Şcoala rugăciunii · pdf filetocmai când a izbucnit războiul. aşadar, în 1939...

Mitropolitul Antonie de Suroj

Şcoalarugăciunii

Traducere de Gheorghe Fedorovici

Tipărită cu binecuvântareaPrea Sfinţitului Părinte Galaction,

Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

Editura Cartea OrtodoxăBucureşti, 2006

Redactori: Augustin Florescu, Elena MarinescuCoperta: Mona Velciov

Traducerea a fost făcută după originalul în limbaengleză: Metropolitan Anthony (Anthony Bloom),SchoolforPrayer, A Libra Book, London, 1976.

Editura Sophia, pentru prezenta traducere

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiANTONIE DE SUROJ, mitropolitŞcoala rugăciunii / mitropolitul Antonie de Suroj ;

trad. din Ib. engleză: Gheorghe Fedorovici. -.Bucureşti:Editura Sophia ; Alexandria: Cartea Ortodoxă, 2006ISBN 973-7623-12-6ISBN 973-7891-34-1

I. Fedorovici, Gheorghe (trad.)243:282

Notă biobibliografică

Antonie Bloom, mitropolit de Suroj, s-a născut laLausanne, în 19 iunie 1914. Copilăria şi-a petre-cut-o în Rusia şi Persia, tatăl său fiind un membrual corpului diplomatic imperial al Rusiei. Mama luiera sora compozitorului Alexander Scriabin. Inurma Revoluţiei, întreaga familie a fost nevoită săpărăsească Persia, ajungând în cele din urmă laParis, unde Antonie şi-a făcut studiile, luându-şi li-cenţa în fizică, chimie şi biologie, iar doctoratul înmedicină la Universitatea din Paris, în timpul celuide-al Doilea Război Mondial a servit ca ofiţer alarmatei franceze până la căderea Franţei, iar apoia lucrat în calitate de chirurg într-unul din spitaleledin Paris, fiind angajat totodată în mişcarea de Re-zistenţă, în 1943 şi-a depus voturile monahale, con-tinuând să funcţioneze ca medic în Paris, în 1948 afost hirotonit preot, iar în 1949 a venit în Anglia capreot ortodox al Frăţiei Sfinţilor Alban şi Serghie,fiind numit vicar al Patriarhiei Ruse în Londra în1950. în 1958 a fost uns ca episcop şi în 1962 caarhiepiscop al Bisericii Ruse din Marea Britanic şiIrlanda, în 1963 a fost de asemenea numit exarh alPatriarhiei Moscovei pentru Europa Occidentală,

Simona

Rectangle

MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ

fiind înălţat la treapta de mitropolit în 1966. Mitro-politul Antonie a îndeplinit un rol important în lu-crarea ecumenică şi cea interbisericească ca mem-bru al delegaţiei Bisericii Ruse la Conciliul Mon-dial al Bisericilor de la New Delhi din 1961 şi de laGeneva din 1966.

Scrieri: Somatopsychic. Techniques (tradusă şipublicată în limba engleză în 1957); Living Prayer,19661.

1 Mitropolitul Antonie a murit în 2003. Pe lângă numeroa-sele articole, interviuri şi conferinţe, amintim alte câteva lucrăriapărute: Meditation on a Theme. A Spiritual Journey, Londonand Oxford, Mowbrays, 1971; God and Mân, London, Darton,Longman & Todd, 1971, Courage to Pray. London: Darton,Longman & Todd, 1974 [trad. din franceză]; Death and Berea-vement: Four Talks, London, ROC, 1984, 1986; The Essence ofPrayer: Living Prayer; Schoolfor Prayer; God and Mân; Cou-rage to Pray, London, Darton, Longman & Todd, 1986, 1989;Creative Prayer: Daily Readings with Metropolitan Anthony ofSourozh, Introd. and select, by Hugh Wybrew, London, Darton,Longman & Todd, 1987. (n. tr.)

Interviucu Arhiepiscopul Antonie

de Timothy Wilson

Timothy Wilson: V-aţi născut în Rusia?

Arhiepiscopul Antonie: De fapt, m-am născut înElveţia, deoarece tatăl meu era diplomat şi s-a în-tâmplat ca ai mei să fie acolo când m-am născut.Dar ne-am întors în Rusia chiar înainte de PrimulRăzboi Mondial.

Ce s-a întâmplat după aceea?

Tatăl meu s-a dus în misiune în Orient, în Persia;acolo mi-am petrecut a doua parte a copilăriei mele.

Ce s-a întâmplat cu familia dumneavoastrădupă Revoluţia rusă?

Am străbătut nordul Persiei pe cai şi în căruţe, amtrecut munţii Kurdistanului, apoi am traversat Tigrulşi Eufratul îmbarcaţi pe un şlep. Până la urmă ne-amtrezit într-un vaporaş englezesc care mergea spre In-

7


dia, iar de-acolo ne-am urcat într-un vapor care se în-drepta spre Southampton. Spun că mergea „spre" şinu „la", fiindcă nu am mai ajuns acolo de fapt. Chiarîn momentul plecării, ni s-a spus că vaporul era preavechi pentru a putea rezista vreunei furtuni, lucrucare m-a făcut să fiu plin de speranţe - de pildă, căaş putea sfârşi asemenea lui Robinson Crusoe, izolatpe o insulă pustie. Nu puteam pricepe nici în ruptulcapului cum putea mama să fie atât de lipsită de ro-mantism, încât să-şi dorească vreme prielnică; cum-va însă Dumnezeu s-a întâmplat să ţină partea adulţi-lor, aşa că în cele din urmă am sosit cu bine la Gi-braltar. Numai că de-aici vaporul nu putea mergemai departe, în felul acesta, o parte din bagajelenoastre au ajuns la Southampton - le-am recuperatpaisprezece ani mai târziu, trebuind să plătim o lirăpentru vamă. între timp am călătorit prin Spania,Franţa, Austria şi Iugoslavia, în cele din urmă ne-amîntors în Austria, unde am mers la şcoală pentru untimp, după care am ajuns iarăşi în Franţa, în 1923,unde ne-am şi stabilit pentru următorii aproximativdouăzeci şi şapte de ani.

Se pare că aţi avut o copilărie romantică, pli-nă de aventuri. Dar ce s-a petrecut cu tatăl dum-neavoastră? Ce ocupaţie a avut?

Evident, a trebuit să abandoneze cariera diplo-matică, hotărându-se să o încheie definitiv cu trecu-

ŞCOALA RUGĂCIUNII

tul. Aşa că s-a decis să-şi asume responsabilitateapentru toate grozăviile care se petrecuseră în Rusia,alegând să lucreze ca muncitor necalificat. A lucratla căile ferate, în fabrici, şi a făcut lucruri de genulacesta până când i-a cedat sănătatea. Atunci s-a de-dicat muncii de birou. Dar nu a mai încercat săajungă la nivelul pe care-1 avusese înainte ca diplo-mat, fiindcă era încredinţat că trecutul era trecut şică cineva trebuia să-şi asume responsabilitatea pen-tru ceea ce se întâmplase în Rusia.

Tatăl dumneavoastră pare să fi fost un omextraordinar. Sunt multe lucruri pe care vi leputeţi aminti în legătură cu el?

îmi amintesc câteva din afirmaţiile lui. Pro-priu-zis, sunt două lucruri care m-au impresionat, şipe care le-am păstrat pentru tot restul vieţii. Unuldin acestea este despre viaţă, îmi amintesc că mi-aspus după o sărbătoare: „Sunt îngrijorat pentru ti-ne", iar eu i-am răspuns: „Crezi că aş putea avea unaccident?" Atunci el mi-a zis: „Asta n-ar fi nimic,chiar dacă ai fi omorât. Mă gândeam că ţi-ai pierdutintegritatea". Iar altă dată mi-a zis: „Să nu uiţi nici-odată că a fi viu sau a fi mort nu înseamnă mare lu-cru. Ceea ce contează este lucrul pentru care trăieştişi lucrul pentru care eşti gata să mori". Aceste lu-cruri au fost temelia educaţiei mele şi arată un sensal vieţii pe care mi 1-a transmis.


Cum a fost afectată educaţia dumneavoastrăde-a lungul acestei perioade?

După un timp în care am frecventat şcoala ca toţiceilalţi copii, de la vârsta de doisprezece ani am în-ceput să lucrez, dând meditaţii copiilor mai mici de-cât mine, pentru a-mi putea plăti cărţile de careaveam nevoie la şcoală.

La ce materii dădeaţi meditaţii?

Aritmetică şi orice altă materie pe care eu o ştiam,iar ei nu. Ceva mai târziu am meditat la latină, pecare o ştiam foarte bine, şi în felul acesta am reuşitsă-mi plătesc universitatea. Meditam la fizică, chi-mie şi latină câte trei-patru ore în fiecare seara, iarasta m-a susţinut financiar pe durata studiilor.

Trebuie să fi fost o viaţă foarte grea.

Aşa este; căci nu mai puteam învăţa pentru mineîn cursul săptămânii, ci trebuia să fac totul la sfârşitulsăptămânii, ceea ce însemna că de cele mai multe oritrebuia să învăţ şi noaptea. Mă culcam la 8 diminea-ţa, dormeam până la amiază, şi apoi începeam dinnou să lucrez. Ritmul acesta aproape că m-a termi-nat, dar cel puţin mi-a permis să-mi continui studiile.

în acea vreme studiaţi medicina?

După ce mi-am terminat liceul, unde mă pregăti-sem în limbi clasice, m-am dus la Şcoala de Ştiinţe

10

ŞCOALA RUGĂCIUNII

a Universităţii Sorbona, unde am studiat fizica, chi-mia şi biologia. După absolvire, am mers la Facul-tatea de Medicină pe care am terminat-o în 1939,tocmai când a izbucnit războiul.

Aşadar, în 1939 eraţi medic?

Da. Numai că în septembrie 1939 am fost recru-tat, aşa că am fost implicat în război în două moduri- la începutul şi sfârşitul lui, ca medic chirurg înarmata franceză, iar în partea de mijloc a războiuluiîn Rezistenţa franceză.

Aţi lucrat într-un spital francez în timpul ocu-paţiei germane?

Pentru un timp am lucrat în spital, dar la un mo-ment dat a devenit riscant, pentru că mă înrolasemîn Rezistenţă şi trebuia să mă ocup de misiunile în-credinţate. Aşa că am părăsit spitalul şi am predat ovreme într-o şcoală.

N-aţi fost prins niciodată.

Nu, mă tem că n-am reuşit să fiu erou nici măcarîn felul acesta.

Care era naţionalitatea dumneavoastră?

Am fost apatrid până în 1937, când am solicitat -naţionalitatea franceză, pe care am păstrat-o până

11


acum. Aşa că, tehnic vorbind, sunt francez, însăaparţin acelei generaţii care este rusească în inimaei. Prin educaţie, cultură şi aşa mai departe, nu simtcă aparţin pe deplin unei părţi sau alteia, în Rusiamă simt rus datorită limbii şi ţării, care sunt ale me-le, deşi nu le aparţin fiindcă sunt un emigrant. Iar înafara Rusiei sunt mult prea rus pentru a mă puteaamesteca complet în mediul din jurul meu.

Când aţi devenit creştin? A existat vreun mo-ment decisiv?

Convertirea mea s-a produs în câteva etape. Pânăpe la 15 ani, am fost un necredincios şi un înverşu-nat vrăjmaş al Bisericii. Nu ştiam de nici un Dum-nezeu, nu aveam nici un interes faţă de El şi uramtot ceea ce avea legătură cu ideea de Dumnezeu.

în ciuda tatălui dumneavoastră?

Da, pentru că până la vârsta de 15 ani viaţa fu-sese foarte grea, nu aveam un acoperiş sub care sălocuim cu toţii, iar eu locuiam la internatul şcolii,unde viaţa era aspră şi violentă. Toţi membrii fami-liei mele locuiau în diferite colţuri ale Parisului.De-abia pe la 14 ani am reuşit să locuim toţi împre-ună, ceea ce a fost o adevărată fericire şi binecuvân-tare - este ciudat să crezi că cineva ar putea desco-peri fericirea perfectă într-o casă de la periferia Pa-

12

ŞCOALA RUGĂCIUNII

risului, dar aşa s-a întâmplat. Era prima dată de laRevoluţie când aveam şi noi o casă. Dar înainte deasta trebuie să spun că s-a petrecut ceva care mi-adat mult de gândit. Pe la 11 ani am fost trimis într-otabără de băieţi, unde am întâlnit un preot care aveaîn jur de 30 de ani. M-a impresionat ceva la el -avea dragoste de dăruit pentru toţi, iar această iu-bire nu era condiţionată de cuminţenia noastră,după cum nu era afectată nici de obrăzniciile noas-Irc. Era o necondiţionată putere de iubire. Nu maiîntâlnisem aşa ceva până atunci. Eram iubit acasă,desigur, dar mi se părea ceva firesc. Aveam şi pri-eteni, dar şi acesta era un lucru firesc; însă o ase-menea iubire nu mai întâlnisem vreodată. La vre-mea aceea, nu am pus-o în legătură cu ceva anu-me, găseam doar că acest om era extrem de deru-tant şi de vrednic de iubit. Numai după un timp,când descoperisem deja Evanghelia, am înţeles căomul acela iubea cu o iubire care era de dincolo deel. Preotul acela ne împărtăşea iubirea dumneze-iască sau, dacă preferaţi, iubirea lui omeneascăavea o asemenea profunzime, cuprindere şi inten-sitate, încât ne putea cuprinde pe toţi în ea, fie cubucurie, fie cu durere, dar oricum, într-o singurăiubire. Cred că această experienţă a fost prima meaexperienţă spirituală profundă.

Ce s-a întâmplat după aceasta?

13


Nimic. M-am întors la internat şi totul a urmat caşi înainte, până când toată familia a ajuns sub ace-laşi acoperiş. Când m-am trezit cuprins de fericireadeplină, un lucru neobişnuit s-a întâmplat. Am des-coperit dintr-o dată că, dacă fericirea este lipsită descop, este de nesuportat. Nu puteam accepta o feri-cire lipsită de rost. Greutăţile şi suferinţa trebuie săfie biruite, întotdeauna este ceva dincolo de ele. Darpentru că nu avea nici un sens ulterior şi întrucât nucredeam în ceva, fericirea mi se părea alterată. Aşacă am hotărât să cercetez timp de un an dacă viaţaavea vreun sens. Dacă, în timpul acelui an, nu pu-team găsi nici un sens, mă hotărâsem să nu mai tră-iesc, ci să mă sinucid.

Cum aţi ieşit din această fericire fără sens?

Am început să caut în viaţă un sens diferit de celpe care 1-aş fi putut găsi printr-o dedicare faţă de unţel oarecare. Studiul şi faptul de a mă face util înviaţă nu m-au convins câtuşi de puţin, întreaga meaviaţă de până atunci fusese concentrată asupra sco-purilor imediate, şi dintr-o dată acestea deveniserăgoale. Am simţit ceva extrem de dramatic petrecân-du-se în sufletul meu, în timp ce totul în jur îmi pă-rea neînsemnat şi lipsit de sens.

Au trecut în felul acesta câteva luni, şi nimic nuapărea la orizont, într-o zi - era în timpul Postuluimare, iar eu eram pe atunci membru al unei organi-

14

ŞCOALA RUGĂCIUNII

zaţii ruseşti de tineret din Paris - unul dintre şefiiorganizaţiei a venit la mine şi mi-a zis: „Am invitatun preot să ne vorbească, vino". Am răspuns cu oindignare violentă că nu voi merge. Nu suportamliiserica. Nu credeam în Dumnezeu. I-am zis că numă voi duce ca să-mi pierd timpul, oricât de puţinar ţine prelegerea. Şeful nostru era însă un om subtil

mi-a explicat că toţi cei din grupul meu au avutaceeaşi reacţie, şi dacă nimeni nu va veni va fi ne-plăcut pentru toată lumea, de vreme ce preotul, caresosise deja, va trebui să vorbească într-o sală goală.„N-ai decât să nu asculţi, mi-a spus liderul nostru,nu-ini pasă, dar măcar vino, stai jos şi fii prezent fi-/ic". Măcar atât devotament puteam să arăt şi eu or-ganizaţiei mele de tineret, aşa că am asistat la în-Ireaga conferinţă. Nu aveam intenţia să ascult. Darmi s-au ciulit urechile. Deveneam tot mai indignat.Vedeam un tablou al lui Hristos şi al creştinismuluicare-mi era de neacceptat. Când conferinţa a luatsfârşit, am gonit spre casă, pentru a verifica adevă-rul celor spuse. Am întrebat-o pe mama mea dacăavea Evanghelia, fiindcă voiam să ştiu dacă Scrip-turile susţin imaginea monstruoasă cu care rămăse-sem în urma cuvântării preotului. Nu aşteptam ni-mic bun de la lectura care urma, aşa că am număratcapitolele celor patru evanghelii, ca să mă asigurcă-1 voi citi pe cel mai scurt, pentru a nu-mi pierdetimpul în mod nejustificat. Am început să citescEvanghelia după Marcu.

15


In timp ce citeam începutul acestei evanghelii,înainte de a ajunge la capitolul al treilea, am devenitdintr-o dată conştient de faptul că de cealaltă parte abiroului meu se afla o prezenţă. Iar certitudinea căacolo era Hristos, stând lângă mine, a fost atât deputernică, încât nu m-a părăsit niciodată de atunci.Acesta a fost adevăratul moment decisiv. Pentru căHristos era viu şi întrucât eu fusesem în prezenţaLui, puteam spune cu certitudine că ceea ce Evan-ghelia afirmă despre răstignirea profetului din Gali-leea era adevărat şi că centurionul a avut dreptatecând a spus: „Cu adevărat Acesta este Fiul luiDumnezeu". Numai în lumina învierii am putut citicu încredinţare povestea Evangheliei, ştiind că totulera adevărat în ea tocmai pentru că evenimentulimposibil al învierii era pentru mine mai sigur decâtoricare eveniment al istoriei, în istorie trebuie săcred, învierea este ceea ce ştiu cu siguranţă. Dupăcum vedeţi, nu am descoperit Evanghelia pornindde la mesajul Buneivestiri şi nici nu mi s-a dezvă-luit ca o poveste în care se poate crede sau nu. Pen-tru mine a început ca un eveniment care lăsa toateproblemele necredinţei în urmă, fiindd} era o expe-rienţă directă şi personală.

Iar această convingere a rămas cu dumnea-voastră pentru tot restul vieţii? Nu aţi avut şimomente de îndoială?

16

ŞCOALA RUGĂCIUNII

Am devenit absolut sigur în mine însumi de fap-t u l că Hristos este viu şi că anumite lucruri există.Nu aveam toate răspunsurile, dar, fiind atins deacea experienţă, eram sigur că mă aşteptau în viitorrăspunsuri, viziuni, posibilităţi. Aceasta este ceea ceînţeleg prin credinţă - nu o îndoială în sensul de a fiîn confuzie şi perplexitate, ci a te îndoi pentru adescoperi realitatea vieţii, acel fel de îndoială carete determină să doreşti să cercetezi şi să descoperimai mult, o îndoială care îţi cere să explorezi.

Când aţi fost hirotonit?

Am fost hirotonit în 1948, dar înainte de asta amdepus voturile monahale. Acest lucru a fost făcut însecret, fiindcă statutul de monah era incompatibil

1 eu practica medicală. Aşa că am trăit un fel de viaţămonahală sub paravanul activităţii medicale, încer-când să fiu credincios în mod lăuntric statorniciei,Sărăciei, castităţii şi ascultării, însă exprimând toateaceste lucruri în condiţiile serviciului medical încare mă aflam - fie că era vorba de vremurile derăzboi sau de cele de pace care au urmat, când amdevenit medic generalist. Iar când am devenit preot,faptul că depusesem voturile a ieşit la iveală. Existăînsă aşa o mare lipsă de preoţi, că nici unul dintrecei din generaţia mea care s-au făcut monahi cugândul de a duce o viaţă retrasă nu a avut şansa dea-şi împlini dorinţa. Am fost cu toţii chemaţi deepiscopii noştri şi trimişi la lucrarea pastorală.

17

TMITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ

Dar sunteţi totuşi un monah...

Da.

însă trăiţi, cum s-ar zice, în piaţa cetăţii.

Nu cred că trăirea în pieţe este diferită cu cevade trăirea în pustie. A fi sărac material este, într-unfel, mult mai uşor decât a fi sărac în mod lăuntric,în sensul de a nu fi legat de nimic. Acesta este unlucru foarte greu de învăţat şi care se petrece trep-tat, de la un an la altul, înveţi cu adevărat să apreci-ezi lucrurile, să-i priveşti pe oameni şi să constaţifrumuseţea lor strălucitoare - fără a dori să te înstă-pâneşti peste aceşti oameni. A smulge o floare în-seamnă a intra în stăpânirea ei, înseamnă şi a o uci-de. Votul sărăciei mă face să apreciez lucrurile multmai mult. Dar în primul rând trebuie să învăţăm săfim liberi în noi înşine. Sunt momente în care tre-buie să te retragi în mod fizic pentru a învăţa ce în-seamnă pentru ceva sau cineva să existe în felul Iuipropriu şi nu doar ca o oglindă a emoţiilor tale.

Se întâmplă atât de des ca, atunci-când spunem„eu te iubesc", să o spunem cu un rnare- „eu" şi cu un„tu" mititel. Folosim iubirea ca pe o Conjuncţie, înloc să ne raportăm la ea ca la un verb care implicăacţiunea. Nu este de ajuns să stăm cu privirea aţintităspre orizont, sperând că astfel îl vom vedea peDomnul; mai curând ar trebui să ne uităm cu atenţiela aproapele nostru, care este cineva a cărui existenţă

18

ŞCOALA RUGĂCIUNII

;i fost voită de Dumnezeu, cineva pentru care Dum-nezeu a murit. Orice persoană pe care o întâlnim aredreptul de a exista pentru că are o valoare în sine, iarnoi nu suntem obişnuiţi cu lucrul acesta. Acceptareadeosebirii dintre mine şi celălalt este un pericolpentru noi, ceva ce ne ameninţă. A recunoaşte drep-t u l celuilalt de a fi el însuşi poate însemna recunoaş-Icrca dreptului său de a mă ucide. Dar dacă stabilimo limită dreptului celuilalt de a exista, lucrul acestadevine nedrept. Iubirea este dificilă. Hristos a fostrăstignit pentru că ne învăţa un fel de iubire care îiîngrozeşte pe oameni, o iubire care cere abandonaretotală - este aducătoare de moarte.

Ce vreţi să spuneţi prin asta?

Dacă ne întoarcem la Dumnezeu şi-L întâlnimfaţă către faţă, trebuie să fim pregătiţi să plătimpreţul. Dacă nu suntem gata să plătim acest preţ,trebuie să mergem prin viaţă ca nişte cerşetori, spe-rând că altcineva va plăti în locul nostru. Dar dacăne întoarcem la Dumnezeu vom descoperi că viaţaeste adâncă, vastă şi extrem de vrednică de trăit.

Ne-am putea întoarce la timpul în care eraţiîn secret un monah şi totodată medic? Ce-aţi în-văţat din această experienţă?

Am să vă dau un exemplu concret, în spitalul încare lucram în calitate de chirurg militar, a venit

19


odată un neamţ cu un deget sfârtecat de un glonţ.Chirurgul-şef a venit, s-a uitat la rană şi a zis: „Tă-iaţi-1". Acesta era un lucru rapid şi uşor de făcut -toată treaba n-ar fi luat decât vreo cinci minute.Atunci soldatul a spus: „Este cineva aici care ştiegermană?" Am vorbit cu el şi am aflat că este cea-sornicar şi deci, dacă i s-ar fi amputat degetul, pro-babil că nu ar mai fi putut lucra niciodată. Aşa căne-am ocupat cinci săptămâni de el tratându-i de-getul rănit, iar soldatul a putut părăsi spitalul cucinci degete în loc de patru. Din aceasta am aflat căa fi ceasornicar este tot atât de important ca şi oricealtceva. Aş zice că am învăţat să preţuiesc grijileomeneşti mai întâi. După care poţi începe să te rogi- o rugăciune statornică, stăruind înaintea lui Dum-nezeu, stând înaintea Lui faţă către faţă, simpluspus, să fii împreună cu El.

Iar după ce aţi fost hirotonit aţi ajuns în Ma-rea Britanic?

Am ajuns în Marea Britanic la sfârşitul lui ianua-rie 1949, pentru a fi preotul Frăţiei anglo-ortodoxea Sfinţilor Alban şi Serghie, lucru care pare destulde temerar dacă e să ţinem cont de faptul că nuştiam nici un cuvânt în engleză la vremea aceea.

Nu cred că v-a luat prea mult timp să învăţaţilimba engleză.

20

ŞCOALA RUGĂCIUNII

Să învăţ acea engleză de bază care mi-a permissă comunic - şi să produc astfel un mare amuza-ment pentru ceilalţi - asta nu mi-a luat mult.

Acum mai întâmpinaţi greutăţi în a comu-nica? în definitiv, credinţa creştină nu este cevape care oamenii ar înţelege-o cu uşurinţă sau cudragă inimă.

Nu văd nici o problemă în asta. Scopul meu estede a trăi într-o situaţie în care să fiu în acelaşi timpprofund implicat şi deplin liber. Lucrul esenţial estecă nu mă întreb niciodată care va fi rezultatul acţiu-n i i mele - asta este grija lui Dumnezeu. Singura în-trebare pe care mi-o pun în viaţă este: ce trebuie săfac în acest moment? Ce ar trebui să spun? Tot ceeace poţi face este să te străduieşti din toată fiinţa tasă fii în fiecare clipă atât de cinstit pe cât îţi stă înputinţă - iar în rest lasă-L pe Dumnezeu să se folo-sească de tine, chiar împotriva ta.

De fiecare dată când vorbesc, o fac cu toată con-vingerea şi credinţa care sunt în mine. îmi pun viaţaîn ceea ce spun. Nu cuvintele în sine sunt impor-tante, ci faptul de a ajunge până la nivelul convin-gerilor oamenilor. Acesta este temeiul comunicării,acesta este locul în care ne întâlnim cu adevărat uniicu alţii. Dacă unii vor să mă ia peste picior, nu măderanjează; dar dacă ceea ce spun produce o scân-teie în ei şi ajungem să vorbim, aceasta înseamnă că

21


vorbim cu adevărat despre ceva care ne preocupă cuadevărat.

Sunteţi de părere că transmiterea Evanghelieipoate fi împiedicată de cultura de suprafaţă astilului englezesc modern de viaţă?

Da, fiindcă Evanghelia trebuie să atingă nu doarintelectul, ci întreaga fiinţă. Englezii spun adeseori:„Este interesant, hai să discutăm despre asta, să ostudiem ca idee", dar în realitate ei nu fac nimic.A-L întâlni pe Dumnezeu înseamnă a intra în „bâr-logul tigrului" - Dumnezeu nu este o pisicuţă, ci untigru. Lumea lui Dumnezeu este un domeniu peri-culos. Nu-i de ajuns să cauţi informaţii despre ea -trebuie să pătrunzi înăuntru.

