scânteia as - scanteia.npcr.ro · boierimea feudala si asta din două motive: unu- se simţea prea...

ASOCIAȚIA MILITANȚILOR PENTRU PACE,

EGALITATE ȘI PROGRES SOCIAL”SCÂNTEIA”

Scânteia As Nr. 20, Decembrie 2012

© C O P Y R I G H T A S . S C Â N T E I A - W W W . S C A N T E I A . N P C R . R O

CUPRINS

1. REPUBLICA la 65 ani de la PROCLAMARE …………. 3

2. PCR trebuie să-și asume răspunderea …………………… 5

3. 40 de ani de înjugare a României la FMI ………………... 6

4. 8 ani de la Condamnarea Comunismului în România ….. 15

5. Mii de români vor înregistrarea Partidului Comunist

Român …………………………………………………………

18

6. Procesul de înregistrare al PCR a început ………………. 18

7. Ce spun românii despre Epoca de Aur ............................... 19

8. STATUL DE DREPT ȘI STATUL DEMOCRATIC …… 19

9. Secularizarea averilor mănăstirești, prima naționalizare

din România …………………………………………………

20

10. Românii, saracii Europei ………………………………… 22

11. Karl Marx și alienarea la locul de muncă ……………… 22

12. Venezuela o țară de cunoscut……………………………. 23

13. Exista vreo deosebire între ceea ce doresc grecii și ce ar

dori românii?…………………………………………………

25

14. Ce mai spun internauții ………………………………… 26

ASOCIAȚIA

MILITANȚILOR

PENTRU PACE,

EGALITATE ȘI

PROGRES

SOCIAL”SCÂNTEIA”

Scânteia As Nr. 20, Decembrie

2012

© copyright As. Scânteia

www.scanteia.npcr.ro

Scânteia As –Nr. 20, Decembrie 2012 ASOCIAȚIA MILITANȚILOR PENTRU PACE, EGALITATE ȘI

PROGRES SOCIAL”SCÂNTEIA”

| © copyright As. Scânteia - www.scanteia.npcr.ro 3

1. REPUBLICA la 65 ani de la PROCLAMARE

Petre Ignat

Anul acesta la 30 Decembrie,

se împlinesc 65 de ani de la

abolirea monarhiei şi

proclamarea Republicii

Populare Române, ca formă

de stat democrat-popular.

Proclamarea Republicii a fost

un eveniment profund

progresist, care a marcat

ultima etapă a luptei forţelor

progresiste, conduse de Partidul Comunist din

România, pentru răsturnarea claselor exploatatoare.

Trebuie precizat că românii avuseseră încă din Evul

Mediu o formă de organizare monarhică. Ţările

Române au fost conduse de un fel de monarhi, numiţi

voievozi sau domni, care au reprezentat interesele

clasei feudale. Totodată, unii din aceşti voievozi au

dus o politică de centralizare statală, care, la momentul

respectiv, a fost progresistă, deoarece a ţinut în frâu

tendinţele centrifuge ale marilor boieri şi a asigurat un

cadru favorabil pentru dezvoltarea forţelor de

producţie. Aceasta nu înseamnă că domnitorii

respectivi trebuiesc idealizaţi; politica lor, progresistă

la vremea respectivă, ar fi total nepotrivită în zilele

noastre, când singura forţă cu adevărat progresistă este

cea care promovează interesele claselor muncitoare,

adică a proletariatul.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea Ţările

Române au intrat într-o nouă fază, cea a revoluţiei

burghezo-democratice. Aceasta a fost o perioadă când

burghezia românească era încă o clasă progresistă,

care putea duce societatea cu adevărat înainte, de la

feudalism la capitalism. Această perioadă a dat istoriei

româneşti mari figuri de revoluţionari democrat-

burghezi, ca Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu,

Ion Heliade Rădulescu, C.A. Rosetti și alții, care pot

sta oricând alături de personalităţi ale democraţiei

burgheze mondiale. Unul din aceşti mari democraţi

burghezi a fost si Alexandru Ioan Cuza, cel care a

contribuit practic la unirea a două, din cele trei, state

româneşti - Moldova şi Ţara Românească în 1859 și

constituirea unui singur stat dându-i numele de

România,în anul 1962. Tot el a iniţiat prima mare

reformă agrară din ţara noastră, reforma din 1864, dar

și prima naționalizare prin așazis-a ”secularizare a

averilor mănâstirești” prin care au fost trecute în

proprietatea Statului suprafețele de pământ deținute de

mănăstirile supuse Politica sa a întâmpinat o

rezistenţă profundă din partea moşierimii

conservatoare, care se împotrivea cu îndârjire oricărui

progres. Aceasta l-a silit pe Cuza să guverneze în mod

autoritar, ceea ce a nemulţumit nu doar boierimea

feudală ci şi o bună parte a burgheziei noi. Astfel s-a

format “monstruoasa coaliţie”, care în 1866 l-a

înlăturat pe Cuza printr-o lovitură de stat şi a instaurat

dinastia străină a Hohenzolernilor, al cărei prim

reprezentant a fost Carol I (1866-1914).

Trebuie subliniat că, o dată cu înlăturarea lui Cuza, s-a

încheiat perioada monarhilor noştri progresişti. După

Cuza avem, nu este deloc o exagerare s-o spunem,

numai monarhi reacţionari. Cuza a condus ţara în

interesul burgheziei care se ridica şi împotriva

boierimii reacţionare. Carol I a condus şi el în folosul

burgheziei, numai că pe vremea lui burghezia română

nu mai era aceeaşi ca pe vremea lui Cuza. Până în

1866 burghezia luptase împotriva feudalismului, chiar

dacă nu în mod consecvent- astfel reforma agrară din

1864 a fost cu totul incompletă, nelichidând puterea

economică a moşierimii. După 1866 însă, burghezia a

încercat, şi a reuşit, să ajungă la o înţelegere cu, cu

boierimea feudala si asta din două motive: unu- se

simţea prea slabă pentru a lupta cu boierimea până la

capăt, şi de asemenea pentru că în această perioadă

începea să se ridice proletariatul, a cărui luptă îi

ameninţa direct interesele, ori se ştie că burghezia s-a

temut întotdeauna mai mult de muncitori decât de

feudali. Aşa a luat naştere în România, ca şi în alte ţări

din Sud-Estul Europei, aşa- numitul regim “burghezo-

moşieresc”. Puterea era în mâinile unei coaliţii a

marilor capitalişti şi a marilor moşieri, lucru reflectat

prin alternanţa la putere a partidelor liberal şi

conservator, aşa-numita “rotativă guvernamentală”. În

ansamblu, burghezia era mai puternică decât

moşierimea, totuşi nu se simţea suficient de puternică

pentru a lupta cu ea până la capăt, lichidând ultimele

rămăşiţe ale feudalismului. Prin urmare, putem spune

că după Cuza burghezia noastră nu mai este decât

reacţionară. Era burgheziei progresiste s-a încheiat

definitiv, chiar dacă unele progrese au continuat să se

realizeze- de pildă câştigarea independenţei faţă de

Imperiul Otoman în urma războiului din 1877-1878.

De aceea nu-l putem pune nicidecum pe acelaşi plan

pe Carol I cu Cuza. Cuza a condus în beneficiul unei

clase progresiste, iar Carol I în beneficiul unor clase

reacţionare. Cu el începe practic regimul “burghezo-

moşieresc”. Trebuie amintit faptul că monarhul însuşi

era un mare moşier. În 1884 lui Carol I i s-au atribuit

“Domeniile Coroanei”, care reprezentau nu mai puţin




de a 12-a parte din fondul funciar al ţării. Carol I

devenea cel mai mare moşier al ţării. Iată care era

advărata condiţie a unui om atât de lăudat de

reprezentanţii de azi ai burgheziei pentru “modestia” şi

“simplitatea” lui, şi pentru viaţa lui “exemplară”!

În tot acest timp situaţia maselor se deteriora tot mai

mult, chiar dacă, per ansamblu, economia României a

progresat. Reforma agrară a lui Cuza din 1864 nu a

rezolvat problema ţărănimii, chiar dacă a fost pentru

acea vreme un progres indiscutabil. Cu trecerea anilor

marea proprietate s-a refăcut, în timp ce loturile

ţăranilor s-a fărâmiţat, şi mulţi ţărani au ajuns din nou

lipsiţi de pământ. S-a ajuns astfel la situaţia

monstruoasă ca, în jurul anului 1900, un milion de

ţărani să deţină mai puţin pământ decât 4171 de

moşieri! Adică 0,39% din totalul proprietarilor de

pământ deţineau 46,54% din tot pământul cultivabil!

La această situaţie dificila se adăuga exploatarea

nemiloasă a ţăranilor de către arendaşi, care încercau

să organizeze producţia agricolă după principii

capitaliste (se cuvine să amintim că majoritatea

arendaşilor erau români, nu evrei, cum a susţinut

propaganda antisemită; chiar şi în nordul Moldovei

numărul arendaşilor români era cel puţin la fel de mare

ca cel al arendaşilor evrei). În aceste condiţii, era

inevitabil ca ţăranii să se ridice la luptă. Prima mare

răscoală a avut loc în anul 1888, şi a fost reprimată cu

o cruzime îngrozitoare. Clasele conducătoare n-au

înţeles nimic din această răscoală, şi nici regele. Deşi

situaţia ţăranilor continua să se deterioreze, totuşi

monarhia a găsit de cuviinţă ca, în 1906, să celebreze

cu un fast nemaivăzut împlinirea a 40 de ani de

domnie a lui Carol I. După numai un an izbucnea, în

primăvara anului 1907 o răscoală de proporţii

nemaivăzute, care a cuprins întreaga ţară. Dar

guvernul burghezo- moşieresc, care era un govern

liberal, a înăbuşit în sânge răscoala, folosind chiar şi

artileria. După unele calcule, 11 000 de ţărani au fost

ucişi. Cifra nu este de loc exagerată; chiar regele

însuşi declara ministrului Angliei la Bucureşti că este

vorba de “mii de victime”.

Abia în 1917, deci în plin război, urmaşul lui Carol,

Ferdinand, avea să promită ţăranilor o nouă reformă

agrară, care se va realiza abia cu începere din 1921.

Totuşi nici această reformă n-a fost dusă până la capăt.

Proprietatea moşierească s-a menţinut, şi mulţi

proprietari mici s-au ruinat, din lipsă de utilaj

corespunzător, repetându-se povestea de după 1864 şi

prefigurându-se cea de după desfiinţarea CAP-urilor

survenită în 1990. Nivelul de trai al ţăranilor a rămas

în continuare foarte scăzut, comparabil numai cu cel al

ţăranilor din Serbia, Bulgaria, Polonia, Grecia sau

sudul Italiei. Astfel, mult lăudata reformă agrară a lui

Ferdinand s-a dovedit şi ea o mare păcăleală.

Urmaşii lui Carol I au dus o politică profund

antipopulară şi faţă de muncitori. Ferdinand a patronat

peste sângeroasa reprimare ale muncitorilor din Galaţi

din 1916 care manifestau împotriva intrării României

în primul război mondial imperialist (ACESTA este

adevărul), peste sângeroasa reprimare a tipografilor

bucureşteni din 13 decembrie 1918, peste reprimarea

grevei generale din 1920, peste samavolnicul proces

din Dealul Spirii, intentat comuniştilor în 1922. În

numele succesorilor lui Ferdinand, Mihai şi Carol al

II-lea au fost împuşcaţi muncitorii grevişti din 1929 şi

1933. În numele lor au fost întemniţaţi atâţia şi atâţia

comunişti. În numele monarhiei s-a instaurat în anii’30

o dictatură deosebit de dură, care, trebuie s-o spunem,

se face vinovată chiar de crime împotriva umanităţii.

Omorârea unor oameni fără judecată este, oricum ai

lua-o, o crimă deosebit de gravă, chiar dacă acei

oameni puteau să fie legionari. Trebuie mereu

subliniat că nu Antonescu, ci Carol al II-lea a fost

primul dictator în adevatul înţeles al cuvântului din

istoria României moderne. De asemenea, trebuie

subliniată politica servilă pe care au avut-o atât Carol

al II-lea cât şi Mihai faţă de Adolf Hitler şi Germania

nazistă. Amândoi au acceptat aservirea ţării faţă de

imperialismul german, iar Mihai a binecuvântat

războiul profund nedrept împotriva Uniunii Sovietice.

