SCURT ISTORIC

Originile chirurgiei arşilor se pierd în negura comunei primitive. Progresele în chirurgie de la Homer la Hipocrate sunt prea lente pentru a fi percepute.

În 1847, Simpson utilizează în Anglia cloroformul ca anestezic, Heyfelder, în Germania, kelenul iar Morton la Boston descoperă anestezia prin inhalaţie. La introducerea antisepsiei şi apoi a aspsiei un merit deosebit l-a avut John Lister care recomandă utilizarea acidului fenic pentru spălarea mâinilor înaintea oricărei operaţii, pentru dezinfecţia instrumentelor chirurgicale şi a rănilor.

Progresele sunt apoi rapide: se inventează pensa hemostatică, drenajul plăgilor cu tub de cauciuc găurit, în 1889 - mănuşile de cauciuc iar în 1899 Bier efectuiază prima rahianestezie.

Din sec.XX îngrijirea arsurilor a cunoscut progrese rapide. În 1901 Wilms a propus excizia arsurilor, iar în 1942, Cope şi Moore au demonstrat că pierderea lichidiană a apărut din schimburi interne şi nu numai din schimburi externe, ceea ce necesita o cantitate mai mare de soluţie salină pentru tratament.

Odată cu înţelegerea şocului produs de arsuri a apărut nevoia unui sistem organizat de îngrijire a acestor pacienţi. Sir Archibald McIndoe, a creat una din primele clinici de profil, în Anglia, iar Evans în 1947 a creat prima formulă de calcul a volumului lichidian necesar în tratamentul arsurilor, în relaţie cu suprafaţa corporală arsă. Un punct important îl reprezintă în terapia marilor arşi introducerea culturilor de Keratocite de către Burke şi Yannas în 1947, preluată apoi de O’Connor şi Mulliken, Settle şi Kearney ajungându-se la ,,pielea artificială” adică derm alogen acoperit cu epiderm autogen de cultură.