Când aţi sosit în Anglia, v-a surprins cevaanume?

Când am ajuns aici am fost îngrozit de atitudineabritanică faţă de moarte. A muri, pentru ei, păreaaproape ceva lipsit de decenţă - dacă. ţi s-a întâm-plat să decazi într-atât încât să mori, există niştespecialişti de la pompele funebre care te aranjează.şi te dichisesc pentru înmormântare. Iar cam la vreodouă săptămâni după asta, se ţine o frumuşică sluj-bă de pomenire, în care-ţi transferi sentimentele în-tr-un soi de domeniu spiritual, îmi amintesc că

22

ŞCOALA RUGĂCIUNII

m-am dus să predic despre moarte la Biserica Uni-versităţii Cambridge, iar un preot de-acolo mi-aspus că nu văzuse niciodată un mort. De ce existăaceastă atitudine morbidă faţă de moarte? în modnormal nu te descotoroseşti de cineva dându-1 afarăpe uşa din dos! Dacă moartea nu este altceva decâtînfrângere, sfârşitul vieţii, bineînţeles că este neplă-cut pentru familie să aibă de-a face cu ea, gândin-du-se că şi lor li se va întâmpla curând acelaşi lu-cru. Evident, cu cât ai o atitudine mai greşită faţă demoarte, cu atât îţi va apărea mai oribilă şi mai înfri-coşătoare, îmi amintesc de o altă întâmplare. Odoamnă în vârstă a murit, iar familia ei m-a sunatrugându-mă să vin, fiindcă le eram prieten. Ajun-gând acolo, am observat că nu era nici un copil prinpreajmă. Am întrebat care era motivul, căci în Bise-rica ortodoxă copiii merg întotdeauna la cel mort,iar coşciugul este lăsat deschis. Mama lor a răs-puns: „Vor fi înspăimântaţi, ei ştiu ce este moar-tea". Am aflat că nu cu mult timp în urmă copiii vă-zuseră un iepure mort strivit de o maşină; de aceea,părinţii s-au gândit că se vor teme dacă o vor vedeape bunică. Am întrebat dacă n-ar putea fi lăsaţi săintre, căci altfel, le-am spus părinţilor, s-ar putea caei să rămână întotdeauna cu această atitudine temă-toare faţă de moarte. Până la urmă părinţii au fostde acord să-i lase pe copii să intre în casă aşa că amintrat împreună în camera în care odihnea bunica. O

23


vreme, am stat tăcuţi lângă pat, apoi unul din copiia zis: „Ce frumoasă e bunica!" Moartea încetase sămai fie ceva înfricoşător, ceva de care să te temi.

Nu aţi spus nimic despre mama dumneavoas-tră, dar cred că vă era foarte apropiată.

Era o femeie minunată, foarte simplă şi directă.Propria mea experienţă a morţii am avut-o prin ma-ma, căci a avut cancer. Viaţa a căpătat o semnifica-ţie uriaşă - tot ceea ce spuneam sau făceam putea fiun ultim gest, totul trebuia să cuprindă patruzeci deani de iubire.

Trebuie să vă f! marcat într-un fel statutul deemigrant şi sentimentul de a nu aparţine pe de-plin unui loc. Privind în urmă, în viaţa dumnea-voastră, aţi putea spune că această experienţăv-a influenţat credinţa?

Cred că aveţi dreptate, în timpul Revoluţiei L-ampierdut pe Hristosul splendorii liturgice şi L-am aflatpe acel Hristos care este vulnerabil aşa cum eram şinoi, pe Hristosul respins şi alungat la fe(l cum eram şinoi - L-am aflat pe Hristosul care în ceasul Patimilornu mai avea nimic, nici măcar prieteni, într-o situaţiecare semăna cu experienţa noastră.

Dumnezeu te ajută arunci când nimeni altcinevanu te ajută. Dumnezeu se află în punctul de maximă

24

ŞCOALA RUGĂCIUNII

/*

tensiune, în locul critic, în mijlocul furtunii. Intr-unfel, deznădejdea se află în mijlocul tuturor lucruri-lor - numai să ştim cum să trecem prin ea. Trebuiesă fim pregătiţi pentru o vreme în care Dumnezeunu va fi lângă noi şi trebuie să ştim să ne ferim săpunem în locul Lui un fals Dumnezeu, într-o zi,după cum o spun în carte, o fată a venit în sala meade operaţii pentru a condamna Evangheliile, dar13ră să le fi citit, în luna ei de miere, s-a dus la cine-matograf cu soţul ei şi a orbit din senin. Ulterior audescoperit că suferea de o boală incurabilă. Aflân-du-se în ultimul stadiu al bolii, fata aceea mi-ascris: „Inima mea este neputincioasă, nu se maipoate mişca către Dumnezeu" şi a avut curajul de aaccepta adevărata absenţă fără a o înlocui cu o pre-zenţă mincinoasă, cu un fals Dumnezeu compătimi-tor. Curajul excepţional al acestei persoane m-a im-presionat foarte mult; acestea sunt lucruri pe carenu le pot uita.

Ziua în care Dumnezeu este absent, când tace -acesta este începutul rugăciunii. Nu atunci cândavem multe de spus, ci atunci când îi spunem: „Nupot trăi fără Tine, de ce eşti atât de crud, atât de tă-cut?" Faptul de a şti că ori îl găsim, ori murim -asta ne face să ne căutăm scăparea la locul în carene aflăm în Prezenţă. Dacă ascultăm de ceea ceinimile noastre ştiu despre iubire şi dor şi dacă nune temem de deznădejde, vom afla că biruinţa esteîntotdeauna de cealaltă parte a deznădejdii.

25


Şi mai este timpul acela în care avem un dor alinimii după Dumnezeu însuşi, nu după darurile Lui,ci numai după El. Este multă tristeţe în ochii careîncep să vadă şi care cercetează infinitul, adeseoriîn mijlocul împlinirii şi al fericirii. Este vorba de undor de casă, după un cămin care nu poate fi locali-zat geografic, acel cămin în care se găsesc iubirea,plinătatea şi viaţa.

îmi amintesc că spuneaţi: „Este drept că suntnebun, dar este o nebunie stranie, fiindcă şi alţiivor să se molipsească de ea". Ce doreaţi să spu-neţi prin asta?

Fiind creştini, ne aflăm întotdeauna în tensiune -în nelinişte, dar în acelaşi timp în fericire. Acestaeste un lucru nebunesc, ridicol. Numai că este ade-vărat - la fel de adevărat ca atunci când acceptămîntunericul nopţii deopotrivă cu strălucirea zilei.Trebuie să împlinim un act de capitulare - dacăsunt în Hristos, atunci există momente în care tre-buie să împărtăşesc strigătul Domnului pe Cruce şiîntristarea Lui din Ghetsimani. Există un mod de afi înfrânt, chiar în credinţa noastră - atunci când îm-părtăşeşti tulburarea Domnului. Nu cred că ar trebuisă spunem: „Aceasta nu ţi se va întâmpla ţie nici-odată". Dacă suntem creştini ar trebui să trecemprin această viaţă acceptând viaţa şi lumea fără aîncerca să creăm o lume falsificată.

26

ŞCOALA RUGĂCIUNII

Dar, pe de altă parte, creştinul este asemeneacelui care trăieşte în trei dimensiuni într-o lume încare majoritatea oamenilor trăiesc doar în două.Oamenii care trăiesc în libertate şi în interiorulunei dimensiuni a veşniciei vor simţi întotdeaunacă ceva este greşit, vor descoperi că ei sunt ceicare vor rămâne întotdeauna pe dinafară. Cu aceas-ta problemă s-au confruntat primii creştini atuncicând au afirmat că singurul lor rege era Dumne-zeu. Ceilalţi s-au strâns roată în jurul lor şi le-auspus: „Dacă spuneţi asta înseamnă că nu vă maisupuneţi regelui nostru", aşa că deseori îi persecu-tau. Numai că singurul mod adevărat de a rămânedevotat lumii bidimensionale este a fi devotat lu-mii tridimensionale, pentru că în realitate lumeaare trei dimensiuni. Dacă trăieşti cu adevărat întrei dimensiuni fără a vieţui simplu în două, imagi-nându-ţi-o doar pe-a treia, atunci viaţa va fi depli-nă şi semnificativă. Primii creştini puteau trăi aşa,iar creştinii de astăzi pot şi ei.

Aş dori să discutăm o ultimă chestiune - înlegătură cu Rusia. Vă duceţi acolo destul de des.Despre ce este vorba?

Mă duc în Rusia o dată pe an, pentru a-1 informape patriarh în legătură cu viaţa bisericească dinVest, pentru a vorbi în facultăţile de teologie şi pen-tru a păstra legătura cu Biserica rusă. Slujesc acolo,predic în biserici şi vorbesc cu oameni obişnuiţi.

27


Vă implicaţi şi politic?

Am încercat să realizăm o tensiune creatoare în-tre faptul de a aparţine fără rezerve Bisericii ruse şifaptul de a fi emigranţi politici. In această tensiune

' în care ne aflăm, între calitatea de membru al Bise-ricii şi calitatea de cetăţean, prima este mult mai li-beră decât dacă am fi avut o relaţie mai armonioasăîntre Biserică şi Stat.

în ce măsură se poate vorbi despre creştinipracticanţi astăzi în Rusia?

Cred că este un procent semnificativ. Statisticvorbind, am putea considera că avem aproape 30 demilioane de închinători în Rusia, ceea ce reprezintăun număr mare după cincizeci de ani de suprimaresistematică a credinţei, săvârşită în perioada stali-nistă printr-o violenţă extremă şi o propagandă me-todică, în realitate însă, tineretul rus a devenit totmai interesat de probleme care ţin de viaţa spiritu-ală şi există un număr în creştere de tineri care vinla biserică, fie să cerceteze, fie pentru a rămânemembri ai ei. Este un cerc foarte, mare de tineripentru care Dumnezeu, problemele spirituale suntde mare importanţă.

Există impresia, atunci când vorbiţi, nu neapă-rat când vă referiţi la Rusia, ci în general, că ce-

28

ŞCOALA RUGĂCIUNII

reţi foarte mult de la oameni? De pildă, aţi vorbitmai devreme despre „a plăti preţul" şi mai consi-deraţi şi că moartea nu este ceva foarte grav.

Aveţi dreptate, aşa este. Poate că aş putea ilustraaceasta printr-o poveste care ţine de istoria mai re-centă a Bisericii ruse. Cred că povestea arată ceeace vreau să spun în legătură cu faptul de a fi creştin,în anii Războiului Civil, când armatele rivale luptaupentru putere, cucerind şi pierzând teren timp detrei ani, un mic orăşel care până atunci fusese ţinutde rămăşiţele trupelor imperiale, căzu în mâinileArmatei Roşii. O femeie care avea doi copii mici,în vârstă de patru şi cinci ani, descoperi că se aflauîn pericol de moarte, fiindcă soţul ei făcea parte dintabăra opusă. Femeia se ascunse într-o casă pără-sită, sperând că va găsi un prilej pentru a putea scă-pa, într-o seară, o femeie tânără, Natalia, cam deaceeaşi vârstă cu ea - în jur de douăzeci de ani —, îibătu la uşă şi întrebă dacă ea era cutare. Auzind cămama încuviinţă, Natalia o preveni că fusese des-coperită şi că urma să fie prinsă chiar în noapteaaceea pentru a fi împuşcată. Şi adăugă: „Trebuie săfugiţi chiar acum". Mama se uită la copii şi spuse:„Cum aş putea fugi?" Tânăra, care până atunci nufusese decât un aproape cu trupul, deveni în acelmoment aproapele din Evanghelie, îi spuse: „Poţi,pentru că eu voi rămâne aici şi voi răspunde în nu-mele tău când vor veni după tine". „Dar atunci te

29


vor împuşca pe tine", zise mama. „Da, numai că eunu am copii." Şi a rămas precum a zis.

Ne putem închipui urmarea. Putem vedea noap-tea venind, învăluind căsuţa în întuneric, în întris-tare, în frig şi-n umezeală. Putem vedea acolo o fe-meie care-şi aştepta moartea şi ne putem aminti degrădina din Ghetsimani. Ne-o putem imagina peNatalia cerând ca acest pahar să treacă de la ea, ce-rere întâmpinată, precum cea a lui Hristos, de tăce-rea divină. Putem s-o vedem cum îşi îndreaptă gân-dul către toţi aceia care ar putea-o ajuta, dar careacum nu erau lângă ea. Ucenicii lui Hristos au dor-mit; iar ea nu se putea duce la nimeni fără a trăda.Ne putem imagina că s-a rugat nu o dată ca jertfa eisă nu fie zadarnică.

Probabil că Natalia s-a întrebat nu o dată ce se vaîntâmpla cu mama aceea şi cu copiii ei după ce eava muri, fără să primească alt răspuns decât cuvân-tul lui Hristos: „Nimeni nu are mai multă dragostedecât cel ce-şi pune viaţa pentru prietenul lui". Poa-te că nu o dată s-a gândit că într-un minut s-ar fi pu-tut pune în siguranţă! Era destul să deschidă uşa,pentru ca, din clipa în care s-ar fi aflat în stradă, săînceteze să mai fie acea femeie - ar fi' devenit ea în-săşi, din nou. Nu trebuia decât să-şi nege falsa iden-titate, identitatea pe care o împărţea cu altcineva.Numai că a murit, împuşcată. Mama şi copiii ei auscăpat.

Absenta lui Dumnezeu

C hiar de la începutul învăţării rugăciunii, aşdori să se înţeleagă limpede faptul că ceeace înţeleg prin „a învăţa să ne rugăm" nu se

referă la justificarea sau explicarea rugăciunii din-tr-o perspectivă speculativă. Dimpotrivă, aş dori săarăt ce trebuie să ştie şi să facă cel care doreşte săse roage. Şi, pentru că eu însumi sunt un începător,voi presupune că şi voi sunteţi începători, aşa căvom încerca să începem împreună. Nu îi vorbescaşadar celui care năzuieşte la rugăciunea misticăsau la stări înalte de desăvârşire, pentru că acestelucruri îl vor învăţa ele însele. Atunci când, în îm-prejurări deosebite, Dumnezeu răzbate până la noisau noi până la El, fie pentru că realitatea ni se des-coperă cu o adâncime pe care nu am mai simţit-opână atunci, fie pentru că descoperim în noi, în modneaşteptat, o adâncime în care rugăciunea locuieşteşi din care ţâşneşte cu putere, în asemenea situaţiinu are rost să mai discutăm despre rugăciune.Atunci când suntem conştienţi de Dumnezeu, stămînaintea Lui, ne închinăm Lui, îi vorbim Lui.

Aşadar, există la început o problemă foarte im-portantă: situaţia celui pentru care Dumnezeu paresă fie absent. Acesta este lucrul despre care aş vrea

33


să vorbesc acum. Desigur, nu mă refer la o absenţăreală - Dumnezeu nu este niciodată absent cu ade-vărat -, ci la felul în care percepem această absenţă.Stăm înaintea lui Dumnezeu şi strigăm către un cerpustiu, dinspre care nu ne vine nici un răspuns. Neîntoarcem în toate direcţiile, dar El este de negăsit.Ce ar trebui să credem într-o asemenea situaţie?

întâi de toate, este foarte important să ne amintimcă rugăciunea este o întâlnire şi o relaţie; este vorbade o relaţie tainică, una care nu poate fi impusă nicide noi, nici de Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu sepoate face prezent sau că ne poate lăsa cu sentimen-tul absenţei Sale face parte din această relaţie vie şiadevărată. Dacă L-am putea aduce în mod automat lao întâlnire cu noi, dacă L-am putea forţa să se întâl-nească cu noi, atunci n-ar mai fi nici o relaţie şi nicio întâlnire. Acesta este un lucru pe care, prin imagi-naţie, îl putem face cu o plăsmuire sau cu diverşiiidoli pe care îi aşezăm înaintea noastră în locul luiDumnezeu; însă cu Dumnezeul cel Viu nu putemface astfel, precum nu o putem face nici cu o persoa-nă vie. O relaţie trebuie să înceapă şi să se dezvolteîntr-o libertate reciprocă. Dacă înţelegeţi relaţia întermenii unei relaţii reciproce, veţi vedea că Dumne-zeu s-ar putea plânge de noi cu mult mai mult decâtne plângem noi de El. Ne plângem de pildă că Dum-nezeu nu ni se face prezent în cele câteva minute pecare I le rezervăm, dar cum rămâne oare cu cele do-uăzeci şi trei de ceasuri şi jumătate în timpul cărora

34

ŞCOALA RUGĂCIUNII

poate că Dumnezeu bate la uşa noastră, iar noi răs-pundem cu „sunt ocupat, îmi pare rău", sau când nurăspundem defel pentru că nici măcar nu mai auzimbătaia în uşa inimii noastre, a minţii noastre, a conşti-inţei noastre, a vieţii noastre? Aşadar, suntem într-osituaţie în care nu avem nici un drept să ne plângemde absenţa lui Dumnezeu, pentru că noi suntem ab-senţi într-o măsură mai mare decât este El vreodată.

Al doilea aspect foarte important este acela că oîntâlnire faţă către faţă cu Dumnezeu este întotdea-una un moment de judecată pentru noi. Nu-L putemîntâlni pe Dumnezeu în rugăciune, în meditaţie sauîn contemplaţie fără să fim fie mântuiţi, fie osândiţi.Nu am în vedere aici termenii gravi precum cel deosândă veşnică sau cel de mântuire veşnică, dejadăruită şi primită, ci mă refer la acel moment careeste întotdeauna unul critic, unul de criză. „Criză"vine din greacă şi înseamnă Judecată". A-L întâlnipe Dumnezeu faţă către faţă în rugăciune reprezintăun moment critic în vieţile noastre, şi slavă Lui cănu se face întotdeauna prezent în vieţile noastre defiecare dată când o dorim, pentru că s-ar putea să nufim în stare să îndurăm o asemenea întâlnire. Amin-tiţi-vă de nenumăratele pasaje din Scriptură în careni se spune cât de greu este pentru cineva să steafnţă către faţă cu Dumnezeu, de vreme ce El estePutere, El este Adevăr, El este Sfinţenie. De aceea,se cuvine ca primul gând pe care trebuie să-1 avematunci când nu percepem în mod tangibil prezenţa

35


divină să fie unul de recunoştinţă. Dumnezeu estemilostiv; El nu vine înainte de vreme, ci ne dă şansasă ne judecăm pe noi înşine, să ne înţelegem şi sănu venim înaintea Lui în acele momente în careaceasta nu ne-ar aduce decât osândă.

Aş dori să-ţi dau un exemplu. Cu mulţi ani înurmă, cineva a venit să mă vadă şi mi-a cerut să i-Larăt pe Dumnezeu. I-am spus că nu puteam, dar amadăugat că nu L-ar fi putut vedea chiar dacă mi-ar fistat în putinţă să i-L arăt, tocmai pentru că eram depărere - şi încă o mai cred - că pentru a-L întâlni peDumnezeu trebuie să ai ceva în comun cu El, cevacare dă vedere ochilor tăi şi simţire simţurilor tale.Atunci m-a întrebat de ce credeam asta; ca răspuns,i-am propus să se gândească câteva clipe şi să-mispună dacă există vreun pasaj în Evanghelii care 1-aimpresionat mai mult, pentru a vedea care era legătu-ra dintre el şi Dumnezeu. Omul acela mi-a zis: „Da,este pasajul acela cu femeia prinsă în adulter, din ca-pitolul 8 din Evanghelia de la loan". Atunci eu i-amspus: „Bine, acesta este unul dintre cele mai frumoa-se şi mai emoţionante pasaje. Acum aşază-te şi în-treabă-te: cine eşti tu dintre personajele din scenarespectivă? Oare Domnul sau măcar unul de-ai Lui,plin de milă şi de înţelegere şi plin de încredere înaceastă femeie care se poate pocăi şi deveni o făpturănouă? Sau poate femeia prinsă în adulter? Eşti cum-va unul din bătrânii care părăsesc locul în grabă fi-

36

ŞCOALA RUGĂCIUNII

indcă sunt conştienţi de propriile lor păcate sau unulti intre tinerii care zăbovesc acolo, aşteptând?" S-agândit câteva minute, apoi a zis: „Nici unul din aceş-tia; simt că sunt singurul iudeu care n-ar fi plecatclc-acolo, ci ar fi bătut-o cu pietre pe femeia aceea".Atunci am zis: „Slavă lui Dumnezeu că nu-ţi îngădu-ie să-L vezi faţă către faţă".

Acesta poate fi un exemplu-limită, dar cât de desnu recunoaştem situaţii similare în noi înşine? Nurefuzăm categoric cuvântul lui Dumnezeu sau pildaLui, ci, într-un mod mai puţin violent, facem ceeace au făcut soldaţii în timpul Patimilor. Ne-ar plă-cea să-I acoperim ochii lui Hristos, ca să-L putemlovi fără a fi ştiuţi. Şi oare nu facem aceasta într-on n urnită măsură atunci când ignorăm prezenţa di-vină şi acţionăm potrivit propriilor noastre dorinţeşi toane, împotriva a tot ceea ce reprezintă voinţalui Dumnezeu? încercăm să-I acoperim ochii, darde fapt ne orbim pe noi înşine. Cum am putea intraîn prezenţa Lui în asemenea momente? Putem, în-tr-adevăr, însă numai prin pocăinţă şi prin străpun-gerea inimii; nu în felul în care vrem să fim primiţiimediat - cu dragoste, cu prietenie.

Priveşte la diferitele locuri din Evanghelie. Oa-meni cu mult mai mari decât noi s-au ferit să-L pri-mească pe Hristos. Amintiţi-vă de sutaşul care I-acerut lui Hristos să-i vindece slujitorul. Hristos a zis„voi veni", dar sutaşul a zis: „Ba nu, Doamne; ci zi

37


numai cu cuvântul şi se va tămădui"1. Facem noiaceasta? Ne întoarcem noi spre Dumnezeu şi îi zi-cem: „Nu Te arăta în chip vădit ochilor mei. Căcipentru Tine destul este să spui un cuvânt, şi voi fi tă-măduit. Este destul pentru Tine să rosteşti un cuvânt,şi lucrurile se vor face potrivit cuvântului Tău. Aceas-ta este tot ceea ce doresc acum, şi nimic mai mult".Sau gândiţi-vă la Petru stând în barca sa, după ce auprins toată mulţimea aceea de peşte, când a căzut îngenunchi, zicând: „Ieşi de la mine, Doamne, căcisunt un om păcătos"2.1-a cerut Domnului să iasă dinbarca lui pentru că se simţea smerit - şi aceasta,pentru că dintr-o dată a fost pătruns de măreţia luilisus. Facem noi vreodată aceasta? Când citimEvanghelia, iar chipul lui Hristos devine irezistibil,plin de slavă, când ne rugăm şi devenim conştienţide măreţia, de sfinţenia lui Dumnezeu, spunem noivreodată „nu sunt vrednic ca El să vină până lamine"? Ca să nu mai pomenesc de toate acele ocaziiîn care ar trebui să fim conştienţi de faptul că nu poa-te veni până la noi fiindcă ne-am făcut cu totul ne-vrednici de asta. Noi vrem ceva de la El, dar nu pe ElA

însuşi. Este aceasta o relaţie? Oare la fel ne purtăm şicu prietenii noştri? Căutăm la ceea ce putem obţinedintr-o relaţie de prietenie sau la prietenul pe care-1iubim? Şi gândim aceasta şi în legătură cu Domnul?

Mt. 8, 8.!Lc. 5, 8.

38

ŞCOALA RUGĂCIUNII

Să ne gândim acum la rugăciunile noastre, ale tale$i ale mele; gândeşte-te la căldura, adâncimea şi in-tensitatea rugăciunii tale când este făcută pentru cine-va pe care-1 iubeşti sau pentru ceva care este impor-tant în viaţa ta. în asemenea momente, inima ta estedeschisă şi tot sufletul tău este strâns în rugăciune, în-seamnă aceasta că Dumnezeu contează pentru tine?Nicidecum. Nu înseamnă decât că obiectul rugăciuniitale contează pentru tine. Pentru că atunci când ţi-aiisprăvit rugăciunea ta cea fierbinte, adâncă şi intensăpentru persoana pe care o iubeşti sau în legătură cusituaţia care te preocupă şi te rogi pentru următoareapersoană sau situaţie, care nu sunt la fel de importante

dacă se întâmplă ca dintr-o dată să te răceşti în ru-găciunea ta, ce s-a schimbat? S-a răcit oare Dumne-y.cu? A dispărut El? Nu, desigur; ci înseamnă că toatăintensitatea rugăciunii tale şi tot ceea ce era înălţătorîn ea nu venea din simţirea prezenţei lui Dumnezeu,din credinţa ta în El, din nevoia ta de El, ori dinconştiinţa existenţei Lui. Rugăciunea ta nu era altcevadecât rezultatul grijii tale pentru o persoană sau unlucru anume, nicidecum pentru Dumnezeu. Cum demai suntem surprinşi atunci de această absenţă a luiDumnezeu? Noi suntem cei care ne facem pe noiînşine absenţi, noi suntem cei care ne răcim din clipaîn care nu ne mai pasă cu adevărat de Dumnezeu. Dece? Fiindcă El nu este destul de important pentru noi.

Mai sunt şi alte feluri în care Dumnezeu este„absent". Atât timp cât noi înşine suntem reali, atât

39


timp cât noi suntem cu adevărat noi înşine, Dumne-zeu poate fi prezent şi poate face ceva cu noi. însădin clipa în care încercăm să fim ceea ce nu suntem,nimic nu a mai rămas de spus sau de făcut; am de-venit nişte fantome, nişte prezenţe fără realitate, decare Dumnezeu nu Se poate apropia.

Pentru a ne putea ruga, trebuie să ne aflăm în inte-riorul acelui loc numit împărăţia lui Dumnezeu. Tre-buie să recunoaştem că El este Dumnezeu, că El esteîmpărat şi că trebuie să ne predăm Lui. Să ne îngri-jim măcar să aflăm care este voia Lui, chiar dacă nusuntem deocamdată în stare să o împlinim. Căci dacănu ne îngrijim nici măcar de acest lucru, dacă ne pur-tăm cu Dumnezeu precum acel tânăr bogat care nu-Lputea urma pe Hristos fiindcă era prea bogat, cumL-am mai putea întâlni? Adeseori, ceea ce am dori sădobândim prin rugăciune, prin acea relaţie adâncă cuDumnezeu după care tânjim, nu reprezintă decât oaltă perioadă de fericire; de fapt, nu suntem pregătiţisă vindem tot ce avem pentru a cumpăra mărgăritarulcel de mult preţ1. Dar cum altfel 1-am putea dobândi?Dar vrem cu adevărat să-1 dobândim? Oare nu se în-tâmplă la fel şi în relaţiile dintre oameni, atunci când,datorită iubirii pe care şi-o poartă bărbatul şi femeia,nici un alt om nu mai poate avea aceeaşi importanţăpe care o are cel iubit? într-o axiomă a lumii antice:„Când un bărbat are soţie, el nu mai este înconjuratde bărbaţi şi de femei, ci de oameni".

