) Dezvoltarea

industriei permite o îmbunătăţire a structurii comerţului exterior, în sensul creşterii, la export, a

ponderii produselor prelucrate.

Prin manifestarea acestor obiective, orice agent economic se poate aproviziona cu cele necesare

desfăşurării activităţii de unde este mai ieftin, să producă şi să vândă acolo unde obţine veniturile cele mai

mari. Analizată prin prisma eficienţei economice a alocării şi utilizării resurselor, globalizarea apare ca

un fenomen raţional, menit să furrnizeze cantităţi tot mai mari de mărfuri şi servicii cu resurse materiale,

financiare şi umane tot mai puţine şi mai ieftine. Globalizarea este avantajoasă şi foarte avantajoasă

pentru ţările cu o competitivitate economică mare: tehnologii avansate, forţă de muncă performantă,

productivitatea muncii mare şi costuri de producţie reduse.

211

Bibliografie:

1. Legea privind cooperativele de producţie N 1007-XV din 25.04.2002

2. Legea nr.845 cu privire la antreprenoriat si intreprinderi, adoptata la 03.01.1992, Monitorul oficial

nr.2 1994;

3. Antreprenoriat:Iniţierea afacerii Chişinău 2010 UTM

4. Certan S. Managementul afacerilor, Chisinau 2005;

5. http://www.eesc.europa.eu

6. www.google.com

MODALITATI DE EFICIENTIZARE A MANAGEMENTULUI COMERCIAL A

INTREPRINDERILOR AGRO-ALIMENTARE PRIN PRISMA DEZVOLTATII

COOPERATIVELOR DE INTREPRINZATORI IN CONDITIILE ECONOMIEI

CONCURENTIALE

Tatiana DIACONU, drd. USM

Abstract: The cooperative enterprises are influential institutions. Both in developed countries and developing ones,

cooperatives contribute to socio-economic development, supports increasing employability and encourage a more balanced

redistribution of wealth through the process of efficient routing of deliveries to final customers. The role and importance of

cooperatives are becoming increasingly evident in the global financial and economical crisis.

Întreprinderile cooperatiste sunt instituții influente. Atât în țări dezvoltate, cât și în cele în curs de

dezvoltare, cooperativele contribuie la dezvoltarea socio-economică, sprijină creșterea ocupabilității și

susțin o redistribuire mai echilibrată a bogăției prin procesul de dirijare eficientă a produselor distribuite

consumatorilor finali. În plus, un set extins de activități inovative sunt bazate pe eforturi cooperatiste, în

special în furnizarea de noi servicii de distribuţie, precum software-ul open-source și serviciile de interes

general care îmbunătățesc calitatea vieții pentru întreaga comunitate.

Rolul și importanța cooperativelor sunt din ce în ce mai evidente în urma crizei economice şi

financiare globale. În multe țări, cooperativele au răspuns mai eficace crizei decât firmele aflate în

proprietatea unui investitor. Capacitatea de rezistență a cooperativelor în special celor de întreprinzători

este din ce în ce mai recunoscută, iar factorii de opinie și de decizie sunt dornici să înțeleagă în ce mod

cooperativele pot juca un rol în combaterea consecințelor dramatice ale crizei globale și în reformarea

sistemului care a contribuit la generarea sa şi eficientizarea managementului comercial a unor

întreprinderi agroalimentare.

Atenția oferită recent cooperativelor de intreprinzători la intreprinderile agroalimentare subliniază

această conștientizare amplificată deoarece ar putea conduce la o raţionalizare a cheltuielilor şi majorarea

eficienţei activităţii acestora . Totuși, în ciuda importanței lor, cooperativele încă nu au primit atenția

cuvenită. Motivul principal pentru această neglijare a constat într-un conformism larg răspândit în

interpretarea funcționării economiei, in ciuda incapacității crescute a teoriei economice convenționale de

a explica evenimentele majore care afectează societățile contemporane. De la mijlocul anilor 1970 și mai

ales după prăbușirea regimurilor socialiste, un curent tot mai puternic al "fundamentalismului de piață" a

suflat de la New York și Washington, influențând profund abordarea politicii economice în jurul lumii

(Ferri, 2012).

Viziunea acestui curent promovează ideea conform căreia cel mai bun mod de a declanșa progresul

uman este prin intermediul unui mecanism de alocare a piețelor auto-reglementate, populate de către

agenți raționali. Mai mult, întreprinderea aflată în proprietatera unui investitor este considerată a fi forma

ideală pentru organizarea producției tuturor bunurilor și serviciilor, iar eficiența este măsurată exclusiv

prin capacitatea de a crea valoare pentru acționarii întreprinderii - adică, prin maximizarea profiturilor .

Implicațiile principale ale acestei abordări au fost adoptarea de politici de privatizare, care au drept

scop acela de a crea mai mult spațiu pentru piață și de a sub-estima formele antreprenoriale care diferă de

ideal-tipul pentru-profit. Prin urmare, cooperativele au fost privite ca accidente, excepții, sau organizații

de tranziție așteptate să dispară ca urmare a completării pieței. Puțini observatori consideră cooperativele

drept un tip distinct de aranjament instituțional care populează sistemul economic alături de firmele

deținute de investitori (Grillo, 2012).

Predominarea acestei interpretări restrictive a slăbit interesul factorilor de decizie și a cercetătorilor

în cooperative. Analizele nu au fost proporționale cu importanța sectorului cooperatist și studiile care au

212

fost efectuate sunt destul de limitate comparativ cu amplele cercetări efectuate asupra întreprinderilor și

piețelor pentru-profit. În plus, cele mai multe dintre aceste studii se bazează pe ipoteze contradictorii.

Caracteristicile specifice ale cooperativelor care le diferențiază de întreprinderile familiale și de

întreprinderile deținute de investitori nu au fost suficient analizate și nici explicate. Un cadru teoretic

cuprinzător care poate explica avîntul cooperativelor nu a fost elaborat. Această lipsă de teoretizare a

împiedicat dezvoltarea indicatorilor adecvați pentru măsurarea impactului social al întreprinderilor

cooperatiste. Mai mult decât atât, aplicarea necritică a indicatorilor concepuți pentru a evalua eficiența

întreprinderilor pentru-profit a consolidat imaginea cooperativelor ca forme antreprenoriale arhaice sau

excentrice, care supraviețuiesc datorită tradițiilor depășite, protecției juridice speciale și / sau a

intervenției statului (Ferri, 2012).

Interesul scăzut în cooperative și existența pe scară largă a întreprinderilor administrate de facto în

mod cooperatist, dar care nu se denumesc cooperative au împiedicat o apreciere exactă a dimensiunii și

impactului acestor instituții. Cooperativele fie sunt definite în diverse moduri în contexte diferite, fie nu

sunt definite deloc.

Conform legislaţiei în vigoare, o altă formă de organizare a activităţii de întreprinzător este

cooperativa. Art. 171, Codul civil al Republicii Moldova, nr. 1107/2002 prevede că cooperativa este

asociaţia benevolă de persoane fizice şi juridice, organizată pe principii corporative, în scopul favorizării

şi garantării, prin acţiunile comune ale membrilor săi, a intereselor lor economice şi a altor interese legale.

Cooperativa este o formă de asociere liberă în care mai multe persoane organizează activităţi de

producţie, de distribuţie, prestări de servicii şi de credit, bazată pe principiul întrajutorării. Această formă

de asociere s-a născut încă în secolul trecut. Prima cooperativă a fost înfiinţată în anul 1844, în Anglia, la

Roocherdale, după care s-au creat şi altele. În Franţa s-au fondat cooperative de producţie care îşi

propuneau să efectueze în comun lucrări de construcţie sau să realizeze diferite produse pe care să le

vândă, iar beneficiile rezultate să fie împărţite între asociaţi.

Cooperativele se deosebesc esenţial de alte forme organizatorico-juridice ale activităţii de

întreprinzător. Membrii cooperativei nu sunt salariaţi, ei, ca şi asociaţii societăţilor comerciale, sunt în

drept să participe la conducerea societăţii, dar spre deosebire de societăţile comerciale, membrii

cooperativei sunt obligaţi să participe nemijlocit cu munca proprie în activitatea cooperativei. De

asemenea, cooperativei îi este caracteristică egalitatea în drepturi a membrilor la conducerea ei (un

membru – un singur vot) şi repartizarea profitului indiferent de cota de participare.

În actul constitutiv al cooperativei poate fi prevăzută participarea persoanelor juridice ca membri

fondatori. Membrul colectiv, că şi oricare membru al cooperativei, dispune de un singur vot în cadrul

organelor de conducere a cooperativei.

Codul civil al Republicii Moldova nu face o clasificare a cooperativelor, dar, pornind de la

dispoziţiile legilor, şi anume: Legea cu privire la cooperativele de întreprinzător nr. 73/2001; Legea cu

privire la cooperativele de producţie nr. 1007/2002; Legea cooperaţiei de consum nr. 1252/2000, putem

evidenţia următoarele tipuri de cooperative:

cooperativa de producţie;

cooperativa de întreprinzător;

cooperativa de consum.

Reieşind din dispoziţiile Legii cooperaţiei de consum, cooperativa de consum nu constituie

persoană juridică cu scop lucrativ, din acest considerent vor fi examinate cooperativele de producţie şi de

întreprinzător.

Cooperativa de producţie este o întreprindere fondată de 5 sau de mai multe persoane fizice care

au atins vârsta de 16 ani, asociate benevol în calitate de membri în scopul desfăşurării în comun a

activităţii de producţie şi a altei activităţi economice, bazate preponderent pe munca personală a

membrilor ei şi pe cooperarea cotelor de participare la capitalul acesteia. Cooperativa de producţie este

persoană juridică şi activează în baza statutului

Cooperativa de întreprinzători (CÎ) este o organizaţie comercială care poate fi fondată de 5 sau

de mai multe persoane fizice şi/sau juridice în scopul desfăşurării în comun a activităţii de întreprinzător.

Scopul cooperativei de întreprinzător este de a contribui la obţinerea profitului de către membrii săi.

Prin urmare, cooperativele de intreprinzători au deseori dificultăți în a găsi personal calificat și

sfârșesc prin copierea practicilor de management, strategiilor de organizare și metodologiilor de evaluare

a impactului, specifice firmelor deținute de investitori.

Dacă unele întreprinderi din sectorul agroalimentar vor activa ca cooperative de intrerinzători atunci cu

siguranţă acestea va conduce:

213

la reducerea eșecurilor pieței, ameliorând astfel funcționarea sistemului economic și bunăstarea unor

mari grupuri de oameni . Coexistența unei pluralități de întreprinderi care au structuri de proprietate

diferite și urmăresc obiective diverse contribuie la creșterea competitivității pe piață, care la rândul său

oferă mai multe opțiuni consumatorilor, ajută la prevenirea formării de monopoluri, scade prețurile

produselor cu amănuntul, oferă oportunități pentru inovare și totodată limitează informațiile

asimetrice.

cooperativele va contribui la menținerea producției agroalimentare aproape de nevoile oamenilor pe

care îi servesc. De multe ori, întreprinderile autohtone produc anumite categorii de produse

agroalimentare cu un nivel de calitate şi profitabilitate scăzut și nesigur, sau chiar negativ, iar

întreprinderile deținute de investitori nu sunt interesate în a le procura, iar autoritățile publice nu sunt

în măsură să le acorde subvenţii pentru ai susţine îtr-o măsură mai mare pe care şi-ar dorii

antreprenorii. În cazurile de rentabilitate negativă, cooperativele vor reușii să își acopere costurile

(atingând pragul de rentabilitate) prin atragerea de resurse adiționale – precum munca voluntară și

donațiile - sau prin implementarea politicilor de discriminare a prețurilor. Mărturiile din experiența

cooperativelor înternaţionale arată că munca voluntară și donațiile sunt deosebit de importante în faza

de start-up în toate tipurile de cooperative, indiferent de contextul lor de funcționare.

cooperativele va tinde să adopte o perspectivă pe termen lung, întrucît vor devenii adesea activ

productive pentru comunitățile în care își desfășoară activitatea. Cooperativele sunt, în general,

preocupate de bunăstarea generațiilor actuale și viitoare. Astfel cooperativele de întreprinzători vor

aloca o parte din surplusuri unui fond de rezervă colectiv și indivizibil, care nu aparține membrilor

individuali, ce va trebui să fie utilizat în beneficiul tuturor și al generațiilor viitoare. În unele țări,

perspectiva pe termen lung a cooperativelor este încorporată în legi care obligă cooperativele să își

imobilizeze o parte din surplusul lor anual, ceea ce înseamnă că o parte din activele și profiturile lor

trebuie să fie utilizate pentru promovarea intereselor comunității.

cooperativele formate pe intreprinderile agroalimentare va contribui la o distribuție mai echitabilă a

veniturilor. Întrucât cooperativele sunt create pentru a satisface nevoile membrilor lor și nu sunt

concepute pentru a acumula profituri, acestea au tendința de a redistribui resursele lor fie angajaților,

prin creșterea salariilor sau ocupării forței de muncă, fie consumatorilor, prin practicarea unor prețuri

mai mici.

cooperativele va contribui la reorganizarea pieţei favorizând scurtarea circuitelor de comercializare,

pentru îmbunătăţirea corelării ofertei cu cererea în cadrul reţelei, care trebuie promovată de la nivelul

unităţilor celor mai elementare, într-un context de inovare, avansat din punct de vedere tehnologic.

transparenţa şi informarea consumatorilor. Atunci când este bazată pe campanii de sensibilizare şi

conştientizare a cetăţenilor în ce priveşte efectuarea deciziilor de cumpărare în cadrul unei pieţe

cooperatiste, transparenţa, în special cea care priveşte calitatea şi trasabilitatea, reprezintă un factor de

echilibru în lanţul valoric şi are drept consecinţe o mai mare simetrie informaţională şi o acţiune

coordonată între producţie şi consum – necesare pentru eficienţa unui model bazat pe durabilitate –

conectând în spaţiu şi timp oferta şi cererea în integrarea proceselor de comercializare respective. De

asemenea, trebuie acordată prioritate grupărilor de consumatori, precum şi reţelelor care duc la

concentrarea cererii finale de produse agroalimentare.

Cooperativele vor mai contribui la inovarea tehnologică care reprezintă piatra de temelie pe care se

sprijină perspectiva unei pieţe mai cooperatiste, atât în ceea ce priveşte dezvoltarea inovatoare a

tehnicilor de producţie alimentară, cât şi infrastructura logistică necesară pentru optimizarea eficienţei

proceselor de comunicare în cadrul punerii în practică a unor reţele inteligente de producţie, distribuţie

şi consum (ca forme de organizare cu un înalt nivel de organizare autonomă şi flexibilitate evolutivă şi

care dispun de capacitatea de a învăţa să acţioneze pentru a-şi atinge obiectivele). Caracterul viral,

interoperabilitatea şi conectivitatea reciprocă a acestor reţele într-un mediu digitalizat va permite,

astfel, înlocuirea intermediarilor superflui. În consecinţă, noile tehnologii ar trebui să devină

instrumentele de configurare a unui proces care să conducă la o mai mare eficienţă colectivă, prin

aplicarea inovării la lanţurile alimentare şi la valoarea lor de transformare.

Analizînd cele expuse mai sus constatăm că constituirea producătorilor agricoli în forme asociative

deschide noi oportunităţi de dezvoltare economică prin atragerea unor avantaje locale, zonale sau

regionale şi folosirea puterii colective în scopul creşterii prosperităţii membrilor, a familiilor lor şi

comunităţilor din care fac parte.

Avantajele economice ale fermierilor / ţăranilor care formează o cooperativă de întreprinzători:

reduce numărul de intermediari din lanţul de distribuţie;

214

reduce riscul de a nu avea desfacerea produselor ;

creşte influenţa producătorului în stabilirea preţurilor în relaţie cu cumparătorii;

oferă o sursă de venit de încredere, regulată şi în timp util;

asigură furnizarea la timp a materialelor prime necesare producţiei de calitate bună la un preţ

rezonabil ;

asigură, de asemenea, în timp util material de aprovizionare prime de bună calitate la costuri

rezonabile cooperativei care face distribuţie sau procesare;

deschide noi perspective pentru producatorul/lucratorul care poate adopta noi tehnologii (mecanizare,

material săditor, etc) care să îi permită să se treacă de la practici tradiţionale la unele mai productive.

Deci ca concluzie putem afirma că graţie principiilor şi valorilor lor intrinsece, cooperativele

contribuie la dezvoltarea unor relaţii comerciale echitabile şi bazate pe sinergii, care sprijină

reechilibrarea lanţului valoric agroalimentar prin concentrarea eforturilor, optimizarea valorii comune şi

consolidarea durabilităţii modurilor de producţie şi consum.

Bibliografie:

1. Legea privind cooperativele de producţie N 1007-XV din 25.04.2002

2. Legea nr.845 cu privire la antreprenoriat si intreprinderi, adoptata la 03.01.1992, Monitorul oficial

nr.2 1994;

3. Antreprenoriat:Iniţierea afacerii Chişinău 2010 UTM

4. Certan S. Managementul afacerilor, Chisinau 2005;

5. http://www.eesc.europa.eu

6. www.google.com

COMUNICAREA MULTICULTURALĂ ÎN AFACERI: BARIERE ŞI

MODALITĂŢI DE DEPĂŞIRE

Elena EFROS, dr., lector sup. USM

Abstract. We are living in a fast-developing society where people need to become more and more aware of cultural

differences and try harder to adapt. Some markets, both domestically and internationally, are truly emerging, while others are

established and sophisticated.

The successful manager usually finds ways to increase profits by expanding market share. Managers who have focused

on international opportunities as well as domestic markets have been richly rewarded.

Keywords: communication, business, barriers

La momentul actual, transformările de ultimă oră, fără precedent, înregistrate în domeniul

comunicării, au imprimat acestora un puternic caracter concentraţionist atât pe plan naţional, cât şi la

nivel internaţional. Ele reflectă nevoia de comunicare şi abstractizare a individului, precum şi necesitatea

trecerii la o nouă etapă de percepere şi interpretare a valorilor fundamentale ale omenirii.

Comunicarea nu mai reprezintă doar un simplu proces, mai ales într-un mediu internaţional, unde

comunicarea ia o formă mult mai complexă decât ne-am putea imagina. Perceperea unor elemente ca:

rasă, naţionalism, istorie, teritoriu, religie, limbă şi a altor caracteristici culturale distincte este necesară

pentru o comunicare eficientă şi corectă în mediile internaţionale.

Comunicarea este un proces extrem de complex: ea se realizează prin intermediul mai multor feluri

de limbaje, poate fi perturbată de diferiţi factori, depinde de contextul în care are loc, este specifică

fiecărui individ, poate avea loc la diferite niveluri. Anumite procese mentale şi atitudinile noastre fac ca

atunci când comunicăm să nu avem ―minţile deschise‖ ci, de fapt, să ne ―uităm‖ unii la ceilalţi prin nişte

―filtre‖ perceptuale. [6]

Fiecare societate încurajeazǎ sau dezaprobǎ anumite comportamente, atitudini, idei etc., adică

fiecare ―lume‖ vine cu bagajul sǎu cultural, cu propriile valori de care este ataşatǎ şi pe care doreşte să le

urmeze şi să le dezvolte în continuare.

Cea mai eficientă cale într-o comunicare multiculturală este folosirea unei limbi globale, precum

este limba engleză. Engleza este considerată ca fiind limba de afaceri, ştiinţifică şi diplomatică utilizată în

comunicarea internaţională. Acest fenomen este uşor de observat şi de explicat, dacă ţinem cont de faptul

că afacerile internaţionale sunt sau au fost dominate de ţări în care engleza este limbă maternă. În

realitate, orice limbă de circulaţie internaţională reprezintă un plus pentru cel care o cunoaşte. [1]

215

Se poate pune la fel de bine problema angajării unui interpret pentru traducerea mesajelor

transmise. Dar atât necunoaşterea limbii în care se desfăşoară comunicarea, cât şi încredinţarea traducerii

unei persoane care nu are o experienţă semnificativă în domeniu, pot crea probleme deosebite în

recepţionarea mesajelor. Sunt bine cunoscute întâmplările în care traducerea defectuoasă a determinat

momente stânjenitoare sau momente comice: în cadrul vizitei lui George W. Bush în decembrie 2002, în

România, când traducătorul a "asigurat" că SUA vor fi şold la şold , în loc de umăr la umăr, cu România...

Astfel de greşeli îi conving pe mulţi dintre manageri sau pe cei implicaţi în afaceri de necesitatea învăţării

unei limbi străine de circulaţie internaţională. [5]

O altă latură care ar trebui luată în considerare este aceea că mulţi dintre cei care participă în

afaceri internaţionale pot refuza să-şi gestioneze afacerile în altă limbă decât cea maternă. Acesta este

cazul Franţei, Italiei etc, considerându-se că franceza se situează pe locul doi în clasamentul limbilor

utilizate pentru derularea afacerilor. Francezii sunt mândri de limba lor, iar reprezentanţii firmelor

franceze insistă să comunice în limba lor. Motto-ul lor este uşor de înţeles: "Când eşti în Roma, fă ce fac

romanii".

Tot aici ar trebui luaţi în calcul şi alţi factori. De exemplu, unor cuvinte dintr-o limbă le pot lipsi

corespondenţii în altă limbă. Datorită culturii, unele cuvinte pot căpăta o importanţă mai mare într-o

anumită limbă. Spre exemplu, în limba arabă există mai mult de 6.000 de cuvinte diferite utilizate pentru

descrierea unei cămile, a părţilor acesteia sau a echipamentului utilizat pentru cămile. Atât limba română,

cât şi alte limbi ar fi probabil extrem de restrânse în vocabular pentru descrierea cămilei, în schimb, există

cu mult mai multe cuvinte pentru descrierea industriei, comerţului sau a altor activităţi care au o altă

importanţă în aceste ţări. [3]

Limbajul nonverbal, o gestică inadecvată, un limbaj nepotrivit al corpului, toate acestea pot anula

într-o singură clipă toate eforturile depuse până în acel moment pentru stabilirea unui acord. Chiar şi

lucrurile considerate ca fiind foarte simple, cum ar fi utilizarea culorilor, numerelor sau expunerea

anumitor părţi ale corpului trebuie luate în considerare în comunicarea interculturală sau internaţională.

Firma „Zinger‖ era la un pas de a comite o astfel de eroare în momentul în care a demarat o

campanie promoţională, a cărei imagine de reclamă avea un fond albastru, iar în ţara respectivă această

culoare era asociatăfuneraliilor.

Neluarea în calcul a semnificaţiei cifrelor poate cauza de asemenea confuzii comunicaţionale. În

multe ţări, cifra 7 sau 3 este considerată ca fiind sfântă, norocoasă, în timp ce 13 este ghinionistă. Fiecare

ţară are astfel de numere aducătoare de noroc sau ghinion. Spre exemplu, există o legătură între limba

engleză şi japoneză: cifra patru (four) este indezirabilă în Japonia întrucât modul în care se pronunţă în

limba engleză este foarte similar celui în care se pronunţă cuvântul care semnifică moartea în limba

japoneză. O firmă producătoare de mingi de golf a comis o astfel de eroare atunci când a încercat să

vândă în Japonia, seturi de câte patru mingi. În mod similar, o firmă producătoare de băuturi

răcoritoare a ofensat un stat arab datorită utilizării unei stele cu şase colţuri pe eticheta produsului lor.

Această reprezentare a fost considerată drept o dovadă de simpatie cu Israelul.

Situaţiile penibile sau comice pot fi evitate prin studierea semnificaţiilor mesajelor nonverbale într-

o anumită cultură, înainte de demararea comunicării cu membrii acesteia. Cele mai amuzante cazuri sunt

cele în care un gest are semnificaţii diferite în culturi diferite. Spre exemplu, semnul clasic pentru

exprimarea acordului în unele culturi cunoscut ca gestul de OK (degetul mare şi arătătorul unite într-un

cerc) semnifică nulitatea în Franţa, bani în Japonia şi o anumită vulgaritate în America de Sud. În Statele

Unite, degetul mare ridicat este folosit ca un semn de aprobare, dar în Grecia este folosit ca insultă,

adesea fiind asociat cu expresia "katsa pano". În ţările anglofone dezacordul se manifestă prin mişcarea

capului pe orizontală, dar în Grecia, Bulgaria şi în sudul Italiei pentru a arăta că "nu" se foloseşte o

mişcare pe verticală.

O firmă americană producătoare de pantofi a trebuit să reia o întreagă campanie publicitară

desfăşurată în unele ţări arabe, întrucât a utilizat fotografii în care erau expuse picioare neacoperite, iar

acest lucru este considerat drept o insultă în aceste ţări. [4]

În multe ţări din lume problemele religioase sunt separate de cele politice sau de cele ale statului,

garantându-se libertatea religioasă cetăţenilor acestor ţări. Astfel, în aceste ţări, politicile şi procedurile

de afaceri sunt stabilite fără a se lua în considerare credinţa religioasă, respectându-se în maniere diferite

credinţele indivizilor. În alte ţări, organizarea religioasă, economică şi politică a societăţii poate coincide,

în cazul în care se iniţiază o comunicare cu o persoană din altă ţară, trebuie luat în considerare şi

impactul credinţelor religioase asupra afacerilor. De exemplu, în ţările islamice, nu este tocmai indicată

oferirea băuturilor alcoolice cetăţenilor musulmani, ştiut fiind faptul că alcoolul este interzis de către

legile religioase.

216

Ar trebui de asemenea ţinut cont de sărbătorile religioase şi practicile care le însoţesc în cadrul

comunicării internaţionale. O firmă producătoare de frigidere a greşit enorm făcându-şi reclamă la

produsele sale în India printr-o imagine din interiorul unui frigider, în care se găsea o pulpă de vacă. Din

moment ce foarte mulţi indieni nu mănâncă această carne, vaca fiind animal sfânt, reclama a fost

considerată drept de prost gust.

Comunicarea ineficientă cauzează dezinformare, singurătate, conflicte, probleme în familie,

insatisfacţii profesionale, stres psihologic, boli fizice şi chiar moartea (comunicarea este complet

întreruptă).

Deoarece comunicarea reprezintă un sistem deschis, influenţat de extrem de mulţi factori, conceptul

de „barieră‖ / „blocaj‖ în cadrul procesului complex de comunicare necesită o viziune procesuală şi, mai

ales, progresivă asupra acestor elemente. În continuare voi prezenta principalele bariere comunicaţionale

existente în întreprinderile din Republica Moldova.

Figura 1. Barierele comunicaţionale existente în întreprinderile din Republica Moldova

Din ce în ce mai multe ţări au început să fie de acord cu sloganul american "Time is money". Foarte

multe seminare şi sesiuni de instruire asupra managementului timpului subliniază valoarea acestei resurse

pe cât de mari, pe atât de limitate. De exemplu, americanii sunt dispuşi să lase la o parte tactul şi

diplomaţia şi chiar vor tolera cu mare uşurinţă comportamentele nepotrivite în discutarea afacerilor,

numai pentru a respecta termenele-limită sau programările. [4]

Într-un mediu internaţional, astfel de atitudini faţă de timp se pot dovedi ca total inadecvate. Deşi

americanii doresc întotdeauna să treacă direct la subiect, profesioniştii din alte ţări sunt, de obicei, cu mult

mai sensibili în ceea ce priveşte protocolul şi alte aspecte sociale. Mulţi indivizi apreciază mai mult

formalităţile decât timpul. Astfel, americanii sunt catalogaţi de multe ori ca fiind prea grăbiţi şi

nepoliticoşi; aceştia consideră că ceea ce este lipsit de necesitate reprezintă o pierdere de timp. Japonezii,

de exemplu, au nevoie de ceva timp pentru a expune o decizie, făcând o pauză destul de îndelungată din

punctul de vedere al europenilor sau americanilor.

Deşi nu există o listă completă a factorilor care pot deteriora o comunicare multiculturală eficientă,

pot fi sugerate următoarele momente care influenţează acurateţea comunicării internaţionale:

- Distorsiunile datorate limbii utilizate – incapacitatea de a interpreta cu acurateţe mesajul.

Aceasta este considerată ca fiind una dintre barierele principale într-o comunicare.

Erorile de traducere, vocabularul, punctuaţia, pronunţia plus incapacitatea de a comunica în limba

respectivă adâncesc diferenţele interculturale.

- Şocul cultural – incapacitatea de a înţelege sau accepta oamenii cu seturi diferite de valori,

standarde şi stiluri de viaţă diferite de cele ale noastre. Acesta este la fel de important ca şi primul factor,

mai mult, acesta acţionând chiar în interiorul aceleiaşi culturi. Este vorba despre lipsa de recunoaştere a

ceea ce alţi indivizi consideră ca fiind important pentru ei.

- Nivelul redus de ascultare – lipsa de concentrare necesară ascultării critice. Rezultatul îl

reprezintă neînţelegerea mesajului.

- Etnocentrismul – credinţa că propria cultură este superioară celorlalte. Această barieră apare

atunci când coincide, în cazul în care se iniţiază o comunicare cu o persoană din altă ţară, trebuie luat în

considerare şi impactul credinţelor religioase asupra afacerilor. De exemplu, în ţările islamice, nu este

tocmai indicată oferirea băuturilor alcoolice cetăţenilor musulmani, ştiut fiind faptul că alcoolul este

interzis de către legile religioase. Ar trebui de asemenea ţinut cont de sărbătorile religioase şi practicile

care le însoţesc în cadrul comunicării internaţionale. O firmă producătoare de frigidere a greşit enorm

făcându-şi reclamă la produsele sale în India printr-o imagine din interiorul unui frigider, în care se găsea

o pulpă de vacă. Din moment ce foarte mulţi indieni nu mănâncă această carne, vaca fiind animal sfânt,

reclama a fost considerată drept de prost gust. Din ce în ce mai multe ţări au început să fie de acord cu

sloganul american "Time is money". Foarte multe seminare şi sesiuni de instruire asupra managementului

timpului subliniază valoarea acestei resurse pe cât de mari, pe atât de limitate. De exemplu, americanii

217

sunt dispuşi să lase la o parte tactul şi diplomaţia şi chiar vor tolera cu comunicarea orală sau scrisă

conduce către o atitudine de superioritate.

- Insensibilitatea – lipsa de interes faţă de nevoile şi sentimentele celorlalţi. Pentru mulţi dintre

receptori, emiţătorii apar ca insensibili atunci când comunicarea este abruptă şi exprimă o atitudine

agresivă sau egoistă a emiţătorului.

- Absenţa de deschidere sau sinceritate – sentimentul apare atunci când climatul este prea formal,

iar oamenii nu se simt liberi să-şi exprime deschis opiniile. Acest tip de comunicare determină apariţia

neîncrederii. [7]

În cazul deplasării într-o misiune în străinătate, ar fi bine ca persoana să cunoască următoarele

informaţii de bază despre ţara respectivă:

câteva expresii în limba ţării în care se va deplasa, cum ar fi: "bună ziua", "bună seara",

"mulţumesc", "mă scuzaţi", "mi-a făcut plăcere să vă cunosc";

îmbrăcămintea acceptată în ţara respectivă;

tabu-urile religioase importante existente în ţara în care va călători;

situaţia politică a ţării, despre numele şefului statului, partidului politic aflat la putere;

protocolul cadourilor, când şi cui se pot oferi cadouri? Ce fel de cadouri?

Aceste informaţii pot fi găsite:

din literatura de specialitate

site-urile oficiale ale ambasadelor sau consulatelor

firmele specializate în consulting internaţional. [2]

Ca concluzie generală, orice persoană care lucrează în străinătate sau intră în contact cu persoane

aparţinând altor culturi, trebuie să abandoneze prezumţiile făcute în ţara din care provine şi să-şi dezvolte

un plan de cunoaştere a potenţialilor actori care pot influenţa oficial sau neoficial procesele decizionale.

Numai în momentul în care îşi cunoaşte cu exactitate partenerii, se poate dezvolta o strategie realistă de

desfăşurare a întâlnirilor, de stabilire a acordurilor şi, în final, de atingere a obiectivelor.

Bibliografie:

1. Baldrige L., Codul manierelor în afaceri, ASE World Entreprises, Bucureşti, 1996.

2. Mohanu F., Comunicare orală eficientă în afaceri, Editura ASE Bucureşti, 2002.

3. Johns G., Comportament organizaţional, Editura Economică, Bucureşti, 1998.

4. Pînişoară I., Comunicare eficientă, Polirom, Iaşi, 2004.

5. Tudorel, Niculae, Gherghiţă, Ion, Gherghiţă, Diana, Comunicarea organizaţională şi managementul

situaţiilor de criză, Bucureşti, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2006.

6. Zaiţ N. „Managementul intercultural: valorizarea diferenţelor culturale‖, Bucureşti, Economica,

2002.

ELEMENTE DE STRATEGIE ŞI TACTICĂ PENTRU VALORIFICAREA COMPETITIVĂ A

ENERGIEI REGENERABILE

Cicerone Nicolaie MARINESCU, dr., lector univ. Universitatea din Piteşti

Abstract: Romania and Republic of Moldova need a industrial policies to support businesses in their commitment

globalisation, adjustment to overcome the economic crisis and the transition to an economy with low CO2 emissions, input in

knowledge economy. Disadvantages of conventional solar or dispersion found in nature and unable to store energy in general.

Cleaner energy systems, including solar energy renewal, is the type involved in minimizing the impact of conventional energy

generation and use has on the environment. Intelligent energy support sustainable energy in general human communities. For

Romania and Republic of Moldova, it is necessary to build European energy networks, to create conditions for enterprises,

especially for small producers, to record an additional competitive advantage.

Key words: Solar energy, renewable energy sources, knowledge economy, globalisation, competitive advantage.

1. Energia regenerabilă pentru mai competitivă, mai ecologică şi mai eficientă

Asigurarea creşterii economice sustenabile, durabilă, respective competitivă presupune

dezvoltarea structurilor productive-economice cu emisii scăzute de CO2, care să utilizeze resursele în

manieră eficientă.

Este necesar să se protejeze mediul, să se reducă emisiile de gaze cu efect de seră şi să se

stopeze pierderea biodiversităţii.

Europea dovedeşte întâietate în dezvoltarea de noi tehnologii şi metode de producţie ecologice.

218

Este util, deopotrivă pentru România şi Republica Moldova, să se valorifice reţelele

europene pentru a crea condiţii întreprinderilor, îndeosebi micilor producători, să înregistreze un avantaj

competitiv suplimentar.

Obiectivele UE pentru o creştere sustenabilă vizeză reducerea cu 20%, până în 2020, a emisiilor

de gaze cu efect de seră faţă de nivelul din 1990.

Se prevede creşterea efectivă a ponderii surselor de energie regenerabile până la 20% şi sporirea

cu până la 20% a eficienţei energetice.

Este vehiculată ideea angajamentului pentru o Europă eficientă din punctul de vedere energetic.

Reducerea dependenţei creşterii economice de resurse şi energie prin reducerea emisiilor de

CO2, îmbunătăţirea securităţii energetic conduc la micşorarea cantităţii de resurse folosite, marcată

fiind această concepţie într-o politică industrială aferantă erei globalizării fară frontiere.

România şi Republica Moldova au nevoie de politici industriale care să sprijine întreprinderile în

angajamentul lor de adaptare la globalizare, de depăşire a crizei economice şi de trecere la o economie

cu emisii scăzute de CO2, respectiv de intrare în economia bazată pe cunoaştere.

Spiritul antreprenorial inovativ determină ca întreprinderile din cele două ţări să devină mai

performante şi mai competitive, răspunzând imperativelor economice valorice din ce în ce mai

globalizate, de la accesul la materii prime şi energie la servicii de înaltă calitate.

Dependenţa excesivă de combustibilii fosili, îndeosebi de gaz natural expune întreprinderile

la fluctuaţiile de preţ, li ameninţă securitatea economică. Concurenţa pentru resursele naturale se va

intensifica la nivel global şi va exercita presiuni asupra economiilor şi mediului.

România şi Republica Moldova trebuie să-şi amelioreze productivitatea şi competitivitatea

întreprinderilor, să acceseze eco-tehnologii.

Pe lan european, în UE, atingerea obiectivelor în domeniul energiei preconizează economisirea,

până în 2020, a 60 de miliarde de euro la importurile de petrol şi gaz.

Un nivel sporit de integrare a pieţei europene a energiei contribuie la ocreşterea PIB-ului UE cu

0,6% până la 0,8%.

Dacă UE, inclusiv România, creşte ponderea surselor regenerabile la 20%, este posibil să fie

create 600.000 de noi locuri de muncă şi alte 400.000 dacă este atins obiectivul de 20% privind eficienţa

energetică.

Documentul atotcuprinzător care face referire la modalităţile de promovare a producţiei şi

consumului de surse regenerabile în România (HG nr.1535/2003) stabileşte obiectivele strategice şi cele

specifice de operaţionalizare a unei viziuni în domeniu (fig.1. sursa: autorul).

Fig. 1. Elemente de strategie pentru valorificarea surselor regenerabile de energie în România

219

Ponderea energiei electrice produse din surse regenerabile în consumul naţional brut de energie

electrică are perspectiva de a ajunge la cca 33% în anii 2012 – 2014.

Se prevede ca ponderea surselor regenerabile în consumul total de surse primare de energie în

România să atingă nivelul de 11% în 2010 şi de 11,2% în 2015.

În Republica Moldova referirile de bază referitoare la modalităţile de promovare a producţiei şi

consumului de surse regenerabile este Hotărîrea Guvernului RM nr. 102 din 5 februarie 2013 cu privire

la Strategia energetică a Republicii Moldova pînă în anul 2030, Publicată în data de 08.02.2013 în

Monitorul Oficial al RM, nr. 27-30.[1, 2]

2. Situaţia potenţialului de surse de energie solară. Evoluţii şi tendinţe

Pe teritoriul României sunt identificate 5 zone geografice (0–IV) cu diferenţieri ale nivelului

fluxului solar energetic măsurat.

Se constată că peste jumătate din suprafaţa ţării are caracteristic un flux mediu de energie de 1000

– 1300 Kwh/m2/an.

Distribuţia potenţialului energetic solar, pe zone, în România este redată în tabelul nr.1.

Tabel nr.1. Distribuţia potenţialului energetic solar în România Zona Potenţial energetic solar evaluat [Kwh/m2/an]

0 >1250

I 1250 – 1150

II 1150 – 1050

III 1050 – 950

IV <950

Sursa: ICMNERG Bucureşti, (2011)

Din unele calcule [3] se observă că potenţialul exploatabil de producere de energie electrică prin

sisteme fotovoltaice în România este de cca 1200 GWh/an, preţul achiziţionării unui modul solar pentru

1W instalat situându-se în jur de 5–6 USD.

Preţul energiei electrice produsă din surse voltaice solare variază între 25–50 cenţi USD/KWh.

Potrivit ICMENERG Bucureşti, ISPH Bucureşti, ICPE Bucureşti şi ENERO Bucureşti

potenţialul energetic al resurselor regenerabile de energie în România, în termeni comparabili situează

energia solară (termică şi fotovoltaică) pe un loc relevant în total opţiuni pentru extinderea utilizărilor în

context urmărit de sustenabilitate (tabelul nr.2).

Tabel nr.2. Potenţialul energetic comparativ al resurselor regenerabile de energie în România Nr.

crt. Sursa de energie regenerabilă

Aplicaţii

(tipuri de energie)

Echivalent economic

energetic (mii tep)

Potenţial energetic

annual

1. Hidroelectrică din care <10MW Electrică 3.440

516

40.000 GWh

6.000 GWh

2. Biomasă Termică 7.597 318 GJ

3. Eoliană Electrică 1978 23.000 GWh

4. Geotermală Termică 167 7 mld GJ

5.

ENERGIE SOLARĂ

a) termică

b) fotovoltaică

Termică

Electrică

1.433

103,2

60 mld GJ

1200 GWh

Sursa: ICMNERG Bucureşti, (2011)

Pentru energia solară se întrevăd perspective de a participa la modificarea ponderii de utilizare a

sa în energia totală din România (în MWh şi tone echivalent petrol) (tabel nr.3).

Tabel nr. 3. Niveluri participative prognozate pentru energia solară utilizată în energia totală

din România (2010 – 2015)

Specificaţii de participare 2010 2015

Energie electrică din surse regenerabile de

energie pe termen mediu şi lung 1860 MWh 11600 MWh

Ponderea surselor regenerabile de energie în

consumul total de resurse primare 7,5 mii tep 17,00 mii tep

Din care: - solar – termică 7,34 mii tep 16,00 mii tep

- solar – electrică 0,16 mii tep 1,00 mii tep

Sursa: prelucrarea datelor ICMNERG Bucureşti şi ISPE Bucureşti (2011)

220

Efortul investiţional în domeniul energiei solare în România în perspectiva anilor 2015 este redat

sintetic în tabelul nr.4.

Tabelul nr.4. Evidenţierea comparativă a capacităţilor noi şi a efortului investiţional total şi în

domeniul energiei solare în perioada 2010 – 2015

Surse regenerabile de energie

Perioada: 2010 – 2015

Noi capacităţi Volum investiţii (mil.

Euro)

Energie solară Termică 16,0 mii tep 93,0

Electrică 9,5 MW 48,0

Energie eoliană 280,0 MW 280,0

Energie hidro (≤MW) 120,0 MW 120,0

Biomasă Termică 3.487 mii tep 200,0

Electrică 370 MW 400,0

Energie geotermală 23,9 mii tep 12,0

TOTAL (putere instalată, exclusiv pentru

producerea de energie electrică) 789,0 MW 1.153,0

Sursa: prelucrare după datele ICMNERG Bucureşti (2011)

Sistemele de energie mai curată inclusiv energiile reînoibile de tipul celei solare participă la

minimizarea impactului pe care generarea şi utilizarea energiei clasice îl are asupra mediului.

Energia inteligentă susţine implicit dezvoltarea durabilă în domeniul energiei generale din

colectivităţile umane.

3. Avantajele utilizării energiei solare

Din rândul avantajelor folosirii instalaţiilor solare se enumeră:

- asigură un grad ridicat de captare a energiei solare şi amortizarea investiţiei se face rapid;

- costurile sunt scăzute în comparaţie cu cele ale utilizării energiei convenţionale; se crează o

combinaţie între sisteme, micşorându-se astfel cheltuelile de-a lungul anului.

Avantajele folosirii instalaţiilor solare se regăsesc în situaţii apreciative precum:

- panourile solare sunt uşor de montat;

- sistemele solare au un grad de poluare zero;

- un sistem solar are o perioadă lungă de funcţionare, de peste 20 ani;

- siguranţa ridicată în instalare, menţinere şi întreţinere (nu există pericol de foc, explozie);

- asigură apă caldă utilitară pe tot parcursul anului, iarna în combinaţie cu altă sursă de căldură,

reducînd în acest fel costurile cu energia consumată cu aproximativ 65%;

- prelungesc indirect viaţa sistemului de încălzire existent al locuinţei; din luna aprilie până în

noiembrie nu este necesară utilizarea încălzirii clasice;

- costurile de instalare, menţinere şi întreţinere sunt minime.

4. Dezavantajele utilizării energiei solare

Analize semnificative în domeniu, arată că pentru energia solară se identifică unele dezavantaje în

fluxul său de utilizare, din rândul cărora, în principal, se amintesc următoarele:

- se manifestă un grad ridicat de dependenţă a utilizării de anotimpurile anului, respectiv de

anotimpul „mai luminos‖ (vara), de factorii atmosferici, de ciclul zi– noapte şi latitudine;

- majoritatea aplicaţiilor energiei solare necesită extensie tehnologică prin adiţionarea în fluxul

general a dispozitivelor de stocare a energiei (baterii);

- câmpul de radiaţii penetrante directe determină o relativă degradare a dispozitivelor de

conversie;

- se înregistrează costuri relativ ridicate ale dispozitivelor de conversie fotovoltaică a energiei

solare.

CONCLUZII

1. România şi Republica Moldova au nevoie de politici industriale care să sprijine

întreprinderile în angajamentul lor de adaptare la globalizare, de depăşire a crizei economice

şi de trecere la o economie cu emisii scăzute de CO2, respectiv de intrare în economia bazată

pe cunoaştere.

2. Dezavantajele convenţionale pentru energia solară se regăsesc în caracterul său dispers şi în

imposibilitatea de stocare a energiei, în general.

221

3. Sistemele de energie mai curată inclusiv energiile reînoibile de tipul celei solare participă la

minimizarea impactului pe care generarea şi utilizarea energiei clasice îl are asupra mediului.

4. Energia inteligentă susţine implicit dezvoltarea durabilă în domeniul energiei generale din

colectivităţile umane.

5. Este util, deopotrivă pentru România şi Republica Moldova, să se valorifice reţelele

europene pentru a crea condiţii întreprinderilor, îndeosebi micilor producători, să

înregistreze un avantaj competitiv suplimentar.

Bibliografie:

1. Ivanov, V. (Coord). Comunicarea Naţională Doi a Republicii Moldova elaborată în cadrul

Convenţiei-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite privind schimbarea climei, Ministerul Ecologiei

şi Resurselor Naturale, Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu; George Manful; Grupul de

sinteză: V. Scorpan, M. Ţăranu, P. Todos, I. Boian. - Ch.:„Bons Offices‖ SRL, 2009 - 323 p.

2. Hotărîrea Guvernului RM nr. 102 din 5 februarie 2013 cu privire la Strategia energetică a

Republicii Moldova pînă în anul 2030, Publicată în data de 08.02.2013, Monitorul Oficial al RM,

nr. 27-30

3. Chisăliţă, D. Locul clădirilor în contextul dezvoltării durabile, BCISME, Ed. Risoprint, Cluj-

Napoca, 2006

DIRECŢII STRATEGICE DE DEZVOLTARE A SECTORULUI TEXTILE-CONFECŢII

ÎN ROMÂNIA

Constantin RACOCEANU, drd., S.C. Confecţia S.A. Târgu Jiu

Abstract: The strategy of textile industry in Romania has in view the increasing of competitivity of production made

with minimal material and social costs but with maximum eficiency, based on growing labour productivity, reducing the

expenditure of electric current, improving the technology, using the local raw materials, etc.

1. Prezentarea generală a industriei textile şi a confecţiilor textile

Industria textilă şi cea a confecţiilor de îmbrăcăminte are în România o tradiţie de peste 100 ani

cu o dezvoltare mai puternică în 1965 – 1980.

În cadrul economiei naţionale industria confecţiilor prezintă următoarele aspecte:

- utilizează forţă de muncă feminină superior calificată;

- este reprezentată în toate judeţele ţării;

- are pondere însemnată în exportul ţării;

- contribuie cu sold pozitiv la balanţa de comerţ exterior;

- are atractivitate pentru investiţiile de capital străin.

După 1990 s-a diminuat cererea populaţiei de confecţii textile, au crescut importurile şi s-a redus

numărul persoanelor beneficiare de echipamente de lucru şi protecţie. Produsele importate au un preţ

atractiv.

2. Principalii competitori

Industria textilă şi confecţii românească are o tradiţie în ce priveşte inovarea, moda, creativitatea

în ciuda unei competiţii globale acerbe şi relocării sistemelor de procesare în ţările cu mână de lucru

ieftină.

În anii 2003 şi 2004 România a fost lider în topul exportatorilor de confecţii pe piaţa U.E., iar

produsele acestei industrii au reprezentat aproape jumătate din comerţul ţării cu U.E., în ultima perioadă

se înregistrează un uşor declin provocat şi de conjunctura nefavorabilă a aprecierii cursului de schimb al

leului în raport cu euro şi a liberalizării pieţei europene către exporturile asiatice.

De acest fenomen nu a scăpat nici Spania şi Polonia foarte mari exportatoare de textile şi

îmbrăcăminte.

Localizarea în apropierea Europei de Vest face din România locaţia ideală atât din punct de

vedere logistic cât şi din punct de vedere economic pentru companiile care au nevoie de reacţii rapide şi

servicii prompte.

Competitorii asiatici pot fi mai bine plasaţi în termeni de preţ însă au probleme în cea ce priveşte

calitatea.

3. Forţele competiţiei (Modelul Porter)

222

3.1. Rivalitatea dintre firmele existente

Firmele trebuie să facă faţă unei concurenţe extrem de puternice. Analiza concurenţei cuprinde:

- preţul – firmele cu preţuri mai mari se adresează unui segment de piaţă axat pe calitate. Cele

cu preţuri reduse nu au aceeaşi calitate. Preţurile la confecţiile textile sunt influenţate şi de

calitatea materialelor;

- calitatea – confecţiile textile pentru tineret sunt realizate din ţesături ce au o calitate medie;

- inovaţia – există persoane care caută noul şi altele care preferă hainele tradiţionale;

- serviciile – trebuie oferit o gamă de servicii mai largă decât firmele concurente;

- promovarea şi reţeaua de distribuitori suferă la majoritatea firmelor.

Fiecare ramură industriala are un lider cu o pondere insemnată de piaţă. Firmele situate după lider

domina şi îşi pun problema extinderii pieţei prin alocarea de resurse financiare şi umane. În industria

textilă confecţii concurenţa este foarte mare deoarece există foarte multe firme mici, ieşirea din ramură e

dificilă, există supracapacitate economică şi ramura are o producţie nediferenţiată.

În România există multe firme care produc aproape toate tipurile de confecţii de îmbrăcăminte.

Ponderea cea mai mare o deţin firmele producătoare de imbrăcăminte pentru femei, îmbrăcăminte pentru

barbaţi şi îmbrăcăminte pentru copii. Apoi, urmează cele care realizează îmbrăcăminte tip sport şi

confecţii tricotaje.

Firmele noi aduc capacitate de producţie suplimentară şi devin un pericol pentru cele deja

existente.

3.2. Dificultăţi de pătrundere pe piaţa textilelor

Pătrunderea pe această piaţă necesită costuri relativ mici faţă de alte ramuri industriale deoarece:

- tehnologia nu este costisitoare;

- cheltuielile cu investiţiile sunt mici;

- produsele sunt destinate nevoilor vitale şi de modă ale oamenilor.

Dar apar şi unele probleme: materiile prime realizării produselor nu sunt asigurate din ţară,

necunoaşterea suficientă a competiţiei şi a conjuncturii internaţionale etc.

Aprofundarea analizei presupune studierea corelată a intrărilor şi ieşirilor potenţiale sub raportul

barierelor existente în ambele cazuri. Dacă ambele bariere sunt mici atunci veniturile sunt stabile şi există

un risc ridicat sub raportul gradului de concurenţă. Cel mai atractiv sector este acela în care barierele de

intrare sunt inalte, iar cele de iesire sunt mici, cum este şi industria textilă-confectii.

Datorită mărimii IMM-urile întâmpină probleme în a pătrunde pe o piaţă străină, lipsindu-le

mijloacele financiare, iar calitatea nu este atractivă pentru cumpărătorii străini. Fără cunoştinţe şi

pregătire, operaţiunile de export sunt sortite eşecului. Este dificil să se atingă un nivel semnificativ al

exporturilor fără a oferi un produs atractiv. Abilităţile necesare şi costurile pentru a îndeplini aceste

cerinţe sunt de obicei peste costurile IMM-urilor.

Potenţialul de creştere a firmei şi capacitatea acesteia de a supravieţui este dat de succesul pe care

aceasta îl are alegerea pieţelor internaţionale. Decizia de alegere a pieţei este influenţată de dimensiunea

firmei, influenţa vânzărilor pentru export, obiectivele firmei, strategiile ei, informaţiile despre piaţă, etc.

Există trei strategii în alegerea pieţei care trebuie luate în considerare: concentrarea pe piaţă,

segmentarea pieţei, precum şi sincronizarea şi secvenţialitatea pătrunderii pe diferite pieţe.

Pentru firmele de confecţii-textile trebuie făcută o evaluare mai atentă a pieţelor potenţiale, iar

risipirea eforturilor pot conduce la o pătrundere mai greoaie pe piaţa respectivă.

3.3. Ameninţările produselor substituite

Nu pot fi determinate clar materialele substituibile în industria confecţiilor textile ele neputând fi

o ameninţare.

Totuşi produsele de substituire vin din partea unor industrii adiacente. Producătorii de lână

concurează pe cei de fibre sintetice. Disponibilitatea produselor de substituire afectează atât preţul cât şi

cantitatea produsă din fiecare produs în parte. Sunt cazuri când produsul principal poate să dispară în

timp.

În industria textilă pericolul produselor substituibile este mare (de exemplu cererea a scăzut la

perdele odată cu pătrunderea pe piată a perdelelor ţesute).

3.4. Furnizorii

Deşi România avea o tradiţie îndelungată în cultura inului şi a cânepii, aceasta s-a redus dar s-a

ajuns la abandonarea acestor culturi. Lipsa resurselor materiale autohtone a generat importuri procesate în

sistem lohn.

3.5. Cumpărătorii

Industria uşoară reprezintă:

223

Tabelul 1 U/M 2000 2005 2011

Pondere în PIB % 2,0 5,5 3,39

Pondere în vol. prod. industriale % 5,9 10,0 16,0

Pondere în Exportul României % 22,2 26 10,89

Pondere în numărul salariaţilor din industrie % 18,0 25,0 17,5

Ţesături mil.mp 194,0 142,6 111,2

Confecţii de îmbrăcăminte mil. USD 2310 4379 3341

Export mil. USD 3306 5669,6 6189

Număr salariaţi mii pers. 441,0 415,0 216

Sursa: Anuarele statistice 2001, 2006, 2012

Din acest tabel se observă declinul industriei textile confecţii.

Trebuie luate măsuri pentru stoparea acestuia deoarece are influenţe în PIB, în şomaj etc.

Elementul de bază în abordarea sectorului îl constituie înţelegerea dorinţelor consumatorului. Se

caută produse cu preţuri avantajoase şi un raport de calitate/preţ cât mai bun. Întreprinderile trebuie să

îndeplinească dorinţele şi aşteptările consumatorilor.

Industria confecţiilor este dominată de lohnuri şi clienţii au o putere mare de negociere. Aceasta

determină o concurenţă puternică şi scăderea profitabilităţii.

Concluzii:

Strategia Industriei textile confecţii din România constă în:

- menţinerea poziţiei pe pieţele externe actuale dar şi câştigarea poziţiei avute anterior pe

pieţele din Rusia şi SUA;

- modernizarea produselor şi tehnologiilor de fabricaţie;

- alinierea la standardele internaţionale;

- promovarea exportului;

- dezvoltarea IMM-urilor;

- realizarea unei concurenţe loiale;

- stimularea investiţiilor;

- dezvoltarea cercetării;

- creşterea nivelului exportului şi aportul lui în cel al României;

- realizarea de produse în conformitate cu tendinţele modei.