Opoziţia lui faţă de Antonescu şi Hitler s-a manifestat

abia după ce a devenit evident pentru toată lumea

(mai puţin pentru Antonescu) că Germania va pierde

războiul. Este adevărat, Mihai a avut un rol

semnificativ în actul de la 23 August 1944, care,

contrar celor spuse de unii anticomunişti, a fost unul

profund benefic, deoarece a salvat ţara de la o

distrugere sigură şi a deschis drumul unor transformări

profund progresiste. Dar, în ansamblu, rolul monarhiei

între 1866 şi 1947 a a fost, fără discuţie, unul

reacţionar. De la început şi până la sfârşit monarhia

Hohenzolernilor s-a manifestat ca un stâlp al asupririi

burgheze şi moşiereşti. În timpul Hohenzolernilor

masele populare au fost menţinute într-o cruntă

asuprire, şi toate încercările lor de a se ridica la luptă

au fost reprimate, unele cu o cruzime care a

cutremurat nu doar România ci şi întreaga Europă. În

timpul unui reprezentant al acestei dinastii, Carol al II-

lea, a fost instaurată prima dictatură din istoria

modernă a României, una care poate rivaliza cu succes

în cruzime cu cea militaro-fascistă. Monarhia, ca

instituţie, este definitiv compromisă, şi nu numai în

România, ci în întreaga lume. Rostul ei istoric a luat

sfârşit. Orice dinastie ar fi venit la putere în România

după abdicarea lui Cuza, aceeaşi politică ar fi dus.




Chiar dacă am fi avut o dinastie autohtonă, ea tot

împotriva poporului ar fi acţionat, pentru simplul

motiv că însăşi instituţia monarhică era depăşită.

Apărarea formei republicane de stat este de aceea

pentru noi un obiectiv deosebit de important. Suntem

împotriva oricărei tentative de restaurare a monarhiei,

fie şi în cea mai “constituţională” formă cu putinţă,

mai ales din moment ce ştim că există cercuri care

cochetează cu această idée. Totuşi, trebuie subliniat

că, împotrivindu-ne cu toată hotărârea formei

monarhice de organizare statală, noi nu susţinem orice

formă de republică. În zilele noastre republica

burgheză este un rău la fel de mare ca şi monarhia,

deoarece, aşa cum a arătat Lenin, în condiţiile

capitalismului, orice, dar absolut orice formă de stat

are întotdeauna acelaşi conţinut: acela de dictatură a

burgheziei. Pentru noi, singura formă de stat

acceptabilă este republica socialistă, bazată pe rolul

conducător al proletariatului.

Traiasca republica!

2. PCR trebuie să-și asume răspunderea!

GHEORGHE ŞUREANU

A judeca în mod raţional un sistem social-politic

înseamnă o bună cunoaştere a istoriei partidului care a

făurit acesl sistem social-politic, a fi totodată un bun

cunoscător al poporului antrenat în acest efort

constructiv, a avea capacitatea de a discerne între bine

şi rău, între realizări şi eşecuri la un nivel macrosocial,

de a avea capacitatea de analiză a tendinţelor generale

ale zonei geopolitice în care este plasată ţara care a

adoptat acel sistem social-politic.

Astfel, un sistem social nu poate fi apreciat doar în

tonuri de negru şi alb, din acest punct de vedere P.C.R.

trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru greşelile

care s-au făcut de-a lungul timpului, precizând din

capul locului că aceste greşeli severe ale statului

socialist nu sunt un rezultat al ideologiei, al gândirii

marxist-leniniste, ci sunt rezultatul practicii sociale, iar

aceasta a fost influenţată de foarte multe variabile de

ordin intern şi internaţional. Când discutăm despre

asumarea răspunderii, discutăm şi despre rezultatele şi

rezolvările problematicii ţării respective, când

discutăm despre rezultatele activităţii uriaşe depuse de

către PCR luăm în considerare şi personalităţile care

au condus acest partid, precum Gheorghe Gheorghiu

Dej, Nicolae Ceauşescu şi alţii.

Perioada 1944-1964 este pe drept cuvânt cunoscută în

istoria partidului ca „anii Gheorghe Gheorghiu Dej”,

deoarece acesta a marcat această perioadă, a fost un

conducător născut şi crescut în rândul proletariatului

român, cunoscător profund al poporului din care făcea

parte, poporul român. Acesta, în calitate de conducător

al Statului şi al Partidului Comunist Român, a fost

deosebit de abil, dând dovadă de un patriotism şi de o

inteligenţă ieşită din comun în acţiunea sa politică de

conducere a grupului de politicieni care se aflau în

slujba ţării în acea perioadă deosebit de complicată și

dificilă.

„Absolut toate acţiunile lui Dej au fost îndreptate

pentru salvarea naţiunii şi dezvoltarea ei economică şi

socială” spune Gheorghe Apostol în cartea sa „Eu şi

Gheorghiu Dej”

Deşi în unele lucrări mai mult sau mai puţin calitative

se vorbeşte mai mult despre „crimele lui Dej” decât

despre realizările sale, în realitate trebuie să delimităm

clar între cei care au făcut ”crime” în numele lui Dej,

cu scopul îndepărtării sale din fruntea partidului și

”crimele” și excesele făcute în timpul aplicării legilor

de atunci.

În orice caz numele său este strâns legat de marile

bătălii politice ce au urmat actului de la 23 august

1944. Putem vorbi aici despre unificarea mişcării

muncitoreşti în Confederaţia Generală a Muncii,

eliminarea sovromurilor din economia românească,

retragerea din ţară a trupelor sovietice în anul 1958,

respingerea planului Valev precum şi eliberarea în

1964 a tuturor deţinuţilor politici şi reorganizarea

organelor ce se ocupau cu asigurarea Siguranţei

Naţionale a României.




Perioada 1964-1989 a fost dominată de personalitatea

tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu luminile şi umbrele

sale, dar a rămas în istorie ca o perioadă de continuă

creştere economică, de afirmare a României pe toate

planurile, realizarea unei platforme independente şi de

neamestec în treburilor interne a altor ţări.

Elocvente pentru această perioadă sunt fapte ca;

neparticiparea la ocuparea Cehoslovaciei Socialiste,

realizarea platformelor industriale de mare capacitate

(Oltchim, IMGB, combinatele siderurgice Călan,

Hunedoara, Galaţi), dezvoltarea infrastructurii de

transport pe cale ferată, autostrazi, Transfăgărăşanul,

reţeaua de drumuri şi poduri din interiorul ţării,

dezvoltarea cercetării ştiinţifice în toate planurile,

alfabetizarea celei mai mari părţi a populaţiei din

mediul rural şi multe multe alte lucruri ale căror efecte

mai persistă şi astăzi.

Binenţeles că au existat şi umbre generate în special de

dezvoltarea cultului personalităţii, scăderea rolului

conducerii colective a partidului, crearea unei

conduceri bicefale prin introducerea Elenei Ceauşescu

în structurile de conducere, fapt generator de

numeroase disfuncţii în viaţa social-economică a

statului.

Toate acestea coroborate cu neglijarea nivelului de trai

al populaţiei din dorinţa achitării integrale a datoriei

externe într-un timp cât mai scurt au condus la

evenimente nedorite precum cele din decembrie 1989.

3. 40 de ani de înjugare a României la FMI. Destul!

La 15 decembrie 1972, România a devenit membru cu

drepturi depline al Fondului Monetar Internaţional

prin semnarea acordului de aderare şi vărsarea cotei

sale de participare. Tocmai s-au împlinit 40 de ani de

la acest eveniment.

Washington, 15 decembrie 1075. Florea Dumitrescu1

semnează acordul de aderare a României la FMI şi

BIRD. În picioare, diplomatul Mircea Răceanu2, aflat

la post în SUA, şi soţia lui

Negocierile tehnice au durat aproape doi ani. După

terminarea lor, când totul era convenit cu

reprezentanţii Fondului, propunerile finale de aderare

au fost discutate şi aprobate de Biroul Politic al PCR.

Tonul discuţiilor l-a dat Ion Gheorghe Maurer, prim-

ministrul în funcţie, care a subliniat importanţa acestui

pas istoric, exprimând susţinerea propunerilor. Toţi

ceilalţi membri au susţinut şi aprobat propunerile de

aderare. Înainte de a primi împuternicirea Guvernului

Român de a semna Acordul de aderare la FMI şi

1 Florea Dumitrescu a fost ministru al Finanţelor între 1969-1978.

Ulterior el a fost guvernator al Băncii Naţionale a României (1984-

1989), susţinând politicile de austeritate ale lui Ceauşescu. 2 Mircea Răceanu a fost un diplomat al regimului comunist,

specializat pe relaţiile româno-americane. A fost unul din

principalii artizani ai „deschiderii” României către Statele Unite,

concretizate, printre altele în cele patru vizite ale lui Ceauşescu în

SUA (dintre care trei oficiale) şi cele două vizite ale preşedinţilor

americani, Nixon şi Ford, în România. La momentul semnării

acordului de aderare, M. Răceanu era consilierul ambasadei

României la Washington, reprezentând ambasada la acest

eveniment. El era o beizadea a nomenclaturii staliniste, fiind fiul

fruntaşului comunist ilegalist Andrei Bernat (tâmplar evreu din

Transilvania) şi al Ilenei Pop. S-a născut în 1937 în închisoare,

unde mama sa era întemniţată pentru activităţi comuniste. După

asasinarea de către fascişti a tatălui său în lagărul de la Râbniţa, a

devenit, prin recăsătorirea mamei sale, fiul adoptiv al lui Gheorghe

Răceanu. Acesta era un nomenclaturist al regimului stalinist, căzut

în dizgraţie (şi arestat pentru doi ani) în timpul epurărilor din 1958.

A devenit cunoscut ca disident după arestarea lui Mircea, prin

semnarea „Scrisorii celor şase” (un document semnat de şase foşti

înalţi demnitari comunişti prin care erau demascate politicile

antipopulare ale lui Ceauşescu). După ruperea relaţiilor cu FMI,

trecând de partea americanilor, Mircea Răceanu a fost arestat la

data de 31 ianuarie 1989 pentru colaborarea cu serviciile secrete

americane. A fost judecat şi condamnat la moarte la 20 iulie 1989

pentru trădare şi spionaj în favoarea SUA. Mircea Răceanu nu a

negat niciodată această faptă, considerând însă că nu şi-a trădat

ţara, ci doar regimul, afirmând în 2002 că „ceea ce am făcut eu a

fost corect şi că valorile pentru care am luptat eu, legate de

democraţie şi libertate, sunt recunoscute astăzi de către

autorităţile de la Bucureşti”. Aceasta a fost ultima pedeapsă

capitală pronunţată în perioada comunistă. Trei luni mai târziu, la

intervenţia preşedintelui Bush, Nicolae Ceauşescu îi comuta

pedeapsa la 20 de ani închisoare. A fost eliberat imediat după

căderea lui Ceauşescu. În mai 1990, după un discurs de-al sau în

Piaţa Universităţii împotriva noii puteri, Silviu Brucan a mers la

Ambasada SUA şi a cerut ca Mircea Răceanu să plece în SUA. În

1993, Procuratura Generală a încercat reîncarcerarea sa, însa el era

deja cetăţean american. A fost reabilitat în anul 2000 de regimul

Constantinescu şi decorat în 2002 cu Ordinul Naţional pentru

Merit în grad de Comandor de către preşedintele Ion Iliescu.




BIRD, au fost prezentate Comisiilor Marii Adunări

Naţionale propunerile de aderare. După ce s-a făcut

prezentarea în faţa a sute de deputaţi care constituiau

Comisiile, a fost o singură interpelare din partea unui

deputat, pe nume Constantin Pârvulescu (fost secretar

general al PCR într-o conducere triumviră, un

cominternist cunoscut, care, totuşi, la un moment dat,

a denunţat cultul personalităţii lui Ceauşescu la

Congresul al XII-lea al PCR). Interpelatorul întreba

dacă s-a examinat bine unde intrăm şi dacă acest act

nu va afecta suveranitatea ţării? Răspunsul la această

interpelare l-a dat Florea Dumitrescu, care a justificat

astfel: „Am precizat în faţa Comisiilor reunite că am

studiat cu răspundere politicile acestor instituţii şi m-

am angajat că tot ce voi întreprinde în relaţiile cu

FMI şi BIRD va sluji promovării interesului naţional.