Mt. 13,46.

40

ŞCOALA RUGĂCIUNII

Nu aşa ar putea, ar trebui să se întâmple cu toateavuţiile noastre atunci când ne întoarcem cătreDumnezeu? Negreşit, toate ar trebui să pălească şisă se ofilească, precum un fundal în cadrul căruiasingurul chip de preţ pentru noi se detaşează de totce-1 înconjoară. Am dori măcar o singură tuşă dealbastru ceresc pe pânza de ansamblu a vieţii noas-tre, care este atât de încărcată de umbre. Dumnezeuprimeşte să fie ţinut cu totul în afara vieţii noastre,este gata să îndure aceasta ca pe o cruce, dar nuprimeşte să fie doar o parte a vieţii noastre.

Aşa că, atunci când ne gândim la absenţa luiDumnezeu, nu s-ar cuveni să ne întrebăm pe noi în-şine: pe cine învinovăţim de fapt? întotdeauna îl în-vinovăţim pe El, de fiecare dată îl acuzăm pe El, fiecă I-o spunem în faţă, fie că o spunem dinainteaiilor oameni: îl acuzăm că este absent, că nu esteniciodată acolo unde este nevoie de El, că nu răs-punde niciodată atunci când este chemat. Uneoriluntem ceva mai „evlavioşi" (dar mai mult în ghi-limele) şi zicem cu evlavie că „Dumnezeu îmi în-cearcă răbdarea, credinţa, smerenia". Găsim tot fe-lul de tertipuri pentru a fugi de la judecata lui Dum-nezeu, adăpostindu-ne în spatele unui alt mod de ane lăuda pe noi înşine, într-atât suntem de răbdători,încât îl putem răbda chiar şi pe Dumnezeu!

Nu este acesta adevărul? Pe când eram un tânărpreot, după o predică, una din multele pe care le-amţinut într-o parohie, o tânără a venit la mine şi mi-a

41


zis: „Părinte Antonie, cu siguranţă sunteţi un omneobişnuit de rău". I-am răspuns: „Sunt, desigur, unom rău, dar cum de ţi-ai dat seama de asta?" Atunciea a zis: „Fiindcă ne-aţi descris atât de bine păca-tele, încât este cu neputinţă să nu le fi săvârşit larândul dumneavoastră!" Bineînţeles, şocanta de-scriere a gândurilor şi atitudinilor rele de care văvorbesc aici probabil că mă reprezintă pe mine şi nupe voi, dar poate că în unele din ele vă recunoaşteţi,într-o măsură oricât de mică, şi voi.

Lucrul cu care trebuie să începem, dacă dorim săne rugăm, este desigur faptul că suntem nişte păcă-toşi în căutarea mântuirii, că suntem desprinşi deDumnezeu şi că nu putem trăi fără El şi că tot ceeace Ii putem oferi lui Dumnezeu este dorinţa noastrădisperată de a fi făcuţi în aşa fel, încât Dumnezeu săne poată primi - prin pocăinţa noastră şi în mila şiiubirea Lui. încât, chiar de la început, rugăciuneaeste efectiv urcuşul nostru smerit către Dumnezeu,un moment în care ne întoarcem către Dumnezeu rie-îndrăznind să ne apropiem, ştiind că dacă îl întâlnimprea curând, înainte ca harul Lui să. ne îngăduie să-Lîntâlnim, va fi o întâlnire a judecăţii. Iar tot ceea ceputem face este să ne întoarcem spre El cu toată cu-viinţa, cu toată venerarea, slăvirea şi teama de Dum-nezeu de care suntem în stare, cu toată atenţia şi de-dicarea noastră, şi să-I cerem să facă ceva cu noi princare vom putea să-L întâlnim faţă către faţă - dar nuspre judecată sau spre osândă, ci spre viaţa de veci.

42

ŞCOALA RUGĂCIUNII

Aş vrea să amintesc parabola Vameşului şi a Fari-seului. Vameşul vine şi stă în spate în biserică. Seştie osândit; ştie că din perspectiva justiţiei, pentru elnu mai este nici o şansă, fiindcă este în afara împără-ţiei lui Dumnezeu, împărăţia dreptăţii sau a iubirii,de vreme ce nu aparţine nici uneia dintre ele. Dar, înviaţa crudă, violentă şi schimonosită pe care o duce,a învăţat un lucru de care Fariseul cel drept n-are ha-bar. Anume, a învăţat că într-o lume a competiţiei,într-o lume a animalelor de pradă, într-o lume plinăde cruzime şi de neomenie, singura speranţă pe careo mai poate aştepta cineva este un gest de milă, unact de compasiune, un gest cu totul neaşteptat, caresă nu izvorască din datorie sau din relaţiile fireşti şicare va suspenda acţiunea lumii crude, violente şinemiloase în care trăim. Tot ceea ce ştie, de pildă,din propria lui experienţă de jecmănitor, de cămătar,de hoţ şi-aşa mai departe, este că sunt momente încare fără nici un motiv, fiindcă aceasta nu ţine degândul lumii, el a iertat o datorie, fiindcă dintr-o datăinima sa a devenit fragedă şi vulnerabilă; sau că în-tr-o altă ocazie va renunţa să mai arunce pe cineva întemniţă doar pentru că un chip îi va fi amintit de ce-va sau o voce îi va fi atins inima. Nu este nici o logi-că în asta. Nu aşa gândeşte lumea şi nu acesta estefelul în care se poartă el în mod obişnuit. Este o iz-bucnire, ceva cu totul lipsit de sens, o presiune căreianu-i poate rezista; şi poate că mai ştie şi cât de des afost el însuşi salvat de la o mare năpastă prin inter-

43


venţia neaşteptatei şi imposibilei compasiuni şi ier-tări. Şi iată-1 stând în spate, ştiind că lumea dinlăun-trul bisericii este una a dreptăţii şi a milei divine, faţăde care el este un intrus şi în care nu poate intra. Cutoate acestea, ştie din propria sa experienţă că im-posibilul este cu putinţă, şi de aceea spune: „Ai milă,ridică porţile dreptăţii, desfa piedicile religiei, coboa-ră-Te în milostivirea Ta până la noi, cei care nuavem nici un drept să fim iertaţi ori lăsaţi înăuntru".Şi mă gândesc că acesta este locul din care ar trebuisă plecăm de fiecare dată.

Poate că îţi aminteşti de cele două pasaje dinSfântul Pavel în care se spune: „Puterea Mea se aratăîn slăbiciune"1. Slăbiciunea de care este vorba aicinu este aceea pe care o manifestăm atunci când păcă-tuim şi îl uităm pe Dumnezeu, ci acea slăbiciune princare te arăţi cu totul mlădios, pe deplin transparent,cu desăvârşire predat în mâinile lui Dumnezeu. Căcide obicei ne străduim să fim puternici şi să-L împie-dicăm pe Dumnezeu să-Şi manifeste puterea.

îţi mai aduci aminte cum ai fost învăţat să scriicând erai mic. Mama ţi-a pus un creion în mână, ţi-aluat mâna ta în a ei şi a început S-Q mişte. Iar fiindcănu aveai nici o idee în legătură cu ceea ce voia să fa-că, ţi-ai lăsat mâna complet liberă în mâna ei. Acestaeste lucrul pe care-1 înţeleg prin puterea lui Dumne-zeu ce se arată în slăbiciune. Te poţi gândi la asta ţi-

2 Cor. 12,9-10;13,4.

44

ŞCOALA RUGĂCIUNII

nfliul cont de felul în care lucrează pânza unei ambar-cn|iuni. O pânză poate prinde vântul şi poate fi folosi-(A pentru manevrarea unei bărci numai pentru că esteHtAt de moale. Dacă în loc de o pânză pui o scândurăture, nu vei mai reuşi să-ţi conduci barca; slăbiciuneapân/ci este cea care o face atât de receptivă faţă deVftnl. Acelaşi lucru este valabil şi pentru mănuşa de•mi ură şi mănuşa chirurgicală. Cât de tare este prima,şi cflt de subţire este a doua, şi totuşi, în nişte mâinipricepute poate săvârşi minuni, tocmai pentru că esteHtflt de fragilă. Deci unul dintre lucrurile pe care Dum-nezeu încearcă să ne înveţe este de a înlocui cantitateaiinflgitoare şi minuţioasă de forţă turbulentă cu carene manifestăm în mod obişnuit, cu această slăbiciunel predării, a abandonării în braţele lui Dumnezeu, îţiVoi da un exemplu de astfel de situaţie.

Cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, un prietent-il meu, care avea doi copii, a fost ucis în timpul

•liberării Parisului. Dintotdeauna, copiii săi mă urâ-|Hri fiindcă erau geloşi că tatăl lor avea un prieten,dir după ce tatăl a murit, copiii s-au apropiat deffline pentru că fusesem prietenul tatălui lor. Unuldin cei doi copii era o fată de cincisprezece ani, careflîtr-0 zi a venit să mă vadă în cabinetul meu (îna-inte de a deveni preot am fost medic) şi a descoperitOl, pe lângă tot instrumentarul medical, aveam pebirou una din evanghelii. Şi, cu toată siguranţa peOflrc fi-o dă tinereţea, îmi zise: „Nu pot să înţelegOUm este posibil ca cineva despre care se presupune

45

TROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ

că este un intelectual poate crede în astfel de lucruriprosteşti." I-am răspuns: „Ai citit-o?" Ea a negat.Atunci am spus: „Să ţii minte că cei mai proşti oa-meni sunt cei care judecă lucruri despre care nu ştiunimic". După aceasta, a citit Evangheliile şi a deve-nit atât de interesată, încât toată viaţa i s-a schim-bat; căci a început să se roage, iar Dumnezeu i-a dă-ruit să trăiască prezenţa Lui, din care un timp s-ahrănit şi a trăit. Apoi s-a îmbolnăvit de o boală in-curabilă şi mi-a trimis o scrisoare pe când deveni-sem deja preot şi mă aflam în Anglia, zicându-mi:„De când trupul meu a început să slăbească şi să sestingă, duhul mi s-a făcut mai viu decât oricând, şisimt prezenţa divină cu multă uşurinţă şi bucurie".Dar eu i-am răspuns: „Nu te aştepta să dureze. Dupăce îţi vei pierde încă un pic din tăria pe care o aiacum, vei vedea că nu vei mai fi în stare să te întorcişi să te arunci înaintea lui Dumnezeu şi atunci veisimţi că nu mai poţi ajunge la El nicidecum". Dupăun timp mi-a scris din nou: „Da, mă simt atât de sla-bă acum, încât nu mai pot face efortul de a mă în-drepta spre Dumnezeu sau de a-L dori neobosit şi Elm-a părăsit", însă eu i-am răspuns: .„Acum este tim-pul să faci altceva, încearcă să înveţi umilinţa în sen-sul adevărat şi adânc al acestui cuvânt".

Cuvântul „umilinţă" vine de la cuvântul latin „hu-mus", care înseamnă pământ roditor. Pentru mine,umilinţa nu este câtuşi de puţin ceea ce credem celmai adesea că este: modul bleg prin care încercăm să

46

ŞCOALA RUGĂCIUNII

ne închipuim că suntem cei mai mari ticăloşi şi princare încercăm să-i convingem pe ceilalţi că felul nos-tru artificial de a ne purta dovedeşte că suntem con-ţftienţi de asta. Umilinţa împărtăşeşte statutul pămân-tului . Pământul este întotdeauna acolo, ca şi cum arII de la sine înţeles, niciodată amintit, întotdeaunacălcat în picioare, locul în care aruncăm şi vărsăm totceea ce respingem şi tot ceea ce este de prisos. Eleste acolo, tăcut şi acceptând totul şi, într-un modmiraculos, prefăcând tot acest refuz într-o nouă bo-găţie, în ciuda degradării, transformând stricăciuneaînsăşi într-o putere a vieţii şi într-o nouă sursă derodnicie, deschis către soare, deschis către ploaie,guta să primească orice sămânţă o plantăm pentru ada înapoi de treizeci de ori, de şaizeci de ori şi de osută de ori mai mult pentru fiecare. I-am spus acesteifemei: „învaţă să fii la fel înaintea lui Dumnezeu;abandonată, predată, neaşteptând să primeşti nimicde la oameni şi totul de la Dumnezeu". Şi într-ade-Văr, nu mare lucru a primit de la oameni: după încăşase luni, soţul ei se satură să mai aibă o soţie muri-bundă şi o abandonă, aşa încât a avut parte de respin-geri generoase; dar Dumnezeu şi-a aprins strălucireadeasupra ei şi a revărsat ploaia Lui asupra acestei fe-mei, fiindcă după puţin timp mi-a scris, zicându-mi:„Sunt sfârşită. Nu mă mai pot mişca spre El, ci Eleste cel care coboară la mine".

Aceasta nu este doar o povestioară care ilustreazăcele spuse, ci o realitate; este slăbiciunea în care

47


Dumnezeu îşi poate manifesta puterea şi este situaţiaîn care absenţa lui Dumnezeu poate deveni prezenţalui Dumnezeu. Nu-L putem lua ostatic pe Dumnezeu,însă de fiecare dată când stăm, precum Vameşul sauprecum această fată, dincolo de împărăţia „dreptăţii",doar în cea a milei, îl putem întâlni pe Dumnezeu.

încearcă să te gândeşti la absenţa lui Dumnezeuşi să înţelegi înainte de a putea bate la uşă - şiaminteşte-ţi că aceasta nu este doar uşa împărăţieiînţeleasă la modul general, ci că Hristos spune înmod concret „Eu sunt uşa" - că te afli în afara ei.Dacă îţi petreci timpul imaginându-ţi că, într-unmod nefiresc, te şi afli în împărăţia lui Dumnezeu,desigur că nu are nici un rost să mai baţi la uşăpentru a ţi se deschide. Negreşit, te uiţi în jur încer-când să vezi unde sunt îngerii şi sfinţii şi unde e lo-caşul care îţi aparţine, şi când nu vezi altceva decâtîntuneric sau ziduri, poţi fi surprins, pe drept cu-vânt, că raiul este atât de neatrăgător. Trebuie decisă înţelegem că încă nu ne aflăm în rai, că suntemîncă străini de împărăţia lui Dumnezeu şi că, prinurmare, trebuie să ne întrebăm pe noi înşine: undeeste uşa şi cum trebuie să batem în ea?

în capitolul următor vom* încerca să adâncimaceastă temă a bătăii în uşă şi a încercării de a intra,de a deveni casnici ai raiului, ai locului în care ru-găciunea este cu putinţă.

II

A bate la uşă

icj^c"̂ •̂̂ ^N1ÎK4

b upă cum am arătat când am vorbit desprefelul în care percepem absenţa lui Dumne-zeu - care este evidentă nu în mod obiectiv,

ei subiectiv -, dacă nu suntem conştienţi de faptulCfl ne aflăm în afara împărăţiei lui Dumnezeu şi cătrebuie să batem la o uşă pentru a fi lăsaţi să intrăm,no vom petrece o mare parte din vieţile noastreliruiginându-ne că ne aflăm înăuntru, purtându-ne ca|l cum am fi acolo, dar fără a ajunge vreodată laidflncimile la care împărăţia lui Dumnezeu se aratăîn toată frumuseţea, adevărul şi slava ei.

Când spun că suntem străini de împărăţie, nuVreau să spun doar că există o situaţie în care neiflăm fie cu totul în afară, fie cu totul înăuntru. Arfrcbui să ne gândim mai curând în termenii uneiînaintări neîncetate către o tot mai mare adâncime,IIU către o tot mai mare înălţime, cum preferaţi, ast-fol încât la fiecare pas vom avea ceva care este dejabogat şi adânc şi cu toate acestea să continuăm sădorim şi să ne mişcăm către ceva care este şi maibogat, şi mai adânc. Acesta este un lucru foarte im-portant de reţinut, fiindcă, într-adevăr, suntem ne-ipus de bogaţi chiar şi atunci când suntem în afară.

M upă cum am arătat când am vorbit desprel \ felul în care percepem absenţa lui Dumne-Jkx zeu - care este evidentă nu în mod obiectiv,

el subiectiv -, dacă nu suntem conştienţi de faptulCA ne aflăm în afara împărăţiei lui Dumnezeu şi cătrebuie să batem la o uşă pentru a fi lăsaţi să intrăm,ne vom petrece o mare parte din vieţile noastreImiiginându-ne că ne aflăm înăuntru, purtându-ne ca|i cum am fi acolo, dar fără a ajunge vreodată laidflncimile la care împărăţia lui Dumnezeu se aratăîn toată frumuseţea, adevărul şi slava ei.

Când spun că suntem străini de împărăţie, nuVreau să spun doar că există o situaţie în care ne•flâm fie cu totul în afară, fie cu totul înăuntru. Arfrebui să ne gândim mai curând în termenii uneiînaintări neîncetate către o tot mai mare adâncime,IAU către o tot mai mare înălţime, cum preferaţi, ast-fel încât la fiecare pas vom avea ceva care este dejabogat şi adânc şi cu toate acestea să continuăm sădorim şi să ne mişcăm către ceva care este şi maibogat, şi mai adânc. Acesta este un lucru foarte im-portant de reţinut, fiindcă, într-adevăr, suntem ne-ipus de bogaţi chiar şi atunci când suntem în afară.

51


Dumnezeu ne dă atât de mult, suntem atât de bogaţidin punct de vedere intelectual şi afectiv, vieţilenoastre sunt atât de pline, încât ne putem imaginacă nu ar putea exista ceva superior acestor înzes-trări, că am aflat împlinirea şi plenitudinea, că amgăsit capătul căutărilor noastre. Dar trebuie să în-văţăm că întotdeauna este mai mult. Trebuie să nebucurăm că, deşi săraci, suntem atât de bogaţi; tre-buie să tânjim după adevăratele bogăţii ale împără-ţiei, fiind atenţi ca nu cumva să ne lăsăm înşelaţi căle-am dobândit deja şi astfel să ne întoarcem de laceea ce se află înaintea noastră.

Trebuie să ne amintim că toţi avem un dar. Pri-ma Fericire este a sărăciei, şi numai dacă trăim po-trivit acestei Fericiri putem intra în împărăţia luiDumnezeu. Această Fericire are două aspecte. Maiîntâi, este vorba de faptul evident că nu posedămnici un lucru pe care 1-am putea păstra, fie că ovrem sau nu; aceasta presupune descoperirea fap-tului că sunt nimic şi că nu am nimic - o sărăcietotală, fără leac şi fără speranţă. Existăm pentru căexistenţa noastră a fost voită şi pentru că am fostaduşi la existenţă. Nu am avut nici o contribuţie laasta, nu este vorba deci de un act al voinţei noastrelibere. Noi nu ne deţinem viaţa în aşa fel încât i-arfi cuiva cu neputinţă să o ia de la noi, şi tot ceea cesuntem şi avem este efemer în felul acesta. Avemun trup - care va muri. Avem o minte - dar estedestul ca un vas de sânge să plesnească în creier ca

52

ŞCOALA RUGĂCIUNII

cea mai prestigioasă minte să fie anulată dintr-odată. Avem o inimă, sensibilă şi vie — şi totuşi acumam vrea să ne revărsăm toată compătimirea şi înţe-legerea pentru cineva aflat în nevoie şi simţim că înpiept avem o piatră.

Aşa că, într-un fel, putem spune că nu avem ni-mic, pentru că nimic nu este în posesia noastră, iarnoi suntem stăpâni doar peste acest nimic. Iaraceasta ne-ar putea conduce nu la sentimentul deapartenenţă la împărăţia lui Dumnezeu şi la a nebucura de ea, ci la disperare - dacă nu ne amintimcă, deşi nici unul din lucrurile acestea nu ne aparţi-ne, în sensul că ne pot fi luate, totuşi noi suntem înposesia lor. Acesta este al doilea aspect al Fericirii.Suntem bogaţi, şi tot ce avem este un dar şi unsemn al iubirii lui Dumnezeu şi al iubirii oamenilor,este un dar nesfârşit al iubirii divine; şi atâta vremecât nu avem nimic, iubirea divină este manifestatăîntreagă şi fără încetare. Dar orice am cuprinde înmâinile noastre pentru a poseda este desprins dedomeniul iubirii. Negreşit, lucrul acela devine alnostru, dar iubirea este pierdută. Numai cei care dă-ruiesc totul devin conştienţi de adevărata, totala, fi-nala, iremediabila sărăcie spirituală; aceştia sunt ceicare au primit iubirea lui Dumnezeu arătată în toatedarurile Lui. Unul din teologii noştri a zis: „Toatăhrana acestei lumi nu este altceva decât iubire dum-nezeiască prefăcută în bucate". Cred că acesta esteun lucru adevărat, şi că în momentul în care încer-

53


cam să fim bogaţi prin reţinerea grijulie a vreunuilucru în mâinile noastre, noi suntem pierzătorii, fi-indcă atât timp cât nu strângem ceva în mâini, pu-tem lua, lăsa, putem face orice dorini.

împărăţia aceasta este puterea de a fi liberi deposesie, iar această libertate ne întemeiază într-o re-laţie în care totul este iubire - iubire omenească şiiubire dumnezeiască.

Dacă vom cugeta în felul acesta, vom puteatransfera această idee la ce a fost spus mai devreme.Da, suntem bogaţi. Cu toate acestea, nu trebuie săne lăsăm păcăliţi de ceea ce avem, crezând căde-acum ne putem strica vechile hambare pentru ane construi altele noi, mai încăpătoare, în care să neîngrămădim şi mai multe din bogăţiile noastre. Ni-mic nu poate fi păstrat - nimic, cu excepţia împără-ţiei lui Dumnezeu. Aşa că renunţăm la lucrurilenoastre, unul câte unul, pentru a putea merge liberi- eliberaţi de povara de a fi bogaţi. Nu aţi observatniciodată că a fi bogat înseamnă, la un alt nivel, osărăcire? Este destul să spui „am ceasul acesta, esteal meu" şi să-1 închizi în pumn, pentru a fi în pose-sia unui ceas, dar mai sărac cu-o mână. Iar dacă-ţistrângi bogăţiile în minte, dacă-ţi zăvorăşti inimapentru a păstra în siguranţă ceea ce se află înlăun-trul ei, pentru a nu-ţi pierde niciodată bogăţiile,atunci mintea şi inima ta devin tot atât de mici pre-cum lucrurile printre care te-ai închis.

54

ŞCOALA RUGĂCIUNII

Iar dacă ce am spus este adevărat, în clipa în careî|i dai seama cât de lipsit eşti în realitate de orice,«lunci te afli chiar la marginea împărăţiei lui Dum-nc/eu, aproape că simţi că Dumnezeu este iubire şicfl te susţine prin iubirea Lui. în acel moment poţifiice două lucruri deodată. Te poţi ruga din mijloculnecazurilor, izolării şi al sărăciei tale radicale şi,totodată, te poţi bucura pentru că eşti atât de bogatîn dragostea lui Dumnezeu. Dar aceasta nu se poatedecât în măsura în care ai ajuns în acel punct în careeu poate fi descoperită, fiindcă atât timp cât îţi în-chipui că eşti bogat nu ai nici un motiv să-i mulţu-meşti lui Dumnezeu şi deci nu-ţi poţi da seama căeşti iubit. Prea adesea felul de mulţumire pe care îladucem este mai degrabă o mulţumire generală, ab-•tractă, după cum este şi pocăinţa noastră.

Am făcut odată această experienţă, într-un modfoarte puţin romantic şi spiritual, îmi amintesc că,pe când eram adolescent, urma să mă duc la cinevafi mi-am calculat drumul cu multă atenţie, căci spe-fim să ajung în momentul în care familia aceea vafl la masă; eu îmi făcusem socoteala că, dacă ajun-geam la timp, ar fi fost exclus să fiu ţinut să aştepttntr-o cameră alăturată, fără a fi invitat să mănânc şieu ceva. Numai că, după cum era de aşteptat, trenulmeu a întârziat, aşa că am ajuns după prânz, cu ofotme de lup. Eram cu un prieten şi, pentru căifectiv ne era prea foame ca să ne continuăm dru-mul, am întrebat dacă mai aveau ceva de mâncare.

55


„Avem o jumătate de castravete", au răspuns ei.Ne-am uitat la castravete, iar apoi ne-am uitat unulla celălalt, gândindu-ne: „Asta-i tot ce are Dumne-zeu pentru noi?" Atunci prietenul meu a zis: „Bine,hai să ne rugăm". „Să ne rugăm pentru un castra-vete!" mă gândii eu. Prietenul meu era un credin-cios mai bun şi mai evlavios decât mine, aşa că amcitit Ceasul al nouălea împreună, apoi am mai cititcâteva rugăciuni, iar, la sfârşit, rugăciunea pentrubinecuvântarea bucatelor, şi în tot timpul acestami-a fost greu să mă desprind de jumătatea de cas-travete, din care, de fapt, numai un sfert urma să fieal meu; în fine, am rupt în două castravetele şi 1-ammâncat. Niciodată în viaţa mea nu am mai fost atâtde recunoscător lui Dumnezeu pentru oricât demultă mâncare am primit. Am mâncat aşa cum ci-neva ar mânca o mâncare sacră. L-am mâncat cugrijă, atent să m pierd ceva din gustul bogat alacestui castravete proaspăt, iar după ce 1-am isprăvitnu am avut nici o ezitare să spun „acum, să mulţu-mim Domnului" şi am început din nou să ne rugămcu recunoştinţă.

Nu putem duce o viaţă de rugăciune, nu ne pu-tem îndrepta spre Dumnezeu decât în măsura încare ne eliberăm de stăpânire, pentru a avea astfeldouă mâini libere, pentru a oferi şi o inimă cu totuldeschisă - nu ca şi cum ar fi o pungă pe care ne-amteme s-o ţinem deschisă ca nu cumva să ne curgăbanii din ea, ci ca şi cum ar fi o pungă deschisă şi

56

ŞCOALA RUGĂCIUNII

goală - şi, de asemenea, pentru a păstra şi o inteli-genţă cu totul deschisă faţă de necunoscut şi nepre-vfl/ut. Acesta este felul în care suntem bogaţi şi îniicclaşi timp cu totul liberi de bogăţie. Acesta estepunctul în care putem spune că ne aflăm în afaraîmpărăţiei şi totuşi suntem atât de bogaţi înăuntrulci si atât de liberi.