Bibliografie:

1. Industria de Textile Confecţii – Direcţie strategică de dezvoltare a unei societăţi durabile – Emilia

Visileanu, Eftalia Cârpuş, Vasile Pătrănoiu – Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare, Textile

– Pielărie.

2. Direcţii strategice de dezvoltare a sectorului textile – pielărie – Dr. ing. Emilia Visileanu, Ing.

Doina Toma - Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare, Textile – Pielărie.

COMPORTAMENTUL INVESTITIONAL AL INDIVIDULUI

Veronica GARBUZ,

drd. Institutul de Economie, Finanţe și Statistică al A.Ș.M.

Abstract: Investments are primary factors in the strategy of the national economic development, of increasing of the

national income, but also of that individual one and conditions of increasing the living standards of individuals. In this article we

shall to analyze the impact and the role of individual investments in their own education, behavioral characteristics of the

individual that intends to invest ressources in various forms in order to raise educational level and individual effects expected

from this investment. At the end we propose ourselves to analyze benefits from the individual investment in education at the

macroeconomical level.

Factorul primordial în strategia dezvoltării economiei naţionale, a tuturor ramurilor şi domeniilor

de activitate, a sporirii veniturilor naţionale, dar şi individuale, precum şi o condiţie a creşterii nivelului

de trai al indivizilor îl constituie investiţiile. Investitiile se pot face în mai multe domenii: economic,

social, cultural, administrativ, militar, etc. În prezentul articol vom analiza impactul si rolul investiţiilor

individului în propria educaţie, trăsăturile comportamentale ale individului care intentionează să

224

investească resurse sub diverse forme în ridicarea nivelului de educaţie şi efectele aşteptate de individ în

urma acestei investiţii. În finalul articolului ne propunem să analizăm beneficiile investiţiei individului în

educaţie la scară naţională.

Pornind de la definiţia dată de P. Masse în lucrarea sa ―Le choix des investissement: crithéres et

methods” [2], investiţiile reprezintă o cheltuială actuală, certă, realizată pentru obţinerea ―unor efecte

viitoare, de cele mai multe ori incerte‖. Prin urmare, încă pînă la realizarea actului investiţional, se

presupune că individul acţionează raţional şi cu discernămînt în favoarea unei decizii sau alteia.

P. Masse stabileşte patru elemente esenţiale pentru o investiţie:

- Subiectul, reprezentat de cel care investeşte (persoană fizică sau juridică);

- Obiectul, reprezentând lucrul, întreprinderea, firma, utilajul etc., deci modul în care se

concretizează investiţia;

- Costul, reprezentând efortul suplimentar, cert, actual consumat pentru obţinerea acelui obiect

concret;

- Efectele valorice, rezultate prin realizarea investiţiei, care se obţin în viitor şi reprezintă în

realitate, o speranţă mai mult sau mai puţin certă.

În cazul investiţiei în educaţie, referindu-ne în speţă la învăţămîntul superior, subiectul este tînărul,

absolvent de liceu. Obiectul este alegerea făcută de acest tînăr – universitatea, facultatea, specialitatea

pentru care optează. Costul este atît de natură financiară, materializat în taxa pentru înmatriculare la

studii, taxa pentru studii, taxa pentru cămin, cheltuieli de transport, cheltuieli de întreţinere lunară, etc., cît

şi de natură voliţională şi psihologică. În acest context este binevenit să analizăm şi noţiunea de cost de

oportunitate. Costul de oportunitate reprezintă valoarea celei mai bune dintre șansele sacrificate, la care

se renunță atunci când se face o alegere oarecare. Cu alte cuvinte, el măsoară cea mai mare pierdere dintre

variantele sacrificate, considerându-se că alegerea facută constituie „câștigul‖[4]. Acest concept are un

conţinut mai cuprinzător decît cel de cost din exprimarea curentă, obişnuită. El nu se limitează la simpla

cheltuială baneasca, ci desemnează o estimare subiectivă a oportunităţilor sacrificate, care pot însemna

mai mult decat banii cheltuiţi, de exemplu satisfacţia morală, cunoştinţele obţinute într-un domeniu sau

altul, sacrificarea locului de muncă, etc.

Potrivit lui Vadim Cojocaru si Calin Fauras [1], efectele valorice ale investiţiei în învăţămînt superior

vizează mărimea viitoare, posibilă a salariului după finisarea studiilor, a premiilor, onorariilor, dar şi

poziţia socială a individului după o perioadă de timp n.

Pentru indivizi decizia de a studia la facultate, spre deosebirea de decizia de a se angaja în câmpul

muncii, reprezintă o decizie bazată pe metoda analizei cost-beneficiu, adică a evaluării şi comparării:

1. costurilor directe, exprimate în taxa de instruire, cumpărarea manualelor, cheltuielile legate de

cazare şi întreţinere, etc.;

2. costurilor alternative: tânărul care alege instituţia de învăţământ superior în locul unui serviciu

renunţă de la venitul pe care l-ar fi putut câştiga pe parcursul a 3-5 ani;

3. beneficiilor monetare scontate: fiind finisate, studiile superioare asigură o creştere a veniturilor

posesorului lor pe parcursul unei perioade îndelungate de timp;

4. beneficiilor non-monetare, exprimate în lărgirea orizontului intelectual, uşurinţă mai mare de

comunicare, de selectare şi construire a relaţiilor sociale.

Grafic comparaţia între aceste variabile poate fi reprezentată prin mărimea câştigurilor absolvenţilor

instituţiilor preuniversitare, care intră pe piaţa muncii la vârsta de 18 ani (curba HH’), şi a costurilor şi

câştigurilor absolvenţilor instituţiilor superioare de învăţământ, care intră pe această piaţă la 22 ani (curba

CC’) [3].

Câş

tig

18 22

1

65

H

2

3 CI

HI

Vârstă

C Figura 1. Costurile şi avantajele continuării studiilor

225

Aria 1 din schemă reprezintă costurile directe, generate de continuarea studiilor, iar aria 2 –

costurile alternative. Prin urmare, suma ariilor 1 şi 2 constituie costul total, adică sumele investite în

obţinerea studiilor universitare. Aria 3 indică diferenţa de venit câştigat ca urmare a educaţiei

universitare, dobândită la 22 ani, şi venitul care ar fi fost câştigat dacă persoana ar fi intrat pe piaţa muncii

la 18 ani.

Pentru a calcula eficienţa investiţiei în educaţia universitară se cer comparate costurile totale cu

veniturile totale, ceea ce nu este posibil din cauza dimensiunilor temporale diferite. Costurile educaţiei

reprezinta totalitatea cheltuielilor suportate de individ si/sau de familia acestuia pe parcursul a 3-5 ani, în

timp ce veniturile suplimentare vor fi obţinute pe întreaga durată a vieţii active. În consecinţă, devine

necesară aplicarea metodei de actualizare a beneficiilor viitoare legate de continuarea studiilor.

Astfel, valoarea unei sume peste 1 an (V1) va fi obţinută conform relaţiei:V1 = Vp(1+i), unde Vp

este valoarea prezentă, iar i este rata dobânzii. De aici rezultă că:

Vp =i

V

1

1 (1)

În baza acestei formule se poate calcula valoarea prezentă a unui venit care va fi obţinut peste 1

an. Dar atât costurile, cât şi veniturile educaţiei se cer estimate pe o perioadă mai îndelungată, ceea ce

permite o extensie a formulei prezentate:

Vp =i

E

1

1 + 2

2

)1( i

E

+ ... +

n

n

i

E

)1( (2)

unde E1, E2, ... En reprezintă creşterile câştigurilor scontate a se obţine în primul, al doilea, al n-lea an.

Să analizăm următoarea situaţie: un tînăr care recent a susţinut BAC-ul într-un liceu din mun.

Bălţi, Republica Moldova se află în faţa următoarei dileme: să urmeze studiile la Facultatea Muzică,

Pedagogie şi Învăţămînt Primar, Universitatea de Stat „Alecu Russo‖, din acelaşi municipiu, Specialitatea

Învăţămînt Primar sau să meargă la Facultatea Economie, Specialitatea Finanţe şi Bănci. Presupunînd că

investiţia se face la un cost c0=4200 lei anual, timp de 3 ani şi c1=8000 lei anual, timp de 3 ani ,

investitorul va trebui să compare valoarea actualizată a venitului net cu costul investiţiei, decizia de

investire luîndu-se astfel: va opta pentru acea facultate ale cărei efecte viitoare vor prevala asupra costului

curent.

Conform datelor furnizate de Biroul Naţional de Statistică a Republicii Moldova, salariul mediu pe

economie în domeniul financiar-bancar în anul 2012 a constituit 6800 lei, în timp ce salariul mediu pe

economie în domeniul pedagogic în anul 2012 a constituit 3000 lei.

În primul caz considerăm investiţia în sumă de 12600 lei favorabilă investiţiei în sumă de 24000 lei.

În schimb, efectele investiţiei nr. 2 sunt net favorabile investiţiei nr. 1.

Reieşind din caracterul multicriterial al investiţiei date este oportun să analizăm investiţia din mai

multe puncte de vedere. Investiţia nr. 1 poate deveni superioară investiţiei nr. 2 în cazul în care tînărul

reuseşte să intre la studii cu finanţare din bugetul de stat, plus la toate mai poate primi şi bursă dacă

depune efort pe parcursul anilor de facultate şi dă dovadă de activism şi implicare în activităţile

curriculare şi extracurriculare. În acest caz, cheltuielile lunare pentru transport şi alte cheltuieli vor fi

nule. La finisarea studiilor, tînărul dat poate beneficia de programele de stat de susţinere a tinerilor

specialişti care se angajează în mediul rural. Astfel, poate beneficia de locuinţă gratuită, o indemnizaţie

unică în mărime de 30 mii de lei, compensarea lunară a costului energiei electrice, asigurarea gratuită cu

carburanţi.

Dincolo de calculele monetare de mai sus, pentru a ajunge la o rată de recuperare privată, rata de

rentabilitate socială ar trebui să includă în mod ideal, externalităţile asociate cu educaţia. Acest lucru este,

desigur, extrem de dificil de măsurat, deoarecele cîştigurile persoanelor fizice din educaţie nu reflectă

beneficiile externe care afectează societatea în ansamblul său. Astfel de beneficii sunt cunoscute ca

externalităţi sau beneficii colaterale, deoarece acestea se extind şi la alţi membri ai comunităţii. Ele sunt

adesea greu de identificat şi chiar mai greu de măsurat. În cazul învăţământului, unele studii au reusit să

identifice externalităţile pozitive, dar puţini au fost în stare să le cuantifice.

Pentru a determina dacă investiţia în capitalul educaţional se justifică pentru individ si

societate, reprezentanţii teoriei capitalului uman recomandă utilizarea ratei individuale de rentabilitate a

investitiei in educatie si utilizarea ratei sociale de rentabilitate a investitiei in educatie. Deci, vom avea

următoarele relaţii:

226

Tabelul 1. Rata de rentabilitate a investitiei in educatie Rata de rentabilitate a investiţiei în educaţie

Beneficii individuale + Beneficiile obţinute de firme şi

societate = Beneficii sociale

- -

Costuri individuale + Costurile suportate de firme şi

societate = Costuri sociale

= =

Rata individuală de

rentabilitate

Rata socială de

rentabilitate

Conform estimărilor, în SUA, în perioada postbelică, fiecare an de instruire în instituţia

superioară de învăţământ aducea un „supliment formaţional‖ la veniturile anuale de 5 – 15%, în timp ce

rata medie a profitului pe capitalul real constituia doar 4%. Anume acest considerent a determinat ca în

sistemul de nevoi sociale ale populaţiei americane instruirea să ocupe primul loc.

Persoanele mai instruite prezintă, de regulă, o mai mare capacitate de transformare a creativităţii

potenţiale în creativitate reală, ceea ce conduce la creşterea productivităţii muncii. Iar creşterea

productivităţii muncii aduce avantaje societăţii în ansamblu.

Educaţia exercită două efecte pozitive asupra procesului de economisire. Primul efect constă în

creşterea înclinaţiei medii şi marginale spre economii, al doilea – într-o eficacitate sporită a plasamentelor

financiare. Totodată, ea contribuie şi la eficientizarea cheltuielilor de consum.

Deci, putem trasa următoarea schemă a externalităţilor pozitive ale investiţiei în capital

educaţional:

Figura 2. Capitalul educaţional ca premisă a creşterii economice

Concluzii:

Valoarea educaţiei individului constă în următoarele aspecte:

- Investiția în educație este cel mai eficient mijloc de reducere a sărăciei.

- Educația este mai mult decât cititul, scrisul si aritmetica. Acesta este una dintre cele mai

importante investiții în vederea reducerii sărăciei și a inegalităților.

- Educația dă oamenilor abilități critice și instrumente pentru o viaţă mai bună a lor şi a copiilor.

- Educația îi ajută pe oameni să funcționeze mai bine și pot crea oportunități pentru o creștere

economică durabilă și viabilă.

Bibliografie:

1. Cojocaru, Vadim; Fauras Calin. Educatia in abordarea economica, ASEM, 2006.

2. Massé, P., Le choix des investissement: crithéres et méthodes, Dunod, Paris, 1964.

3. Suciu M.-C. Investiţie în educaţie. Bucureşti, Ed. Economiva, 2000.

4. http://ro.wikipedia.org/wiki/Cost_de_oportunitate

ROLUL OPŢIUNILOR EXOTICE ÎN DIMINUAREA RISCURILOR BANCARE

Victoria POSTOLACHE (DOGOTARI),

drd. ASEM, lector USB A. Russo

Abstract: Currently, commercial banks and financial institutions for risk management using a variety of strategies and

tools that will help to reduce risk exposure and management of various unforeseen circumstances. An obvious solution to this

problem demand complicated financial instruments and specific derivatives submits amendment standards and creating new

tools. One of these derivatives is the option that allows hedging under uncertainty risks and develop strategies that will bring

additional revenue to the commercial bank. Thus, modification of standard options in order to manage specific risks, was the

backdrop for creating exotic options, as the instruments with a complex and non-standard.

Investiţie în

capital

educaţional

Capital

educaţional

Grad de ocupare

Nivel al productivitaţii muncii

Nivel al consumului şi economiilor

Creşterea

economică

227

Băncile au răspuns la pierderea celor mai buni clienţi din afacerile vechi prin adoptarea de noi

produse şi depunând efort, pentru a crea altele noi, încercând să-i atragă înapoi cu un concept nou de

management al riscului financiar folosind derivatele. Derivatele financiare, în special opţiunile, în cazul

în care sunt utilizate corect, pot ajuta investitorii şi băncile comerciale să-şi mărească profiturile aşteptate

şi să reducă expunerea la risc. Strategia dată se poate realiza prin apelarea la instrumente derivate de

generaţia a doua, care întrunesc condiţii specifice unei anumite tranzacţii sau unui anumit client.

Pentru prima dată opţiunile au fost tranzacţionate în 1973. De atunci, volumul tranzacţiilor

comerciale cu aceste instrumente a crescut brusc peste tot în lume. Această evoluţie a fost determinată de

caracteristicile specifice pe care opţiunile le includ. Tipurile standarde de opţiuni sunt tranzacţionate în

mod activ, dar noile tipuri de opţiuni apar în urma încercării din partea investitorilor de a crea o acoperire

nouă a riscului pentru portofoliile lor de investiţii. Pe parcursul ultimului deceniu dimensiunea pieţei de

opţiuni exotice s-a extins. Opţiunile exotice sunt un nume generic dat derivatelor financiare, care au

structuri mai complexe de cash-flow. Motivaţia principală pentru tranzacţionarea opţiunilor exotice este

faptul că acestea permit o relatare mult mai exactă cu privire la comportamentul viitor pe piaţă decât cele

oferite de opţiunile „plain vanilla‖.

La sfârşitul anilor 1980 şi începutul lui 1990, opţiunile exotice au devenit mai vizibile în

tranzacţiile de zi cu zi şi mai populare în rândul comunităţilor financiare. Tranzacţionarea lor a devenit

mai activă în piaţa extrabursieră (OTC), şi utilizatorii lor devenind mari corporaţii, instituţii financiare,

manageri de fonduri, şi bancheri. Datorită naturii opace a pieţei OTC, opţiunea exotică rămâne exotică

pentru multi investitori, profesionişti, şi chiar mulţi dintre cei care au cunoştinţe bune în domeniul

opţiunilor standard.

Opţiunea exotică reprezintă un contract de opţiune, creat pentru satisfacerea nevoilor particulare

ale cumpărătorului, care posedă o structură complicată, parametrii de efectuare a plăţilor rezultă din

scopul creării unei astfel de opţiuni.

Opţiunile exotice sunt opţiunile pentru care plăţile la scadenţă nu pot fi reproduse printr-un set de

opţiuni standard. De obicei, opţiunile exotice au o componentă de corespondenţă, ceea ce înseamnă că

preţul lor depinde de corespondenţa între două sau mai mai multe active. Pentru a înţelege o opţiune

exotică cineva trebuie să cunoască riscurile în care această minciună devine opţiune exotică. În al doilea

rând, cineva unul trebuie să înţeleagă dinamica riscurilor. Aceasta înseamnă că e nevoie de a cunoaşte

modul în care riscurile evoluează în timp şi modul în care aceste riscuri se comportă la preţul de

schimbare a stocului sau coşului.

Opţiunile exotice pot fi deosebite de cele de vanilie în baza următoarelor şase dimensiuni:

1) omogenitatea structurii;

2) continuitatea plăţilor;

3) prezenţa unor bariere;

4) numărul de active în structură;

5) ordinea opţiunii;

6) calea de dependenţă.

Unele opţiuni exotice oferă un levier majorat, deoarece acestea se pot concentra asupra structurii

plăţilor foarte precis. Aceste opţiuni joacă un rol important de acoperire şi, prin urmare, satisfac nevoile

hedgerilor „în moduri eficiente‖.

Utilizatorii opţiunilor exotice sunt investitorii şi administratorii de active, dealerii, nondealerii

instituţiilor financiare, instituţiile nefinanciare (de exemplu, corporaţiile). Fiecare dintre aceste grupuri

utilizează opţiunile exotice în moduri speciale.

Băncile comerciale sau societăţile de asigurare care au de a face cu nepotriviri între activ şi pasiv,

le pot fi manipula destul de bine prin intermediul opţiunilor exotice. Instituţiile financiare sunt expuse de

obicei riscului curbei randamentelor. O bancă comercială ia bani de la clienţi şi le plasează în conturile la

vedere. Aceasta asigură deponenţii cu dobândă la depozite pe termen scurt. Între timp, banca investeşte

aceleaşi fonduri în produse pe termen lung. Banca primeşte încasările bazate pe capătul lung al curbei de

randament. Această strategie se numeşte „echitatea curbei de randament‖. Banca împrumută pe termen

scurt şi investeşte pe termen lung. Atâta timp cât curba de randament este înclinată în sus, lucrurile vor fi

în regulă. Ce se întâmplă dacă aceasta îşi schimbă înclinaţia? Atunci banca va suferi pierderi. Opţiunile

exotice pot fi folosite pentru a acoperi aceste riscuri.

Aplicaţiile principale de opţiuni exotice sunt:

- randament accesoriu;

- proprietari de tranzacţionare / poziţionare;

228

- protecţie structurată;

- strategii premium de reducere.

Înţelegerea esenţei opţiunilor exotice, a actualităţii aplicării lor şi determinării unei structuri

optime se face în baza clasificării lor. Opţiunile exotice sunt clasificate mai întâi de toate în grupe care

întrunesc mai multe caracteristici pentru a identifica aspectele specifice unui contract nestandard:

- prima grupă - opţiuni ce depind de condiţiile şi parametrii activului de bază;

- a doua grupă - opţiuni ce depind de dorinţele cumpărătorului;

- a treia grupă grupă - opţiuni ce depind de nivelul de corelare a activelor de bază.

Potrivit lui Mark Rubinstein şi Reiner Eric, opţiunile exotice pot fi împărţite în unsprezece clase:

1) pachete de opţiuni - care sunt echivalente cu un portofoliu, conţinând opţiuni europene call şi,

eventual, suport de numerar şi activul în sine;

2) opţiuni forward start - opţiuni care sunt plătite în prezent, dar care sunt primit la o dată viitoare

prestabilită;

3) opţiuni complexe - opţiuni ale căror active suport sunt însăşi opţiunile;

4) opţiuni de alegere - opţiuni care sunt plătite în prezent, dar care la o anumită dată viitoare

prestabilită sunt alese pentru a fi clasificate ca opţiuni put sau call;

5) opţiuni barieră - optiuni ale căror câştig nu depinde numai de preţul la expirarea activului

suport, dar, de asemenea, de faptul dacă activul suport a atins sau nu un alt preţ „barieră‖;

6) opţiuni binare - opţiuni cu modele de plată binare şi discontinue;

7) opţiunile de retrospectivă - opţiuni ale căror plăţi depind nu numai, de preţul la expirarea

activului suport, dar, de asemenea, de preţul minim sau maxim al activului suport cu experienţă pe

parcursul a cel puţin o parte, din viaţa opţiunii;

8) opţiunile asiatice - opţiuni ale căror plăţi depind nu numai, de preţul la expirarea activului

suport, dar, de asemenea, de preţul mediu cu care se confruntă activul suport pe parcursul a cel puţin o

parte din viaţa opţiunii;

9) opţiuni de schimb - opţiuni ce permit schimbarea unui activ pe alt activ, care poate fi exercitat

din timp;

10) opţiuni valutare traduse - opţiuni ale căror suport activ sau preţul de exercitare este denominat

într-o monedă străină, la o rată de schimb aleatorie sau prespecificată;

11) opţiuni curcubeu - opţiuni pe două active riscante, care nu pot fi interpretate în cazul în care

acestea au fost opţiunile pe un singur activ suport [2].

Alţi autori precum Hull, Cuthbertson, Nitzsche, Masson, Jian, Zhang, pe lângă tipurile

menţionate de opţiuni exotice, subliniază opţiunile nestandarte americane, cum ar fi opţiunile bermude şi

warrantele corporative, şi opţiunile shout [1, 5]. Potrivit literaturii de specialitate analizate opţiunile

bermude, opţiunile asiatice, opţiunile compuse şi opţiunile digitale sunt în cea mai mare parte analizate,

din cauza structurii lor complexe şi caracteristicile de stabilire a preţurilor. Opţiunile de alegere sunt cele

mai interesante pentru a fi discutate, deoarece sunt caracterizate ca opţiuni exotice pentru tarifarea lor

dificilă şi structura complexă. Acestea au fost tranzacţionate începând cu luna iulie 1990, cu contractele

iniţiale tranzacţionate prin Bankers Trust.

Pentru a utiliza (aplica) opţiunile exotice în diminuarea riscurilor e necesar de a elabora

reglementări stricte, ce determină posibililele cazuri de apelare la aceste instrumente, categoria lor şi

parametrii acceptabili de interacţiune a departamentului de gestiune a riscurilor cu alte structuri.

În baza parametrilor stabiliţi se va determina funcţia plăţilor, şi de asemenea se va identifica clar

care tipuri de riscuri vor fi hedjate şi cu ce scop se creează asemenea opţiune exotică.

Managerul riscului prin intermediul opţiunilor exotice are posibilitatea de a hedja cele mai dificile

situaţii în procesul de gestiunea riscurilor de dobândă, valutar şi cel de piaţă, în afară de aceasta

încorporarea parametrilor necesari în condiţiile instrumentelor de datorie oferă posibilitatea de a hedja şi

riscul de credit.

Piaţa opţiunilor exotice are o importanţă pe pieţele de capital şi a derivatelor proporţional cu

dimensiunea sa. Nu numai aceste produse oferă perspective în tranzacţionare, evaluare şi managementul

riscului, derivatele mai puţin tradiţionale, de asemenea, în mod inerent pot izola şi a facilita schimbul

nivelurilor suplimentare de expunere la risc. Acest proces de disecţie a riscurilor şi contribuţia opţiunilor

exotice la identificarea şi analiza diverselor tipuri de riscuri, cum ar fi riscul de corespondenţă, are

potenţialul de a îmbunătăţi în mod semnificativ înţelegerea actuală a riscului şi gestionarea acestuia.

Structura nestandartă a opţiunii exotice permite individualizarea acestui instrument sub orice

situaţie concretă, condiţiile căreia, de regulă, se încorporează în condiţiile contractului de opţiune sub

formă de parametri specifici. Astfel, creând o anumită funcţie a plăţilor pentru opţiunea exotică, se obţine

229

accesul de a gestiona şi diminua toate tipurile de risc financiar, ţinând cont de orice situaţie de apariţie a

riscurilor.

Totodată este cazul de a stabili nivelul riscului în corespundere cu care unele categorii de opţiuni

exotice pot fi interzise în aplicare, deoarece prezintă riscuri majore vizavi de profitul pe care-l pot genera

din utilizare.

Apariţia opţiunilor exotice a adăugat o dimensiune suplimentară pieţelor de instrumente

financiare derivate. Cu toate acestea, există o serie de obstacole în calea dezvoltării de mai departe a

acestor instrumente:

- lipsa informaţiei clare despre aceste produse, în special cu privire la evaluare, hedging şi

tranzacţionarea acestor instrumente;

- piaţa pe care cele mai multe dintre aceste produse se tranzacţionează este caracterizată prin

câteva pieţe de decizie şi cu niveluri scăzute de lichiditate;

- lipsa de standardizare a terminologiei, convenţiilor de tranzacţionare şi a modelelor şi

metodologiei de stabilire a preţurilor;

- posibilităţi relativ subdezvoltate de aplicare a acestor produse pentru gestionarea riscurilor cu

care se confruntă instituţiile financiare şi investitorii.

Opţiunile exotice sunt, de obicei, mai puţin costisitoare şi mai eficiente decât instrumentele

standard, ele pot fi folosite ca investiţii atractive şi oportunităţi de tranzacţionare.

Bibliografie:

1. Cuthbertson, K.; Nitzsche, D. 2003. Financial engineering Derivatives and risk management. John

Wiley and Sons, LTD. 776 p.

2. Rubinstein, M.; Reiner, E. 1992. Exotic options. Working Paper 220. Available from Internet:

http://www.haas.berkeley.edu/groups/finance/WP/rpf220.pdf

3. Weert, De F. 2008. Exotic options trading. John Wiley & Sons. eBook. 205 p. Available from

Internet: eBook Academic Collection < http://web.ebscohost.com>

4. Whaley, R. E. 2006. Derivatives: Markets, Valuation and Risk Management. New Jersey: John

Wiley & Sons. 930 p.

5. Zhang, P. G. 1995. An introduction to exotic options, European Financial Management: p. 87–96.

http://dx.doi.org/10.1111/j.1468-036X.1995.tb00008

MANAGEMENTUL MODERNIZĂRII INFRASTRUCTURII ECOLOGICE A

PORTULUI MARITIM

Gabriel Marius APETROAIEI, România

Abstract: Seaport activity can have a direct impact on the state of the environment is currently being developed

complex organizational and economic measures, technical and other measures to prevent pollution of the marine environment.

It's green infrastructure, improve water supply system, energy storage and safeguarding creation system of production and

consumption waste.

Protecţia mediului înconjurător în cadrul sistemului existent de transport maritim și portuar

necesită atragerea experienţei contemporane în domeniul managementului, ‖know-how‖ şi aptitudinilor

profesionale înalte, inclusiv combaterea deversării de petrol în porturi, recepţionarea deşeurilor petroliere,

gunoişti pentru nămolului rezultat din adîncirea fundului, gestionarea deşeurilor portuare, curăţirea apelor

uzate şi a.

Relația dintre porturi și mediul înconjurător este destul de complicată și este determinată de

condițiile de transport, comerciale și locale. Factorii ecologici influențează asupra porturilor, iar

activitatea portuară – asupra ecologiei.

Astfel, printre factorii principali de destabilizare a mediului natural din România și regiunea

portuară, se referă:

- dependenţa excesivă a economiei de resurselor naturale, ceea ce deja duce la reducerea

capitalului natural al ţării;

- cota înaltă a economiei ‖tenebre‖ în utilizarea resurselor naturale şi mecanisme ineficiente de

utilizare a resurselor naturale şi protecţie a mediului înconjurător;

230

- slăbirea funcţiilor administrative ale statului în domeniul utilizării resurselor naturale şi

protecţiei mediului înconjurător;

- consecinţele crizei economice şi scăderea nivelului veniturilor populaţiei;

- nivelul jos al conştiinţei ecologice şi culturii ecologice a populaţiei.

În trecut obligațiunile porturilor erau doar de ordinul asigurării navigației. Dar foarte des,

întreprinderile portuare sunt situate în locuri foarte sensibile din punct de vedere ecologic. În prezent s-a

făcut foarte puțin pentru determinarea avantajelor economice funcționale de la utilizarea acestor teritorii.

Politica Uniunii Europene, tinde spre dezvoltarea durabilă în baza stimulării progresului tehnic și

protecția mediului înconjurător. Modernizarea tehnică a operațiunilor portuare se efectua în trecut din

contul majorării volumului acestor operațiuni și implementarea noilor metode de prelucrare a mărfurilor.

Totuși, în prezent orice activitate economică trebuie să se conducă de principiile ecologice. Printre

principalele probleme la care trebuie să atragă atenția managerii porturilor sunt problemele riscurilor

ecologice și analiza sensibilității, prevenirea poluării mediului înconjurător și planificarea gestiunii

zonelor țărmului.

Astfel, activitatea portului maritim poate avea un impact direct asupra stării mediului

înconjurător, în prezent se elaborează complexul de măsuri organizaţional-economice, tehnice şi alte

măsuri de prevenire a poluării mediului maritim. Este vorba de modernizarea infrastructurii ecologice,

îmbunătăţirii sistemului de asigurare cu apă, păstrarea energiei şi crearea sistemului de păstrare în

siguranţă a deşeurilor de producţiei şi consumului. La baza măsurilor de prevenire a poluării mediului

maritim sunt plasate principiul cooperării şi responsabilităţii corporative pentru starea mediului

înconjurător de utilizare a resurselor şi beneficierea de infrastructura portuară (nave), principiul ‖plăteşte

cel care poluează‖ şi a.

În aceste condiţii scopul strategic al politicii ecologice de stat constă în menţinerea integrităţii

sistemelor naturale şi a funcţiilor lor de asigurare a vitalităţii pentru dezvoltarea stabilă a societăţii,

sănătatea populaţiei şi asigurarea siguranţei ecologice a ţării.

Pentru asigurarea acestui scop se prevede realizarea următoarelor sarcini:

1. menţinerea şi restabilirea sistemelor naturale, diversităţii biologice şi capacităţii de a se

autoreglementa în calitate de condiţie necesară pentru existenţa societăţii umane;

2. asigurarea utilizării stabile a resurselor naturale şi accesului egal la resursele naturale

pentru generaţiile actuale şi viitoare;

3. asigurarea stării favorabile mediului înconjurător în calitate de condiţie necesară pentru o

calitate destoinică a vieţii şi sănătăţii populaţiei.

În aşa mod, în calitate de una dintre principiile de bază ale politicii ecologice de stat şi asigurării

siguranţei ecologice se examinează dezvoltarea stabilă, care prevede atenţie egală faţă de componentele

economică, socială şi ecologică şi recunoaşterea imposibilităţii dezvoltării societăţii umane în cazul

degradării naturii.

În ceea ce priveşte mecanismele economice şi financiare de asigurare a siguranţei ecologice, este

vorba despre reglementarea economică a relaţiilor cu ajutorul instrumentelor de stat şi reglementării de

piaţă a relaţiilor în scopul asigurării utilizării raţionale a resurselor naturale şi protecţiei mediului

înconjurător, atragerii mijloacelor bugetare şi extrabugetare pentru activitatea de protecţie a naturii.

Pentru aceasta este necesar:

- includerea în indicatorii economici a valorii depline şi în creştere permanentă a obiectelor

naturale şi serviciilor ecologice şi luarea în calcul a acestora la luarea deciziilor;

- formarea şi aplicarea politicii fiscale şi tarifare, care ar stimula protecția mediului înconjurător;

- crearea şi aplicarea sistemului de impozite şi taxe, care stimulează utilizarea tehnologiilor,

mărfurilor şi serviciilor pure din punct de vedere ecologic independent de ţara producţiei;

- asigurarea dependenţei mărimii plăţilor de emisiile şi deversările de substanţe poluante în

mediul înconjurător în dependenţă de volumul şi pericolul acestora.

Una dintre direcţiile perfecţionării politicii ecologice în această sferă este implementarea

procedurii de audit ecologic şi sistemului de gestionare a mediului înconjurător, perfecţionarea

mecanismului organizaţional-economic de protecţie a mediului maritim în porturi.

Auditul ecologic este necesar pentru a convinge clienții că pentru a reduce la minim eventualele

poluări ale apei, terei și atmosferei se folosește cele mai eficiente metode.

Dezvoltarea economiei ecologice se bazează pe îmbinarea instrumentelor de piaţă şi măsurilor

reglementării de stat (administrative) în sfera utilizării resurselor naturale şi protecţiei mediului

înconjurător. Experienţa de peste 15 ani în domeniul dezvoltării politicii ecologice în România a

demonstrat, că orientarea preferenţială spre metodele economice, de piaţă (taxe pentru utilizarea

231

resurselor naturale, compensarea prejudiciului cauzat mediul înconjurător şi a.) în speranţa la caracterul

lor autoregulatoriu constituie o abordare unilaterală, ceea ce, pe de altă parte, presupune dezvoltarea şi

menţinerea sistemului necesar de reglementare ecologică a activităţii economice (licenţierea, expertiza

ecologică, controlul ecologic, standardizarea, normarea, certificarea ecologică etc.) Procesul de audit

ecologic al întreprinderii evaluarea eficacităţii ecologice a producţiei se efectuează după următorul model

de gestionare: ‖Planificare – îndeplinire – verificare – acţiune‖. Practica acumulată în domeniul aplicării

procedurii de audit ecologic în România demonstrează eficienţa ecologică înaltă a acestui instrument de

reglementare în sfera utilizării resurselor naturale, inclusiv - pentru scopurile economiei ecologice

eficiente. După cum demonstrează practica, anume evaluarea iniţială a influenţei asupra mediului

înconjurător (sub formă de audit ecologic iniţial/primar) poate arăta situaţia reală a lucrurilor în domeniul

protecţiei mediului înconjurător, de asemenea, va permite de a evidenţia acele sfere ale activităţii de

afaceri, în care este necesară perfecţionarea sistemului de management. Este necesar de a sublinia, că

auditul ecologic este un instrument important de management ecologic. El poate să ajute la depistarea

locurilor slabe în activitatea economică a întreprinderii şi riscurile financiare şi ecologice condiţionate de

acestea, survenirea accidentelor. El este un mecanism destul de flexibil al utilizării raţionale a resurselor

naturale şi protecţiei mediului înconjurător în condiţiile economiei de piaţă.

Bibliografie:

1. Ianculescu S. Managementul mediului. Editura Matrixrom,

2. Trica C. Managementul mediului Abordari concept de caz. http://www.biblioteca-

digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=322&idb=

FORMALIZAREA MODELULUI ECONOMICO-MATEMATIC DE GESTIUNE A

COMPLEXELOR MARITIME REGIONALE PORT - TERMINAL ÎN TERMENII TEORIEI

SISTEMELOR DESERVIRII ÎN MASĂ

Dan BALAMACI, România

Abstract: An important component in the operation of any business is managing its resources. As resources can be

either production supplies, quantitative composition which can influence the stability and success of business operation.

O componentă importantă în funcţionarea oricărei întreprinderi este gestiunea resurselor acesteia.

În calitate de resurse pot fi oricare din rechizitele producţiei, componenţa cantitativă a cărora poate

influenţa stabilitatea şi succesul funcţionării întreprinderii. De exemplu, insuficienţa macaralelor de port

conduce nu doar la staţionarea neproductivă a mijloacelor de transport (containerelor), dar şi la alterarea

sau pierderea încărcăturii. În acelaşi timp, surplusul de macarale atrage după sine nefolosirea capacităţilor

de producţie, ceea ce se echivalează cu „amorţirea‖ capitalului. Reflectări analogice pot fi întâlnite şi în

ceea ce priveşte mărimea capacităţilor depozitare ale portului, utilajului de rezervă, numărului

personalului ce deserveşte ş.a. Rezultatul acestor situaţii se reflectă nu doar în cheltuieli, care se

evaluează în valoare bănească la un moment dat de timp, dar şi în pierderi, ce pot apărea în perspectivă,

posibil nu prea îndepărtată, aşa ca: pierderea clientelei din cauza calităţii necorespunzătoare a deservirii,

înrăutăţirea situaţiei ecologice ca efect al acumulării substanţelor toxice ş.a.m.d.

Astfel, optimizarea numărului de rechizite ale producţiei (resurse) şi a regimului de completare a

acestora (în caz de necesitate) influenţează esenţial asupra eficienţei activităţii oricărei întreprinderi. De

aceea, la soluţionarea acestor întrebări este orientată gestiunea raţională a resurselor, materializată pe

baza teoriei ştiinţifice a rezervelor.

Un loc deosebit în gestiune îl are unul din compartimentele cercetării operaţiunii – programarea

liniară. Spre deosebire de problema sus-menţionată, programarea liniară nu reprezintă acumularea

anumitor rezerve, dar repartizarea optimă a resurselor existente în condiţiile respectării dependenţelor

liniare concrete dintre toţi indicii activităţii de producţie. Altfel spus, acest compartiment al cercetării

operaţiilor se include în teoria rezervelor, ce studiază posibilităţile utilizării eficiente a acestora, în

limitele planificate, adică, în limitele procesului determinant.

Dar, în mare măsură, obiectul teoriei rezervelor alcătuieşte un vast tablou de probleme, ce reflectă

procesul stohastic ce se derulează în sistemul economic, în esenţa căruia se ascunde cauza cheltuielilor

esenţiale pentru gestiunea resurselor.

232

Problema gestiunii activităţii CMRPT în aspectul asigurării îndeplinirii uneia din funcţiile scop –

transbordarea încărcăturilor – se referă anume la această nuanţă a teoriei rezervelor. Cu adevărat, atât

intensitatea primirii încărcăturilor de la diferiţi expeditori, cât şi timpul transbordării acestora, au un

caracter probabilistic. Este evident că menţinerea funcţionării stabile a sistemului necesită stabilirea

resurselor necesare ale capacităţilor de producţie, ce permit obţinerea unui anumit nivel al calităţii

deservirii clientelei. Găsirea volumului raţional al acestor resurse, şi anume a numărului şi componenţei

calitative a tehnicii de cheu (macaralelor portuare, transbordoare-containere), poate fi înfăptuită prin

utilizarea teoriei rezervelor.

O altă problemă funcţională a CMRPT este depozitarea. Completarea depozitelor, chiar şi în

intervale limitate de timp, reprezintă un proces cu cheltuieli inevitabile, atât vizibil, cât şi presupus. De

aceea, orientarea spre reducerea acestor cheltuieli impulsionează apariţia problemei referitoare la

optimizarea capacităţilor depozitare. Pentru soluţionarea acestei probleme, de asemenea, se aplică teoria

rezervelor.

Modelele de gestiune a rezervelor se divid în dinamice şi statice. În primele e vorba de

consecutivitatea deciziilor referitoare la starea rezervelor, de exemplu, determinarea mărimii celei mai

econome a rezervelor. Modele celui de-al doilea tip sunt aplicabile în situaţiile comenzii unice, la acest

gen se referă cumpărarea pieselor de rezervă ş.a. În general, nu există un model unic pentru problemele

gestiunii rezervelor. Astfel, majoritatea problemelor acestei sfere, pot fi interpretate prin teoria deservirii

în masă.

În acelaşi timp, tuturor modelelor le sunt caracteristice următoarele trăsături:

nivelul stabilit al indicelui deservirii (posibilitatea deficitului);

calcularea acumulărilor de rezervă sau de siguranţă, care asigură evitarea deficitului la nivelul stabilit

al calităţii de deservire;

mărimea acumulărilor de rezervă se determină în dependenţă de starea rezervelor şi repartiţia

„desfacerii‖ de facto şi intervalul de timp dintre controlul stării rezervelor.

Dacă periodicitatea controlului este o mărime aleatorie, atunci decizia poate fi găsită prin metoda

încercărilor statistice (metoda Monte-Carlo). Dar dacă controlul se efectuează după un regim stabilit (ceea

ce e uşor de obţinut) şi timpul livrării deviază neînsemnat, atunci o apreciere pozitivă a acumulărilor de

rezervă poate fi obţinută, ştiind legea distribuirii desfacerii şi utilizând tabelele probabilistice [1, p.132].

Mai mult ca atât, pentru multe modele de gestiune a rezervelor este comun faptul că, eficienţa

problemelor de producţie se caracterizează nu de un singur indice, dar de câţiva indici. Deseori, o parte

dintre ei este binevenit de ai îndrepta spre maximum, iar restul spre minimum. Astfel de probleme se

numesc multicriteriale. Formularea sistemului de indici este destul de complicată. Însuşi indicii şi

consecutivitatea lor în funcţie de importanţă depind de punctul de vedere al subiectului, în interesele

căruia se optimizează decizia. Nu e posibil de a găsi o decizie care ar satisface concomitent toate

cerinţele, deoarece o decizie ce maximizează un indice oarecare, nu-i maximizează şi nici minimizează pe

ceilalţi.

Contribuţia aparatului matematic în realizarea problemelor multicriteriale este esenţială. În primul

rând, el permite soluţionarea problemelor directe, adică pentru orice problemă găseşte valorile tuturor

indicilor de eficienţă.

Alegerea finală a deciziei este o prerogativă a omului, care posedă capacitatea de a soluţiona

probleme informale şi posibilitatea de a lua aşa numitele „decizii de compromis‖ (nici strict-optime, dar

admisibile după un şir de criterii). În acelaşi timp, însuşi consecutivitatea alegerii deciziilor poate servi

drept bază pentru formarea unor legi formale, utilizate deja fără implicarea omului (metoda euristică) [2,

p. 34].

În unele cazuri alegerea deciziilor în „regim de dialog‖ este foarte eficientă, atunci când maşina

de calcul (calculatorul), efectuând calculele, oferă utilizatorului rezultatele indicilor de eficienţă, care, la

rândul său, analizând critic situaţia, va introduce schimbări în parametrii algoritmului de gestiune.

În practică este frecvent utilizată metoda transformării unei probleme multicriteriale în una

unicriterială, prin calea evidenţierii indicelui principal şi orientarea lui spre extremă şi impunerea unor

limite celorlalţi indici [3, p.129].

Un interes deosebit prezintă calea construirii unei decizii de compromis prin „metoda cedărilor

consecutive‖. Această metodă este în avantaj prin faptul că, pe parcursul algoritmului se determină

valoarea „cedări‖ la un indice, cu care se obţine câştigul în alt indice şi care este mărimea acestui câştig.

Trebuie menţionat faptul că, în orice formulare, problema întemeierii deciziei după mai mulţi

indici nu este până la urmă formalizată, iar rezultatul final este determinat printr-un gest volitiv al

persoanei responsabile, de aceea în aşa gen de probleme persistă factorul subiectiv.

233

Utilizarea metodelor ştiinţifice de gestiune în activitatea practică este bazată, în primul rând, pe

urmărirea factorilor, care au influenţă asupra procesului economic, şi pe analiza cauzelor fenomenelor

negative şi găsirea căilor înlăturării acestora, precum şi evidenţierea posibilităţilor de activizare a

tendinţelor pozitive.

Scopul oricărei întreprinderi este stabilitatea îndeplinirii obligaţiilor contractuale prin utilizarea

eficientă a resurselor de producţie. Este evident, că în procesele economice cu caracter stohastic, cu mai

multe resurse sunt implicate, cu atât este mai stabilă activitatea sistemului, adică cu atât mai mult

satisfăcute cerinţele clientelei. Dar respectarea incontestabilă a acestui principiu poate atrage după sine

surplusul capacităţilor de producţie, adică stagnări. Evident că apare întrebarea despre balanţa raţională

dintre interesele întreprinderii (în cazul dat CMRPT) şi clientelei.

Descrierea verbală a problemei presupune posibilitatea interpretării ei matematice cu ajutorul

modelului teoriei deservirii în masă. Aceasta ţine de faptul că procesul aleatoriu ce decurge în cadrul

sistemului se află sub influenţa a două fluxuri întâmplătoare – fluxul cererilor pentru deservire şi însuşi

deservirea. Caracteristicile eficienţei sistemului de deservire în masă depind de parametrii fluxurilor ce

influenţează, adică de comparabilitatea intensităţii fluxului de cereri şi deservirii lor. Vizavi de aceşti

parametri, organici pentru orice sistem de deservire în masă, caracteristicile eficienţei depind şi de

condiţiile tipului organizaţional, dacă acestea au loc, spre exemplu, atunci când numărul canalelor de

deservire depăşeşte unitatea, sau numărul de cereri este limitat.

În general, soluţionarea acestor probleme se bazează pe evaluările preţurilor la surplusul şi deficitul

cererilor. Prima ţine de stagnarea cererilor în rând pentru începerea deservirii acestora, a doua – de

stagnarea canalelor de deservire. Întrebarea este analizată de pe poziţia minimizării pierderilor

economice.

Orice variantă a acestei probleme poate fi realizată cu ajutorul metodei încărcărilor statistice a lui

Monte-Carlo, ce reprezintă un proces care necesită volum mare muncă. Mai mult ca atât, rezultatele

modelării statistice sunt mult mai dificile pentru a fi înţelese, în comparaţie cu calculele modelelor

analitice, respectiv, este mai dificil de a optimiza decizia (ea trebuie căutată „orbeşte‖ pe calea

încercărilor şi greşelilor numeroase). Evident, că pentru utilizator este mai acceptabil limbajul formulelor,

care stabilesc legătura dintre parametrii de intrare şi rezultatul căutat. Un astfel de aparat analitic este

elaborat pentru sistemele lui Marko (atunci când ambele fluxuri sunt simple) şi pentru puţinele sisteme de

deservire în masă, de tip altul decât Marko.

Din analiza procesului şi caracteristicilor interacţiunii transportului în cadrul CMRPT de pe

poziţia teoriei sistemului deservirii în masă, se evidenţiază faptul că fluxul de mărfuri de intrare/ieşire este

influenţat direct de către CMRPT. Chiar dacă există termene planificate pentru prelucrarea mijloacelor de

transport (containerelor) în CMRPT şi măsuri de realizare a acestora, de cele mai dese ori mijloacele de

transport (containerele) se prelucrează cu încălcarea termenelor stabilite.

Sistemele de deservire în masă (SDM) – sunt sistemele în care în momente aleatorii de timp apar

cereri pentru deservire şi aceste cereri se deservesc prin intermediul canalelor de deservire existente la

CMRPT (linii tehnologice sau mecanizate).

Prin prisma modelării procesului de deservire în masă a situaţiilor la CMRPT, atunci când se

formează rânduri de cereri, cerinţele încadrate în sistemul de deservire se alătură la celelalte cerinţe deja

existente. Canalul de deservire alege cererile din acest rând, în scopul începerii deservirii acesteia. După

finisarea procedurii deservirii, canalul de deservire începe un nou proces de deservire a cererii următoare,

dacă aceasta există în blocul de aşteptări. Ciclul funcţionării SDM se repetă de numărate ori pe parcursul

întregii perioade a activităţii sistemului de deservire. Se presupune, că trecerea sistemului spre altă cerere

după finisarea deservirii precedentei are loc imediat, în momente întâmplătoare de timp. Componentele de

bază ale SDM sunt :

fluxul de mărfuri (încărcături) de intrare pentru deservire;

disciplina rânduirii deservirii fluxului de mărfuri;

mecanismul deservirii fluxului de mărfuri.

Caracteristicile eficienţei SDM depind de parametrii fluxurilor interdependente, adică de

comparabilitatea dintre intensitatea sosirii cererilor şi deservirea acestora. Pe lângă aceşti parametri,

necesari pentru orice SDM, caracteristicile eficienţei depind de condiţiile tipului organizaţional, dacă

acestea au loc, de exemplu, atunci numărul de canale de deservire depăşeşte unitatea, sau numărul de

cereri ce aşteaptă a fi deservite este limitat. Utilizarea teoriei deservirii în masă, necesită mai întâi de toate

o concretizare exactă a structurii organizaţionale a sistemului în ceea ce priveşte însemnătatea fluxurilor

de intrare şi deservirii, a numărului de canale şi a disciplinei rânduirii.

234

O etapă primară a cercetării cantitative a sistemului este determinarea tipului modelului SDM în

vederea posibilităţii modelării cu ajutorul metodelor analitice. Pentru aceasta trebuie determinat dacă

fluxurile SDM sunt simple sau nu. Fluxul de încărcături ce vine la CMRPT este descris de o funcţie de

tipul (x(t)), care determină numărul de încărcături sosite pe teritoriul CMRPT în intervalul de timp (0,t).

Funcţia (x(t)) este o mărime întâmplătoare pentru fiecare valoare (t) şi poate lua doar valori întregi

(0,1,2…,k). Pentru calcule poate fi admis faptul că fluxul deţine calitatea stabilităţii, lipsa consecinţelor şi

calitatea consecutivităţii. Strict vorbind, pe parcursul timpului fluxul de încărcături de intrare sosite pentru

deservire poate devia esenţial şi stabilitatea poate fi observată doar în anumite intervale de timp.

Bibliografie:

1. Pap P. Logistica şi transportul mărfurilor. Timişoara: Poli-Tehnica, 2007.160 p.

2. Port Statistic: Selection, collection and presentation of port information and statistics. Report by the

Secretariat of UNCTAD. New York: United Nation, 1993.

3. Port administration and management. Tokyo: IAPH, 1986.

SPECIFICUL EVALUĂRII EFICIENŢEI ECONOMICE A MANAGEMENTULUI

CORPORATIV

Oana BOCĂNETE, Universitatea Tomis Constanţa

Abstract: Theoretical analysis of research on corporate management efficiency evaluation allows us to draw a

conclusion about the existence of different methods among them can be highlighted qualitative and quantitative evaluation

methods. Qualitative metodicilor group we want to dwell on two conditions close to maximum use in current conditions.

Analiza teoretică a cercetărilor în domeniul evaluării eficienţei managementului corporativ ne

permite de a face concluzia despre existenţa diferitor metode (figura 1.). Printre ele pot fi evidenţiate

metode de evaluare calitative şi cantitative. În grupul metodicilor calitative am vrea să ne oprim asupra

două condiţii, apropiate la maximum de utilizare în condiţiile actuale. Aceasta este metoda comparativă

şi metoda evaluării riscului managementului corporativ.

Figura 1. Metode evaluării eficienţei managementului corporativ.

Sursa: elaborat de autor

Metodele evaluării eficacităţii managementului corporativ.

Comparativă EVALUAREA RISCULUI

MANAGEMENTULUI

CORPORATIV

ANALIZA STĂRII

FINANCIARE

EVALUAREA

COSTULUI DE PIAŢĂ

Analiza activităţii economice

- EVALUAREA CAPITALIZĂRII

BENEFICIULUI

- EVALUAREA COSTULUI DE PIAŢĂ AL

ACŢIUNILOR

-MODEL CU DOI FACTORI

-Z-COEFICIENTUL LUI ALTMAN

-INSTRUMENTARUL METODIC LUI

TAFFLER

-PAS-COEFICIENTUL

235

Metode cantitative ale evaluării eficienţei managementului corporativ sunt bazate pe analiza

activităţii economice a corporaţiei. Totodată, acest grup de metode, de asemenea, se divizează în metode

de evaluare a stării financiare şi metode de evaluare a costului de piaţă.

Să trecem la examinarea metodelor enumerate.

Metoda comparativă a evaluării eficienţei managementului corporativ constă în compararea

mecanismelor, descrise în capitolele anterioare, în diferite condiţii de administrare a corporaţiei (de

regulă, divizarea geografică pe ţări). Acest punct de vedere este neformalizat şi permite de a compara

condiţiile managementului corporativ în diferite ţări.

În acest caz se recurge la evaluarea prin expertiză a dezvoltării legislaţiei ţărilor în domeniul

managementului corporativ, gradului de executare a acestuia, de dezvoltare a pieţei de fonduri (se

compară capitalizarea), mecanismului de falimentare (se compară gradul de simplitate a procedurii

falimentării şi frecvenţei aplicării acestuia) – aceasta este evaluarea mecanismelor externe ale

managementului corporativ. La evaluarea mecanismelor interioare ale managementului corporativ se

evaluează activitatea Consiliului directorilor (raportul dintre numărul de directori interni şi externi,

numărul de membri ai Consiliului, metodica evaluării eficienţei Consiliului directorilor, lucrului

managerilor şi alţi indicatori, în funcţie de specificul activităţii Consiliului directorilor în ţara concretă şi

de scopurile evaluării) şi formarea sistemului de remunerare a managerilor (se evaluează în care măsură

sistemul de remunerare apropie interesele managerilor şi proprietarilor).

Un punct de vedere mai concret asupra problemei evaluării eficienţei managementului corporativ

şi-a găsit oglindire în altă metodă de tratare. Unitatea metodelor acestui tratament constă în înţelegerea

faptului că activitatea financiar – economică a corporaţiei şi este confirmarea eficienţei managementului

corporativ. Această tratare se realizează în următoarele metode principale. Prima – evaluarea costului de

piaţă al corporaţiei, a doua – evaluarea stării financiare a corporaţiei, momentul cheie al căreia constă în

calcularea falimentului eventual.

Printre metode eventualităţii falimentului se admite evidenţierea metodelor bazate pe analiza

datelor financiare, care includ operarea cu unii coeficienţi, care devin tot mai răspândiţi: coeficientul Z al

lui Altman (S.U.A.), coeficientul lui Taffler, (Marea Britanie) şi alţii, precum şi aptitudinea de „a citi

bilanţul‖ şi metodele de comparare a datelor privind companiile falimentate cu datele respective ale

companiei supuse examinării [1, p.148 ].