Comisiile au votat propunerile, iar eu am acţionat

împreună cu reprezentanţii MAE pentru pregătirea

semnării documentelor de aderare: ne-am consultat

cu Ambasada României din SUA, cu reprezentanţii

FMI şi BIRD, am stabilit data semnării (15 decembrie

1972), m-am pregătit pentru primele discuţii privind

colaborarea cu cele două instituţii.”

Despre negocieri, despre prezenţa delegaţiei FMI la

Bucureşti, despre aprobarea propunerilor nu s-a făcut

nici un fel de comentariu în mass-media.

Nu i s-a comunicat nimic nici Comisiei Financiar-

Valutare a CAER (organism de cooperare economică

al ţărilor socialiste din care România făcea parte).

Abia spre sfârşitul anului 1972 au fost anunţaţi şi

partenerii din CAER. S-a declanşat o adevărată

dezbatere furtunoasă: că România se aruncă în braţele

capitalismului, că va fi subminată suveranitatea ţării,

că România sparge unitatea ţărilor socialiste etc.

În contextul respectiv, marcat profund de Războiul

Rece, a fost un eveniment deosebit, care a luat prin

surprindere celelalte ţări socialiste, şi în primul rând

URSS, dar şi alte state ale lumii, el fiind amplu

comentat şi de presa internaţională, dar nu şi de cea

din România, care, în afara unei ştiri seci, n-a publicat

un rând.

După ce România a devenit membru oficial la FMI,

McNamara, preşedintele Băncii Mondiale la acea dată,

a spus: "Acum când România este membru al FMI şi

al Băncii, ne-am gândit să-i acordăm pentru început

credite într-un volum de un miliard de dolari". La

solicitarea părţii române de a primi credite pentru

creşterea producţiei, pentru crearea de noi locuri de

muncă, pentru sporirea veniturilor, pe baza

programelor de dezvoltare economico-sociale, prin

realizarea de obiective noi în diferite domenii ale

industriei, agriculturii etc., şi modernizarea

obiectivelor vechi, McNamara a precizat că

reglementările Băncii nu prevăd astfel de credite. În

schimb, puteau fi luate credite pentru infrastructură.

Însă analiza relaţiilor altor ţări cu FMI şi Banca

Mondială scotea în evidenţă că finanţarea din credite

cu prioritate a infrastructurii a dus multe ţări la

creşterea datoriei externe, la sărăcie şi mizerie.

Pentru a nu pierde, totuşi, un client care spărgea blocul

răsăritean, Banca Mondială a acceptat să-şi modifice

regulile, astfel încât a aprobat şi accesarea de credite

pentru producţie.

Începând cu anul 1972, România a încheiat până în

prezent cu Fondul Monetar Internaţional 12 acorduri

stand-by, ca suport financiar al programelor

economice.

Cine sunt aceste instituţii financiare internaţionale, ce

doresc, care au fost relaţiile cu România şi, mai ales,

care au fost consecinţele acestor relaţii? Iată, pe scurt,

seria de probleme pe care o abordează articolul de

faţă.

Câteva lămuriri

Instituţiile de la Bretton-Woods (FMI, Banca

Mondială etc.) au fost create în 1945 ca o încercare a

capitalismului internaţional de a-şi găsi noi resurse de

supravieţuire în noua conjunctură economico-socială

şi politică postbelică.

Odată cu criza mondială din anii '70, pentru a se

experimenta noi posibilităţi de "a controla sistemul",

FMI-ul a căpătat noi valenţe. FMI şi Banca Mondială

au ajuns să se creadă marii savanţi ai lumii în materie

de inginerie socială, dezvoltare economică, stabilitate

monetară. Beneficiind de principalul factor de putere

al capitalismului imperialist - banul, capitalul cu cea

mai rapidă mobilitate - instituţiile internaţionale

amintite fac experienţe în diferitele laboratoare sociale

reprezentate de ţările lumii, îndeosebi ale lumii a doua

şi a treia.

Astfel, FMI, care nu fusese cunoscut ca organism de

acordare a asistenţei în vederea înfăptuirii reformelor

economice, s-a trezit peste noapte că ar avea veleităţi

de a face miracole economice. După planuri excesiv

de austere, experimentate în diverse ţări în curs de

dezvoltare, rezultatul a fost un lanţ de eşecuri. Ba mai

mult, cu cât planurile au fost respectate mai riguros, cu

atât eşecul a fost mai mare. Acest organism financiar

ale cărui programe sunt centrate pe echilibrarea




balanţei de plăţi a sărit peste cal, implicându-se în

procese mult mai complexe (de inginerie socială) prin

asumarea unor responsabilităţi care îl depăşesc.

Ţările din sistemul socialist au atacat puternic aceste

instituţii ca exponente ale imperialismului postbelic

(ceea ce era real), deşi ele funcţionau sub oblăduirea

ONU. Izolate în propriul lor areal economic (vezi

CAER), statele respective au respins, bineînţeles, orice

colaborare în instituţiile financiare amintite.

România ca laborator social al FMI. Epoca

Ceauşescu

Prima breşă a realizat-o... România, care din 1972 a

devenit membru al FMI. În eforturile, cu iz naţionalist,

ale lui Ceauşescu de a se detaşa de chingile Moscovei,

acesta a apelat la colaborarea cu FMI, continuând linia

iniţiată încă de Gheorghiu-Dej de dezvoltare pe

coordonate proprii a României.

Ideea că România poate produce orice, numai să aibă

capacităţile de producţie, a dus la un nou experiment

ce a transformat ţara într-un laborator social cu

tendinţe cvasi-autarhice.

Până în anul 1989, România a încheiat cu FMI trei

acorduri stand-by, primul fiind semnat după trei ani de

la momentul aderării României la aceasta instituţie. El

a fost aprobat pe 3 octombrie 1975 şi a fost finalizat cu

succes pe 2 octombrie 1976, desfăşurându-se pe o

perioada de 12 luni, în care România a primit 95 de

milioane DST. Al doilea acord a fost aprobat pe 9

septembrie 1977 şi a fost încheiat pe 8 septembrie

1978, România primind 64,1 milioane DST. Cel de-al

treilea acord, în valoare de 1.102,5 milioane DST a

fost încheiat pe 15 iunie 1981, însă a fost reziliat după

30 de luni de la semnarea lui, pe 14 ianuarie 1984,

după ce România reuşise să tragă de la FMI suma de

817,5 milioane DST.

După obţinerea creditelor necesare România a pornit

pe calea „dezvoltării multilaterale” (pe baza

"Programului de făurire a societăţii socialiste

multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre

comunism", elaborat începând din 1972 şi aprobat în

1974 la congresul al XI-lea al PCR), aplicând un

ambiţios program de investiţii, alocând de asemenea

enorme resurse interne în acest scop, respectiv o

treime din venitul naţional.

Ca urmare, în România a început să se construiască

foarte mult în domeniul civil şi industrial, să se

retehnologizeze o parte a sectoarelor productive, să se

practice o agricultură intensivă punându-se în folosinţă

un imens sistem de irigaţii, complexe de sere de sute

de hectare, recuperându-se terenuri arabile prin

asanări, fixări de nisipuri, culturi pe soluri sărăturate

sau acide, pe halde de steril sau cenuşă, pe grindurile

din Delta Dunării. S-au protejat zone prin împăduriri,

consolidări, amenajări hidrotehnice. S-a iniţiat un

program de "obţinere a independenţei energetice" prin

darea în folosinţă a unor noi capacităţi energetice care

să producă cu costuri minime (bazate în special pe

cărbune inferior şi energie hidro), folosirea energiilor

neconvenţionale (solară, eoliană, a valurilor,

geotermală) şi utilizarea unor noi tipuri de

combustibili (nucleari, şisturi bituminoase, biomasă,

biogaz, deşeuri menajere).

Pentru eficientizarea utilizării energiei termice s-au

construit centrale şi reţele de termoficare la scară

citadină.

S-au dat în folosinţă mari centre de creştere a

animalelor şi păsărilor pentru consum.

S-au intensificat prospecţiunile geologice, inclusiv în

platforma continentală a Mării Negre.

În celelalte domenii a fost de asemenea un avânt

considerabil: s-au dat în folosinţă spitale, universităţi,

licee, şcoli, magazine universale, baze sportive şi de

agrement, centrale telefonice, porturi şi şantiere

navale, canale de navigaţie, s-au electrificat linii de

cale ferată, s-a construit prima autostradă din ţară, a

crescut vertiginos numărul de autoturisme, de

televizoare, de cărţi, de producţii de filme.

Sigur, înşiruirea realizărilor ar putea continua, fiind

mult prea multe pentru spaţiul nostru.

Esenţial este că ritmul de creştere, de 9% anual, a fost

de invidiat pentru aceea perioadă,

Nivelul de trai era destul de ridicat, cel mai mare din

istoria României, cu toate că ţara era încă "în curs de

dezvoltare".

S-ar părea că acest experiment ar fi o reuşită. Şi totuşi

el a clacat.

De ce? Răspunsul nu poate fi unul simplu şi el merită

o tratare separată, mult mai amplă.

Pe scurt, însă, putem spune că principalele cauze au

fost:

- abordarea timidă a cuceririlor de vârf ale tehnicii în

special în informatică şi electronică;

- lipsa flexibilităţii economiei din cauza planificării

excesive;




- dezvoltarea anacronică a industriei grele;

- folosirea unor capacităţi energofage sau utilizatoare

de materii prime scumpe;

- randamentul scăzut în toate ramurilor producătoare;

- gradul scăzut de inteligenţa încorporată în mărfuri.

Marile probleme au început însă să apară după ce

relaţiile cu FMI-ul s-au tensionat. Aceste relaţii - care

într-o primă fază au fost "dulci", datorită intereselor

capitalului internaţional de a sparge monolitul blocului

răsăritean - au intrat "în normalitate" (din punctul de

vedere al FMI) odată cu înăsprirea condiţiilor pentru

împrumuturile acordate şi dificultăţile pe care le

întâmpina România în achitarea dobânzilor şi

rambursarea creditelor.

Iată câteva din măsurile impuse ca urmare a acestor

relaţii, sesizate mai mult sau mai puţin la vremea

respectivă, în mod bizar, toate fiind cu caracter

antisocialist:

- Dezvoltarea proprietăţii particulare (ca formă

tranzitorie între proprietatea personală şi proprietatea

privată) prin stimularea cumpărării de bunuri cu

potenţial de a fi transformate în capital (apartamente,

autoturisme etc.), acordându-se unele facilităţi în acest

sens.

- Corelarea preţurilor cu piaţa mondială (energie,

zahăr, ulei etc.), însoţită de măsuri compensatorii de

"protecţie socială".

- Înfiinţarea unui sistem privat de sănătate

(policlinicile cu plată), în paralel cu cel gratuit de stat.

- Deschiderea către piaţa internaţională (capitalistă),

scurtcircuitând CAER-ul.

- Introducerea unui sistem de acţionariat privat

(celebrele "părţi sociale") prin care din proprietari

cetăţenii români deveneau coproprietari cu statul.

- Introducerea de noi taxe pentru echilibrarea

bugetului (taxa de celibat, taxa de gospodărire

comunală etc.).

- Modificarea sistemului de învăţământ preuniversitar

axat pe însuşirea de cunoştinţe, transformându-l într-

un sistem centrat pe căpătarea de competenţe (ceea ce

se va desăvârşi mai târziu prin aplicarea Procesului

Bologna).

- Reducerea draconică a importului concomitent cu

maximizarea exportului (măsură ce nu a convenit

Fondului, care ar fi dorit echilibrarea balanţei de plăţi

prin mijloace similare celor de acum, adică prin alte

împrumuturi, nu printr-o balanţă excedentară în care

capitalul internaţional mai mult pierdea decât câştiga

din relaţia cu România).

Consecinţele acestei politici de deschidere spre

mecanismele economiei de piaţa, de o cu totul altă

natură faţă de "deschiderile" din celelalte ţări central-

europene foste socialiste, s-au evidenţiat foarte

puternic având repercusiuni asupra nivelului de trai al

populaţiei şi asupra relaţiilor dintre indivizi creându-se

tensiuni sociale care au culminat cu răbufnirea din

decembrie 1989.