Aceasta se întâmplă cu adevărat, de pildă, cândpostim. Prin postire şi abstinenţă nu am în vederettcca activitate care afectează numai stomacul, ci«cea atitudine trează care îţi permite (sau te con-strânge) să nu te laşi înrobit de nimic. Aceasta esteo problemă care vizează felul în care ne trăim şi neorganizăm viaţa la toate nivelurile. Mai întâi neafectează imaginaţia, fiindcă acesta este un loc înenre păcatul începe să lucreze. Unul dintre scriitoriinoştri ortodocşi scria, prin secolul al IX-lea, că pă-catele cărnii sunt păcatele pe care duhul omului lelăvârşeşte împotriva cărnii. Nu carnea este respon-•abilă, şi cred că de aceea trebuie să învăţăm să necontrolăm imaginaţia. Cât timp imaginaţia nu a pusstăpânire asupra noastră, lucrurile ne sunt exterioa-re; din momentul în care imaginaţia ni s-a încurcatcu lucrurile şi s-a predat lor, noi ne-am alipit lu-crurilor. Ştiţi că există astfel de lucruri precum car-nea, legumele, cremele şi aşa mai departe. Ştiţi astaca pe un lucru obiectiv. Dacă aţi sta puţin şi v-aţiîntreba: „De fapt, nu îmi este foame, dar uite cât demulte bunătăţuri sunt aici, oare ce mi-aş alege?", în

57

MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ ŞCOALA RUGĂCIUNII

cel mult cinci minute v-aţi trezi că v-aţi proiectattentaculele asupra unui mare număr de bucate. Aţifi precum Gulliver, ţintuit de pământ de câte un firde păr, apoi de un altul, şi apoi de încă unul; luateîn parte, fiecare fir de păr nu înseamnă ceva, dartoate laolaltă vă ţin strâns legaţi de pământ. O datăce i-aţi permis imaginaţiei să zburde în voie, totuldevine dificil. De aceea trebuie să fim treji şi săluptăm pentru libertate. Este o mare diferenţă întreataşament şi iubire, între foame şi lăcomie, întreinteresul viu şi curiozitate, şi aşa mai departe. Oriceînzestrare a noastră naturală are un corespondentcare este marcat de rău şi care reprezintă unul dinmodurile prin care putem fi înrobiţi. La asta mărefer când vorbesc despre retragerea tentaculelor.Mai întâi de toate, spuneţi „nu". Dacă aţi spus „nu"la timp, sunteţi gata de luptă. Dar apoi să fiţi nemi-loşi, deoarece cugetul liber şi desprinderea de lu-cruri sunt mai preţioase decât plăcerea pe care oprimiţi ca sclavi.

JTI cum, dacă tot ceea ce am spus până aici esteXj adevărat, trebuie să batem la o uşă. în acestV l punct anumite probleme devin extrem de

grave. Dacă uşa ar fi cea a unei biserici oarecare, arfi foarte simplu, ne-am duce şi am bate. Necazuleste că de obicei nu ştim unde ar trebui să batem.Cât de des se întâmplă ca oameni care doresc să seroage să se întrebe: „Care este lucrul asupra căruia

Nrt mă concentrez în rugăciunea mea? încotro ar tre-bui să se îndrepte atenţia şi inima mea?" Dacă eştimusulman, este simplu. Te întorci către Mecca.Dar, chiar şi aşa, ce vei face după ce te-ai îndreptatN p re răsărit? Nu te poţi concentra asupra a ceea ceeste mai puţin decât Dumnezeu. Din momentul încare încerci să te concentrezi asupra unui dumnezeuimaginar, unul pe care ţi 1-ai putea plăsmui, te afliîn marele pericol de a aşeza un idol între tine şiDumnezeul adevărat. Acesta este un gând care afost exprimat încă din secolul al IV-lea de Sfântul(irigorie de Nazianz. El a spus că din clipa în carepunem un semn vizibil înaintea noastră, fie cănccsta este un crucifix, un chivot, o icoană sau oimagine nematerială - Dumnezeu, aşa cum ni-Limaginăm sau Hristos, aşa cum îl vedem pictat - şine concentrăm atenţia asupra acestui semn, am aşe-zat o barieră între noi şi Dumnezeu, fiindcă confun-dăm imaginea pe care ne-am format-o cu persoanaCăreia îi adresăm rugăciunea noastră. Ceea ce tre-buie să facem este să adunăm toată cunoaşterea luiDumnezeu pe care o avem pentru a putea ajunge înprezenţa Lui, dar apoi să ne amintim că tot ceea ceştim despre Dumnezeu ţine de trecutul nostru, se«Hă într-un fel în urma noastră, şi că stăm faţă cătrefu ta cu Dumnezeu în toată complexitatea şi-n toatăsimplitatea Lui, înaintea unui Dumnezeu atât deaproape de noi şi totuşi atât de necunoscut. Numaichică stăm complet deschişi faţă de necunoscut, ne-

58 59


cunoscutul ni se poate arăta El însuşi, aşa cum hotă-răşte să se reveleze nouă, celor de astăzi. Deci,având această sinceritate şi receptivitate, trebuie săstăm înaintea lui Dumnezeu fără a încerca să-i dămo anumită formă ori să-L închidem în concepte şiimagini, şi să batem la o uşă.

Unde anume? Evanghelia ne spune că împărăţialui Dumnezeu se află mai întâi înlăuntrul nostru.Dacă nu putem găsi împărăţia lui Dumnezeu dinlă-untrul nostru, şansele noastre de a-L întâlni peDumnezeu în afara noastră sunt foarte mici. CândGagarin s-a întors din spaţiu şi a exprimat acea ce-lebră frază a lui, că nu L-a văzut pe Dumnezeu înceruri, unul din preoţii noştri din Moscova a făcutaceastă observaţie: „Dacă nu L-ai întâlnit pe pă-mânt, nu-L vei întâlni nici în ceruri". Lucrul acestaeste adevărat şi în legătură cu ceea ce vă spunacum. Dacă nu putem găsi o legătură cu Dumnezeuchiar sub pielea noastră, adică în această mică lumecare sunt eu, atunci sunt şanse foarte mici de a-L re-cunoaşte chiar dacă L-am întâlni faţă către faţă.Sfântul loan Gură de Aur a zis: „Află uşa inimii taleşi vei descoperi că este poarta împărăţiei lui Dum-nezeu". Aşa că trebuie să ne întdarcem spre înlăun-trul nostru, şi nu în afară - dar înlăuntru într-unanumit fel. Nu spun că trebuie să devenim intros-pectivi. Nu mă refer la faptul că trebuie să intrămînlăuntrul nostru asemenea psihanalizei sau psiho-logiei. Nu este vorba despre o călătorie către pro-

60

ŞCOALA RUGĂCIUNII

pria mea interioritate, ci o călătorie prin şinele meu,pentru a mă putea ridica de la cel mai adânc nivel alsinelui până la locul în care se află El, moment încare eu şi Dumnezeu ne întâlnim.

Deci această problemă a rugăciunii de începutare două aspecte: mai întâi acela de a merge înlă-untru, iar apoi cel legat de cuvintele pe care le folo-sim în rugăciune şi direcţia spre care le îndreptăm.

Voi vorbi acum despre cel de-al doilea aspect.Către ce, înspre cine îmi voi îndrepta vârful ascuţital rugăciunii mele? Foarte des oamenii caută săstrige spre cer, fiind extrem de surprinşi să desco-pere că cerul este pustiu şi că nici un ecou nu vineînapoi. Nu dinspre cer ne-ar putea veni ecoul pecare-1 dorim. Un scriitor duhovnicesc din secolul alVll-lea, Sfântul loan Scărarul, a scris că rugăciu-nea, cuvintele rugăciunii sunt precum o săgeată.Dar a avea o săgeată nu este destul. Dacă vrei săloveşti o ţintă, atunci îţi trebuie un arc cu o coardătare, şi-ţi mai trebuie şi un braţ puternic pentru a-1încorda. Dacă ai un arc bun, dar nu-1 poţi încorda,săgeata ta va zbura doar câţiva metri şi nu va ajungela ţintă. Ne sunt necesare arcul, coarda şi braţulputernic. Acum, presupunând că săgeata reprezintăcuvintele rugăciunii, vom ţinti către cel mai adâncpunct în care Dumnezeu ar putea fi găsit înlăuntrulnostru; trebuie să îndreptăm arcul spre înlăuntrulnostru pentru a ne lovi pe noi înşine în acel loc demaximă adâncime. Apoi trebuie să asigurăm toate

61


condiţiile pentru ca săgeata să zboare cu putere.Foarte des suntem neatenţi în rugăciune, inimanoastră nu este prezentă în rugăciune şi astfel ea nueste sprijinită de viaţa noastră. Aici se găseşte, dacăvreţi, analogia cu arcul, coarda şi puterea.

Sunt momente în care putem încerca să ajun-gem în adâncurile propriei fiinţe strigându-L peCel care stă la rădăcina şi în miezul tuturor lucruri-lor; atunci veţi vedea foarte bine încotro vă mişcaţişi în ce direcţie v-aţi îndreptat rugăciunea: nu îna-poi, nici înainte, ci tot mai în adânc - străpungândorice rezistenţă care vă stă în cale, orice greşealăprotectoare, îndreptând-o împotriva oricărui lucrucare v-ar împiedica să străbateţi până la acea adân-cime, în felul acesta rugăciunea va deveni ceva cutotul realizabil, chiar dacă va rămâne un exerciţiucutezător şi ostenitor.

Aşa că, înainte de toate, trebuie să alegem o ru-găciune. Acesta este un lucru deosebit de important.După cum este important să folosim cuvintele potri-vite în relaţia cu cineva, tot aşa se întâmplă şi cu ru-găciunea. Indiferent ce rugăciune am alege, ea tre-buie să fie semnificativă pentru noi -şi să nu ne stân-jenească. Trebuie să recunosc că cercetarea manua-lelor de rugăciune mă lasă adesea nedumerit. Simtcă dacă Dumnezeu ar fi fost cu adevărat prezent,dacă ar fi fost efectiv acolo în faţa mea, cu siguranţănu aş fi îndrăznit să înşir acele vorbe goale despreEl şi să-I spun despre El lucruri pe care El le ştia cu

62

ŞCOALA RUGĂCIUNII

mult înainte ca eu să ajung pe lume. Deci cu ade-vărat avem nevoie de alegere, căci, dacă te simţi ru-şinat de rugăciunea ta, Dumnezeu s-ar putea simţistânjenit de tine, iar rugăciunea, de asemenea, ţi s-arputea împiedica, aşa încât nu vei mai fi în stare să oaduci la Dumnezeu în plinătatea inimii. Mai întâi detoate, aşadar, trebuie să cauţi cu adevărat acele cu-vinte ale rugăciunii care sunt vrednice de tine şivrednice de Dumnezeu. Spun „vrednice de tine şivrednice de Dumnezeu" pentru că, dacă ele sunt des-tul de bune pentru tine, atunci Dumnezeu le va pri-mi, însă dacă nu sunt destul de bune pentru tine la-să-L pe Dumnezeu în pace, căci a ascultat lucrurimai bune decât ce voiai să-i spui. Cu toate acestea,nu trebuie să ne străduim să căutăm nişte cuvinteieşite din comun; una dintre primejdiile care apar înrugăciune este aceea de a căuta cuvinte care să fiecumva deopotrivă cu Dumnezeu. Din nefericire, devreme ce nimeni dintre noi nu este la acelaşi nivel cuDumnezeu, eşuăm şi ne risipim o mare parte dintimpul nostru încercând să găsim cuvintele potrivite.

Fără a încerca să epuizez toate variantele posi-bile, aş dori numai să vă ofer o imagine a vrednicieiunui act de închinare sau a cuvintelor unei închi-nări, în folclorul evreiesc legat de viaţa lui Moiseexistă o întâmplare deosebită. Moise întâlneşte îndeşert un păstor. Petrece împreună cu el întreaga zi,îl ajută să-şi mulgă oile, iar la sfârşitul zilei îl vedepe păstor că toarnă laptele cel mai gras într-o stra-

63


chină de lemn pe care o lasă pe o piatră turtită aflatăla o oarecare distanţă. Moise îl întreabă pentru ce afăcut aceasta, iar păstorul îi răspunde: „Acesta estelaptele lui Dumnezeu". Moise este nedumerit, aşacă îi cere să-i explice. Atunci păstorul îi răspunde:„întotdeauna pun deoparte laptele cel mai bun, pecare-1 aduc ca o jertfa lui Dumnezeu". Moise, careeste mult mai perspicace decât păstorul în credinţalui naivă, îl întreabă: „Şi crezi că Dumnezeu îlbea?" „Da, răspunde păstorul, îl bea". Atunci Moisese simte îndemnat să-1 lumineze pe sărmanul păstorşi să-i explice că, întrucât Dumnezeu este o fiinţăabsolut spirituală, El nu bea lapte, însă păstorul estefoarte convins că Dumnezeu îl bea, aşa că s-au cer-tat puţin pe tema asta, până când Moise îi propunepăstorului să se ascundă după nişte tufişuri, pentru avedea dacă într-adevăr Dumnezeu vine şi bea lap-tele, în timp ce el se va duce în deşert ca să se roa-ge. Păstorul se ascunde, noaptea vine, iar în luminalunii vede o vulpe mică furişându-se prin deşert;vulpea se uită în dreapta, apoi în stânga, după carese repede la strachină, lipăie tot laptele şi dispare laloc în deşert, în dimineaţa următoare, Moise îl gă-seşte pe pastor trist şi descurajat. ,',Cum a fost?!", îlîntreabă. Păstorul îi răspunde: „Ai avut dreptate,Dumnezeu este numai Duh şi nu voieşte laptelemeu". Moise este mirat că păstorul este atât de abă-tut, îi spune, deci: „Ar trebui să fii fericit. Acum ştiimai multe despre Dumnezeu decât ştiai înainte".

64

ŞCOALA RUGĂCIUNII

„Aşa este, răspunde acesta, numai că singurul lucrupe care-1 puteam face pentru a-mi exprima iubireapentru El mi-a fost luat". Moise pricepe. Se retrageîn deşert şi se roagă fierbinte, în plină noapte, are ovedenie în care Dumnezeu i se arată, spunându-i:„Moise, ai greşit. Este adevărat că Eu sunt Duh. Cutoate acestea, am primit întotdeauna cu bucurie lap-tele pe care mi-1 dădea păstorul acela, ca semn al iu-birii lui pentru Mine; dar pentru că sunt Duh, nu amtrebuinţă de lapte, aşa că-1 împărţeam cu acea vulpemicuţă căreia îi place laptele atât de mult".

Am încercat să subliniez în primul rând că rugă-ciunile tale trebuie să fie orientate spre înlăuntrultău, nu către un Dumnezeu din ceruri, nu către unulîndepărtat, ci către acest Dumnezeu care îţi este maiapropiat decât ai putea bănui; în al doilea rând, amvrut să arăt că primul gest al rugăciunii este de agăsi acele cuvinte care se potrivesc deplin cu ceeace eşti, cuvinte de care să nu-ţi fie ruşine că ar fiprea naive sau prea îndrăzneţe, ci care să te exprimecu adevărat şi care să fie vrednice de tine - şide-abia atunci să le oferi lui Dumnezeu cu toată pu-terea de înţelegere de care eşti în stare, în egală mă-sură, trebuie să-ţi pui toată inima şi întregul sufletîntr-un act de închinare, într-un act de recunoaştereşi de preţuire a lui Dumnezeu. Acesta este adevăra-tul înţeles al iubirii: o acţiune în care te-ai angajatcu mintea şi cu sufletul tău şi, de aceea, o acţiunecare corespunde pe deplin cu ceea ce eşti.

65


Prin urmare, primul lucru pe care îl sugerez estecă ar trebui să te întrebi care cuvinte ale rugăciuniiau rost pentru tine, astfel încât să i le oferi lui Dum-nezeu, fie că ele îţi aparţin, fie că le-ai împrumutatde la cineva. Caută să vezi şi cât de mult aceste cu-vinte ţi-ar putea atinge inima şi cât de mult ţi-aiputea concentra mintea asupra lor - căci, dacă tu nupoţi să fii atent la cuvintele pe care le rosteşti, de cear fi Dumnezeu? Cum le-ar putea primi El ca semnal iubirii tale dacă ţi-ai lăsat inima în afara lor, dacănu ai pus în ele decât un anumit procent de cinstireîmpreună cu o anumită doză de nepăsare?

Dacă vei învăţa să foloseşti o rugăciune pe care aiales-o în momentele în care poţi acorda întreaga taatenţie prezenţei dumnezeieşti şi să-i dăruieşti luiDumnezeu această rugăciune, treptat conştiinţa pre-zenţei lui Dumnezeu creşte în tine tot mai mult şi, fiecă eşti printre oameni, ascultându-i şi vorbindu-le,fie că eşti singur în lucrul tău, această conştiinţă esteatât de puternică, încât chiar şi arunci când vei fiprintre oameni te vei putea ruga. Analogia oferită deunii dintre scriitorii noştri duhovniceşti funcţioneazăla două niveluri diferite: unui este mai simplu şi maidirect, şi sunt de părere că exprimă foarte bine ceeace încearcă ei să spună, iar celălalt este mai elevat.

Cel simplu şi direct se referă la ceea ce spuneTeofan Zăvorâtul, unul din marii noştri îndrumătoriduhovniceşti: „Gândul la Dumnezeu să-ţi fie atât delimpede precum o durere de măsele". Când ai o ase-

66

ŞCOALA RUGĂCIUNII

menea durere nu o poţi uita orice ai face. Fie căvorbeşti, că citeşti, că deretici prin casă, cânţi sauorice altceva ai face, durerea este prezentă, te înso-ţeşte fără încetare şi nu poţi scăpa de înţepătura pre-/cnţei ei. Sfântul Teofan spune că în acelaşi fel artrebui să facem să apară o înţepătură, o străpungereşi în inimile noastre. Nu mă refer la inima fizică, cila o durere care apare în străfundul fiinţei noastre şicare ar fi un puternic dor după Dumnezeu, simţă-mântul că „sunt singur, Doamne, Tu unde eşti?" pecare îl ai chiar în momentul în care, rugându-te, aipierdut legătura cu El.

Modul mai elevat de prezentare a acestor lucrurieste, desigur, acela de a spune că atunci când o ma-re bucurie, o mare durere ori tristeţe vine peste noi,nu o uităm curând, în cursul unei zile. Suferinţapierderii cuiva drag, conştiinţa bucuriei, vestea carene umple de bucurie nu ne părăsesc în timp ce îi as-cultăm pe ceilalţi, lucrăm, citim, într-un cuvânt, întimp ce ne ducem viaţa în mod obişnuit. La fel artrebui să fie şi cu sentimentul prezenţei lui Dumne-zeu. Şi dacă sentimentul prezenţei lui Dumnezeueste la fel de limpede ca şi celelalte, atunci ne pu-tem ruga şi în timp ce suntem ocupaţi cu alte lu-cruri. Te poţi ruga atunci când munceşti fizic, dupăcum te poţi ruga şi atunci când te afli împreună cualţii, ascultându-i sau fiind angajat într-o anumităconversaţie sau relaţie. Dar, după cum am spus, nu

67


acesta este primul lucru care ni se întâmplă, de ace-ea cred că mai întâi de toate ar trebui să ne învăţămsă deprindem o atitudine de atenţie rugătoare şi ostare de inimă zdrobită în acele condiţii care îngă-duie dobândirea unei astfel de stări, fiindcă este atâtde uşor să devii neatent, să aluneci din trezvie într-orugăciune somnolentă. Să începem să deprindemacest fel de atenţie rugătoare, de neclintită statorni-cie şi de predare lui Dumnezeu în acele momente încare o putem face cu o minte şi o inimă neîmprăşti-ate, iar apoi putem încerca şi în alte situaţii.

în capitolul următor vom continua cu acest su-biect, arătând felul în care putem lua una sau douărugăciuni pe care să le folosim pentru a răzbatepână în străfundul fiinţei noastre, către sălaşul luiDumnezeu, în afară de asta, voi încerca să expliccum poate merge cineva înlăuntrul său, căci acestaeste un lucru diferit. Să nu uitaţi de micuţa vulpe,care poate fi de mare folos pentru viaţa voastră derugăciune. Şi dacă tot vorbim despre vulpi, dacăvreţi să ştiţi cum vă puteţi împrieteni cu Dumnezeu,căutaţi să aflaţi despre o altă vulpe din cartea luiSaint-Exupery, Micul Prinţ, despre modul în care tepoţi împrieteni cu cineva care este foarte sensibil,vulnerabil şi sfios.

III

A păşi înlăuntru

icixc

Vi m spus că una din problemele pe care tre-AJ buie să le înfruntăm cu toţii este aceasta: în-V * cotro ar trebui să-mi îndrept rugăciunea?

Răspunsul pe care-1 sugerasem era că ar trebui să oaţintim către noi înşine. Dacă rugăciunea pe caredoreşti s-o aduci lui Dumnezeu nu este importantăşi semnificativă pentru tine în primul rând, nu o veiputea prezenta Domnului. Dacă eşti neatent faţă decuvintele pe care le pronunţi, dacă inima ta nu le re-simte sau dacă viaţa nu îţi este îndreptată în aceeaşidirecţie cu rugăciunea ta, aceasta nu va putea ajun-ge până la Dumnezeu. De aceea, primul lucru pecare trebuie să-1 faci este, după cum am spus, să gă-seşti o rugăciune pe care să o poţi spune cu toatămintea ta, cu toată inima şi cu toată voinţa ta - o ru-găciune care nu trebuie să fie neapărat un mareexemplu de subtilitate liturgică, ci una care să fieadevărată, una care să nu eşueze în ceea ce doreştesă exprime. Trebuie să înţelegi această rugăciune,cu toată bogăţia şi precizia pe care le cuprinde.

în ce priveşte cuvintele, sunt trei lucruri pe carele putem face. Putem folosi rugăciunea spontană,adică acel gen de rugăciune care ţâşneşte dintr-o

71


dată din sufletele noastre; putem folosi scurte rugă-ciuni exprimate cu voce tare, care sunt foarte scurte,deosebit de intense în conţinutul lor şi atât de largi,încât pot cuprinde cât mai multe înţelesuri cu pu-tinţă; şi mai putem folosi ceea ce este numit, uneoricu neplăcere, rugăciuni gata făcute, care variază dela cele mai mediocre compoziţii ale unor oamenicare încearcă să născocească rugăciuni pentru toateocaziile posibile până la expresiile celor mai pro-funde experienţe ale sfinţilor, exprimate în rugă-ciuni pe care nu ei le-au inventat, ci pe care DuhulSfanţ le-a turnat în vieţile şi inimile lor. Aş vrea săspun câte ceva despre fiecare din aceste categorii.

Rugăciunea spontană este posibilă în două situa-ţii: fie în momentele în care, având o puternică con-ştiinţă a prezenţei lui Dumnezeu, se trezeşte în noiun răspuns de rugăciune, de bucurie şi toate aceleforme de răspuns de care suntem în stare atunci cândsuntem cu adevărat noi înşine şi stăm înaintea Dum-nezeului Cel viu, fie atunci când devenim brusc con-ştienţi de pericolul de moarte în care ne aflăm cândvenim la Dumnezeu, momente în care strigăm din-tr-o dată din adâncul disperării şi al părăsirii, simţindcă pentru noi nu este altă nădejde de salvare decât laDumnezeu.

Aceste două situaţii sunt cei doi poli - a ne ve-dea în situaţia disperată în care ne aflăm, lipsiţi deDumnezeu, singuri, dorind o vindecare, dar nepu-

72

ŞCOALA RUGĂCIUNII

tincioşi în a birui această stare; sau minunea de a nedescoperi în mod neaşteptat faţă către faţă cu Dum-nezeu atunci când ne putem ruga spontan, fără săconteze ce cuvinte vom folosi. Am putea spunedoar atât, întruna: „Bucuria mea, bucuria mea". Pu-tem rosti cuvinte pentru că, propriu-zis, acestea nucontează, cuvintele sunt doar un mod de a susţine ostare, de a vorbi nesocotit, nebuneşte, despre iubireanoastră ori despre deznădejdea noastră. Vă amintiţidespre pasajul din Evanghelie legat de Schimbareala Faţă, în care Petru îi spune lui Hristos: „Bine estesă fim noi aici; să facem trei colibe: una Ţie, una luiMoise şi una lui Ilie" (Le. 9, 33). Evanghelia nespune că Petru vorbea nechibzuit, pentru că era în-spăimântat. A fost confruntat cu ceva atât de cople-şitor, încât a zis primul lucru care i-a venit în minte,a rostit ceva care-i exprima sentimentele.

Acum, dacă ne închipuim că am putea păstra ru-găciunea spontană de-a lungul întregii vieţi, neaflăm într-o amăgire copilărească. Acest fel de ru-găciune trebuie să ţâşnească din sufletele noastre,nu avem cum să răsucim un robinet pentru ca ea săcurgă de la sine. Nu stă neîncetat la dispoziţia noas-tră, ca să ne putem folosi de ea oricând. Rugăciuneaaceasta vine din adâncurile sufletului, fie dintr-o fe-ricită uimire, fie dintr-o mare întristare, niciodatădintr-o stare neutră, intermediară, în care nu suntemcopleşiţi nici de prezenţa divină, nici de înţelegerea

73


a ceea ce suntem şi a stării noastre. Aşa că a încercaîn alt fel de momente să ne rugăm în mod spontannu poate fi decât o strădanie vană. Sunt perioademari de timp în care nu te afli nici pe fundul mării,nici pe vârful muntelui, dar în care trebuie să te rogicumva, iar aceasta este perioada în care nu te poţiruga cu spontaneitate, ci din convingere. Acestaeste un lucru foarte important, fiindcă mulţi oamenicare încep o perioadă de rugăciune consideră cănumai în măsura în care sunt puternic pătrunşi decuvintele şi expresiile pe care le folosesc sunt sin-ceri în rugăciune. Aceasta este o greşeală. Uneoripoţi fi absolut sincer prin luciditatea minţii şi hotă-rârea voinţei, deşi într-un anume moment aceste cu-vinte sau gesturi pot să nu exprime exact ceea cesimţi.

Mă gândesc la următorul exemplu. Atunci cândtrăieşti în familia ta şi depui o muncă fizică maigrea, se întâmplă să ajungi acasă epuizat. Dacă înmomentul acela mama ta, sora, tatăl tău sau oricinealtcineva te întreabă „mă iubeşti?" tu zici „da". Iardacă persoana respectivă continuă să te întrebe:„Mă iubeşti cu adevărat în momentul acesta?", aiputea răspunde cu îndreptăţire, zicând: „Nu, nu simtnimic altceva decât că mă doare spatele şi tot cor-pul". Dar ai perfectă dreptate să zici „te iubesc",fiindcă ştii că dincolo de toată oboseala există o pu-tere iubitoare vie. Iar când Hristos spune „cei care

74

ŞCOALA RUGĂCIUNII

Mă iubesc păzesc poruncile Mele"1, El nu spune că„dacă Mă iubeşti, vei trece dintr-un sentiment în-tr-altul, dintr-o stare de extaz în alta, dintr-o viziuneteologică în alta"; Hristos nu spune decât „dacă în-tr-adevăr crezi cuvintelor Mele, fii vrednic de ele",acest „a fi vrednic" însemnând să trăieşti oarecumpeste posibilităţile tale - să faci mai mult decât ai fiputut face în mod spontan.