Metodele bazate pe analiza rapoartelor financiare actualmente sunt cele mai răspândite. Cu toate

că, în opinia unui şir de savanţi, există neajunsuri obiective ale acestor metode, care constau în

următoarele. În primul rând, companiile ce înfruntă dificultăţi reţin prin toate căile publicarea rapoartelor

şi, în aşa mod, datele concrete pot rămâne neaccesibile ani la rând. În al doilea rând, chiar dacă datele se

comunică, acestea se pot dovedi a fi „prelucrate creativ‖. Pentru companii în circumstanţe similare este

caracteristică tendinţa de a curăţa activitatea sa, ajungând adesea şi la falsificare. Este necesară o

aptitudine separată, caracteristică doar unor savanţi cu experienţă, pentru a evidenţia masivele de date

corectate şi de a evalua gradul de vizualizare. A treia dificultate constă în faptul că unele raporturi deduse

conform datelor activităţii companiei, pot mărturisi despre insolvabilitate, în timp ce altele – să dea temei

pentru a face concluzii despre stabilitate sau chiar despre o îmbunătăţire oarecare. În asemenea condiţii

este dificil de a evalua starea reală a lucrurilor. Dar, noi am putea fi de acord doar cu afirmaţia a treia, şi

doar cu condiţia evaluării statice, şi nu dinamice. Vorbind despre primele două contraziceri, este necesar

de a sublinia că studierea cerinţelor faţă de dezvăluirea informaţiei privind activitatea corporaţiei,

acceptate în diferite ţări, ne permite de a face concluzii despre netemeinicia acestor contraziceri, deoarece

cerinţele faţă de dezvăluirea informaţiei include un şir de elemente importante. Aceasta este şi prezentarea

rapoartelor o dată în trimestru (în S.U.A.), sau o dată în semestru (în Germania), ceea ce exclude pentru

corporaţii posibilitatea de a reţine prezentarea rapoartelor. Aceasta este şi controlul de audit obligatoriu al

rapoartelor financiare, ceea ce reduce considerabil riscul falsificării.

Una dintre cele mai simple modele de prognozare a eventualităţii falimentului se consideră

instrumentarul metodic cu doi factori. El se bazează pe doi indicatori cheie (spre exemplu, indicatorul

lichidităţii curente şi indicatorul cotei de mijloace împrumutate), de care depinde eventualitatea

falimentării întreprinderii. Aceşti indicatori se înmulţesc cu semnificaţiile de greutate ale coeficienţilor,

găsite prin metode empirice, şi rezultatele se adună ulterior cu o valoare constantă (const.), obţinută prin

aceeaşi metodă (experienţă-statistică). Dacă rezultatul (С1) se dovedeşte a fi negativ,, eventualitatea

falimentului este mică. Semnificaţia pozitivă a С1 indică asupra eventualităţii înalte a falimentului.

În practica americană sunt stabiliţi şi se utilizează asemenea semnificaţii ale coeficienţilor:

pentru indicatorul lichidităţii curente (acoperirii) (Кn) – (-1,0736)

pentru indicatorul ponderii mijloacelor împrumutate în pasivele întreprinderii (Кp) – (+0,0579)

236

valoare constantă – (-0,3877)

de aici formula de calculare a С1 capătă următoarea formă:

C1=-0.3877+Kn*(-1.0736)+Кp*0.0579

Instrumentarul metodic cu doi factori examinat nu asigură evaluarea multilaterală a situaţiei

financiare a întreprinderii, şi din această cauză sunt posibile divergenţe foarte mari între pronostic şi

realitate. Pentru obţinerea unui pronostic mai precis, practica americană recomandă de a lua în

considerare nivelul şi tendinţa modificării rentabilităţii producţiei vândute, deoarece acest indicator

influenţează în mare măsură asupra stabilităţii financiare a întreprinderii. Aceasta permite de a compara

concomitent indicatorul riscului falimentului (С1) şi nivelul rentabilităţii vânzării producţiei. Dacă primul

indicator se află în limitele de siguranţă şi nivelul rentabilităţii producţiei este suficient de înalt,

eventualitatea falimentului este extrem de nesemnificativă.

Alt punct de vedere cantitativ a fost propus în anul 1968 de către economistul Altman [2, p.590].

Indicele solvabilităţii este constituit cu ajutorul aparatului analizei discriminante multiplicative (Multiple-

discriminant analysis - MDA) şi permite, la prima apropiere, de a diviza agenţii economici în potenţiali

falimentari şi nefalimentari.

La constituirea indicatorului Altman a studiat 66 de întreprinderi, jumătate dintre care au

falimentat în perioada anilor 1946 şi 1965, iar jumătate activa cu succes, şi a cercetat 22 de coeficienţi

analitici, care ar fi putut fi utili pentru prognozarea falimentului eventual. Din aceşti indicatori el a

selectat cinci mai importanţi şi a construit o ecuaţie regresivă cu mai mulţi factori. În aşa mod, indicatorul

lui Altman reprezintă o funcţie din câţiva indicatori care caracterizează potenţialul economic al

întreprinderii şi rezultatele activităţii acesteia în perioada expirată. În forma generală indicatorul

solvabilităţii (contul Z) are următorul aspect:

Z=1.2X1+1.4X2+3.3X3 +0.6X4+X5

Unde Х1 – capitalul circulant/suma activelor;

Х2 – venitul nedistribuit/suma activelor;

Х3 – venitul din operaţiuni/suma activelor;

Х4 – costul de piaţă al acţiunilor/datoriile;

Х5 – încasările/suma activelor.

Rezultatele multiplelor calcule după instrumentarul metodic lui Altman au demonstrat că

indicatorul generalizator Z poate avea semnificaţii în limitele [-14, +22], totodată întreprinderile pentru

care Z>2,99 intră în categoria financiar stabile, întreprinderile pentru care Z<1,81 sunt insolvabile în mod

necondiţionat, şi intervalul [1,81-2,99] constituie zona de incertitudine.

Coeficientul Z are un neajuns comun: după esenţă el poate fi utilizat doar în raport cu companiile

mari, care îşi evaluează acţiunile la bursă. Anume pentru asemenea companii se poate obţine o evaluare

obiectivă de piaţă a capitalului propriu.

În anul 1983 Altman a obţinut varianta modificată a formulei sale pentru companiile, acţiunile

cărora nu sunt negociabile la bursă:

K=8.38X1+X2+0.054X3+0.63X4

(aici Х4 –costul de piaţă al acţiunilor, nu cel de bilanţ.)

Coeficientul lui Altman se referă la cei mai răspândiţi coeficienţi.

Sunt cunoscute alte criterii detaliate. Aşa, savantul britanic Taffler a propus în anul 1977

instrumentarul metodic de prognozare cu patru factori, la elaborarea căruia a utilizat următorul punct de

vedere [3, p.169]:

Utilizând tehnica computerizată la prima etapă se calculează 80 de raporturi pe marginea datelor

companiilor falimentate şi solvabile. Ulterior, utilizând metoda statistică, cunoscută ca analiza

discriminantei multidimensionale, se poate construi instrumentarul metodic solvabilităţii, determinând

raporturile particulare, care în cel mai bun caz evidenţiază două grupe de companii şi coeficienţii

acestora. Asemenea determinare selectivă a raporturilor este tipică pentru stabilirea unor dimensiuni cheie

ale activităţii corporaţiei, aşa ca rentabilitatea, corespunderea capitalului circulant, riscul financiar şi

lichiditatea. Cumulând aceşti indicatori şi generalizându-i în modul cuvenit, instrumentarul metodic

solvabilităţii demonstrează tabloul precis al situaţiei financiare a corporaţiei. Instrumentarul metodic tipic

pentru analiza companiilor, acţiunile cărora sunt negociabile la bursă, va avea următoarea formă:

Z=C0+C1x1+C2x2+C3x3+C4x4+…..

unde:

х1=venitul până la achitarea impozitelor/obligaţii curente (53%)

х2=active curente/suma totală a obligaţiunilor (13%)

х3=obligaţii curente/suma totală a activelor (18%)

237

х4=lipsa intervalului de creditare (16%)

С0,…С4 – coeficienţii, procentele în paranteze indică asupra proporţiei instrumentarul metodic; х1

măsoară rentabilitatea, х2 – starea capitalului circulant, х3 – riscul financiar şi х4 – lichiditatea.

Pentru amplificarea rolului de prognozare a modelelor se poate transforma coeficientul Z în

coeficientul PAS (Perfomans Analysys Score) – coeficientul care permite de a urmări activitatea

companiei în timp. Studiind coeficientul PAS atât mai înalt, cât şi mai jos de nivelul critic, se pot defini

cu uşurinţă momentele de decădere şi de renaştere a companiei.

Coeficientul PAS – este doar nivelul relativ al activităţii companiei, dedus pe baza coeficientul Z

al acesteia pentru un anumit an şi exprimat în procente de la 1 până la 100. Spre exemplu, coeficientul

PAS, egal cu 50, indică asupra faptului că activitatea companiei se apreciază ca pozitivă, pe când

coeficientul PAS, egal cu 10, mărturiseşte despre faptul că doar 10% dintre companii se află în stare

extrem de proastă (situaţie nesatisfăcătoare). Aşadar, calculând coeficientul Z pentru companie, ulterior se

poate transforma valoarea absolută a situaţiei financiare în valoarea relativă a activităţii. Cu alte cuvinte,

dacă coeficientul Z poate mărturisi despre faptul că companie se află într-o stare de risc, coeficientul PAS

reflectă tendinţa istorică şi activitatea curentă pentru perspectivă.

Latura forte a acestui punct de vedere constă în capacitatea de a îmbina caracteristicile cheie ale

raportului despre venituri şi pierderi şi bilanţului într-un raport unic de prezentare. Aşa, compania care

obţine venituri, dar e slabă din punct de vedere al bilanţului, poate fi comparată cu cea mai puţin

rentabilă, bilanţul căreia este echilibrat. În aşa mod, calculând coeficientul PAS, se poate rapid de a

evalua riscul financiar, legat de această companie şi, respectiv, de a varia condiţiile afacerilor. În esenţă,

punctul de vedere este bazat pe principiul că un întreg este mai valoros decât suma componentelor.

Specificul suplimentar al acestui punct de vedere este utilizarea „ratingului riscului‖ pentru

depistarea ulterioară a riscului ascuns. Acest rating se stabileşte pe cale statistică, dacă compania are

coeficientul Z negativ, şi se calculează pe baza trendului coeficientului Z, valorii negative a coeficientului

Z şi numărului de ani, în decursul cărora compania se afla în stare financiară de risc. Utilizând scara de

cinci puncte, în care 1 indică „riscul, dar o eventualitate neesenţială a calamităţii imediate‖, iar 5

înseamnă „imposibilitatea absolută de a păstra starea anterioară‖, managerul operează cu mijloace

pregătite pentru evaluarea bilanţului general al riscurilor legate de creditele clientului.

Tratările existente în vederea evaluării eficienţei managementului din punctul de vedere al

costului de piaţă al corporaţiei include diferite metodici. Printre cele principale se enumără determinarea

costului de piaţă pe baza evaluării capitalizării venitului corporaţiei, altul pe baza costului de curs al

acţiunilor corporaţiei.

În cazul primei tratări preţul întreprinderii (V) se determină reieşind din capitalizarea beneficiului

după formula:

V=P/K

unde P – venitul scontat până la achitarea impozitelor, precum şi procentele pentru împrumuturi

şi dividende;

K – evaluarea medie a costului pasivelor (obligaţiilor) firmei (procentul mediu, ce indică

dobânzile şi dividendele, care va fi necesar de a le achita în conformitate cu condiţiile formate pe piaţă

pentru capitalul împrumutat şi acţionar)

Scăderea preţului întreprinderii înseamnă reducerea rentabilităţii acesteia sau creşterea costului

mediu al obligaţiilor (cerinţele băncilor, acţionarilor şi altor deponenţi de mijloace). Pronosticul reducerii

scontate cere analiza perspectivelor rentabilităţii şi cotelor procentuale.

Este raţional de a calcula preţul întreprinderii pentru perspectiva apropiată şi pe termen lung.

Condiţiile căderii ulterioare a preţului întreprinderii, de obicei, se formulează la momentul curent şi pot fi

prestabilite într-o anumită măsură (cu toate că în economie totdeauna rămîne loc pentru salturi

imprevizibile).

Metodica evaluării riscurilor managementului corporativ este elaborată de către firma Brunswick

UBS Warburg.

Totodată, riscurile diferite care există în realitate şi potenţiale legate de administrarea corporaţiei se

divizează în opt categorii şi 20 de subcategorii, fiecăreia dintre care îi corespunde un anumit coeficient

de risc clar determinat şi indicaţiile privind aplicarea lui.

Evaluarea fiecărui tip de risc se efectuează prin aplicarea punctelor de penalitate. Corespunzător, cu

cât este mai înalt ratingul uneia sau altei corporaţiei după punctele acumulate, cu atât este mai înalt

gradul de risc şi, prin urmare, este mai jos nivelul eficienţei managementului corporativ. Aplicarea

punctelor de penalitate pe categorii arată în felul următor (Tabelul 1.).

238

Tabelul 1. Metodologia evaluării riscului managementului corporativ

Denumirea categoriei Puncte max.

Lipsa transparenţei 14

-Rapoartele financiare conform US GAAP/IAS 6

-Reputaţia gradului de deschidere 4

-Programul ADR 2

-Înştiinţările despre adunările generale ale acţionarilor anuale/extraordinare 2

Spălarea capitalului acţionar 13

-Acţiunile declarate, dar neemise 7

-Pachetul de acţiuni de blocare la investitorii cu portofoliu 3

-Existenţa măsurilor de protecţie în statut 3

Scoaterea activelor/formarea preţurilor prin transfer 10

-Acţionarii cu pachetul de acţiuni de control 5

-Formarea preţurilor prin transfer 5

Comasarea/ restructurizarea 10

-Comasarea 5

-Restructurizarea 5

Falimentul 12

-Datoriile creditoare expirate sau problemele cu datoriile faţă de transferurile la buget 5

-Datoriile 5

-Managementul financiar 2

Restricţii pentru cumpărarea şi deţinerea acţiunilor 3

Restricţii pentru persoane străine în vederea deţinerii de acţiuni sau participării acestora la vot 3

Iniţiativele în domeniul managementului corporativ 9

Componenţa Consiliului directorilor 3

Hartia managementului corporativ 2

Existenţa partenerului strategic străin 1

Politica dividendelor 3

Deţinătorul registrelor 1

Calitatea 1

În total 72

Sursa: elaborat de autor

Vom examina mai amănunţit categoriile de evaluare a riscurilor managementului corporativ şi

metodica evaluării acestora.

Lipsa transparenţei: numărul maxim de puncte = 14

Aceşti factori, legaţi de lipsa transparenţei informaţionale la companii, sunt divizaţi în patru

subcategorii: ţinerea evidenţei financiare conform standardelor europene, existenţa programei ADR,

înştiinţarea oportună despre convocarea adunărilor acţionarilor, reputaţia generală şi gradul de

transparenţă al companiei. Ţinerea evidenţei contabile conform principiilor US GAAP/IAS: numărul

maxim de puncte = 6 Numărul de puncte variază de la şase pentru companiile care nu doresc (de regulă,

din cauze destul de cunoscute) să ţină evidenţa conform standardelor europene, până la zero, pentru

organizaţiile care deja pe parcursul a multor ani ţin evidenţa contabilă în conformitate cu standardele sus-

menţionate.

Reputaţia şi gradul de transparenţă: numărul maxim de puncte = 4 Aceasta este o evaluare destul

de subiectivă, care ia în considerare existenţa în companie a secţiei pentru lucrul cu acţionarii şi eficienţa

activităţii acesteia, gradul de deschidere a conducerii şi existenţa informaţiei despre companie, care este

necesară pentru construirea modelelor precise de dezvoltare a acesteia.

Programul ADR: numărul maxim de puncte = 2. Două puncte penalitate se calculează pentru

lipsa intenţiei de emitere a ADR, şi zero puncte pentru cazurile de existenţă a programei ADR de

nivelurile 2 şi 3.

Înştiinţarea despre convocarea adunării generale a acţionarilor: numărul maxim de puncte = 2.

Companiile care nu prezintă acţionarilor săi ordine de zi a adunării generale a acţionarilor, primesc două

puncte, companiile care înştiinţează despre adunări în mod neregulat şi nu în timp util, obţin un bal şi

jumătate. Spălarea capitalului acţionar: numărul maxim de puncte = 13

Pericolul spălării capitalului acţionar se consideră unul dintre cei mai gravi factori de risc.

Existenţa unui număr mare de acţiuni declarate, care pot fi emise conform deciziei Consiliului

239

directorilor, adesea mărturiseşte despre o mare eventualitate a emisiei scontate, care duce la spălarea

capitalului acţionar. Pentru a deosebi emisia justificată a acţiunilor de cea inconştiincioasă, este necesar

de a stabili dacă amplasarea acţiunilor are un scop bine determinat, dacă statutul companiei conţine

măsuri de protecţie împotriva spălării capitalului acţionar şi dacă investitorii minoritari pot bloca deciziile

privind emisiile noi.

Acţiuni declarate dar neemise: numărul maxim de puncte = 7 Numărul de puncte de penalitate

depinde raportul dintre numărul total al acţiunilor declarate şi numărul de acţiuni în circuit şi de gradul de

încredere a investitorilor în faptul că scopul declarat al emisiei planificate corespunde celui real şi

răspunde intereselor acţionarilor.

Investitorii cu portofoliu care deţin pachetul de 25% din acţiuni şi dreptul de blocare: numărul

maxim de puncte = 3.Noi adăugăm 3 puncte de penalitate, dacă acţionarii externi nu sunt în stare să

blocheze decizia privind emisia de acţiuni, care provoacă consecinţe nefavorabile.

Măsuri de protecţie incluse în statut: numărul maxim de puncte = 3 lipsa în statut a prevederilor

care reglementează drepturile preferenţiale de cumpărare a acţiunilor sau care conţin alte măsuri de

protecţie împotriva spălării capitalului acţionar, înseamnă trei puncte de penalitate.

Scoaterea activelor/formarea preţurilor prin transfer: numărul maxim = 10.

Adesea este dificil de a demonstra manipulările cu active şi faptele de aplicare dubioasă a

metodelor de stabilire a preţurilor, însă uneori acestea pot fi depistate prin analiza minuţioasă a

rapoartelor financiare şi a metodelor de încheiere a afacerilor. Practica demonstrează că aceste metode,

fiind neobservate pentru investitori, duc la o reducere considerabilă a costului companiei.

Acţionarii care deţin pachetul de acţiuni de control: numărul maxim de puncte = 5. Se calculează

cinci puncte de penalitate companiilor, acţionarii deţinători ai pachetelor de acţiuni de control ale cărora

s-au manifestat din punct de vedere negativ al managementului corporativ. Dacă deţinător al pachetului

de acţiuni de control este statul (adică compania poate acţiona în interesele statului, şi nu ale acţionarilor

săi), aceasta primeşte două puncte.

Formarea preţurilor prin transfer: numărul maxim de puncte = 5. Situaţia neclară în privinţa

încheierii afacerilor sau utilizarea pe larg a companiilor offshor şi/sau companiilor de traiding afiliate

majorează riscul legat de stabilirea preţurilor activelor transmise; conform rezultatelor companiile obţin

de la unu până la cinci puncte.

Comasarea/restructurizarea: numărul maxim de puncte = 10. Dacă compania se află în pragul

comasării sau restructurizării, apare rosul pierderii activelor sau aplicării condiţiilor inechitabile, ceea ce

sporeşte lipsa de încredere în perspectiva din imediata apropiere.

Comasarea: numărul maxim de puncte = 5 Companiile care nu planifică comasarea, obţin zero

puncte; companiile care au declarat condiţiile comasării, obţin două puncte; iar acele companii,

comasarea cărora mai întâi de toate va avea efect negativ pentru investitori, obţin cinci puncte.

Restructurizarea: numărul maxim de puncte = 5. Se evaluează în baza accesibilităţii şi

raţionalităţii planului de restructurizare şi analizei acţiunilor reale ale conducerii în vederea realizării

programului.

Falimentul: numărul maxim de puncte = 12

Datorii creditoare expirate sau probleme cu datorii la impozite: numărul maxim de puncte = 5,

acest facto ia în considerare asemenea evenimente ca tentativele de a iniţia falimentul, cumpărarea activă

pe piaţă a datoriilor companiei, inclusiv datoriile mari la impozite sau datoriile creditoare expirate.

Datoriile: numărul maxim de puncte = 5 Puncte de penalitate se calculează în funcţie de

capacitatea companiei de a deservi pe viitor datoriile sale financiare. Numărul maxim de puncte de

penalitate (cinci) obţin companiile care au admis defoltul la creanţele sale.

Managementul financiar: numărul maxim de puncte = 2. Calitatea conducerii activităţii financiare

se reflectă grav asupra capacităţii companiei de a ieşi din situaţii complicate de datorie şi de a evita

pericolul falimentului.

Restricţii pentru procurarea şi deţinerea acţiunilor companiei şi pentru votare: numărul maxim de

puncte = 3.

Unele companii au restricţii la procurarea şi deţinerea acţiunilor sau referitoare la dreptul de vot

la adunările generale pentru acţionarii minoritari şi străini. Presupunem, că în cadrul sistemului de rating

ar fi raţional de calcula puncte de penalitate pentru asemenea companii, deoarece imposibilitatea

acţionarilor de a influenţa asupra luării deciziilor sporeşte eventualitatea încălcării drepturilor

investitorilor minoritari.

Iniţiativele în domeniul managementului corporativ: numărul maxim de puncte = 9.

240

Aceasta evaluare generalizare a gradului de pregătire a conducerii pentru împărţirea beneficiului

cu acţionarii externi şi de a avea faţă de aceştia o atitudine echitabilă, precum şi posibilitatea investitorilor

de a aduce problemele sale la cunoştinţa Consiliului directorilor. De asemenea, am vrea să accentuăm că

în această categorie se efectuează evaluarea doar a paşilor formali întreprinşi de către conducătorii

companiilor întru îmbunătăţirea relaţiilor cu investitorii minoritari, şi nu se face tentativă de a « ghici»

intenţiile conducerii.

Componenţa Consiliului directorilor: numărul maxim de puncte = 3. Calitatea de membru a

acţionarilor minoritari sau a experţilor independenţi cunoscuţi în Consiliul de directori, de obicei, ajută de

a insufla senzaţia de încredere în faptul că acţionarii minoritari vor fi, cel puţin, informaţi despre

activitatea Consiliului, iar problemele lor vor fi auzite.

Codul managementului corporativ: numărul maxim de puncte = 2. Dacă compania înaintează

iniţiativa privind adoptarea codului managementului corporativ, în care se expune clar politica în privinţa

acţionarilor externi, dar aceasta, de obicei, se percepe în mod pozitiv de către piaţă, asemenea companie

obţine zero puncte.

Parteneriatul strategic cu investitorii străini: numărul maxim de puncte = 1. Existenţa partenerului

strategic, străin care lucrează în strânsă colaborare cu conducerea, sporeşte şansele ca compania să

realizeze o politică mai civilizată.

Politica dividendelor: numărul maxim de puncte = 3. Acest indicator evaluează nu doar faptul

existenţei unei politici bine determinate în privinţa dividendelor, ci şi gradul de conformitate a mărimii

dividendelor şi achitarea la timp a acestora.

Calitatea şi gradul de siguranţă a deţinătorului registrului: numărul maxim de puncte = 1.

Corporaţiilor li se calculează un bal de penalitate pentru utilizarea serviciilor firmelor deţinătoare

de registre „de buzunar‖ în locul companiilor profesioniste mari.

În conformitate cu instrumentarul metodic, corporaţiile care au obţinut peste 35 puncte de

penalitate sunt extrem de riscante şi, prin urmare, se caracterizează prin nivel jos al managementului

corporativ, iar companiile cu ratingul mai jos de 17 se consideră relativ sigure, cu nivel înalt al

managementului.

Metode examinate de evaluare a eficienţei managementului corporativ mărturisesc despre diferite

puncte de vedere asupra problemei studiate. Aceasta se explică prin faptul că, în primul rând,

managementul corporativ este o categorie extrem de multilaterală şi cercetătorii, la evaluarea eficienţei

acestuia, pot urmări diferite scopuri, care necesită utilizarea diferitor metodici; în al doilea rând, existenţa

multitudinii de metodici mărturiseşte despre faptul că niciuna dintre ele nu este panacee împotriva tuturor

nenorocirilor managementului corporativ.

Bibliografie:

1. Ackoff R. L. Concept of Corporate Planning. New York: Wiley-Interscience, 1970, 158p.

2. Altman E.I. Financial Ratios, Discriminant Analysis and the Prediction of Corporate Bankruptcy.

The Journal of Finance, Vol. 23, No. 4. 1968, pp. 589-609

3. Taffler R.J. The Going-Concern Market Anomaly. Journal of Accounting Research, 47 2009,

pp.215-239.

EFICIENŢA ECONOMICĂ A PROCESULUI DE DEZVOLTARE A

MANAGEMENTULUI HOTELIER

Daniela COŞERIN, România

Abstract: Recent years have shown that hiring investment amounts that led to the modernization of equipment and higher

level of comfort alternative accommodation is a profitable business. Smooth running of the business involves a modern material

that ensures comfort and satisfy the requirements of new forms of tourism (business and tourism transit). Qualitative structural

transformations of the hotel industry will help promote the city's image, business development community and general city

infrastructure. Calculation and preparation of the feasibility study is carried out at the stage of formation and development

project designed.

Ultimii ani au demonstrat că angajarea unor sume investiţionale care au dus la modernizarea bazei

materiale şi ridicarea gradului de confort al spaţiilor de cazare reprezintă alternativa unei afaceri rentabile.

Bunul mers al afacerilor implică o bază materială modernă care să asigure un confort sporit şi să satisfacă

241

cerinţele impuse de noile forme de turism (turismul de afaceri si turismul de tranzit). Transformările

structural-calitative ale industriei hoteliere vor contribui la promovarea imaginii oraşului, la dezvoltarea

activităţii economice comunale şi în genere a infrastructurii oraşului. Calcularea şi întocmirea studiului de

fezabilitate se efectuează la stadiul de formare a concepului şi elaborare a proiectului (figura1). În

variantele propuse de dezvoltare a industriei hoteliere, şi anume:

1. noile construcţii;

2. reconstrucţia, modernizarea şi reutilarea tehnică a hotelurilor;

3. îmbunătăţirea calităţii deservirii pe baza trecerii hotelurilor în clasă superioară,

fiecare variantă diferă prin mecanismul economico-organizatoric şi tehnic de realizare. Ţinând

cont de cererea crescândă pentru cazarea în hoteluri de clasă superioară şi de oferta neadecvată, pentru

dezvoltarea industriei hoteliere se aplică toate aceste trei variante. Cu ajutorul calculelor investitorul

determină eficienţa comercială în toate variantele şi o alege pe cea mai convenabilă. În acest caz se

calculează venitul de la proiect (PV):

PV = ΣPk – is, unde

P1, P2, P3.........Pk sunt încasările monetare pe parcursul a n ani,

is – investiţiile de start, inclusiv dobânzile capitalizate, având valorile:

PV>0 – proiectul e acceptabil;

PV<0 – proiectul e falimentar;

PV = 0 – proiectul nu e profitabil nici falimentar.

Indicele rentabilităţii (Pi) se stabileşte prin ecuaţia:

is

kP

iP

Termenul de recuperare Tn se calculează astfel:

5

i5n

P

CnlT

unde nl – termenul de compensare a celei mai mari părţi din investiţii;

Ci5 – suma investiţiilor necompensate în cel de al cincilea an;

P5 – venitul în anul al cincilea.

În calculul nostru de fezabilitate pentru reconstrucţia hotelului, indicii integrali ai

proiectului constituie:

volumul total al investiţiilor necesare – 2000 mii Euro, termenul de recuperare – 4,44 ani, venitul

conform proiectului (profitul net – investiţiile) PV = 252,5 mii Euro, rentabilitatea generală a proiectului

P = 52,4%, indicele rentabilităţii Pi = 1,12 (112,6%), coeficientul de eficienţă a investiţiilor ARR =

45,1%.

Calculul eficienţei social-economice a dezvoltării industriei hoteliere a oraşului se efectuează

după o altă metodologie, mai perfecţionată.

În acest caz estimarea comparativă a diverselor variante de dezvoltare a industriei hoteliere a

oraşului trebuie făcută ţinând cont de impactul acestei ramuri asupra funcţionării economiei comunal-

locative generale a oraşului. De aceea în calitate de criteriu optim se ia profitul obţinut de sfera social-

economică a oraşului de la activitatea hotelurilor.

La general criteriul dat poate fi prezentat sub forma:

ΔSr = {[S1 + (1 – a)S2] - Sr}, unde:

S1 – venitul obţinut de la principalele servicii ale hotelului;

S2 – venitul obţinut de la serviciile suplimentare;

Sr – cheltuielile suportate de economia oraşului pentru dezvoltarea industriei hoteliere;

a – coeficientul transmiterii.

Pot fi menţionate următoarele particularităţi ale conceptului propus.

1. Profitul în cauză ΔSr reprezintă acea parte a profitului, obţinut de ramură, ce rămâne la

dispoziţia oraşului şi se consumă în afara ramurii date (adică partea de profit, cheltuită pentru reproducţia

lărgită, nu se ia în consideraţie).

2. Veniturile S1 şi S2 se compun din impozitele percepute de la hotel şi, posibil, din plăţile

pentru creditele acordate de oraş întreprinderilor din industria hotelieră.

Deoarece o parte componentă a cheltuielilor Sr constituie investiţii ale oraşului în industria

hotelieră, care se recuperează cu trecerea timpului, profitul ΔSr trebuie să fie scontat la începutul

perioadei: (1 – t)

T

1t

y)Sr(t)}(1-a)S2(t)]-(1{[S1(t)Sr

242

unde y este cota dobânzii.

Astfel, deciziile administrative adoptate (inclusiv coeficientul de transmitere a) reprezintă funcţii

ale temporale.

Principalele dependenţe în cazul cheltuielilor şi veniturilor de la activitatea hotelieră pot fi

prezentate în modul următor.

Indicatorii S1, S2 sunt funcţii ale N1 fluxului de consumatori. Valoarea lui N1 reprezintă şi ea o

funcţie temporală şi poate fi redată în forma:

N1(t) = j1 [Q1(t), Y T1(t), R1(t)],

Unde sunt acceptate următoarele însemnări:

Q1(t) – caracteristica stării industriei hoteliere, precum şi caracteristica activităţii de reclamă a

firmelor turistice, hotelurilor, oraşului;

R1(t) – funcţia ce caracterizează mişcarea fluxului de sosiri de către structurile urbane.

La rândul său valoarea YT1(t) este funcţia cheltuielilor CT1(t) ale administraţiei oraşului pentru

dezvoltarea şi susţinerea industriei hoteliere.

Următoarea etapă a deciziei necesită dependenţele S1=S1(N1), S2=S2(N1), Sr=Sr(N1), precum şi

determinarea componentelor de cheltuieli şi venituri, incluse în expresie pentru N1. Una din formele de

prezentare a acestor venituri poate fi prezentarea sub forma următoarelor sume:

i

ii [N1(t)S2[N1(t)S1S1,2i

unde S1i – componenta tipului i de venituri, încasate în bugetul oraşului de la fluxul de sosire a

vizitatorilor;

S2i - componenta tipului i de venituri, încasate în bugetul oraşului de la consumatorii de

servicii hoteliere.

Toate aceste venituri se asigură de către activitatea hotelieră, precum şi de activitatea

întreprinderilor din infrastructura oraşului.

Pentru a asigura activitatea industriei hoteliere oraşul trebuie să investească în dezvoltarea ei

anumite mijloace. Aceste cheltuieli ale oraşului pot avea caracter direct sau indirect, adică pot şi alocate

pentru soluţionarea problemelor net hoteliere sau să fie raportate la cheltuielile pentru îmbunătăţirea

infrastructurii urbane în ansamblu.

Cheltuielile oraşului pot fi redate în modul următor:

Cr1,2 = Cr [N1 (t)] + Cp3 [N1 (t)] + Cpf[N1 (t)],

Unde Cr1[N1 (t)] – cheltuielile legate de întreţinerea aparatului administrativ special;

Cp3 [N1 (t)] – cheltuielile pentru crearea programelor de dezvoltare a industriei hoteliere

şi elaborarea actelor legislative şi normative orăşeneşti necesare;

Cpf[N1 (t)] – cheltuielile condiţionate de necesitatea construcţiei unor noi hoteluri şi menţinerea la

nivelul cuvenit a celor existente, precum şi cheltuielile legate de alte elemente ale infrastructurii.

Pentru un hotel aparte condiţia posibilităţii ei de activitate poate fi redată în modul următor:

ΣSrdi - ΣSrpi = ΔSkr > ΔSkr.st.,

unde Srdi – veniturile hotelului, ΔSkr.st. – valoarea critică a profitului. ΔSr > ΔSkr.st.

Restricţiile la venituri demonstrează că sistemul industriei hoteliere poate exista doar în anumite

condiţii de fiscalitate. Pentru găsirea soluţiei generale a problemei sunt necesare:

1. Determinarea stării condiţiilor social-economice ale oraşului;

2. Estimarea stării industriei hoteliere după indicatorii principali;

3. Crearea modelului activităţilor de promovare a imaginii regiunii pe pieţele externe;

4. Pronosticarea dependenţei dintre numărul de consumatori ai serviciilor hoteliere şi

segmentarea acestora;

5. Calcularea cotei de cheltuieli din bugetul oraşului pentru dezvoltarea industriei hoteliere;

6. Pronosticul ridicării gradului de eficienţă a industriei hoteliere pentru bugetul oraşului ca

rezultat al obiectivelor şi metodelor elaborate pentru dezvoltarea ei.

Eficienţa social-economică a pronosticului transformărilor structural-calitative ale industriei

hoteliere în oraşul Ploieşti SC THR Prahova SA este redată în tabelul 3.2 (efectul condiţiilor).

Conform datelor statistice, în anul 2008 venitul de la industria hotelieră a SC THR Prahova SA a

constituit 9 299 361 lei. Prin urmare, procent de realizare BVC 2008 98,9%, impozitul pe venit (la

rentabilitatea de 12,3%) – 202 932 lei. În total în anul 2008 SC THR Prahova SA a plătit impozite în

buget 202 932 lei.

Ca rezultat al reconstrucţiei hotelurilor şi trecerii hotelurilor din categoria 2* în cea de 4*, vor

creşte preţurile la serviciile hoteliere şi, prin urmare, se va majora venitul. Conform efectului

243

convenţional calculat de la transformările structural-calitative ale SC THR Prahova SA, oraşul Ploieşti, în

anul 2009 a avut venit de la complexul hotelier hoteliere în sumă de 9 299 361 lei, iar impozitele

percepute în buget au constituit 202 932 lei.

Analiza riscului de faliment. Modelul Altman se bazează pe următoarea funcţie(Tab.3.3):

Z = 3,3 T1 + 1,0 T2 + 0,6 T3 + 1,4 T4 + 1,2 T5

Tabelul 1. Analiza riscului (modelul Altman) Nr.

crt.

Indicatorul U.M. Valori 31.12. 2008 Simbol

1 Activ total lei 48 377 430 AT

2 Venituri totale lei 9 449 569 Vt

3 Profit reinvestit lei 434 723 Prein

4 Capital propriu lei 47 062 358 Cpr

5 Datorii totale lei 1 315 072 DT = ltml+lts+Fz+Ob

6 Profit brut lei 1 302 795 Pb

7 Active circulante lei 5 032 535 Ac

8 T1 - 0,0269 Pb / AT

9 T2 - 0,1953 Vt / AT

10 T3 - 35,7869 Cpr / DT

11 T4 - 0,0089 Prein / AT

12 T5 - 0,1040 AC /AT

13 Z = 3,3 T1 + 1,0 T2 +0,6 T3 + 1,4

T4 1,2 T5

- 21,8934 Z

Z< 1,81 = situaţie critică spre faliment

1,81 < Z < 2,90 = riscul de faliment este intr-o marjă normală

Z > 2,90 = riscul de faliment este aproape inexistent

Modelul Canon Holder se bazeaza pe urmatoarea functie:

Z = 16*R1 + 22* R2 – 87*R3 – 10*R4 + 24* R5

Tabelul 2. Analiza riscului (modelul Canon Holder) Nr.

crt.

Indicatorul U.M. Valori 31.12. 2008 Simbol

1 Creanţe lei 722 817 Cr

2 Disponibilităţi baneşti lei 4 123 503 Db

3 Datorii pe termen scurt lei 535 188 Dts

4 Capital permanent lei 47 062 358 Cpm

5 Pasiv Total lei 48 377 430 PT

6 Cheltuieli financiare lei 181 704 Chf

7 Venituri totale lei 9 449 569 Vt

8 Cheltuieli cu personalul lei 2 669 829 Chp

9 Valoarea adăugată lei 4 987 860 VA

10 Excedentul brut al exploatării lei 2 073 066 EBE

11 R1 - 9,0553 (Cr + Db) /Dts

12 R2 - 0,9728 Cpm / PT

13 R3 - 0,0192 Chf / Vt

14 R4 - 0,5353 Chp / VA

15 R5 - 0,4156 EBE /VA

16 Z= 16*R1 + 22*R2 – 87*R3 – 10*R4 +24*R5 - 169,2374 Z

Tabelul 3. Pronosticul privind activitatea SC THR Prahova SA Starea întreprinderii Scor Z Probabilitatea de faliment

Situaţie nefavorabilă

Z < 4

negativ 80%

0 – 1,5 75 – 80%

1,5 - 4 70 – 75%

Situaţie incertă

4 < Z < 9

4,0 – 8,5 50 – 70%

8,5 – 9,0 35%

Situaţie favorabilă

9 <Z < 16

9,0 – 10,0 30%

10,0 – 13,0 25%

13,0 – 16,0 15%

Situaţie foarte bună

16 < Z < 20

16 - 20 Sub 15%

244

Ultimii ani au demonstrat că angajarea unor sume investiţionale care au dus la modernizarea

bazei materiale şi ridicarea gradului de confort al spaţiilor de cazare reprezintă alternativa unei afaceri

rentabile. Bunul mers al afacerilor implică o bază materială modernă care să asigure un confort sporit şi

să satisfacă cerinţele impuse de noile forme de turism (turismul de afaceri si turismul de tranzit).

Transformările structural-calitative ale industriei hoteliere vor contribui la promovarea imaginii

oraşului, la dezvoltarea activităţii economice comunale şi în genere a infrastructurii oraşului.

Bibliografie:

1. Buttle, F. Hotel and Food Service Marketing, Cassel Educational Ltd., UK, 1994

2. Cox B., Koelzer W. Internet Marketing in Hospitality, Prentice Hall, Pearson Education, New

Jersey, 2004

3. Cooper, Chris, Shepherd, Rebecca, Westlake, John .Educating and educators in tourism: A manual

of tourism and hospitality education, WTO Tourism and Training Series, 1996

MODELUL EVALUĂRII RISCURILOR CA MIJLOC INSTRUMENTAR DE SPORIRE A

EFICIENȚEI GESTIONĂRII

Paul COŞERIN, România

Abstract: Quantitative ecological risk assessments are required to arrange human health issues, environmental status,

socio-economic development and the adoption of those measures.There are techniques that allow to calculate complex meanings

indicators for basic industrial processes.

Evaluările cantitative a riscurilor ecologice sunt necesare pentru aranjarea problemelor legate de

sănătatea oamenilor, stare mediului înconjurător, dezvoltarea social-economică şi adoptarea măsurilor

respective.

Există tehnici, care permit de a calcula semnificaţiile indicatorilor complecşi pentru proceselor

industriale de bază. Aceste tehnicise bazează pe schema arătată în figura 1.

Fig. 1. Schema calculării indicatorilor ecologici complecşi

Însă aceste tehnici calculează prejudiciul, dar nu poartă semnificaţii de sens privind nivelul de risc

al tipurilor activităţii şi prejudiciului cauzat în rezultatul acestor riscurilor.

Prognozarea riscurilor ecologice constituie o direcţi importantă. Practic în toate cazurile unica

metodă, care permite de a îndeplini pronosticul riscurilor, este modelarea matematică. Îndeosebi aceasta

are însemnătate pentru obiectul examinat, cînd se prognozează evaluările riscurilor de avariere în raport

cu obiectele, care practică prelucrarea încărcăturilor periculoase.

Monitorizarea activităţii CP

Normarea şi ponderarea tuturor tipurilor de prejudiciu şi a pericolului cumulativ,

identificarea ponderii acestora în prejudiciul general

Prejudiciul

cauzat sănătăţii

oamenilor

Prejudiciul

cauzat CP

Prejudiciul cauzat

ecosistemelor

Prejudiciul cauzat

resurselor naturale

Modelarea „efect-prejudiciu‖

Indicatorii complecşi

245

Evaluarea cantitativă a influenţelor asupra naturii din partea CP se prognozează în două

componente.

În primul rând, în calitate de evaluare cantitativă a riscului pentru om în cadrul funcţionării CP în

regim normal de lucru şi de accidentare. Risc aici poate fi considerată eventualitatea faptului că stării

sănătăţii populaţiei şi personalului de deservire i se va cauza un anumit prejudiciu.

A doua componentă a evaluării complexe a influenţei asupra naturii din partea CP este evaluarea

riscului ecologic. Evaluarea riscului ecologic este evaluarea eventualităţii faptului, că în rezultatul

funcţionării CP (în regim normal de lucru şi de accidentare), pe teritoriul în cauză va fi concentrată o

cantitate periculoasă de substanţe nocive. Cantitatea periculoasă de substanţe nocive se exprimă sub

formă de masă stabilită, care în acest caz va fi măsură a prejudiciului pentru mediul natural.

Introducerea evaluărilor cantitative ale nivelului pericolului potenţial, sursă a căruia este CP, în

raport cu starea sănătăţii omului şi mediul natural, permite de a diferenţia zona antropogenă de influenţă a

acestui obiect după nivelul pericolului scontat (ipotetic). De facto, posibilitatea evaluării cantitative a

nivelului pericolului permite de a trece de la sarcinile evaluării riscului la sarcinile gestionării riscului.

Este necesar de a relata, de asemenea, că evaluarea celui mai periculos şi imprevizibil prejudiciu

ecologic în rezultatul situaţiilor excepţionale tehnogene şi naturale demonstrează diferenţa considerabilă

de riscul prognozat în metodologie. Modelul economico-statistic al evaluării poate fi prezentat sub formă

de formula următoare:

Cy=Σ(hifi) (1.1)

unde Су – prejudiciul social - economic cumulativ în rezultatul situaţiei excepţionale;

hi – coeficientul parţial al prejudiciului pentru elementul i;

fi – ponderea statistică, care caracterizează importanţa elementului i în economia teritoriului sau

agentului economic.

Coeficientul parţial al fiecărui element a prejudiciului poate fi calculat în baza mediei

ponderate, care are următoarea formă:

n

1jj

n

1jjj

i

f

)fk(K , (1.2)

unde Ki - coeficientul parţial al prejudiciului pentru grupul j al obiectelor elementului i;

fi - ponderea statistică, care caracterizează importanţa grupului j al obiectelor elementului i în economia

teritoriului.

În calitate de coeficienţi se recomandă de admite ponderea distrugerilor şi deteriorărilor,

provocate de acţiunea factorilor întâmplători, în calitate de pondere se recomandă de a admite costul

obiectelor, care se află în raza de acţiune a accidentelor sau evenimentului natural.

Aplicarea acestei tehnice este condiţionată de neuniformitatea elementelor prejudiciului. În

această metodică pot fi stabilite trei niveluri de distrugeri:

1) completă 0 100% (puternică 60%);

2) medie - pierderi (20-60%);

3) slabă - pierderi - 20%.

Utilizând această metodică, se obţine posibilitatea prognozării prejudiciului economic potenţial

cauzat obiectelor din zona de influenţă a accidentului.

În calitate de modele macroeconomice ale evaluării prejudiciului economic în rezultatul situaţiei

excepţionale, cauzate de accident sau fenomen natural, poate fi aplicată metoda, la baza căreia este plasat

sistemul evaluării prejudiciului economic în rezultatul poluării mediului înconjurător.

U=Uz+Ug+Up, (1.3)

unde Uz - prejudiciul cauzat sănătăţii populaţiei;

Uр- prejudiciul cauzat fondurilor fixe;

Ug - prejudiciul cauzat serviciilor publice.

Dar această tehnică are şi neajunsuri, care constau în faptul că pentru evaluarea prejudiciului

complex coeficienţii necesită amendare, restricţii, care pot fi depistate prin expertiză la locul

accidentelor, la obiecte similare, în diferite regiuni şi ţări.

În opinia autorului, riscul se determină prin produsul valorii prejudiciului în rezultatul realizării

unuia dintre scenariile descrise şi eventualităţii acestora. Dacă valoarea prejudiciului în cazul înfăptuirii

acestor scenarii este permanent şi nu depinde de cauzelor dezvoltării fiecăruia dintre factori, evaluările

relative ale riscului vor fi egale cu evaluarea obţinută a eventualităţilor. Dar dacă valoarea prejudiciului

se schimbă de la un scenariu la altul, urmează a efectua evaluările de expert ale riscului cu utilizarea

246

imitării scenariilor dezvoltării, poate fi obţinută evaluarea relativă a prejudiciului, ponderată la apariţia

factorilor de risc, totodată, trebuie să fie luată în calcul valoarea sumară a prejudiciului, care ţine cont de

toţi factorii.

Pentru a începe evaluarea definitivă a riscurilor, este necesar de a finaliza următoarea analiză:

1) conform scenariilor arborilor de a lăsa pentru examinare doar acele riscuri, care au impact

asupra dezvoltării stabile a CP, precum şi asupra limitelor semnificaţiilor indicatorilor de criteriu, stabiliţi

pentru gestionarea riscului. Modificarea componenţei riscurilor, în mod firesc, influenţează asupra

mărimii prejudiciului eventual maximal şi cel mai posibil, de aceea semnificaţiile acestor indicatori şi ale

riscurilor trebuie să fie incluse în arborele de scenariu şi recalculate;

2) după selectarea preventivă a riscului este necesar de a formula planul măsurilor de prevenire,

care reduc eventualitatea survenirii prejudiciilor ori proporţiile acestora. Planul măsurilor preventive este

destinat să înlocuiască semnificaţiile următorilor indicatori ai riscului - eventualitatea survenirii

prejudiciului, proporţiile prejudiciului eventual.

Pentru determinarea noilor valori ale prejudiciilor maxime eventuale (Мev Ya), celor mai posibile

(MPе Ya) şi aşteptate, poate fi utilizată informaţia privind plăţile pentru emisiile supralimită, precum şi

pierderile privind prevenirea consecinţelor impactului tehnogen (adică pierderile companiei).

Pentru riscul i mărimea pierderilor accidentare xi se calculează în limitele:

Ai<=xi<=bi (1.4)

unde аi şi bi – pierderile minime şi maxime eventuale în cazul riscului i.

Mărimea pierderilor accidentare sumare Y se calculează în limitele:

Σai<=Y<=Σbi, i=1,n (1.5)

unde n – numărul de riscuri evaluate.

Pierderile generale scontate Ep se determină după formula:

Ep=ΣExi (1.6)

Ехi - probabilitatea matematică riscului i.

Ţinând cont de cele expuse mai sus, poate fi determinat raportul dintre prejudiciul sumar scontat

Еp şi prejudiciul eventual maxim В.

Ep<=B=Σbi (1.7)

Şi în fine, cele mai posibile pierderi Y pot fi determinate în baza densităţii distribuirii f(y) a

pierderilor accidentare sumare Y din raportul:

Max f(y)=f(y*) (1.8)

Pentru evaluarea eventualităţii pierderilor accidentare Y poate fi utilizată metoda capitalului de

risc, determinat din raportul:

Р({Y<VaR}), (1.9)

unde Y - eventualitatea faptului că pierderile accidentare nu depăşesc valoarea capitalului de risc.

Evaluarea cantitativă integrală a riscurilor ecologice poate fi obţinută prin intermediul

prejudiciului ecologic şi economic.

Metoda progresivă a evaluării riscului este analiza dispersivă a legăturilor reciproce ale indiciilor

factoriale (factorilor riscului) şi rezultativ - beneficiu (pierderi), adică această metodă permite de a

determina:

- cum un factor luat aparte influenţează asupra rezultatului;

- cum ceilalţi factori influenţează asupra rezultatului, cu excepţia unuia, care este studiat

separat.

Principiile specificate mai sus, metodele şi soluţiile se reduc la construirea matricei, în care prin

îmbinarea fiecărui volum Sn (în expresie naturală sau valorică), realizat în cazul funcţionării CP - PT,

obţinem valoarea prejudiciului Gn.

Dificultatea gestionării la această etapă apare în cazul interacţiunii factorilor externi, şi anume a

factorilor riscului. Pentru a evalua nivelul influenţei unui sau altui factor asupra stării naturii în cazul unui

anumit nivel al volumului de transportare a încărcăturilor (strategia Sn) să determină eventualul efect în

cazul realizării acesteia sau prejudiciul minimal.

Rmn=minmaxni-Gn, Rmn=0 (1.10)

În baza acesteia vom construi matricea riscurilor (tabelul 1).

247

Tabelul 1. Analiza riscului în cazul diferitor îmbinări ale volumelor de mărfuri, posibilităţii CP şi

factorilor de risc, volumelor de emisii Volumul de

mărfuri

Volumul

emisiilor,

evacuărilor

Posibilitatea CP, «starea naturii»

Factorii de risc

P1 P2 P3 PT

V1 G1 R11 Rl2 R13 R1m

V2 G2 R21 R22 R23 R2m

V3 G3 R31 R32 R33 R3m

Vn Gn Rn1 Rn2 Rn3 Rmn

În cazul alegerii a două extreme: evaluarea pesimistă conform criteriilor lui Vald (risc max) şi

optimist (risc min), cea mai raţională poziţie va fi cea intermediară, hotarul căreia se reglementează de

către indicatorul pesimismului şi optimismului, care se numeşte nivel al optimismului după criteriile lui

Gurviţ.

În conformitate cu această soluţie de compromis se observă legătura liniară: volumul de mărfuri

→ cantitatea emisiilor → riscul ecologic şi economic→ prejudiciul economic→ venit minim-maxim.

Yn=xmingmin+(1-x)max gmin (1.11)

unde 0<x<1

În continuare, conform dependenţei riscului şi prejudiciului economic se determină nivelul

scontat al riscului, frecvenţa apariţiei acestuia şi eventualitatea apariţiei pe viitor.

La etapa finală se alege strategia, pentru care:

Yi - (prejudiciul cauzat în rezultatul emisiilor) trebuie să fie minim, în dependenţă de cantitatea

de încărcături transportate şi de starea naturii, precum şi dependenţa prejudiciului economic de

eventualitatea apariţiei unui sau altui factor de risc.

În baza indicatorilor stabilităţii ecologice se determină eventualele strategii ale CP şi în calitate de

indice al stabilităţii - valoarea riscului ecologic, unde vor fi incluşi factorii:

XI - IPA (indicele poluării atmosferei);

Х2 - IPAP (indicele poluării apei);

R - nivelul riscului (prejudiciul sumar).

Modelul prognozării va avea următorul aspect:

na0+a1Σx1+a2Σx2=Σy

a0Σx1+a1Σx12+

a2Σx1x2= Σyx1

a0Σx2+a1Σ x1x2+ a2Σx2

2= Σyx2 (1.12)

Funcţia va avea următorul aspect

R=a0+ a1 x1+ a2 x2, R=Y.

Evaluând acest model, noi analizăm influenţa cantităţii de încărcături transportate asupra cantităţii de

substanţe poluante aruncate şi emise, găsind parametrii а0, а1 а2, poate fi determinat caracterul

dependenţei şi valoarea influenţei factorilor riscului asupra rezultatului.

Utilizând datele, cumulativ pe obiectele CP, poate fi prezentat modelul corelativ, care

caracterizează dependenţa de factorii indicaţi:

Yx1x2= a0x1b1

x2b2

(1.13)

Admitem a0=ln(b0), a1= ln(b1), a2= ln(b2), x1= ln(x1), x2= ln(x2), y(x1 x2)=ln(Y x1x2)

a0, а1, а2 - parametrii ecuaţiei regresiei, care pot fi determinaţi prin rezolvarea sistemului de

ecuaţii. Coeficientul multiplu de corelare poate arăta legătura strânsă dintre indicii factorial şi rezultativ.

Şi în calitate de pas final este modelul evaluării de compromis a stabilităţii teritoriului W.

N = (1,2,…,n) - lista indicatorilor, care au statut de extrem de importanţi pentru acest teritoriu,

care urmează a fi analizaţi în calitate criterii necesare la elaborarea scenariului dezvoltării;

Wi (iəN) - valoarea criteriului i;

Vij- evaluarea valorii prejudiciului în cazul aceleiaşi intensităţi a majorării, λə (iəN) – ponderea indicelui

în indicatorul sumar W, care este determinat valoarea echilibrată

n

1iii

WW , în cazul indicilor

cunoscuţi ai W.

Varianta de compromis a evaluării prejudiciului poate fi bazată pe imitarea situaţiilor studiate,

cînd în calitate de greutate specifică se selectează strategiile conexe optimale ale matricei cu «stare

naturii», criteriu al eficacităţii strategiilor formate, în acest caz este valoarea V – minimul prejudiciului

maxim la determinarea factorilor primordiali.

248

Adică, în calitate de evaluare integrală a dezvoltării stabile W, se propune de a alege valoarea

riscului R(V), care caracterizează starea curentă a teritoriului examinat.

Autorul consideră, că construirea modelului de prognozare a mai multor factori va permite de a

da descrierea cantitativă a principalelor legităţi ale fenomenelor studiate, de a stabili factorii

considerabili, care condiţionează modificarea situaţiei economice şi ecologice pe teritoriul în cauză.

Conform datelor raportului despre starea mediului înconjurător vom prezenta valoarea IPAP,

IPA (tabelul 2).

Tabelul 2. Datele de calcul ale IPA şi IPAP anul IPA IPAP Clasele de calitate a apei

2009 16,2 1,8 Poluate relativ

2010 15,4 3,5 Poluate

2011 16,8 4,8 Poluate

2012 22,988 8,9 Foarte poluate

Din tabelul 2 se vede, că cea mai înaltă poluare, cât a atmosferei, atât şi a obiectelor acvatice se

observă în anul 2012. Acest fapt poate fi explicat prin prezenţa următoarelor evenimente:

- a început transportarea gazului condensat;

- a crescut numărul de accidente tehnologice;

- cantitate mare de precipitaţii, care au provocat inundaţie (acţiuni inoportune de curăţire a

canalelor de scurgere a apelor pluviale, colectoarelor, diguri neconsolidate ale rezervoarelor de apă);

- a crescut traficul de mărfuri periculoase (îngrăşăminte chimice, deşeurile radioactive);

- a crescut traficul de încărcături din metale feroase şi neferoase (în vrac).