Concluziile primei perioade

"Epoca FMI" în România antedecembristă se poate

împărţi în trei etape, care, nu întâmplător, sunt legate

de cele trei acorduri stand-by:

- Prima etapă între 1972 şi 1977 s-a caracterizat prin

relaţii "cordiale" în care FMI pentru a câştiga "piaţa" a

practicat "dumping" în sensul că nu a ridicat nivelul

condiţionărilor decât în limita "bunului-simţ"

elaborându-se programe de dezvoltare benefice pentru

România, cu menţiunea că nu s-au abordat domeniile

industriale de ultimă oră, decât într-o măsură foarte

mică.

Oricum, progresul a fost vizibil reflectându-se şi în

nivelul de trai.

- Cea de-a doua etapă, între 1977 şi 1981, a marcat

primele clinciuri în relaţiile cu organismele financiare

internaţionale, pe fondul crizelor declanşate în lumea

capitalistă, în special din cauza renunţării de către

Statele Unite la acoperirea în aur a dolarului (1973) şi

a aşa-numitei crize energetice începută în 1975 prin

explodarea preţului petrolului şi a derivatelor sale.

Perioada s-a caracterizat prin introducerea primelor

"raţionalizări" la alimente (zahăr şi ulei), prin apariţia

primelor tensiuni sociale (greva de la Lupeni şi mai

târziu cea de la Motru, crearea unui sindicat

independent - Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii

din România, neautorizat - şi începutul contestării

regimului la nivel de mase, deocamdată numai "în

cercuri închise". Tot în această perioadă funcţia

represivă a statului s-a accentuat, atât în ceea ce

priveşte poliţia politică, cât şi în ceea ce priveşte

pedepsele şi cuantumul acestora. Puşcăriile înseşi

deveniseră o povară pentru stat şi s-a introdus

"reeducarea prin muncă" (celebra condamnare la

locul de muncă). Măsurile de securitate au fost sporite

şi ca urmare a defectării (dezertării) şefului

Departamentului Securităţii Statului, generalul I. M.

Pacepa (1978).

- În cea de-a treia etapă, 1981-1989, relaţiile cu FMI s-

au răcit, Ceauşescu încercând să scape de toţi

creditorii printr-o plată forţată a datoriei externe. A

fost cea mai gravă criză din istoria recentă a României,

criză care a însemnat o perioadă de mari lipsuri.

Astfel, în 9 ani a fost lichidată toată datoria ce trebuia




achitată în 25 de ani. S-a exportat tot ce se putea

exporta şi de importat practic nu s-a mai importat

nimic. România a intrat în incapacitate de plată în

19823, pentru prima oară după 50 de ani (anterior se

întâmplase în 1932, în timpul marii crize economice).

Criza s-a generalizat trecându-se la un program de

austeritate draconic, caracterizat prin cvasidispariţia

produselor de pe piaţa internă, tot ceea ce se mai găsea

fiind de calitate inferioară. Astfel, a fost înlocuit untul

cu margarina (în cel mai bun caz cu "unt tip B", adică

unt amestecat cu margarină), uleiul de floarea soarelui

cu cel de soia, carnea cu subprodusele ("tacâmuri"4,

"adidaşi"5, oase6), cafeaua cu "nechezolul"7,

medicamentele cu plantele medicinale, hainele din

fibre naturale cu cele din fibre sintetice şi artificiale,

pielea cu vinilinul8, lemnul cu PAL-ul9 etc. S-a ajuns,

în ultima fază, până la dispariţia vatei hidrofile, a

vitaminei C, a ciocolatei, a reşourilor şi a altor aparate

electrocasnice şi a oricărui produs de import.

În ultimii patru ani situaţia devenise atât de aberantă

încât produsele alimentare de bază erau ori "cartelate"

(pâine, zahăr ulei, mălai, făină), ori atât de atât de rare

încât trebuia să stai la de cozi interminabile pentru a

prinde ceva (ouă, brânză, mezeluri, lapte etc.). La

acestea se adaugă faptul că apa rece şi cea caldă erau

furnizate după un program foarte redus, încălzirea

centrală era mai mult de formă (temperatura în

locuinţe ajungea la cel mult 14° C, circulaţia

autovehiculelor proprietate personală era interzisă în

timpul iernii, precum şi duminica (din două în două

săptămâni) în restul anului, energia electrică era de 4,6

ori mai scumpă pentru un consum de peste 30

Kwh/lună pe locuinţă. De asemenea, televiziunea

naţională nu mai avea decât un canal care emitea două

(apoi trei) ore pe zi, timp în care abia era loc pentru

proslăvirea "geniului din Carpaţi"; posturile locale de

radio au fost desfiinţate, presa redusă şi ca tiraj şi ca

format (mai puţin "Scînteia").

3 Vorbind în nume personal, Adrian Vasilescu, consilier al

guvernatorului BNR, iar înainte de 1989 „făcătorul de discursuri

al lui Manea Mănescu” la “Scînteia”, a explicat că încetarea de

plăţi din 1982 a avut o cauză foarte precisă: "Noi am împrumutat

bani ca să facem o industrie şi când a fost să rambursăm datoria

industria nu a mai reuşit să dea înapoi datoria şi atunci a trebuit

să fie vândut o parte din aurul de la BNR, să fie mobilizată

agricultura la plata acestei datorii, iar in 1982 chiar am clacat". 4 Subproduse de pasăre cuprinzând gheare, pipote, gâtlejuri etc. 5 Partea inferioară a picioarelor de porc, de la copite până la rasol,

cuprinzând degetele şi „laba” 6 Ciolane descărnate, mai ales de vită 7 Surogat de cafea, cuprinzând puţină cafea şi mai mulţi

înlocuitori, îndeosebi năut 8 Masă plastică sub formă de foi, din policlorură de vinil. 9 Material lemnos sub formă de placă obţinut prin presarea de

aşchii de lemn în combinaţie cu diferiţi lianţi [placă aglomerată

din lemn].

Tot în această perioadă s-au introdus "părţile sociale",

acea aberantă cumpărare a ceea ce (teoretic) era deja al

nostru, deşi trebuie precizat că a fost în realitate un

aport de capital privat nu o cumpărare de active;

oricum acest acţionariat privat, ce transforma cetăţenii

în "coproprietari", nu era în logica dezvoltării

socialiste (sau poate "multilateral" tocmai asta

însemna…).

În industrie s-a introdus o formă de aşa-numită

"autogestiune muncitorească" şi acordul global (care

impunea nu numai o anumită cantitate şi calitate a

muncii, ci şi încadrarea în norme de consum material

şi energetic stabilite foarte rigid şi nefundamentat).

În această ultimă fază s-a stopat orice începere de noi

investiţii industriale (continuându-se doar cele

începute, care erau deja de nivel "coreean", însă fără

nici o dotare externă, ceea ce în multe cazuri le-a făcut

ineficiente).

În domeniul relaţiilor de muncă s-au petrecut unele

schimbări, care trebuie menţionate. Munca şi-a pierdut

orice caracter de libertate: ea a devenit obligatorie prin

lege, repartiţiile au devenit obligatorii, contractele

colective şi individuale nu erau negociate, ci impuse

"de sus", cu sarcini de muncă la latitudine şefilor (prin

stipulaţia "execută orice alte sarcini trasate de şeful

direct"), cu grile de "retribuire" obligatorii, condiţii de

promovare impuse de diplome şi adesea de calitatea de

membru de partid, prelungirea programului de lucru

(zilnic sau săptămânal) fără nici o reacţie din partea

sindicatelor, neacordarea în practică a "săptămânii

reduse de lucru" din diferite motive (în special din

cauza nerealizării planului). Sindicatele se rezumau la

comisii de repartizare a biletelor de odihnă, a

locuinţelor, a buteliilor de aragaz, a televizoarelor

color, a covoarelor etc. şi la susţinerea unor echipe

culturale sau sportive, în rest fiind încă o "curea de

transmisie" a politicii de partid (alături de organizaţiile

de partid, UTC, ODUS şi administraţie. Şi acum există

mentalitatea unor administratori că sindicatele trebuie

"să pună oamenii la muncă" şi mentalitatea unor

sindicalişti că sindicatele trebuie să dea ceva

(repartiţii, cadouri etc.)

Nici în celelalte ramuri economice nu a fost o situaţie

mai bună. Ţăranii cooperatori nu se alegeau mai cu

nimic, ajungând de multe ori să trăiască din furtul de

la C. A. P., foarte aspru pedepsit, dar într-un fel şi

acceptat tacit. Se interzisese sacrificarea de animale în

propriile gospodării sau sub o anumită greutate.

Recoltarea se făcea din ce în ce mai puţin mecanizat

("economie de carburanţi") şi din ce în ce mai mult cu

http://www.ziare.com/economie/agricultura/

http://www.ziare.com/economie/datorii/




militari, elevi şi studenţi, muncă pentru care aceştia nu

erau plătiţi personal, ci doar unităţile care i-au trimis,

degrevându-se astfel bugetul propriu de anumite

venituri care trebuiau să fie repartizate de la bugetul de

stat. Autogospodărirea (în special în învăţământ),

autofinanţarea (obligativitatea unor instituţii din afara

producţiei, îndeosebi din cultură, de a presta producţie

sau servicii aducătoare de venituri), munca patriotică

(curăţirea zonelor verzi sau a bazelor de agrement,

recoltarea de plante medicinale, "recuperarea" de

sticle şi borcane, de hârtie, deşeuri textile, metale,

baterii şi becuri uzate etc.) erau alte forme de

exploatare, care împovărau munca şi pe purtătorii ei

(în general persoane calificate, specializate, dar şi

copii).

Cele prezentate sunt numai câteva din aspectele, cel

puţin contradictorii, ale epocii FMI în România

antedecembristă (considerate de mine ca cele mai

relevante).

Desigur că nu toate acestea se datorează relaţiilor cu

organismele financiare internaţionale, multe sunt

atribute ale crizei de sistem (în general la acestea nu

ne-am referit), dar întrucât ele au fost, în cea mai mare

parte, specifice României (prima şi singura ţară

socialistă, cu excepţia Iugoslaviei, membră a FMI),

putem considera aceste relaţii ca principală sursă de

inspiraţie a laboratorului social care a fost România

între anii 1972 şi 1989.

În martie 1989, România a terminat de achitat toate

datoriile externe, dar s-a văzut cu ce sacrificii.

Relaţiile României cu FMI au fost îngheţate, putem

spune că a avut loc chiar o adevărată ruptură, chiar

dacă România nu s-a retras din FMI. Ceauşescu însuşi

a devenit cel mai mare critic al FMI, inclusiv în

intervenţiile oficiale (precum tribuna Congresului al

XIV-lea al PCR din noiembrie 1989). Era prea târziu,

răul se înfăptuise (cu propriul său aport), iar sfârşitul

epocii sale dictatoriale a fost pricinuit chiar de

greşelile sale, între care şi aderarea la FMI cu toate

relaţiile ulterioare ce au decurs din ea.

România ca laborator social al FMI. Epoca

postdecembristă

După anul 1990, relaţiile României cu Fondul Monetar

Internaţional au fost reluate, ca urmare a politicii duse

de autorităţile române în acest sens. Conţinutul

negocierilor şi al acordurilor de împrumut a avut un

caracter blocant, distructiv, demolator. Aceste acorduri

au dus la dezindustrializarea României, la jefuirea

avuţiei naţionale şi la îndatorarea gravă a ţării. Niciun

guvernant sau alt politician responsabil pentru

impunerea acestor acorduri nu a fost tras la răspundere

pentru ruinarea economiei şi falimentarea ei.

Începând cu anul 1991 a fost deschisă o reprezentanţă

permanentă a FMI la Bucureşti, care desfăşoară o

gamă larga de activităţi în scopul asigurării

implementării de către autorităţile române a

recomandărilor de politică economică ale Fondului,

adică o politică de tip capitalist, de a menţine

presiunea strânsă a organelor de conducere ale FMI

asupra autorităţilor din România, precum şi de a-şi

asigura controlul asupra politicilor din România.