Aşa că avem nevoie de un gen de rugăciune carenu este spontană, ci cu adevărat înrădăcinată în con-vingere. Pentru a o găsi, o poţi lua dintr-un marenumăr de rugăciuni existente. Avem deja o bogatăpanoplie de rugăciuni, făurite de către Duhul Sfântîn chinurile naşterii credinţei. De pildă, avem psal-mii şi mai putem lua şi din tezaurul liturgic al tutu-ror bisericilor, în care se găsesc atât de multe alterugăciuni scurte şi lungi. Este important deci să în-văţăm şi să cunoaştem destul de multe asemenea ru-găciuni, pentru ca în momentul respectiv să poţirosti rugăciunea potrivită. Se pune aşadar problemaînvăţării pe de rost a unui număr minim de rugăciuni,fie din psalmi, fie din rugăciunile sfinţilor. Fiecaredintre noi este sensibil la anumite pasaje, însemnea-ză acele pasaje care îţi pătrund adânc în inimă, carete mişcă profund, care îţi spun ceva în mod deose-bit, care exprimă ceva care ţine deja de experienţata, fie că aceasta este o experienţă a păcatului sau una

In. 14, 15; 14,21; 15, 10.

75


a fericirii dumnezeieşti, ori una a luptei tale împo-triva celei dintâi pentru a o dobândi pe cea din ur-mă, întipăreşte-ţi aceste pasaje în memorie, fiindcăîntr-o zi în care te vei găsi prăbuşit, atât de deznă-dăjduit încât orice zvâcnet spontan al sufletului tăueste cu neputinţă, când nici măcar o silabă nu vamai ţâşni din inima ta, atunci vei descoperi că toc-mai cuvintele rugăciunilor deprinse îţi vor veni înajutor şi ţi se vor oferi ca un dar dumnezeiesc, ca undar al Bisericii, ca un dar al sfinţeniei, ajutând ne-putinţei noastre. Ceea ce înseamnă că ai cu adevăratnevoie de rugăciunile pe care le-ai învăţat şi pe carele-ai făcut parte din tine însuţi.

în Biserica ortodoxă avem rugăciuni de diminea-ţă şi de seară, care sunt, de regulă, mai lungi decâtcele folosite în mod obişnuit în Occident. Citirea lorţine cam o jumătate de oră dimineaţa şi cam tot atâ-ta seara. Credinciosul va încerca să le înveţe pe derost, astfel încât să se poată folosi de ele şi cu alteprilejuri. Totuşi nu este suficient să le învăţăm pedinafară. O rugăciune spune ceva doar în măsura încare este trăită. Altfel, dacă nu sunt trăite, dacă via-ţa şi rugăciunea nu sunt cu totul întreţesute, rugă-ciunile devin un soi de moment artistic ceremoniospe care i-1 oferi lui Dumnezeu în momentele în careîţi faci timp şi de El.

Dacă în rugăciunile de dimineaţă ai rostit o ex-presie, trebuie să te învredniceşti de ea pentru tot

76

ŞCOALA RUGĂCIUNII

restul zilei. De aceea, în afară de faptul de a învăţacât mai multe asemenea pasaje semnificative, tre-buie să-ţi faci o regulă ca atunci când ai descoperito expresie care are sens pentru tine — în paginileVechiului sau Noului Testament, printre rugăciunileLiturghiei - să o aplici fără şovăire, pe cât de multpoţi. Ai putea crede că eşti în stare să faci aceasta lanivelul unei zile întregi, în realitate, este neînchi-puit de greu. Dacă ai putea păzi o singură propoziţiea unei rugăciuni timp de o oră fără a încălca regula,eşti mare, dar fă-o! Spune: „Am citit această rugă-ciune, inima mea este pregătită, pentru o jumătatede ceas mă voi strădui ca inima mea să fie deschisăcătre Dumnezeu şi gata să asculte de voia Lui". Ojumătate de ceas, nu mai mult, apoi îngăduie-ţi unrăgaz şi întoarce-te la altceva, fiindcă, dacă încercisă rămâi concentrat asupra unei propoziţii care estetotală şi dificilă, în cele din urmă îţi vei spune că„îmi este peste puteri" şi vei sfârşi prin a nu fi reali-zat nimic. Dar dacă îţi zici că „am trei, sau patru,sau cinci propoziţii ca devize pentru această zi, şivoi încerca să o aplic pe aceasta din momentul încare am citit-o până la ora 10 dimineaţa, iar apoi peurmătoarea şi apoi pe cealaltă", atunci toate gându-rile şi simţirile pe care sfinţii le-au exprimat în ru-găciunile lor se însufleţesc în tine, încep să sfrede-lească adânc în voinţa ta şi să-ţi modeleze voinţa şitrupul, căci trupul tău este cel asupra căruia trebuiesă aplici poruncile.

77


Cu toate acestea, ai putea spune că „nu simt cevadeosebit în legătură cu aceste cuvinte". Dacă acestecuvinte exprimă o convingere esenţială, dar tu nusimţi nimic în legătură cu ele, îndreaptă-te spreDumnezeu cu pocăinţă şi spune-I: „Aceasta estecredinţa mea creştină fundamentală şi, iată, nu simtnimic pentru ea", şi din momentul acela ai puteadescoperi că ai izbucnit dintr-o dată în rugăciuneaspontană, îi poţi vorbi lui Dumnezeu de apăsarea ta,de ticăloşia ta, de sila pe care o simţi pentru tine,ajungând la voinţa hotărâtă de a-I spune lui Dum-nezeu care este adevărul în legătură cu tine şi căvoinţa ta este unită cu voinţa Lui.

Un ultim mod în care ne putem ruga ţine de uti-lizarea, mai mult sau mai puţin continuă, a rugăciu-nii rostite cu vocea, care serveşte ca un cadru sau caun baston de-a lungul zilei şi vieţii noastre. Mă gân-desc aici la ceva care este întrebuinţat mai ales deortodocşi. Este ceea ce noi numim „Rugăciunea luilisus", o rugăciune centrată pe numele lui lisus.„Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mi-luieşte-mă pe mine păcătosul." Această rugăciuneeste folosită de călugări şi de maici, dar.şi de laici.Este rugăciunea statorniciei, fiindcă nu este discur-sivă - nu trecem de la un gând la altul -, ci o rugă-ciune care ne pune faţă către faţă cu Dumnezeuprintr-o mărturisire de credinţă care-L priveşte peEl şi defineşte o situaţie care ne priveşte pe noi.Este mărturisirea de credinţă care, potrivit judecăţii

78

ŞCOALA RUGĂCIUNII

majorităţii nevoitorilor şi misticilor ortodocşi, esteun rezumat al Evangheliilor în ansamblul lor. Măr-turisim Stăpânirea lui Hristos, dreptul lui suveranasupra noastră, faptul că El este Domnul şi Dumne-zeul nostru, iar aceasta presupune că toată viaţanoastră ţine de voinţa Lui şi că ne încredinţăm voiiLui şi nu altcuiva. Aceasta înseamnă pentru noi nu-mele „lisus", prin care mărturisim realitatea întru-pării şi tot ceea ce reprezintă ea. în Hristos vedemCuvântul întrupat al lui Dumnezeu în legătura din-tre Vechiul şi Noul Testament, pe Unsul lui Yahwe.Urmează desăvârşita mărturisire de credinţă, a ceeace este El: Fiul lui Dumnezeu. Aceasta nu este doaro mărturisire de credinţă în lisus Hristos, ci şi unaîn Treime, fiindcă El este Fiul Tatălui şi nimeni nupoate recunoaşte în profetul din Galileea pe Fiul în-trupat al lui Dumnezeu dacă nu-1 învaţă DuhulSfânt să vadă, să înţeleagă şi să se încredinţezeacestei descoperiri. Aşa că aici avem o a patra măr-turisire care ne îngăduie să stăm faţă către faţă cuDumnezeu întru adevăr şi să mărturisim în duh (In.4, 23). Şi la urmă vine „miluieşte-ne pe noi". „Mi-luieşte-ne" este termenul românesc pentru „elei-son". Când spunem, la unele slujbe, „kyrie eleison"spunem de fapt tocmai asta: „Doamne miruieşte".

Motivul pentru care doresc să insist asupraacestor cuvinte pe care le folosim în rugă-ciune se datorează faptului că, spre deose-

79


bire de limbile vechi, în toate limbile moderne cu-vintele au căpătat semnificaţii specializate şi limi-tate. Adeseori folosim în rugăciune cuvinte caresunt deosebit de bogate, dar nu remarcăm adânci-mea a ceea ce spunem, pentru că ne raportăm lasensul obişnuit al acestor cuvinte, deşi ele ar fi pu-tut avea ecouri adânci în inimile noastre dacă le-amfi legat de alte lucruri pe care le ştim.

ş dori să vă dau un exemplu care i-ar puteaşoca pe cunoscătorii limbilor clasice, pentrucă filologia presupusă de acest exemplu

este de o calitate îndoielnică, dar pentru că acestexemplu este construit pe un calambur exprimat cusecole în urmă de Părinţii greci care-şi cunoşteaulimba şi nu se jenau să facă un joc de cuvinte, voiprofita şi eu de asta. Cei mai mulţi dintre noi între-buinţăm cuvintele „Kyrie eleison", sau „Doamnemiluieşte" în anumite momente ale vieţii. Suntemcel puţin conştienţi că ele există şi ştim cu aproxi-maţie ce înseamnă, în general, este vorba de un apella Dumnezeu pentru milă, compasiune, pentru bu-nătatea inimii. Acum, motivul pentru care cunos-cătorul de limbi clasice îmi poate găsi cusur şi mie,şi Părinţilor greci este că unii dintre ei au derivat„eleison" din aceeaşi rădăcină a termenilor greceştipentru „măslin", „măslină", „ulei de măsline". Sălăsăm însă disputa pe seama specialiştilor, iar noi să

80

ŞCOALA RUGĂCIUNII

cercetăm ce ne-ar putea spune cuvântul din perspec-tiva Scripturilor. Când spunem „Kyrie eleison"ne-am putea mulţumi cu gândul că este vorba de ocerere generală adresată lui Dumnezeu pentru milă.Dacă ar fi doar atât, formula nu ne va satisface, fi-indcă nu ne putem preda viaţa în toate aspectele eiacestui „Doamne miluieşte", plus că în vorbireaobişnuită cuvintele acestea nu mai înseamnă marelucru. Dar dacă ne gândim la măslin, la cel din Ve-chiul şi din Noul Testament, veţi înţelege următorullucrul: prima dată când măslinul şi ramura de măs-lin sunt menţionate este la sfârşitul Potopului, cândrămurica este adusă lui Noe de un porumbel. (Să fieacelaşi porumbel care se rotea deasupra lui Hristosîn ziua botezului său?) Această ramură înseamnă cămânia lui Dumnezeu s-a sfârşit, că iertarea este ofe-rită în dar şi că ne aşteaptă înainte un timp şi niştesituaţii noi. Aceasta a fost prima menţionare a măs-linului. Numai că nu putem interpreta întotdeaunaîn felul acesta, pentru că nu este destul să avem untimp şi nişte posibilităţi noi la dispoziţie, dacă sun-tem împietriţi cu inima, dacă voinţa ne este parali-zată sau dacă suntem neputincioşi cu mintea sau cutrupul atât în a discerne, cât şi în a urma aceastăcale. Avem nevoie de vindecare, aşa că aminteşte-ţiacum de untdelemnul pe care Bunul samaritean 1-aturnat peste rănile celui căzut între tâlhari. Putereavindecătoare a lui Dumnezeu va face cu putinţă

81


pentru noi să ne folosim de încetarea mâniei Lui, de !

darul iertării ce ne este oferit şi cu adevărat de darultimpului şi spaţiului şi al veşniciei.

O altă imagine este cea a ungerii preoţilor şi regi- jlor, a celor dintre israeliţi care erau chemaţi să stea ipe pragul dintre lumea divină şi cea omenească, întreunitatea şi armonia voinţei lui Dumnezeu şi diversi-tatea şi complexităţile - ca să nu mai pomenim ten-siunile şi opoziţiile - lumii oamenilor. Pentru a fi înstare să stea în acel loc, omului îi trebuie ceva maimult decât înzestrările proprii: îi trebuie un dar divin.Aceasta era semnificaţia ungerii preoţilor şi regilor.Dar în Noul Testament toţi suntem preoţi şi regi, iarvocaţia noastră de fiinţe umane şi de creştini întrecetot ceea ce ar putea omul să împlinească. Suntemchemaţi să devenim şi să fim mădulare vii ale Trupu-lui lui Hristos, temple construite pe un loc sfânt şivrednic de Duhul Sfânt, şi părtaşi ai firii dumneze-ieşti1. Acestea sunt lucruri care întrec puterile ome-neşti, şi totuşi trebuie să fim pe de-a-ntregul umani,în modul profund în care creştinul se gândeşte laumanitate raportându-se la Fiul întrupat al lui Dum-nezeu. Iar pentru a face aceasta avem neyoie de harulşi de ajutorul lui Dumnezeu. Toate acestea ne-au fostarătate prin actul întrupării.

Acum, dacă ne-am gândi cu aceeaşi simplitate -nu e nevoie decât de un dicţionar, o Biblie şi puţină

2 Petru, 1,4.

82

ŞCOALA RUGĂCIUNII

reflecţie - şi dacă ne-am apleca la fel de simplu şide direct şi asupra altor cuvinte pe care le folosimîn rugăciune, atunci ele s-ar umple de sens. în felulacesta am putea deveni mai atenţi la ceea ce spu-nem, iar rugăciunea noastră nu va fi doar o înşiruirede vorbe goale sau de vorbe care nu mai sunt decâtun simbol al unor înţelesuri pierdute, în chipulacesta, ne vom fi gândit la situaţia în care ne aflămînainte de a rosti „Kyrie eleison", adică „Doamnemiluieşte, Doamne îndură-te de mine, Doamne toar-nă dragostea Ta şi milostivirea Ta în mine". Am că-zut în cea mai adâncă prăpastie? Ne întâlnim cu po-sibilităţi nesfârşite, dar fără a putea urma nici unadin ele fiindcă suntem răniţi atât de grav? Suntemvindecaţi, dar totodată confruntaţi cu o vocaţie atâtde mare, încât nu îndrăznim să ne gândim la ea fi-indcă suntem atât de mici? însă orice vocaţie poatefi împlinită, în măsura în care Dumnezeu ne dă pu-terea să o urmăm. Iar aceasta presupune o atentăchiveraisire a cuvintelor, precum şi o astfel de în-trebuinţare a lor, încât ele să devină icoane ale sim-ţămintelor noastre; pentru a izbuti, trebuie să adu-cem şi să adunăm în jurul cuvintelor întreaga inten-sitate şi adâncime a vieţii noastre personale. Dardacă cuvintele pe care le folosim nu sunt făcuteadevărate prin felul în care trăim, vor rămâne lipsitede noimă şi nu vor duce nicăieri, fiindcă vor fi pre-cum un arc care nu poate trage fiindcă îi lipseşte

83


coarda. Este cu totul lipsit de rost să-i cerem lui fDumnezeu ceva pentru care suntem nepregătiţi.Dacă spunem „Oh, Doamne, scapă-mă din ispita fcutare sau cutare" în timp ce căutăm prin orice mij- floc posibil să săvârşim păcatul respectiv, sperând căDumnezeu a căpătat controlul situaţiei prin rugăciu-nea noastră şi astfel ne va scoate din ispită, nu vomavea prea mari şanse de succes. Dumnezeu ne dăputere, dar noi trebuie să o folosim. Atunci când, înrugăciunile noastre, îi cerem lui Dumnezeu putereade a face ceva în Numele Lui, nu-I cerem de fapt luiDumnezeu să o facă El în locul nostru, pentru cănoi am fi mult prea slabi pentru asta, ci să o facemnoi cu puterea Lui.

Vieţile sfinţilor sunt lămuritoare în această pri-vinţă, şi în viaţa Sfanţului Filip Neri1 este descrisătocmai o astfel de situaţie. Sfântul Filip era un ommânios, care se certa din nimic şi care avea puter-nice izbucniri de mânie, în schimbul cărora avea,desigur, de îndurat muştruluiala zdravănă a confra-ţilor săi. într-o zi a simţit că nu mai putea continua lastfel. Din relatarea vieţii lui nu aflăm 'dacă aceasta ls-a datorat virtuţii lui sau faptului că nu-i mai putea jsuporta pe fraţi. Cert este că se repezi dintr-o datăspre capelă, îngenunche înaintea unei statui de-a lui 1

1 Preot şi duhovnic italian din secolul al XVI-lea, dedicat lpromovării sfinţeniei vieţii preoţilor catolici şi a importanţei Jpredicii în cultul creştin. («. tr.)

84

ŞCOALA RUGĂCIUNII

Hristos şi-L rugă să îl izbăvească de mânie. Apoiieşi afară, plin de nădejde. Prima persoană pe care oîntâlni fu unul dintre fraţi care nu-1 supărase nici-odată cu nimic, dar care tocmai acum se arătă duş-mănos şi supărător. Aşa că Filip izbucni în mânialui obişnuită şi se duse mai departe, plin de năduf,pentru a-1 întâlni pe un alt confrate, care întotdeau-na fusese pentru el un izvor de mângâiere şi odihnă.Dar până şi acesta îi răspunse în doi peri. AtunciFilip dădu fuga înapoi la capelă, se aruncă înainteastatuii lui Hristos şi spuse: „Oh, Doamne, oare nuţi-am cerut să mă izbăveşti de mânia aceasta?" IarDomnul i-a răspuns: „Ba da, Filipe, şi tocmai deaceea am înmulţit ocaziile în care tu să înveţi să do-bândeşti pacea".

Cred că este foarte important să înţelegem căDumnezeu va lucra în felul acesta. Nu va sta pecruce pentru tine la nesfârşit. Există un moment încare trebuie să-ţi iei propria ta cruce. Fiecare dintrenoi trebuie să ne luăm crucea, iar atunci când ceremceva în rugăciunile noastre presupunem prin impli-caţie că o vom face cu toată însufleţirea pe care-oputem da acţiunilor noastre şi cu tot curajul şi ener-gia pe care le avem. Şi mai ales, cu toată puterea pecare ne-o va dărui Dumnezeu. Dacă nu vom pro-ceda astfel, rugăciunea noastră nu va fi decât o pier-dere de timp. Aceasta înseamnă că şi „Kyrie elei-son" şi oricare alte cuvinte de felul acesta pe care

85


le-am rosti trebuie să fie îndreptate către noi înşine.Mintea noastră trebuie să fie formată, plămădită po-trivit cuvintelor noastre, plină de ele şi în armoniecu acestea. Inima noastră trebuie să le accepte cudeplină convingere şi să le exprime cu toată putereade care suntem capabili, iar voinţa noastră trebuiesă le cuprindă şi să le prefacă în lucrare. De aceea,rugăciune şi lucrare trebuie să devină două expresiiale aceleiaşi situaţii faţă de Dumnezeu şi faţă de totceea ce ne înconjoară. Dacă acestea lipsesc, ne pier-dem timpul. Care este rostul de a-I vorbi lui Dum-nezeu despre problemele noastre, dacă atunci cândne dă puterea să le combatem noi aşteptăm cu mâi-nile în sân până când El le va rezolva în locul nos-tru? Ce sens poate fi în repetarea unor cuvinte careau ajuns într-atât de tocite, atât de subţiate, de ne-semnificative încât nu ne mai pot folosi decât lapăstrarea unei relaţii cu Dumnezeu, care a ajuns atâtde fragilă precum o pânză de păianjen?

Prin urmare, alege cuvintele potrivite, alege-le şiadună-ţi întreaga atenţie în ele, fiindcă acestea suntcuvinte ale adevărului şi cuvintele pe care Dumne-zeu le va auzi pentru că sunt adevărate. Pune-ţitoată inima în ele. Fiindcă sunt adevărate, fă caaceste cuvinte să fie vii în mintea ta, şi fă-le să stră-pungă până în străfundurile inimii tale.

Cuvintele de rugăciune sunt întotdeauna cuvinteale dedicării. Nu poţi să rosteşti o rugăciune fără a

86

ŞCOALA RUGĂCIUNII

socoti că „dacă spun acest lucru, atunci asta esteceea ce am de făcut în situaţia respectivă". Atuncicând Ii spui lui Dumnezeu: „Orice-ar fi, cu oricepreţ, mântuieşte-mă, Doamne", trebuie să-ţi amin-teşti că este necesară şi voinţa în cererea ta, fiindcăîntr-o zi Dumnezeu va spune: „Acesta este preţul".Scriitorii din vechime spuneau: „Dă-ţi sângele şiDumnezeu ţi-L va da pe Duhul". Acesta este preţul.Lasă-le pe toate, şi vei primi împărăţia. Părăseşterobia, şi vei primi libertatea. După cum voinţa taeste deja angajată nu doar în actul de rugăciune, cişi în toate urmările acelei rugăciuni, tot astfel tre-buie să fie şi trupul tău, fiindcă o fiinţă omeneascănu este numai un suflet care are de vieţuit pentru ovreme într-un trup. El este o fiinţă care este trup şisuflet, o unică fiinţă, pe care o numim Om.

în rugăciune avem de făcut deci şi un efort fiziccare ţine de atenţia fizică şi de modul fizic în care terogi. Postirea, atunci când mâncarea te-a îngreunatpentru rugăciune, este de asemenea necesară. Dacăvei face toate acestea, te vei afla bătând la uşă.

JTT cum, dacă vrem să adâncim aceste cuvinte,/ţ\ să pătrundem înăuntrul lor, aşa cum cinevaV l ar sfredeli pământul pentru a ajunge la bogă-

ţiile din adânc, atunci trebuie să ne asumăm un risc,iar acest risc este cel care însoţeşte de fiecare datăefortul de a pătrunde în adâncuri. Pare simplu. Cu

87


toţii suntem de părere că suntem profunzi şi deci, cucât ajungem mai în profunzimea noastră, cu atâtpeisajul va fi mai încântător. Nu este chiar atât desimplu. Este adevărat că atunci când am atins unanumit nivel de profunzime, lucrurile sunt în regulă,însă călătoria într-acolo seamănă destul de mult cupovestirile despre dobândirea Graalului. Sunt tot fe-lul de monştri pe care-i întâlnim pe drum, monştricare nu sunt demoni, care nu sunt oamenii din jurulnostru, ci chiar noi înşine. Lucrul acesta face călăto-ria mult mai respingătoare şi mai dificil de întreprins.

în mod obişnuit, ceea ce ne face să vieţuim înafara noastră sunt lăcomia, teama şi curiozitatea. Unsavant francez, Alexis Carrell, a spus într-o cartenumită Omul, un necunoscut că dacă te vei întrebaunde sfârşeşte personalitatea ta vei vedea că limbaunui individ lacom este proiectată ca nişte tentaculecătre toate bunurile lumii; ochii unui individ curiossunt precum nişte tentacule proiectate şi lipite detoate cele din jur; urechile celor atenţi la orice zvonşi orice şoaptă se măresc şi ar vrea să se suprapunăpeste lume. Dacă te-ai putea desena aşa cum arăţi înfelul acesta, vei constata că prea puţin a ,mai rămasdin tine, de vreme ce îţi eşti aproape cu totul exte-rior. De aceea, primul lucru pe care îl ai de făcuteste să-ţi retragi tentaculele. Nu poţi păşi înlăuntrultău când îţi eşti cu totul exterior.

Fă o probă şi te vei putea convinge, vei desco-peri un număr de alte lucruri folositoare de-a lungul

88

ŞCOALA RUGĂCIUNII

drumului, încercă să-ţi faci timp să stai singur cutine însuţi: închide uşa şi zăboveşte în camera ta în-tr-un moment în care nu ai altceva de făcut. Spune:„Acum sunt cu mine însumi", şi nu fa nimic altce-va. După un timp uimitor de scurt te vei simţiaproape cu siguranţă plictisit. Aceasta ne învaţă unlucru de mare folos. Ne atrage atenţia asupra faptu-lui că, dacă după zece minute de stat singuri cu noiînşine ne simţim în felul acesta, nu este nici o mira-re că şi alţii se vor simţi la fel de plictisiţi în compa-nia noastră! De ce? Pentru că avem atât de puţin deoferit nouă înşine ca hrană pentru mintea, pentrusensibilitatea şi pentru viaţa noastră. Dacă-ţi vei pri-vi viaţa cu minuţiozitate vei descoperi curând cătrăim atât de rar din ceea ce avem în noi înşine; înschimb, răspundem la tot felul de aţâţări şi excitaţii.Cu alte cuvinte, trăim prin oglindire, prin reacţie lastimuli. Ceva se întâmplă şi noi ripostăm, cinevavorbeşte, iar noi răspundem. Dar atunci când sun-tem lipsiţi de orice ne-ar putea stimula să gândim,să vorbim ori să acţionăm, ne dăm seama că, defapt, în noi nu ar mai fi rămas ceva care să ne în-demne să acţionăm în vreun fel anume. Iar aceastaeste pe drept cuvânt o descoperire dramatică. Sun-tem cu totul deşerţi, nu mai acţionăm dinspre noiînşine, ci acceptăm ca viaţă a noastră o viaţă care înrealitate se hrăneşte cu ceea ce ne este străin şi exte-rior; ne-am obişnuit ca lucrurile să se petreacă în-tr-un anumit fel, care ne constrânge să facem alte

89


lucruri. Cât de rar putem trăi însă numai datorită]adâncimii şi bogăţiei despre care presupunem că se'află în noi înşine!

în romanul lui Dickens Pickwick Papers există]un fragment care este o foarte bună descriere a vie-1ţii mele şi probabil şi a vieţii tale. Pickwick se ducela club. Opreşte o birjă şi pe drum pune o mulţimede întrebări. Printre altele, el întreabă: „Spune-mi,cum este posibil ca un cal atât de prăpădit să poatătrage aşa o trăsură de mare şi de grea?" Birjarul îirăspunde: „Nu este o chestiune de cal, Şir, ci una deroţi", la care dl Pickwick întreabă iarăşi: „Ce vrei săspui?" Atunci birjarul îi explică: „Ştiţi, trăsura arenişte roţi excelente, care sunt atât de bine unse, în-cât este suficient ca mârţoaga să tragă puţin, cât săse mişte roţile, pentru ca apoi bietul animal să tre-buiască să gonească pentru a-şi salva viaţa". Camaşa este şi cu felul în care trăim cea mai mare partedin timp. Noi nu suntem calul care trage, ci mâr-ţoaga care fuge de trăsura care ameninţă să vinăpeste el şi să-1 strivească.

Neştiind încă în ce fel să acţionăm .qât timp sun-tem lipsiţi de o determinare exterioară, descoperimcă nu ştim ce să facem cu noi înşine şi atunci deve-nim tot mai plictisiţi. De aceea, mai întâi de toatetrebuie să înveţi să stai împreună cu tine însuţi şi săînfrunţi plictiseala, extrăgând din această experienţăorice semnificaţie posibilă.