Paradoxul acestei situaţii constă în faptul, că sursa de pericol este însuşi omul, dar şi victima

la moment este de asemenea omul. De aceea, factor ameninţător important este cel uman, care necesită o

analiză mai aprofundată.

Cercetările efectuate au demonstrat că aproape în jumătate de cazuri se formează o combinaţie

unică de rateuri tehnologice şi erori umane.

Acest aspect mărturiseşte despre necesitatea studierii multilaterale a rolului factorului uman în

apariţia riscurilor (ecologice).

Una dintre direcţiile studierii rolului factorului uman este depistarea cauzelor acţiunilor eronate

ale oamenilor, care deservesc fluxurile de mărfuri în CP. Este necesar de a determina cauzele acţiunilor

periculoase ale muncitorilor (figura 2).

Fig. 2. Clasificarea cauzelor acţiunilor periculoase, care duc la situaţii tehnogene excepţionale

(după Rizon)

Modelarea factorului uman în această situaţie va fi parte componentă a analizei eventualităţii

dezvoltării stabile a CP. O problemă gravă reprezintă evidenţa acţiunilor personalului în condiţiile de stres

ale accidentului. Greşelile grave, numărul cărora poate fi mare, sunt dificil de modelat, iar greşelile

Rateuri

Lacune

Gafe

Încălcări

Acţiuni

neintenţionate

Acţiuni intenţionate

Acţiuni periculoase

249

multiple practic nu se supun analizei. Problemele condiţionate de rolul factorului uman la obiectele CP

sunt departe de a fi soluţionate.

În procesul gestionării riscului este important de a efectua optimizarea acestuia, care se reduce la

căutarea extremei unei funcţii, care va caracteriza efectul economic, căpătat, pe de o parte, în cazul

anumitor restricţii privind traficul de mărfuri, iar pe de altă parte, prin utilizarea procedeelor gestionării

riscului. Autorul face concluzia, că una dintre principalele metode economice, aplicate în procesul

gestionării riscului de ameninţare a sănătăţii din partea factorilor tehnogeni (provocate de către om), este

analiza cheltuielilor şi beneficiilor obţinute ca rezultat (analiza cheltuieli-beneficiu).

Bibliografie:

1. Coşerin F. Managementul privind asigurarea maritimă şi portuară. AŞM, Economie şi sociologie,

Nr.2, 2006, Chişinău, p.29-36

2. Coşerin F. Managementul din industria transportului naval. Analele ASEM, IV, Chişinău:

ed.ASEM, 2006, p.57-62.

3. Drucker P. F. Innovation and entrepreneurship : practice and principles. New York: Harper & Row,

1985. 277p.

EVOLUŢIA ACTIVITĂŢII ECONOMICE A UNUI MUNICIPIU - POL DE DEZVOLTARE

URBANĂ ÎN CONDIŢIILE EUROPENIZĂRII

Victor COŞERIN, România

Abstract: conceptual developments related to social and economic development known, in recent decades, approaches

ever closer, including those relating to local development are a priority role. When we say priority, we refer especially to the

way in formulating public policies included local development objectives in all their complexity and the fact that these policies

acquire the attributes of national policy supported by an appropriate regulatory framework but also by allocating considerable

material resources.

Evoluţia conceptuală referitoare la dezvoltarea economică şi socială cunoaşte, în ultimele decenii,

abordări tot mai profunde, printre care cele referitoare la dezvoltarea locală au un rol prioritar. Când

spunem prioritar, ne referim, mai ales, la modul în care în formularea unor politici publice sunt incluse

obiectivele dezvoltării locale, în întreaga lor complexitate, precum şi la faptul că aceste politici dobândesc

atributele unor politici naţionale susţinute atât printr-un cadru normativ adecvat, dar şi prin alocarea unor

resurse materiale considerabile. În acelaşi timp, „baza dezvoltării economico-sociale o reprezintă

resursele endogene, iniţiativa şi activitatea antreprenorială la nivel local‖, iar definirea conceptului „local‖

se face nu numai în legătură cu unităţile administrativ-teritoriale, comună, oraş, municipiu sau judeţ, ci şi

la nivel intercomunal, interregional şi chiar transfrontalier‖ [1, p. 105].

În acest context, dezvoltarea locală incumbă aspecte economice, sociale, tehnologice etc. Şi are

caracteristicile unui proces de dezvoltare оntr-o anumită regiune sau arie geografică având drept obiectiv

creşterea bunăstării şi a calităţii vieţii, la nivelul respectiv. Totodată, dezvoltarea locală se referă la

evoluţia capacităţii unei economii locale sau regionale în vederea stimulării unei creşteri economice şi

sociale stabile, menită să determine crearea de noi locuri de muncă şi condiţii pentru valorificarea

oportunităţilor proprii schimbărilor rapide în plan economic, tehnic, social etc.

După pecqueur „dezvoltarea locală prezintă o mare varietate de configuraţii. Cristalizările

fenomenului sub forma unor sisteme productive locale sunt, ele оnsele, оntr-o evoluţie Constantă şi

devenirea lor rămâne fragilă‖ [2, p. 128]. Acelaşi autor, citând cotidianul le monde, vorbeşte de

„irezistibila ascensiune a dezvoltării locale‖.

O definiţie sintetică, dar cuprinzătoare, a dezvoltării locale o regăsim sub forma: „concept actual

în ştiinţa administraţiei prin care se defineşte procesul de dezvoltare, în principal economică, оntr-o

anumită regiune sau unitate administrativ- teritorială, care determină o creştere a calităţii vieţii la nivel

local‖.acelaşi autor afirmă ca obiectiv al dezvoltării locale „prosperitatea economică şi bunăstarea socială

prin crearea unui mediu favorabil pentru afaceri, concomitent cu integrarea în comunitate a grupurilor

vulnerabile, folosirea resurselor endogene, dezvoltarea sectorului privat‖ [3, p. 54].

Prin urmare, din aceste succinte prezentări, reţinem caracteristicile unui proces complex al

dezvoltării locale, în cadrul căruia aspectele evolutive de natură economică, socială şi administrativă sunt

predominante.

250

Unul dintre principalele motoare ale unei creşteri economice normale este evoluţia demografică

pozitivă, pe baza căreia este posibilă şi o evoluţie economică crescătoare. Din perspectiva evoluţiei

demografice de o mare importanţă sunt informaţiile obţinute la ultimul recensământ al populaţiei, urmând

ca în toamna acestui an să se desfăşoare următorul recensământ. Dinamica populaţiei municipiului - pol

de dezvoltare urbană analizată pe total cât şi pe diverse criterii, calculată atât pe baza datelor obţinute la

ultimul recensământ cât şi din evidenţele la zi ale instituţiilor de specialitate (pentru perioadele dintre

recensăminte), ne dau o imagine clară a modificărilor în structura pe sex, vârstă, religie, etnie şi alte

criterii de structurare privind dinamica populaţiei. Pentru astfel de municipii este foarte important să se

determine numărul de stabiliri cu domiciliu, respectiv plecări cu domiciliul, din balanţa acestor informaţii

rezultând populaţia stabila care constituie bazinul total al forţei de muncă care poate asigura desfăşurarea

normală a activităţilor economice. Referindu-ne la dinamica populaţiei municipiului Constanţa care era la

data de 1.07.2009 de 302040 locuitori, în scădere cu 3% faţă de cea evidenţiată la recensământul din

2002. Având în vedere evoluţia activităţii economice din ultimii ani, şi în general de calitatea vieţii, ne

aşteptăm ca recensământul din acest an să confirme continua scădere a numărului de locuitori din

municipiul analizat, confirmând tendinţa de scădere a acesteia în ultimii zece ani.

Evoluţia socială presupune evidenţierea structurii populaţiei şi după religie. De asemenea, se

calculează evoluţia numărului de şomeri, structura profesională a acestora, pe vârsta şi sex, cât şi măsurile

de reconversie profesională adresate acestora( tabelul 1).

Tabelul 1. Forţa de muncă şi şomajul Populaţia activă 132.133

- populaţia ocupată 115.604

- şomeri în căutarea altui loc de muncă 12.815

- şomeri în căutarea primului loc de muncă 3.714

Populaţia inactivă 178.338

- Elevi, studenţi 58.925

- Pensionari 68.617

- Casnice 24.989

- Întreţinute de alte persoane 19.587

- Întreţinute de stat sau de organizaţii private 801

- Persoane cu altă situaţie economică 5.419

Total salariaţi (număr mediu anual) 104.872

Agricultura 420

Industria extractivă 1.364

Industria prelucrătoare 18.875

Energie electrică, termică, gaze şi apă 2.683

Construcţii 9.171

Comerţ cu ridicata, amănuntul, repararea şi întreţinerea auto, moto şi a

bunurilor casnice

21.058

Transport, depozitare, comunicaţii 21.787

Activităţi financiare 1.935

Administraţie publică 2.954

Învăţământ 5.788

Sănătate 5.555

Alte activităţi 13.282

În ultimii trei ani, datorită crizei economice globale, numărul şomerilor din municipiul Constanţa

a crescut de aproximativ trei ori. Dintre aceştia, aproximativ 45% primeau indemnizaţie de şomaj în anul

2012.

Măsurile de reconversie profesională au fost luate atât de guvern, prin A.J.O.F.M. Constanţa cât

şi de firme cu capital privat, care au reuşit să acceseze fonduri europene prin proiecte. De asemenea, în

activitatea de schimbare a profilului activităţii profesionale atât a şomerilor dar şi a altor categorii de

populaţie interesate, un rol din ce în ce mai mare îl au universităţile care oferă un număr semnificativ de

astfel de cursuri pentru cei care au studii superioare. Multe universităţi şi-au constituit departamente de

specialitate care oferă cursuri pentru obţinerea de noi calificări sau pentru creşterea nivelului profesional

al solicitanţilor pe tot parcursul vieţii acestora (long life learning).

Serviciile publice reprezintă un domeniu extrem de important atunci când este evaluat un

municipiu-pol de dezvoltare urbană. De aceea, de mare importanţă este strategia de dezvoltare a acestor

servicii care trebuie să fie elaborata de consiliul local al municipiului respectiv.

Serviciile publice pot fi împărţite în două mari categorii:

- servicii publice comunitare

- servicii publice, de stat şi private

251

Cele mai importante servicii publice comunitare:

A) apă şi canalizare

B) energie termică

C) transportul public de calatori

Evaluarea acestora trebuie să cuprindă următoarele capitole cu indicatori specifici:

A) pentru apă şi canalizare:

- starea tehnică a conductelor de apă şi canalizare (procent din total lungime conducte)

- programe de lucrări de reabilitare conducte

- existenţă /stadiu staţie de epurare ape uzate

- surse de finanţare a programelor de lucrări pentru reabilitarea conductelor de apă-canalizare

Tabelul 2. Indicatorii de referinţă din domeniul alimentării

şi consumului de apă a municipiului Constanţa Lungimea simplă a reţelei de distribuţie a apei potabile 532 Km

Total consumatori (abonaţi) 62.450

Consumatori casnici 57.000

Consumatori industriali 3.750

Asociaţii de proprietari 1.500

Total consum / an 28.906.000 m3/an

Consum casnic 15.750.000 m3/an

Consum industrial 13.156.000 m3/an

Locuinţe care beneficiază în interior de apă potabilă 110 633 (96,2%)

Lungimea simplă a reţelei de canalizare 456,32 Km

Lungimea simplă a reţelei de evacuare a apelor pluviale 114,08 Km

Numărul locuinţelor 115.015

- permanente 106.230

- sezoniere 8.785

b) pentru energia termica:

- lungime conducte de termoficare, inclusiv puncte termice, care trebuie să fie modernizate

- surse de finanţare a lucrărilor de modernizare reţele energetice, inclusiv programele europene de

unde se pot accesa aceste fonduri

În prezent, 77,7 % din unităţile locative din municipiul Constanţa sunt racordate la sistemul

centralizat de distribuţie a energiei termice. Lungimea totală a sistemului termic primar este de 82 km,

însemnând 164 km de conducte. Lungimea totală a reţelei secundare este de 225 km, iar lungimea totală a

conductelor este de 900 km.

c) pentru transportul public de calatori

- lungime trasee transport public de calatori electric şi neelectric

- număr kilometri efectuaţi pe fiecare tip de transport în comun

- consumul de motorină, respectiv Mwh

În prezent, starea drumurilor din municipiul Constanţa şi condiţiile de trafic îndeplinesc

standardele europene în domeniu. Transportul în comun este asigurat în proporţie de 80% de către RATC,

regie subordonată Consiliului Local Municipal Constanţa, pe piaţă acţionând însă şi alţi operatori privaţi.

Actualmente, parcul de vehicule destinate transportului în comun de persoane al RATC deserveşte 18

trasee locale şi este alcătuit din: 26 troleibuze, 65 de tramvaie şi 135 de autobuze dotate cu catalizator

euro 3, Constanţa fiind singurul oraş din ţară care posedă un parc auto complet reînnoit, la standarde

europene.

Principalele servicii publice oferite, atât de stat cât şi cu capital privat sunt cele de educaţie şi

învăţământ şi cele de sănătate. Indicatorii specifici care trebuiesc calculaţi pentru evaluarea acestor

activităţi sunt:

a) pentru educaţie şi învăţământ:

- numărul de copii înscrişi la grădiniţe, a elevilor şi studenţilor

- numărul de cadre didactice (învăţământ preşcolar, gimnazial, liceal, superior)

- numărul de unităţi de învăţământ:

- grădiniţe, şcoli primare şi gimnaziale, licee, instituţii de învăţământ superior

Tabelul 3. Principalii indicatori în sistemul educaţional din municipiul Constanţa Învăţământ preşcolar

Grădiniţe de copii 67

Copii înscrişi 6.619

Personal didactic 445

252

Învăţământ primar şi gimnazial

Şcoli 39

Elevi 25.178

Personal didactic 1.747

Învăţământ liceal

Licee 28

Elevi 18.568

Personal didactic 1.512

Învăţământ profesional, complementar şi de ucenici

Elevi 4.984

Personal didactic 28

Învăţământ tehnic de maiştri -

Elevi 101

Personal didactic 9

Învăţământ postliceal

Elevi 1.148

Personal didactic 60

Învăţământ universitar -

Institute 6

- sector public 3

- sector privat 3

Studenţi 26.975

- sector public 18.073

- sector privat 8.902

Personal didactic 1.017

- sector public 871

- sector privat 146

b) pentru sănătate

- dinamica numărului de paturi în unităţi sanitare şi medico-sociale

- evoluţia numărului de personal medico-social

- dinamica numărului de unităţi sanitare

Principalii indicatori pentru sistemul sanitar din municipiul Constanţa arată astfel (tabelul 4)

Tabelul 4. Valorile indicatorilor pentru sistemul medical din municipiul Constanţa Spitale 5

Paturi în spitale 2.333

Policlinici 4

Dispensare medicale 5

Cabinete medicale (sector privat) 334

Cabinete stomatologice (sector privat) 215

Laboratoare medicale (sector privat) 24

Laboratoare de tehnică dentară (sector privat) 8

Farmacii 116

Depozite farmaceutice 19

Medici 1.098

- sector public 947

- sector privat 151

Stomatologi 357

Farmacişti 360

Personal mediu sanitar 2.454

(Direcţia Judeţeană de Sănătate Publică Constanţa, 2012)

În ciuda investiţiilor angajate în ultima perioadă de timp, sistemul medical din municipiul

Constanţa suferă în continuare datorită lipsei fondurilor destinate reabilitării infrastructurii sanitare şi a

modernizării tehnicii şi echipamentelor din dotare.

Pentru evaluarea activităţii economice dintr-un municipiu-pol de dezvoltare urbană am considerat

că cea mai eficientă metodă de obţinere a informaţiilor specifice privind activitatea societăţilor comerciale

este cea de clasificare a acestora pe Coduri CAEN, informaţiile putând să fie obţinute de la Oficiul

Registrului Comerţului din judeţul respectiv. Dintre activităţile declarate conform acestei clasificări,

prima este cea principală sau de bază, care, teoretic, ar trebui să aducă firmei cele mai multe venituri,

contribuind majoritar la mărimea cifrei de afaceri.

La nivelul unui municipiu-pol de dezvoltare urbană se pot împărţi principalele tipuri de activităţi

economice, conform caen - revizia 2, pe următoarele secţiuni:

1. Secţiunea C – Industria prelucrătoare

253

2. Secţiunea D - Producţia şi furnizarea de energie electrică şi termică, gaze, apă caldă

3. Secţiunea F – Construcţii

4. Secţiunea G – Comerţ cu ridicata şi cu amănuntul

5. Secţiunea H – Transport şi depozitare

6. Secţiunea I - Hoteluri şi restaurante

7. Secţiunea K – Intermedieri financiare şi asigurări

8. Secţiunea L – Tranzacţii imobiliare

9. Secţiunea M – Activităţi profesionale, ştiinţifice şi tehnice

10. Secţiunea N – Activităţi de servicii administrative

11. Secţiunea P – Învăţământ

12. Secţiunea Q – Sănătate şi asistenţă socială

13. Secţiunea R – Activităţi de spectacole, culturale şi recreative

Considerăm că cele 13 secţiuni enumerate anterior acoperă în mare măsură activităţile economice

existente într-un pol de dezvoltare urbană, urmând ca în cadrul fiecărei secţiuni să fie detaliate pe coduri

CAEN specifice activităţile respective. Tot de la Oficiul Registrului Comerţului din fiecare judeţ pot fi

obţinute şi informaţii privind cifra de afaceri obţinute de fiecare societate comercială analizată, dar numai

începând cu anul 2009. Aşa cum am precizat, pe baza informaţiilor obţinute, putem calcula indicatorii

specifici evoluţiei fiecărei societăţi comerciale, pe tipuri de organizare, conform codurilor CAEN aferente

fiecărei firme. Dezvoltarea economică s-a realizat în ultimii ani şi prin înfiinţarea şi dezvoltarea de noi

forme de organizare, ca de exemplu zonele libere şi Parcurile Industriale. Zonele Libere au fost create în

general în oraşele-port, ca de exemplu în Constanţa, Galaţi, Brăila, Sulina, etc.

Prin facilităţile acordate acestea au atras investiţii din afara UE, fiind o poartă pentru pătrunderea

în Europa a unor mărfuri din afara acesteia. Parcurile industriale reprezintă o formă de valorificare

integrată a capacităţilor de dezvoltare a unor societăţi comerciale care pot să-şi valorifice potenţialul prin

utilizarea facilităţilor oferite: acces uşor la utilităţi, legături nemijlocite cu alte entităţi economice prezente

în zona, etc. În ultimii ani a fost dezvoltat şi implementat în unele municipii-poli de dezvoltare sau de

creştere urbană conceptul de zonă metropolitană, ca de exemplu în Constanţa, Iaşi, Braşov, Oradea,

Bacău. Realizarea unor astfel de zone presupune definirea unui areal specific, prin definirea unor fluxuri

umane şi materiale între municipiul reşedinţa de judeţ şi mai multe oraşe şi comune dintr-o zonă bine

definită. Beneficiile unei astfel de forme de organizare sunt biunivoce, atât pentru municipiu reşedinţă de

judeţ cât şi pentru celelalte unităţi administrativ teritoriale din zonă. Important este să se definească şi să

se calculeze indicatorii de dezvoltare specifici zonei metropolitane cu luarea în considerare şi a intereselor

localităţilor din afara acestei zone.

Bibliografie:

1. Matei Gh. Finanţele publice, Editura Universitaria, Craiova, 2004 725 p.

2. Pecqueur B. Le developpement local. 2e ed., Syros, Paris, France, 2000, 352 p.

3. Parlagi A. Dicţionar de administraţie publică, Bucureşti: Editura Economică, 2000.

EXPERIENŢA EUROPEANĂ ŞI TENDINŢELE DE DEZVOLTARE A PROCESULUI DE

FUZIUNE ŞI ABSORBŢIE

Mariana CRINTEA, România

Abstract: The trend of concentrating production in dress and other European Community, such as, for example, creating

common branches, groups of companies based economic interest by concentrating resources for conducting research of common

interest or shares coordination of common business and financial strategies. These forms of rapprochement between enterprises

have the advantage of requiring fewer financial resources than those on equity participations in undertakings concerned and not

contrary to Community rules which stimulates competition among enterprises.

O contribuţie importantă la constituirea unui spaţiu economic performant o au întreprinderile din

ţările comunitare care prin strategii şi opţiuni specifice răspund principiilor şi obiectivelor care stau la

baza organizării şi funcţionării Pieţei comune.

În ansamblu se poate aprecia la nivelul Comunităţii europene existenţa unei mişcări de concentrare

şi de relativă specializare a întreprinderilor, în preocuparea lor de a se adapta la perspectivele europene de

creştere create. Aceste două mişcări sunt favorizate, la rândul lor, de politicile naţionale sau comunitare,

în efortul comun de a se crea un spaţiu economic european performant. Mişcarea de concentrare a

254

producţiei, în condiţiile existenţei unui larg spaţiu economic european, are la bază preocuparea

întreprinderilor de a deveni performante şi competitive prin valorificarea avantajelor strategice pe care le

oferă fenomenul de scară, fenomenul de învăţare şi cel de complexitate. Creşterea gradului de mărime al

întreprinderilor, ca rezultat al procesului de concentrare a producţiei, asigură posibilitatea reducerii

costului de producţie al acestora şi creşterea gradului de rentabilitate. Astfel, ca rezultat al mărimii

volumului de producţie se obţine o reducere a cotei cheltuielilor cu caracter conventional-constant pe

unitatea de produs, obţinându-se în acelaşi timp avantajele economice ale fenomenului de învăţare,

demonstrate prin curba de experienţă, potrivit căreia, costurile de producţie scad între 15 până la 30% la

fiecare dublare a producţiei faţă de momentul începerii fabricării şi vânzării producţiei

Prin creşterea taliei ca rezultat al mişcării de concentrare a producţiei la nivelul spaţiului european,

întreprinderile pot obţine, de asemenea, o creştere a puterii de negociere faţă de diferiţii parteneri de

afaceri cum sunt clienţii, furnizorii, puterile publice, instituţiile bancare ş.a.

Prin noile strategii economice adoptate, în condiţiile mişcării de concentrare a producţiei,

întreprinderile îşi măresc partea de piaţă pe care o deţin şi obţin o poziţie concurenţială în cadrul noului

spaţiu economic european, introduc noi tehnologii şi modernizează utilajele, efectuează investiţii rentabile

în activitatea de cercetare-dezvoltare destinată inovării produselor sau tehnologiilor de fabricaţie şi

realizează creşterea calităţii producţiei.

Concretizarea mişcării de concentrare prin crearea unor întreprinderi comunitare mai puternice,

dezvoltă şi stimulează tendinţa de internaţionalizare a activităţii şi impune revizuirea conceptului de talie

critică, ţinând seama de noile dimensiuni ale spaţiului european în care se poate desfăşura o activitate

performantă. Mişcarea de concentrare a producţiei se manifestă practic prin căi diferite, cum ar fi

realizarea de fuziuni între întreprinderi din ţări diferite, prin achiziţii sau prin dezvoltarea întreprinderilor

folosind resurse interne şi resurse împrumutate.

Tendinţa de concentrare a producţiei îmbracă şi alte forme în cadrul Comunităţii europene, cum ar

fi, de pildă, crearea de filiale comune, de grupuri de întreprinderi pe bază de interes economic, prin

concentrarea mijloacelor pentru efectuarea unor cercetări de interes comun sau prin acţiuni de coordonare

în comun a unor strategii comerciale sau financiare. Aceste forme de apropiere între întreprinderi au

avantajul de a necesita mai puţine mijloace financiare decât cele privind participările la capitalul

întreprinderilor vizate şi de a nu contraveni unor reglementări comunitare care stimulează concurenţa

dintre întreprinderi.

Fenomenul de concentrare a producţiei se constată că este mai intens într-o serie de ramuri, cum

sunt industria chimică, industria electronică, cea a comunicaţiilor ş.a. Acest fenomen are loc în condiţiile

procesului comunitar de reglementare mai flexibilă a normelor privind fabricaţia şi vânzarea produselor,

de dereglementări şi de deschidere a pieţelor.

Urmărindu-se crearea condiţiilor necesare pentru asigurarea unor performanţe ridicate într-un

context concurenţial procesul de concentrare este însoţit într-o bună măsură, într-o serie de ramuri, de

procesul de specializare a întreprinderilor. Acest proces se manifestă, în principal, prin recentrarea

întreprinderilor pe vocaţiile lor profesionale de bază, manifestându-se un interes mai scăzut faţă de

diversificarea activităţii. Ca urmare a acestui fapt, se urmăreşte ca prin achiziţionarea unor alte

întreprinderi să se întărească vocaţia sau vocaţiile profesionale de bază, în unele cazuri procedându-se la

vânzarea unor active ale altor ramuri de activitate pentru a se obţine fondurile necesare achiziţionării unor

active care să contribuie la recentrarea şi întărirea activităţilor aparţinând vocaţiilor profesionale de bază.

Numeroase exemple de întreprinderi mari, puternice din ţările Comunităţii europene pun în

practică aceste mişcări, urmărindu-se un proces de europenizare a acestora.

Creşterea performanţelor economice ale întreprinderilor ţărilor comunitare a condus la acordarea

unei mari atenţii reformulării unor politici comunitare şi aducerea unor corecturi la politica concurenţei.

Pentru ca să se favorizeze oferta europeană şi atingerea unei eficiente economice superioare prin crearea

unui spaţiu economic european performant, se urmăreşte găsirea unui bun echilibru între politica

concurenţei şi politica industrială, precum şi realizarea unui dialog mai eficient între întreprinderi şi

puterile publice comunitare.

Marile linii ale politicii industriale comune adoptate de Consiliul Uniunii Europene însărcinat cu

problemele industriale, privilegiază manifestarea mecanismelor şi a legilor de piaţă şi nu implică

dirijismul. În acest context, prin articolul 130 al Tratatului de la Maastricht se statuează că este necesar ca

în Comunitatea europeană să se accelereze adaptarea industriei comunitare la schimbările structurale,

care impun să se încurajeze un mediu înconjurător favorabil dezvoltării economice, iniţiativei dezvoltării

întreprinderilor şi cooperării lor şi să se urmărească favorizarea unei mai bune exploatări a potenţialului

industrial şi a politicilor de inovare, de cercetare şi dezvoltare tehnologică.

255

În cadrul politicii industriale comunitare actuale se urmăreşte întărirea acţiunilor pentru sprijinirea

activităţii întreprinderilor mici şi mijlocii. Urmărirea întăririi şi dinamizării activităţilor întreprinderilor

mici şi mijlocii în cadrul politicii industriale a Comunităţii europene s-a impus ca urmare a faptului că

aceste întreprinderi joacă un rol important în dezvoltarea regiunilor mai puţin favorizate, precum şi

datorită faptului că multe dintre aceste întreprinderi manifestă lipsuri sub raportul competitivităţii.

Analizele efectuate privind scoaterea la iveală a cauzelor care conduc la scăderea competitivităţii acestor

întreprinderi a scos în evidenţă o calificare mai mică în raport cu cea necesară a personalului, un grad

ridicat de îndatorare, existenţa unui fenomen de subcapitalizare şi insuficienţa fondurilor acordate

activităţii de cercetare-dezvoltare necesară creşterii performanţelor economice. Pentru înlăturarea unor

astfel de cauze, pe plan comunitar au fost adoptate o serie de măsuri care să permită acestora să facă faţă

concurenţei internaţionale, din rândul cărora putând fi amintite măsurile de creare a unor centre de

informare descentralizate, a unor reţele de cercetare comune pentru partenerii europeni, organizarea de

manifestări Europarteneriat care să permită încheierea de acorduri de cooperare între şefii de întreprinderi

din diferite regiuni, punerea în funcţiune a unor programe de formare a şefilor de întreprinderi,

organizarea de audituri tehnologice ş.a., aceste măsuri putând fi valorificate şi de întreprinderile mici şi

mijlocii din România.

Pentru sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii în vederea procurării mijloacelor financiare

necesare s-au creat posibilităţi de ajutorare, cum ar fi punerea în funcţiune a unor modalităţi de garantare

a riscului, de accedere la capitaluri de risc ş.a.

În acest context, companiile europene înaintează pe drumul proiectării unor fuziuni şi absorbţii care

să le completeze portofoliul de clienţi prin intermediul accesării unor cote redimensionate de piaşă sau

prin activarea pe unele pieţe geografice cu potenţial economic.

Prin urmare, am considerat oportună proiectarea unui sinoptic al principalelor obiective urmărite de

companii europene post-fuziune şi frecvenţa lor de monitorizare, ulterior consultării celor mai recente

anchete la nivel european realizată de renumita companie, PricewaterhouseCoopers LLP, reprezentând şi

ea o megafuziune de succes între două companii de renume: Price Waterhouse şi Coopers & Lybrand în

1998, cu sediul central în Marea Britanie, Londra. Astfel, am sintetizat informaţiile oficiale publicate de

sus-menţionata companie de şi am evidenţiat principalele obiective strategice şi financiare urmărite de

companiile absorbante/absorbite, în contextul proiectării fuziunii, precum şi în contextul integrării post-

fuziune.

Observăm astfel că cei trei piloni strategici fundamentali în decizia de fuziune sunt reprezentaţi de:

creşterea cotei de piaţă, realizarea de sinergii de cost, accesul la noi pieţe geografice, dată fiind marcarea

lor în procente destul de ridicate: 58%, 37% şi respectiv 33% din total respondenţi. Totodată, cei trei

piloni fundamentali de sorginte financiară sunt reprezentaţi de obiectivele de creştere a veniturilor,

obiectivele globale de sinergie şi de obţinerea de câştiguri înainte de dobânzi şi impozite, dată fiind şi

marcarea lor în procente ridicate precum: 42%, 35%, respectiv 31%, din total respondenţi.

Tabelul 1. Sinoptic al principalelor obiective urmărite de companii europene post-fuziune şi

frecvenţa lor de monitorizare.

Nr.

C

R

T.

OBIECTIVE

STRATEGICE ALE

FUZIUNI ŞI

ABSORBŢIEI

Monitorizarea

procesului de

integrare

managerială post-

fuziune

-per ob. strategice-

OBIECTIVE FINANCIARE

ALE FUZIUNI ŞI

ABSORBŢIEI

Monitorizarea

procesului de

integrare managerială

post-fuziune

-per ob. financiare-

1. Creşterea cotei

de piaţă

58% Saptamanal 9% Obiective de

creştere a

veniturilor

42% Saptamanal 9%

2. Realizarea de

sinergii de cost

37% Lunar 40% Obiective globale

de sinergie

35% Lunar 57%

3. Accesul la noi

pieţe

geografice

33% Semestrial 34% Câştiguri înainte

de dobânzi şi

impozite

31% Semestrial 25%

4. Accesul la

produse noi

23% Anual 5% Rentabilizarea

capitalului investit

20% Anual 4%

5. Reducerea

numărului de

concurenţi

19% Doar o dată

la finalul

fuziunii

6% Rentabilitatea

capitalurilor

proprii

19% Doar o dată

la finalul

fuziunii

2%

Neregulat 7% Neregulat 3%

256

De asemenea, accesul la noi produse şi reducerea numărului de concurenţi sunt considerate şi ele

alături de cele trei menţionate anterior, variabile incontestabile ale deciziei manageriale strategice a două

companii de a fuziona. Marcarea lor reflectă o importanţă inferioară celor anterioare (dar destul de

impresionantă, ca urmare introducerea ei în sinopticul de faţă), cu atingerea procentelor de 23% respctiv

19%.

Continuând pe aceeaşi linie, obiectivele financiare ale fuziunii şi absorbţiei conţin faţă de cele

enunţate anterior şi rentabilizarea capitalului investit şi rentabilitatea capitalurilor proprii cu marcarea de

20%, respectiv 19% din totalul respondenţilor.

Prin urmare, considerăm oportunî şi actuală atenţia specială din cadrul Comunităţii europene

acordată adoptării unor măsuri speciale pentru ajutorarea întreprinderilor din anumite sectoare care

întâmpină greutăţi şi a anumitor zone geografice considerate ca fiind defavorizate sub raport economic.

Urmărind ajutorarea unor sectoare economice care întâmpină dificultăţi se consideră că este necesară o

acţiune comunitară sectorială în cazul industriilor aflate în procesul de restructurare, cum este cazul

siderurgiei, şi pentru industriile sau activităţile aflate în faza de lansare, pentru care găsirea şi

valorificarea avantajelor sub raportul economiilor de scară, în domeniul cercetării şi dezvoltării şi al

investiţiilor nu este posibilă fără ajutor comunitar.

Asigurarea unei acţiuni comunitare pentru industriile în restructurare au ca scop evitarea creării

unor supracapacităţi prin politici naţionale de ajutorare.

Potrivit politicilor industriale aplicate de Comunitatea europeană, se acordă în anumite condiţii

ajutor comunitar sectorial pentru o anumită zonă geografică, cum a fost cazul acordării de ajutor

comunitar dezvoltării industriei portugheze.

Crearea şi dezvoltarea Pieţei comune, bazată pe principiul concurenţei, conduce la transformări

structurale majore în industria europeană. Pentru a se evita rupturile majore în aceste structuri se

consideră că aceste schimbări pot fi realizate pe baza unui consens social între părţile implicate, cum sunt

organismele comunitare şi naţionale, întreprinderile, salariaţii, consumatorii ş.a.

Pentru a se putea asigura acest consens, întreprinderile din Piaţa comună îşi creează structuri

specifice care să le poată reprezenta la nivel comunitar şi să poată influenţa organismele comunitare în

adoptarea hotărârilor. în mod deosebit, aceste structuri de reprezentare a întreprinderilor au rolul de a

încerca să influenţeze aceste autorităţi în adoptarea diferitelor reglementări sau de a acorda finanţări

suplimentare la nivel comunitar acolo unde se impune.

Desigur, politicile şi strategiile adoptate la nivel comunitar pot crea un cadru favorabil pentru

dezvoltarea concurenţei şi obţinerea unor performanţe superioare, însă factorul motor în acest domeniu îl

constituie activitatea întreprinderilor, lucru deosebit de important care trebuie reţinut şi de conducerile

întreprinderilor din România.

Aplicarea principiilor de bază ale organizării şi funcţionării Pieţei comune, care asigură unificarea,

omogenizarea şi competitivitatea, trebuie însoţită de politici macroeconomice adecvate la nivelul

economiilor naţionale care să permită impactul favorabil al unor factori asupra nivelului de

competitivitate, cum sunt cei privind rata dobânzii, ritmul de creştere a salariilor, cursul de schimb.

Mai mult, fuziunile şi absorbţiile au adesea un impact semnificativ asupra afacerii. De aceea

managementul ar trebui să fie, prin urmare, implicat îndeaproape în toate etapele de achiziţie, pre-

negociere a afacerii, în timpul executării şi de-a lungul gestiunii post-fuziune. La urma urmei, crearea de

valoare sustenabilă nu este atinsă prin incheierea fuziunii, ci prin efectuarea de afaceri de succes comune

post-fuziune.

Tocmai din acest punct de vedere, am considerat oportună introducerea acestui studiu de caz,

realizat în 2009 de PwC, pentru că se axează tocmai pe rezultatele din opt tări euroene post-fuziune şi ne

permite să extragem elementele fundamentale considerate chei de succes al fuziunilor actuale. Mai mult,

considerăm, la fel ca şi autorii că acesta va pune bazele înţelegerii factorilor critici de succes a

operaţiunilor şi marii DA şi NU în abordările la tranzacţiile.

Amploarea studiului, îl face de necontestat, în materie de experienţă în strategiile de integrare post-

fuziune realizat de PwC în cele opt ţări europene cu mai mult de 250 de directori executivi de top, care au

făcut parte din proiectele de integrare post fuziune în ultimii trei ani.

Mai mult, pe lângă ierarhizarea obiectivelor de maxim interes, la nivel strategic şi managerial,

sintetizarea informaţiilor din sus-numitul stdiu, ne oferă şi posibilitatea de a analiza şi frecvenţa de

monitorizare a efectelor fuziunii.

257

Prin urmare, observăm un interes major în raportarea lunară, respectiv 40% per obiective strategice

şi 57% per obiective financiare, urmată de practica raportării semestriale strategice 34% şi financiare

25%, dar diferenţa de preferinţă este semnificativă, raportarea lunară fiind cea mai reprezentativă.

La polul opus, raportările anuale, o singură dată la finalul fuziunii şi practica neregulată de

raportare, ocupă procente nesemnicative per obiective strategice, respectiv: 5%, 6% sau 7%, iar per

obiective financiare 4%, 2% şi 3%.

În concluzie, considerăm oportună analiza managerială a unor fuziuni eşuate, dar şi a unora ce au

reuşit să se revigoreze, precum şi ale unora care au reprezentat şi încă reprezintă un succes în istoria

fuziunilor la nivel european.

Figura 1. Corelaţia obiectivelor strategice şi financiare urmărite de companii europene post-

fuziune cu frecvenţa lor de monitorizare-grafic realizat de autoare în baza sintetizării datelor oficiale

publicate de PricewaterhouseCoopers LLP.

Prin urmare, în ceea ce priveşte Germania, Daimler-Benz cunoştea cu siguranţă problemele „tari"

ale industriei auto atunci când a hotărât să fuzioneze cu Chrysler. Este posibil să fi şi greşit în analiza

structurii de costuri a lui Chryssler, dar în linii mari, auditul referitor la problemel tari a fost bine realizat.

Daimler-Benz s-a înşelat însă în analiza cu privire la problemele difuze, între compania germană şi cea

americană existau diferenţe culturale uriaşe. Diferenţele mari dintre schemele de salarizare au dus la

probleme majore, culturale şi de echitate. Munca de audit realizată asupra chestiunilor tari era anihilată de

o analiză culturală slabă, fapt care încă mai afectează negativ implementarea fuziunii celor doi egali.

Pentru ca M&A să reuşească este absolut necesară şi auditarea problemelor culturale difuze.

Astfel, doar cu o planificare temeinică şi o analiză adecvată a candidaţilor potenţiali, corporaţia

poate decide în privinţa candidatului la o fuziune sau achiziţie şi a unui preţ corect, hotărând astfel asupra

unei strategii de diversificare.

Putem menţiona şi aici exemplul companiilor Daimler-Benz şi Chrysler. Am menţionat deja

diferenţele mari dintre culturile germană şi respectiv nord-americană, iar acum face referire şi la

disparităţile enorme între nivelurile de salarizare, sursă de dificultăţi majore în compania rezultată în urma

fuziunii. Mai există şi alte diferenţe culturale importante. Înainte de fuziune, în compania Chrysler era

practicată abordarea de tip „pirateresc" în rezolvarea problemelor şi dezvoltarea gamei de produse cu

echipe interdepartamentale lucrând împreună şi interacţionând puternic, într-un cadru de interdependenţă

reciprocă. Prin contrast, Daimler-Benz avea o structură mai tradiţională, de tip vertical, condusă de

departamentul ingineresc, în care oamenii de la marketing sau proiectare nu veneau decât sporadic în

Obiective strategice

Evaluare

Post-Fuziune

Obiective financiare

258

contact cu inginerii şi jucau mai degrabă un rol secundar. Aceste diferenţe de stil şi proces fac integrarea

culturală dificilă şi pun sub semnul întrebării valabilitatea strategiei de achiziţii.

Sistemele diferite de salarizare de la Daimler şi Chrysler au generat probleme pentru procesul de

integrare post-fuziune. Salariul sensibil diferit pentru poziţii similare, în cazul fuziunii unor companii de

acelaşi nivel, a constituit motiv de concurenţă şi a alimentat unele sentimente negative în rândul

managerilor ale căror activităţi şi contribuţii au fost subevaluate. Directorii din DaimlerChrysler ştiau că

aceste deosebiri trebuie analizate şi e necesară eliminarea diferenţelor supărătoare, dacă se doreşte

aşezarea fuziunii pe baze solide de cooperare. La şase ani de la momentul fuziunii, deşi aceste probleme

au fost tratate, ele încă mai dădeau naştere unor probleme spinoase.

Aceasta sugerează o altă problemă în fuziunea DaimlerChrysler. A fost acordat atât de mult timp şi

atât de multă atenţie celor două companii, ca partenere într-o „fuziune a egalilor", încât diferenţele reale

de putere din relaţia achizitor-achiziţionat au fost trecute cu vederea, dacă nu chiar ignorate. Sunt rare

cazurile în care două companii contribuie în egală măsură sau au aceeaşi putere într-o astfel de

combinaţie.

Prin urmare, confruntarea şi discuţiile de suprafaţă au influenţat şi contribuţiile fiecăreia, fapt ce a

dus într-un final la eşecul de a integra eficient cele două organizaţii. Astfel, ca şi notă de memorat

precizăm că nu este înţelept să ignorăm structura de putere în activităţile de fuziuni şi absorbţii.

Astfel, pentru Franţa am analizat fuziunea dintre Alcatel și Lucent Technologies, din noiembrie

2006, două companii foarte importante în dinamica piață mondială a telecomunicațiilor. Această fuziune a

fost una dintre cele mai importante din primul deceniu al secolului XXI și reprezintă un exemplu

interesant de fuziune cross-border. între companii care reprezintă culturi de business diferite, cea franceză

și cea americană.

Autorii de specialitate ne arată că dacă abordăm factorul orizontului de timp, putem constata că în

acest caz a fost vorba de o achiziție cu o importantă orientare strategică, având în vedere dezvoltarea pe

termen lung a noii companii, datorită avantajelor preluării asupra aparatului productiv, comercial și al

managementului acesteia.

Dar culturile celor două companii erau total diferite. Una dintre ele era puternic ierarhizată și

controlată central, în timp ce cealaltă era flexibilă și plină de spirit antreprenorial.

Criticii birocrației franțuzești vor fi surprinși să afle că Lucent era compania rigidă. Desprinsă din

monopolul AT&T, ea a păstrat stilul milităresc și după ani de restructurări, managerii erau atât de

obsedați de reducerile de costuri, încât chiar și cele mai mărunte achiziții trebuiau introduse în sistemul

contabil central. Întrucât majoritatea vânzărilor se adresau clienților tradiționali, echipa de marketing a lui

Lucent era slabă. De cealaltă parte, Alcatel era operat aproape ca o federație, cu directori de țară care

raportau la Paris doar rezultatele anuale. Iar divizia de marketing era de zece ori mai mare decât cea a

Lucent, deși vânzările erau doar cu 50% mai mari. Compania franceză avea o experiență pozitivă cu

achizițiile, în timp ce la Lucent lucrurile nu stăteau la fel de bine.

Foarte multă lume a asemănat această fuziune la momentul respectiv, dar și de atunci, cu o

tranzacție asemănătoare, cea care a unit Daimler-Benz și Chrysler Corp., formând Daimler- Chrysler. Și

această fuziune reunise cultura de business europeană cu cea americană, fără a avea succes din acest

motiv.

Deși s-a venit cu o abordare nouă, americană și a adoptat un stil de leadership apropiat de angajați,

nu s-a reușit să eficientizeze foarte mult procesele interne ale companiei, în special modalitatea de a lua

decizii. Concurența foarte agresivă se descurca foarte bine în acea perioadă, în special Huawei, rivalii

asiatici. Asta a condus la o strategie de discount-uri dusă de compania franceză, în dauna profitului.

Clienții au fost derutați de posibilele schimbări din portofoliul de produse Alcatel-Lucent și au ezitat să

plaseze noi comenzi. Pe de altă parte, angajații erau preocupați să nu-și piardă locul de muncă și nu au

mai dat randamentul așteptat. Aceste hibe au deschis larg ușa concurenței, care a preluat o cotă de piață

importantă de la Alcatel (în special Ericsson și Huawei). Analiștii financiari s-au grăbit să atace procesul

de fuziune pe de-a întregul, apreciind că este un adevărat eșec, și spunând că nu mai este logic din punct

de vedere financiar.

Dar, odată cu schimbarea CEO-ului ALcatel-Lucent , pare să se redreseze, pentru 2009, planul

înaintat de noul CEO conținea foarte multe măsuri de eliminare a costurilor, o strategie la care olandezul

ține foarte mult. În același timp, reproiectarea din 2009 a Alcatel-Lucent s-a concentra pe părțile mai mici

dar cu creștere mai mare a business-ului, precum divizia de servicii, care a înregistrat o creștere de 12% în

trimestrul 4 2008; planul prevede și ca, în 2009, compania să realizeze economii de 1 miliard $.

259

Astfel, în contextul în care în domeniul telecomunicaţiilor de astăzi asistăm la un mediu de

adaptare la noile realităţi, la noi cereri şi la noile modele de afaceri, promovate de noua reconfigurată

companie, post-fuziune.

Cu un puternic accent pe soluţii complete care genereaza valoare pentru clienti si a le ajuta să

valorifice potenţialul-o lume conectata, Alcatel-Lucent este organizată, acum post-fuzine, în jurul valorii

celor trei segmente operaţionale şi a celor trei regiuni geografice. Elementele manageriale psot-fuzine,

după 2009, se concentrează pe dezvoltarea şi menţinerea unor aplicaţii inovatoare şi de produse software

pentru baza de clienţi la nivel mondial. Acesta oferă produse de top, care răspunde cerinţelor clienţilor de

reţea, în toate segmentele de piaţă, cum ar fi furnizorii de servicii, industrii şi întreprinderi. Serviciile

oferite acum de Alcatel-Lucent reproiectat managerial sprijină o reţea care conţine, inclusiv consultarea,

integrarea, migraţia şi transformarea, implementarea, întreţinerea şi gestionarea operaţiunilor

manageriale.

Prin urmare, analiza viabilităţii manageriale la Alcatel-Lucent s-a realizat la monentul oportun şi s-

au luat măsurile necesare la momentul respectiv de redresare a sorţii companiei, care începuse să

înregistreze pierderi semnificative.

Astăzi, în semstru 2 din 2011, Alcatel-Lucent raportează un profit net de 43 milioane de Euro şi o

valoare de 0.02 Euro per acţiune.

Iată, deci un exemplu de referinţă care susţine, precizările noastre din subcapitolul anterior, în

condiţiile unei riguroase analize a viabilităţii manageriale cu evidenţierea cauzelor generatoare de efecte

negative, compania post-fuziune poate înregistra un succes economic scontat şi poate şi mai mult, toate

sub egida unei coerenţe economice atent monitorizate din punct de vedere al managementului companiei

absorbante/absorbite.

Pe segmentul telefoniei din Marea Britanie Deutsche Telekom şi France Telekom au purtat

negocieri privind fuziunea subsidiarelor T-Mobile şi Orange, într-o companie deţinută în joint-venture de

cele două grupuri, pentru a crea cel mai mare operator britanic de telecomunicaţii mobile, cu o cotă de

piaţă de 37%. Noul grup va fi deţinut în cote egale (câte 50% din acţiuni) de Deutsche Telekom şi France

Telekom şi va avea circa 28,4 milioane de clienţi, adică 37% din totalul utilizatorilor de telefonie mobilă.

Fuziunea celor două companii se vroia a extinde atât gama de servicii, cât şi acoperirea şi calitatea

serviciilor pentru clienţi. Combinarea operaţiunilor din Marea Britanie se dorea a consolida competiţia

corectă, considerându-se că acţionarii vor beneficia de o profitabilitate mai ridicată şi o creştere imediată

a fluxului de numerar pe acţiune, fără creşterea gradului de îndatorare a celor două companii-mamă.

Sinergiile estimate de cele două grupuri europene după combinarea diviziilor din Marea Britanie se

plasau la peste patru miliarde de euro, provenind atât din reducerea costurilor legate de reţea şi operaţiuni,

cât şi economii în zona distribuţiei şi marketingului, scăderea cheltuielilor administrative şi "optimizarea

forţei de muncă".

Bibliografie:

1. Brătianu Constantin, Management-marketing, Concepte fundamentale, Editura Comunicare.ro,

Bucureşti, 2006.

2. Bărbulescu Constantin, Diagnosticarea întreprinderilor în dificultate economică, Strategii de

redresare şi dinamizare a activităţii, Editura Economică, Bucureşti, 2002;

3. Ciocârlan Doiniţa, Managementul companiei absorbante/companiei absorbite, Editura Universitară,

Bucureşti, 2007;

PROCESUL DE DEZVOLTARE STABILĂ A ÎNTREPRINDERII PORTUARE ÎN BAZA

ANALIZEI FACTORILOR DE RISC

Viorel FLORESCU, România

Abstract: The largest share in the structure of ecological damage caused by the business port is linked to emissions of

harmful substances into the atmosphere. Assessing benefits and harms allows to examine a wider range of consequences that

result from the use of traffic organization,production technologies and vehicles.

Cea mai mare pondere în structura prejudiciului ecologic, cauzat de către activitatea întreprinderii

portuare, este legat de emisiile de substanţe nocive în atmosferă. Evaluarea avantajelor şi prejudiciului

permite de a examina un spectru mai larg al consecinţelor, la care duce utilizarea sistemelor de organizare

260

a circulaţiei, tehnologiilor de producţie şi mijloacelor de transport. Mai raţional ar fi de a măsura

semnificaţia medie a avantajului ecologic sau prejudiciului, evaluând modificările în volumele emisiilor

fiecăruia dintre componente. Este necesar de a remarca, că de informaţia privind emisiile ecologice sau

prejudiciul trebuie de ţinut cont în procesul de adoptare a deciziilor privind dezvoltarea sau reconstrucţia

întreprinderii portuare. În baza acestei informaţiei poate fi comparată competitivitatea ecologică a

tipurilor alternative de încărcături (petrolul sau gazul condensat, metalele sau deşeurile radioactive),

tehnologiilor şi metodelor de organizare a proceselor de transportare a mărfurilor. Vorbind despre

perspectivele dezvoltării stabile, este necesar de a evalua nivelul siguranţei ecologice.

Analiza demonstrează, că siguranţa ecologică a întreprinderii portuare este scopul de lungă

durată. Cât nu s-ar strădui de a găsi soluţia problemei atingerii nivelul de siguranţă ecologică prin

internalizarea cheltuielilor ecologice, dezvoltării tehnologiilor de menţinere a resurselor, sporirea

fiabilităţii sistemelor tehnice, aceasta nu este suficient, deoarece sursa tuturor pericolelor este însăşi omul.

De aceea asigurarea dezvoltării stabile totdeauna va include analiza sistemelor factorilor externi şi interni

ai gestionării, care decurg din legile funcţionării sistemelor de producţie sigure, care trebuie să se

transforme în norme ale vieţii.

Acţiunile locale privind asigurarea siguranţei ecologice nu totdeauna duc la reducerea pericolului

global sau regional, ci adesea chiar şi depăşesc nivelul acestuia, de aceea, aici este necesar de a ne

conduce de principiile generale, ţinând cont de factorul natural. Doar atunci, la asigurarea siguranţei

ecologice locale se vor hotărî problemele stabilităţii regionale. Este extrem de important aşa principiu al

dezvoltării stabile, cum elaborarea măsurilor preventive. Acest program este foarte important pentru

prevenirea fenomenelor spontane periculoase, accidentelor tehnogene, precum şi poluării teritoriului

întreprinderii portuare şi altor încălcări ecologice, care ameninţă sănătatea şi viaţa oamenilor.

Principiul anterior se bazează pe principiul evaluării influenţei asupra mediului înconjurător a

diferitor tipuri de gestionare a întreprinderii portuare, totodată, nu doar cea prognozată, dar şi activitatea

curentă.

Principiul declarării este la fel de important, deoarece partea informaţională a acestei probleme

(datele despre unele acţiuni sau altele, tehnologii, încărcături transportate, care pot duce la denaturarea

mediului înconjurător sau cauza prejudiciu sănătăţii oamenilor).

Următorul principiu al dezvoltării stabile - normarea ecologică.

Un principiu important este coordonarea activităţii economice şi măsurilor de protecţie a naturii

legate de aceasta, adoptate de beneficiarii resurselor naturale şi societatea.

Parte indispensabilă a managementului dezvoltării întreprinderii portuare sunt principiile legate

de evaluările economice ale prejudiciului cauzat mediului înconjurător, cu toate că problema privind

determinarea preţului ecologic rămâne deschisă.

Totodată, în practică este extrem de dificil de a determina cât priorităţile diferitor macro-

indicatori, care caracterizează nivelul stabilităţii întreprinderii portuare, atât şi utilizarea semnificaţiilor

acestora. Însă, utilizând informaţia statistică, poate fi făcută evaluarea adecvată a proporţiilor

prejudiciului, modificând indicatorii selectaţi.

Pentru evaluarea situaţiei create pe teritoriul, unde este amplasat întreprinderea portuară, este

necesar a elabora şi de a determina «indicatorul integral» pentru evaluarea nivelului social-economic al

siguranţei teritoriului, componentele principale ale căruia sunt următoarele:

- capacitatea teritoriului,

- volumul traficului de mărfuri,

- nivelul impactului asupra populaţiei,

- nivelul taxelor ecologice,

- nivelul mediu al funcţionării bugetare a măsurilor de protecţie a naturii,

- nivelul investiţiilor,

- nivelul dezvoltării infrastructurii

şi toţi aceşti indicatori pot servi pentru determinarea nivelului riscului ecologic al teritoriului supus

examinării.

Indicatorul integral care are rolul de indicator al managementului dezvoltării trebuie să răspundă

următoarelor criterii de bază:

- posibilitatea utilizării la nivel macro;

- îmbinarea aspectelor economice şi ecologice;

- interpretarea univocă pentru persoanele care adoptă deciziile;

- a avea expresie cantitativă;

- a se sprijini pe sistemul datelor empirice;

261

- reprezentativitatea pentru comparaţii interregionale;

- posibilitatea evaluării în dinamica temporară;

- flexibilitate;

- dispunerea de cantitate limitată de factori primordiali.

La această etapă problema indicatorilor şi indicilor de dezvoltare a întreprinderii portuare este

foarte importantă şi devine tot mai actuală.

Indicatorii întreprinderii portuare trebuie să posede :

- sensibilitate;

- agregativitate;

- simplitatea interpretării;

- justificare ştiinţifică.

Este necesară elaborarea indicatorilor în aşa mod, încât ei să reflecte caracterul local şi regional.

Drept indicator al dezvoltării stabile a întreprinderii portuare, poate servi indicele cantitativ şi

calitativ al riscului ecologic al întreprinderii portuară, care va evalua nivelul pericolului care ameninţă

acest sistem în oricare perioadă de timp.