"Epoca FMI" a continuat să se dezvolte, pe alte

coordonate, într-o manieră mult mai brutală şi mult

mai distrugătoare. S-a ajuns până la a nu mai avea

programe proprii de guvernare, ci doar traduceri din

engleză a memorandurilor Fondului Monetar

Internaţional. Astfel că, singurul bun esenţial pe care l-

am câştigat după decembrie 1989, democraţia

(prefăcută într-una de tip burghez), nu mai are nicio

valoare atât timp cât între vot, platforme electorale şi

program de guvernare nu mai există nicio legătură.

Votezi pe cine vrei şi guvernează cine şi mai ales cum

"trebuie". Adică aşa cum vrea imperialismul prin

intermediul vătafului său: Fondul Monetar

Internaţional.

După 1990, România a încheiat 9 acorduri cu FMI,

primind de cele mai multe ori doar prima tranşă.

Diferenţele semnificative dintre cuantumul creditului

aprobat şi suma trasa efectiv s-au datorat atât

condiţiilor severe impuse de Fond la acordarea unei

noi tranşe din acord, cat şi nerespectării de către

România a programului de „reformă”10.

Primul aranjament stand-by a fost încheiat cu Fondul

pe o durata de 12 luni şi a fost aprobat în timpul

guvernării Roman, la 11 aprilie 1991 pentru un volum

total de 380,5 milioane DST, care a inclus şi trageri în

cadrul facilităţii de finanţare compensatorie (care sa

compenseze scăderea încasărilor din exporturi şi

creşterea volumului importurilor) pentru componenta

import de ţiţei. El a avut drept scop accelerarea

reformei economice, proces demarat în 1990, şi a fost

orientat în special pe reforma sistemului financiar-

bancar (ce a decapitalizat întreprinderile de stat, prin

10 Prin „reformă” se va înţelege trecerea la economia de piaţă,

adică la capitalism, însoţită de liberalizarea preţurilor, privatizarea

întreprinderilor de stat, instituirea burselor, diminuarea

cheltuielilor pentru serviciile publice, inclusiv pentru protecţie

socială etc.




atribuirea depozitelor acestora către bănci) şi

conturarea unui cadru legislativ şi instituţional specific

economiei de piaţa. Memorandum-ul încheiat cu

guvernul român viza: liberalizarea preţurilor,

eliminarea dobânzilor real-negative, reducerea

inflaţiei, instituirea unor impozite şi taxe corelate cu

veniturile încasate, devalorizarea cursului de schimb şi

introducerea unei rate de schimb flotante etc. Efectele

acestui acord au fost următoarele: consumul de materii

prime şi energie a fost încurajat în continuare, ritmul

economisirii şi al investiţiilor interne a scăzut,

volumul producţiei interne şi-a continuat declinul, rata

de schimb oficială a leului faţă de dolarul american a

fost supraevaluată, iar investiţiile străine directe au

început să-şi facă prezenţa, în dauna celor ale statului

român. Aceste efecte au fost resimţite de populaţie

ducând la proteste multiple, culminând cu proteste

minerilor din august-septembrie 1991. Acţiunea

revendicativă a acestora a dus la ceea ce s-a numit

„mineriada a patra”, din 25 septembrie 1991, ce s-a

finalizat cu demisia guvernului Roman.

Al doilea acord a fost un aranjament stand-by pe 10

luni, aprobat pe data de 29 mai 1992, în timpul

guvernării Stolojan, pentru o suma de 314 milioane

DST, care a inclus încă o facilitate de finanţare

compensatorie pentru importul de ţiţei. Al doilea

aranjament a avut ca obiective macroeconomice

încheierea mişcării corective a preturilor şi

liberalizarea cursului de schimb al leului, diminuarea

inflaţiei, menţinerea deficitului bugetar la un nivel ce

poate fi finanţat fără consecinţe inflaţioniste, stoparea

declinului economic şi redresarea poziţiei externe a

ţării prin ameliorarea situaţiei balanţei de plăţi externe

şi creşterea rezervelor valutare. La fel ca şi în cazul

primului aranjament, şi în cadrul celui de-al doilea au

fost respectate obiectivele cantitative doar în primele 3

trimestre de aplicare. FMI-ul a sancţionat faptul că a

fost întârziat procesul de privatizare şi restructurare a

economiei, că legislaţia privitoare la proprietatea

privată este deficitară, că nu s-a terminat liberalizarea

preturilor şi a comerţului, că nu s-au înfiinţat instituţii

care sa reglementeze relaţiile de concurenţă, că

salariile continuau să crească în funcţie de inflaţie fără

asigurarea corelării lor cu productivitatea muncii etc.

Chiar dacă programul nu a fost pe „deplin îndeplinit”,

consecinţele sale au fost catastrofale. Efectul cel mai

important în această perioadă l-a constituit creşterea

inflaţiei (deci şi a preţurilor). Preţurile de consum ale

populaţiei au înregistrat cea mai accentuata creştere.

Preţurile au crescut exploziv în luna mai 1993, când

rata inflaţiei a ajuns la 30,4% odată cu eliminarea

ultimei tranşe de subvenţii bugetare pentru unele

mărfuri şi servicii destinate consumului populaţiei. În

partea a doua a anului 1993 inflaţia a fost întreţinută

de acţiunea succesivă a mai multor factori, respectiv,

înlocuirea impozitului pe circulaţia mărfurilor cu taxa

asupra valorii adăugate şi liberalizarea adaosului

comercial (la 1 iulie 1993), corectarea preţurilor la

energie cu diferenţele rezultate din deprecierea

cursului de schimb, creşterea accizelor încasate pentru

băuturi alcoolice, tutun si alte produse considerate de

lux. Rata inflaţiei în decembrie 1993 faţă de decembrie

1992 a fost de 29,5%, iar rata medie lunară de 12,1%

(9,6% în 1992).

Al treilea aranjament stand-by cu FMI a fost semnat

pe data de 11 mai 1994, în timpul guvernării Văcăroiu,

pentru o suma de 301,5 milioane DST. Măsurile de

reformă au continuat vizând, în mare, aceleaşi

obiective, nefinalizate anterior. Efectele au continuat

în aceeaşi direcţie. Prima parte a anului a fost marcată

de influenţa deprecierii accelerate a cursului de

schimb, în aşteptarea unificării şi liberalizării cursului

de schimb din luna aprilie, precum şi de eliminarea

controlului asupra preţurilor la carne din luna martie.

La sfârşitul anului, preţurile de consum au fost mai

mari faţă de decembrie 1993 cu 61,7%, iar rata medie

lunară a inflaţiei a fost de 4,1%. În 1995 a început

marea privatizare, ce a condus la distrugerea

economiei româneşti ca urmare a jafului şi a

distrugerii legăturilor economice pe verticală şi pe

orizontală existente anterior.

Evoluţia indicelui preţurilor de consum începând din

1989 a fost următoarea:

19

89

19

90

19

91

19

92

199

3

199

4

199

5

199

6

Indic

ele

preţu

rilor

de

consu

m

10

0

10

5,1

28

4

88

1,6

313

9,3

743

2,6

983

0,4

133

69

Sursa: Guvernul României

Al patrulea acord stand-by cu FMI a fost aprobat pe

data de 22 aprilie 1997, sub guvernarea Victor Ciorbea

(fost lider sindical la CNSLR, CNSLR-Frăţia şi

CNSDR) pe o perioada de 13 luni şi pentru o suma de

301,5 milioane DST. Programul economic aprobat

viza atingerea unor obiective precum: liberalizarea

pieţei valutare şi a preţurilor utilităţilor, menţinerea

deficitului bugetar la un nivel rezonabil (4,5%) etc.

Consecinţele au fost dezastruoase. S-au înregistrat cele

mai slabe performanţe atât la nivel micro cât şi

macroeconomic. Situaţia socio-economică a devenit

din tensionată explozivă. În anul 1998 guvernul




Ciorbea, depăşit de situaţie a fost înlocuit cu guvernul

Radu Vasile. Schimbarea nu a produs nimic pozitiv,

astfel că, în a doua jumătate a anului 1998, mişcările

de protest s-au amplificat. În minerit, fără nicio

justificare economică, se intenţiona închiderea unor

mine la cererea FMI. Reacţia sindicatelor a fost

promptă, acestea opunându-se categoric. Nefiindu-le

luate în seamă revendicările şi argumentele pentru

acestea, minerii din Valea Jiului au declanşat greva

generală la începutul anului 1999. Lovindu-se de

refuzul autorităţilor de a sta de vorbă cu ei, minerii au

plecat în marş spre Bucureşti. Bucurându-se de

sprijinul populaţiei de pe traseu, minerii au continuat

marşul chiar şi în condiţiile opoziţiei forţelor de

represiune masate în zonă. Constrâns să dialogheze cu

protestatarii, Radu Vasile a semnat aşa-numita „pace

de la Cozia”, în urma negocierilor cu reprezentanţii

sindicali. „Pacea” n-a durat decât trei săptămâni,

guvernul trecând la represalii împotriva celor care au

îndrăznit să se opună aplicării sarcinilor trasate de

către FMI guvernului român. Miron Cozma,

considerat principalul responsabil, a fost arestat şi

condamnat la 18 ani de închisoare. Într-un proces

ulterior, el va fi din nou condamnat, alături de alţi 5

ortaci (aceştia fiind condamnaţi la 5 ani de închisoare

pentru „mineriada” din ianuarie 1999).

Printre alte consecinţe, merită amintită şi închiderea

operaţională a COMTIM, cel mai mare combinat de

creştere a porcilor şi valorificare a cărnii de porc din

Estul Europei (înainte de anul 1989, în combinat se

aflau un milion de porci, iar în fiecare zi se sacrificau

câte 5.000 de animale). 3.600 de angajaţi au fost

concediaţi. Culmea ironiei, combinatul fusese

construit cu finanţare de la FMI în anii ’70.

Al cincilea acord stand-by cu FMI a fost aprobat pe

data de 5 august 1999 pentru o suma de 400 milioane

DST, semnat de guvernul Radu Vasile, dar aplicat de

însuşi guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, devenit

prim-ministru la 22 decembrie 1999.

Al şaselea acord stand-by cu FMI a fost aprobat pe

data de 31 octombrie 2001, acesta fiind reziliat în

2003, sub guvernarea Năstase, pentru o suma de 300

milioane DST. Programul a vizat susţinerea procesului

de dezinflaţie şi menţinerea deficitului de cont curent,

punerea în practică a programelor solide din domeniul

fiscal şi al privatizării, concomitent cu accelerarea

reformelor structurale, în special în sectorul energetic.

În fapt acesta a fost epoca marilor privatizări,

întreprinderile fanion ale economiei româneşti fiind

vândute, indiferent de consecinţe. Este memorabil

protestul angajaţilor de la Combinatul Siderurgic

Reşiţa împotriva privatizării acestuia, privatizare ce le-

a adus concedieri masive şi neplata salariilor celor

încă angajaţi. După refuzuri sistematice ale guvernului

de a se implica în rezolvarea problemelor, apoi

încercarea de a acorda unele facilităţi „investitorului”

american devenit proprietar, guvernul a fost nevoit să

renaţionalizeze combinatul.

În vederea acordării transelor 2 si 3 din acord, una

dintre cerinţele din acord a fost reducerea personalului

din industrie cu 4.400 de angajaţi, precondiţie

considerată îndeplinită de autorităţile române prin

concedierile făcute de către SNP Petrom, precum şi de

producătorii şi distribuitorii de energie şi sectorul

minier.

În martie 2002, Guvernul României şi echipa de

negociatori a Fondului Monetar Internaţional au căzut

de acord asupra termenilor unei scrisori suplimentare

de intenţie la acordul stand-by.

În scrisoare se prevedea o creştere a preţului energiei

electrice cu 14% de la 1 aprilie şi un preţ al

gigacaloriei de 20 de dolari începând cu 1 iulie. A

patra tranşă a împrumutului din 2001, în valoare de

55,11 milioane DST (aproximativ 75 milioane dolari),

a fost aprobată de către FMI la 25 aprilie 2003.

Al şaptelea acord stand-by încheiat cu FMI a fost

aprobat pe data de 7 iulie 2004 pentru o suma de 250

milioane DST. Acesta a fost un acord stand-by de

supraveghere preventivă, care a cuprins angajamentele

luate de România în privinţa politicilor

macroeconomice pentru perioada 2004-2006 şi a

prevăzut accesul la fondurile FMI numai în cazul

apariţiei unor crize economice neprevăzute. În anul

2005, ca urmare a divergentelor dintre FMI şi partea

română cu privire la evaluarea performanţelor şi a

căilor de acţiune macroeconomică, acordul a fost

suspendat.