90

ŞCOALA RUGĂCIUNII

După o vreme treaba asta se dovedeşte a fi încăşi mai groaznică decât plictiseala, pentru că noi nusuntem pur şi simplu plictisiţi într-un fel care nepermite să spunem „Sunt o persoană activă şi defolos pentru aproapele meu. Fac întotdeauna binele,iar pentru mine a fi într-o stare de inactivitate încare să nu fac nimic pentru nimeni este o încercareserioasă", începem să aflăm şi altceva în plus. Sun-tem plictisiţi atunci când încercăm să ieşim din plic-tiseală, căutând în interiorul nostru pentru a vedeadacă există ceva salvator în noi. Destul de curânddescoperim că nu există nimic, fiindcă toate lucru-rile la care ne-am putea gândi le-am gândit deja dezeci de ori. Toată gama de emoţii pe care o avem înnoi a ajuns ca un pian pe care 1-am închis, fiindcănu mai avem nimic de-a face cu cântarul. Avemnevoie de altcineva care să vină să cânte la clapelelui. Nu avem niciodată chef de nimic, aşa că avem ostare de nelinişte care ne poate duce la una de chin.Dacă-i citeşti pe Părinţii Pustiei, care aveau o bunăexperienţă a acestor lucruri, sau pe călugării careşi-au petrecut întreaga viaţă în mănăstire, vei vedeacă există momente în care aceştia fugeau pur şisimplu din chilie strigând după ajutor, încercând săîntâlnească ceva sau pe cineva, indiferent de lucrulsau de persoana respectivă. Până şi diavolul însuşiar fi fost de preferat deşertăciunii contemplării desine. Unul din scriitorii duhovniceşti, Teofan Zăvo-

91


râtul, spune că „cei mai mulţi oameni sunt ca nişteaşchii de lemn răsucite în jurul propriului gol".Dacă suntem cu adevărat cinstiţi, trebuie să admi-tem că aceasta este o descriere foarte potrivită a stă-rii în care practic ne găsim cu toţii.

Trebuie deci să fim în stare să ne luptăm cu acestchin şi să spunem: „Nu mă voi lăsa biruit, ci voistărui până când voi ajunge în punctul în careaceastă stare mă va determina să fac ceea ce voinţabună este neputincioasă", într-adevăr, vine o clipă,un moment de deznădejde şi groază, care ne face săne întoarcem încă şi mai adânc înlăuntrul nostru şisă strigăm: „Doamne îndură-Te! Pier, Doamne, sca-pă-mă!" Descoperim atunci că nu este nimic în noiînşine care să ne poată da viaţă, sau mai curând,care să fie viaţă; că tot ceea ce numeam viaţă şi neimaginam că era viaţa era în afara noastră şi că înlă-untrul nostru nu era nimic.

Apoi privim în abisul de nimic şi simţim că pemăsură ce mergem mai în adânc, tot mai puţin ră-mâne din noi. Acesta este un moment periculos,momentul în care trebuie să ezităm.

în acest punct am atins primul nivel al'adâncimii,de la care începem efectiv să batem la uşă. Căci lanivelul la care nu făceam altceva decât să ne desprin-dem de aproapele nostru pentru a rămâne singuripână când ajungeam să ne plictisim de noi înşine -lucru care ne ofensa - şi la care ne pierdeam astâm-

92

ŞCOALA RUGĂCIUNII

părul şi ne nelinişteam, iar apoi ne simţeam puţinapăsaţi, nu aveam încă nici un motiv să strigăm dupăajutor cu acea deznădejde care ne stăpâneşte întreagaminte, inimă, voinţă şi trup cu sentimentul că, dacăDumnezeu nu Se grăbeşte, eu pier, nu mai am altănădejde, pentru că ştiu că, dacă aş ieşi din aceastăadâncime, m-aş întoarce la lumea de amăgire, de via-ţă oglindită, dar nu la viaţa adevărată.

Acesta este momentul în care putem începe săbatem la o uşă care este încă închisă, dar dincolo decare se află nădejdea, acea nădejde pe care Barti-meu, orbul de la porţile Ierihonului, a simţit-o înceasul celei mai adânci deznădejdi, pe când Hristostrecea prin dreptul lui1.

Ştim din Evanghelii că Bartimeu se găsea pemarginea drumului, orb fără vreo nădejde de vinde-care, lipsit de credinţă şi de speranţa în ajutorulomului, limitat la a cerşi pentru a-şi duce viaţa, fărăsă se aştepte propriu-zis la milostenie din dragoste,ci la acel fel de milă care constă în a azvârli monedecuiva fără a-i privi vreodată faţa. Şi, într-o zi, acestom, care de-acum lepădase orice nădejde, care ză-cea în ţărână cu orbirea lui cu tot, a auzit de omul,de noul proroc care săvârşea minuni prin toată ŢaraSfântă. Să fi avut ochi sănătoşi, L-ar fi căutat poate,colindând întreaga ţară în căutarea Lui, dar în starelui nu avea cum să dea de urma acestui vindecător

1 Marcu, 10, 46-52; Luca, 18, 35-43.

93


itinerant. Aşa că rămase acolo unde se găsea, iargândul că se afla undeva în apropiere cineva caresă-1 vindece, îi făcea deznădejdea şi mai mare, şimai ascuţită. Iar într-o zi a auzit trecând o mulţimepe-acolo, o mulţime care răsuna ca nici o alta. Sepoate, aşa cum se întâmplă în cazul orbilor, ca el săfi căpătat un simţ al auzului şi o sensibilitate maimari decât ale noastre, fiindcă a strigat: „Cine trecepe-aici?" şi i s-a răspuns: „lisus din Nazaret". înmomentul acela, orbul ajunse în punctul de cea maiputernică deznădejde şi cea mai puternică speranţă.Cea mai puternică speranţă, pentru că Hristos treceaprin apropiere, dar această speranţă era umbrită de oteribilă deznădejde, fiindcă mai erau doar câţivapaşi până ce El ar fi ajuns în dreptul lui Bartimeu,iar apoi urmau alţi câţiva paşi şi Acela ar fi trecut,fiind puţin probabil că mai avea să treacă vreodatăpe-acolo. Şi cu această nădejde fără de nădejde, în-cepem să plângem şi să strigăm: „lisuse, Fiul luiDavid, miluieşte-mă!" Era o desăvârşită mărturisirede credinţă. Iar în acel moment, tocmai datorităunei deznădejdi atât de mari a putut să strângă osperanţă atât de cutezătoare pentru a fi vindecat,salvat, făcut întreg. Şi Hristos 1-a auzk.

Există un nivel al deznădejdii care este în legă-tură cu speranţa deplină şi desăvârşită. Este punctulîn care, ajungând înlăuntrul nostru, suntem în staresă ne rugăm; în acest punct, „Doamne miluieşte"este îndeajuns. Nu avem trebuinţă să exprimăm nici

94

ŞCOALA RUGĂCIUNII

unul din acele cuvântări înflorite pe care le găsim înmanualele de rugăciuni. Este destul să strigăm dez-nădăjduiţi: „Ajutor!", şi vom fi auziţi.

De cele mai multe ori, rugăciunea noastră nu aredestulă însufleţire, destulă convingere, destulă cre-dinţă tocmai pentru că deznădejdea noastră nu estedestul de adâncă, îl vrem pe Dumnezeu împreunăcu atât de multe alte lucruri pe care le avem, dorimajutorul Lui dar în acelaşi timp încercăm să obţinemajutor de oriunde putem, şi-L ţinem pe Dumnezeuîn rezervă, aşa, pentru orice eventualitate, poatepentru ceasul ultimei noastre încercări. Ne adresămcelor mari ai lumii acesteia şi fiilor oamenilor, spu-nând: „Doamne, dă-le lor puterea de a face acesteapentru mine." Cât de rar se întâmplă să ne depărtămde la stăpânii acestei lumi şi de la fii oamenilor şi săzicem: „Nu voi cere ajutorul nimănui, ci vreau caTu să mă ajuţi". Când deznădejdea noastră vine dinadâncimea potrivită, dacă lucrul pe care îl cerem şidupă care strigăm este atât de important, încât re-prezintă toate nevoile vieţii noastre, de-abia atuncivom găsi cuvinte de rugăciune şi vom putea atingeesenţa rugăciunii, întâlnirea cu Dumnezeu.

Iar acum, încă ceva despre nelinişte. Legătura oface şi în acest caz Bartimeu. El a strigat, dar ce nespune Evanghelia despre toţi ceilalţi din preajmă?Că au încercat să-1 facă să tacă, şi aproape că-i pu-tem vedea pe toţi oamenii evlavioşi, cu ochii sănă-toşi, tari pe picioarele lor, plesnind de sănătate, în-

95


conjurându-1 pe Hristos şi dorind să discute lucrurisavante legate de împărăţia ce va veni, despre taine- fle Scripturii etc., ei bine, toţi aceştia se întorc spreBartimeu spunându-i: „Ce tot pofteşti, nu poţi sătaci o dată? Ce tot îi dai cu «ochii tăi, ochii tăi», deparcă asta ar putea conta atunci când vorbeşti de-spre Dumnezeu?" Bartimeu era ca cineva care aparedin senin pentru a-I cere lui Dumnezeu un lucru decare are o disperată nevoie chiar în toiul unei cere-monii, întrerupând astfel buna ei desfăşurare. Desi-gur, unul ca acesta ar fi dat afară numaidecât. Ar firedus la tăcere. Numai că Evanghelia ne mai spuneşi că, în ciuda tuturor celor care voiau să-i închidăgura, orbul continua să strige tocmai pentru că eravorba de un lucru atât de preţios pentru el. Cu câtaceia încercau mai mult să-1 facă să tacă, cu atâtstriga el mai tare.

Iată ce vreau să spun. în Grecia este cinstit unsfânt pe nume Maxim, un tânăr care, intrând într-ozi în biserică, a auzit citindu-se din locul acela dinEvanghelie în care se spune că trebuie să ne rugămneîncetat1. Cuvintele acelea îl impresionară în moddeosebit, iar el se frământa, gândindu.-se că îi va ficu neputinţă să împlinească această poruncă. Ieşinddin biserică, se duse în munţii învecinaţi şi începusă se roage fără încetare. Nefiind decât un simpluţăran grec, nu ştia mai mult decât Rugăciunea Dom-

1 Ţes. 5, 17

96

ŞCOALA RUGĂCIUNII

nească şi alte câteva rugăciuni. Aşa că, după cum nepovesteşte chiar el, a început să le spună pe acestea,iarăşi şi iarăşi, fără oprire. Apoi se simţi foarte bine.Se ruga, era cu Dumnezeu, se simţea deosebit de fe-ricit, torul îi părea atât de minunat, afară de faptulcă soarele începu să apună şi se făcea tot mai rece şimai întuneric, şi, pe măsură ce se lăsa noaptea, în-cepu să audă tot felul de zgomote îngrijorătoare -ramuri ce pocneau sub apăsarea fiarelor sălbatice ceumblau pe-acolo, scăpărări de ochi, ţipetele anima-lelor mai mici ucise de cele mai mari, şi tot aşa.Atunci simţi că era doar el, singur, o făptură slabă şifără apărare într-o lume a primejdiei, a morţii, auciderii, o lume în care nu putea avea nici o scăpareşi nici un ajutor dacă Dumnezeu nu i 1-ar fi dăruit.A încetat deci să mai spună Tatăl Nostru şi Crezul;în schimb, a făcut precum Bartimeu, a început săstrige: „Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumne-zeu, miluieşte-mă!" Strigă în felul acesta toatănoaptea, deoarece fiarele şi ochii scăpărători din în-tuneric nu-i dădură nici un răgaz pentru somn. Apoise făcu dimineaţă şi, de vreme ce toate fiarele seduseră să se culce, se gândi: „Acum mă pot rugaaşa cum începusem". Numai că i se făcu foame.Aşa că voi să se ducă să culeagă nişte boabe oare-care, însă pe când se îndrepta spre nişte tufişuri îşidădu seama că fiarele şi ochii aceia scăpărători tre-buie să se fi ascuns tocmai prin acele tufişuri. Deciîncepu să calce cu mare grijă, şi la fiecare pas zicea:

97


3

„Doamne lisuse Hristoase, scapă-mă, ajută-mă, pa-fzeşte-mă, izbăveşte-mă! O, Dumnezeule, ajută-mă jscapă-mă", şi de bună seamă că pentru fiecare bo-lbiţă pe care o strângea se ruga astfel de câteva ori.

Timpul trecu şi, după mulţi ani, întâlni un foarte!nevoitor bătrân şi încercat, care-1 întrebă cum mvă-1ţase să se roage neîncetat. Maxim i-a răspuns:;„Cred că diavolul e cel care m-a învăţat să mă rogaşa". Celălalt i-a zis: „Cred că ştiu ce vrei să spui,dar aş vrea să fiu sigur că te-am înţeles bine". Ni-colae îi explică felul în care se obişnuise treptat cutoate acele zgomote şi primejdii din timpul zilei şidin timpul nopţii. După acestea îi veniră ispite, ispi-te ale trupului, ale minţii, ale inimii, iar apoi atacurişi mai puternice din partea diavolului. De atunci numai trecu nici o clipă din zi ori din noapte în care sănu strige către Dumnezeu: „Miluieşte-mă, miluieş-te-mă, scapă-mă, ajută, ajută, ajută". Iar într-o zi,după ce paisprezece ani trecură în felul acesta, i searătă Domnul, şi din clipa aceea liniştea, pacea şi ne-tulburarea veniră peste el. Nu mai rămăsese nici oumbră de teamă - nici de întuneric, nici de demoni -,Domnul împăraţi peste el şi o risipi pe toată, j„Atunci, zise Maxim, am înţeles că fără Domnulsunt cu totul neputincios. De aceea, chiar şi cândmă aflam netulburat, împăcat şi fericit, continuamsă spun «Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumne-zeu, miluieşte-mă»". Astfel, Maxim se încredinţasecă numai în milostivirea lui Dumnezeu se pot găsi

98

ŞCOALA RUGĂCIUNII

orice pace a inimii şi a minţii, orice linişte a trupu-lui şi orice dreptate a voinţei.

Aşadar, Nicolae învăţă să se roage nu în ciuda tul-burărilor, ci datorită lor şi pentru că tulburarea erapricinuită de un pericol real. Dacă ne-am da seamacă noi ne aflăm în nişte primejdii şi mai mari, că dia-volul ne dă târcoale încercând să ne înhaţe şi să nenimicească şi că fiecare întâlnire este o judecată, ocriză, o situaţie în care suntem chemaţi fie să-L pri-mim pe Hristos, fie să fim vestitorul lui Hristos pen-tru persoana cu care ne întâlnim, dacă am înţelege căîntreaga noastră viaţă are o asemenea concentrare deînţelesuri, atunci am putea să strigăm şi să ne rugămfără încetare, iar tulburările nu ar fi o piedică, ci toc-mai condiţia şi mijlocul prin care am deprinde rugă-ciunea atunci când suntem încă prea neştiutori pentrua ne putea ruga din străfundul nostru fără nici un altimbold, fără a fi provocaţi să ne rugăm.

Şi totuşi, atunci când nu ştim nimic despre rugă-ciune, când nu ne-am rugat deloc sau prea puţin înviaţa noastră, cum am putea să învăţăm să ne rugămîn condiţiile vieţii în care trăim? Am verificataceasta într-o varietate de situaţii, în anii de practicămedicală, vreme de cinci ani în timpul războiului,ca preot, şi am văzut că este posibil. Este posibil, înmăsura în care eşti destul de simplu şi de deschispentru asta. Şi iată cum.

Trezeşte-te de dimineaţă, iar primul lucru pecare-1 faci să fie cel de a-I mulţumi lui Dumnezeu

99


pentru ea, chiar dacă nu te simţi în mod deosebit fe-iricit pentru ziua care urmează. „Aceasta este ziua pefcare a facut-o Domnul, să ne bucurăm şi să fim;mulţumitori întru ea."1 Sfârşind aceasta, acordă-ţi'jrăgazul de a pătrunde adevărul spuselor tale şiceea ce ele înseamnă de fapt - un înţeles care se gă-seşte probabil la nivelul convingerii adânci şi nu la ;

unul euforic. Apoi scoală-te, spală-te, îmbracă-te, fatot ceea ce mai ai de făcut şi întoarce-te din nou laDumnezeu, întoarce-te la El cu aceste două convin-geri. Prima afirmă că eşti al lui Dumnezeu, iar adoua că şi ziua aceasta este a lui Dumnezeu, o zi pedeplin nouă, cu totul proaspătă. Această zi nu a maiexistat până acum. Pentru a vorbi în termeni ruseşti,este precum o întindere nemărginită acoperită de ozăpadă imaculată. Nimeni nu a umblat încă prin ea.Stă neatinsă şi pură înaintea ta. Deci ce urmeazăacum? Ce urmează acum este să-i ceri lui Dumnezeusă binecuvânteze această zi, ca tot ce se va întâmplaîn ea să fie binecuvântat şi orânduit de El. Iar apoi vatrebui să iei lucrurile în serios, fiindcă nu de puţineori spunem „binecuvântează-mă, Doa'mne", şi, pri-mind binecuvântarea, ne purtăm asemenea Fiului ră-tăcitor - ne strângem toate bunurile şi o apucămîntr-aiurea, pentru a duce o viaţă destrăbălată.

Ps. 117, 24. (Traducerea a urmat versiunea textului en-glezesc-n. tr.)

100

ŞCOALA RUGĂCIUNII

Această zi este binecuvântată de Dumnezeu, estea Lui, iar acum să intrăm şi noi în ea. Păşeşti în ziuaaceasta ca vestitor personal al lui Dumnezeu; peoricine ai întâlni, întâlneşti mergând pe drumul pecare Dumnezeu ţi 1-a pregătit. Te afli acolo pentru afi prezenţa Domnului Dumnezeu, prezenţa lui Hris-tos, prezenţa Duhului, prezenţa Evangheliei - aces-ta este rostul tău în această zi anume. Dumnezeu nua spus niciodată că atunci când, lucrând în NumeleLui, vei intra într-o situaţie grea, El va fi cel răstig-nit, iar tu cel înviat. Trebuie să fii pregătit ca, înNumele Lui, să intri în tot felul de situaţii, una dupăalta, să umbli aşa cum a facut-o Fiul lui Dumnezeu:printre umilinţe cu smerenie, totdeauna în adevăr şigata să fii prigonit, şi tot aşa. De obicei, atunci cândîmplinim poruncile lui Dumnezeu ne aşteptăm săvedem imediat un efect minunat, lucruri despre carecitim uneori în vieţile sfinţilor. De pildă, atuncicând, loviţi peste un obraz, îl întoarcem şi pe celă-lalt, cu toate că nu ne aşteptăm deloc să fim loviţiiarăşi, ci ne aşteptăm să-1 auzim pe agresor spunând„oh, câtă smerenie!" - crezi că ţi-ai luat atuncirăsplata, iar celălalt şi-a dobândit mântuirea. Numaică lucrurile nu se petrec în felul acesta. Trebuie săplăteşti preţul, şi adeseori eşti lovit cu putere. Ceeace contează este să fii pregătit pentru asta. în ce pri-veşte ziua de care vorbim, dacă primeşti că aceastăzi a fost binecuvântată de Dumnezeu, aleasă de El

101


cu mâna Lui, atunci orice ţi se întâmplă în ea esteun dar al Său, fie că este amar sau dulce, că-ţi placesau nu. Este darul personal al lui Dumnezeu, şi dacăîl primeşti în felul acesta atunci vei putea înfruntaorice situaţie, însă în cazul acesta, trebuie să o în-tâmpini consimţind că orice se poate întâmpla, indi-ferent că-ţi place sau nu, iar dacă umbli astfel înNumele lui Dumnezeu de-a lungul unei zile care aieşit nouă şi proaspătă din propriile Lui mâini şicare a fost binecuvântată pentru ca tu să o poţi trăi,atunci pe drept cuvânt îţi vei putea face rugăciuneaşi viaţa precum două feţe ale aceleiaşi monede. Veiacţiona şi te vei ruga într-o singură respiraţie, fiind-că toate situaţiile care vor urma una celeilalte au ne-voie de binecuvântarea lui Dumnezeu.

Cu ani în urmă am vorbit despre lucrurile acesteala Taize şi am rămas în corespondenţă cu aproapetreizeci de băieţi şi fete de acolo. Unul din aceşti ti-neri mi-a scris: „Am încercat să vă urmez sfatul.M-am străduit din răsputeri. Nici măcar un minutnu trecea fără să mă rog şi să fac ceva, rugăciune şifăptuire şi tot aşa întruna, iar acum nu .mai pot auzicuvântul lui Dumnezeu, nu mai pot suporta acest felde rugăciune". I-am răspuns acestei fete: „Ai făcutindigestie. Trebuia să fii realistă în rugăciune, totaşa cum avem simţul realităţii în viaţa obişnuită. Nuse poate ca, fără să te fi rugat vreodată până atunci,să începi un dialog cu Dumnezeu şi un program de

102

ŞCOALA RUGĂCIUNII

rugăciune de 18 ore pe zi fără încetare, în timp ce teocupi şi de alte lucruri. Dar poţi să pui cu uşurinţădeoparte un moment sau două în care să-ţi angajeziîntreaga putere, întoarce-ţi numai ochii spre Dum-nezeu, zâmbeşte-I - începe în felul acesta. Existămomente în care-I poţi spune lui Dumnezeu «tre-buie să mă odihnesc, nu am putere să fiu cu Tine ne-încetat», ceea ce este perfect adevărat, încă nu eştiîn stare să înduri compania lui Dumnezeu în perma-nenţă. Nu-i nimic, spune-I lucrul acesta. Dumnezeuo ştie oricum foarte bine, indiferent cum vei proce-da. Du-te deoparte, spune pentru o clipă «vreaudoar un moment de odihnă. Pentru un timp, acceptsă nu fiu chiar atât de sfânt»."

în felul acesta ne putem odihni şi privi la lucruricare sunt de asemenea lucruri ale lui Dumnezeu -copaci, clădiri -, iar apoi să ne întoarcem din nou laEl. Dacă încercăm să ne rugăm neîncetat, vom fi bi-ruiţi în scurt timp; dar dacă ne alegem în mod chib-zuit momentele de rugăciune, vom putea ajunge lao astfel de rugăciune.

Dacă vei proceda aşa, te vei putea ruga. Poţi săîncerci şi mai mult, dar nu uita să fii întotdeauna culuare-aminte, fiindcă există un păcat, pe care Părin-ţii duhovniceşti îl numesc „lăcomia duhovniceas-că", care constă în a dori tot mai mult din Dumne-zeu într-un moment în care ar trebui să ţii regim şisă guşti numai câte puţin şi atât cât îţi este potrivit.

103

IV

A ne chivernisi timpul

^n încordata viaţă modernă pe care o trăim, pro-I blema chivernisirii timpului este una dintreI cele mai importante. Nu am de gând să încerc

şi să te conving că dispui de foarte mult timp şi căte poţi ruga dacă vrei; vreau în schimb să-ţi vorbescdespre administrarea timpului în tensiunile şi îngoana vieţii. Te voi scuti de orice descriere a feluluiîn care îţi poţi face timp; voi spune doar că, dacăvom încerca să risipim mai puţin din el, vom aveamai mult. Dacă am folosi farâmituri din timpul risi-pit încercând să construim scurte momente pentrureculegere şi reflecţie am putea descoperi că existăde fapt destul de mult timp. Dacă te gândeşti la nu-mărul de minute goale dintr-o zi, în care facem cevanumai pentru că ne este teamă de vidul lor şi defaptul de a rămâne singuri cu noi înşine, vei înţe-lege că sunt o mulţime de perioade scurte care ne-arputea aparţine în acelaşi timp nouă şi lui Dumne-zeu. Dar vreau să vorbesc despre un lucru pe care îlconsider chiar mai important. Este vorba despre fe-lul în care putem controla şi opri timpul. Ne putemruga lui Dumnezeu numai dacă suntem întemeiaţiîntr-o stare de statornicie şi pace lăuntrică, în care

107


stăm faţă către faţă cu Dumnezeu, iar aceasta nedesprinde de perceperea timpului - nu a timpuluiobiectiv, de felul celui pe care îl urmărim consul-tându-ne ceasul, ci în sensul subiectiv, că timpulfuge şi că nu ne-a mai rămas timp pentru noi.

Mai întâi aş vrea să vă atrag atenţia asupra unuilucru pe care îl cunoaştem şi îl discutăm cu toţii.Anume, că nu este deloc necesar să fugim dupătimp ca să-1 prindem. Timpul nu fuge de noi, cifuge înspre noi. Fie că eşti atent la următorul minutce vine spre tine, fie că nu ai nici o idee despre asta,el va veni peste tine. Viitorul, orice ai şti despre .el,va deveni prezent, aşa că nu este nevoie să încercisă sari din prezent în viitor. Putem să aşteptăm fi-resc ca lucrul acesta să se întâmple, iar din punctulacesta de vedere putem fi perfect statornici şi totuşisă ne mişcăm în timp, fiindcă timpul este cel care semişcă. Trăieşti această situaţie atunci când eştiîntr-o maşină sau în tren şi stai în scaun şi, dacă nuconduci, te uiţi pe geam; sau poţi citi, te poţi gândi,te poţi odihni, şi totuşi trenul aleargă, iar la un mo-ment dat ceea ce era viitor, fie că este vorba de sta-ţia următoare sau staţia ta de destinaţie, va fi pre-zent. Cred că acesta este un lucru 'deosebit de im-portant. Greşeala pe care o comitem deseori faţă deviaţa noastră interioară este să ne închipuim că dacăne grăbim vom ajunge mai iute în viitorul nostru -oarecum asemenea celui care se zoreşte să ajungădin ultimul vagon al trenului în primul, sperând că

108

ŞCOALA RUGĂCIUNII

distanţa dintre Londra şi Edinburgh va fi redusă înfelul acesta. Când avem de-a face cu un exemplu deacest gen, vedem numaidecât cât este de absurd,dar, arunci când ne străduim să trăim cu un milime-tru în avans faţă de noi înşine, nu simţim absurdi-tatea întreprinderii noastre. Tot ce facem este să negrăbim, dar fără a ne mişca mai repede din pricinaaceasta. Cu siguranţă că ai văzut nu o dată lucrulacesta: cineva cu două geamantane grele se gră-beşte, încercând să prindă un autobuz; se străduieştepe cât poate, aleargă pe cât de tare îi permit baga-jele, concentrându-se cu totul asupra locului în carenu se află, dar urmează să ajungă.

Ştii însă ce se întâmplă când porneşti la drumeţieîntr-o zi de vacanţă. Putem merge sprinten, vesel şigrăbit sau, dacă avem o stare şi o vârstă corespun-zătoare, putem chiar alerga, fără a simţi totuşi că negrăbim, fiindcă ceea ce contează în asemenea mo-mente este mersul, nu sosirea. Acesta este genul delucruri pe care trebuie să-1 învăţăm şi în legătură curugăciunea, să ne înrădăcinăm în prezent. De obiceine gândim sau ne purtăm de parcă prezentul ar fifost o linie imaginară, extrem de subţire, între trecutşi viitor şi că ne rostogolim dinspre trecut spre vii-tor, călcând întruna peste această linie, aşa cum airostogoli un ou într-un ştergar. Dacă vei face aşa, seva rostogoli neîncetat, nu va fi nicăieri în nici unmoment, nu există nici un prezent, pentru că pre-zentul va fi întotdeauna în viitor.