Pe parcursul evaluării riscului ecologic este necesar de a ne sprijini pe următorii indicatori:

- indicele poluării atmosferei de la sursele staţionare şi mobile ale întreprinderea portuară;

- indicele poluării acvatoriului portului de la obiectele întreprinderea portuară;

- indicele integral al utilizării economice a teritoriilor întreprinderea portuară

- indicele capacităţii de asimilare a mediului înconjurător.

În baza principiilor specificate mai sus vom defini noţiunea de risc ecologic al întreprinderii

portuare, care constă din două secţiuni: riscul calitativ şi cantitativ.

Riscul cantitativ al întreprinderii portuare este nivelul (eventualitatea) survenirii evenimentului

nefavorabil în cazul funcţionării obiectelor întreprinderii portuare, care ia în calcul prejudiciul eventual în

rezultatul creării serviciilor, precum şi prejudiciul, legat de consecinţele apariţiei situaţiei excepţionale

(accidente tehnologice de caracter natural-climateric),provocate de activitatea omului.

Riscul calitativ ecologic şi economic constituie atitudinea oamenilor faţă de posibilităţile apariţiei

unei sau altei situaţii, când se observă evenimentul periculos sau prejudiciul.

Comasând aceste două noţiuni se poate spune, că riscul ecologic şi economic al întreprinderii

portuare constituie măsura cantitativă a pericolului, legat de evaluarea prejudiciului economic, social şi

ecologic. Ca indicator el va fi mai influent, în cazul în care creşte eventualitatea apariţiei sau manifestării

anumitului eveniment.

De aceea, riscul ecologic şi economic, în acest caz, poate fi determinat ca produs al eventualităţii

unui oarecare eveniment şi evaluarea cantitativă a prejudiciului aşteptat.

Prin urmare, riscul ecologic şi economic uneşte două noţiuni «eventualitatea pericolului» şi

«prejudiciul economic».

În procesul evaluării activităţii întreprinderii portuare pot fi determinate următoarele tipuri de

risc:

- risc, care ameninţă siguranţa;

- risc, care ameninţă starea mediului înconjurător;

- risc, care ameninţă sănătatea populaţiei şi muncitorilor;

- risc financiar al întreprinderilor portuare.

Eventualitate destul de înaltă de manifestare posedă riscul, care ameninţă sănătatea populaţiei şi

muncitorilor, sub care urmează a înţelege cantitatea efectelor nefavorabile, cazurile de interacţiune cu

omul, în prezenţa incertitudini, cât în însăşi efecte, atât şi în interacţiune. Riscul, care ameninţă starea

mediului înconjurător al teritoriului întreprinderii portuare şi oraşului în întregime, se determină prin

faptul, la care nivel activitatea este prejudicioasă pentru toate tipurile de resurse naturale, făcând analiza

comparativă a indicilor social-economici ai preferenţialităţii şi impactului tehnogen şi cum se reflectă

activitatea negativă a întreprinderii portuare asupra stării dezvoltării stabile. Riscurile financiare se

determină de eventualele pierderi de bunuri (fonduri fixe), venituri sau investiţii.

Pentru a evalua corect un tip de risc sau altul, este necesar de a efectua analiza eventualităţii

riscului, care este destinat pentru asigurarea siguranţei proceselor tehnogene (accidentelor, emisiilor,

cutremurelor, inundaţiilor).

Această analiză trebuie să ţină cont de toate rateurile utilajului, precum şi de cauzele acestora.

Aceasta permite de a calcula eventualitatea evenimentelor complicate şi caracteristica cantitativă a

consecinţelor.

262

Fig. 1. Etapele evaluării consecinţelor emisiilor în atmosferă

Analiza calitativă poate fi aplicată, evaluând modificarea condiţiilor climaterice, precum şi

consecinţelor sociale pentru populaţie şi obiectelor de producţie ale oraşului.

Fiecare tip de risc ecologic poate fi împărţit în subgrupe sau aşa-numiţi factori, care contribuie la

apariţia evenimentului periculos prejudicios, care frânează dezvoltarea.

Consecinţele poluării mediului înconjurător de către obiectele întreprinderii portuare este necesar

de a fi examinate în calitate de cale, pe care se dezvoltă procesul din momentul emisie de substanţe

poluante şi calea lor până în momentul cauzării prejudiciului, în primul rând – prejudiciul cauzat sănătăţii

şi dauna materială. Efectuarea evaluării consecinţelor emisiilor nocive în atmosferă pentru sănătatea

oamenilor trebuie efectuată în patru etape, această schemă este reflectată pe figura 1.

Fig.2. Schema evaluării influenţei întreprinderii portuare asupra stării mediului, ţinând cont de concepţiile

dezvoltării durabile

Etapa 1:

Întocmirea listei emisiilor nocive

Etapa 2:

Măsurarea concentraţiei de substanţe nocive

Etapa 3:

evaluarea cantitativă a consecinţelor

Etapa 4:

Evaluarea consecinţelor în expresie

bănească

263

Componentele de substanţe nocive de la activitatea obiectelor întreprinderii portuare, care merită

să fie examinate în majoritatea cazurilor, sunt: hidrocarburile, oxidul de carbon, dioxidul de azot, xilolul,

funinginea, white-spirtul, dioxidul de sulf, praful de lemn, praful de piatră spartă, praful de cereale, praful

de marnă, butilacetatul, toluolul, acetona. Măsurarea concentraţiei de substanţe nocive prevede influenţa

emisiilor asupra formării elementelor poluante în mediul înconjurător. Poate fi măsurată concentraţia de

substanţe nocive în mod separat la nivel local, utilizând totodată calculele în baza modelului regresiv,

ceea ce este metodă sigură ştiinţifică de justificare, sau evaluând concentraţia după principiul colaborării .

Conform acestei metode concentraţia de substanţe nocive se evaluează prin măsurarea concentraţiei

generale a fiecăruia dintre agenţii poluanţi şi distribuirea acesteia între obiectele cu emisii nocive, produce

de către fiecare dintre acestea, în caz de posibilitate, ţinând cont de înălţimea emisiilor.

Este important de a calcula toate tipurile de modificări condiţionate de influenţa tehnogenă,

ulterior de a le prezenta în calitate de factori ai riscului şi de a întocmi modelul evaluării cantitative a

riscului, pe urmă de a aranja indicatorii după factori.

După înfăptuirea măsurilor descrise, este necesar de a prezenta schema-bloc, care reglementează

procesul funcţionării întreprinderii portuare, ca sursă de influenţă negativă principală asupra mediului

înconjurător al oraşului (figura 2.).

În baza acestei scheme, vom efectua pe etape evaluarea influenţei funcţionării întreprinderii portuare

asupra stării ecologice a teritoriului. În baza raportului «Raport de mediu. Planul integrat de dezvoltare al

polului naţional de creştere Constanţa. 2009», vom studia dinamica emisiilor principalilor poluanţi .

Analizând datele despre emisii, am ajuns la concluzia, că creşterea absolută a emisiilor a constituit

1466,644 către anul 2009.

În baza vom determina structura emisiilor şi celor mai multe substanţe .

Cercetând structura de substanţe poluante aruncate în atmosferă de la sursele staţionare ale

întreprinderii portuare, se poate vedea, că cea mai mare pondere constituie: hidrocarburile, oxidul de

carbon, oxidul de azot.

Să evaluăm prejudiciul de facto cauzat de întreprinderea portuară prin emisiile de substanţe

examinate, care se calculează după formula:

Y=KdrΣYpmbKaimi (1.1)

unde У - prejudiciul ecologic general exprimat în lei;

Кdr - coeficientul diferenţierii regionale (pentru Constanţa - 2,04)

Ypmb– normativul de bază al prejudiciului în medie pe România;

Kai - indicele agresivităţii relative substanţei i.

Analizând indicatorii activităţii întreprinderii portuare, am ajuns la următoarele concluzii: în

rezultatul funcţionării şi dezvoltării a obiectelor întreprinderii portuare se observă o situaţie

ameninţătoare, care este condiţionată de creşterea emisiilor supranormative depăşind mai mult decât de 2

ori concentraţia maximă admisibilă, iar deversările în obiectele acvatice a crescut cu 200 %. Este necesar

de a remarca, că cota emisiilor supranormative în schema generală constituie în medie 35 % - 70%,

oscilând din an în an.

Tabelul 1. Distribuirea prejudiciului ecologic pe substanţele poluante, %

Substanţele 2008 2009 2010 2011

Hidrocarburi 34,05 29,14 29,79 29,465

Oxid de carbon 1,7 2,06 1,407 3,74

Oxid de azot 64,26 68,79 68,79 66,79

Total 100 100 100 100

Făcând totalurile şi examinând datele privind plăţile pentru emisiile de substanţe poluante, vom

determina, că ţinând cont de coeficienţii de indexare pe anul 2010 şi 2011, plata pentru emisiile

supralimită au crescut.

Influenţa tehnogenă contemporană asupra ecosistemului teritoriului determină necesitatea

elaborării criteriilor ampli de evaluare a stării componentelor acestuia.

264

Pentru teritoriul examinat perspective pot deveni metodele bazate pe abordare unică şi evaluarea

stării ecosistemelor şi componentelor acestora. O mare însemnătate pentru evaluarea suprafeţei de

influenţă negativă asupra ecosistemului au criteriile spaţiale.

Criteriile de evaluare a indicatorilor permit de a obţine caracteristica integrală a componentei

respective a mediului.

Indicele sumar al poluării obiectelor acvatice, conform datelor cercetării complexe, este egal cu

19,4, prin urmare, acest teritoriu după nivel poate fi caracterizat ca relativ periculos după nivelul poluării,

nivelul poluării aerului oscilează de la 4,8 până la 7,3, ceea ce conform clasei stării ecologice poate fi

raportat la clasa a doua sau la clasa de risc.

După indicii specificaţi mai sus, teritoriul industrial al or. Constanţa este referit la teritoriile de

risc, deoarece concentraţia tuturor elementelor, iar noi examinăm elementele referitoare la clasa II şi III

de pericol, este egal cu 3,6, ceea ce permite de a caracteriza acest teritoriu ca zonă de risc ecologic.

Analizând datele despre evacuările cantitative în obiectele acvatice în timpul operaţiunilor de

încărcare-descărcare, pot fi făcute concluziile referitoare la nivelul poluării golfului Mării Negre în

regiunea or. Constanţa: din cauza majorării traficului de încărcături de metale şi minerale care conţin

metale a crescut poluarea cu metale grele, nivelul poluării poate fi determinat ca puternic poluat, impactul

tehnogen asupra obiectelor este puternic (periculos), clasa stării bazinului acvatic poate fi caracterizată ca

critică.

Bibliografie:

1. Ansoff I. H. Strategic Management. New York: Wiley, 1979.

2. Banciu D., Eşanu A. Sisteme inteligente de transport. Editura Tehnică. Bucureşti: 2003, 285p.

ASIGURAREA ORGANIZAŢIONALĂ PENTRU IMPLEMENTAREA SISTEMULUI DE

INDICATORI MANAGERIALE ACTIVITĂŢII DE MARKETING

Mihaela GROSMAN, România

Abstract: Evaluating the results of marketing with marketing calculating indicators meanings, form proposed by the

author reports, forms part of the strategic planning and budgeting process, which is oriented to optimize performance marketing

activity. In connection with the calculation and analysis of meanings marketing indicators can be used to monitor marketing

activities and accelerating decision-making.

Evaluarea rezultatelor activităţii de marketing cu calcularea semnificaţiilor indicatorilor de

marketing, formaţi în rapoartele propuse de autor, constituie o parte a procesului planificării strategice şi

bugetării, care este orientat pentru optimizarea rezultatelor activităţii de marketing. În legătură cu aceasta

calcularea şi analiza semnificaţiilor indicatorilor de marketing pot fi utilizate în scopul monitorizării

activităţii de marketing şi accelerării adoptării deciziilor. În baza lor, introducerea modificărilor în

strategie şi tactică poate fi efectuată direct pe parcursul realizării activităţii de marketing, spre deosebire

de analiza posterioară efectuată în scopul deciziilor viitoare. Abordarea propusă de către autor, pentru

evaluarea rezultatelor activităţii de marketing în baza sistemului de indicatori de marketing presupune

integrarea acestuia în sistemul de management pentru corelarea cu rapoartele administrative şi sistemul de

indicatori generali pe companie.

Pentru implementarea sistemului de indicatori de marketing, este necesară cointeresarea din

partea conducerii, îmbinarea cu rapoartele administrative şi financiare existente, instruirea şi informarea

colaboratorilor, respectarea proceselor şi cerinţelor stabilite faţă de ţinerea evidenţie, transmiterea

experienţei şi cunoştinţelor obţinute în procesul elaborării. Sistemul de indicatori propus de autor pentru

evaluarea activităţii de marketing trebuie să corespundă celei corporative, de aceea este raţional de a

determina cercul de persoane care reprezintă fiecare nivel implicat, pentru a avea posibilitate de a lua

decizii cu participarea tuturor reprezentanţilor grupului de lucru. În rezultatul cercetării, autorul a ajuns la

concluzia că nu există o metodă generală acceptată de organizare a marketingului în sfera serviciilor.

Mulţi specialişti, sunt contra creării în companiile din sfera serviciilor a secţiilor speciale de marketing,

afirmând că în acest caz restul personalului se scuteşte de răspundere pentru marketing, ceea ce duce la

reducerea calităţii deservirii.

Organizarea activităţii de marketing în compania WORLD CLASS ROMANIA SRL, se

realizează fără organizarea subdiviziunii speciale. Funcţiile de marketing sunt distribuite pe diferite

subdiviziuni ale companiei, cărora li-au fost atribuite funcţiile de vânzare, publicitate, analitică. Ţinând

265

cont de specificul sferei serviciilor, responsabilitatea pentru promovarea şi acordarea acestor servicii de se

pune în sarcina personalului de primă linie. În acelaşi timp, la colectarea datelor despre rezultatele

activităţii de marketing este necesar a avea în vedere faptul, că un şir de eforturi de marketing se depun în

afara subdiviziunii de marketing (subdiviziunile conexe şi companiile de subantreprenoriat). Cu toate

acestea, în forma generală activitatea de marketing a companiei WORLD CLASS ROMANIA SRL

presupune următoarele direcţii:

Programe de marketing ţintă;

Programe de marketing pe cluburi şi servicii aparte;

Programe de marketing regionale;

Programe de marketing pe anumite segmente de piaţă.

Utilizarea în comun a informaţiei privind rezultatele activităţii de marketing la diferite niveluri de

administrare şi în diferite subdiviziuni ale companiei contribuie la luarea mai fundamentată a deciziilor pe

marginea finanţării activităţii de marketing.

Autorul consideră, că asigurarea informaţională a activităţii de marketing este condiţie necesară a

formării procesului de evaluare a rezultatelor evidenţei de marketing şi reprezintă fluxul de informaţie de

marketing pentru calcularea indicatorilor de marketing necesari.

Implementarea sistemului de indicatori pentru evaluarea rezultatelor activităţii de marketing sub

formă de sistem de rapoarte de marketing, presupune elaborarea bazei informaţionale unice, în care se vor

acumula datele necesare pentru fiecare companie.

Calcularea şi analiza indicatorilor de marketing presupune utilizarea programelor informaţionale

speciale, pregătirea şi transmiterea acestei informaţii colaboratorilor interesaţi ai companiei.

Sistemul Informaţional de Gestionare a Calităţii de Membru (MMS) existent, reprezintă un

produs de program, care permite de automatizat şi de controlat vânzările membrilor individuali şi cei în

grup – serviciul principal al companiei WORLD CLASS ROMANIA SRL. Funcţiile acestui sistem

presupun colectarea, căutarea şi păstrarea informaţiei despre clienţi. Lipsa instrumentului analogic, nu

permite de a efectua analiza planificată a clienţilor şi în întregime evaluarea activităţii de marketing.

Acest sistem presupune utilizarea anumitei anchete structurate (numele de familie, numele, patronimicul,

adresa, genul, vârsta, data naşterii, graficul vizitelor, categoria de membru etc.). Listele anchetelor,

companiilor, contractele, calitatea de membru şi alte date se reflectă în formele universale, care au parte

tabelară. Există posibilitatea nemijlocită de stabilire a legăturilor clientului cu compania.

Acest sistem permite de a realiza următoarele operaţiuni: anularea calităţii de membru, închiderea

calităţii de membru, îngheţarea calităţii de membru, reperfectarea calităţii de membru, prelungirea calităţii

de membru.

Pentru organizarea şi dezvoltarea sistemului informaţional de marketing în compania WORLD

CLASS ROMANIA SRL în cadrul bazei de date existente privind gestionarea calităţilor de membru

MMS, este necesar de a utiliza suprastructura analitică, care ar permite de a crea accesul cu scop

determinat pentru colaboratorii companiei întru evaluarea activităţii companiei în diferite intervale de

timp. De exemplu, subdiviziunea medicală evaluează frecvenţa vizitelor la club sau utilizarea anumitor

servicii.

Sistemului de indicatori de marketing elaborat de către autor, presupune condiţia accesibilităţii

informaţionale pentru colaboratorii companiei. Aceasta este legat de faptul că personalul care îndeplineşte

diverse funcţii este implicat în activităţi de deservirea clienţilor. În acest scop este necesar de a examina

sistemul interacţiunii între diferite servicii ale firmei.

Fig. 1. Interacţiunea secţiei de marketing cu alte subdiviziuni ale companiei WORLD CLASS ROMANIA SRL

266

Edificarea sistemului informaţional de marketing în compania WORLD CLASS ROMANIA SRL

presupune implicarea unui şir de subdiviziuni ale companiei, în cadrul cărora se vor realiza fluxuri

informaţionale directe şi inverse, precum şi stabilirea mecanismului de acumulare a datelor de la clienţi.

Aceasta va contribui la înlăturarea diferitor multiple divergenţe care există actualmente între diverse

subdiviziuni ale companiei WORLD CLASS ROMANIA SRL privind evidenţa, analiza şi controlul

asupra utilizării resurselor financiare pentru activitatea de marketing. Stabilirea legăturilor

comunicaţionale între subdiviziuni presupune existenţa blocului de utilizare a informaţiei. Semnificaţiile

indicatorilor calculaţi ai unei subdiviziuni pot fi utili altor subdiviziuni ale companiei, ceea ce este

condiţionat de specificul serviciilor.

La subdiviziunile principale ale companiei WORLD CLASS ROMANIA SRL, care au influenţă

directă sau indirectă asupra activităţii de marketing actualmente se raportează următoarele:

specialistul pentru marketing (oficiul principal)

specialistul pentru publicitate (oficiul principal)

subdiviziunea de service

subdiviziunea de fitness

subdiviziunea de vânzări

subdiviziunea pentru administrarea personalului

subdiviziunea finanţe

În cadrul subdiviziunii de marketing este necesar de a coordona activitatea de marketing cu alte

subdiviziuni (subdiviziunea de fitness, subdiviziunea finanţe) ale companiei pentru valoarea ofertei de

piaţă a serviciului.

Subdiviziunea de marketing are nevoie de date despre rentabilitatea reală a serviciilor, despre

clienţi, date despre cheltuielile de facto pentru publicitate, cota cheltuielilor pentru marketing în structura

generală a cheltuielilor companiei etc.. Subdiviziunea finanţe necesită prognoze concretizate privind

vânzările, date reale despre acordarea diferitor tipuri de servicii etc. Aceste date pot fi obţinute din

sistemul informaţional de marketing şi cercetările de marketing, precum şi din surse indirecte (clienţi,

furnizori, concurenţi etc.). Informaţia necesară pentru calcularea indicatorilor de marketing poate fi

obţinută din sistemul de rapoarte interne ale firmei. Informaţia din rapoartele interne ale firmei include

date acumulate din surse interne ale companie şi este destinată pentru evaluarea eficacităţii activităţii de

marketing, precum şi pentru depistarea problemelor şi posibilităţilor marketingului. Din diferite

subdiviziuni ale companiei se varsă informaţia, acre într-o măsură oarecare ţine de activitatea de

marketing. În acelaşi timp informaţia internă se acumulează pentru alte scopuri, ea poate fi incompletă

sau să se acorde în formă incomodă pentru adoptarea deciziilor de marketing.

Subdiviziunea de marketing introduce date, despre modificarea situaţiei pe piaţă, prognozele

vânzărilor, datele despre cheltuielile planificate pentru marketing, datele despre volumele vânzărilor.

Subdiviziunea financiară acordă date, despre rentabilitatea unor servicii aparte, cota cheltuielilor pentru

marketing în cheltuielile generale ale firmei. Subdiviziunea de marketing în întregime coordonează

activitatea întregii baze informaţionale. Sistemul de indicatori de marketing va funcţiona, dacă informaţia

privind semnificaţiile curente ale indicatorilor selectaţi va deveni accesibilă tuturor persoanelor interesate

şi va fi posibilă monitorizarea ei în dinamică. Procesul deservirii clienţilor trebuie să fie construit în aşa

mod încât contradicţiile între necesitatea productivităţii înalte şi satisfacerii clienţilor de către servicii să

fie reduse la minimum. Cu toate aceste, structura organizaţională curentă necesită reexaminare cu

comasarea ulterioară în cadrul subdiviziunii de marketing a funcţiilor specialistului pentru marketing,

specialistului pentru publicitatea, subdiviziunii vânzări şi subdiviziunii service.

Pentru asigurarea informaţiei adecvate pentru scopurile planificării şi adoptării deciziilor,

informaţia trebuie să fie divizată pentru a determina rezultatele anumitor subdiviziuni ale companiei în

parte, scopul căreia este reducerea cheltuielilor şi maximizarea beneficiului. De aceea, colaboratorii

subdiviziunilor au dreptul să utilizeze această informaţie, dar pot fi lipsiţi de posibilitatea de a introduce

în ea modificări şi de a introduce noi date, care nu se referă direct la activitatea subdiviziunii. Fluxurilor

informaţionale stabilite în acest mod în companie trebuie să aibă importanţă majoră pentru subdiviziune,

deoarece în cazul dispunerii de ele este foarte posibil de a realiza strategia companiei şi, de rând cu

aceasta, se va efectua şi evaluarea eforturilor de marketing.

În cadrul organizării evidenţei de marketing este important de stabili semnificaţia scopului

acesteia pentru colaboratori,ceea ce presupune stabilirea responsabilităţii pentru acordarea informaţiei

pentru calcularea indicatorilor de marketing şi, în acelaşi timp, utilizarea acestor semnificaţii în activitate.

Pentru fundamentarea raţionalităţii economice a implementării sistemului de indicatori de marketing este

267

necesar de a stabili resursele pentru implementarea acestuia sistem. Aceasta va permite de a obţine

informaţii obiective pentru evaluarea şi evidenţa utilizării resurselor financiare pentru activitatea de

marketing privind rezultatele obţinute sau planificat, pentru a avea posibilitate de a efectua analiza

corecţională şi de a adopta în baza acesteia decizii de marketing corecte. De aceea, implementarea

sistemului de indicatori necesită următoarele modificări:

elaborarea instrumentului analitic pentru sistemul disponibil MMS;

modificarea interfeţei sistemului curent;

elaborarea formelor de rapoarte de marketing în legătură reciprocă cu calcularea indicatorilor;

instruirea personalului, scrierea instrucţiunilor privind utilizarea.

Implementarea sistemului de indicatori pentru evaluarea rezultatelor activităţii de marketing poate

ocupa timp de la câteva săptămâni până la câteva luni. De aceea, este necesar de a întocmi planul de

implementare a sistemului de indicatori de marketing cu lista de colaboratori responsabili, cărora li se

atribuie anumite obligaţiuni. În tabelul 1. este specificată forma pentru completarea graficului

implementării sistemului de indicatori de marketing.

Îndată după ce toţi colaboratorii vor fi obişnuiţi, cu procedura de schimb de informaţii, ei vor

putea să formuleze independent sarcini privind deservirea clienţilor la nivelul său, aducând aportul în

realizarea scopurilor companiei.

Tabelul 1. Graficul implementării sistemului de indicatori de marketing Etapele implementării Termenul

executării

Colaboratorii responsabili

Elaborarea concepţiei, cerinţelor şi scopurilor

sistemului de indicatori

Marketing, conducerea superioară, service

Determinarea direcţiilor de evaluare Marketing, conducerea superioară,

Coordonarea direcţiilor evaluării, cerinţelor şi

scopurilor pe direcţii

Marketing, conducerea superioară, vânzările, cadrele, fitness,

tehnologii informaţionale, service, finanţe, publicitate

Construirea sistemului informaţional de marketing Marketing, conducerea superioară, tehnologii informaţionale

Determinarea listei de indicatori Marketing, conducerea superioară, vânzările, cadrele, fitness,

tehnologii informaţionale, service, finanţe, publicitate

Descrierea fluxurilor de informaţii Marketing, conducerea superioară, vânzările, cadrele, fitness,

tehnologii informaţionale, service, finanţe, publicitate

Coordonarea ajustării indicatorilor de marketing cu

rapoartele corporative

Marketing, conducerea superioară

Construirea hărţii indicatorilor Marketing

Determinarea metodelor de calculare Marketing, tehnologii informaţionale

Elaborarea procedurii calculării indicatorilor în

sistemul informaţional

Marketing, tehnologii informaţionale

Determinarea formatului păstrării datelor Marketing, tehnologii informaţionale

Construirea lanţului de formare a rapoartelor Tehnologii informaţionale

Distribuirea obligaţiilor în rândul colaboratorilor Marketing, conducerea superioară, vânzările, cadrele, fitness,

tehnologii informaţionale, service, finanţe, publicitate

Instruirea colaboratorilor Marketing

În legătură cu faptul că, scopurile strategice ale companiei WORLD CLASS ROMANIA SRL,

sunt orientate pentru expansiunea regională a pieţei de servicii fitness, subdiviziunea responsabilă de

realizarea strategiei de marketing devine extrem de necesară pentru activitatea companiei.

Implementarea sistemului informaţional pentru calcularea indicatorilor de marketing, duce la

necesitatea revizuirii obligaţiilor de funcţie ale colaboratorilor, precum şi la elaborarea sistemului de

motivare a personalului, care trebuie să fie orientat întru acordarea şi acumularea informaţiei necesare

pentru analiza rezultatelor activităţii companiei. De exemplu, pentru echipa vînzări motivarea poate fi

utilizată în baza ţinerii corecte a informaţiei despre clienţi.

Implementarea sistemului de indicatori de marketing, poate atrage după sine un şir de conflicte

între subdiviziunile companiei, care pot deveni impediment grav în calea utilizării eficiente a sistemului

de indicatori de marketing, ceea ce în final se va reflecta asupra rezultatelor activităţii de marketing:

1) conflicte pe orizontală între subdiviziuni:

rezultatele activităţii unei subdiviziuni (de exemplu, subdiviziunea vânzări) depind de

rezultatele activităţii alteia, având totodată diferite scopuri şi sarcini în activitatea,

necoordonarea intereselor în cadrul indicatorilor de marketing,

obţinerea informaţiei necesare de la alte subdiviziuni,

lipsa motivării în acordarea informaţiei,

2) conflicte pe verticală între subdiviziuni:

268

sistemul de indicatori ne un nivel mai jos constituie instrument auxiliar în atingerea

scopurilor sistemului de indicatori de nivel mai înalt,

înţelegerea indicatorilor de marketing şi semnificaţiilor consecinţelor lor,

traducerea indicatorilor financiari în limba celor de marketing; este necesar de a împărţi

scopurile financiare în câteva subscopuri componente.

Pentru analiza indicatorilor de marketing, este necesară raportarea respectivă a cheltuielilor de

marketing, ceea ce presupune introducerea, în comun cu subdiviziunea financiară, a codurilor

suplimentare în evidenţa internă a companiei prin formarea tabelelor bugetare, pentru ca rezultatele

activităţii de marketing să-şi poată găsi reflectare în documentaţia financiară a companie. În întregime

succesul implementării sistemului de indicatori de marketing depinde de faptul în ce măsură este

dezvoltată în companie cultura corporativă, care susţine misiunea şi scopurile companiei, precum şi

motivarea personalului companiei pentru acordarea la timp a informaţiei pentru asigurarea plenitudinii,

corectitudinii şi corespunderii modelului utilizat de construire a sistemului de indicatori de marketing.

Bibliografie:

1. Improving Marketing ROI. Leading CMOs on Adding Value, Calculating Return on Investment,

and Creating a Financial Impact. Published by Aspatore Inc., 2006

2. Kotler P. Marketing Management. Analysis. Planning. Implementation and Control. Englewood

Cliffs, N.J.: Prentice Hall, Co., 1988, p. 777.

3. McDonald M. Marketing Plans – how to prepare them, how to use them, forth edition,

ButterworthHeinemann, reprinted 2000, 310 p.

TENDINŢELE APLICĂRII STRATEGIILOR MANAGERIALE ÎN CONDIŢIILE EXTINDERII

CORPORAŢIILOR ROMÂNEŞTI

Dumitru ION, România

Abstract: the modernization of romanian corporate structures and strategies in the context of internationalization and

globalization phenomena requires the application of many types of strategies aimed at adapting the company to a continuously

changing environment and also reduce entrepreneurial risk.

Procesul de modernizare a structurilor şi strategiilor corporaţiilor româneşti în contextul

fenomenelor de internaţionalizare şi globalizare necesită aplicarea multor tipuri de strategii având drept

obiectiv adaptarea companiei la un mediu în continuă transformare şi totodată reducerea riscului

antreprenorial. Aceste strategii apar într-o multitudine de tipuri în companiile specifice, astfel încât este

nevoie de o mare abilitate şi creativitate pentru punerea lor în practică. În plus, companiile inovatoare din

lumea întreagă creează în permanenţă noi condiţii investiţionale pentru abordări strategice organizaţionale

(vezi tabelul 1).

Tabelul 1. Repartizarea investiţiilor străine directe în companiile din românia în procesul de

modernizare a structurilor şi strategiilor in anul 2008

milioane euro % din TOTAL

TOTAL, din care: 48 798 100,0

Austria 9 186 18,8

Olanda 8 402 17,2

Germania 7 509 15,4

Franţa 4 294 8,8

Italia 3 585 7,3

Grecia 3 154 6,5

Elveţia 2 298 4,7

Cipru 1 896 3,9

Luxemburg 1 107 2,3

Ungaria 878 1,8

Statele Unite ale Americii 869 1,8

269

milioane euro % din TOTAL

Marea Britanie 727 1,5

Spania 604 1,2

Turcia 578 1,2

Alte ţări 3 711 7,6

Sursa: BNR: Investitiile straine directe in Romania in anul 2008 - 02 Noiembrie 2009

În anul 2008, 66,8% din participaţiile la companiile româneşti investiţii străine directe, respectiv

3517 milioane euro, au revenit modernizărilor structurale şi strategice de corporaţie, 32% din participaţii

(1683,5 milioane euro) fuziunilor şi achiziţiilor (M&A), iar investiţiilor greenfield numai 1,2% (64,2

milioane euro).

Pentru a se putea aprecia impactul de durată al investiţiilor greenfield asupra economiei, au fost

evidenţiate şi acumulările de investiţii străine directe în companiile înfiinţate prin investiţii greenfield,

denumite corporaţiile greenfield. La finele anului 2008 distribuirea pe principalele activităţi de

modernizare structurală şi strategică a soldului investiţiilor străine directe în corporaţiile greenfield se

prezintă astfel (vezi tabelul 2):

Tabelul 2. Soldul investiţiilor străine directe în companiile din România in anul 2008

Total ISD milioane euro

din care

Investiţii străine directe în corporaţii greenfield

milioane euro % în total ISD/

activităţi economice

TOTAL, din care: 49 286 24 954 51,1

Industrie, din care: 20 339 72 518 36,0

Industria extractivă 2 180 344 15,9

Industria prelucratoare 15 388 6 580 43,2

Energie electrică, termica, gaze şi apă 2 771 327 11,9

Intermedieri financiare şi asigurări 10 126 3 993 39,7

Construcţii şi tranzacţii imobiliare 6 217 4 327 70,3

Comerţ 6 121 5 278 87,1

Tehnologia informaţiei şi comunicaţii 3 319 1 612 49,1

Alte activităţi 3 167 2 493 79,5

Sursa: BNR: Investitiile straine directe în România în anul 2008 - 02 Noiembrie 2009

Elaborarea strategiei de patrundere şi dezvoltare pe piaţa externă este un atribut important al

managementului corporativ. Ea presupune luarea în calcul a evoluţiei cadrului mondial (analiza mediului

extern pentru evidenţierea oportunitatilor şi riscurilor de afaceri) şi a potenţialului firmei respective

(diagnosticul firmei pentru stabilirea avantajelor şi dezavantajelor acesteia în competiţia internaţională).

Strategiile de internaţionalizare se definesc în termeni convenţionali prin tipurile de activităţi localizate la

nivelul filialei în spaţiul de implantare şi, totodată, prin tipurile, sensul şi intensitatea legăturilor cu firma

mamă. Desigur că există o strânsă legătură între obiectivele urmărite de aceasta din urmă şi strategia de

internaţionalizare pentru care ea optează, la fel precum există o evoluţie în timp a respectivelor strategii.

În prezent coexistă şi nu neapărat în forme pure trei tipuri de astfel de strategii: strategia filialei cu

autonomie funcţională, strategia de integrare simplă, cel mai adesea ipostaziată de constituirea de filiale-

sursă şi, în fine, strategia aşa-numită de integrare complexă.

Strategia filialei cu autonomie funcţională presupune crearea unor structuri productive care

reprezintă replici, la dimensiuni mai mici, ale firmei mamă. Acestea sunt răspunzătoare şi au, totodată,

independenţa funcţională necesară pentru reproducerea în spaţiul de implantare a practic întregului lanţ de

activităţi economice generatoare ale unui produs final, cu excepţia, desigur, a generării tehnologiei şi a

finanţării iniţiale. Controlul este exercitat de către firma-mamă, în principal, prin relaţiile de proprietate şi

prin fluxurile de resurse dinspre ea către filială. Pentru această strategie optează companiile care vizează

accesul direct pe piaţa de implantarea şi captarea cererii locale. Este strategia care a dominat anii imediat

următori celui de-al doilea război mondial în ceea ce priveşte internaţionalizarea producţiei în industria

270

prelucrătoare. Şi în prezent, realizarea de IED în ţările cu economie în tranziţie, cu deosebire în sfera

bunurilor de consum, reflectă opţiunea pentru astfel de strategii. Grupuri producătoare de băuturi

răcoritoare precum Coca-Cola şi Pepsi-Cola, de produse alimentare precum Philip Morris, prin firma

Jacobs Suchard sau Unilever, de cosmetice şi detergenţi, precum Procter & Gamble sau Henkel

promovează strategii de multiplicare a prezenţei lor în zonă prin filiale cu autonomie funcţională. Jacobs

Suchard, spre exemplu, deţine deja active productive pentru pieţele locale şi cea regională în România,

Ungaria, Cehia, Polonia, Bulgaria, Slovacia.

Strategiilor de integrare simplă oferă un grad mai ridicat de dependenţă între companiile-mamă şi

filiale, se dezvoltă în cadrul strategiilor de integrare simplă şi sunt dominate de modelul filialei-sursă. În

timp, concurenţa pe bază de costuri la nivelul bunurilor standardizate, convergenţa modelelor de consum

şi scăderea cheltuielilor de transport au stimulat şi au permis mărirea sferei de cuprindere geografică a

strategiilor de internaţionalizare. În consecinţă, mari firme oligopoliste operând în industria

automobilului, a celei aerospaţiale sau electronice s-au mişcat primele în direcţia combinării avantajelor

generate de economiile de scară cu cele decurgând din organizarea pe baze regionale sau chiar globale a

unei reţele de furnizori cu costuri scăzute, în cadrul unor strategii de integrare simplă. Acestea presupun

realizarea în ţările-gazdă a unei game limitate de operaţiuni economice, în strânsă interdependenţă cu

activităţile economice ale firmei-mamă, derulate în ţara de origine. Amplasarea unor procese productive

în străinătate în virtutea unor costuri de producţie mai scăzute şi valorificarea produselor rezultate prin

distribuţia realizată de firma-mamă în ţara de origine sau pe terţe pieţe reprezintă o formă clasică pe care

o îmbracă această strategie. Fluxurile de resurse, informaţie, produse şi servicii dobândesc un mai

puternic caracter biunivoc.

O ilustrare de dată relativ recentă a acestui tip de strategie este utilizarea sa în domeniul

serviciilor. Filialele pot, spre exemplu, să realizeze producţia de software sau de prelucrare de informaţii,

operaţiuni a căror valorificare se face, în mod coordonat, de către firma-mamă. Niveluri de costuri mai

scăzute ale unor factori de producţie şi o pregătire superioară a forţei de muncă sunt printre cele mai

importante avantaje de localizare ale ţărilor est-europene, chiar dacă până în prezent s-a dat în primul rând

curs argumentului dimensiunea pieţei interne. Este de aşteptat, deci, ca realizarea de ied în regiune să fie,

în viitor, mai mult circumscrisă acestui de-al doilea tip de strategie.

Strategiile de integrare complexă au drept elemente esenţiale o specializare puternică, cu vocaţie

regională şi adeseori globală a filialelor în realizarea unui produs sau a unui proces de producţie, precum

şi, mai ales, apariţia specializării pe criterii de tip funcţional a filialelor. Intensificarea şi diversificarea

proceselor de specializare implică o integrare mai profundă şi de o altă calitate a activităţilor derulate de

diferitele verigi ale complexului transnaţional. În contextul punerii în aplicare a unei astfel de strategii,

orice filială poate să îndeplinească integral sau în colaborare cu alte filiale sau cu firma-mamă o anume

funcţie pentru complexul transnaţional în ansamblul sau. Evoluţia strategiilor spre aceste formule

complexe s-a produs ca urmare a intensificării presiunilor concurenţiale în contextul globalizării

proceselor economice şi a ritmului fără precedent de inovare tehnologică şi managerială. Sfârşitul

deceniului trecut şi începutul celui actual au marcat chiar o acutizare a momentelor dificile pentru multe

corporaţii, ridicându-se chiar întrebarea dacă nu cumva ierarhiile tradiţionale şiau epuizat resursele de

competitivitate. Exemple de mari firme aflate la un moment dat în dificultate au inclus caterpillar, dayton-

hudson, boeing, du pont, salomon brothers, texas instruments, westinghouse, xerox.

Ceea ce poate apărea drept paradoxal în legătură cu această evoluţie este faptul că ea survenea în

circumstanţe dintre care cel puţin unele precum eliminarea barierelor tehnice de comunicare şi

liberalizarea politicilor naţionale vizând investiţii economice directe ar fi trebuit să lucreze în favoarea

corporaţiilor. În prezent, tendinţele în modernizarea structurilor şi strategiilor corporative în străinătate

dobândeşte drept formă maximă de sofisticare adâncirea legăturilor intrafirmă pe criterii de tip funcţional,

în contextul strategiilor numite de integrare complexă, context în care aportul fiecărei filiale este judecat

în funcţie de contribuţia sa la întregul lanţ al activităţilor creatoare de valoare adăugată al firmei.

Activităţi precum cercetarea-dezvoltarea, contabilitatea, managementul resurselor umane, managementul

financiar sunt internaţionalizate, ele putând fi localizate la nivelul oricărei filiale care asigură performanţă

optimă. Integrarea activităţilor în cadrul firmei dobândeşte în contextul unor astfel de strategii cu totul

alte criterii, ea devenind de tip funcţional. Există multiple exemple ale specializării funcţionale

corporative.

Strategiile de integrare complexă au la bază şi, totodată, marchează o serie de mutaţii intervenite

în sistemul de motivaţii care stau la baza internaţionalizării producţiei, respectiv la nivelul avantajelor de

competitivitate, al celor de internaţionalizare şi al celor specifice economiilor de implantare. Principalele

mutaţii ţinând de aceste elemente se referă la următoarele aspecte:

271

avantajele concurenţiale ale firmei, considerate în mod tradiţional ca emanând de la firma-

mamă, sunt tot mai mult regăsite la nivelul filialelor;

în condiţiile strategiilor de integrare complexă se multiplică avantajele ce decurg din

funcţionarea corporaţiei, prin coordonarea activităţilor într-un cadru omogen din punct de vedere al

proprietăţii;

are loc o reevaluare a factorilor de localizare, captarea competenţelor locale devenind un

element central în contextul acestor strategii.

Nevoia tot mai presantă de a avea acces la resursele şi competenţele încorporate în anumite zone

de excelenţă, la grupările de activităţi economice care cunosc maximum de performanţă şi care întreţin un

proces continuu de inovare în anumite amplasamente geoeconomice a constituit un stimul major pentru

dezvoltarea reţelelor interne în cadrul unor strategii de integrare complexă. Existenţa acestor zone de

excelenţă se explică tocmai prin faptul că spaţiile economice naţionale, deci localul prin complexul de

determinări naturale, umane, de istorie, cultură şi civilizaţie găzduiesc adevărate matrice de determinanţi

ai anumitor avantaje competitive.

Mai mult chiar anumite regiuni ale unor ţări localizează anumite competenţe, la perpetuarea

cărora contribuie o combinaţie de factori de natură diversă, cum ar fi sistemul educaţional, infrastructura

şi chiar sistemul politic.

Este evident că rădăcinile naţionale influenţează performanţele firmelor locale, forţa lor

concurenţială şi, tot atât de evident, că accesul cel mai direct al firmelor străine la respectivele concentrări

de competenţe specifice, în vederea captării unor surse de avantaje competitive. Aşadar, în noile condiţii

creşte rolul factorilor locali în determinarea avantajelor competitive la nivelul corporaţiilor, sursa

respectivelor avantaje încetând să o mai constituie în mod exclusiv companiile-mamă. Valorificarea

factorilor locali determină, într-o măsură tot mai mare, specializarea puternică, adeseori cu vocaţie

globală, a filialelor.

Dimensiunea corporativă este cea care face ca active generatoare de valoare adăugată de pe un

teritoriu naţional să fie controlate din afară acestuia, dând naştere unor noi spaţii-ierarhii de decizie

economică care transcend graniţele naţionale. Caracteristic acestor spaţii este faptul că generarea şi

utilizarea cunoştinţelor, a informaţiei au loc pe o bază globală, la fel precum şi accesul la resurse se poate

realiza pe o astfel de bază. Mai simplu spus, accesul la un pool de resurse şi competenţe locale, acces

bazat pe propriile avantaje de competitivitate ale transnaţionalelor şi valorificat în interiorul structurilor

corporaţiilor constituie cheia modernizării structurale şi strategice ca sursă de capacitate concurenţială. În

virtutea ei, companiile au acces la o arie largă de capabilităţi tehnologice, manageriale, organizatorice,

pentru a nu mai vorbi de costurile mai scăzute ale unor factori de producţie din diferite colţuri ale lumii.

Încercările de adaptare a companiilor române prin procesul modernizării structurale şi strategice

la noile condiţii induse de fenomenul de globalizare nu se opresc însă aici. Presiunile de centrifugare

depăşesc graniţele transnaţionalelor, împingându-le spre multiplicarea relaţiilor neconcurenţiale cu alte

firme, legături de tipul alianţelor strategice, al contractelor de licenţă şi franchising, al relaţiilor de

subcontractare. Aspectul de reţea se regăseşte tot mai frecvent şi mai bine structurat în interiorul.

Încercând o sistematizare a modalităţilor alternative de angajare a firmelor în competiţia

internaţională, john m. Stopford izolează ierarhia şi reţeaua drept cele două tipuri de strategii

organizaţionale, ambele prezentând, însă, la rândul lor, câte două variante de modernizare structurală şi

strategică [1, p.129].

Ierarhia poate îmbrăca forma ierarhiei tradiţionale, puternic centralizate, sau pe cea a ierarhiei în

interiorul căreia puterea de decizie este dispersată, localizată la nivelul filialelor care alcătuiesc o

adevărata reţea internă a corporaţiilor. Crearea unei reţele interne s-a dovedit pentru unele organizaţii

mari şi cu structuri complexe soluţia pentru a dobândi flexibilitatea, rapiditatea în adoptarea deciziilor şi

puterea de adaptare şi de învăţare a firmelor mici, conservând, totodată, capacitatea de a gestiona un

volum mare de resurse care să acopere toate direcţiile posibile de dezvoltare a unor avantaje competitive.

Reţeaua externă reprezintă a doua manieră organizaţională de implicare în producţia

internaţională, care are, însă, în centrul său opţiunea firmei pentru o constelaţie de tipuri de legături cu

alte firme, aflate sau nu în structurile sale de proprietate, între tipurile de legături se regăsesc alianţele

strategice, societăţile mixte sau alte relaţii de tip contractual.

Reţelele externe îmbracă, la rândul lor, două forme, de asemenea în legătură cu distribuţia puterii

de decizie şi de influenţare: reţeaua externă în care respectiva distribuţie este mai mult sau mai puţin

uniformă, existând totuşi în centrul reţelei o firmă-lider şi reţeaua externă în care puterea şi controlul sunt

centralizate, tip de reţea caracterizat printr-o puternică ierarhie a contractelor. Încercând să recuperăm

272

ideile de bază care se desprind pe marginea mutaţiilor intervenite în strategiile de internaţionalizare

promovate de companiile, putem concluziona următoarele:

Operaţiunile marilor firme în afara spaţiilor de origine vizează susţinerea şi înnoirea

continuă a surselor lor de avantaje concurenţiale, într-un mediu tot mai exigent şi mai mobil, în care

tendinţele de globalizare ridică sfidări chiar actorilor economici care le-au alimentat: corporaţiile.

Răspunsul cel mai eficient în materie de strategii de internaţionalizare s-a dovedit acela

de integrare tot mai strânsă a activităţilor în cadrul complexelor corporative, inclusiv după criterii noi, de

tip funcţional, în paralel cu sporirea gradului de specializare a filialelor dezvoltate în străinătate.

Importanţa relativă a acestora în cadrul corporaţiilor creşte, ele devenind într-o tot mai mare

măsură generatoare de competitivitate (condiţia lor clasică fiind aceea de receptoare de competitivitate).

Structura corporaţiilor dobândeşte în numeroase cazuri aspectul de reţea, nodurile

acesteia - entităţile componente - fiind legate prin relaţii cu dublu sens tot mai intense. Din punct de

vedere managerial şi organizaţional, astfel de mutaţii la nivelul strategiilor au impus noi formule, care

caută, în esenţă, să ofere firmei o flexibilitate sporită, o mai mare viteză de reacţie şi o capacitate de

decizie mai rapidă. Sunt promovate metodele informale de conducere, urmărindu-se crearea unei culturi

de organizaţie, împărtăşită în graniţele corporaţiilor. Competenţe sporite sunt acordate lucrătorilor aflaţi

cel mai aproape de probleme, în consecinţă factorilor de decizie locali.

Mutaţiile intervenite la nivelul strategiilor de internaţionalizare a companiilor nu se

opresc la frontierele acestora, respectivele mutaţii integrând tendinţa de multiplicare a relaţiilor de tip

neconcurenţial-alianţele strategice, raporturile de subcontractare, contractele de licenţiere sau franchising

etc. Parteneri în astfel de înţelegeri pot fi firme-mamă, filiale, firme mici şi mijlocii care nu întrunesc

condiţii de transnaţionalizare, orice fel de combinaţii între aceşti subiecţi fiind posibile. Încercând o

reaşezare conceptuală a procesului de modernizare structurală şi strategică, se poate spune că nucleul dur

al producţiei în sens restrâns se regăseşte în spaţiul relaţiilor de control prin proprietate a corporaţiilor. În

virtutea strategiilor de integrare complexă, economiile naţionale intră în interacţiune unele cu altele nu

numai prin intermediul pieţei, ci, mai profund, prin intermediul unor legături la nivelul structurilor

productive. Mai mult, această companie între spaţiile economice naţionale-prin reţelele producţiei

internaţionale - este însoţită de un puternic transfer de principii, norme şi deprinderi care dau conţinut

culturii de organizaţie. Zona de iradiere a integrării la nivelul structurilor productive devine mult mai

largă pătrunzând în zona socialului şi culturalul.

Bibliografie:

1. Stopford J. şi Strange S. Rivals States, Rivals Firms: Competition for World Market Shares,

Cambridge, Cambridge University Press, 1991.

2. Ion Dumitru.Principiile de evaluare a strategii și controlul strategic, Revista „Studii economice‖,

ULIM, an.2 nr. 3-4 (decembrie 2008), 298-305 p.;

3. Ion Dumitru, Tendințe în modernizarea structurilor și strategiiilor în managementul corporativ.

„Probleme și Perspective de Dezvoltare a Potențialului Economic și Managerial al Republicii

Moldova în Condițiile de Criză‖, Materialele Conferinței Științifice Internaționale, ULIM, 20 de

ani, 21 aprilie 2011, Chişinău, 153-156 p

IMPACTUL OBLIGAŢIILOR DE PLATĂ ALE ANGAJATORULUI ÎN LEGĂTURĂ CU

FORŢA DE MUNCĂ IN EFICIENTIZAREA MANAGEMENTULUI INSTITUŢIEI

Bianca PREDA Florentina, Universitatea Spiru Haret, România

Rodica DRAGOMIROIU, Universitatea Spiru Haret, România

Ion-Iulian HURLOIU, Universitatea Spiru Haret, România

Abstract: Obligaţiile de plată ale angajatorului reprezintă o activitate funcţional independentă şi obiectivă, care asigură

o bună administrare a veniturilor şi cheltuielilor publice, perfecţionând activităţile entităţii publice. În acelaşi timp, ajută

entitatea economică să-şi îndeplinească obiectivele printr-o abordare sistematică şi metodică, care evaluează şi îmbunătăţeşte

eficienţa şi eficacitatea sistemului de conducere bazat pe gestiunea riscului, a controlului şi a proceselor de administrare.

Cuvinte cheie: salariul brut, obligaţii, entiate economică, creanţe salariale, management.

Având la bază obiectivele care conduc la dezvoltarea activităţii editurii şi studiul de piaţă

privind oferta de carte din România împreună cu cererea pe domenii tematice, şi ţinând-se, de

273

asemenea, cont de concurenţă, s-a elaborat un plan de dezvoltare al domeniilor tematice existente

şi abordarea unor domenii noi . Prin utilizarea unor programe soft de gestiune a salariilor unei

societăţi comerciale se realizează un management mai riguros al parametrilor economici şi o eficientizare

a rezultatelor datorită unei prelucrări mult mai rapide a acestora.

Salariul de baza minim brut pe tara, incepand cu data de 1 februarie 2013 este de 750 lei lunar,

pentru un program complet de lucru de 168,667 ore in medie pe luna in anul 2013, reprezentand 4,44

lei/ora” (Hotărârea de Guvern nr. 23/2013), iar de la 1 iulie salariul de baza minim brut pe tara garantat

in plata se stabileste la 800 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 168,667 ore in medie pe luna

in anul 2013, reprezentand 4,74 lei/ora.In raport cu conditiile in care se desfasoara activitatea, pot fi

acordate diferite categorii sporuri, care sa se regasească in Contractele colective de munca sau in

Contractele individuale de munca.

Sporurile care se pot acorda sunt următoarele:

a) sporul pentru munca prestata in zillele libere si in zilele de sarbatori legale se acorda sub forma

unui spor la salariul de baza care nu poate fi mai mic de 100% din salariul de baza corespunzator muncii

prestae in programul normal de luncru.Sporul se acorda numai in cazul in care, din motive justificate nu

se acorda timp liber corespunzator in urmatoarele 30 de zile.

b) sporul pentru vechime în muncă se poate stabili prin Contractul ccolectiv de munca sau contractul

individual de munca si acesta poate fi de minimum 5% din salariul de bază pentru 3 ani de vechime şi

maximum 25% pentru mai mult de 20 de ani de vechime;

c) sporul pentru orele lucrate pe perioada nopţii se acorda pentru munca prestata intre orele 22.00.-

6.00, durata muncii de noapte nu poate depasi 8 ore intr-o perioada de 24 de ore, iar sporul ce se acorda

este de 25% din salariul de bază;

d) sporul pentru exercitarea si a unei alte funcţii = până la 50% din salariul de bază al funcţiei

înlocuite;

e) sporul pentru conditii deosebite de munca, grele, poate reprezenta minim 10% din salariul de

baza;

f) sporul pentru conditii nocive de munca poate reprezenta minimum 10% din salariul minim

negociat la nivel de unitate.

Deducerea personală

Deducerea personala se acorda persoanelor angajate pe teritoriul Romaniei cu contract

individual de munca, indiferent de natura acestuia (norma intreaga / timp partial, pe durata

determinata /nedeterminata etc.) exclusiv la acel angajator unde salariatul isi declara functia de baza. Se

acorda de catre angajatorii cu sediul sau domiciliul in Romania, pentru veniturile din salarii, realizate de

persoanele incadrate cu contract individual de munca .

Deducerea personală este o sumă care se deduce din venit la stabilirea impozitului. Aceasta se

acordă doar pentru veniturile din salarii la locul unde se află funcţia de bază.

La angajare, pentru a beneficia de aceasta deducere, salariatul trebuie sa depuna la departamentul

de resurse umane o declaratie prin care isi exprima optiunea de a avea functia de baza la acel angajator

sau nu. De asemenea, prin acelasi document, el poate informa compania si despre persoanele pe care le

are in intretinere. Declaratia trebuie insotita de documente care sa justifice ca respectivele persoane pot

avea calitatea de ―persoana in intretinere‖ si respecta prevederile din Codul Fiscal (ex.: copii dupa

certificatul de casatorie, certificatele de nastere ale copiilor, adeverinta de venit a persoanei intretinute sau

declaratia pe propria raspundere ca nu realizeaza venituri mai mari decat cele acceptate de lege etc.).

Deducerea personală se acordă pentru salariile de până la 1000 lei brut astfel:

- pentru salariaţii fără persoane în întreţinere este de 250 lei;

- pentru salariaţii cu o persoană în întreţinere este de 350 lei;

- pentru salariaţii cu 2 persoane în întreţinere este de 450 lei;

- pentru salariaţii cu 3 persoane în întreţinere este de 550 lei;

- pentru salariaţii cu 4 sau mai multe persoane în întreţinere este de 650 lei.

Deducerea personală acordată persoanelor cu salarii lunare brute cuprinse între 1001 lei şi 3000 lei

este degresivă faţă de cele de mai sus şi se stabileşte prin ordin al ministrului Finanţelor Publice.

Fiecare salariat poate avea maxim 4 astfel de persoane in intretinere pentru care va primi

deducerea personala, fiind obligatoriu ca acestea sa indeplineasca conditiile de mai sus .