Cel mai recent acord pe care România l-a încheiat cu

FMI (înlocuit ulterior de un altul) datează din 4 mai

2009, când Consiliul Executiv al FMI a aprobat,

acordul stand-by cu România pe o perioada de 2 ani,

în valoare de 11,4 miliarde DST (12,95 miliarde euro)

şi eliberarea primei tranşe în valoare de 4,37 miliarde

DST (aproximativ 4,9 miliarde euro). Din acest

aranjament s-au tras 7 din cele 8 tranşe prevăzute,

însumând 10,57 miliarde DST (aproximativ 11,9

miliarde euro). În ceea ce priveşte cea de-a 8-a tranşă,

aceasta a fost considerată, la solicitarea autorităţilor

române, ca fiind de tip preventiv şi, în contextul

evoluţiilor macroeconomice favorabile, nu a fost trasă.




La semnarea acordului, semnat de data aceasta cu

troica formată din FMI, Comisia Europeană şi Banca

Mondială, Guvernul României s-a angajat să finalizeze

în 2009 legea sistemului unic de salarizare în sectorul

public şi legea reformei sistemului public de pensii,

ceea ce a presupus îngheţarea salariilor şi reducerea

personalului din sectorul public, indexarea pensiilor

doar în limita inflaţiei şi creşterea vârstei de

pensionare, în particular pentru femei, ţinând cont de

„evoluţia duratei medii de viaţă", UE considerând ca

fiind o „discriminare” faptul că femeile au altă vârstă

de pensionare faţă de bărbaţi. De asemenea urmau să

fie desfiinţate gradual şi pensiile speciale.

Executivul s-a angajat, astfel, să finalizeze legea

sistemului unic de salarizare în sectorul public până la

finele lunii octombrie, legea responsabilităţii fiscale

(care va limita numărul rectificărilor bugetare) până la

sfârşitul lunii noiembrie, iar legea reformei sistemului

public de pensii până la finalul anului 2009.

În ceea ce priveşte absorbţia şi mai buna utilizare a

fondurilor europene, memorandumul stipula

restructurarea Ministerului Transporturilor şi

agenţiilor guvernamentale subordonate acestuia (de

drumuri şi căi ferate). Iată pentru ce se primeau

fondurile: pentru a da ceferiştii afară.

Primele măsuri implementate de Guvern, incluse în

memorandum, au fost îngheţarea salariilor până la

sfârşitul anului 2009, blocarea angajărilor în sectorul

public, eliminarea mai multor sporuri de care

beneficiau angajaţii bugetari, reducerea cheltuielilor

publice pentru bunuri şi servicii, precum şi reducerea

şi/sau comasarea unor taxe şi tarife parafiscale (nu şi

reducerea lor).

La 10 iunie 2009, FMI a dat publicităţii

memorandumul tehnic privind acordul cu România.

Programul de sprijin prevedea astfel cinci

condiţionalităţi, referitoare la evoluţia plafoanelor

privind capitalul extern, cheltuielile guvernamentale,

garanţiile guvernamentale, interzicerea restanţelor la

datoriile externe şi la datoria publică.

În mai 2010, sculat de la masa „negocierilor” cu FMI,

preşedintele Băsescu a declamat tranşant că pensiile

vor scădea cu 15%, salariile din sistemul bugetar cu

25%, inclusiv salariul minim, şi vor fi reduse "masiv

subvenţiile". De asemenea s-a renunţat la plata sumei

de 200 de euro pentru cei proaspăt căsătoriţi precum şi

a trusoului pentru noii născuţi. Măsurile mai vizau şi

introducerea de impozite pe alte venituri neimpozitate

până acum: cum sunt tichetele de masă, drepturile de

autor, câştigurile din IT şi altele. În plus, peste

140.000 de angajaţi din sectorul public urmau să fie

disponibilizaţi până la începutul anului 2011, pentru a

menţine cheltuielile de personal, în limitele convenite

cu FMI.

Anunţarea acestor măsuri a declanşat un val de

proteste în toată ţara.

În şedinţa din 25 martie 2011, Consiliul Directorilor

Executivi al FMI a aprobat încetarea mai devreme a

acordului precedent şi încheierea unui nou aranjament

stand-by cu România, de tip preventiv, pentru o

perioadă de 24 luni, în sumă de 3.090,6 milioane DST

(aproximativ 3,5 miliarde euro), reprezentând 300%

din cota României la FMI. Data intrării în vigoare a

acestui aranjament fiind 31 martie 2011.

Prin Scrisoarea de intenţie aprobată de Guvern şi FMI

cu acest prilej, s-au făcut noi promisiuni către FMI:

Creşteri de preţ, restructurări, eliminări de subvenţii.

Mai precis: Metrorex şi CFR vor majora tarifele, peste

7.000 de posturi din CFR, energie şi Poşta Română să

fie desfiinţate şi subvenţiile la încălzire să fie

eliminate până la sfârşitul lunii august 2011.

Aceste acorduri au mai condus şi la închiderea a peste

1500 de şcoli şi a 67 de spitale; închiderea mai multor

exploatări miniere; privatizarea sau intenţia de

privatizare a mai multor instituţii, regii şi companii

naţionale; scoaterea din circuitul feroviar a 1000 de

km de cale ferată; creşterea preţurilor la energie

electrică, energie termică şi gaze naturale, direct sau

prin eliminarea subvenţiilor; introducerea sistemului

de coplată în sistemul sanitar; diminuarea subvenţiilor

pentru medicamentele compensate; scumpirea

serviciilor publice; propunerea de „privatizare” a

sistemului de sănătate etc.

După mai multe proteste sortite eşecului, în ianuarie

2012 o explozie de furie a izbucnit în România

împotriva măsurilor adoptate la cererea FMI de către

guvernul susţinut de preşedintele Băsescu. După

încercări disperate de a face faţă situaţiei, preşedintele

a sacrificat guvernul pentru a-şi salva propria piele.

Noul guvern, nu a rezistat nici el decât 78 de zile, după

ce şi acesta încercase să continue programul convenit

cu FMI (de exemplu privatizarea CUPRUMIN).

Guvernarea a fost acordată opoziţiei, în speranţa că

aceasta va calma spiritul revoltat al populaţiei. Deşi

populaţia s-a liniştit pentru moment, noul guvern nu a

încetat acordul cu troica, ci, dimpotrivă a semnat o

nouă scrisoare de intenţie, care, în esenţă, prevede

aceleaşi condiţionări. Astfel imediat ce a ajuns la




putere, noul guvern a început „restructurarea” Poştei

Române, în scopul de a pregăti privatizarea acesteia.

După ce a făcut 1000 de concedieri, guvernul a amânat

continuarea procesului până după alegeri, în urma

noilor înţelegeri cu troica. De asemenea, s-a continuat

programul de privatizări, fiind scoasă la licitaţie

compania Oltchim. Deşi licitaţia a fost anulată,

privatizarea va fi reluată.

Între timp, la 28 septembrie 2012, Consiliul

Directorilor Executivi al FMI a analizat rezultatele

celei de-a şasea evaluări privind îndeplinirea criteriilor

de performanţă asumate de România în cadrul

ultimului aranjament, punând la dispoziţia României a

şaptea tranşă, în valoare de 430 milioane DST.

Autorităţile române au informat FMI că nu

intenţionează să efectueze nici această tragere.

Acordul, însă, merge înainte.

Concluzii de final

Iată cum, această epocă postdecembristă, FMI a

gestionat tranziţia (un eufemism care substituie

concepte pe care nu le-ar fi acceptat populaţia la

momentul revoluţiei şi de aceea nici nu se precizează

în ce sens se face această tranziţie, de fapt fiind vorba

de un nou experiment: revenirea la capitalism, asta ca

să nu-i spunem contrarevoluţie). De toate aceste

probleme ne-am ocupat continuu începând din 1992,

îndeosebi în buletinul AEM "Tribuna socială", şi vom

continua să o facem atât timp cât suntem afectaţi de

ea.

Oficial, FMI nu impune nimic. Doar «negociază»

condiţiile pentru primirea ajutorului. Însă, toată

puterea în cadrul negocierilor este a Fondului.

Un stat îndatorat are suveranitatea limitată, este o

victimă sigură. Experimentele comise de FMI şi Banca

Mondială, prin „politicile de restructurare“ impuse

statelor debitoare, au provocat în foarte multe situaţii

falimentul economiilor acelor state.

Tiparul folosit este întotdeauna acelaşi, indiferent de

victimă. Se începe cu privatizarea (care îngraşă cu

„comisioane” buzunarele funcţionarilor corupţi).

Privatizarea este urmată de liberalizarea pieţei de

capital, care permite marilor capitaluri să controleze

sistemul bancar. O a treia etapă este creşterea

preţurilor la produsele de bază pentru populaţie, în

special alimente, combustibili şi utilităţi, fenomen care

generează greve, demonstraţii, instabilitate politică.

Această instabilitate reduce şi mai mult preţul la care

pot fi achiziţionate de corporaţii resturile rămase din

avuţia naţională, dar şi rezistenţa la angajarea de noi

credite externe. Noile privatizări şi noile credite sunt

prezentate ca „soluţii urgente“ pentru redresarea

situaţiei.

Dacă, însă, lui Ceauşescu i-au trebuit câţiva ani buni

până când şi-a dat totuşi seama că aceste relaţii sunt

dezavantajoase în cel mai înalt grad, sacrificând

poporul român pentru a scăpa de "datorii"11 (de fapt

de relaţiile de supunere pe care implicau aceste

datorii), nu înţelegem de ce guvernanţii

postdecembrişti au luat-o de la capăt cu aceste relaţii

care, oricum, sunt mult mai înrobitoare pentru noi, faţă

de cele de dinainte. (Poate tocmai de aceea a fost

împuşcat Ceauşescu, aşa cum susţinea un lider sindical

la Geneva în 1992.)

Până când vom fi cobai acestor laboratoare sociale,

sau, aşa cum ne-am obişnuit să fim numiţi, "generaţii

de sacrificiu"? Ajung 40 de ani! Destul!

Au existat şi promisiuni electorale de genul: "de acum

înainte se vor sacrifica guvernanţii!" Şi am văzut cum

s-au sacrificat. Tot aşa cam cum se sacrifica

nomenclatura aprovizionându-se de la cantinele

partidului în timp ce masele psihozate se luau la bătaie

pe la cozi pentru un carton cu ouă sau o rudă de salam

cu soia.

Astăzi sunt pline vitrinele de produse expuse

provocator, dar intangibile precum păpuşa Cosettei din

"Mizerabilii".

Marian Tudor

Președinte al Asociației pentru Emanciparea

Muncitorilor

4. 8 ani de la ”Condamnarea Comunismului” în România

Petre Ignatencu

Pe 18 decembrie s-au împlinit opt ani de la ipocrita și

”istorica”deja, “declaraţie de condamnare a

11 Până la sfârşitul anilor ’90, România nu avea

datorii externe nici faţă de celelalte state şi nici

faţă de FMI, împrumuturile primite fiind achitate eşalonat, în mai multe tranşe,

lichidarea acestora petrecându-se în aprilie 1989.




comunismului”, care s-a dorit a fi condamnarea unei

întregi perioade, de mai bine de 4 decenii, din istoria

României dar să și intimideze pe toți cei fideli

doctrinei marxiste în a se reorganiza în partidul lor,

Partidul Comunist Român.

Nu putem accepta, noi comuniștii, declararea drept

criminal a unui regim politic bazat pe ideile

socialismului ştiinţific, şi nici a unui partid politic

care, încă de la înfiinţarea sa în 1921, a luptat cu

consecvenţă pentru cauza celor ce muncesc, a celor

mulţi, asupriţi de o burghezie “oligarhică” coruptă şi

prădătoare. Nu putem fi în nici un caz de acord nici cu

condamnarea ideologiei comuniste, care a stat la baza

acestui regim şi acestui partid pe care le-a condamnat,

cu atâta uşurinţă, în discursul său, prezentat în faţa

parlamentului României, pe 18 decembrie 2006,

preşedintele Traian Băsescu, un fost membru al

partidului condamnat, și nu un membru oarecare ci

unul din nomenclatură, chiar dacă din cea tehnică și nu

politică.