109


Nu toată lumea este destul de norocoasă să aibăexperienţe decisive, „situaţii iluminatoare", care săne înveţe despre lucruri, dar aş dori să-ţi împărtă-şesc în câteva cuvinte o experienţă extrem de folo-sitoare pe care am avut-o.

în timpul ocupaţiei germane din Franţa mă aflamîn mişcarea de Rezistenţă şi, coborând la metrou,am fost prins de poliţie. Aceasta este una dintre celemai interesante experienţe pe care le-am avut. Lă-sând deoparte toate ornamentele romantice legatede ce şi cum s-a întâmplat, voi reda întâmplareaîntr-un mod mai filozofic, raportînd-o la timp. Iatăce s-a întâmplat: am avut un trecut, am avut un vii-tor, iar acum mă deplasam dintr-unul în celălalt,coborând vioi treptele. La un moment dat cinevami-a pus o mână pe umăr şi mi-a zis: „Stai, arată-miactele", în momentul acela s-au petrecut mai multelucruri. Mai întâi, am început să mă gândesc foarterepede, să simt foarte intens şi să fiu conştient deîntreaga situaţie cu o relaxare şi cu o intensitate aamănuntelor pe care nu le mai avusesem niciodatăpe ultimele trepte de la Metro Etoile. Apoi am în-ţeles dintr-o dată că nu aveam nici om' trecut, pentrucă trecutul real pe care-1 aveam era lucrul pentrucare ar fi trebuit să fiu împuşcat. Deci acel trecutdispăruse. Falsul trecut despre care eram gata săvorbesc nu existase nicicând, aşa că mă aflam stândacolo precum şopârla a cărei coadă fusese tăiată şifugise lăsându-şi coada undeva în urmă, aşa că şo-

110

ŞCOALA RUGĂCIUNII

paria se termina acolo unde-i fusese mai înaintecoada. Apoi am descoperit un alt lucru care era de-osebit de interesant (chiar dacă în momentul res-pectiv nu am meditat prea mult la o filozofie a tim-pului), dar ceea ce am simţit pe loc şi am priceputtreptat a fost că ai un viitor numai în măsura în carepoţi prevedea cu un minut înainte de a se întâmpla,sau în măsura în care poţi atinge cu un milimetrumai înainte ceea ce va urma - cu alte cuvinte nimicnu urmează de vreme ce nu ai nici o idee despreceea ce ar putea urma, eşti ca cineva care se află înîntuneric într-o cameră necunoscută. Stai acolo şitot ceea ce există este un întuneric care-ţi apasăochii. S-ar putea ca înaintea ta să nu fie nimic ori săţi se deschidă nemărginitul, totuna-i. Tu sfârşeştiacolo unde întunericul începe. Astfel am descoperitcă nu aveam nici trecut. Atunci am realizat că nicitrăirea în trecut, pe de o parte, şi nici trăirea în vii-tor, pe de alta, nu erau practic posibile. Şopârla nuavea coadă, iar întunericul îmi astupa faţa. Am des-coperit că eram presat în momentul prezent, şi cătot trecutul meu, adică toate lucrurile care puteau fierau concentrate în momentul prezent cu o aseme-nea intensitate, cu o coloratură care era extrem deeuforică şi care ulterior mi-a permis să scap!

Acum, în ce priveşte timpul, există unele mo-mente, fără a intra în prea multe detalii, când cinevapoate simţi că momentul prezent este acolo, că tre-cutul este dus în mod ireversibil - el este lipsit de

111


orice valoare în afară de cazul în care este încă ac-tual în prezent - şi că viitorul este, de asemenea,-irelevant, fiindcă se poate petrece sau nu. Aşa seîntâmplă, de pildă, atunci când trăieşti un accident,când te afli într-un moment de pericol care solicită io acţiune extrem de promptă, în asemenea cazuri nuai timp să te rostogoleşti confortabil din trecut spreviitor. Ceea ce trebuie să faci este să fii atât de totalîn prezent, încât toate energiile tale şi întreaga tafiinţă să fie concentrate în cuvântul „acum". Desco-peri cu mare interes că tu eşti într-un „acum". Cu-noşti planul geometric foarte, foarte subţire, desprecare geometria ne învaţă că nu are nici o grosime.Acest plan geometric, lipsit în mod absolut de gro-sime, care este „acum", se mişcă de-a lungul liniilortimpului sau mai degrabă este străbătut de timp cade un curent subteran, aducându-ţi „acum" tot ceeace vei avea nevoie în viitor. Aceasta este situaţia pecare trebuie să o înţelegem, şi trebuie s-o înţelegemîntr-un mod mai paşnic decât a trebuit s-o înţelegeu. Cred că trebuie să facem exerciţii de oprire atimpului şi de stăruire în prezent, în acest „acum"care este prezentul meu şi care este totodată inter-secţia veşniciei cu timpul.

Ce putem face? Iată primul exerciţiu. El poate fipracticat în momentele în care nu ai absolut nimicde făcut, când nimic nu te îndeamnă nici înapoi,nici înainte şi când poţi folosi cinci minute, trei mi-

112

ŞCOALA RUGĂCIUNII

nute sau o jumătate de oră pentru odihnă şi pentru anu face nimic. Ia loc şi spune „şed, nu fac nimic, nuvoi face nimic pentru următoarele cinci minute", şiapoi relaxează-te şi în tot acest timp (un minut saudouă vei putea îndura pentru început) gândeşte-te că„mă aflu aici în prezenţa lui Dumnezeu, în propriamea prezenţă şi în prezenţa acestui mobilier careeste în jurul meu, nemişcat, fără să mă duc undeva".Există, desigur, încă un lucru pe care trebuie să-1faci: trebuie să te hotărăşti că în aceste două, cinciminute pe care le-ai dedicat învăţării faptului căprezentul există, nu te vei lăsa smuls de soneria te-lefonului, de un ciocănit în uşă, ori de vreun elanbrusc de a face numaidecât vreo treabă pe care ailăsat-o neterminată pentru ultimii zece ani. Deci telinişteşti şi spui „sunt aici", şi rămâi acolo. Dacăînveţi să faci aceasta în momentele irosite ale vieţiitale, când ai învăţat să nu te mai faţâi pe dinăuntru,ci să fii absolut calm şi fericit, statornic şi netulbu-rat, prelungeşte apoi cele câteva minute la un timpmai îndelungat, iar apoi la unul puţin chiar mailung. Va veni desigur un timp în care vei avea ne-voie de anumite scuturi de apărare, căci poţi sta li-niştit pentru două minute chiar dacă sună telefonulsau bate cineva la uşă, pe când cincisprezece minutepoate fi prea mult atât pentru cel care sună la tele-fon ori pentru cel care bate la uşă. în acest caz gân-deşte-te că dacă n-ai fi fost acasă nu ai fi deschis

113


uşa şi nici nu ai fi răspuns la telefon. Ori dacă aiimai mult curaj, sau dacă eşti mai convins în legă-Jtură cu ceea ce faci, poţi face ce-a făcut tatăl meu. lPunea un bileţel pe uşă, pe care scria: „Nu te obosiicu bătutul. Sunt acasă, dar nu voi deschide uşa".|Acesta este un mod mult mai tranşant, pentru căilumea îl înţelege pe loc, pe când dacă scrii „fiţi bun|şi aşteptaţi cinci minute", „bunătatea" celuilalt se]duce cam în două minute!

Iar după ce ai deprins această statornicie, această jnetulburare, va trebui să înveţi să opreşti timpul nu jdoar în momentele când de-abia se scurge sau când js-a oprit singur, ci şi în momentele în care fugejcând te presează cu solicitări. Iată cum trebuie săjprocedezi. Faci vreun lucru pe care îl consideri fo-|lositor; simţi că, dacă treaba ta nu este dusă la bunjsfârşit, lumea se va clătina, însă, dacă la un moment!

fdat vei spune „mă opresc", vei descoperi multe Iu-Jcruri. Mai întâi, vei descoperi că lumea nu se clatină]şi că întreaga lume - dacă ţi-o poţi imagina - poatelaştepta cinci minute în care să nu te ocupi de eaJEste important să înţelegem asta, pen'tru că de obi-'cei ne înşelăm pe noi înşine, spunând „da, trebuies-o fac: este vorba de dragostea de aproapele, estevorba de o datorie, nu pot s-o las nefăcută". Sigurcă poţi, pentru că în momentele de pură lene o laşinefacută pentru un timp mult mai lung decât celecinci minute pe care le-ai ales. Aşa că primul lucru

114

ŞCOALA RUGĂCIUNII

pe care îl spui este: „Orice s-ar întâmpla, mă oprescîn acest punct". Cel mai uşor mod de a reuşi aceastaeste să te foloseşti de un ceas deşteptător. Potriveş-te-1 şi spune-ţi: „Acum lucrez fără a mă uita la ceaspână când va suna". Acesta este iarăşi un aspect im-portant; unul din lucrurile de care trebuie să te dez-veţi este uitatul la ceas. Dacă te duci undeva şi ştiică eşti în întârziere, te tot uiţi la ceas. Numai că nupoţi merge la fel de iute consultându-ţi ceasul dincând în când ca atunci când nu te uiţi deloc la ceas,ci priveşti doar înainte. Şi, fie că ştii sau nu că aiîntârziat cu şapte, cu cinci sau cu trei minute, defapt cu tot atâtea minute de întârziere vei ajunge.Aşa că fixează-ţi un timp de plecare şi vei fi punc-tual, iar dacă eşti în întârziere, mergi cât poţi de vioişi de iute. Ajuns la uşă, gândeşte-te la cât de spăşitva trebui să arăţi când se va deschide uşa. Dupăaceasta, când ceasul începe să sune, ştii că pentruurmătoarele cinci minute lumea ia sfârşit şi că nu tevei mişca din loc. Acesta este timpul personal al luiDumnezeu, iar tu te odihneşti în acest timp al Săuîn linişte, tăcere şi pace. La început vei vedea câteste de greu şi vei simţi că este extrem de urgent săisprăveşti, să zicem, de scris o scrisoare sau de cititun paragraf anume, în realitate, vei descoperi destulde curând că le poţi amâna pentru trei, cinci sauchiar zece minute şi nimic nu se va întâmpla. Şi,dacă trebuie să faci ceva care presupune concentra-

115


faci?" Mai este o vorbă asemănătoare pe care o poţipăstra pentru o referinţă viitoare: „Nu te îngrijorapentru moarte. Când moartea este, tu nu mai eşti,iar cât eşti tu, moartea nu este încă". Este vorba de-spre acelaşi principiu. De ce să mă îngrijorez pentruo situaţie care oricum se va rezolva de la sine?

O dată ce ai învăţat să te sustragi neastâmpăru-lui, poţi face orice, cu orice viteză, cu orice măsurăde atenţie şi vioiciune, fără a avea sentimentul cătimpul îţi scapă sau că te ajunge din urmă. Este pre-cum sentimentul despre care ziceam că-1 ai când teafli la începutul vacanţei, când toate zilele îţi stauînainte, îţi poţi îngădui să fii iute sau încet, fără aavea noţiunea timpului, pentru că nu ai nimic de fă-cut în afară de ceea ce ţi-ai propus şi pentru că nuexistă nici o ţintă anume în afara drumului însuşi. Şiapoi vei vedea că te poţi ruga în orice situaţie te-aiafla, că nu există nici o situaţie care să te împiedicede la rugăciune. Ceea ce poate să te împiedice să terogi este că tu singur te expui furtunii sau, mai binezis, că tu îi dai voie furtunii să bântuie înlăuntrultău, în loc să vuiască în jurul tău.

Probabil că îţi aminteşti de relatarea, din Evan-ghelie despre furtuna de pe Marea Galileii1. Hristosdormind în barca şi furtuna dezlănţuită peste tot înjur. La început, apostolii s-au ostenit din greu şi cu

1 Mc. 4, 35-41 :Lc! 8, 22-25.

118

ŞCOALA RUGĂCIUNII

multă nădejde pentru scăparea vieţilor lor. Dar,după un timp anume, s-au descurajat, iar furtunacare era în afară intră înlăuntrul lor - furtuna le cu-prinse nu doar corabia, ci şi inimile. Frica, moarteanu le mai dădeau doar târcoale, ci intraseră înlăun-trul lor. Atunci ei s-au îndreptat spre Hristos şi auprocedat aşa cum şi noi facem adesea: ne ridicămochii spre El în vremuri de greutăţi şi necazuri şisuntem revoltaţi că El este atât de liniştit. Povesteadin Evanghelie subliniază acest lucru, spunând căHristos se odihnea cu capul pe o pernă - ofensa ma-ximă! Apostolii stau să moară, iar El stă bine mersi.Aceasta este tocmai ceea ce simţim de cele maimulte ori despre Dumnezeu. Cum de îndrăzneşte săfie atât de fericit, cum de-şi permite să stea atât deliniştit când eu sunt cuprins de greutăţi? Iar uceniciiau făcut ceea ce şi noi facem atât de des. în loc săvină la Dumnezeu şi să-i spună: „Tu eşti pacea, Tueşti Domnul, spune un cuvânt şi se va vindeca slugamea, spune numai un cuvânt şi totul va fi bine", eiîl scutură în timp ce doarme şi îi spun: „Nu-Ţi pasăcă pierim?" Cu alte cuvinte: „Dacă tot nu poţi facenimic, măcar nu dormi. Dacă nu poţi ajuta cu nimic,măcar să mori în teamă împreună cu noi". Hristosreacţionează, se scoală şi spune „puţin credincioşi-lor!" şi, neluându-i în seamă, se întoarce către furtu-nă, îi spune: „Taci! Linişteşte-te!" şi toate se liniş-tesc la loc.

119


Asta putem face şi noi, şi trebuie să putem să ofacem. Dar avem nevoie de exersare chibzuită şisistematică, exact în acelaşi fel în care ne pregătimîn vederea altor lucruri, învaţă să stăpâneşti timpulşi vei putea - orice ai face, indiferent de tipul degreutate care te apasă, fie că este vorba de o fur-tună, fie de o tragedie sau doar de confuzia în caretrăim neîncetat - să stai liniştit, nemişcat în prezent,faţă către faţă cu Dumnezeu, tăcând sau vorbindu-I.Dacă foloseşti cuvinte, atunci îi poţi aduce luiDumnezeu tot ceea ce este în jurul tău, toată fur-tuna. Dacă taci, te poţi odihni în „ochiul" tornadei,în calmul de-acolo, însă lăsând furtuna din jur săurle, în timp ce tu te afli acolo unde se află şi Dum-nezeu, în singurul punct de statornicie deplină, însăacest punct nu este unul în care nu se întâmplă ni-mic. Este punctul în care toate tensiunile opuse seîntâlnesc şi sunt echilibrate una de cealaltă şi suntţinute de mâna puternică a lui Dumnezeu.

Adevărata linişte este ceva extrem de intens, aredensitate şi este cu adevărat vie. îmi amintesc unpasaj din Vieţile Sfinţilor din pustie,- în care unuldin ei a fost rugat de fraţii lui să spună nişte cuvintede folos pentru un episcop care-i vizita, iar el a răs-puns: „Nu voi vorbi, căci dacă tăcerea mea nu-i fo-loseşte, cuvintele nu-i vor folosi nici atât". Acestaeste genul de linişte despre care ar fi bine să încer-căm să învăţăm sau să învăţăm să o dobândim. Cum

120

ŞCOALA RUGĂCIUNII

să procedăm? Ceea ce pot face este să vă trimit la oparabolă sau la o imagine, cea a practicii observăriipăsărilor în mediul lor de viaţă.

Dacă vrem să surprindem păsările ţâşnind prinpăduri sau câmpii, trebuie să ne trezim înaintea lor.Trebuie să ne pregătim să fim vigilenţi, vii, perfecttreji înainte ca prima pasăre sa se trezească, înaintedeci ca păsările să simtă că s-a făcut dimineaţă. Tre-buie să ne ducem în câmpie sau în pădure şi să stămacolo absolut nemişcaţi, cu totul tăcuţi, pe deplinrelaxaţi, astfel încât să nu le deranjăm şi să nu lesperiem pe aceste fiinţe din jurul nostru care au unsomn atât de uşor, fiindcă altfel vor zbura când noinu vom putea încă să le auzim ori să le vedem. Ob-servarea păsărilor presupune, pe de o parte, aceastănemişcare, linişte şi calm şi în acelaşi timp o vigi-lenţă extremă, căci dacă stai în câmp cu gândul lavisele pierdute ale scurtei tale nopţi, toate păsărilevor fi zburat înainte ca tu să remarci că soarele îţiîncălzeşte spatele. Este fundamental să fii atent şiviu şi în acelaşi timp liniştit şi relaxat, iar aceastaeste pregătirea contemplativă pentru liniştea con-templativă, acest echilibru foarte delicat între tipulde vigilenţă care-ţi va permite ca, având o mintecomplet deschisă, complet liberă de prejudecăţi şide false aşteptări, să primeşti impactul oricărui lu-cru care-ţi va ieşi în cale şi, în acelaşi timp, lipsa deagitaţie care-ţi va permite să primeşti impactul aces-

121


ta fără a-ţi închipui imaginea propriei tale prezenţe,;lucru care-ţi va risipi starea de linişte.

Cu aproximativ douăzeci de ani în urmă, la scurt ^timp după hirotonirea mea, am fost trimis înainte de?Crăciun la casa unei bătrâne doamne, care a murit"ceva mai târziu, la vârsta de 102 ani. Această fmeie a venit să mă vadă după prima mea slujbă capreot şi mi-a zis: „Părinte, aş dori să mă sfătuiţi înlegătură cu rugăciunea". Iar eu i-am spus: „Desigur,întreabă pe cutare şi pe cutare". Ea mi-a zis: „în toţiaceşti ani i-am tot întrebat pe oameni care sunt fai-moşi pentru priceperea pe care o au despre rugăciu-ne, iar ei nu mi-au dat nici un răspuns concret, aşacă m-am gândit că, de vreme ce probabil că nu ştiţimare lucru despre asta, s-ar putea să daţi întâmplă-tor peste răspunsul corect". Iată o situaţie foarte în-curajatoare! Am spus deci: „Care este necazul dum-neavoastră?" Bătrâna mi-a zis: „în ultimii paispre-zece ani am spus rugăciunea lui lisus aproape înpermanenţă, şi niciodată nu am simţit prezenţa luiDumnezeu în vreun fel". Arunci mi-a scăpat exactceea ce gândeam: „Dacă vorbiţi întruna, îl lipsiţi peDumnezeu de prilejul de a mai spune şi El ceva".Ea mi-a spus: „Ce să fac atunci?" Iar eu i-am răs-puns: „Duceţi-vă în camera dumneavoastră dupămicul dejun, aranjaţi-o adecvat, plasaţi-vă fotoliulîntr-o poziţie strategică care va lăsa în spatele dum-neavoastră toate colţurile întunecate ce există întot-

122

ŞCOALA RUGĂCIUNII

deauna în camera unei bătrâne, în care lucrurile suntîmpinse astfel încât să nu fie văzute. Aprindeţi-văcandela înaintea icoanei pe care o aveţi, şi mai întâide toate cercetaţi cu atenţie camera în care vă aflaţi.Apoi luaţi-vă andrelele şi pentru cincisprezece mi-nute împletiţi înaintea feţei lui Dumnezeu, dar văinterzic să rostiţi vreun cuvânt de rugăciune. Vede-ţi-vă de împletit şi încercaţi să vă bucuraţi de paceadin camera dumneavoastră".

Nu era sigură că i-am dat un sfat foarte evlavios,dar 1-a primit totuşi. După un timp a venit să măvadă şi mi-a spus: „Ştiţi, are efect". Am întrebat-o:„Ce anume are efect, ce s-a întâmplat?", pentru căeram foarte curios să ştiu cât de bun a fost sfatulmeu. Iar ea mi-a zis: „Am procedat exact aşa cumm-aţi sfătuit. M-am trezit, m-am spălat, mi-am puscamera în ordine, mi-am luat micul dejun, m-am în-tors, m-am asigurat că în cameră nu era nici o neo-rânduială care m-ar putea deranja, după care m-amaşezat în fotoliu şi m-am gândit: «Oh, ce bine, amla dispoziţie cincisprezece minute în care pot să nufac nimic fără să mă simt vinovată din cauza asta!»şi am privit în jur şi pentru prima dată în ani de zilem-am gândit: «Dumnezeule, în ce cameră frumoasătrăiesc eu - o fereastră care dă spre o grădină, o ca-meră într-o formă frumoasă, cu destul spaţiu la dis-poziţie, şi cu toate aceste lucruri pe care le-am adu-nat de ani de zile»." Apoi adăugă: „M-am simţit atât

123


de tăcută, întrucât camera era atât de liniştitoare. Eraacolo un ceas care ticăia, dar nu strica liniştea, ticăi-tul lui doar sublinia faptul că totul era nemişcat, iardupă un timp mi-am amintit că trebuia să împletescînaintea feţei lui Dumnezeu, aşa că m-am apucat deîmpletit. Şi am devenit tot mai conştientă de linişte.Andrelele atingeau braţele fotoliului, ceasul ticăia li-niştitor, nu era nimic pentru care să fii preocupat, nuaveam nici o nevoie să-mi încordez atenţia, iar apoiam simţit că această linişte nu era doar în mod sim-plu o absenţă a zgomotului, ci una care avea un con-ţinut. Nu era absenţa a ceva, ci prezenţa a ceva.Liniştea avea o densitate, o bogăţie, şi începu să măcuprindă. Liniştea din jur începea să vină şi să întâl-nească liniştea din mine". Iar la urmă spuse un lucrufoarte frumos, pe care 1-am întâlnit mai târziu la scri-itorul francez Georges Bernanos: „Dintr-o dată amsimţit că această linişte era o prezenţă, în străfundulacestei linişti era Cel care este întreaga netulburare,toată pacea şi toată seninătatea".

După aceasta a mai trăit vreo zece ani, zicând căoricând putea afla liniştea dacă tăcea şi se linişteaea însăşi. Aceasta nu înseamnă că a încetat să semai roage, ci că îşi putea susţine această linişte con-templativă pentru un timp, apoi mintea începea să-itremure; atunci se întorcea la rugăciunea rostită,până când mintea îi devenea iarăşi liniştită şi stator-nică, apoi abandona iarăşi cuvintele, alunecând în

124

ŞCOALA RUGĂCIUNII

linişte, ca mai înainte. Asta este ceea ce ni se poateîntâmpla adesea - dacă, în loc să fim atât de încrân-cenaţi în a face tot timpul câte ceva, am putea spunesimplu: „Mă aflu în prezenţa lui Dumnezeu, ce bu-curie, hai să stăm liniştiţi!"

în viaţa unui preot catolic din Franţa, abateled'Ars, Jean Mărie Vianney, există o păţanie cu un ţă-ran bătrân, care petrecea ceasuri în şir stând nemişcatîn capelă, fără să facă ceva. Preotul i-a zis: „Ce faci întot timpul acesta?" Bătrânul i-a răspuns: „Eu mă uitla El, El se uită la mine şi amândoi suntem fericiţi".

Putem ajunge la aşa ceva numai dacă învăţăm săne deprindem într-o oarecare măsură cu tăcerea, în-cepe cu tăcerea buzelor, cu tăcerea emoţiilor, cu tă-cerea minţii, cu tăcerea trupului. Ar fi însă o gre-şeală să ne închipuim că am putea să începem cuţinta cea mai înaltă, adică cu liniştea inimii şi aminţii. Trebuie să începem prin liniştirea buzelornoastre, prin liniştirea trupului nostru, în sensul dea-1 deprinde să stea calm, să lepădăm încordarea, săevităm visarea şi trândăvia şi, pentru a folosi o ex-presie a unuia dintre sfinţii noştri ruşi, să fim pre-cum o strună de vioară întinsă astfel încât să poatăda notele potrivite, fără să fie întinsă atât de tare în-cât să se rupă, şi nici atât de slab încât să scoatădoar un bâzâit în locul unor note. Iar din momentulacela trebuie să învăţăm să ascultăm în linişte, săfim cu totul tăcuţi, şi astfel am putea, mai des decât

125


ne putem imagina, să descoperim că vorbele dinApocalipsă se adeveresc: „Eu stau la uşă şi bat"1.

în capitolul următor vom avea în vedere condiţi-ile de bază pentru a întemeia rugăciunea în relaţiecu adresarea către Dumnezeu şi cu putinţa de a-Ivorbi. A ne adresa lui Dumnezeu

1 Apoc. 3, 20.

126

^n acest capitol aş dori să spun câte ceva desprel momentul în care avem o astfel de dispoziţie,I încât rugăciunea devine cu adevărat posibilă şi

vie. Din perspectiva a ceea ce am spus mai înainteşi a presupunerilor care au fost în permanenţă pre-zente în fundalul discuţiei, rugăciunea este în modevident o relaţie, o întâlnire, un mod în care avem orelaţie cu Dumnezeul cel Viu. Există un moment încare această relaţie devine ceva viu. Şi, de vreme ceeste vorba de relaţie, vreau să încep cu ceva care sereferă deopotrivă Ia rugăciune şi la relaţiile umane.

O relaţie devine ceva personal şi real din mo-mentul în care deosebeşti o persoană din mulţime.Aceasta se întâmplă când persoana devine unică înea însăşi, când încetează să mai fie anonimă. Cinevaa vorbit despre „societatea anonimă", în care, în locsă avem nume şi prenume, calităţi şi personalitate,suntem definiţi prin termenul general de „contribua-bili" etc. în relaţiile noastre cu ceilalţi există deseoriacest element de anonimat: „aceia". Folosim în vor-birea noastră persoana a treia atunci când simţim căcineva poate fi înlocuit cu uşurinţă de altcineva, pen-tru că relaţia este funcţională, nu personală, şi aceas-

129


ta funcţie poate fi asigurată de altcineva, pe cândaceastă persoană nu poate fi înlocuită de altcineva,în alte limbi aş fi spus că o relaţie devine reală dinmomentul în care cineva începe să se gândească la opersoană în termenii lui „tu" în loc de „dumneavoas-tră". Aceasta nu solicită o schimbare de limbaj, cieste vorba de o schimbare interioară. Sunt convins căştii foarte bine că poţi avea cu cineva o relaţie de ti-pul „eu-tu" sau una de tipul „eu-acela".