Pentru persoanele care au salarii lunare brute mai mari de 3000 lei nu se acordă deducere.

Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale

Fondul de garantare este reglementat prin Legea 200 din 22/05/2006 şi Norma metodologică de

aplicare a Legii nr. 200/2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata

274

creanţelor salariale a fost aprobată prin Hotărârea nr. 1850 din 21/12/2006. Norma metodologică a fost

modificată prin Hotărârea nr. 630 din 20/05/2009.

Creanţele salariale sunt reprezentate de drepturile salariale şi alte drepturi băneşti datorate şi

neplătite salariatului, care au fost stabilite prin contractul individual de muncă şi/sau prin contractul

colectiv de muncă.

Obligaţiile angajatorilor:

a) să plătească contribuţia lunar, până la data de 25 a lunii pentru luna anterioară;

b) să declare lunar, până la data de 25 a lunii pentru luna anterioară, contribuţia datorată la Fondul

de garantare pentru plata creanţelor salariale.

Contribuţia datorată de angajator este de 0,25% aplicată asupra sumei veniturilor care constituie

baza de calcul a contribuţiei individuale la bugetul asigurărilor pentru şomaj realizate de salariaţii

încadraţi cu contract individual de muncă; prin salariaţi cu contract individual de muncă sunt desemnaţi

toţi salariaţii încadraţi în baza unui contract individual de muncă cu normă întreagă sau cu timp parţial, a

unui contract individual de muncă la domiciliu, de muncă temporară sau de ucenicie la locul de muncă,

indiferent de durata acestora, inclusiv a celor care cumulează pensia cu salariul.

Creanţele salariale care se pot plăti din Fondul de garantare sunt următoarele:

a) salarii restante;

b) compensaţii baneşti restante, datorate de angajatori pentru concediul de odihnă neefectuat de

salariaţi, dar numai pentru maximum un an de muncă;

c) plăţi compensatorii restante, în cuantumul stabilit în contractul colectiv de muncă şi/sau în

contractul individual de muncă, în cazul încetării raporturilor de muncă;

d) compensaţii restante pe care angajatorii sunt obligaţi să le plătească în cazul accidentelor de

muncă sau a bolilor profesionale, conform contractului colectiv de muncă şi/sau contractului individual

de muncă;

e) indemnizaţii restante pe care angajatorul trebuie să le plătească în urma întreruperii temporare a

activităţii acestuia.

Contribuţia pentru asigurări sociale de sănătate

Contribuţia pentru asigurări sociale de sănătate este reglementată de Legea 95/2006 cu modificările

şi completările ulterioare.

Angajatorii au obligaţia de a depune declaraţia cu privire la contribuţia pentru asigurările sociale de

sănătate până pe data de 25 a lunii curente pentru luna anterioară, la casele de asigurări de sănătate pentru

care salariaţii au optat.

Contribuţiile datorate la bugetul asigurărilor pentru şomaj sunt următoarele: angajaţi – 5,5% din

veniturile încasate şi angajatori – 5,2% din fondul de salarii.

Angajatorul are obligaţia de a reţine şi vira sumele reprezentând contribuţia la asigurările sociale de

sănătate atât din partea lui cât şi din partea salariaţilor.

Angajatorul are obligaţia de a vira contribuţiile şi de a depune declaraţia cu privire la contribuţia la

fondul de asigurări sociale de sănătate până la data de 25 a lunii în curs pentru luna anterioară.

Contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale Această contribuţie este

reglementată de OUG 158/2005.

Contribuţia pentru concedii medicale se achită de către angajator, se aplică asupra fondului de

salarii şi este în valoare de 0.85%. Contribuţia este destinată finanţării următoarelor:

a.Concedii medicale şi indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată de boli

obişnuite sau de accidente în afara muncii;

b.Concedii medicale şi indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de

muncă ca urmare a unor accidente de muncă şi boli profesionale;

c.Concedii medicale şi indemnizaţii pentru maternitate;

d.Concedii medicale şi indemnizaţii pentru îngrijirea copilului bolnav;

e.Concedii medicale şi indemnizaţii de risc maternal.

Angajatorul are obligaţia de a vira contribuţiile şi de a depune declaraţia cu privire la contribuţia

pentru concedii şi indemnizaţii până la data de 25 a lunii în curs pentru luna anterioară.

Stagiul minim de cotizare pentru acordarea indemnizaţiilor de asigurări sociale de sănătate este de

o lună realizată în ultimele 12 luni anterioare lunii pentru care se acordă concediul medical. Se ia în calcul

şi situaţia în care prin însumarea perioadelor ce constituie stagiul de cotizare din ultimele 12 luni

anterioare lunii pentru care se acordă concediul medical rezultă un număr de cel puţin 22 de zile de stagiu

de cotizare (conform Ordinului 430/470/2010).

275

Salariaţii pot beneficia de indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă fără să aibă

minimul de stagiu solicitat doar în cazul urgenţelor medico-chirurgicale, tuberculozei, bolilor

infectocontagioase din grupa A, neoplaziilor şi SIDA.

Baza de calcul a indemnizaţiilor se determină ca medie a veniturilor lunare din ultimele 6 luni din

cele 12 luni din care se constituie stagiul de cotizare.

Certificatul de concediu medical este format din exemplarul 1 şi exemplarul 2. Exemplarul 1

rămâne la angajator iar exemplarul 2 va fi depus de angajator la casa teritoriala de asigurări de sănătate

împreună cu declaraţia lunară.

Certificatul de concediu medical poate fi iniţial sau în continuare. Certificatele de concediu medical

în continuare se acordă în situaţia în care asiguratul suferă de aceeaşi afecţiune şi are nevoie de concediu

medical suplimentar. Pentru certificatele medicale în continuare, data acordării nu poate fi mai mare

decât data la care se termină valabilitatea certificatelor de concediu medical acordate anterior pentru

aceeaşi afecţiune.

Pentru a putea beneficia de concedii şi indemnizaţii, asiguraţii trebuie să îndeplinească cumulativ

următoarele condiţii:

a) să îndeplinească stagiul minim de cotizare;

b) să prezinte adeverinţa de la plătitorul de indemnizaţii din care să reiasă numărul de zile de

concediu de incapacitate temporară de muncă avute în ultimele 12 luni, cu excepţia urgenţelor medico-

chirurgicale sau a bolilor infectocontagioase din grupa A;

c) să fie prezenţi la domiciliu sau la adresa indicată în vederea exercitării verificării de către

reprezentanţii plătitorilor de indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate.

Salariaţii au obligaţia de a informa angajatorii asupra acordării concediilor medicale în termen de

24 de ore de la data acordării. Informarea trebuie să conţină:

- apariţia stării de incapacitate temporară de muncă;

- datele de identificare;

- numele medicului care a eliberat certificatul de concediu medical;

- unitatea în care lucrează medicul.

Angajatorii au obligaţia, ca în termen de maximum 6 zile de la data la care au fost înştiinţaţi de

salariat cu privire la apariţia incapacităţii temporare de muncă, să transmită casei de asigurări sociale de

sănătate următoarele informaţii: lista persoanelor angajate aflate în incapacitate temporară de muncă;

datele de identificare ale salariaţilor aflaţi în incapacitate temporară de muncă; numele medicilor care au

eliberat certificatele de concediu medical; unităţile în care lucrează medicii; declaraţia pe propria

răspundere a salariaţilor (în cazul în care angajatorii au solicitat-o de la medici).

Salariaţii trebuie să prezinte certificatul de concediu medical angajatorului până cel târziu pe data

de 5 a lunii următoare celei pentru care s-a acordat concediul medical. Dacă salariaţii lucrează la mai

mulţi angajatori ei trebuie să depună originalul certificatului de concediu medical la angajatorul unde are

venitul mai mare iar la ceilalţi va depune câte o copie a ambelor exemplare, certificate de medicul care le-

a emis.

Concediul medical se plăteşte de către angajator din prima zi până în a 5-a zi de incapacitate

temporară de muncă, pentru boli obişnuite sau pentru accidente în afara muncii, pentru concediile

medicale iniţiale.

În cazul în care un salariat are 2 certificate de concediu medical care se suprapun, modalitatea de

calcul a acestora este următoarea:

- indemnizaţia pentru primul certificat de concediu medical se va calcula din ziua începerii

valabilităţii primului şi până în ziua începerii valabilităţii celui de-al doilea certificat de concediu medical;

pe primul certificate de concediu medical se va scrie la rubrica „Observaţii: Suprapunere cu CM seria .....

nr. ..............‖;

- indemnizaţia pentru cel de-al doilea certificat de concediu medical se va calcula normal.

În cazul în care salariaţii care se află în concediu medical doresc să revină la serviciu anterior

terminării valabilităţii certificatului de concediu medical, formularul va fi modificat de medicul care l-a

eliberat prin modificarea perioadei de acordare.

Concediile medicale pentru incapacitate temporară de muncă se poate acorda pe o perioadă de

maximum 183 de zile pe an, cu menţiunea că după a 91-a zi concediile medicale vor avea nevoie de viza

medicului expert al asigurărilor sociale.

Cuantumul indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă este de 75% în cazul bolilor

obişnuite şi 100% în cazul tuberculozei, SIDA, neoplazii, bolilor infectocontagioase din grupa A şi a

urgenţelor medico-chirurgicale.

276

Cuantumul indemnizaţiei de maternitate este de 85% şi se suporta integral din fondul naţional unic

de asigurări sociale de sănătate.

Indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau în vârstă de până la 18,

în cazul copilului cu handicap, se acordă pentru maximum 45 de zile calendaristice pe an pentru un

copil cu excepţia cazului în care acesta este diagnosticat cu boli infectocontagioase, neoplazii, este

imobilizat în aparat ghipsat sau este supus unei intervenţii chirurgicale. Cuantumul indemnizaţiei în

această situaţie este de 85% din baza de calcul şi se suportă din Fondul naţional unic de asigurări sociale

de sănătate.

Concediul de risc maternal se acordă pentru o perioadă de maximum 120 de zile calendaristice,

nu necesită stagiu de cotizare iar cuatumul indemnizaţiei este de 75% din baza de calcul. Indemnizaţia de

risc maternal se suportă din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale

Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale este reglementată prin Legea 346/2002.

Scopurile asigurării pentru accidente d emuncă şi boli profesionale sunt:

a) Prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;

b) Reabilitarea medicală şi socioprofesională ca urmare a accidentelor de muncă şi a bolilor

profesionale precum şi recuperarea capacităţii de muncă a salariaţilor;

c) Acordarea de prestaţii în bani sub formă de indemnizaţii şi alte ajutoare.

Prestaţiile şi serviciile de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale sunt următoarele:

Reabilitarea medicală şi recuperarea capacităţii de muncă; Reabilitarea şi reconversia profesională;

Indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă; Indemnizaţia pentru trecerea temporară în alt loc

de muncă şi indemnizaţia pentru reducerea timpului de muncă; Compensaţii pentru atingerea integrităţii;

Despăgubirea în caz de deces; Reambursarea de cheltuieli.

Cotele de contribuţii datorate de angajatori în funcţie de clara de risc se stabilesc de la 0,15% la

0,85% şi se aplică asupra sumei veniturilor brute realizate lunar. Clasa de risc reprezintă gradul de risc de

accidente în muncă şi de îmbolnăvire profesională. Virarea şi declararea contribuţiei se realizează până la

data de 25 a lunii în curs pentru luna anterioară.

Contribuţia pentru asigurări sociale

Cotele de contribuţii se stabilesc în funcţie de condiţiile de muncă. Acestea pot fi: Condiţii normale,

condiţii deosebite şi condiţii speciale.

Baza de calcul a contribuţiei este determinată de:

- Venitul brut realizat lunar de salariaţi;

- Suma veniturilor care constituie baza de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale, în

cazul angajatorilor.

Declaraţia privind evidenţa nominală a asiguraţilor se depune până la data de 25 a lunii în curs

pentru luna anterioară.

Contribuţiile datorate la bugetul pentru asigurări sociale sunt următoarele:

- Pentru condiţii normale de muncă: angajatorul: 20,8% şi salariatul: 10,5%;

- Pentru condiţii deosebite de muncă: angajatorul: 25,8% şi salariatul: 10,5%;

- Pentru condiţii speciale de muncă: angajatorul: 30,8% şi salariatul: 10,5%.

În cota de contribuţie individuală de asigurări sociale este inclusă şi cota de 3% aferentă fondurilor

de pensii administrate privat. (Legea 287/2010)

Contribuţia pentru asigurările pentru şomaj

Asigurările pentru şomaj sunt reglementate prin Legea 76/2002 şi Hotărârea 174/2002, cu

modificările şi completările ulterioare. Baza de calcul a contribuţiei pentru asigurările pentru şomaj este

reprezentată de venitul brut realizat lunar. Declaraţia lunară se depune până la data de 25 a lunii în curs

pentru luna anterioară. Contribuţia datorată la bugetul asigurărilor pentru şomaj este următoarea:

angajator: 0,5% şi salariaţi: 0,5%.

Departamentul de resurse umane oferă o sursă independentă de informaţii privind intervievarea şi

angajarea de personal angajat. Departamentul este, de asemenea, o sursă independentă de evidenţe care

ţin de managementul-contabil şi care ne pot conduce la verificarea internă a informaţiilor privind salariile,

inclusiv a adăugărilor şi ştergerilor de informaţii din statele de plată, precum şi a modificărilor operate în

salarii şi deduceri.

Considerăm că atât pentru auditorul intern, managerul de firmă cât şi pentru orice altă persoană cu

atribuţii de conducere sau de verificare şi control este foarte important cunoaşterea domeniului auditabile.

Deoarece acesta îi ajută să se familiarizeze cu activitatea tuturor departamentelor, compartimentele din

cadrul unei entităţi fie ea publică sau privată.

277

Evaluarea performanţelor reprezintă activitatea de bază a managementului resurselor umane

desfăşurată în vederea determinării gradului în care angajaţii unei organizaţii îndeplinesc eficient sarcinile

sau responsabilităţile care le revin. În primul rând aceasta are în vedere evaluarea rezultatelor obţinute,

formulate sau exprimate diferenţiat pe posturi în funcţie de specificul acestora.

Bibliografie:

1. Codul Muncii – Legea nr.53/2003, Legea nr.346/2003, Legea nr.583/2004

2. Boulescu Mircea, Audit intern, Editura Fundaţiei Romania de Maine, Bucuresti, 2008

3. Fusaru D., Gherasim Z., Andronie M., Bâra A. Stroe M. Aplicaţii economice în Visual Basic şi

Access, Editura Fundaţiei Romania de Mâine, Bucureşti,2007.

4. Ristea Mihai, Contabilitatea financiară a întreprinderii, Editura Universitară Bucureşti 2007;

5. Băluţă Aurelian-Virgil - Contabilitate şi gestiunea fiscală, Editura Fundatia Romania de Maine

,Bucuresti , 2007

6. Ionescu Luminita, Ilincuta Lucian, Georgescu Floarea - Contabilitatea aprofundată a societăţi

comerciale Editura FRM,Bucuresti,2008

MANAGEMENTUL RISCULUI MARITIM ÎN TRAFICUL CONTAINERIZAT

Dumitru TABACARU, СMACJM, Marselia, Franţa

Absract : Rapid development of shipbuilding and transport cost reduction led to increased international shipping and

auimpus its performance on a rigorous, high risk ştiinţifice.Gradului that we have some categories of goods transported has led

to the need for special measures safety which resulted in the emergence of suitable vessels specialized for such shipments.

Containerizarea poate fi definita ca o tehnologie de transport, bazata pe utilizarea containerelor, menita

sa elimine discontinuitatile, acele 'rupturi de transport' care apar in calea parcursa de marfuri de la

expeditor la destinatar. Containerizarea cuprinde ansamblul operatiilor care vizeaza:

- eliminarea totala sau partiala a ambalajelor obisnuite de transport;

- mecanizarea integrala a incarcarii/descarcarii, transbordarii si depozitarii;

- imbunatatirea pretentiilor de transport (viteza mare de circulatie a marfurilor, eliminarea

pierderilor si degradarilor, realizarea transportului din poarta in poarta in trafic direct si combinat;

·reducerea cheltuielilor globale de transport.

Dupa felul marfurilor pe care le transporta, containerele se impart in patru categorii:

- containere pentru marfuri generale;

- containere pentru marfuri lichide si in vrac;

- containere speciale cu izolatie termica (refrigerente, frigorifice sau termice);

platforme. În constructia containerelor se folosesc urmatoarele materiale: metal, aluminiu, placaj, fibre de

sticla si combinatia acestor materia. Pentru eficienta maxima in exploatare, proiectantii au avut in vedere

trei caracteristici:

a. containerul sa poata fi transportat de orice mijloc de transport adecvat si pentru aceasta dimensiunile

lui, precum si anumite piese au fost standardizate;

b. containeru1 sa poata fi trecut de la un mijloc de transport la altul, in timp minim si in mod simplu;

c. operatiunea de transbordare a containerului intre mijloacele de transport sa fie facuta cu consum

minim de munca.

Organizatia internationala pentru standardizare (ISO – International Standard Organization),

defineste containerul ca fiind un articol care face parte din echipamentul de transport cu urmatoarele

caracteristici:

– are un caracter permanent si o constructie suficient de rezistenta pentru a permite o

folosire repetata;

– este special proiectat pentru a facilita transportul cu unul sau mai multe mijloace de

transport, fara refacerea continutului (fara reincarcari si redescarcai intermediare);

– este dotat cu dispozitive care sa permita o manipulare usoara precum si transbordarea de

pe un mijloc de transport pe altul;

– este, astfel proiectat si construit incat sa fie usor de incarcat si de descarcat (cu marfa);

– are un volum interior de cel putin 1 mc.

278

In constructia containerului principalele elemente standardizate pe plan international sunt piesele

de colt. Dimensiunile standardizate ale pieselor de colt sunt prezentate in standardele Organizatiei

Internationale pentru Standardizare.

Piesele de colt indeplinesc urmatoarele functii:

a.cotarea containerelor cu utilaje special concepute pentru prinderea automata de piesele de colt

superioare;

b.fixarea containerelor pe diferite mijloace de transport prin piesele de colt inferioare;

c. stivuirea sigura pe o ina1time de pana la 6 nivele folosind zavorul dublu care realizeaza cuplarea

pieselor de colt superioare cu cele inferioare;

d.preluarea greutatii exercitate de nivele superioare de containere;

e.cuplarea a doua containere mici si transportarea acestora ca un singur container de dimensiuni mai mari

(exemplu: cuplarea a doua containere de 20' intr-unul de 40').

Piesa de colt este o piesa simpă, foarte rezistentă realizata prin turnare.

Existenta pieselor de colt fixate constructiv la cote precise, intr-un cadru special bine determinat si

standardizat pe plan international, a impus construirea si amenajarea corespunzatoare a mijloacelor de

transport prevazute cu dispozitive speciale de fixare a conteinerelor in plan orizontal si vertical, astfel

incat containerele au devenit universale pentru orice categorie de mijloace de transport special construite.

Manipularea containerelor se fac prin cotarea de piese de colt superioare, cu ajutorul unor dispozitive

speciale. Cotarea containerelor de piesele de colt inferioare este mai rar folosita, cum ar fi cazul in care

inaltimea maxima de ridicare a utilajului folosit este redusa.În prezent marea majoritate a containerelor

transportate pe cale ferata, rutiera, aeriana si maritima au o lungime de 6,055 m (20') si 12,190 (40'), o

inaltime intre 1,218 m (4') si 2,892 m (9'6') si o latime de 2,435 m (8'). Cu toata insistenta pentru sistemul

metric, la container dimensiunile rotunde au ramas tot in unitatile de masura engleze, din aceasta cauza se

folosesc expresiile: containere de 20' (picioare), containere de 40', etc. Dimensiunile interioare nu sunt

redate in nici un standard, ele fiind dependente de materialul din care este construit containerul si de

conceptia proiectantului.Cel mai avantajos container este acela care la dimensiuni exterioare standard are

un volum interior maxim si o greutate (tara) minima.Containerele care nu respecta dimensiunile

standardizate pe plan international, nu pot fi transportate cu mijloace speciale. Alegerea unui sau altui tip

de container pentru realizarea transportului unei anumite marfi se face de catre beneficiarul de transport si

se au in vedere mai multe criterii, dintre care cel mai important se refera la natura si felul marfii ce

urmeaza a fi transportata; volumul de transport; relatia de transport; dotarile tehnice de beneficiar si

transportator; costul transportului. Din punctul de vedere al naturii marfii se pot da urmatoarele indicatii

generale privind corelatia dintre marfa si container:

- marfurile solide in bucati, ambalate sau neambalate care necesita protectie riguroasa impotriva

intemperiilor se transporta in containere acoperite cu diverse amenajari, iar cele care necesita numai un

anumit grad de protectie impotriva intemperiilor se pot transporta in containere descoperite prevazute cu

prelate;

- marfurile solide in bucati ca marfuri grele, marfuri lungi, piese, etc. care nu necesita protectia riguroasa

impotriva intemperiilor se transporta in containere descoperite fara prelata sau containere platforma;

- marfurile lichide sau lichefiate se transporta in containere pentru lichide prevazute cu diverse amenajari

pentru incarcare, descarcare, mentinerea unei anumite temperaturi, etc.;

- marfurile care impun conditii speciale de transport (mobila, confectii, laminate, minereuri concentrate,

diverse produce chimice, etc.) se transporta in containere tinand seama atat de cerintele marfii ce urmeaza

a fi transportata, cat si de cele impuse de modalitatea de transport aleasa (vagon, mijloc auto, aeronava,

nava maritima sau fluviala).

Din punctul de vedere al volumului de transport se pot utiliza containere de 20' sau 40'. Din punct de

vedere al relatiei de transport se va tine seama in primul rand ca atat expeditorul cat si destinatarul sa se

afle in zona de servire a unui terminal de containere. De asemenea, la alegerea tipului de container se va

tine seama si de dotarile transportatorului si ale destinatarului, in sensul ca acestia sa poata prelua tipul

respectiv de containere din punctul de vedere al mijloacelor de transport, accesul in incinta depozitelor si

dotarilor din depozite. Ultimul criteriu in ordinea enumerarii, dar nu cel mai putin important, este costul

transportului. Beneficiarii de transport au permanent in vedere pe langa conditiile tehnice de transport si

costul transportului, astfel incat costul sa fie minim. Avand in vedere toate aceste criterii, beneficiarul de

transport va putea alege felul si tipul de container cel mai indicat pentru efectuarea transportului marfii

respective.

Scopul final al transportului marfurilor in containere, este ca marfurile sa ajunga la destinatie in cele

mai bune conditii de conservare, neavariate, in timpul cel mai scurt posibil si cu cheltuieli de manipulare

279

si transport minime. Pentru aceasta o grija deosebita trebuie acordata marfurilor inca de la introducerea

lor in containere.

La stivuirea si amararea marfurilor in containere trebuie respectate urmatoarele reguli:

1. Inainte de inceperea stivuirii marfurilor in containere se va face o inspectie asupra starii tehnice si a

curateniei acestuia;

2. Marfurile vor fi stivuite in containere dupa un plan de incarcare, executat la scara, in sectiune verticala

si orizontala;

3. Repartitia marfurilor in interiorul containerului, va fi facuta, pentru a evita deformarea acestuia;

4. Marfurile grele vor fi stivuite in partea inferioara a containerului, iar cele usoare deasupra celor grele;

5. În stivuirea marfurilor in containere se face uz de bracuri, care pot prelua greutatea marfurilor si le vor

proteja totodata. În amararea marfurilor usoare frecvent se folosesc saci din cauciuc, umflati cu aer.

Acestia pot fi utilizati in mod repetat si sunt de diferite marimi. In acelasi scop se pot folosi lazi goale sau

cutii de carton goale.

6. Marfa va fi asigurata impotriva deplasarii in interiorul containerului. Acesta este prevazut in interior cu

inele, care sunt folosite la amararea marfurilor. O atentie deosebita trebuie acordata stivuirii marfurilor in

apropierea usii containerului. Butoaiele care contin marfuri lichide se vor stivui pe doua randuri de

bracuri, pentru protectia impotriva scurgerilor. Daca in acelasi container sunt incarcate si alte marfuri,

acestea vor fi stivuite deasupra celor in butoaie, pentru acelasi motiv;

8. Stivajul pentru marfurile in saci se va face alternand marfurile (pe lungime si pe latime). Operativitate

mare permite marfa paletizata. Frecvent intalnim in containere marfa paletizata, spatiile goale ramase

fiind umplute cu saci in scopul folosirii optime a spatiului din interiorul containerului.

9. Containerele care contin marfuri periculoase vor avea aplicate etichete internationale corespunzatoare.

Faptul ca forma exterioara este aceeasi, fac obligatorie scoaterea in evidenta a acelora care contin aceste

marfuri;

10. Centrul de greutate al marfii din container trebuie pastrat cat mai aproape de centrul de greutate al

containerului. In caz contrar, cei care manipuleaza containerul trebuie avizati. In cursul transportului

combinat, containerul este manipulat de diferite tipuri de echipament. Personalul care-1 manipuleaza

trebuie sa foloseasca tipul de echipament potrivit.

11. Greutatea marfii din container nu trebuie sa depaseasca greutatea acestuia. Depasirea greutatii

maxime poate duce la deteriorarea containerului si a continutului.

12. Daca exista riscul ca marfa sa murdareasca peretii containerului se vor farda peretii cu material

corespunzator (hartie, plastic, etc.). De altfel pe usa fiecarui container este mentionata in scris obligatia

primitorului de a inapoia containerul curat si apt pentru a putea fi folosit din nou;

13. Marfurile alese pentru acelasi container vor avea proprietati fizico-chimice asemanatoare, astfel incat

sa nu se contamineze;

14. Dupa stivuirea marfurilor in container, usile sau tinda cauciucata care acopera containerul (in cazul

celor care se incarca prin partea superioara, trebuie inchise cu atentie si sigilate de catre Serviciul Vamal.

Acest sigiliu va fi desfacut numai de organul vamal. Vama isi rezerva dreptul ca uneori sa verifice

continutul containerului, cu obligatia de a aplica din nou sigiliul;

15. Pentru ca stivajul din interiorul containerului sa nu fie deranjat, in timpul manipularii acestuia de la un

mijloc de transport la altul, se va evita inclinarea lui, precum si lovirea containerelor din apropiere. Dupa

ce marfa a fost incarcata si stivuita in interiorul containerului pentru realizarea transportului din poarta in

poarta, acesta este transportat cu diferite moduri de transport. Pentru protejarea containerului si

continutului, in timpul transportului va fi eliminata deplasarea lui prin folosirea sistemelor de fixare ISO,

pe piesele de colt. Transportul maritim modern este o activitate economică vastă şi complexă, atât cavolum al

mărfurilor aflate în trafic anual, cât şi ca valoare patrimonială a acestora. La aceste aspecte se adaugă

investiţiile uriaşe făcute pentru proiectarea de nave ca mijloc detransport şi pentru porturi moderne ca noduri de

transbordare. În acelaşi timp, complexitatea transporturilor maritime rezultă şi din condiţiile specifice de

mediu în care se desfăşoară, mările şi oceanele lumii, care impun măsuri deosebite de siguranţă. Aşadar,

transportul maritim, s-a dezvoltat ca necesitate obiectivă a economiei internaţionale moderne,

putându-şi păstra avantajele numai printr-o justă concepţie,organizare şi un management adecvat pentru

construcţia flotelor, a porturilor în raport cutoţi factorii determinaţi ai rentabilităţii, actuali şi în perspectiva viitoare.

Bibliografie:

1. Balamaci Dan, The performance of the organisation in the context of the economic crises. În:

Global Conference on business and finance proceedings volume 7, number 1/10 Honolulu Hawaii

U.S.A. January, 3-6/ 2012 p.520-523.

280

2. Dragomir Gh.,Paun Gr.,Transport maritim, Editura CPPMC, Constanța, 1992

3. Ionescu Gh., Popescu L.N., Ilies L., Sistemul de transport containerizat, Editura Dacia,Cluj-

Napoca, 1988.

УПРАВЛЕНЕ МЕЖДУНАРОДНЫМИ МУЛЬТИМОДАЛЬНЫЕ ГРУЗОПЕРЕВОЗКИ

МОРСКИМ ТРАНСПОРТОМ

Laurenţiu DINU, СMACJM, Marselia, Franţa

Abstract: In multimodal combined several types of transport, taking full advantage of each and provides integrated

transportation services at the lowest overall cost.

Мультимодальные грузоперевозки - это перевозки одного и того же груза различными видами

транспорта. Виды используемого транспорта могут сочетаться в любых

комбинаций: автомобильные, железнодорожные,морские контейнерные и авиаперевозки.

Мультимодальная перевозка это - европейский термин, используемый в странах Европейского

Союза. Мультимодальная перевозка это – это наивысший по сложности вид перевозки, в которой

используются в различных сочетаниях не менее двух различных видов транспорта, в которой

точно просчитаны и согласованны:

1) оптимальная схема и маршрут движения транспорта,

2) время и место подачи транспорта,

3) время и место перегруза товара,

4) обеспеченно временное хранение груза,

5) в зависимости от сложности и потребностей заказчика - предусмотрены различные

дополнительные услуги;

6) и самое главное – осуществляет перевозку и несет полную финансовую и юридическую

ответственность за данную конкретную перевозку - одна транспортно-экспедиционная компания.

B Мультимодальных перевозках объединены сразу несколько видов транспорта, что позволяет

воспользоваться преимуществами каждого из них и обеспечивает интегрированные транспортные

услуги с наименьшими общими издержками.Усилия в этом направлении предпринимались

достаточно давно, с начала 1920х годов, но их успеху препятствовали нормы регулирования,

нацеленного на предотвращение монополизации транспорта. Широкое развитие смешанных

перевозок пришлось на 1950е годы, когда появились контрейлеры — своего рода синтез

железнодорожного и автомобильного транспорта (см. ниже). Такая форма транспортировки

приобретает все большую популярность главным образом благодаря своей эффективности и

экономичности. Скоординированные, или смешанные, перевозки технически могут охватывать

все основные виды транспорта. Описательные термины piggyback (контрейлер), fishyback

(автоприцеп или передвижной контейнер, приспособленный для перевозки на баржах и судах),

trainship (железнодорожный вагон, перевозимый на паромах и баржах), airtruck (комбинация

воздушных и автомобильных средств транспорта) стали общеупотребимыми в англоязычном

транспортном жаргоне. Целью любой комбинации транспортных средств в смешанных

перевозках является соединение самых выгодных характеристик каждого вида транспорта для

оптимизации транспортировки. Например, распространенная комбинация автомобильного и

железнодорожного транспорта позволяет сочетать дешевизну железнодорожных перевозок на

дальние расстояния с гибкостью автомобильного транспорта на коротких маршрутах. Ниже мы

подробно опишем и проиллюстрируем разные формы смешанных перевозок. Контрейлерные

перевозки: грузовик—железная дорога. Наиболее известная и широко распространенная

форма смешанных перевозок — это трейлер или контейнер на плоской железнодорожной

платформе (в международной практике эту форму контрейлерных перевозок принято обозначать,

соответственно, TOFC — от «trailer on a flatcar» или COFC — от «container on a flatcar»).

Контейнер представляет собой «ящик», используемый для временного хранения груза в

процессе смешанной транспортировки и пригодный для перевозки по автотрассам

(поставленный на шасси тягача или в кузове грузовика), по железной дороге (на специальной

плоской платформе) и по водным путям (на палубе судна или баржи).

281

Bibliografie:

1. Butnaru A. Transporturi si asigurari internationale de marfuri, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 2002.

2. Balamaci Dan. Situaţia actuală şi perspectivele de dezvoltare a nodului de transportare şi distribuire

Constanţa ca obiect de gestiune. În: Analele ULIM, seria economică, Chişinău: 2011. vol. 11,

p.219-224

3. www.transport-logistica.ro

ПРИМЕНЕНИЕ SWOT-АНАЛИЗА КАК ИНСТРУМЕНТА СТРАТЕГИЧЕСКОГО

МЕНЕДЖМЕНТА

Елена БАРАНОВ, дкд. ИЭФС

Abstract: There are many environmental factors that affect the company, and the effect of which may not be entirely

clear. To remain profitable, companies must face the uncertainty of the situation. The environment in which businesses must

operate the Republic of Moldova, is qualitatively different: increased competition in a saturated market, leading to higher degree

of uncertainty, and thus appear unpredictable risks. It is obvious that management priorities shifted with the change management

(management of organizational development). Enterprises try to get a sense of uncertain conditions by analyzing, trying to keep

numerous factors of the situation to the model that will be understandable and according to which we can act.

Неожиданные изменения во внешней среде, требующие быстрой и адекватной реакции

предприятия для поддержания и усиления своей конкурентоспособности, обостряют интерес к

проблемам стратегического управления.

Его сущность заключается в постоянном пересмотре ответов на следующие вопросы:

где сейчас находится предприятие;

в каком направлении должно развиваться предприятие в будущем;

как собирается предприятие попасть в то положение, где его хочет видеть

руководство.

Стратегический подход к управлению деловыми организациями начал использоваться во

всем мире еще в 20-30 г.г. ХХ столетия. Но особенно интенсивно процесс перехода к управлению

на основе развития начался в 60-е, когда обострилась конкуренция европейского и американского

бизнеса с Японией и компании вынуждены были перестраивать свою деятельность с учетом новых

реалий. Вот тогда-то и потребовался подход, который бы обеспечил возможность компаниям

своевременно адаптироваться к внешним как благоприятным, так и неблагоприятным условиям,

прогнозировать альтернативные варианты развития компании и управлять этим развитием,

используя новые методологии предвидения и моделирования тенденций изменений макро и микро

окружения. Так в лексикон менеджмента вошло понятие стратегического менеджмента (или

стратегического управления). Еще одним важным аспектом стратегического управления стало

внимание к тенденциям изменения внутренней среды предприятия и, прежде всего, к интересам и

устремлениям ее персонала.

По мнению большинства специалистов, современный стратегический менеджмент - "это

программный способ мышления и управления, обеспечивающий согласование целей и

возможностей предприятия с интересами "всех заинтересованных в его деятельности сторон". Он

предполагает не только определение генерального курса развития предприятия и организацию

дела на этой основе, но и повышение мотивации, заинтересованности всех работников в его

реализации. Это предполагает постановку нового комплекса процессов, отражающих

приоритетность целей и динамики развития, обеспечения своевременности решений и действий,

предвидения будущего, анализа последствий управляющих воздействий и инноваций".

Очевидно, что как и любая современная методология управления стратегический

менеджмент должен опираться на соответствующую информационную систему, только с

помощью которой можно проанализировать и оценить тенденции - настоящие, прошлые и

будущие, т.к. только имея четкое представление о том, на какой стадии развития находится

предприятие и его окружение, можно решить, куда двигаться дальше. Иными словами,

необходима технология проведение постоянной диагностики как внутренних ресурсов и

возможностей предприятия, так и внешней среды.

282

В бизнес-инжиниринге, новейшей технологии управления организационным развитием, под

стратегическим управлением понимается выработка стратегий деятельности предприятия с

помощью формализованных процедур, которые расписаны по этапам и применяемым техникам

анализа и моделирования. Эти процедуры направлены на построение моделей будущего состояния

предприятия, а также программ перехода к этому состоянию ("стратегических планов"), где все

мероприятия также расписаны по определенным трафаретам и с соответствующей степенью

детализации.

Даже для упрощенных вариантов данного контура, необходима постановка следующего

управленческого цикла:

мониторинг и анализ факторов внешней и внутренней среды,

выработка решения и моделирование будущего состояния предприятия,

разработка стратегического плана,

контроль реализации и выработка регулирующих воздействий при отклонении от

намеченных показателей.

Таким образом, упрощенно можно представить следующий алгоритм процесса

стратегического управления:

Рис.1. Алгоритм стратегического управления

Как видно, исходным пунктом процесса стратегического управления является

формирование миссии предприятия. После формирования миссии, предприятие разрабатывает для

себя цели, которые должны дать ясное представление о направлении развития. По определению

"стратегические цели - это основные направления деятельности организации, ведущие к

выполнению ее миссии". Их может быть несколько, в зависимости от размера и уровня развития

организации, имеющихся ресурсов и т. д. Они должны быть конкретными, по возможности

количественно определенными, достижимыми и реальными. Цели должны соответствовать

возможностям и устремлениям предприятия, выраженным в его миссии.

В настоящее время, у руководителей и консультантов занимающихся проблемой "миссии"

компании преобладает интерес к ее внешнему выражению или "коммуникативной" функции

миссии. Это заключается в поиске и формулировке некого послания обществу и внутрь

организации, объясняющем ее цели и ценности. Несмотря на безусловную важность этого

"литературного" аспекта миссии в стороне остается ее, так называемая, "внутренняя структура",

которая в явном виде призвана декларировать намерения предприятия по отношению ко всем

заинтересованным в ее успешной деятельности сторонам. Только потом, на "мифотворческом"

этапе осуществляется "свертывания" этой суммы деклараций в обобщающее их коммуникативное

послание - "миссию - образ".

Именно "конструирование" миссии, а не просто выбор "корпоративного слогана". позволит

установить обоснованные, а не произвольные цели. При этом надо всегда иметь ввиду, что "нет

ничего опаснее произвольно установленных количественных целей организации - потери от этого

могут быть неисчислимы" (Э. Деминг). Поэтому во многих случаях цели можно трактовать как

желаемые "качественные" тенденции развития.

Но важно не только определить эти цели, но и выбрать, отраженный в наборе

взаимосвязанных стратегий, образ действий, который гарантирует наиболее эффективный путь их

достижения. Поэтому важнейшим этапом при выработке эффективной стратегии фирмы, является

стратегический анализ, который должен дать реальную оценку собственных ресурсов и

возможностей применительно к состоянию (и потребностям) внешней среды, в которой работает

фирма. На основе этого анализа и должен происходить рациональный выбор стратегий из

возможного множества вариантов.

283

В полном объеме стратегический анализ доступен лишь очень крупным предприятиям.

Однако, в условиях динамично изменяющейся среды, даже для сравнительно небольших

предприятий, одной интуиции руководителя становится недостаточно для успешных действий на

рынке. Этим обусловлена необходимость постановки в таких предприятиях ограниченных, более

"дешевых" вариантов выработки стратегий. Но и для крупных предприятий "очень часто затраты

на количественное обоснование выбора целей и стратегий, гораздо выше эффекта от их

преимуществ, по сравнению с более простыми "качественными" методами" (Э. Деминг).

Поэтому как основной инструмент регулярного стратегического управления многие

предприятия выбирают матрицу "качественного" стратегического анализа, которую еще называют

матрицей SWOT (аббревиатура начальных букв английских слов: Strengths - силы; Weaknesses -

слабости; Opportunities - возможности; Threats - угрозы)

Эта матрица предоставляет руководителям предприятия структурированное

информационное поле, в котором они могут стратегически ориентироваться и принимать

решения.

Самое привлекательное, в этом методе то, что информационное поле формируется

непосредственно самими руководителями, а также наиболее компетентными сотрудниками

предприятия на основании обобщения и согласования собственного опыта и видения ситуации.

При этом отпадает необходимость в использовании мощных дорогостоящих систем

"количественного" анализа и привлечении не менее дорогих экспертов, которые, хуже зная

специфику конкретного рынка и конкретного предприятия, могут в условиях ограничений по

времени и неполной информации "навязать" неоптимальное решение. Но и ценность любого

тщательно просчитанного "оптимального" решения, если оно появляется слишком поздно,

становится равной "нулю"!

На основании последовательного рассмотрения этих факторов принимаются решения по

корректировке целей и стратегий предприятия (корпоративных, продуктовых, ресурсных,

функциональных, управленческих), которые, в свою очередь, определяют ключевые моменты

организации деятельности.

Необходимо отметить, что стратегические решения не всегда связаны с большим временем

планирования, а скорее характеризуются их влиянием на глубину перестройки бизнеса, его

структуры, направлений развития, что может, например, в периоды кризисов или технологических

"скачков", изменяться достаточно быстро.

Кроме того, стратегические решения связаны скорее с внешними, чем с внутренними

проблемами предприятия - в особенности решения, связанные с выбором номенклатуры

продукции и сегментов рынка. Причем на эти "стратегические решения" могут сказываться как

факторы ближнего, так и дальнего "окружения предприятия".

Поэтому внешний анализ, помимо оценки рыночной конъюнктуры, должен охватывать

такие сферы, как экономика, политика, технология, международное положение и социально-

культурное поведение, т.е. проводиться в соответствии с моделью GETS, что означает четыре

группы внешних сил давления:

Government - правительство;

Economy - экономика;

Technology - технология;

Society - общество.

Процедуры внутреннего анализа могут и должны включать в себя оценку уникальности

ресурсов и технологий, основных компонентов менеджмента, корпоративной культуры и т.п.

Оценка сильных и слабых сторон предприятия по отношению к возможностям и угрозам

внешней среды как раз и определяет наличие у фирмы стратегических перспектив и возможность

их реализации. Понятно, что при этом будут возникать препятствия (угрозы), которые необходимо

преодолевать. Отсюда следует "переориентация методов управления развитием предприятия с

опоры на уже достигнутые результаты, освоенные товары и используемые технологии

(внутренние факторы) на изучение ограничений, накладываемых внешней рыночной средой

(внешние факторы)".

По существу матрица SWOT-анализа представляет собой удобный инструмент структурного

описания стратегических характеристик среды и предприятия. При построении матрицы

применена, так называемая "дихотомическая процедура" (dickotomia - (греч.) разделяю на две

части), используемая во многих областях знаний (философия, математика, ботаника, соционика,

информатика и т.д.). Тогда элементы матрицы представляют собой "дихотомические пары" (пары

284

взаимоисключающих друг друга признаков), что позволяет снизить неопределенность (энтропию)

взаимодействия среды и системы за счет описания ситуации "крупным мазком".

Методология построения матрицы первичного стратегического анализа заключается в том,

что сначала весь мир делится на две части - внешнюю среду и внутреннюю (само предприятие), а

затем события в каждой из этих частей - на благоприятные и неблагоприятные:

ВНЕШНЯЯ – ВНУТРЕНЯЯ,

СИЛА – СЛАБОСТЬ,

ВОЗМОЖНОСТИ – УГРОЗЫ.

Общий вид матрицы первичного SWOT-анализа приведен на рис.2:

Рис.2. Матрица первичного стратегического SWOT - анализа

Процесс заполнения матрицы должен быть выполнен максимально тщательно, т.к. на

результат может повлиять даже такая вещь, как последовательность заполнения клеток матрицы.

Здесь надо иметь ввиду, что на рисунке приведена только общая схема матрицы. На практике

число SWOT-факторов по каждой оси матрицы может быть значительным и существуют

специальные процедуры их ранжирования и свертывания. Но еще более сильное значение имеет

"субъективный фактор", привносимый участниками процесса (директор, специалисты,

менеджеры) при обсуждении той или иной ситуации. За счет этого результат анализа пополняется

еще и философией стратегии, которая присутствуя в рассуждениях, не вписывается ни в одну

клетку матрицы, но объединяет их в единое целое. "Философия стратегии", как правило,

непосредственно связана с тем "видением" (vision), которое легло в основу миссии предприятия.

Выбор эффективных стратегий, соответствующих внутренним параметрам предприятия и

его положению на рынке и, в целом, во внешней среде, производится путем построения матриц

корреляционного SWOT - анализа. На рис.3. приведен пример такой матрицы для выбора

корпоративной стратегии.

Рис.3. Матрица корреляционного SWOT - анализа

Стратегии предприятия определяются, исходя из сопоставления (корреляции) описанных

ранее характеристик среды и предприятия для четырех зон матрицы. Для каждой зоны матрицы

получаем свои базовые стратегии. Например, для левой нижней зоны матрицы характерны

стратегии направленные на использование сильных сторон предприятия для нейтрализации угроз

внешней среды. Предприятие имеет значительные внутренние силы, но внешняя среда таит в себе

много угроз. Здесь наиболее эффективными будут стратегии, направленные на смягчение внешних

угроз на рынке путем диверсификации (освоения новых товаров и рынков) и интеграции бизнеса.

285

Для верхней правой зоны характерны стратегии, направленные на компенсацию слабых сторон

компании за счет хороших возможностей, предоставляемых внешней средой (создание

совместных предприятий для активной работы на перспективном рынке). Продолжая анализ,

увидим, что для левой верхней зоны матрицы лучшей стратегией станет упор на рост и

увеличение продаж, а для правой нижней - самым разумным становится либо концентрация на

узком сегменте рынка, либо уход с рынка.

ВЫВОДЫ. Таким образом, "разработка стратегии предприятия базируется на анализе

конкретных сегментов рынка для оценки благоприятного проникновения в намеченные сферы, их

использования для укрепления своих позиций". Успех при этом зависит от формального, точного,

полного и всестороннего описания взаимодействия предприятия с внешней средой. Это дает

некоторую гарантию, что стратегические решения приняты на основе анализа всей доступной

информации и ничего не упущено.

Кроме того, результаты анализа и принятые на его основании решения должны

фиксироваться и накапливаться, т.к. накопленный структурированный опыт ("база знаний")

является основой управленческой стоимости любого предприятия. Здесь как нельзя лучше

подходят технологии и инструменты бизнес-инжиниринга, опирающиеся на систему

информационных моделей предприятия и моделей внешней среды. Специальные модули

подобных программ как раз позволяют фиксировать, проводить мониторинг и сопоставлять

SWOT-факторы влияющие на стратегические решения по выбору возможных направлений

развития предприятия.

Правильно и вовремя принятые стратегические решения играют сегодня ключевую роль в

успешной деятельности организации. В конечном счете, именно они оказывают решающее

влияние на конкурентоспособность продукции и предприятия в целом.

Библиография:

1. Виханский О.С. Стратегическое управление.- М.: Гардарика, изд. 2, 1998. - 296 с.

2. Друкер П. Энциклопедия менеджмента. - М.: Издательский дом Вильямс, 2004г. 432 с.

3. Куинн Дж. Б. Стратегия перемен. // В книге: Минцберг Г., Куинн Дж.Б., Гошал С.

Стратегический процесс. - СПб.: Питер, 2001. - 688 с.

4. Томпсон Артур А., Стрикленд III А. Дж. Стратегический менеджмент. - М.: Вильямс, 2006,

— 928 с.

5. Stratan, A., Perciun, R., Oleniuc, M.: Management Strategic - Chisinau, 2012.

ПРИМЕНЕНИЕ «МЕТОДА НАИБОЛЬШИХ И НАИМЕНЬШИХ ЗНАЧЕНИЙ» В

ПРИНЯТИИ УПРАВЛЕНЧЕСКИХ РЕШЕНИЙ ХОЗЯЙСТВУЮЩЕГО СУБЪЕКТА

Гульмира САРСЕМБАЕВА,

магистр, старший преподаватель КИнЭУ им. М. улатова

Бахыт БОЛДУСОВА,

студентка 3 курса КИнЭУ им. М. Дулатова Abstract: This article reflects the order of the analysis of break-even production of the enterprise. Application of this

process at the enterprise allows to make effective managerial decisions on future periods. In the materials of the article the

analysis of break-even production is examined on the materials of the business entity.

Анализ «затраты – объем - прибыль» - это анализ поведения затрат, в основе которого

лежит взаимосвязь затрат, выручки (дохода), объема производства и прибыли; инструмент

управленческого планирования и контроля. Указанные взаимосвязи формируют основную модель

финансовой деятельности, что позволяет менеджеру использовать результаты анализа по данной

модели для краткосрочного планирования и оценки альтернативных решений.[1]

Цель анализа безубыточности состоит в том, чтобы установить, что произойдет с

финансовыми результатами при изменении уровня производственной деятельности (деловой

активности предприятия). [6]

Поскольку анализ безубыточности основывается на разделении затрат на постоянные и

переменные, то от точности разделения зависит уровень обоснованности принимаемых решений.

286

Такое разделение в значительной степени затруднено существованием так называемых

смешанных (полупеременных) затрат, включающих в себя постоянные, так и переменные

составляющие. [3]

Анализ безубыточности производства определяет зависимости между объемом продаж,

расходами и прибылью в течение короткого времени. Период, в течение которого по результатам

анализа даются рекомендации, ограничен имеющимися в данное время производственными

мощностями.

Следует отметить, что основным условием CVP – анализа является деление затрат

организации на постоянные и переменные. Как известно, постоянные затраты не зависят от

объема производства и продаж, а переменные – изменяются пропорционально изменению этого

показателя. Поэтому для установления точки безубыточности к приведенной выше формуле

целесообразно дополнительно использовать показатель коэффициента реагирования продукта. [2]

Его можно определить по формуле:

Где КN – коэффициент реагирования продукта

NБ – объем безубыточной реализации продукции

NP – объем прибыльной реализации продукции

Для нашего примера коэффициент реагирования продукта составит:

С помощью данного коэффициента определим показатели безубыточности, зависящие от

объема реализации продукции.

1. определим объем реализации продукции в стоимостном выражении:

(15095*14000)*0,33 = 69738900 тенге

2. определим цену безубыточной реализации продукции

14000*0,33 = 4620 тенге

При этом необходимо иметь в виду, что при определении переменных затрат и

маржинального дохода на единицу продукции данный коэффициент во внимание не берется. В

нашем примере эти показатели в структуре цены безубыточной реализации соответственно

составляют 2199 и 2421 тенге.

Использование CVP – анализа в практике работы коммерческой организации помогает

оперативно и качественно решить многие задачи, например, определить размер прибыли при

различных объемах выпуска.

ТОО «Береке - Агро» продает пшеницу. При этом средние переменные затраты на

производство и сбыт одной тонны составляют 6663 тенге. 1 тонна продукции продается по цене

14000 тенге. Постоянные затраты предприятия в год составляют 36758645 тенге. Рассчитаем,

какую прибыль может получить предприятие, если оно продаст 10000, 15000 и 20000 тонн

пшеницы.

Поскольку постоянные затраты предприятия не зависят от объема выпуска, найдем величину

маржинального дохода и прибыль (как разницу между величиной маржинального дохода и

суммой постоянных затрат) для всех трех вариантов.

Таблица 1. Прибыль предприятия при различных объемах выпуска, тенге

Показатели Объем выпуска, тонн

10000 15000 20000

Выручка от реализации 140000000 210000000 280000000

Переменные затраты 66630000 99945000 133260000

Маржинальный доход (п.1-п.2) 73370000 110055000 146740000

Постоянные затраты 36758645 36758645 36758645

Прибыль (п.3-п.4) 36611355 73296355 109981355

Средняя величина маржинального дохода 7337 7337 7337

P

БN

N

NK

33.015095

5010NK

287

Так как средняя величина маржинального дохода одинакова для всех трех вариантов, расчет

прибыли можно упростить. Определим прибыль предприятия при любом объема выпуска.

Умножив среднюю величину маржинального дохода на объем выпуска, получим общую

величину маржинального дохода.

От общей величины маржинального дохода отнимем постоянные затраты.

Например, какую прибыль получит предприятие, если продаст 13000 тонн?

Величина маржинального дохода для данного объема составит:

7337 тенге * 13000 тонн = 95381000 тенге.

Прибыль составит 95381000 тенге – 36758645 тенге = 58622355 тенге.

ТОО «Береке - Агро» продает одновременно два вида продукции: пшеницу и ячмень.

Данные об объемах продаж и затратах представлены в таблице 2.

Таблица 2. Показатели предприятия при различных объемах выпуска

Показатели Наименование продукции

пшеница ячмень

Объем продаж, тонн 16000 4000

Цена реализации, тенге 14000 9000

Переменные затраты на единицу изделия, тенге 5337 1326

Постоянные затраты, тенге 36758645

Предположим, что требуется определить:

Размер прибыли, получаемой предприятием

Среднюю величину маржинального дохода для каждого вида продукции;

Коэффициент маржинального дохода для каждого вида продукции;

Размер прибыли, которую получит предприятие, если расширит продажу пшеницы

до – 18000 тонн, а ячменя – до 6000 тонн.

Для ответа на поставленные вопросы все необходимые данные сведены в таблицу 3.

Таблица 3. Расчет средней величины коэффициента маржинального дохода и размера

прибыли предприятия

Показатели Продукция

Всего пшеница ячмень

Объем выпуска, тонн 16000 4000 20000

Выручка от реализации, тенге 224000000 36000000 260000000

Переменные затраты, руб 85392000 5304000 90696000

Маржинальный доход (п.2-п.3) 138608000 30696000 169304000

Постоянные затраты 36758645 36758645

Прибыль (п.4-п.5) 132545355

Средняя величина маржинального дохода (п.4:п.1) 8663 7674

Коэффициент маржинального дохода (п.4:п.2) 0,65 0,65

Как видно из таблицы, предприятие заработает 132545355 тенге прибыли. Средняя величина

маржинального дохода для пшеницы составляет – 8663 тенге, а для ячменя – 7674 тенге.

Коэффициент маржинального дохода для всей продукции составляет 0,65.

Рассчитаем прибыль, которую получит предприятие при расширении объема продаж.

Величина маржинального дохода от продажи пшеницы:

8663 тенге * 18000 тонн = 155934000 тенге

Величина маржинального дохода от продажи ячменя:

7674 тенге * 60000 тонн = 46044000 тенге

Величина маржинального дохода от продаж обоих изделий:

155934000 тенге + 46044000 тенге = 201978000 тенге

Постоянные затраты предприятия – 36758645 тенге

Прибыль предприятия составит:

201978000 тенге - 36758645 тенге = 165219355 тенге.

ТОО «Береке - Агро» реализует пшеницу, переменные затраты на одну тонну составляют

6663 тенге. Пшеницу реализуют по 14000 тенге за тонну, постоянные затраты составляют

288

36758645 тенге. Какое количество изделий предприятие должно продать, чтобы обеспечить

получение 80000000 тенге?

Определим величину маржинального дохода, которую можно определить как разницу между

валовой выручкой и переменными затратами, а также как сумму постоянных затрат и прибыли:

36758645 тенге + 80000000 тенге = 116758645 тенге

Определим среднюю величину маржинального дохода как разницу между ценой пшеницы и

средними переменными затратами:

14000 тенге – 6663 тенге = 7337 тенге

Определим количество реализуемого изделия для планируемой величины прибыли как

отношение общей величины маржинального дохода к средней величине маржинального дохода.

116758645 тенге : 7337 тенге = 15914 тонн

ТОО «Береке - Агро» планирует реализовать 17000 тонн пшеницы. Средние переменные

затраты на производство и сбыт составляют 6663 тенге, постоянные затраты – 36758645 тенге.