Trebuie să recunoaștem, au existat pete negre pe

paginile istoriei regimului comunist care a existat în

România vreme de peste 4 decenii. Au existat oameni

care au suferit pe nedrept, oameni arestaţi abuziv,

oameni ucişi pentru opoziţia lor faţă de o anumită

conducere sau linie politică a partidului şi statului. Dar

nu înţeleg nicidecum de ce domnul preşedinte Traian

Băsescu şi domnul Vladimir Tismăneanu (autorul de

fapt al declarației citite(!)) au o memorie istorică atât

de scurtă şi nu realizează, sau se fac că nu realizează,

un lucru elementar: printre aceşti oameni care au

suferit s-au aflat şi comunişti. De ce domnul

preşedinte Traian Băsescu nu și-a manifestat regretul

şi faţă de oameni ca Lucreţiu Pătrăşcanu, Vasile Luca,

Ana Pauker şi Teohari Georgescu şi alţii ca ei, oameni

care au cunoscut şi ei temniţele “comunismului”,

oameni care au suferit la fel de mult ca Iuliu Maniu,

Corneliu Coposu, Paul Goma şi alţii, oameni care au

plătit chiar cu viaţa pentru dezacordul lor faţă de linia

oficială. Cu ce sunt victimele comuniste mai

nevrednice decât cele anti-comuniste în ochiii

istoricilor oficiali? De ce nu îşi cere domnul preşedinte

Traian Băsescu scuze şi faţă de aceste victime? S-a

făcut vreo cercetare serioasă şi în privinţa lor? Pe

urmă, nu înţeleg deloc de ce dumnealui a vorbit atât de

des de “partizanii din munţi”, de ce s-a referit atât de

des la ei ca la nişte eroi? Să nu fi ştiut domnia sa că

printre aceşti “partizani” şi “eroi ai rezistenţei” s-au

aflat şi mulţi legionari, deci fascişti, sau criminali de

război? A ajuns preşedintele unui stat “democratic” să

mulţumească fasciştilor? Orice regim îşi persecută

într-un fel sau altul adversarii politici. Regimul

comunist, din păcate, nu a făcut excepţie. Dar nici

regimul burgezo-moşieresc care a condus România

până la instaurarea celui comunist nu a făcut excepţie.

Se cunoaşte brutalitatea deosebită cu care acest regim,

burghezo-moşieresc, a reprimat toate încercările celor

mulţi de a-şi cuceri, prin luptă, dreptul la o viaţă mai

bună. Se cunoaşte modul în care diferitele guvernări

de dinainte de 1945 au înăbuşit în sânge grevele

munictoreşti şi răscoalele ţărăneşti. Domnul preşedinte

Traian Băsescu a amintit despre “răscoalele ţărăneşti”

reprimate de comunişti în perioada 1949-1962, adică

în perioada colectivizării. Ce fel de răscoale or fi fost,

noi, comuniștii de azi, nu ştim şi nici marea majoritate

a acestei ţări nu ştie. De fapt, putem fi siguri că nici

marea majoritate a studenţilor de la istorie n-au auzit

despre ele. Dar să admitem că au existat răscoale

împotriva politicii de colectivizare a agriculturii.

Trebuie să admitem că în procesul de colectivizare s-

au făcut într-adevăr numeroase excese. Dar, ne

întrebăm, câţi oameni au fost ucişi atunci şi câţi în

1907? În 1907 au murit mii de oameni! Sate întregi au

fost distruse cu artileria! În martie 2013 se împlinesc

106 de ani de la acest masacru. S-a gândit domnul

preşedinte Traian Băsescu să deschidă un muzeu

naţional în cinstea celor ce au murit atunci dar și

ulterior, în închisori, inclusiv la Gherla? S-a gândit

domnul Băsescu să condamne pe cei care au tras

atunci? Să declare criminal guvernul liberal de atunci?

Şi de ce nu se aminteşte nimic de răscoala din 1888,

reprimată cu o cruzime înfiorătoare de armată, tot la

ordinele unui guvern “democrat” și a unui suveran,

Carol I, ”modernizatorul și civilizatorul țării

românilor”? Mihai Eminescu, din păcate, nu a mai

putut scrie despre aceasta, era deja declarat ”nebun” și

”îngrijit” de autoritățile statale fiind periculos pentru

acestea.

Atunci preşedintele a vorbit de politica de

”represiune” a comuniștilor faţă de muncitori. A

amintit de grevele din 1977( din Vlea Jiului) şi 1987(

de la Braşov). Întrebarea este: câţi oameni au murit

atunci(niciunul) şi câţi au murit în 1918, la greva

tipografilor-peste o sută? Sau câți au suferit cu prilejul

reprimării grevelor de la Galaţi-1916, Lupeni-1929,

Griviţa-1933? Mult mai mulţi decât în toate grevele

sau revoltele care au avut loc între 1945-1989 la un

loc.

De asemenea, atunci, preşedintele a vorbit de

represiunea faţă de opozanţii politici? Ce să mai zicem

însă de I.C. Frimu, erou-martir al clasei muncitoare

din România, care a murit în închisoare, nu după ani

de detenţie ci după numai câteva săptămâni ! Când se

întâmpla asta? În 1919, deci cu mult înainte de




victimele politice ale Partidului Comunist! Şi atunci,

de ce nu a luat în considerare, preşedintele, formarea

unei comisii care să investigheze crimele regimurilor

“democratice” care au condus România până la

“bolşevici”? Să lăsăm crimele comise în timpul

dictaturii carliste, a dictaturii militaro-legionare din

1940-1941, sau în timpul dictaturii antonesciene.

Acestea au fost oricum condamnate, deşi în mod

selectiv, fară a se spune practic nimic de comuniştii

omorâţi în timpul acestor dictaturi. Să le lăsăm la o

parte, cu toate că domnul preşedinte Traian Băsescu

pare să admire în mod deosebit pe “partizanii”

legionari care au luptat “eroic” cu “comunismul” (în

treacăt merită spus că “eroii” domniei sale au terorizat

de multe ori nu doar pe comunişti, ci şi populaţia

paşnică a satelor care , chipurile, s-ar fi aliat cu

regimul comunist). Ce-ar fi însă să se cerceteze serios

crimele comise într-o perioadă aşazis “democratică” a

României, perioadă cu care elita de azi se mândreşte

atât de mult? Ce-ar fi să se propună alcătuirea unui

manual şcolar despre Holocaustul capitalist, (există

material documentar îndestulător)? Ce-ar fi să se

propună înfiinţarea unui muzeu al crimelor

“democraţiei burgheze”, adică a plutocraţiei care a

condus ţara din 1866 până în 1938? Ce-ar fi fost dacă

ar fi condamnat domnul preşedinte nu numai pe Lenin,

Ana Pauker, Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, ci şi pe

Brătianu, cel care a tras în muncitorii din două ţări, în

muncitorii români în 1918 şi în muncitorii unguri în

1919? Liderii comunişti sunt condamnaţi pentru că ar

fi tras în popor, în schimb un om care a dat ordin să se

tragă în propriul popor şi într-un alt popor este

considerat erou naţional!

Noi comuniștii ne opunem condamnării

“comunismului” nu din motive pur personale, ci din

motive principiale. Pe noi nu ne poate lăsa indiferenţi

scopul real al condamnării, cel de a demonstra că nu

poate exista opoziţie legitimă la capitalism, că toţi cei

care luptă împotriva capitalismului sunt nişte

criminali. Partidul nostru, care își cere- conform

legilor de astăzi, dreptul de a exista ca persoană

juridical, înţelege foarte bine acest lucru şi cheamă

toate forţele realiste ale intelectualităţii să acţioneze

pentru restabilirea adevărului istoric.

Da, suntem de acord că regimul comunist a făcut

victime. Dar, întrebăm noi, cine a făcut mai multe

victime, în România şi în lume, comunismul sau

capitalismul? De la Marx şi Dickens încoace

capitalismul a făcut mult mai multe victime decât

socialismul. Orice cercetare serioasă şi obiectivă va

demonstra acest lucru. Iar noi nu vom înceta, prin

mijloacele de care dispunem, să arătăm poporului

adevărata faţă a capitalismului, adevărata faţă a

imperialismului capitalist!

În declaraţia președintelui din 2006 se afirmă că

regimul de dinainte de 22 decembrie a fost ”ilegitim şi

criminal”. Înseamnă că toate actele şi deciziile

“statului socialist” sunt “ilegitime”, inclusiv actele

care atestă profesia de “comandant de navă” a

domnului preşedinte?

Înseamnă că fostul ambasador Cornliu Mănescu a

condus Adunarea Generală a ONU ca reprezentant a

unui stat “ilegitim şi criminal”?; semnătura de pe

Actul final al Conferinţei de la Helsinki este

ilegitimă?; dar relaţiile diplomatice a celor peste 150

de ţări ale lumi cu România au fost de susţinere a unui

regim “ilegitim şi criminal”?; dar vizitele atâtor şefi de

stat în România, mai ales a marilor puteri, SUA,

Franţa, Marea Britanie, URSS sau China, au fost de

susţinere a „regimului ilegitim şi criminal”, nu? deci şi

ele trebuie condamnate( ce absurditate!) şi exemplele

ar putea continua.

Oare nu recunoaşterea unui stat de către celelalte state

şi instituţiile internaţionale(ONU, OSCE, GATT,

NATO etc) îi dă acestuia legitimitatea? Există vreun

stat sau organizaţie care nu a recunoscut statul nostru

socialist? NU. Şi atunci de unde ilegitimitatea?

Atunci domnul președinte a făcut și unele propuneri

printre care și elaborarea unui manual al “Crimelor

Comunismului”, acesta , se pare că s-a realizat deja.

Cerem ca ele să fie completate cu următoarele

propuneri:

- elaborarea și a unui manual al “Crimelor

Capitalismului”. Aceasta pentru a da posibilitatea

tinerei generaţii, şi nu numai, de a compara cele două

categorii de ”crime”şi a vedea care “au fost mai răi”!;

-să se renunţe la a mai critica comunismul. Să se

critice pe acei care au făcut crime în numele

comunismului, individual şi în raport de prevederile

legale existente la data săvârşirii acestora;

-să onoreze cu monumente şi victimele regimului

burghezo-moşieresc de până în 1945 (unde este

monumentul tipografilor ucişi în 1918 din Piaţa

fostului teatru naţional, sau a greviştilor din 1933 dela

fostele Ateliere “Griviţa Roşie”?)

Ceeace este revoltător pentru noi, comuniştii, este

faptul că această declaraţie a fost rostită în clădirea

construită de acel “regim ilegitim şi criminal”, “Casa

Republicii” azi “Palatul Parlamentului”. Câtă

indecenţă! RUŞINE!!




Suntem convinşi că adevărul, până la urmă, va birui şi

va ieşi la lumină, în ciuda tuturor obstacolelor care-i

stau în cale.

5. Mii de români vor înregistrarea Partidului Comunist Român.

http://www.evz.ro/detalii/stiri/27000-de-romani-vor-

inregistrarea-partidului-comunist-in-loc-lui-ceausescu-

partidul-est-10099.html#ixzz2CGQU0Rbl

EVZ.ro

Autor: Marian Păvălaşc

Bâtrâni nostalgici, maturi nemulțumiți de viața

capitalistă și câțiva tineri care nu știu exact ce a

însemnat comunismul în România doresc reînființarea

PCR. Astăzi se judecă la Tribunalul București cererea

lor.

Președintele partidului este Petre Ignatencu, un

taximetrist din București. “Sunt președintele

partidului, mai exact a comitetului de inițiativă pentru

reînființarea PCR, și ca profesie sunt taximtrist, dar

sunt licențiat în Drept. Îmi câștig existența din această

activitate. Nu este nicio rușine și nu ascund asta", ne-a

spus liderul comunist.

Aceasta ne-a mai declarat, înainte de a intra în sala de

judecată: "sper să ni se aprobe cererea și să avem

personalitate juridică. Societatea românească este

dezechilibrată din punct de vedere politic. Conform

unui studiu, 60% dintre români nu mai au nicio teamă

față de PCR. Acum în partid sunt mulți membri și din

rândul tinerilor, dar și persoane mai mature. Dacă vom

căpăta personalitate juridică, vom avea programe și

pentru a-i atrage în partid pe cei care sunt acum elevi",

ne-a declarat Ignatencu.