Rugăciunea începe în momentul în care, în loc săne gândim la un Dumnezeu îndepărtat, la un „El",la un „Atotputernicul" şi aşa mai departe, te gân-deşti la Dumnezeu ca la un „Tu", ceea ce face ca Jrelaţia ta cu El să nu mai fie una la persoana a treia,ci una la persoanele întâi şi a doua. Uită-te, de pil-dă, la Cartea lui Iov, unde are loc un conflict. Sau laoricare altă situaţie din Scriptură şi din viaţă, dinvieţile sfinţilor şi ale păcătoşilor, peste tot undeexistă tensiune şi confruntare violentă, în toateaceste cazuri este vorba de ceva personal. Nu poatefi vorba de rugăciune cât timp există o distanţă pre-caută, o relaţie distantă şi rece, atât timp cât existăconvenţionalism între noi şi Dumnezeu, atât timpcât nu-I putem vorbi, ci trebuie să trecem printr-uncomplicat şir de cuvinte şi de acţiuni. Există însă unmoment când, în ciuda tuturor acestor convenţii,răzbatem dincolo de ele şi reuşim să vorbim la per-soanele întâi şi a doua. Spunem „eu" şi ne aşteptăm

130

ŞCOALA RUGĂCIUNII

ca El să fie „Tu". Să nu confundăm acest „Tu" cupoliticosul şi regescul „voi", ci să-1 lăsăm să fie sin-gularul şi unicul „Tu".

Există apoi încă un moment într-o relaţie umanăcaldă: momentul în care căutăm un nume pentru opersoană. Nu mă refer la un nume generic lipsit deconţinut, ci la acea situaţie în care începem să ve-dem felul în care această persoană ţine de un anumitnume. Ştii, de pildă, cât de personal poate fi un di-minutiv, atât în sens pozitiv, cât şi în sens negativ.Un diminutiv poate fi un mod de a te desfiinţa, de ate anula, de a distruge tot ceea ce poate fi între doioameni; dar poate fi şi un nume pe care numai doioameni îl pot folosi, sau un grup foarte restrâns depersoane care sunt atât de adânc şi de intim legateîntre ele, încât numele le pare plin de înţeles, fiindpersonal în gradul cel mai înalt, într-un fel, cu câteste mai absurd, cu atât este mai personal, fiindcănimeni altcineva nu 1-ar inventa în afară de tine.

Avem apoi numele de familie. Acesta ne pare de-seori cumva străin, un termen general precum „uma-nitatea"; sunt atât de mulţi oameni cu acelaşi nume defamilie. Totuşi, dacă privim cu mai multă atenţie re-laţiile umane, putem vedea că el reprezintă marcaunei comunităţi. De la o generaţie la alta în cursul is-toriei, oameni care sunt de un sânge cu noi, a cărorviaţă o purtăm în oasele noastre împreună cu eredita-tea, cu mintea noastră au avut acest nume, iar el ne

131


pune în legătură cu generaţii foarte îndepărtate, dupăcum probabil că ne va lega şi de cei care ne vor suc-cede în viitor, iar prin variatele legături de căsătorie şifamilie va constitui o vastă reţea de oameni profundlegaţi unul de celălalt. Dacă, în loc să te gândeşti îs ,nume de familie, te gândeşti la ereditate, la genealo- 1gie, nu este asta tocmai ce găsim în legătură cu Dom-nul în două din Evanghelii? Nu este acesta tocmai lu-crul asupra căruia ne atrage atenţia genealogia: o le-gătură cu fiinţe umane concrete şi reale, care mergede la o generaţie la alta? Aşadar, un nume de familieeste un lucru pe care îl putem trata cu deosebit interes,pentru că adună întregul nostru trecut într-un singurcuvânt, iar, dacă ne gândim şi la alţi oameni în ter-menii aceştia, numele oamenilor ar putea prinde viaţă,în loc să fie expresia unicităţii cuiva şi a acestei uni-cităţi care ar apărea în relaţia noastră cu persoana res-pectivă, aşa cum sunt diminutivele, numele de familiene-ar pune dintr-o dată în legătură cu aceasta persoanăunică şi, prin ea, cu o întreagă lume de fiinţe...

în sfârşit, există prenumele, numele pe care îl pri-mim la botez: este numele prin care Dumnezeu pri-meşte o persoană care astfel devine a Lui.' Numele debotez o leagă pe persoana botezată de Dumnezeu,pentru că, primindu-1, omul acela moare cu Hristos şiînvie din nou; de asemenea, numele de botez îl leagăşi de o mulţime de oameni care au primit acelaşinume, şi, mai înainte, cu cel care a transformat pri-

132

ŞCOALA RUGĂCIUNII

mul un nume păgân într-un nume creştin, primulsfânt care a adus acest nume în Biserică.

Mai avem şi un alt nume, unul pe care nu îl cu-noaştem, îţi aminteşti de cartea Apocalipsei, carespune că în împărăţie fiecare va primi o pietricicăalbă având un nume scris pe ea, un nume care estecunoscut numai de Dumnezeu şi de primitorul nume-lui. Acesta nu este un diminutiv, nu este nume de fa-milie şi nici nume de botez. Este un nume, un cu-vânt, care este aidoma nouă, care coincide cu noi,care este noi. Am putea chiar spune că este un cu-vânt pe care Dumnezeu 1-a pronunţat când a voit săfim şi care este noi, aşa cum noi suntem el. Acestnume defineşte unicitatea noastră absolută şi de nere-petat în legătură cu Dumnezeu. Nimeni altcineva nupoate cunoaşte acest nume, căci nimeni nu poate, înultimă instanţă, să cunoască pe cineva aşa cum îl cu-noaşte Dumnezeu; şi totuşi, tot ceea ce poate fi cunos-cut despre noi izvorăşte din acest nume necunoscut.

Poate că te surprinde că insist atât de mult asupranumelor. Aceasta se explică prin faptul că o parte dinrugăciunea noastră ţine direct de Dumnezeu şi estelegătura noastră personală cu El, iar o altă parte a ru-găciunii este legătura noastră cu întreaga lume exte-rioară, iar atunci când ne rugăm unul pentru celălalt,când ne rugăm pentru lume, îi aducem lui Dumnezeunume şi nimic altceva. Dar aceste nume sunt goalesau pline de sens în funcţie de împrejurări, după cum

133


suntem sau nu în stare să simţim profunzimea lucruri-lor pe care le rostim. Dacă rostim insensibili numeleoamenilor înaintea lui Dumnezeu, folosind acestenume ca pe nişte etichete, golite de substanţă, relaţianoastră este una de slabă calitate; dar dacă pronunţămun nume având conştiinţa oricărei semnificaţii dincele pe care am încercat să le exprim pe scurt, atuncirugăciunea noastră devine nu doar aducerea unei per-soane pe braţele noastre întinse, ci ne leagă de aceastăpersoană cu o profunzime nu de compasiune, nu dedragoste, ci de identificare, de împărtăşire, de soli-daritate, întemeind o relaţie de o cu totul altă calitate.

Acesta este un lucru care se verifică şi dintr-o altăperspectivă. Dacă nu putem găsi numele adevărat allui Dumnezeu, nu putem avea un acces liber, real şifericit la El. Atât timp cât trebuie să-1 chemăm peDumnezeu cu termeni generali precum „Atotputerni-cul", „Domnul Dumnezeu", cât timp trebuie să folo-sim articolul hotărât pentru aceşti termeni pentru a-iface anonimi, pentru a-i transforma în nişte termenigenerici, nu-i puterrr folosi ca nume personale. Suntînsă momente în care sfinţii izbucnesc şi i se adre-sează lui Dumnezeu cu nişte expresii care au calita-tea unor diminutive, adresându-se lui Dumnezeu în-tr-un mod în care nimeni nu ar putea s-o facă, unmod care este la limita dintre posibil şi imposibil şicare este cu putinţă numai pentru că există o relaţie.Aminteşte-ţi de psalmul în care, după câteva expri-

134

ŞCOALA RUGĂCIUNII

mări mai rezervate, David izbucneşte deodată: „Tu,bucuria mea!"' Acesta este momentul în care între-gul psalm se însufleţeşte. A spune „O, Tu eşti Dom-nul nostru", „O, Atotputernice" însemna a exprimaîn faţa lui Dumnezeu adevăruri despre El, dar izbuc-nind şi spunându-i lui Dumnezeu „O, bucuria mea!"era un lucru cu totul diferit. Iar atunci când îi putemspune lui Dumnezeu „O, bucuria mea!" sau când pu-tem spune „O, suferinţa vieţii mele, O, cel ce te-aipus în viaţa mea ca un chin, ca o problemă, ca o pia-tră de poticnire!", când I ne putem adresa cu violen-ţă, atunci am stabilit o relaţie de rugăciune.

Aşadar este foarte important să cercetăm şi să ve-dem dacă există nume în experienţa noastră a chemă-rii lui Dumnezeu, în primul rând, întrebuinţarea nu-melor se poate schimba de la un timp la altul. Suntmomente în care simţim un aspect al relaţiei noastrecu Dumnezeu, iar în alte momente sesizăm alte aspec-te, în acelaşi fel în care, în relaţiile noastre de prieteniesau de afecţiune, nu alegem o singură expresie pentrua-i vorbi celuilalt, ci o diversitate de culori şi nuanţe.Avem la dispoziţie nume precum „Atotputernicul",„Domnul", „Făcătorul", „Proniatorul", „înţelepciu-nea", dar mai avem şi un nume foarte simplu cum estelisus, care este, ca să zic aşa, un nume de botez2.

1 Ps. 42, 4.2 în limba engleză, „Christian name" înseamnă atât „pre-

nume", cât şi „nume de botez" şi deci „nume creştin". Această

135


Ar putea suna mai degrabă curios să spunem căHristos are un nume de botez, şi sper că vei înţelegece vreau să spun. Asta îmi aminteşte de o discuţiepe care unul din enoriaşii mei, care este o creştină, aavut-o cu soţul ei, care nu este creştin. Acesta şi-apetrecut patruzeci de ani din viaţă încercând să-i de-monstreze că totuşi creştinismul este lipsit de teniei,iar într-o zi, ajunsă la disperare, femeia i-a spus:„Cum poţi să zici aşa ceva, când ştii că Dumnezeu a |fost mai întâi evreu şi apoi s-a făcut creştin?" Felulîn care am spus că lisus este un nume de botez îţipoate aminti în bună măsură de această abordaremai simplă a femeii, numai că el este într-adevăr unnume omenesc, primul creştin înscris în registrulBisericii. Iar dacă ne amintim acest lucru, dacă de-venim conştienţi de apropierea pe care o aduce întreEl şi noi, atunci vom înţelege de ce generaţii de |creştini s-au legat de acest nume; şi poate că nu atâtdatorită cuvintelor Sfântul Apostol Pavel: „Ca întrunumele lui lisus tot genunchiul să se plece"1, căci,deşi sunt cu siguranţă corecte, nu ele fac ca un nu-me să ne fie drag şi apropiat inimii noastre. Asta arînsemna să ne întoarcem la „Atotputernicul" sau la„Domnul", însă numele lui lisus este un nume viu,adevărat, personal.

situaţie îi oferă autorului posibilitatea unui joc de limbaj intra-ductibil în limba română (n. tr.).

1 Filip. 2, 10.

136

ŞCOALA RUGĂCIUNII

Poţi afla şi multe alte nume. Sunt absolut sigurcă atunci când acel „O, Tu, bucuria mea!" sau ori-care alt strigăt de felul acesta va ţâşni din tine,atunci va fi momentul în care vei fi descoperit o re-laţie între El şi tine care este efectiv a ta, un gen derelaţie pe care nu o împărtăşeşti decât cu foarte pu-ţini oameni. Nu vreau să spun că nu trebuie să o îm-părtăşeşti. Dispunem de cuvinte pentru Dumnezeucare ne aparţin tuturor, dar sunt şi cuvinte care îmiaparţin numai mie sau numai ţie, în acelaşi fel încare există, în relaţiile dintre oameni, nume de fa-milie, nume de botez şi diminutive. Este bine dacăpoţi avea un diminutiv cu care să i te poţi adresa luiDumnezeu, un cuvânt care să aibă adâncimea inimiitale, toată căldura de care eşti în stare; care să devi-nă felul tău de a spune: „Acesta este modul în careceea ce este unic în mine simte unicitatea ta". Dacăîn procesul de a descoperi unde anume te afli în re-laţia ta cu Dumnezeu - cât eşti de străin - ajungi lapunctul de a bate la uşă, la o adâncire tot mai mareîn tine însuţi, îndreptând rugăciunea spre tine însuţi,silindu-te pe tine până acolo unde există o uşă lacare să baţi, la punctul în care poate fi deschisă -atunci va veni un timp când uşa se va deschide, darpentru asta trebuie să ai un nume pentru Dumnezeu.Trebuie să fii în stare să spui un cuvânt care să aratecă tu eşti cel care ai fost în căutarea Lui şi nu un omsubstituibil în căutarea unui Dumnezeu anonim.

137


în procesul căutării vei fi îndurat durere, teamă,speranţă, ori vei fi avut diverse aşteptări - toatăgama de emoţii omeneşti. Dumnezeu va fi fost Celdorit, dar şi Cel ce te-a amăgit. El va fi fost Celdupă care tânjeşti şi Cel pe care-L urăşti pentru cănu Se lasă prins, şi Cel pe care îl iubeşti mai presusde orice, fără de care nu poţi trăi şi Cel pe care nu-Lpoţi ierta, de vreme ce nu-ţi răspunde, şi El va fifost încă multe altele. Iar din această căutare vorieşi treptat cuvinte pe care I le poţi spune lui Dum-nezeu, cuvinte ieşite din propria ta experienţă în că-utarea Graalului, cuvinte care sunt ale tale. Ai puteadescoperi că ele coincid cu multe cuvinte folositedeja de alţii. Atunci ele vor înceta să fie cuvinteanonime, ci vor fi cuvinte pe care le ai în comun cualţi oameni, dar care au devenit cu adevărat ale tale.Nu folosi însă cuvinte care se găsesc în dicţionarulcomun, cuvinte care nu-ţi aparţin. Când începi săauzi un lanţ zornăind la uşă, când ai impresia că uşase va deschide, atunci vino cu acele cuvinte caresunt ale tale şi cheamă-L pe Dumnezeu cu numelepe care El şi L-a ales în împrejurările vieţii tale. înacel moment vă veţi fi întâlnit, în rejăţia tot maiprofundă şi mai bogată care va urma, vei avea omulţime de timp pentru a descoperi şi alte cuvinte,şi să te lepezi de cuvintele urii şi ale temerii. Ase-menea mucenicilor din Apocalipsă, vei spune şi tu:„Drepte şi adevărate sunt căile Tale" (Apoc. 15, 3).

138

ŞCOALA RUGĂCIUNII

Iar aceste cuvinte vor şterge toate cuvintele de amă-răciune, toate numele care sună crud; vei păstra însănumele care sunt personale, care sunt ale tale şi carevor exprima o adevărată relaţie şi un adevărat modde a fi în legătură cu Dumnezeul cel Viu.

C eea ce am spus despre „a învăţa să ne ru-găm" este, cred eu, suficient de practic pen-tru a putea face o încercare, pentru a-i face

proba. Este foarte limpede că sunt încă multe lu-cruri care ar fi trebuit spuse despre această temă şiîncă multe altele care ar fi trebuit spuse în legăturăcu alte aspecte; încearcă totuşi să verifici lucrurilepe care ţi le-am sugerat de-a lungul acestor rândurişi vei vedea că nu este o pierdere de timp. Caută unnume, şi, dacă nu ai vreunul, nu te mira că nimeninu te aude: nu strigi pe nimeni.

VI

Două meditaţii

Maica lui Dumnezeu

S unt două tipuri de icoane ale Maicii luiDumnezeu. Modelul obişnuit este cel care seîntâlneşte în Răsărit şi în Apus - Fecioara ţi-

nându-L pe Prunc. Aceasta este o imagine care cu-prinde mai multe lucruri şi nu doar pe Maica luiDumnezeu ca persoană. Este o imagine a întrupării,o afirmare a întrupării şi a realităţii ei. Este o afir-mare a maternităţii adevărate şi reale a Fecioarei.Iar dacă te uiţi cu atenţie la icoană, vei vedea căMaica lui Dumnezeu ţinându-L pe Prunc nu pri-veşte niciodată la Prunc. Ea nu priveşte nici la tine,nici în depărtare, ci ochii îi sunt întotdeauna aţintiţiînlăuntrul ei. Ea se află în contemplaţie. Ea nu pri-veşte la obiecte. Iar tandreţea îi este exprimată desfiiciunea mâinilor. Ea îl ţine pe Prunc fără a-L îm-brăţişa, îl ţine aşa cum cineva ar ţine ceva sfânt pecare îl aduce ca ofrandă, şi toată tandreţea, toată iu-birea omenească sunt exprimate de Prunc, nu demamă. Ea rămâne Maica lui Dumnezeu şi se poartăcu Pruncul nu de parcă ar fi bebeluşul lisus, ci Fiullui Dumnezeu întrupat care S-a făcut fiu al Fecioa-rei, şi El, fiind om adevărat şi Dumnezeu adevărat,îşi arată faţă de ea toată iubirea şi tandreţea omului

143


şi a lui Dumnezeu - le arată atât faţă de mama Lui,cât şi faţă de creaţia Sa. Aceasta este o imagine.

O altă imagine, pe care o întâlneşti foarte rar,este imaginea Maicii lui Dumnezeu singură, fărăprezenţa vădită a lui Hristos. Voi descrie numai unadintre acestea. Este o icoană rusească din secolul alXVII-lea. în ea se vede o ţărăncuţă rusă care şi-apierdut baticul, al cărei păr, despărţit pe mijloc,cade în jos peste un chip mai curând pătrat. Areochi mari, şi priveşte în nemărginire sau în profun-zime. Cu siguranţă nu caută la ceva care ar putea fiînaintea ei. Dacă vei stărui în faţa imaginii, vei des-coperi două mâini. Două mâini care n-ar putea săfie acolo unde sunt pentru că pur şi simplu anato-mia nu ar îngădui-o. Numai că ele nu sunt acolopentru a compune un tablou realist, ci ca să exprimeceea ce nici faţa, nici mâinile, nici ochii nu ar puteaexprima fără ca prin aceasta să înceteze să exprimeceva mult mai important. Sunt mâini ale îngrijoră-rii. Iar apoi, într-un colţ al icoanei, aproape invizi-bile, de un gălbui şters peste un fundal de un gălbuişters, o movilită şi o cruce goală. Aceasta este Mai-ca contemplând Răstignirea şi moartea singurului eiFiu.

Când ne întoarcem către Maica lui Dumnezeu înrugăciunile noastre, ar trebui să înţelegem mai desdecât ni se întâmplă s-o recunoaştem că orice rugă-ciune pe care i-o oferim înseamnă aceasta: „Maica luiDumnezeu, L-am ucis pe Fiul tău. Dacă tu mă ierţi,

144

ŞCOALA RUGĂCIUNII

înseamnă că pot fi iertat. Dacă îmi refuzi iertarea, ni-mic nu mă mai poate salva de la osânda veşnică".Este uimitor că Maica lui Dumnezeu, în tot ce ni s-arevelat în Evanghelie, ne-a făcut să înţelegem şi ne-adat îndrăzneala să venim la ea cu această rugăciune,pentru că nu putem spune nimic altceva. Pentru noiea este Maica lui Dumnezeu. Ea este cea care L-aadus pe Dumnezeu însuşi în condiţia noastră pămân-tească, în sensul acesta insist asupra termenului de„Maica lui Dumnezeu". Prin ea, Dumnezeu a devenitOm. El s-a născut într-o stare omenească datorită ei.Iar ea nu este pentru noi doar un instrument al întru-pării. Ea este cea a cărei predare personală în mâinilelui Dumnezeu, a cărei dragoste de Dumnezeu,promptitudine de a fi orice voieşte Dumnezeu, a că-rei smerenie (în sensul despre care v-am vorbit deja)"au fost într-un asemenea grad, încât Dumnezeu s-aputut naşte din ea. La unul dintre cei mai mari sfinţişi teologi din secolul al XlV-lea se găseşte un pasajdespre Maica lui Dumnezeu în care spune că „întru-parea ar fi fost imposibilă fără acel «Iată roaba Dom-nului»1 al Fecioarei, în aceeaşi măsură în care ar fifost imposibilă fără voinţa Tatălui", întâlnim aici odeplină împreună-lucrare dintre ea şi Dumnezeu.Vorbind de întrupare şi de atitudinea Sfintei Fecioa-re, cred că un scriitor englez a exprimat un lucru re-marcabil - este vorba de Charles Williams în roma-

Lc. 1,38.

145


nul său AH Hallows Eve. El spune despre întruparecă ceea ce îi determină unicitatea este că „într-o zi ofecioară din Israel a fost capabilă să pronunţe numele Jcel sfânt cu toată inima ei, cu toată mintea, cu toată |fiinţa, cu tot trupul ei, în aşa fel încât în ea cuvântuls-a făcut trup". Consider că aceasta este o afirmaţieteologică foarte corectă, fiindcă arată locul pe care eaîl ocupă în întrupare.

O iubim, pentru că simţim poate în ea un modspecial de a-L vedea pe Cuvântul lui Dumnezeu celadresat lui Pavel: „Puterea Mea se arată în slăbi-ciune"1. O putem vedea pe această plăpândă fecioa-ră a Israelului, pe această fată firavă, biruind păca-tul în ea însăşi, biruind iadul, biruind totul prin pu-terea lui Dumnezeu care este în ea. De aceea, înmomente precum persecuţiile, când cu adevărat pu-terea lui Dumnezeu nu se arată în nimic altceva de-cât în slăbiciune, Sfânta Fecioară se înfăţişeazăochilor noştri într-un mod atât de miraculos, atât deputernic. Dacă ea a putut birui lumea şi iadul, în-seamnă că avem în ea o cetate întărită, pe cinevacare poate mijloci şi mântui, şi reţinem faptul că înea nu există nici un dezacord faţă de voinţa luiDumnezeu, că ea este în perfectă armonie cu El prinformula de rugăciune pe care o folosim numai pen-tru Dumnezeu şi pentru ea: „Mântuieşte-ne pe noi".Nu îi spunem: „Roagă-te pentru noi".

2 Cor. 12, 9.

146

Stareţul Siluan

^n 1938 un om a murit la Muntele Athos1. Eral un om simplu, un ţăran din Rusia care a venitl la Muntele Athos pe când avea în jur de două-

zeci de ani, rămânând acolo pentru următorii cinci-zeci. Era un om de o simplitate extremă. Se dusesela Athos pentru că citise într-o broşură despre Sfân-tul Munte cum că Maica Domnului îşi dăduse cu-vântul că va sprijini şi se va ruga pentru oricine I-arsluji Domnului în aceste mănăstiri. Deci şi-a părăsitsatul lui, spunându-şi: „Dacă Maica lui Dumnezeueste gata să mă păzească, atunci mă duc acolo, iardatoria ei e să mă mântuie". A fost un om cu totuldeosebit şi, pentru o lungă perioadă de timp, a fostînsărcinat cu administrarea atelierelor mănăstirii, înacestea lucrau ţărani ruşi tineri care veneau pentruun an sau doi pentru a face ceva bani, punând efec-tiv bănuţ peste bănuţ pentru a se putea întoarce în

1 S-a scris o carte despre viaţa lui: Arhimandritul Sofronie,The Undistorted Image, the Faith Press, 1958. (între timp auapărut o mulţime de cărţi despre stareţul Siluan, care a fost, dealtfel, canonizat în 1987. Un număr important dintre acestea,precum şi propriul său volum de înseninări duhovniceşti întreiadul deznădejdii şi iadul smereniei, Deisis, 1994, au apărutdeja în limba română, iar altele sunt în curs de apariţie - n. tr.)

147


satele lor cu o sumă oarecare şi, în cazul cel maifericit, pentru a-şi întemeieze o familie, înjghebân-du-şi un bordei şi cumpărând cele de trebuinţă pen-tru cultivarea pământului, într-o zi, unii călugări,care se ocupau de alte ateliere, i-au zis: „Părinte Si-luan, cum se face că oamenii care muncesc la tinefac o treabă aşa bună, deşi nu îi supraveghezi, pecând noi ne petrecem tot timpul uitându-ne după ei,şi cu toate acestea ei încearcă în permanenţă să neînşele?" Părintele Siluan spuse: „Nu ştiu. Nu pot săvă spun decât ce fac eu. Când ajung dimineaţa laateliere, nu vin niciodată fără să mă fi rugat pentruaceşti oameni, şi vin aici cu inima plină de compa-siune şi dragoste pentru ei, iar când intru în atelieram lacrimi în suflet pentru dragostea ce le-o port.Iar apoi le spun ce au de făcut în ziua aceea, şi câttimp ei muncesc eu mă rog pentru ei, deci mă ducîn chilia mea şi încep să mă rog pentru fiecare din eiîn parte. Stau înaintea lui Dumnezeu şi spun: «ODoamne, pomeneşte-1 pe Nicolae. Este tânăr, de-a-bia a împlinit douăzeci de ani şi şi-a lăsat soţia însat, care este şi mai tânără decât el, împreună cuprimul lor copil. Ce lipsuri trebuie să fie' acolo, în-cât a trebuit să-i lase, fiindcă nu se mai putea hrănidin munca lor de-acolo! Păzeşte-i în absenţa lui.Apără-i împotriva oricărui rău. Dă-le lor curaj săînfrunte acest an şi să ajungă la bucuria întâlnirii,având destui bani, precum şi destul curaj pentru aînfrunta greutăţile»". Şi adăugă: „La început mă ru-

148

ŞCOALA RUGĂCIUNII

gam cu lacrimi de compasiune pentru Nicolae,pentru tânăra lui soţie, pentru pruncul lor, dar, pecând mă rugam, simţirea prezenţei divine începeasă crească în mine, şi la un moment dat Nicolae,soţia lui, copilul lor, satul lor au dispărut şi nu maiştiam altceva decât de Dumnezeu; eram tras de sim-ţirea prezenţei divine tot mai în adânc, până cânddintr-o dată, în inima acestei prezenţe, am întâlnitiubirea dumnezeiască îmbrâţişându-i pe Nicolae, pesoţia şi copilul lui, iar acum am început să mă rogdin nou, dar cu iubirea lui Dumnezeu pentru ei; însăam fost din nou atras în adâncuri, şi acolo am datiarăşi peste iubirea dumnezeiască. Şi astfel, spusestareţul, îmi petrec zilele, rugându-mă pe rând pen-tru fiecare din oamenii aceia, unul după altul, iar lasfârşitul zilei mă duc la ei, le spun câteva cuvinte,ne rugăm împreună, după care ei se duc la odihnalor. Iar eu mă duc să-mi împlinesc slujirea mea ceacălugărească".

Poţi vedea aici felul în care rugăciunea contem-plativă, compasiunea, rugăciunea activă apăreau cao nevoinţă şi ca o luptă, pentru că nu însemnau doara spune „Pomeneşte-1, Doamne, pe cutare şi pe cu-tare", însemna ceasuri întregi petrecute doar într-orugăciune plină de compasiune şi într-una plină deiubire, amândouă unindu-se într-una singură.

Cuprins

Notă biobibliografică 5Interviu cu Arhiepiscopul Antonie 7I. Absenţa lui Dumnezeu 31II. A bate la uşă 49

III. A păşi înlăuntru 69IV. A ne chivernisi timpul 105V. A ne adresa lui Dumnezeu 127VI. Două meditaţii 141

Maica lui Dumnezeu 143Stareţul Siluan 147

Şcoala rugăciunii · pdf filetocmai când a izbucnit războiul. aşadar, în 1939...

Documents