Предприятие планирует получить прибыль в размере 120 000 000 тенге.

Определим величину маржинального дохода, прибавив к постоянным затратам планируемый

объем прибыли:

36758645 тенге + 120000000 = 156758645 тенге

Определим среднюю величину маржинального дохода, разделив общую величину

маржинального дохода на количество реализуемой продукции:

156758645 тенге : 17000 тонн = 9221 тенге

Определим цену реализации пшеницы, прибавив к средней величине маржинального дохода

средние переменные затраты:

9221 тенге + 6663 тенге = 15884 тенге.

Приведенные данные показывают, что CVP – анализ позволяет отыскать наиболее выгодное

соотношение между переменными и постоянными затратами, ценой и объемом производства

продукции. Ситуации, которые мы рассмотрели, свидетельствуют, что главная роль в выборе

стратегии поведения предприятия принадлежит величине маржинального дохода. Очевидно, что

добиваться увеличения прибыли можно, увеличив величину маржинального дохода. Достичь

этого можно разными способами: снизить цену продажи и соответственно увеличить объем

реализации; увеличить объем реализации и снизить уровень постоянных затрат; пропорционально

изменять переменные, постоянные затраты и объем выпуска продукции. Кроме того, на выбор

модели поведения предприятия также оказывает существенное влияние величина маржинального

в расчете на единицу продукции. Одним словом, в использовании величины маржинального

дохода заложен ключ к решению проблем, связанных с затратами и доходами предприятий. [4]

CVP – анализ на практике иногда называют анализом точки безубыточности. Точку

безубыточности, при которой выручка и объем производства предприятия обеспечивают покрытие

всех его затрат и нулевую прибыль, называют также «критической», или «мертвой». Или точкой

«равновесия». В литературе часто можно встретить обозначение этой точки как ВЕР

(аббревиатура «break-even point»), т.е. точка, или порог, рентабельности. [5]

Библиография:

1. Управленческий и производственный учет, Друри К, Учеб. пособие, ЮНИТИ Москва, 2003г

2. Управленческий и производственный учет, Друри К, Учеб. пособие, ЮНИТИ Москва, 2004г

3. Управленческий учет.Тайгашинова КТ,2008г

4. Сапожникова Н.Г. Бухгалтерский учет [Электронный ресурс] : учебное : электронный

учебник/ Н.Г. Сапожникова.- М. : Кнорус, 2010.-

5. Тайгашинова К.Т. Управленческий учет [Текст] : учебное : учеб. пособие/ К.Т.

Тайгашинова.- Алматы : Экономика, 2008.

6. Тайгашинова К.Т. Управленческий учет логистических издержек (управление товарно-

материальными запасами). Часть 1 [Текст] : учебное : учеб. пособие/ К.Т. Тайгашинова.-

Алматы : Экономика, 2006.

289

РЫНОК ЗЕРНА КАЗАХСТАНА: ПОНЯТИЕ И ФУНКЦИИ

Анастасия ГАЛЬЦОВА, магистрант КИнЭУ им. М. Дулатова

Abstract: In clause the basic characteristic features of development of the market of a grain of Republic of Kazakhstans

are opened. The basic attention is given to an estimation of development of the grain market, and also his(its) basic functions are

revealed.

Современный агропромышленный комплекс Казахстана характеризуется, прежде всего,

формированием многоукладной экономики и становлением продуктовых рынков.[1]

В процессе многовекового развития рыночного хозяйства понимание рынка и его

сущности менялось, менялся рынок, возрастала его роль в экономике. Рыночный характер носит

экономика развитых стран. Рыночная система является эффективной и сориентированной на

решение экономических проблем. На протяжении многих лет рыночная система

совершенствуется, приобретает цивилизованный вид, и, по мнениям многих учѐных, будет

определять развитие всех стран мира.

Рынок - это система экономических отношений продавцов и покупателей в процессе

купли-продажи материальных благ путем товарно-денежного обмена. Обмен путем купли-

продажи может осуществляться непосредственно производителями и потребителями

материальных благ или их посредниками-представителями на рынке. В любом случае со

значительными колебаниями по стоимости на рынке обмениваются результаты труда. [2]

Ф. Котлер рассматривает рынок как совокупность существующих и потенциальных

покупателей товара.

Экономисты Э. Доланд и Д. Линдсей понимают под рынком любое взаимодействие, в

которое вступают люди для торговли друг с другом. [3]

Зерновой рынок - это стержень развития аграрной экономики. Его состояние является

важным показателем качества проводимых в стране экономических реформ, реализации

агропродовольственной политики.

Рынок зерна является системообразующим элементом в агропродовольственном рынке

страны, что определяется такими факторами, как:

- стратегическая важность зерна в обеспечении экономической безопасности

государства,

- необходимость обеспечения населения продуктами питания, а

перерабатывающих отраслей промышленности сырьем.

Значимость зернового рынка определяется не только экономической целесообразностью

его функционирования, но и социальной необходимостью. Продукция зернового рынка жизненно

необходима и незаменима.

Зерно является основным продуктом сельского хозяйства. Из зерна вырабатывают важные

продукты питания: муку, крупу, хлебные и макаронные изделия. Зерно необходимо для успешного

развития животноводства и птицеводства, что связано с увеличением производства мяса, молока,

масла и других продуктов. Зерновые культуры служат сырьем для получения крахмала, патоки,

спирта и других продуктов.

Петренко И.Я., Чужинов П.И., Исмуратов С.Б. в обобщенном виде сформулировали

следующие основные и наиболее общие функции рынка [4]:

1. Рынок выступает регулятором производства, т.е. объема и структуры продукции; он

информирует товаропроизводителей о спросе на ту или иную продукцию и ее предложении в

пространстве и времени, в соответствии с чем товаропроизводители определяют объем,

ассортимент и рынок сбыта продукции.

2. Рынок обеспечивает признание общественного характера труда, затраченного на

производство товара, в сфере обмена, т.е. уже после того, как продукция произведена и продана.

3. Рынок способствует улучшению качества продукции.

4. Рынок способствует стабилизации цен на продукцию.

5. Рынок способствует снижению издержек производства продукции.

6. Рынок способствует ускорению научно-технического прогресса, так как, только

используя достижения науки и прогрессивные технологии, можно увеличить производство

продукции, улучшить ее качество и снизить издержки.

290

7. Рынок способствует решению социальных проблем, поскольку предоставляет

возможность каждому человеку реализовать себя, свои способности и желания.

8. Рынок выполняет санирующую функцию.

9. Рынок дает возможность товаропроизводителям интегрироваться с системой

международного разделения труда, позволяет естественно вписаться в мирохозяйственную

экономическую систему.

Уровень развития производства зерна всегда был одной из главнейших характеристик

экономической независимости и благосостояния страны. С одной стороны, зерно как ценнейший

продукт питания носит стратегический характер, что определяет серьезный государственный

интерес к зерновому производству, с другой стороны, это основа развития всего

агропромышленного комплекса. Благодаря климатическим и географическим условиям

выращиваемая зерновая продукция Казахстана обладает высоким качеством и клейковиной,

соответствующим нормам и стандартам международного рынка.

Выращивание зерновой продукции на территории РК в основном преобладает в северных и

центральных областях страны, а именно Костанайской, Павлодарской, Акмолинской,

Карагандинской областях.

Зерновой рынок в первую очередь имеет своей целью обеспечение возрастающих

потребностей в зерне за счет собственного производства. Отсюда становится очевидным тот факт,

что для нормального развития зернового рынка необходимо создание благоприятных условий

путем преобразования административно-командных методов регулирования развития зернового

хозяйства в преимущественно экономические, опирающихся на законы товарного производства и

проявляющие свое действие через рыночный механизм.

Стабильность зернового рынка обеспечивается его емкостью, т.е. тем количеством зерна,

которое может поглотить рынок за год при определенных условиях. Определяется этот показатель

на основе балансовых расчетов с учетом производства в текущем году, запасами на начало и на

конец года, количеством ввоза и вывоза зерна.

Таким образом, если рынок зерна рассматривать как обобщающее понятие, то он включает

все товарно-денежные отношения, с помощью которых регулируются производство, сбыт и

потребление зерна, а также складываются хозяйственные связи между субъектами зернового

рынка.

В годы становления рыночной системы хозяйствования в Казахстане развитие сельского

хозяйства резко затормозилось, так как многие хозяйствующие тогда структуры не имели опыта

ведения хозяйства в условиях рынка и не были адаптированы к новым условиям ведения

деятельности. Все это отразилось, прежде всего, на урожайности зерновых культур. В результате

реформирования экономической системы Казахстана развитию зернового производства РК, в

определенной степени, способствовали системная работа по повышению культуры земледелия,

осуществление диверсификации растениеводства на основе его специализации, рост объемов

государственной поддержки сельскохозяйственных товаропроизводителей.

Объем производства зерна в Казахстане на сегодняшний день позволяет полностью

удовлетворить спрос на внутреннем рынке и обеспечить продовольственную безопасность страны.

Процесс реализации произведенной продукции в основных случаях осуществляется путем

прямого закупа у производителей. Неразвитость системы биржевых торгов, а также некоторых

механизмов закупа зерна в стабилизационные фонды приводит к тому, что на рынке

увеличивается количество посредников перекупщиков, негативно влияющих на хозяйственные

отношения первичного производителя и конечного потребителя.[5]

Помимо реализации зерновой продукции на внутреннем рынке, Казахстан активно

осуществляет реализацию зерна на внешнем рынке. Сегодня на мировом рынке в сфере торговли

зерновой продукцией установились жесткие правила, рынок практически поделен среди основных

экспортеров зерна. В результате развития государственной

поддержки сельского хозяйства (в виде субсидирования, льготного кредитования, внедрения

механизмов зерновой расписки, обязательного страхования в сфере растениеводства и т.д.).

Казахстан стал лидером среди стран СНГ в области экспорта зерна и продуктов его переработки,

особенно муки, и вошел в десятку мировых экспортеров зерна. Основными экспортерами зерна на

мировой рынок являются такие страны, как США, Канада, Австралия, Россия, Германия,

Аргентина, Франция и т.д., которые страны, используя близость к морским портам, долгосрочные

контракты о торговых отношениях с крупнейшими странами-импортерами, а также, осуществляя

291

прямое или косвенное субсидирование своих производителей, жестко контролируют свои рынки

сбыта.

В последнее время казахстанское зерно пользуется на мировых рынках повышенным

спросом. На мировых биржах при прогнозировании ситуации на зерновом рынке особо учитывают

ситуацию казахстанского рынка зерна, что еще раз подтверждает усиление позиции Казахстана

среди стран экспортеров зерна. В связи с этим Правительство Казахстана намерено расширить

зерновой экспортный потенциал страны.

Наиболее характерными признаками развитого рынка, как об этом свидетельствует

мировой опыт, являются:

- удовлетворенный спрос,

- организационное объединение производителей, посредников и поставщиков,

- активизация спроса потребителей,

- гибкость системы отношений в цепочке «производство - потребление»,

- гибкая политика невмешательства государства в хозяйственную деятельность

субъектов рынка с его регулированием на региональном и национальном

уровнях.

Препятствием к увеличению экспорта казахстанского зерна являются высокие

транспортные затраты в связи с отсутствием прямого выхода к международным морским портам.

Транзитное передвижение отечественного зерна железнодорожными путями увеличивает

стоимость продукта, что, в свою очередь, снижает конкурентоспособность казахстанского зерна.

Низкая конкурентность и нестабильность зернового рынка обуславливаются

недостаточным государственным регулированием, цикличными изменениями зерновых цен на

внутренних и мировых рынках, уменьшением рыночных сегментов ближнего и дальнего

зарубежья, экспортным эмбарго, возможными зарубежными интервенциями на отечественные

рынки. Следует также учесть воздействие природных форс-мажорных обстоятельств,

изменчивость объемного производства и предложения, низкое качество зерна, ухудшение

финансового состояния зерновых предприятий, малую инвестиционную привлекательность,

снижение материально-технической оснащенности предприятий, технологическое отставание и

недостаточную технологическую дисциплину, неразвитость рыночной логистики, слабую

мотивацию работников. Поэтому зерновому производству необходима государственная

поддержка как субъекту рынка, не имеющему рыночной власти, чтобы выступать на равных

условиях на рынке конкуренции с другими субъектами рынка, имеющими рыночную власть.

Основной путь реализации - повышение интенсивности ведения зерновой отрасли до

уровня, обеспечивающего получение необходимого объема производства высококачественного

зерна, а также поддержание доходов его производителей, позволяющих им осуществлять простое

или расширенное воспроизводство, что напрямую связано с привлечением необходимых

инвестиций в зерновое хозяйство. Однако эти меры не дадут должного эффекта, если на практике

реально не будет признано, что центральной фигурой зернового рынка являются производители

товарного зерна независимо от их форм собственности и хозяйствования. Зерновой отрасли

необходимо придать статус приоритетной в агропромышленном комплексе страны (АПК), тогда

зерновой рынок получит приоритет в государственном регулировании по отношению к другим

продуктовым рынкам. Без постепенного восстановления места зернового хозяйства в

межотраслевых отношениях, соответствующей его роли в экономике и обеспечении продо-

вольственной безопасности страны экономическое положение зерновой отрасли будет только

ухудшаться.

Основной задачей и объективной необходимостью развития отечественного зернового

хозяйства следует признать стимулирование спроса на отечественное зерно, причем как со

стороны внутренних потребителей, так и со стороны экспортеров. При этом вопросы наращивания

совокупного спроса по различным направлениям являются принципиально решаемыми.

Приоритеты, естественно, нужно отдавать внутренним потребностям, однако одновременное

наращивание экспортной составляющей является обязательным условием. Отсутствие мер по

развитию экспорта неизбежно вызовет либо существенное блокирование инновационного роста

зерновой отрасли, либо этот рост будет происходить с масштабным выбытием площадей и,

следовательно, с деградацией сельских территорий.

292

Библиография:

1. Есеполов Т.И., Куватов Р.Ю., Керимова У.К., Повышение эффективности сельского

хозяйства Казахстана в условиях интеграции с внешними рынками / Учебник: Научно-

исследовательский и консалтинговый институт агробизнеса при Каз- НАУ. – Алматы, 2004.

– 595 с.

2. Экономика сельского хозяйства: учеб.пособие ВВ Кузнецов (и др); под ред ВВ Кузнецова

Изд. 2-е.-Ростов н/Д.:Феникс,2005.-346с.

3. Р.К. Молдахметов, А.Х. Муканов. Рынок Зерна Казахстана в условиях таможенного союза

4. Петренко И.Я. и др. Экономика крестьянского (фермерского) хозяйства/И.Я.Петренко, П.И.

Чужинов, С.Б. Исмуратов. Алматы:Кайнар, 1993.-368с.

5. Экономика производства и рынок. Оразалы Сабден.-Алматы: ИД «Эксклюзив», 2009 г.-312

с.

ИННОВАЦИОННАЯ ПОЛИТИКА КАК ФАКТОР ПОВЫШЕНИЯ

КОНКУРЕНТОСПОСОБНОСТИ

И. КЛИМЕНКО, КИнЭУ им. М. Дулатова

Abstract: The author considers the problem-oriented management system training of professionals, which is based on

the model of the educational process. The necessity of introducing innovations in the practice of management of higher

education. Offers an innovative model of a specialist. The model is based on the principles of innovation management, which

provide solutions to key quality control of the educational process and its results.

Современное состояние экономики и Программа форсированного индустриально-

инновационного развития Республики Казахстан [1] требуют от производителей товаров и услуг

системного подхода к повышению конкурентоспособности процесса производства и его

конечного результата. В статье рассматривается инновационный аспект деятельности,

обеспечивающий повышение конкурентоспособности высшего учебного заведения и его

выпускников.

Республика Казахстан, присоединившись к странам - участникам Болонского соглашения

последовательно осуществляет переход на европейские стандарты высшего образования. По

данным Министерства образования и науки Республики Казахстан [2] рынок образовательных

услуг в Республике Казахстан представлен более чем ста высшими учебными заведениями

различных форм собственности (Таблица 1) .

Таблица 1. Количественные показатели рынка образовательных услуг Показатели 2007-2008 2008-2009 2009-2010 2010-2011 2011- 2012

Всего вузов 140 144 145 148 143

Контингент

студентов

717053 633814 610264 620442 -

Обучается по

госзаказу

125179 118629 141852 140533 -

% 17,5 18,7 23,2 22,6 -

Высшие учебные заведения страны работают по Государственным образовательным

стандартам (ГОСО). Процесс совершенствования стандартов носит стабильный характер,

основная идея стандарта каждой специальности – ориентация выпускника ВУЗа на рынок труда.

При таком подходе бесспорным, по мнению авторов, является тот факт, что ВУЗы заинтересованы

в результатах образовательного процесса: выпускники формируют имидж высшего учебного

заведения, его репутацию.

Классическая высшая школа, ориентированная на систему взаимодействия между

лектором и студентом по схеме «сиди и слушай», уступает место схеме «думай и делай». Рабочие

учебные планы специальностей, построенные по принципу сочетания обязательных и элективных

(выборных) дисциплин, в какой-то мере обеспечивают студенту некоторую степень свободы при

выборе образовательной траектории. В то же время немаловажным фактором в формировании

профессиональных компетенций и личности конкурентоспособного специалиста была и остается

личность преподавателя. Технические новшества, так страстно пропагандируемые и повсеместно

293

насаждаемые в учебном процессе ВУЗа, да и не только ВУЗа, не заменят профессионализма

профессорско-преподавательского состава. Общеизвестно, что учебный процесс представляет

собой сложную социально-экономическую систему, управление который требует системного

подхода и современных инструментальных средств.

Эффективность управления такими системами значительно повышается при

использовании моделирования в качестве инструмента. Предлагается рассматривать процесс

формирования конкурентоспособного специалиста в виде трех моделей, каждая из которых имеет

цель и структуру:

- модель специалиста (кого учим);

- модель содержания образовательного процесса (чему учим);

- модель формы образовательного процесса (как учим).

В основе модели специалиста лежит ГОСО специальности, в котором четко определены

профессиональные компетенции выпускника ВУЗа; помимо этого в ГОСО есть указание на сферы

деятельности, в которых выпускник может найти применение полученным профессиональным

навыка и умениям. Какая главная проблема существует и требует решения при формировании

модели специалиста? Проблема формирования профессиональных компетенций. Перед

эдвайзерами стоит задача помочь студенту сформировать индивидуальный учебный план, в

основе которого лежит ГОСО. Решение этой задачи зависит от того, насколько хорошо эдвайзер

знает учебный план специальности не только в разрезе дисциплин, но и в разрезе тех знаний,

умений, навыков, которые студент приобретет, изучая ту или иную дисциплину.

В основе модели содержания также лежит государственный образовательный стандарт

специальности, который устанавливает перечень обязательных дисциплин по каждой

специальности, а также регламентирует соотношение обязательных и элективных дисциплин.

Интересным, по мнению авторов, представляется тот факт, что в процессе совершенствования

ГОСО специальностей высшего профессионального образования Казахстан идет по пути

сокращения дисциплин изучаемых в обязательном порядке, предпочтение отдается дисциплинам

по выбору студента. Доля элективных дисциплин в ГОСО РК растет, казалось бы, отрадный факт.

Но при более тщательном изучении проблемы [3], установлено, что такой подход вызывает много

вопросов у профессионалов. Так, специалисты, обучавшиеся в разных регионах страны только

«де – юре», по диплому, будут относиться к одному и тому же направлению подготовки. «Де-

факто» бакалавр», обучавшийся в городе A будет отличаться о своего собрата, обучавшегося по

этой же специальности в городах В,С и т.д. Отличие это появится не только потому, что их

обучали разные профессора, а , в основном, потому, что их обучали разным предметам. Не

пытаясь оценивать эту ситуацию в терминах «хорошо-плохо», хочется отметить, что отсутствие

единообразия и несопоставимость перечня дисциплин приводит к невозможности сравнивать

выпускников различных ВУЗов. В то же время, отсутствие единых критериев подготовки

специалистов, отсутствие концептуальной модели процесса и результата обучения не

предоставляют работодателю и обществу в целом сравнивать качество подготовки специалистов

республиканских высших учебных заведений.

Модель формы должна дать представление о технологиях образовательного процесса. В

результате построения данной модели мы получаем ответ на вопрос «Кто учит наших

специалистов и как он это делает?».

Бесспорным является тот факт, что разработка моделей должна выполняться с учетом

реалий современного общества и образовательной системы:

- формировать приоритетные направления подготовки специалистов с учетом ориентации

на рынок труда и специфику развития региона.

- создавать материально-технические условия, обеспечивающие повышение качества

подготовки специалистов, непрерывного профессионального роста кадров, организации

различных форм повышения квалификации и переподготовки.

- совершенствовать информационно-методическое обеспечение образовательного

процесса, развитие и внедрение современных образовательных технологий.

- создавать на базе ВУЗов инновационные структуры, ориентированные на разработку и

внедрение новых моделей обучения.

В то же время, современные образовательные технологии и технические средства

(внедрение персональных компьютеров, интерактивные доски, технические средства обучения и

пр.) предоставляют преподавательской общественности неисчерпаемые возможности по

294

усовершенствованию процесса обучения. Именно это разнообразие возможностей таит в себе

«подводные камни»: вне зависимости от того, по какой специальности обучаются студенты

высшего учебного заведения, их всех объединяет единая цель: они пришли в ВУЗ получить

профессию. Обучить профессии может только профессионал, и так легко за современными

техническими новшествами скрыть дилетантский подход к формированию специалиста, заменить

обучение банальным натаскиванием. Целесообразным, по мнению авторов, представляется

использование методов игрового социального имитационного моделирования, которые имеют ряд

существенных преимуществ перед традиционными схемами обучения [4].Как осуществляется

управление образовательным процессом на основе данной модели? В зависимости от выбранной

дисциплины и требуемого уровня знаний определяется форма обучения – лекции, тренинги,

CASE- технологии, то есть синтезируется модель формы образовательного процесса, не

противоречащая требованиям ГОСО и позволяющая реализовать модель специалиста,

ориентированную на удовлетворение требований потребителя образовательной услуги. Особый

интерес представляет применение методов игрового социального имитационного моделирования в

организации той части учебного процесса, которая влияет на дальнейшее трудоустройство и

профессиональные качества специалиста, его востребованность на рынке труда.

Речь идет о производственных практиках. Опыт работы в вузе позволяет утверждать, что

программа практики, составленная кафедрой, как правило, ставит перед студентом цели и задачи

общего характера без учета особенностей конкретного предприятия и того рабочего места, на

котором студент будет проходить практику. Более того, предприятия - базы практик,

принимающие студентов, имеют свои взгляды на методику использования трудовых ресурсов

низкой квалификации (практикантов). Все выше перечисленное диктует необходимость

разработки и внедрения программы практики с учетом требований трех сторон, заинтересованных

в результатах этого вида деятельности: студента, кафедры, предприятия базы-практики. Такая

программа разрабатывалась с применением комплекса методов игрового социального

имитационного моделирования и нашла свое применение в учебном процессе вуза. Подробное

описание структуры игрового комплекса и результатов работы докладывалось на конференции [5].

В целом методы игрового социального имитационного моделирования отличаются от

формального моделирования тем, что легко адаптируются на предметную область и повышают

качество знаний. Применение инновационных технологий должно быть системным: от

применения на отдельных занятиях до внедрения в практику организации деятельности кафедры,

факультета, вуза. Системное внедрение инноваций позволяет оперативно выявлять проблемные

участки образовательного процесса, формировать алгоритм управления с целью повышения

качества и конкурентоспособности выпускников вузов. Переход от системного внедрения

инноваций к инновационной политике предполагает внедрение инноваций на всех этапах

жизненного цикла образовательного процесса ВУЗа: от планирования процесса до оценивания

качества его результатов.

Интересным, с точки зрения авторов, представляется инновационное планирование

учебного процесса. В настоящее время планирование выполняется заведующим кафедрой, при

этом необходимо учитывать определенные ограничения (равномерность распределения нагрузку

по семестрам, профессиональный уровень и систему предпочтения профессоров, ассистентов) и

т.п. После того, как «нагрузка» по кафедре спланирована и распределена между преподавателями,

назначаются кураторы групп, которые выполняют функции эдвайзера. Подход к планированию

традиционный и общеизвестный. «Подводных камней» при таком подходе много, самый главный:

куратор, назначаемый, как правило из числа молодых преподавателей, не всегда в состоянии

адекватно разъяснить студенту, какие профессиональные компетенции он получит при изучении

той или иной дисциплины. Более того, если ВУЗ предоставляет студенту возможность выбора не

просто курса, а преподавателя, который ведет дисциплину, куратор оказывается лицом к лицу с

этической стороной проблемы выбора.

Как сформировать модели специалиста и модели содержания образовательного процесса, не

нарушая ГОСО и предоставляя студенту возможность выбора?

Анализ проблемы, проведенный автором, позволил установить, что

модели управления, предлагаемые зарубежными и отечественными специалистами, как

правило, определяют требования в части результата обучения, тогда как необходимо

оценивать качество процесса подготовки специалиста;

295

отсутствует мобильная система обмена информационными ресурсами по вопросам

управления качеством, в основе которой лежат достижения отечественных и зарубежных

ученых, исследователей, практиков;

необходима разработка такой системы взаимодействия участников образовательного

процесса и заинтересованных сторон, которая позволяет сконцентрировать

положительный опыт формирования конкурентоспособных специалистов.

Системный анализ ситуации на рынке труда, показал, что в условиях конкуренции

требуется сместить акценты в подготовке выпускников вузов и перейти от подготовки кадров с

«узкой» профессиональной специализацией к подготовке специалистов с гибким системным

мышлением, высоким уровнем технической и общей культуры.

Во всем многообразии задач, к решению которых должен быть готов специалист с

высшим образованием, предлагается различать три уровня сложности:

уровень исполнителя то есть работа в соответствии с инструкцией, по определенному,

заранее известному алгоритму; очевидно, что такой вид деятельности не предполагает

свободы выбора, от исполнителя не требуется личной инициативы в решении

проблемных ситуаций;

организационно-технологический уровень подразумевает работу по решению задачи

выбора в условиях частичной неопределенности, некоторую свободу выбора в стратегии

поведения;

аналитико-исследовательский уровень подразумевает работу по координации

деятельности и принятия решения в условиях полной неопределенности.

Подготовка специалистов для каждого уровня должна вестись по собственному алгоритму.

Автором разработана инновационная модель обучения, которая дает студенту

возможность не только получить профессиональные знания и навыки, но и осознать себя, свое

положение в рамках новой общественной, социальной и экономической системы.

По аналогии с творческими специальностями определять ведущего специалиста кафедры,

который в следующем учебном году будет набирать первый курс. Термин «набирать первый курс»

означает только лишь то, что этот специалист будет не просто выполнять роль куратора/эдвайзера

для студента. В рамках его компетенции будут такие вопросы:

чему будем учить специалиста, то есть он и только он формирует модель специалиста

для учебной группы этого набора;

кто будет принимать участие в подготовке специалистов, то есть подбор ППС;

организация практик и система взаимодействия с работодателем.

Персональная ответственность эдвайзера за качество подготовки специалистов и достаточно

широкие полномочия, предоставленные ему для организации учебного процесса, обеспечат

повышение качества подготовки специалиста, позволят сформировать уникальную систему

подготовки, которая называется « школа мастера».

Очевидно, что предложенная инновационная модель обучения потребует системной

реорганизации управления образовательной деятельностью, способной обеспечить радикальное

изменение целей, структуры и функций ОУ.

В то же время, следует учитывать то обстоятельство, что современная система подготовки

кадров характеризуется высоким уровнем внедрения информационных технологий с

одновременным повышением требований быстрой адаптации личности к меняющимся условиям

жизни. Это является причиной противоречия между системой нормирования учебного процесса,

его стандартизацией и требованиями к мобильности специалиста, его готовности воспринимать и

применять инновации в своей профессиональной деятельности. Устранить это противоречие

можно внедрением в систему высшего профессионального образования инноваций, которые

позволят:

1. Открыть доступ казахстанским студентам и преподавателям к мировому

образовательному пространству.

2. Формировать в вузах РК конкурентно привлекательные образовательные

программы.

3. Реализовать системный подход к управлению качеством подготовки специалистов.

Инновационная политика ВУЗа позволит провести реструктуризацию образовательных

учреждений (ОУ) и дополнить традиционные структуры элементами, обеспечивающими

устойчивые конкурентные преимущества на рынке образовательных услуг, что создаст

определенные преимущества ОУ в тактическом и имиджевом аспекте.

296

В итоге на образовательном пространстве Республики Казахстан мы сформируем систему

подготовки кадров, которая обеспечит:

- более полное соответствие ВУЗовской подготовки реальным требованиям производства

и общества;

- повышение уровня фундаментальной теоретической и практической подготовки

выпускников ВУЗов;

- адаптацию ВУЗов к современным условиям и требованиям развития образования на

основе использования мирового опыта;

- применение эффективной системы оценивания результатов деятельности вуза, его

подразделений, преподавателей и студентов;

- активизация научно-исследовательской и инновационной деятельности профессорско-

преподавательского состава;

- решение вопросов трудоустройства выпускников;

- повышение авторитета ВУЗа как учреждения, способного обеспечить качественную

подготовку специалистов.

Библиография:

1. Государственная программа по форсированному индустриально-инновационному развитию

Республики Казахстан на 2010 – 2014 годы// Указ Президента Республики Казахстан от 19

марта 2010 года № 958.

2. http://www.edu.gov.kz/ru/dejatelnost/vysshee_i_poslevuzovskoe_obrazovanie/monitoring_dejateln

osti_vuzov/

3. Клименко И.С. Проблемные вопросы формирования стандартов подготовки ИКТ

специалистов// Материалы межд. научно-практ. Конф. «Информационные и

телекоммуникационные технологии: образование, наука, практика», Алматы, декабрь 2012

4. Клименко И. О концептуальной модели и некоторых технологических приемах

формирования профессионализма// Международный научно-практический семинар, КИнЭУ,

Костанай, апрель, 2012

5. Клименко И. Инновационные технологии обучения и управления качеством подготовки

специалистов// Материалы межд. научно-практ конф.- Ашхабад,2011-С.53-55.

ПЕРСПЕКТИВА РАЗВИТИЯ ТОВАРНОГО КУМЫСА

Балкумыз ХАСЕНОВА,

магистрант КИнЭУ им. М. Дулатова

Abstract: Over the past few years a great number of dairyings which produce national dairy products were built.

According to perspective plan for the development of agriculture and the food industry for uninterrupted production of koumiss

which answers to all aspects of public health and its need for people, a significant increase in horse breeding and the

construction of new dairyings is planned.

Проблемы экономического развития сельского хозяйства и промышленности, повышение

эффективности производства и улучшения качества выпускаемой продукции постоянно находятся

в центре внимания правительства Республики Казахстан. Основная задача развития

промышленности Республики Казахстан в пятилетке состоит в дальнейшем удовлетворении все

возрастающих потребностей народного хозяйства и населения в высококачественной

промышленной продукции. В новой пятилетке обращается большое внимание на развитие

пищевой промышленности. Рост производства пищевых продуктов будет достигнут за счет

строительства новых предприятий, реконструкции и модернизации действующих [1].

За последние годы построен ряд молочных заводов по выработке национальных молочных

продуктов. По перспективному плану развития сельского хозяйства и пищевой промышленности

для бесперебойного производства кумыса из кобыльего молока, полностью обеспечивающего

нужды здравоохранения и потребности в нем населения, предусматривается значительное

увеличение коневодства и строительство ряда новых молочных заводов.

297

Первыми готовить кумыс научились кочевые народы казахских и монгольских степей в

энеолите (5500 лет назад). Технологию приготовления кумыса кочевники веками хранили в тайне.

Как рассказывают старые казахские мастера, всего видов кумыса более двадцати пяти. В

зависимости от времени года кумыс бывает летним, осенним и зимним. Самый ценный майский -

уызкымыз, его готовят из молозива. Июньский, сарыкымыз, имеет приятный желтоватый оттенок,

а июльский кунаркымыз ценится калорийностью. Первое упоминание о кумысе можно найти в

трудах древнегреческого историка Геродота (484-424 гг. до н.э.), который, описывая быт скифов,

рассказывал, что любимым напитком этого народа был особый напиток, приготовленный путем

сбивания кобыльего молока в глубоких кадках. Описание кумыса можно встретить и в

древнерусской летописи – "Ипатьевском списке". Подробное описание кумыса оставил

французский монах и миссионер XIII века Вильгельм Рубрикиус. Рассказывая о своем

путешествии в "Татарию" в 1253 году, он впервые подробно описывает приготовление, вкус и

действие кумыса.

Существуют и другие разновидности, всего же их более тридцати. Кумыс-молозиво (уыз-

сут). Его получали из забродившего кобыльего молока, в котором держится вкус молозива. По

старинному обычаю, стар и млад аула приходили помешать такой кумыс, а хозяин, в свою

очередь, угощал их.

Республика Казахстан является едва ли не единственной страной, где кумыс как

общепризнанный национальный продукт с высокими лечебными свойствами систематически

употребляется в каждой семье. Учитывая самый высокий уровень развития табунного коневодства

по сравнению с другими странами, кумыс должен быть продуктом экспорта и снабжения

кумысолечебниц многих стран.

Кумыс сертифицирован и рекомендован Казахской Академией Питания. Срок хранения 3

месяца.

Кумыс содержит витамины группы В — В1 (тиамин), В2 (рибофлавин), В12, РР

(никотиновую кислоту), Н (биотин), С (аскорбиновую кислоту), фолиевую кислоту, пантотеновую

кислоту и другие. Все эти витамины необходимы для нормальной жизнедеятельности организма.

Химический состав кумыса: (%) вода — 87,8, жир — 1,0 —1,9, белок — 2,0-2,5, лактоза —

2,6 — 4,4, зола — 0,4 —0,5, молочная кислота — 1,1 — 1,5, спирт —0,7 — 2,4.

Порядок использования кумыса в медицинских целях определяется врачами. Для

укрепления здоровья его пьют перед едой по 50 —200 г, а для восстановления сил после тяжелой

болезни или хирургической операции — по 0,5 л и более между приемами пищи.

В государстве ведется системная работа по развитию коневодства, увеличению поголовья

дойных кобылиц, повышению их удоев и товарности молока, улучшению его качества путем

повышения санитарной культуры его получения. Кумыс с высокими вкусовыми и лечебными

свойствами изготовляется из сырого кобыльего молока, которое вследствие высокого содержания

альбумина и глобулина значительно изменяет свои свойства при тепловой обработке.

Предполагается, что среднегодовой объем производства молока по сравнению с

предыдущей пятилеткой будет увеличен на 26 - 30 %.

Одним из основных источников увеличения продуктов животноводства является

дальнейшее развитие табунного коневодства, заключающее в себе огромные потенциальные

возможности производства мяса и молока. За последние годы построено ряд молочных заводов по

выработке национальных молочных продуктов. По перспективному плану развития сельского

хозяйства и пищевой промышленности для бесперебойного производства кумыса из кобыльего

молока, полностью обеспечивающего нужды здравоохранения и потребности в нем населения,

предусматривается значительное увеличение коневодства и строительство ряда новых молочных

заводов.

Для успешного решения этой задачи, в первую очередь, необходимо изучить состояние

коневодства по природно-экономическим районам и наметить перспективы его развития, а вместе

с тем и рационального размещения молочных предприятий, их производительности,

укомплектованности отдельных технологических линий оборудованием.

При промышленном производстве кумыса на действующих молочных заводах по

технологической инструкции, продукт получается разнородный по химическому составу и

свойствам, не высокого качества, часто не соответствует стандартным требованиям.

Такая ситуация объясняется тем, что традиционный технологический процесс

производства кумыса в домашних кустарных условиях, сложившийся у кочевых народов с

незапамятных времен, длительный и трудоемкий. Более того, мало изучена его сущность, не

298

разработана технология для промышленного производства, не велись работы по созданию

специальных аппаратов для осуществления нормативно-необходимой технологии его

производства.

Поэтому улучшение товарных свойств кумыса из кобыльего молока при его производстве

в промышленных условиях требует, прежде всего, изучения сущности его технологии, введения

некоторых дополнительных технологических операций, как гомогенизации кобыльего молока,

которая отсутствует при кустарном способе его производства, но будет способствовать

значительному улучшению вкуса и консистенции кумыса.

Производство кумыса в промышленных условиях осуществляется на случайно

подобранном имеющемся на заводе оборудовании. Поэтому на каждом предприятии машинно-

аппаратурная схема его производства различная, не однотипная. Естественно, что и качество

продукта, его химический состав имеют большие различия по предприятиям-изготовителям.

Натуральный кумыс сохраняет свои полезные качества лишь в течение 72 часов, да и то

при определенной температуре хранения. Идеальный вариант - пить его свежим непосредственно

на ферме. Поэтому лет десять назад угоститься этим напитком можно было разве что где-нибудь

на районном сабантуе. Отличает кумыс от других напитков и сильная газированность, а

сезонность производства самого кобыльего молока затрудняет ритмичные поставки этого

продукта в торговые организации.

Тем не менее, обозначенные проблемы имеют решение. Проблему сезонности в какой-то

мере решает традиционная технология превращения молока в порошок методом сушки, что

требует соответствующего оборудования и технологии. Обеспечение безопасности при

транспортировке и потреблении достигается путем использования современных упаковочных

средств, что, впрочем, весьма проблематично, учитывая агрессивный характер напитка.

Интересная разработка в этом направлении появилась в лаборатории биологически

активных добавок медицинского университета [3], где утверждают, что его специалистам удалось

создать быстрорастворимый кумыс в виде таблеток, которые способны превратиться в

натуральный целебный напиток после часа-полутора настаивания в стакане минералки или

кобыльего молока.

Специалисты-практики, правда, к этим заявлениям относятся скептически, большинству из

них более предпочтительной и перспективной кажется технология концентрации кобыльего

молока по типу сгущенки. Но пока это только разговоры и мнения. Реально современной

технологии, способной резко увеличить присутствие кумыса на прилавках магазинов, на

сегодняшний день не существует. В результате рынок стремительно заполняется подделками.

Интересная ситуация складывается и с точки зрения удовлетворения спроса. Например,

известная в регионе торговая сеть в декабре продала чуть более десяти тысяч бутылок

натурального кумыса, летом эта цифра увеличивается примерно в два раза. При этом считается,

что дефицита продукции нет, и спрос удовлетворяется полностью. Такое положение можно

объяснить одним: недостатком информации. Многие, видимо, считают, что рекламы, созданной

кумысу как чудо-напитку еще классиками русской литературы в лице Толстого и Чехова, вполне

достаточно и сегодня. Оказывается, что вопрос так запущен, что до сих пор не существует

документального подтверждения лечебных свойств древнего напитка. Но если целебная сила

лошадиного напитка не миф, а реальность, то в Казахстане необходимо вести планомерную работу

по популяризации полезных свойств национального напитка.

В республике ведется проводится комплексная работа по изучению сущности

технологических процессов производства кумыса, совершенствованию и уточнению технологии

для промышленного его производства, куда входит большой комплекс вопросов, в том числе по

изучению естественной кумысной закваски и подбору чистых культур для сквашивания и

брожения кумыса.

Для разработки рациональной научно-обоснованной схемы производства кумыса,

обеспечивающей интенсификацию процесса и высокие товарные свойства продукта

разрабатывается система сбора данных по физическим свойствам молока и кумыса, динамической

и кинематической вязкости, текучести. В то же время, имеются специфические особенности

технологии производства национального напитка [4].

Так, для создания благоприятных условий брожения в кумысе требуется аэрирование при

перемешивании. От интенсивности и способов перемешивания зависит характер и интенсивность

протекания процессов брожения и созревания кумыса, которые играют большую роль в

формировании товарных и лечебных свойств продукта. Отсутствие специализированного

299

оборудования, в том числе вымешивающих устройств для достижения нужной степени

аэрирования кумыса, привело к тому, что в промышленном производстве кумыса применяются

мало эффективные мешалки разных типов, вмонтированные в имеющееся на заводе оборудование.

Подводя итог сказанному, следует подчеркнуть, что для комплексного решения проблем,

связанных с товарным производством высококачественного кумыса необходимо:

- изучить состояние коневодства и перспективы его развития

- наметить пути повышения производства кобыльего молока, его товарности;

- ввести в технологию производства кумыса гомогенизацию и разработать оптимальные

режимы этого процесса с целью производства продукта гомогенной консистенции без

отстоя жирового слоя;

- изучить существующие различные перемешивающие устройства для аэрирования при

брожении и созревании кумыса;

- найти или создать оптимальный тип мешалки, обеспечивающей интенсивное

перемешивание и нужную степень аэрирования;

- разработать рациональную машинно-аппаратурную схему промышленного

производства кумыса, обеспечивающую выработку продукта высокого качества;

- наметить пути равномерного снабжения кумысом из кобыльего молока населения

круглогодично в различных экономических районах страны.

Только такой системный подход к проблеме позволит создать условия для промышленного

производства кумыса и повышения его товарных свойств.

Библиография:

1. Валиев, Т.А. Валиева, Р.В. Ахмадуллин//Актуальные вопросы кумысоделия и

кумысолечения: Материалы Республиканской научно-практической конференции. Уфа -

Юматово.- 2000. - С. 42-44.

2. Реабилитация и комплексное лечение больных в кумысолечебном санатории «Юматово» /

Под ред. Л.Т. Гильмутдиновой. Уфа-Юматово, 2004.- 162 с.

3. Сайгин, И. А. Кобылье молоко и его использование для кумысолечения. М., -

Россельхозиздат. - 1967 - 184с.

4. Шамаев, А.Г. Кумыс / А.Г. Шамаев. Уфа: Китап, 2007. - 312 с.

5. Шамаев, А.Г. Кумыс-доступный и надежный природный фактор здоровья //Природные

факторы здоровья, профилактики и лечения болезней:сб.докл.Респ.межвед.научн.-

практ.конф.-Уфа,2001.-С.77-84.

ПРОБЛЕМНО-ОРИЕНТИРОВАННОЕ УПРАВЛЕНИЕ КАК ОСНОВА

ИННОВАЦИОННОГО МЕНЕДЖМЕНТА

И. КЛИМЕНКО, КИнЭУ им. М. Дулатова

П. КЛИМЕНКО, КИнЭУ им. М. Дулатова

Abstract: The paper presents the experience of developing problem-oriented quality management training, which aims at

efficient management of significant and unexpected change in advance of their characteristics. This approach provides the

decision maker the possibility of diagnosing problematic situations that affect the quality of training and operational

development of the control actions.

Система инновационного менеджмента предполагает решение нескольких концептуальных

задач: планирование и организация инновационной деятельности; оценивание результатов и

разработка системы мотивации участников процесса. Позиционируя разработанную и

апробированную авторами проблемно-ориентированную систему в качестве основы

инновационного менеджмента [1] , сформулируем ее основную задачу: обеспечение такого

уровня качества подготовки специалистов, который удовлетворяет все стороны, принимающие

участие в образовательном процессе (студенты, вуз, работодатели, общество). Для решения этой

задачи была сформирована структура проблемно-ориентированной системы управления, при этом

предпочтение было отдано системе управления с небольшим количеством уровней иерархии

(одно- или двухступенчатые). Это ограничение обусловлено тем, что основной проблемой при

300

формировании многоступенчатых систем является проблема сохранения информации, как с точки

зрения количества, так и с точки зрения содержания. Если для обработки информации

используются машинные методы, то проблема решается соответствующими организационно-

техническими методами. В случае, если в структуре проблемно-ориентированной системы

управления процессы сбора, обработки и передачи данных возлагаются на человека, то при

наличии пяти и более ступеней передачи данных информация претерпевает существенные

изменения, приводящие к потере смысла.

Состав и структура проблемно-ориентированной системы управления, обеспечивающей

инновационный подход к планированию и организации деятельности, представлены на рисунке 1.

Рисунок 2-Состав проблемно-ориентированной системы управления качеством.

В качестве системообразующего признака каждой подсистемы выбран объект управления,

определены функции подсистем и перечень решаемых в них задач. Так, задачи планирование

инновационной деятельности организации, определения стратегического направления

инновационной деятельности и постановка целей выполняется в подсистемах «Кадры», «Учебный

процесс». Подсистема «Анализ качества деятельности вуза» решает задачу оценивания

результатов инновационной деятельности; подсистемы «Кадры» и «Контроль результатов

обучения» обеспечивают разработку системы стимулирования участников процесса. В тоже время

для реализации проблемно-ориентированного управления в систему управления качеством был

Проблемно-ориентированная

система

управления качеством

Функциональные

подсистемы

Обеспечивающие

подсистемы

«Кадры»

«Учебный процесс»

«Контроль результатов

обучения»

«НИР и НИРс»

«Производственные

практики»

«Анализ качества

деятельности вуза»

Информационное

обеспечение

Математическое и

программное обеспечение

Техническое обеспечение

Организационно-правовое

обеспечение

301

введен специальный контур управления, который позволяет выявить проблему,

идентифицировать проблемообразующие факторы, принять оперативное решение для устранения

возмущающих воздействий.

Введение дополнительного контура в систему управления подготовкой специалистов

вносит существенные изменения в процесс управления, меняет тип системы управления и

предоставляет возможность работать в двух режимах: в режиме контроля процесса подготовки

специалистов и в аналитическом режиме.

Полагая, что немаловажное значение в системе инновационного менеджмента имеет

рациональное использование всего нового, авторами была синтезирована система управления,

которая позволяет обеспечить эффективное управление процессом подготовки специалистов на

всех этапах жизненного цикла. Инновационный характер такой системы состоит в том, что

система управления качеством функционирует по правилам управления календарно-

развивающимися операциями, то есть при каждом следующем повторении жизненного цикла

формируется более высокий уровень качества, чем на предыдущем.

Как это происходит? Первый этап жизненного цикла представляет собой систему

формирования контингента будущих абитуриентов через институт профессиональной ориентации

и механизм формирования элитных групп. Данная схема давно и прочно себя зарекомендовала как

в Казахстане, так и в России в форме интернатов для одаренных детей, физико-математических

школ и т.п.[2]

Проблемно-ориентированное управление данным этапом жизненного цикла обеспечивать

разработку и внедрение инноваций в систему профессиональной ориентации молодежи.

Результаты работы ВУЗа на данном этапе являются основой успешного прохождения второго

этапа: формирования студенческого контингента из числа абитуриентов, осознанно выбирающих

профессию. Собственно управление качеством подготовки специалистов в вузе начинается с

третьего этапа жизненного цикла, так как на этом этапе происходит формирование модели

будущего специалиста.

Инновационный аспект процесса формирования специалиста предполагает дифференцированный

подход к образовательному процессу. Дифференциация необходима для того, что бы реализовать

различные уровни профессиональных компетенций выпускника ВУЗа:

специалист, способный решать задачи на исполнительском уровне, выполнять работу

в соответствии с инструкцией по определенному, заранее известному алгоритму; очевидно, что

такой вид деятельности не предполагает свободы выбора, от исполнителя требуется высокая

степень организованности, не требуется проявления личной инициативы в решении проблемных

ситуаций;

специалист, способный решать организационно-технологические задачи, то есть

предполагается профессиональная деятельность в рамках предметной области с элементами

организационного управления; способность принимать решения в условиях частичной

неопределенности;

специалист, способный решать задачи аналитико-исследовательского характера, то

есть предполагается наличие у специалиста навыков и умений принятия решений в условиях

полной неопределенности, хорошее знание предметной области, аналитическое мышление,

способность к исследовательской работе, личная инициатива.

Такой подход обеспечивает возможность оценивания качества подготовки специалиста, при

этом, по мнению авторов, результат обучения в вузе имеет много аспектный характер, так как он

интересен

ВУЗу, который оценивает качество подготовки, как степень соответствия стандарту и

нормам;

студенту, который оценивает степень удовлетворения своих ожиданий и

потребностей.

работодателю, который оценивает способность молодого специалиста выполнять

поставленные задачи.

Цикличное повторение этих этапов дает возможность, применяя современные

инновационные и информационные технологии, повысить начальный уровень подготовки

будущих специалистов, снизить влияние коммерческой составляющей в процедуре отбора

абитуриентов и сформулировать ожидаемые требования к уровню подготовки и степени

конкурентоспособности специалистов с высшим профессиональным образованием. И прейти к

этапу формирования образовательных траекторий и технологий обучения.

302

Формирование образовательных траекторий и технологий обучения. Содержание

образовательных траекторий, по существу зависит от состояния рынка труда в регионе,

кадрового обеспечения конкретного ВУЗа и т.п. Рассматривая технологии обучения с позиций

рационального использования инноваций, авторы утверждают, что именно технологии обучения

представляют собой важнейшую составляющую учебного процесса. Интересным, по мнению

авторов является то, что внедрение инновационных технологий начиналось с решения

производственно-технических и организационно-технических задач, затем разрабатывались игры

для решения задач управления, переподготовки и аттестации кадров, и только в последние два

десятилетия игровые методы стали применяться в практике преподавания.

Чем это можно объяснить? Система высшего профессионального образования, основанная

на классических методах обучения и традиционных дидактических методах, имеет ряд

достоинств. Наряду с достоинствами имеются и недостатки. Одним из таких недостатков

является то, что в процессе обучения, как правило, происходит подмена целей – не знания,

умения и навыки становятся целью, а получение сертификата об образовании. Безусловно и то,

что обучение в ВУЗе – это не только обучение профессии, но и формирование личности. Именно

поэтому так важен педагогический аспект преподавания, то есть важно, как преподавать. Не

менее важно и что преподавать: ведь профессиональная подготовка должна обеспечивать такие

знания, умения и навыки, которые позволяют специалисту решать задачи разного уровня

сложности и ответственности: от исполнительского уровня (работа по инструкции) до уровня,

который требует навыков аналитической, исследовательской, координирующей деятельности.

Предметное (дисциплинарное) преподавание с одной стороны дает узкую профессиональную

направленность, с другой стороны готовит специалистов «широкого» профиля. И в этом

суждении нет противоречия. Проблема состоит в том, что классические формы обучения не

позволяют учесть личностные качества каждого участника образовательного процесса,

сложившиеся внутригрупповые связи, более того, подготовка профессионалов ведется, как

правило, теоретическая, без учета того, какие задачи (по степени сложности) ему придется

решать в реальной практике. Это снижает мотивацию к обучению, а значит и эффективность

процесса обучения. Многолетний опыт работы в системе высшего профессионального

образования позволяет утверждать, что инновационные технологии, в основе которых лежит

игровое социальное имитационное моделирование, лишены обозначенных недостатков и должны

получить широкое распространение в управлении системой подготовки кадров.

Современные образовательные технологии и технические средства (внедрение

персональных компьютеров, интерактивные доски, технические средства обучения и пр.)

предоставляют преподавательской общественности неисчерпаемые возможности по

использованию интерактивных технологий в процессе обучения. В то же время, задачей

преподавателя является нахождение той грани, которая отделяет профессионализм от

начетничества: обучение в ВУЗе требует системного применения инноваций, осмысленного

использования современных технических средств и не терпит дилетантского подхода.

Именно поэтому в проблемно-ориентированной системе управления качеством подготовки

специалистов предусмотрена интегральная оценка деятельности профессорско-

преподавательского состава вуза (ППС), позволяющая сделать количественную оценку

результатов труда преподавателя ВУЗа по всем направлениям деятельности, предусмотренными

индивидуальным планом. В основе системы оценивания деятельности каждого преподавателя вуза

лежит набор критериев, учитывающий весь перечень обязанностей и функций:

1. Учебная работа: чтение лекций, проведение практических, семинарских занятий и

лабораторных работ.

2. Методическая работа: постановка новых лекционных курсов, новых лабораторных

работ, создание макетов, моделей, установок и т.п.; написание и издание учебных пособий,

методических разработок и т.п.

3. Организационно-методическая работа.

4. Научно-исследовательская работа.

5. Воспитательная работа.

6. Повышение квалификации (стажировки, мастер-классы, научно-практические

конференции и т.п.).

Разделение на данные направления обусловлено исторически сложившейся структурой

индивидуальных планов работы ППС вуза и критериями оценки, которые приняты в МОН РК при

303

проведении государственной аттестации высших учебных заведений на соответствие требованиям

лицензирования.

С точки зрения формального моделирования данная задача определяется как

многокритериальная задача, для решения которой можно применить метод суперкритерия или

метод весовых коэффициентов[3].

При использовании метода суперкритерия одно из направлений деятельности выделялось в

качестве приоритетного. Такой подход к оценке деятельности ППС и оценке значимости того или

иного вида деятельности носит субъективный характер, так как при определении приоритетных

направлений деятельности результаты будут зависеть от системы приоритетов оценивателя. Для

снижения влияния субъективных факторов на результаты выбора приоритетных направлений

деятельности ППС в процессе разработки проблемно-ориентированной системы управления

качеством подготовки специалистов применялся метод весовых коэффициентов. Весовые

коэффициенты представляют собой показатели относительной значимости отдельных

направлений деятельности ППС и//или видов работы кафедры, факультета. Так как при оценке

важности каждого из направлений деятельности мнения экспертов разнохарактерны, для

формирования окончательного набора коэффициентов применялась технология, в основу которой

положен метод активного социологического тестирования, анализа и контроля [4], так как эта

технология имеет ряд преимуществ перед традиционной методикой экспертной оценки:

нет необходимости проверять компетентность экспертов;

границы интервала изменения коэффициентов можно изменять в зависимости от

количества оценочных показателей;

проведение процедуры экспертного анализа проходит оперативно, не требует больших

затрат времени и других ресурсов;

обработка результатов проводится с применением Excel, а значит, ее можно поручить

операторам;

результаты экспертизы прозрачны, легко проверяются, и нет возможности

«подтасовки» результатов;

частные критерии измеряются в едином масштабе, то есть, нет необходимости

нормирования.

Система оценки ППС автоматизирована, имеется опыт ее применения для формирования

системы рейтинговой оценки качества работы как отдельных преподавателей, так кафедр и

факультетов [5], в то же время рамки данной статьи не позволяют подробно останавливаться на

этом аспекте деятельности авторов.

Таким образом, предлагается управление образовательной деятельностью вести на

основе системного применения инновационных технологий.

Менеджмент, в основе которого лежит проблемно-ориентированное управление и

инновационный подход обеспечит выявление и диагностику проблем, выработку эффективных

управляющих воздействий. Особого внимания требует организация инновационной деятельности:

определение миссии ВУЗа, подготовка персонала для работы в новых условиях; формирование

соответствующей инфраструктуры.

Библиография:

1. Клименко И. Проблемно-ориентированная система управления качеством подготовки

специалистов на базе информационных технологий// автореферат диссертации на соискание

ученой степени доктора техн. наук:05.13.01. –Алматы,2010.-48с.

2. Клименко И. Управление качеством подготовки специалистов: теория и практика.

//Монография.- Костанай:Костанайполиграфия,2010- 252с.

3. Клименко И, Клименко П. Применение функции полезности при решении

многокритериальной задачи управления качеством подготовки специалистов // Вестник

КСТУ.-Костанай, 2012-№1.- С.68-73

4. Клименко И.Инновационные технологии, как инструмент формирования профессиональных

компетенций // Материалы Межд. научно-практ конф.- Екатеринбург:УПИ,2011- С.732-740

5. Клименко И, Клименко П. Инновационная модель управления качеством подготовки

специалистов как основа стратегического развития вуза// Международная научно-

практическая конференция « Алдамжаровские чтения» , декабрь, 2011.-С.85-91

304

ЭТАПЫ СТАНОВЛЕНИЯ ГОСУДАРСТВЕННОГО РЕГУЛИРОВАНИЯ СЕЛЬСКОГО

ХОЗЯЙСТВА В РК

К.А. КУСАИНОВА, преподаватель КИнЭУ им. М. Дулатова

Г.М. НАГАЕВА, студентка 3 курса КИнЭУ им. М. Дулатова

Abstract: In the article the basic stages of government control of agriculture are examined adjusting Efficiency is

straight proportional force of state power. Effectiveness of instruments and affecting methods functioning of market relations is

in a great deal determined ability of organs of management and power to own a situation and to control it. An important value

has actuality of this theme for agriculture of Kazakhstan.

Аграрный кризис и осуществляемая реформа в Казахстане имеют структурную

направленность. В дореформенный период определяющей формой регулирования всей экономики

была государственная. Государство охватило все сферы экономической и социальной жизни, а

сама степень огосударствления практиковалась в качестве одного из важнейших показателей

социально-экономической зрелости производственно-экономического процесса. В советской

модели экономики важнейшие решения принимало государство в лице его различных

экономических органов. Здесь политические механизмы брали верх над экономическими, а

возможности влияния хозяйствующих субъектов на принимаемые решения были ограничены и

отодвигались на второй план. Можно выделить следующие основные этапы реформирования

сельского хозяйства: первый - этап становления (с 1992 по 1995 гг.); второй - этап

«скачкообразного развития» (с 1996-1999 гг.); третий-этап стабилизации (с 2000 по 2001 гг.);

четвертый-этап роста (с 2002 г.) [1].

Первый этап (1992-1995 гг.) проводимой аграрной реформы в республике свидетельствует,

что происходит обострение экономических противоречий и проблем, существовавших в

допереходный период. Главными из них являются структурные проблемы, требующие

вмешательства государства не только монетарными методами, сколько переориентацией

инвестиций в сторону сельскохозяйственного производства, их строгий контроль, налоговые

льготы и льготное кредитование для вновь образованных хозяйствующих субъектов в аграрном

секторе экономики и т.д. Либерализация цен на первом этапе реформы особенно на

сельскохозяйственные машины и оборудование, энергоносители и горюче-смазочные материалы

только усугубили ранее существовавшие противоречия. По-нашему представлению, этот

монополизм промышленных предприятий в производстве сельскохозяйственной техники "на

входе" в аграрный сектор сложился как результат жестко централизованной административно-

командной системы и перегибов в решении исторической задачи индустриализации страны, когда

решение проблем сельскохозяйственного производства откладывалось на второй план. Понятно,

что проведение коренных отраслевых структурных сдвигов, а также создание адекватной

разветвленной производственной и социальной рыночной инфраструктуры под силу только

государству и является долговременной проблемой строительства социально-ориентированной

рыночной экономики.[2].

Кроме этого, проведение реформы монетаристскими методами за последние годы усугубило

и ранее существовавшую монополию "на входе" в аграрный сектор промышленности,

производящей сельскохозяйственную технику. Этот монополизм выражался, прежде всего, в

диспаритете цен.

Последний вместе с общим дефицитом финансовых ресурсов в хозяйствах, нарушением

сложившихся горизонтальных и вертикальных связей между промышленностью и сельским

хозяйством существенно сократил закупки сельскохозяйственной техники и оборудования.

Сохранение подобной тенденции в республике на 2-3 года может привести к подрыву

материально-технической базы аграрного сектора экономики. Ситуация осложняется еще и тем,

что рост цен на энергоносители и горюче-смазочные материалы постоянно опережает рост цен на

сельскохозяйственную продукцию.[3].

Эффективность регулирования прямо пропорциональна силе государственной власти.

Действенность инструментов и методов воздействия на функционирование рыночных отношений

во многом определяется способностью органов управления и власти владеть обстановкой и

контролировать ее. Переходное состояние экономики Казахстана в целом, кризис, испытываемый

сельским хозяйством в частности, требуют не только косвенного, но и прямого вмешательства

государства. Однако здесь необходимо особо подчеркнуть, чтобы решения, принимаемые

государством, в лице его экономических органов были детально продуманы, учитывали

305

специфику различных сельскохозяйственных регионов республики, реально могли воздействовать

на процессы формирования рыночных структур.

Главной задачей государственного регулирования рыночных отношений в сельском

хозяйстве является создание конкурентной среды, обеспечивающей трансформацию самого

аграрного сектора на рыночные рельсы. Вся совокупность проблем анализируемого сектора

экономики Казахстана определяет основные принципы этого регулирования.

Определяющая роль в регулировании аграрных отношений принадлежит аграрному

законодательству. Причем, забота о сельском труженике имеет правовое закрепление практически

во всех странах с развитой рыночной экономикой. Следует отметить, что в странах с развитой

рыночной экономикой материальной основой регулирования являются государственные ресурсы.

Защита национального сельскохозяйственного производства осуществлялась различными

развитыми и менее развитыми странами в самые разные времена. Реализация этого принципа

осуществляется в двух направлениях.

Первое состоит в том, чтобы защитить сельское хозяйство, а также зарождающиеся в нем

рыночные отношения, от других отраслей народного хозяйства. Следует подчеркнуть, что без

такого межотраслевого протекционизма аграрного сектора, определенные предпосылки,

созданные в нем для перехода к рыночным отношениям не будут реализованы. Кроме этого,

сохранение монополизма "на входе" в аграрный сектор и "на выходе" из него подавляют и без того

низкую конкурентоспособность сельскохозяйственного производства. Поэтому на данном этапе

развития рыночных отношений в сельском хозяйстве вполне объективно существует

необходимость такой протекции. Значимость последней особенно возросла в связи с монетарными

методами реализации аграрной реформы на ее первом этапе.

Второе заключается в том, чтобы защитить национальное сельскохозяйственное

производство от экспансии зарубежных сельскохозяйственных товаров. Импорт зарубежной

сельскохозяйственной продукции даже менее дешевой и более высокого качества отрицательно

сказывается на финансово-экономическом состоянии местных хозяйствующих субъектов и

отвлекает ограниченные национальные валютные ресурсы от инвестирования в аграрном секторе

экономики. Рост импорта зарубежной сельскохозяйственной продукции и продовольствия сузит

возможности развития аграрного сектора, а также предприятий по переработке

сельскохозяйственного сырья. Кроме этого импорт этой продукции угрожает продовольственной

безопасности Казахстана.

Государством осуществляется регулирование рыночных цен на сельскохозяйственные

товары с целью поддержания доходов производителей на определенном уровне. На ряд

важнейших продуктов государство устанавливает так называемые целевые (гарантированные)

цены. Последние рассчитываются таким образом, чтобы фермерские (крестьянские) хозяйства

могли получать доходы, обеспечивающие расширенное воспроизводство на различных по

плодородию земельных участках.

Известно, что во многих странах в сельскохозяйственном производстве проводится

структурная политика, направленная, прежде всего, на повышение рентабельности фермерских

(крестьянских) хозяйств [4].

По-нашему представлению, с учетом трех крупных регионов в сельском хозяйстве

Казахстана государственная структурная политика в землевладении и землепользовании должна

быть направлена на оптимизацию размеров вновь образующихся хозяйств, как одного из условий

увеличения их доходности и рентабельности. Выше в данной работе было сказано о том, что

излишнее дробление ранее сложившихся совхозов и колхозов с определенной специализацией и

достаточно развитой сетью производственной и социальной инфраструктуры должного эффекта в

хозяйственной деятельности не дает. Поэтому было бы вполне закономерным на первых порах

функционирования рыночных отношений в сельском хозяйстве оказать финансово-кредитную

поддержку указанным хозяйствам, а не распылять ее по множеству вновь формирующихся

хозяйствующих субъектов в аграрном секторе экономики. Тем более следует подчеркнуть, что за

последние 2 года темпы формирования фермерских (крестьянских) хозяйств в Казахстане

снижаются, а их доля в производстве товарной сельскохозяйственной продукции весьма

несущественна (около 3%). В условиях недостатка финансовых ресурсов государственная

структурная политика должна быть направлена не на поддержку всех хозяйствующих субъектов, а

только тех, которые эффективно работают.

Характерной особенностью кризисного состояния сельскохозяйственного производства

Казахстана является сосуществование и сочетание элементов разнородных систем управления. С

306

одной стороны, сохраняются директивные методы регулирования в условиях переходной

экономики, распространяющиеся на вновь образованные хозяйствующие субъекты в целях

сохранения продовольственной безопасности республики. С другой, - по мере создания реальной

конкурентной среды между ними и преодоления ранее указанного монополизма "на входе" и "на

выходе" аграрного сектора все большее значение будет приобретать принцип индикативного

регулирования, как наиболее адекватный формирующимся рыночным отношениям.

Программы макроэкономического характера определяют основные пропорции экономики в

целом и ее различных отраслей. Они воздействуют на механизмы конкуренции и направлены на

преодоление монополизма отдельных отраслей народного хозяйства, а также устранение диктата

прежних административно-командных методов регулирования экономикой. Следует отметить, что

пока на данном этапе переходного периода экономики эта функция программного управления в

полной мере не выполняется. На макроэкономическом уровне программа определяет основные

пропорции внутри отрасли и экономические условия хозяйствования между непосредственными

производителями сельскохозяйственной продукции. Естественно, что реализация принципа

программного регулирования на макроэкономическом и микроэкономическом уровнях не должна

противоречить друг другу. В зависимости от главных целей программы подразделяются на

следующие виды:

- межотраслевые, определяющие основные макроэкономические пропорции;

- отраслевые, направленные на выполнение задач отдельных отраслей либо сфер

агропромышленного комплекса;

- сырьевые (товарные), регулирующие рыночные механизмы производства и сбыта того или

иного продукта;

- функциональные, ориентированные на выполнение главных задач государственного

регулирования АПК (инвестиционные, научно-технические и т.п.);

- региональные, включающие совокупность мер, поддерживающих и стимулирующих

развитие сельскохозяйственного производства отдельных областей и регионов Казахстана.

Программное регулирование в сельском хозяйстве существенно отличается от прежних

планов социально-экономического развития советского периода.

Во-первых, прежние планы были обязательными для всех государственных и колхозных

товаропроизводителей. Практически господствовал принцип "план любой ценой", а соображения

экономической целесообразности отступали на второй план. Складывалась парадоксальная с

экономической точки зрения ситуация, когда молоко (и не только) было выгоднее производить в

северных районах с большими затратами, нежели в южных. Программное регулирование во главу

угла ставит принцип сочетания добровольности и обязательности участия в ней хозяйствующих

субъектов. Обязательность участия связана с тремя причинами: сохранением экономического

плодородия земли как общенационального достояния народа Казахстана, соображениями

продовольственной безопасности республики и охраной экологического пространства как среды

жизнеобеспечения человека. При сохранении этих условий за хозяйствующим субъектом остается

его право добровольного участия в программе.

Во-вторых, при программном регулировании указанные субъекты принимают долевое

участие в финансировании программных мероприятий. Если в условиях административно-

командной экономики все затраты брало на себя государство, то теперь ситуация меняется.

Государство компенсирует только часть затрат, осуществленных непосредственными

производителями сельскохозяйственной продукции при выполнении программных мероприятий.

В конечном счете, это стимулирует более эффективное использование финансовой поддержки

государства с единовременной оперативной мобилизацией ресурсов отдельных хозяйствующих

субъектов. Гарантированная поддержка государства предоставлением финансовых ресурсов,

сельскохозяйственной техники, удобрений и т.п. осуществляется только при определенных

условиях, оговоренных в договорах. Таким образом, государство оказывает существенную

помощь тем группам сельскохозяйственных производителей, которые выполняют условия

программы.

Воздействие любого механизма, в том числе государственного программного

регулирования, имеет свои положительные и отрицательные стороны на формирование рыночных

отношений в сельском хозяйстве. Блокирование негативных последствий коррелируется целевой

направленностью поддержки государством хозяйствующих субъектов [5].

Прямое регулирование сельскохозяйственного производства заключается в составлении

долгосрочных программ и обязательных планов производства для хозяйствующих субъектов.

307

Объектами планирования и прогнозирования является только определенная часть объемов

производимой сельскохозяйственной продукции, ее качество, наиболее вероятные покупатели,

гарантируемые цены государством и т.п. В отличие от прежних административно-командных

методов руководства сельским хозяйством, здесь нет полного диктата над сельскохозяйственным

товаропроизводителем, ему предоставляется полная экономическая свобода.

Существенным элементом государственного регулирования сельскохозяйственного

производства является изменение его производственной структуры. Общепринятой является

система, в соответствии с которой фермер пользуется государственной поддержкой в виде льгот

при выполнении им плана властей по сокращению посевов или поддержанию структуры

производства. Тем самым государство получает возможность регулировать посевные площади. В

условиях увеличения производства сельского хозяйства широко практикуются целевые

государственные субсидии на строительство, покупку техники, переоборудование

животноводческих помещений и т.д. По мере насыщения рынка и перепроизводства

сельскохозяйственной продукции государственные выплаты направляются не на стимулирование

производства, а на поддержание уровня доходов фермера. Вместе с тем, накоплен положительный

опыт функционирования полугосударственых объединений, сочетающих конечный

государственный контроль и возможность оперативного ведения дел на коммерческой основе. К

примеру, в США в мясной промышленности, находящейся главным образом в руках крупных

корпораций, создан государственный ветеринарный контроль. При реализации продукции на

местном рынке ее качество проверяет ветеринарный инспектор, являющийся служащим

ветеринарного управления. При ориентации бойни на внешний рынок качество мясной продукции

проверяется специалистом федерального министерства сельского хозяйства. В любом случае

соблюдается главный принцип контроля - независимость ветеринарного инспектора от данной

компании. Подобная система функционирует и в других отраслях пищевой промышленности.

В Казахстане в начале экономических реформ превалировало ошибочное мнение о

достаточности саморегуляции рынка и ненужности государственной поддержки аграрному

сектору [6]. По мнению реформаторов, наличие предпринимательских структур должно было

способствовать созданию высококонкурентной среды в сельском хозяйстве. Отказ государства от

финансовой и кредитной поддержки сельского товаропроизводителя привел к разгулу стихийных

рыночных сил. Впрочем, определенные меры по защите малого предпринимательства на селе в

республике осуществлялись. К примеру, в 1998 г. было принято Постановление Правительства "О

некоторых мерах по закупке зерна и поддержке сельских товаропроизводителей", согласно

которому государством было выделено 100 млн. долл. на приобретение зерна у сельских жителей.

Но подобных мер было явно недостаточно. Ситуация усугублялась еще и тем, что выделяемые из

государственного бюджета средства не всегда доходили до сельских тружеников.

Обеспечение конкурентоспособности продукции, соображения продовольственной

безопасности, а также угроза избыточной миграции сельского населения в города заставляет

развитые государства субсидировать аграрный сектор за счет бюджета.

Таким образом, выше отмеченные особенности сельскохозяйственного производства

обусловливают более активное государственное регулирование. В настоящее время объектами

этого регулирования являются как коллективные, так и индивидуальные формы хозяйствования на

селе. К сожалению, новые формы хозяйствования, складывающиеся в последние годы на селе,

ощутимых результатов не дают, а энергичные попытки расширить их применение блокируются

глубокими диспропорциями в сельском хозяйстве, разбалансированностью всей экономики

Казахстана, а также разрушенными горизонтальными и вертикальными связями между регионами

бывшего Союза.

В сфере государственного регулирования складываются две тенденции - усиление

экономических функций государства и их ослабление.

Усиление экономических функций государства связано с тем, что оно само участвует в

процессе сельскохозяйственного производства, и тем самым становится агентом производства.

Этому во многом способствует наличие традиционно сильного государственного сектора в

аграрном секторе экономики, а также сохранение прежнего стереотипа административно-

командных методов руководства экономикой. Формирование и развитие новых хозяйствующих

субъектов на селе поддерживается государством. Они рассчитывают не только на собственные

силы, но и на определенные льготы со стороны государства.

Ослабление же государственного регулирования диктуется отказом от прежней

административно-командной системы управления сельским хозяйством, а также сохранившейся

308

инерцией понимания того, что аграрный сектор как отрасль народного хозяйства наиболее

приспособлен к рынку совершенной конкуренции и может функционировать без системы

государственного регулирования.

Библиография:

1. Торегожина М.Б. Государственное регулирование экономики.-Алматы,2007г.

2. Хромов П. Система государственного регулирования АПК //АПК: экономика и управление.

1996. - № 4.

3. Нурушев Б. Налогообложение в сельском хозяйстве развитых стран // Транзитная

экономика, 2005г., № 2

4. Андреева Н.М., Демьяненко В.Н. Организация производства и управления в АПК

капиталистических стран. М.:ВНИИТЭИСХ, 1984.-60 с.

5. Ескараев О.К.Государственное регулирование рынка в РК.- Алматы,2007.-232с.

6. Назарбаев Н.А. Стратегия становления и развития Казахстана как суверенного государства.

- Алма-Ата, 1992. - 35 с.

ЗЕМЛЯ - КАК ГЛАВНОЕ СРЕДСТВО ПРОИЗВОДСТВА

В СЕЛЬСКОМ ХОЗЯЙСТВЕ

Р.А. ПРИТУЛА, k.э.н., КИнЭУ им. М. Дулатова

Г.Е. ЛЁВОЧКИНА, КИнЭУ им. М. Дулатова

Abstract: This article examines the prospects of organizing the production of crops in the area

gossortoispytatelnogoKostanai region and to conform to market demand and the demand in the domestic and international

market.

Увеличение производства зерна остается приоритетной задачей сельского хозяйства

Костанайской области. Поэтому использование земельных ресурсов остается главной задачей

выращивания не только зерновых, но и других сельскохозяйственных культур. Земля – важнейшее

национальное богатство. Зерно является основным продуктом сельского хозяйства. Из зерна

вырабатывают важные продукты питания: муку, крупу, хлебные и макаронные изделия. Уже на

протяжении пяти лет подряд наше государство занимает лидирующие позиции по экспорту муки

на мировые рынки. Зерно необходимо для успешного развития животноводства и птицеводства,

что связано с увеличением производства мяса, молока, масла и других продуктов. Зерновые

культуры служат сырьем для получения крахмала, патоки, спирта и других продуктов. Всемерное

увеличение производства зерна - главная задача сельского хозяйства. Наряду с увеличением

производства зерна особое внимание обращается на улучшение качества зерна, и, прежде всего на

расширение производства твердых и сильных пшениц, а также важнейших крупяных и фуражных

культур. Для успешного решения этих задач необходимо улучшать использование агротехники,

шире внедрять высокоурожайные сорта и гибриды, совершенствовать структуру посевных

площадей. Большое значение придается также эффективному использованию удобрений,

расширению посевов на мелиорированных землях и в зонах достаточного увлажнения.

Возделываемые зерновые культуры относят к трем ботаническим семействам: злаковых,

гречишных и бобовых. Различают две формы злаковых - яровые и озимые. Яровые растения

высевают весной, за летние месяцы они проходят полный цикл развития и осенью дают урожай.

Озимые растения сеют осенью, до наступления зимы они прорастают, а весной продолжают свой

жизненный цикл и созревают несколько раньше, чем яровые. Озимую и яровую формы имеют

пшеница, рожь, ячмень и тритикале. Все остальные злаки бывают только яровыми. Озимые сорта,

как правило, дают более высокий урожай, однако их можно выращивать в районах с высоким

снежным покровом и достаточно мягкими зимами.Семейство гречишных (класс двудольных

растений) в зерновом хозяйстве представлено единственной культурой – гречихой. Бобовые

культуры: семейство мотыльковых, класс двудольных растений. В нашей стране пищевое

использование имеют однолетние травянистые растения - горох, фасоль, соя, чечевица, чина, нут,

бобы. Все вышеперечисленные культуры имеют разный химический состав, энергетическую

ценность и пригодны для переработки в различные виды продукции.Рассматриваемый нами

госсортоиспытательный участок производит пшеницу яровую мягкую, базируясь на сортах

309

«Омская 30», «Омская 35». Основные районы распространения яровой пшеницы в Костанайской

области: Денисовский, Житикаринский, Камыстинский. Яровая пшеница госсортоиспытательного

участка занимает на территории Костанайской области 435 га., под пар уходит 285 га, под посев

150 га.

Таблица 1 - Валовой сбор яровой пшеницы госсортоиспытательногоучастка, тыс. тонн

Культура В среднем за2007-2008 г.г. В среднем за2009-2010 г.г. В среднем за2011-2012г.г.

Яровая пшеница 27 15 5

Наблюдая динамику уменьшения валового сбора пшеницы по таблице 1, можно сделать вывод

что, 2011-2012 годы являются убыточными, в связи с тем, что, сухо-степная зона, и погодно-

климатические условия не явились благоприятным фактором для увеличения валового сбора

пшеницы.Технология производства зерновых культур. Выращивание зерновых это сложный

кропотливый процесс. Он включает в себя различные мероприятия, начиная с обработки пашни и

заканчивая внесением пестицидов, удобрений и т.д.В технологии производства зерна выделяют

два основных периода работ: подготовка почвы и посев; комплекс работ по уборке урожая (60-

70% трудовых затрат).Подготовка почвы и посев зерновых культур почти полностью

механизированы. От качественного и своевременного проведения этих работ зависят конечные

результаты производства.Подготовка почвы включает основную обработку – лущение стерни,

вспашку или безотвальную обработку и предпосевную обработку.Лущение стерни обычно

проводят дисковыми (на глубину 4-8 см) или лемешными (на глубину 8-14 см) лущильниками.

Последние применяют на полях, засоренных корневищными сорняками. Агрегатирование и

способ движения машин по полю определяются конкретными условиями хозяйства, размерами и

контурностью полей.Вспашка и безотвальная обработка предназначены для того, чтобы создать

благоприятные условия для накопления влаги, питательных веществ в почве, развития корневой

системы растений.Решающее значение в борьбе за урожайность в степных засушливых районах

имеет применение противоэрозионного комплекса мероприятий и соответствующего ему

противоэрозионного комплекса машин. Для основной безотвальной обработки на глубину до 30

см используют плоскорезы-глубокорыхлители КПГ-250А в агрегате с трактором класса 3 т и КПГ-

2-150 в агрегате с тракторами классов 4 и 5 т. Применяется глубокорыхлитель с

унифицированными органами и приспособлениями для одновременного внесения минеральных

удобрений и выравнивания поверхности поля. Для обработки почвы на глубину до 16 см служат

культиваторы прицепные, гидрофицированные и штанговые плоскорезы.Предпосевную обработку

почвы (боронование, шлейфование, культивацию, дискование, прикатывание) организуют так,

чтобы она была выполнена в возможно короткий промежуток времени. На этих работах

используют игольчатую борону БИГ-3А, агрегатируемую с тракторами классов 3 и 5 т с помощью

сцепок.Посев занимает в общих затратах труда 10-15%, но его важно проводить особенно

качественно и в самые сжатые сроки. Опыт показывает большие преимущества поточно-

групповой организации использования машин.Сев яровой пшеницы проводят преимущественно

на гусеничных тракторах ДТ-72 в агрегате с сеялками СЗ-3,6, СПЗ-3,6. Хорошо себя

зарекомендовали стерневые сеялки СЗC-2,1К, СЗC-2,1М.Перед севом, как и перед вспашкой, поле

разбивают на загоны, ширина которых должна быть кратна ширине захвата посевного агрегата.

Кроме того, определяют место заправки сеялки семенами.Загрузку сеялок семенами рационально

осуществлять с использованием автопогрузчиков.Уборка урожая без потерь и в лучшие сроки –

наиболее трудоемкий и ответственный процесс в производстве зерна. При этом во всех зонах

страны применяют раздельный способ и прямое комбайнирование, но зональные условия,

климатические особенности года и состояние культур влияют на соотношение объемов

работ.Раздельная уборка начинается со скашивания хлебов в валки. Движение жаток должно

совпадать с направлением пахоты и осуществляться поперек направления посева. Потери зерна

после прохода жатки не должны превышать 0,5% при уборке прямостоячих стеблей и 1,5% -

полеглых хлебов. Оптимальный размер загонов должен обеспечивать наиболее производительную

работу при подборе и обмолоте. Рекомендуется групповая работа агрегатов. Для скашивания

хлебов применяют преимущественно следующие жатки: ЖНС-6-12, ЖВН-6А, ЖВС-6.К прямому

комбайнированию приступают, когда основная масса зерна (95%) находится в фазе полной

спелости. Чтобы потери были минимальные, его проводят в сжатые сроки (5-7 дней). Как и при

подборе и обмолоте валков, прямое комбайнирование целесообразно организовывать поточно-

групповым методом при том же составе комбайно-транспортных групп.Высокая выработка на

310

комбайновой уборке достигается за счет выгрузки зерна на ходу, точной согласованности работы

комбайнов и транспортных средств.При организации уборки зерновых уборочно-транспортными

комплексами транспортные средства, увозящие зерно, закрепляются не за отдельными

комбайнами, а за всеми комбайнами звена. Это дает возможность лучше использовать и

транспортные средства, и сами комбайны, сокращает простои тех и других.Одним из наиболее

трудоемких процессов в зерновом производстве остается послеуборочная обработка зерна. Для

рациональной ее организации требуются выбор эффективной технологии и технических средств,

определение оптимальных размеров и территориального размещения зернообрабатывающих

комплексов, организация их работы в системе уборочного конвейера.Уборка соломы и половы –

один из наиболее трудоемких процессов при возделывании зерновых культур. В различных зонах

страны применяют три основные способа уборки соломы: в цельном, измельченном и

прессованном виде.Выбор технологической схемы уборки соломы зависит от хозяйственного

назначения.Эффективность организации уборочных работ оценивается обычно по показателям,

характеризующим использование рабочей силы и средств производства.[3] Эффективность

производства зерновых культур во многом определяются зональными условиями, назначением

зерна – продовольственное, фуражное и техническое (для переработки), соотношением между

озимыми и яровыми, применяемой технологией, обеспеченностью средствами (трудовыми и

материальными).Повышение эффективности отечественного зернового хозяйства определяется

сложным взаимодействием системы экономических, организационных, технико-технологических

и других внешних и внутренних факторов, которые прямо или косвенно оказывают значительное

негативное или позитивное влияние на все основные параметры его развития. За годы рыночных

преобразований так и не удалось преодолеть воспроизводственный кризис в зерновом хозяйстве,

повысить его эффективность. При наметившемся росте производства зерна экономические

показатели развития зернового хозяйства по-прежнему остаются неустойчивыми вследствие

опережающего увеличения издержек над доходами зерновой отрасли, продолжающегося

разрушения ее производственного потенциала, ухудшения качества зерна, нестабильного

функционирования зернового рынка и стихийно складывающегося экспорта зерна.Важность

решения проблемы повышения эффективности зернового хозяйства состоит в том, чтобы

обеспечить доходность зернопроизводящим хозяйствам и пропорциональность между спросом и

предложением на рынке зерна, который может функционировать только при эффективной системе

его сбыта на внутреннем и внешнем зерновых рынках.[1]

В процессе выполнения данной статьи была затронута актуальная тема в наше время как -

организация производства зерновых культур, где зерно является составляющем фактором.

Рассмотрены вопросы о динамике посевных площадей зерна, экономическая эффективность его

производства и пути ее повышения, интенсификация производства. Рассмотрев пример

организации производства на госсортоиспытательном участке костанайской области, при

убыточном производстве, необходимо применение интенсивных технологий, которые оказывают

большое значение на эффективность производства зерна.[2] Несмотря на то, что почти все

основные рабочие процессы в зерновой отрасли полностью механизированы, не все хозяйства

проводят их в оптимальные сроки. Это вызвано разными причинами, в том числе

организационными. В зависимости от зональных способностей и возделываемой зерновой

культуры применяют разную технологию. Интенсивная технология предполагает применение

полного комплекса агротехнических, организационно-экономических мер, позволяющих получать

высокие урожаи при любых погодных условиях. Она предполагает высокую концентрацию

материально-технических ресурсов на возделывание культур, посев высококачественными

семенами, внесение научно-обоснованных норм удобрений, эффективных средств защиты

растений, точное соблюдение сроков и последовательности проведения сельскохозяйственных

работ. Сущность интенсивной технологии состоит в размещении посевов по лучшим

предшественникам в системе севооборотов, возделывание высокоурожайных сортов с хорошим

качеством зерна, высоким обеспечением растений элементами минерального питания с учетом их

содержания в почве, применении азотных удобрений в период вегетации, интегрированной

системы защиты растений от сорняков, вредителей и болезней, современном и качественном

выполнении всех технологических приемов, направленных на защиту почв от эрозии. Целью

интенсивной технологии является существенный рост урожайности и повышения качества

зерна.Большим резервом повышения производства зерна является химизация. Внесение

обоснованных доз удобрений способствует росту урожайности на 30-50%. Особенно высокая

эффективность достигается при правильном комбинированном использовании органических и

311

минеральных удобрений в научно-обоснованных дозах с учетом типа почв и вида

культур.Производство зерна занимает ведущее положение в экономике растениеводства и всего

сельского хозяйства.Зерно является основой питания для населения.Таким образом земля в

сельском хозяйстве является главным средством производства, важным фактором создания

продукции земледелия и животноводства. Рациональное

использование земли, повышение эффективности ее использования остается актуальным для

дальнейшего развития сельского хозяйства.

Библиография:

1. http://invest.bujet.ru/article/48440.php.

2. http://www.rgazu.ru/db/avtoref/malih.htm.

3. Шакиров, Ф.К. Организация сельскохозяйственного производства [Текст] / Ф.К. Шакиров, -

Москва: изд.«Колос», 2003, - 320 с.

ПРИМЕНЕНИЕ АНАЛИЗА БЕЗУБЫТОЧНОСТИ ПРОИЗВОДСТВА В ПРИНЯТИИ

УПРАВЛЕНЧЕСКИХ РЕШЕНИЙ ХОЗЯЙСТВУЮЩЕГО СУБЪЕКТА

Гульмира САРСЕМБАЕВА,

магистр, старший преподаватель КИнЭУ им. М. Дулатова

Abstract: This article pays attention to the application of «the method of the maximum and minimum values» as one of

the others in making effective management decisions. The technique which is used in the article can be used in the activities of

economic entities, engaging in the production of goods (works, services).

В практической деятельности руководителю любой организации и предприятия приходится

принимать множество разнообразных управленческих решений. Каждое принимаемое решение,

касающееся цены, затрат предприятия, объема и структуры реализации продукции, в конечном

итоге сказывается на финансовом результате предприятия. Простым и весьма точным способом

определения взаимосвязи и взаимозависимости между этими категориями является установление

точки безубыточности – определение момента, начиная с которого доходы предприятия

полностью покрывают его расходы. [1]

Мощным инструментом менеджеров в определении точки безубыточности служит методика

анализа взаимосвязи «затраты – объем - прибыль» (Cost – Volume – Profit; CVP - анализ). [2]

Этот вид анализа – одно из наиболее эффективных средств планирования и прогнозирования

деятельности предприятия. он помогает руководителям предприятий выявить оптимальные

пропорции между переменными и постоянными затратами, ценой и объемом реализации,

минимизировать предпринимательский риск. Бухгалтеры, аудиторы, эксперты и консультанты,

используя данный метод, могут дать более глубокую оценку финансовых результатов и точнее

обосновать рекомендации для улучшения работы предприятия. [3]

Ключевыми элементами CVP – анализа выступают маржинальный доход, порог

рентабельности (точка безубыточности), производственный леверидж и маржинальный запас

прочности.

В международной практике для определения критической точки используются методы:

уравнения, маржинального дохода, графический. [4] Следовательно, в системе бухгалтерского

управленческого учета для вычисления точки безубыточности применяются также три метода:

Математический (метод уравнений)

Маржинального дохода (валовой прибыли)

Графический метод

Математический метод (метод уравнения) основан на исчислении чистой прибыли по

формуле:

Выручка от Переменные затраты Постоянные Чистая

реализации - за этот же объем - затраты в = прибыль от

продукции реализации общей сумме реализации

312

Детализируя порядок расчета показателей формулы, ее можно представить в следующем

виде:

Количество Количество Чистая

единиц х единиц х Постоянные прибыль

Цена - Переменные - затраты в = от реализации

Единицы расходы на общей сумме продукции

продукции единицу

Обозначим в формуле количество единиц, т.е объем реализации в точке безубыточности

через Х, правую часть уравнения приравняем к 0 (так как в точке безубыточности у предприятия

нет прибыли) и получим

В скобках образуется маржинальный доход на единицу продукции, т.е. разница между

выручкой и переменными затратами.[5] Отсюда объем реализации в критической точке

определяется:

Следовательно,

критическая точка

определяется по формуле

На практике точно разделить полупеременные издержки на постоянные и переменные

составляющие крайне сложно, но необходимо для анализа безубыточности.

Можно определить пять основных подходов:

1. инженерный;

2. анализ счетов;

3. метод максимума и минимума;

4. график разброса;

5. регрессионный анализ.

Для точного разделения издержек на постоянные и переменные составляющие следует

использовать математические методы. [6]

Все эти подходы допускают линейную модель поведения затрат, поэтому отношение между

затратами (y) и уровнем производительности (x) выражается формулой:

y = a + bx, (1)

где у – общие затраты,

х – уровень производительности,

а – постоянные затраты,

b – переменные (маржинальные) затраты на единицу.

При изучении учета затрат и управленческого учета иногда требуется разделять

постоянные и переменные издержки, применяя нематематический метод, который называется

методом минимума и максимума.

Суть этого метода состоит в изучении издержек и производительности за прошедший период,

выборе наиболее высокого и наиболее низкого уровней производительности и сравнении

изменений в издержках, произошедших в результате производства на этих двух уровнях.

Получены следующие данные об уровнях производства и издержках в ТОО «Береке - Агро»:

0

расходыепоостоянны

продукции

единицуназатраты

Переменные

продукции

единицу

заЦена

X

продукцииединицуна

доходыйМаржинальн

суммеобщейв

затратыПостоянные

единицуназатратыединицу

ПеременныезаЦена

суммеобщей

взатратыпостоянные

точкаякритическа

продукцииединицунадоходыйМаржинальн

затратыПостоянныеX

313

Объем, ед. Затраты, тенге

1 год .................................................... 7000 ............................... 47558776

2 год .................................................... 6000 ............................... 76507597

3 год .................................................... 5000 ............................... 71387685

4 год .................................................... 8000 ............................... 94083667

5 год .................................................... 7500 ............................... 89948121

6 год .................................................. 10000 ............................. 103388645

Объем Совокупные

производства, ед. издержки, тенге

Минимальная производительность 5000 71387685

Максимальная производительность 10000 103388645

Разница 5000 32000960

Если переменные издержки на единицу продукции постоянны, а постоянные издержки остаются

без изменений, то рост издержек произойдет исключительно за счет роста переменных издержек.

Поэтому переменные затраты на единицу продукции рассчитываются следующим образом:

Разница в издержках

Разница в производительности =

32000960

5000 тонн =

6400 переменных затрат на 1

тонну.

Тогда, постоянные издержки будут равны:

103388645 – 10000 6400 =39388645 за период,

или 71387685 – 5,000 6400 = 39388645 за период.

Формула примет вид: у = 39388645 + 6400х

Ссылка на прошлые данные предполагает, что (1) производительность единственный

фактор, влияющий на затраты и (2) прошлые затраты предопределяют будущие.

Использование только двух значений – наибольшего и наименьшего – означает, что

результаты могут быть искаженными из-за случайных вариаций этих значений. Вследствие этого

наиболее точным будет являться маржинальный метод, который рассмотрен в следующем

подразделе.

Метод уравнения можно использовать при анализе влияния структурных сдвигов.

Реализацию рассматривают как набор относительных долей продукции в общей сумме выручки от

реализации. Если структура меняется, то объем выручки может достигать заданной величины, а

прибыль может быть меньше. Влияние на прибыль будет зависеть от того, как изменился

ассортимент – в сторону низкорентабельной или высокорентабельной продукции.

Библиография:

1. Управленческий и производственный учет, Друри К, Учеб. пособие, ЮНИТИ Москва, 2003г

2. Управленческий и производственный учет, Друри К, Учеб. пособие, ЮНИТИ Москва, 2004г

3. Управленческий учет.Тайгашинова КТ,2008г

4. Сапожникова Н.Г. Бухгалтерский учет [Электронный ресурс] : учебное : электронный

учебник/ Н.Г. Сапожникова.- М. : Кнорус, 2010.-

5. Тайгашинова К.Т. Управленческий учет [Текст] : учебное : учеб. пособие/ К.Т.

Тайгашинова.- Алматы : Экономика, 2008.

6. Тайгашинова К.Т. Управленческий учет логистических издержек (управление товарно-

материальными запасами). Часть 1 [Текст] : учебное : учеб. пособие/ К.Т. Тайгашинова.-

Алматы : Экономика, 2006.

314

ОСОБЕННОСТИ ПРИМЕНЕНИЯ КАЛЬКУЛЯЦИИ С ПОЛНЫМ РАСПРЕДЕЛЕНИЕМ

ЗАТРАТ И ПО ПЕРЕМЕННЫМ ИЗДЕРЖКАМ В ПРИНЯТИИ УПРАВЛЕНЧЕСКИХ

РЕШЕНИЙ ХОЗЯЙСТВУЮЩЕГО СУБЪЕКТА

Гульмира САРСЕМБАЕВА, магистр, старший преподаватель КИнЭУ им. М. Дулатова

Азель ТАЛТЫКЕЕВА, студентка 3 курса КИнЭУ им. М. Дулатова

Abstract: This article expresses the ability of the application of the calculation with the full distribution of costs and the

variable costs on the materials of the business entity. Calculation of the full distribution of costs and the variable costs is one

of the methods of planning of financial results with a view to the adoption of effective managerial decisions.

Для предприятия важно иметь возможность управлять своими издержками, влиять на

себестоимость, то есть необходима достоверная информация о структуре себестоимости.

Калькулирование себестоимости продукции, как было сказано выше, осуществляется

различными методами. Метод калькулирования – система приемов, используемых для исчисления

себестоимости калькуляционной единицы. Выбор метода калькулирования себестоимости

продукции зависит от типа производства, его сложности, наличия незавершенного производства,

длительности производственного цикла и т.д. [1]

Для того чтобы всецело подойти к выбору одного из двух рассматриваемых методов,

необходимо выполнить калькулирование себестоимости по методу «абзорпшн-костинг» и

«директ-костинг» (или маржинальный метод).

Основное отличие методов «абзорпшн-костинг» и «директ-костинг» заключается в

порядке распределения постоянных производственных расходов между калькуляционными

периодами. Одним из принципов бухгалтерского управленческого учета является следующий:

самая точная калькуляция не та, в которую после многочисленных и трудоемких расчетов

включаются все затраты предприятия, а та, в которую вносятся издержки, непосредственно

обеспечивающие выпуск данной продукции (выполнение работы, оказание услуги). [2]

«Абзорпшн-костинг» - это метод калькулирования себестоимости продукции с полным

поглощением всех производственных затрат или с распределением всех производственных затрат

между реализованной продукцией и запасами. [3]

Составление отчетов о прибылях и убытках по методу полной себестоимости («абзорпшн-

костинг») и усеченной себестоимости («директ-костинг») позволяет определить различие двух

методов во влиянии на операционную прибыль и проследить предпосылки этого различия.

Данные для составления отчета о прибылях и убытках представлены в таблице 1, 2.

Таблица 1. Исходные данные для составления отчета о прибылях и убытках (вид продукции: пшеница)

Таблица 2. Исходные данные для составления отчета о прибылях и убытках (вид продукции: ячмень)

Исходные данные На начало года На конец года

кол. центнеров тыс. тенге кол. центнеров тыс. тенге

Объем производства 7 713 107 976 13 394 241 084

Реализация 7 250 101 498 11 920 214 565

Цена за один центнер 1 14 1 18

Переменные расходы 13 102 201 8 105 404

Постоянные расходы 4 29 444 3 37 766

Сумма затрат 17 131 645 11 143 170

Остаток готовой продукции на начало 3 496 48 951 3 677 66 178

Остаток готовой продукции на конец 4 727 66 178 3 633 65 495

Исходные данные На начало года На конец года

кол. центнеров тыс. тенге кол. центнеров тыс. тенге

Объем производства 2 981 26 826 4 991 59 895

Реализация 2 802 25 216 4 442 53 306

Цена за один центнер 1 9 1 12

Переменные расходы 9 25 391 5 26 187

Постоянные расходы 2 7 315 2 9 382

Сумма затрат 11 32 706 7 35 569

Остаток готовой продукции на начало 1 351 12 161 1 370 16 441

Остаток готовой продукции на конец 1 827 16 441 1 356 16 272

315

Формы отчета о прибылях и убытках, составленные по методу «абзорпшн-костинг» даны в

таблице 3,4 (два вида продукции: пшеница, ячмень).

Себестоимость реализованной продукции в начале 2012 года равна 114 418 тыс. тенге, в

конце года – 143 852 тыс. тенге. Данное значение себестоимости реализованной продукции

рассчитывается на основе понесенных постоянных и переменных затрат, соответственно

постоянные производственные затраты уже включены.

Значение операционной прибыли в начале года имеет отрицательное значение, -12 920 тыс.

тенге, а на конец периода 70 712 тыс. тенге. Следовательно, в начале 2012 года полученной

выручки недостаточно для покрытия затрат производства – предприятие получило убыток.

Показатели статей отчета о прибылях и убытках, исчисленных по второму виду

продукции, аналогичны по значению с данными таблицы 1. Себестоимость реализованной

продукции (28 426 тыс. тенге) так же превышает значение выручки (25 391 тыс. тенге) в начале

2012 года. На конец 2012 года себестоимость реализованной продукции равнялась 35 739 тыс.

тенге, а полученная выручка составила 53 306 тыс. тенге.

Таблица 3. Отчет о прибылях и убытках, составленный по методу «абзорпшн-костинг» (вид

продукции: пшеница)

В результате операционная прибыль на начало периода составила -3 210 тыс. тенге, а на

конец периода 17 567 тыс. тенге.

Как свидетельствуют данные отчетов о прибылях и убытках, составленных по методу

«абзорпшн-костинг» по двум видам продукции, начало 2012 года является периодом получения

убытков.

Данные по одному виду продукции – пшенице, пропорционально отражают ситуацию,

сложившуюся по второму виду продукции – ячменю.

Но помимо рассчитанных показателей себестоимости реализованной продукции,

операционной прибыли, необходимо определить все преимущества данного метода, а также

выявить недостатки, если таковые имеются.

Таблица 4.Отчет о прибылях и убытках, составленный по методу «абзорпшн-костинг» (вид

продукции: ячмень)

К достоинствам метода «абзорпшн-костинг» можно отнести:

Показатели

2012 год

Начало периода

(тыс. тенге)

Конец периода

(тыс. тенге)

1. Выручка 101 498 214 565 2. Остаток готовой продукции на начало года 48 952 66 178 3. Переменные производственные расходы 102 201 105 404 4. Постоянные производственные расходы 29 444 37 766

5. Себестоимость произведенной продукции 131 645 143 170 6. Себестоимость готовой продукции 180 596 209 348

7. Себестоимость остатка готовой продукции на конец года 66 178 65 495 8. Себестоимость реализованной продукции 114 418 143 852 9. Валовая прибыль -12 920 70 712

10. Коммерческие и административные расходы 0 0

11. Операционная прибыль -12 920 70 712

Показатели

2012 год

Начало периода

(тыс. тенге)

Конец периода

(тыс. тенге)

1. Выручка 25 216 53 306 2. Остаток готовой продукции на начало года 12 161 16 441

3. Переменные производственные расходы 25 391 26 187 4. Постоянные производственные расходы 7 315 9 382 5. Себестоимость произведенной продукции 32 706 35 569 6. Себестоимость готовой продукции 44 867 52 010

7. Себестоимость остатка готовой продукции на конец года 16 441 16 272 8. Себестоимость реализованной продукции 28 426 35 739 9. Валовая прибыль -3 210 17 567 10. Коммерческие и административные расходы 0 0

11. Операционная прибыль -3 210 17 567

316

Корректная оценка стоимости запасов незавершенной и готовой продукции;

Соответствие действующим в Республике Казахстан нормативным актам по финансовому

учету и налогообложению.

Но можно выделить и существенные недостатки данного метода:

Включение в себестоимость продукции затрат, не связанных непосредственно с ее

производством (в результате происходит искажение рентабельности отдельных видов

продукции);

Утрачивание объектами калькулирования индивидуальности из-за использования общих бах

распределения при списании косвенных расходов;

Капитализация постоянных накладных расходов в запасах готовой продукции, когда спрос на

продукцию уменьшается;

В плановой калькуляции себестоимости заранее предусматривают плановую прибыль, а на

самом деле необходимо устранить риск получения убытков;

Невозможность проведения анализа, контроля и планирования затрат, вследствие невнимания

к характеру поведения затрат в зависимости от объема производства.

Калькулирование себестоимости имеет важное значение для оперативного руководства

работой предприятия, т.к. позволяет вовремя выявить внутренние резервы и использовать их для

дальнейшего снижения себестоимости продукции, повышения ее конкурентоспособности. [4]

Маржинальный доход лежит в основе управленческих решений, связанных с сокращением

производства (продукции). В пределах краткосрочного периода, если продукт приносит дохода

больше, чем его переменные расходы, он вносит вклад в общую прибыль. Эта информация

поступает мгновенно, если используется маржинальный подход. [5]

«Директ-костинг», или система учета переменных затрат, предполагает выявление

усеченной себестоимости без постоянных затрат. При ее исчислении используется маржинальный

подход: общая сумма постоянных расходов показывается обособленно, что помогает

сосредоточить внимание на поведении переменных расходов и контролировать совместное

выполнение краткосрочных и долгосрочных планов. [6] Рассмотрим формы отчета о прибылях и

убытках, составленные по методу «директ-костинг» (или маржинальный метод) в таблице 5, 6 (два

вида продукции: пшеница, ячмень). Исходные данные представлены в таблицах 1, 2.

Показатели операционной прибыли, рассчитанные маржинальным методом, имеют

меньшее значение, нежели при методе «абзорпшн-костинг». Операционная прибыль на начало

2012 года составила -76 480 тыс. тенге, в то время как по методу «абзорпшн-костинг» она

составила -12 920 тыс. тенге, а на конец 2012 года по маржинальному методу операционная

прибыль равнялась 42 461 тыс. тенге, по методу «абзорпшн-костинг» составила 70 712 тыс. тенге.

Операционная прибыль, рассчитываемая двум методам, наименьшее значение получает

при методе «директ-костинг». Связано это с тем, что себестоимость реализованной продукции в

начале 2012 года равнялась 148 534 тыс. тенге, а по методу «абзорпшн-костинг» 114 418 тыс.

тенге.

Таблица 5. Отчет о прибылях и убытках, составленный по маржинальному методу (вид

продукции: пшеница)

Показатели 2012 год

Начало периода

(тыс. тенге)

Конец периода

(тыс. тенге)

1. Выручка 101 498 214 565

2. Остаток готовой продукции на начало года 48 951 66 178

3. Переменные производственные расходы 102 201 105 404

4. Остаток готовой продукции на конец года по

переменным расходам 46 333 28 934

5. Себестоимость произведенной продукции по

производственным переменным расходам 148 534 134 338

6. Переменные коммерческие расходы 0 0

7. Итого себестоимость реализованной продукции 148 534 134 338

8. Маржинальная прибыль -47 036 80 227

9. Постоянные производственные расходы 29 444 37 766

10. Постоянные административные расходы 0 0

11. Операционная прибыль -76 480 42 461

317

В конце года себестоимость реализованной продукции равнялась 143 852 тыс. тенге по

методу «абзорпшн-костинг» и 134 338 тыс. тенге по маржинальному методу. На конец 2012 года

итого себестоимость по двум методам почти одинакова, но необходимо иметь в виду, что значение

себестоимости по методу «директ-костинг» взята без включения постоянных производственных

затрат. И в итоге на конец 2012 года операционная прибыль по маржинальному методу имеет

также меньшее значение (42 461 тыс. тенге).

Таблица 6. Отчет о прибылях и убытках, составленный по маржинальному методу (вид

продукции: ячмень)

Показатели

2012 год

Начало периода

(тыс. тенге)

Конец периода

(тыс. тенге)

1. Выручка 25 216 53 306

2. Остаток готовой продукции на начало года 12 161 16 441

3. Переменные производственные расходы 25 391 26 187

4. Остаток готовой продукции на конец года по переменным

расходам 11 511 7 188

5. Себестоимость произведенной продукции по производственным

переменным расходам 36 902 33 375

6. Переменные коммерческие расходы 0 0

7. Итого себестоимость реализованной продукции 36 902 33 375

8. Маржинальная прибыль -11 686 19 931

9. Постоянные производственные расходы 7 315 9 382

10. Постоянные административные расходы 0 0

11. Операционная прибыль -19 001 10 549

Показатели операционной прибыли имели меньшее значение, чем при методе «абзорпшн-

костинг» (-3 210 тыс. тенге на начало периода и 17 567 тыс. тенге на конец), а именно -19 001 тыс.

тенге на начало периода и 10 549 тыс. тенге на конец периода.

Себестоимость реализованной продукции на начало года равнялась 36 902 тыс. тенге, на

конец года 33 375 тыс. тенге.

Рассмотрим формы отчетов о прибылях и убытках, составленных по маржинальному

методу постатейно. Операционная прибыль, как было сказано выше, при использовании

маржинального метода имеет меньшее значение, чем при методе «абзорпшн-костинг».

Но необходимо обратить внимание, что при использовании маржинального метода

рассчитывается такой показатель, как маржинальная прибыль, который рассчитывается как

разница между выручкой и переменными производственными расходами. В конце 2012 года

маржинальная прибыль составила 80 227 тыс. тенге (вид продукции – пшеница) и 19 931 тыс.

тенге (вид продукции – ячмень). Величина маржинальной прибыли на конец периода превышает

величину операционной прибыли, рассчитанной по методу «абзорпшн-костинг» (70 712 тыс. тенге

и 17 567 тыс. тенге, по двум видам продукции соответственно).

Обычно высокий рейтинг маржинального дохода служит стимулом к улучшению

потенциального чистого дохода от реализации. Снижение рейтинга говорит о необходимости

увеличения объема продаж, чтобы покрыть дополнительные расходы по стимулированию

реализации.

Отсюда вытекает одно из основных преимуществ маржинального метода, а именно

способность управлять, контролировать поведение затрат, как переменных, так и постоянных, при

изменении объема производства. Маржинальный метод, предполагающий исчисление

себестоимости на основе переменных издержек, доказывает, что именно калькуляция усеченной

318

себестоимости позволяет определить истинные затраты на производство и реализацию продукции

пропорционально объему производства.

Итак, определим значимые преимущества маржинального метода:

Простота и объективность калькулирования частичной себестоимости, т.к. отпадает

необходимость в условном распределении затрат;

Возможность сравнения себестоимости различных периодов по переменным затратам,

абсолютным и относительным маржам;

Выявление изделий с большей рентабельностью для расширения их выпуска;

Возможность контроля изменения прибыли вследствие изменения переменных расходов, цен

реализации и структуры выпускаемой продукции;

Создание условий для оперативного контроля величины постоянных расходов, т.к. при учете

полной себестоимости часть нераспределенной суммы накладных расходов переходит из

одного периода в другой;

Расширение аналитических возможностей учета, т.к. происходит процесс тесной интеграции

учета и анализа;

Использование принципов системы «директ-костинг» в сочетании с другими системами

управленческого учета.

Но существуют также и недостатки данной системы, а именно:

Трудности в разделении затрат на постоянные и переменные, что сказывается на результатах;

Необходимость для большинства предприятий наличия информации о величине полных

издержек, прежде всего для определения цены продукции;

Наличие трудностей при формировании внешней отчетности.

После сравнения форм отчетов о прибылях и убытках, составленных по двум изучаемым

методам, можно сделать вывод, что любое предприятие при выборе того или иного метода будет

исходить из личной практической пользы. Но важно отметить, что калькулирование

себестоимости с полным распределением затрат не дает такой явной картины поведения затрат,

как калькулирование себестоимости по переменным издержкам. Следовательно, в выборе метода

калькулирования себестоимости предпочтение отдается системе «директ-костинг».

При традиционном подходе трудно получить релевантную информацию, и руководство

предприятия может быть введено в заблуждение себестоимостью единицы продукции, которая

несет в себе элемент постоянных расходов. Маржинальный доход может быть использован при

выборе альтернатив, которые могут возникнуть при обсуждении снижения цены, проведении

специальных рекламных компаний, использовании премий, стимулирующих объем реализации.

Библиография:

1. Управленческий и производственный учет, Друри К, Учеб. пособие, ЮНИТИ Москва, 2003г

2. Управленческий и производственный учет, Друри К, Учеб. пособие, ЮНИТИ Москва, 2004г

3. Управленческий учет.Тайгашинова КТ,2008г

4. Сапожникова Н.Г. Бухгалтерский учет [Электронный ресурс] : учебное : электронный

учебник/ Н.Г. Сапожникова.- М. : Кнорус, 2010.-

5. Тайгашинова К.Т. Управленческий учет [Текст] : учебное : учеб. пособие/ К.Т.

Тайгашинова.- Алматы : Экономика, 2008.

6. Тайгашинова К.Т. Управленческий учет логистических издержек (управление товарно-

материальными запасами). Часть 1 [Текст] : учебное : учеб. пособие/ К.Т. Тайгашинова.-

Алматы : Экономика, 2006.