Președintele comunist ne-a mai spus că în cazul unei

decizii favorabile a Tribunalului București se va

organiza o mare adunare a partidului pentru a se alege

conducerea. "Eu am doar o funcție provizorie. Să

vedem ce decide instanța. În funcție de Marea

Adunare a partidului vom vedea dacă putem participa

la alegerile din 2014 pentru Cotroceni", ne-a declarat

acesta.

Doar în România comunismul nu este permis

Comuniștii români au cerut la mijlocul lunii trecute, la

Tribunalul București, reînființarea mișcării politice.

„În numele Comitetului de Reorganizare a Partidului

Comunist Român, membrii Comisiei pentru

Înregistrarea Partidului Comunist Român în Registrul

Partidelor Politice din România, pe 16 Octombrie

2012 au depus la Tribunalul Bucuresti un total de

27700 semnaturi de susținere. Numărul minim de

semnaturi necesar pentru înregistrarea unui partid în

România fiind de 25.000”, se precizează în cererea

depusă în instanță.

“Având în vedere că Romania este singura țară din

Europa unde de peste 22 de ani nu s-a permis

inregistrarea Partidului Comunist Român deoarece în

Legea Siguranței Nationale comunismul este asociat

cu fascismul și apreciat ca un pericol pentru societatea

românească, solicităm sprijin și solidaritate cu

inițiativa noastră pentru înregistrarea Partidului

Comunist Român ca o necesitate obiectivă pentru

democratizarea societății românești și alinierea la

standardele europene de democrație și respect al

drepturilor omului pentru toți cetățenii țării”, se mai

precizează într-un comunicat semnat de Constantin

Cretu, Membru al Comisiei de Inregistrare a Partidului

Comunist Roman Responsabil cu Relatiile

Internationale.

SONDAJ

Sunteţi de acord cu înfiinţarea Partidului

Comunist Român?

Total: 385 voturi

Da 54.5% (210 voturi)

Nu 41% (158 voturi)

Nu mă interesează 4.4% (17 voturi)

6. Procesul de înregistrare al PCR a început

În ziua de joi, 8 noiembrie, ziua de naștere a lui

Gheorghe Gheorghiu Dej(1901), la Tribunalul

București, Secția III Civil, a avut loc prima ședință în

care a fost dezbătută cererea de înregistrare a

Partidului Comunist Român în Registrul Partidelor

Politice. Dezbaterile s-au axat pe probleme de

procedură, respectiv îndeplinirea condițiilor de

admisibilitate a judecării cererii de înregistrare.

http://www.evz.ro/detalii/stiri/27000-de-romani-vor-inregistrarea-partidului-comunist-in-loc-lui-ceausescu-partidul-est-10099.html#ixzz2CGQU0Rbl






Instanța constatând îndeplinirea condițiilor prevazute

de lege( efectuarea publicitații și plata taxei de timbru)

de către petent, Comitetul de Reorganizare prin

președintele său, tovarașul Petre Ignatencu, a trecut la

analizarea admisibilității cererilor de intervenție în

interes propriu depuse de: Partidul Alianța Socialistă,

Trușcă Marin și Partidul Comuniștilor Nepeceriști.

Analizând cele trei cereri instanța instanța a respins

cererea Partidului Alianța Socialistă, iar în ceeace

privește cererea Partidului Comuniștilor Nepeceriști

instanța a amânat discutarea acesteia pe 6 decembrie,

următorul termen, cu condiția plății taxei de timbru.

La ședința din 6 decembrie s-a dezbătut admisibilitatea

cererilor de intervenție în interes propriu a

intervenienților Trușcă Marin-comunist radical și

Gheorghe Ungureanu-comunist antipecerist. Primul a

cerut respingerea cererii de înregistrare pe motiv că

semnăturile de sustinere nu ar fi autentice iar al doilea,

din contră, cerea înregistrarea acesteia din solidaritate

tovărășească chiar dacă se consideră un adversar

neîmpăcat al PCR-ului în expresia sa antedecembristă.

Intanța a respins ambele cereri, cu drept de recurs.

Acest proces a trezit interesul mass-mediei, unele ziare

și posturi TV au reflectat obiectiv evenimentul în

programele lor de știri. Le mulțumim!

Petre I.

7. Ce spun românii despre ”Epoca de Aur”

Ela

8 Noiembrie 2012.

- Educaţia era severă, dar dădea roade. Nimeni nu era

exmatriculat fără motiv, iar leneşii şi derbedeii nu

aveau viaţa uşoară ca acum. Cafeaua poţi s-o bei şi

acasă, n-ai nevoie de cafenele pentru asta. Iar a fi fără

blugi nu înseamnă pericol de moarte. Benzina era

puţină şi ieftină, dar acum este multă şi scumpă, de nu

te poţi atinge de ea.

- Era mai bine cu loc de muncă obligatoriu decât ca

acum, să tai frunza la câini şi să te apuci de droguri şi

de jefuit la drumul mare ca să ai bani pentru ele.

Faptul că leneşii nu munceau nu poate fi imputat

conducătorilor ţării, dar ar fi trebuit într-adevăr să li se

mai amputeze salariile celor leneşi.

- Lipsurile din magazine din acea vreme se explică

exclusiv printr-o proastă gestiune a resurselor şi

dorinţa de a plăti în timp record datoriile externe.

Faptul că acum magazinele sunt pline, dar noi mâncăm

pe datorie, nu înseamnă nimic bun pentru viitorul ţării.

Faptul că s-au distrus irigaţiile şi câmpiile stau

pârloagă e un chilipir pentru importatori, care au găsit

o piaţă de desfacere ieftină pentru produsele lor fără

gust şi fără miros.

- "Locuinţele furate" fac parte din marele jaf de după

război. Ele reprezintă însă prea puţin faţă de locuinţele

construite ulterior şi puse la dispoziţie pe o chirie de

nimic. Chiar şi cele cumpărate în rate aveau preţuri

rezonabile în raport cu nivelul salariilor, nu munceai o

viaţă întreagă pentru un apartament. "Grajdurile" au

fost preferate locuinţelor de la ţară, dovadă e numărul

uriaş de ţărani care au preferat să se mute la

"grajdurile" de la bloc şi să-şi abandoneze "vilele" de

la ţară.

După puciul din 1989 a avut loc însă un alt jaf, şi mai

odios. Toate fabricile au fost vândute pe te miri ce şi

apoi au fost demolate, în loc de a fi conservate şi

modernizate, dacă era cazul.

- Demnitate? Activiştii de la Şt Gheorghiu au fost

înlocuiţi cu plagiatori, mincinoşi şi sforari, deputaţi şi

deputuroşi care sunt plătiţi cu mii de euro ca să

doarmă în Parlament şi să voteze legi strâmbe şi

contradictorii, care ne propovăduiesc valorile

capitalismului de cumetrie, de care doar ei au parte.

- Protecţie socială? e de ajuns să compari protecţia

sanitară din spitale cu cea de dinainte, ca să vezi că

viaţa omului a ajuns să depindă doar de banii pe care îi

are în buzunar.

8. STATUL DE DREPT ȘI STATUL DEMOCRATIC

Petre Ignat

Referendumul pentru demiterea președintelui

României, Traian Băsescu,din din 29 iulie 2012 a scos

în evidență două noțiuni fundamentale: STATUL de

DREPT și STATUL DEMOCRATIC.

Ce înseamnă aceste două noțiuni? Simplificat ar

însemna:




Statul de drept înseamnă acel stat(țară) în care toare

relațiile sociale se desfășoară în conformitate cu legile

existente, adică legea este suverană în toate deciziile

care se iau in societate chiar dacă poporul are o altă

părere, cum a fost cazul chiar la acest referendum;

Statul democratic înseamnă acel stat (țară) în care

toate relațiile sociale se desfășoară în conformitate cu

voința majorității poporului suveran.

Într-un stat cu adevărat democratic legea trebuie să fie

expresia necondiționată a voinței poporului. Ori, după

cum s-a văzut, poporul suveran a trebuit să se incline

în fața unei prevederi legale, prezența obligatorie la

referendum a cel puțin jumătate plus unu din cetățenii

români cu drept de vot înscriși pe liste, prevedere

inclusă în legea care reglementează desfășurarea unui

referendum, lege făcută de către reprezentanții săi,

parlamentarii.

Dezbaterile premergătoare desfășurării referendumului

au scos în evidență ipocrizia clasei politice creată și

dezvoltată după lovitura de stat din decembrie 1989, o

clasă politică fără criterii de conduită și moralitate

clare și constante, cameleonismul fiind singura

constantă.

Pentru majoritatea politicienilor, ce s-au perindat prin

scaunele puterii, principiile democrației și statului de

drept sunt valabile doar dacă îi avantajează pe ei sau

grupul de interese din care fac parte, la un moment

dat, iar dacă altă data aceleași principii îi

dezavantajează le contestă cu vehemență. Un exemplu

în acest sens il reprezintă atitudinea grupului politic

care a inițiat acest referendum, USL, față de un alt

referendum, cel din 22 noiembrie 2009, când

președintele, Traian Băsescu, împreună cu majoritatea

parlamentară de atunci, a cerut poporului să se

pronunțe asupra propunerii de schimbare a prevederii

din Constituție referitoare la Parlament, în sensul de a

înlocui formula cu două Camere, Senat și Camera

Deputaților, în formula cu o singură cameră și

scăderea numărului de parlamentari la 300 , atitudine

ce a constat în demersuri constante de a nu se

recunoaște valabilitatea acelui referendum, chiar dacă

majoritatea electoratului, prezentă la vot, s-a pronunțat

pentru aprobarea propunerii, într-o proporție apropiată

cu cea de acum. Printre motivele de respingere a

punerii în aplicare a rezultatului acelui referendum a

fost invocat așa zis-ul ”caracter consultativ al

acestuia”. Adică usl-iștii consideră că poporul a fost

doar consultat iar ei nu au nicio obligație de a tine cont

de părerea sa dacă consideră că nu corespunde

intereselor lor politice, ei fiind deștepții iar electorii

”stupid people”. Dar, de fapt, principalul motiv de

respingere a fost faptul că fost inițiat de ”ceilalți” și că

este sub demnitatea lor să le dea dreptate.

Acum, când rezultatul referendumului din 29 iulie

este tot în favoarea inițiatorului-din punct de vedere al

voinței majorității poporului, principiu de bază al

democrației - sunt nevoiți să admită că l-au inițiat

degeaba, câinii de pază ai ”statului de drept” în

România,(UE, NATO, SUA,FMI) au ”lătrat” prea tare

pentru a nu fi auziti și ascultați.

Câteva concluzii merită a fi trase. Anume că:

1. În societatea capitalistă, împusă acum în

România, democrația nu înseamnă neapărat și

puterea poporului;

2. Statul de drept(i) este pe cale să fie impus de

străini (UE, NATO, SUA,FMI), poporului

român făcându-i-se favoarea doar de a-i alege

pe cei care să gestioneze interesele lor în

cadrul instituțiilor românești.

Articolul 1 al.1 ”România este stat naţional, suveran şi

independent..” și art 2 al.1 ”Suveranitatea naţională

aparţine poporului român” din Constituție ce valoare

or mai fi având?

9. Secularizarea averilor mănăstirești, prima naționalizare din România

La 29 decembrie se împlinesc 149 de la prima

naționalizare a principalului mijloc de producție,

pământul, cunoscută sub denumirea de ”secularizarea

averilor mănăstirești”, de către domnitorul Alexandru

Ioan Cuza, fiind una dintre reformele fundamentale

adoptate de acesta pentru modernizarea României.

Măsura adoptată în 1863 de către guvernul prezidat de

Mihail Kogălniceanu, la 4 ani de la Unirea

Principatelor, era fundamentală pentru formarea

noului stat român, întrucât 1/4 din suprafața arabilă a

țării aparținea mănăstirilor românești aflate sub

influență preponderent greacă. Aceste proprietăți

generau anual venituri considerabile, venituri care

luau calea străinătății și pe care călugării greci instalați

în mănăstiri îi cheltuiau fără să dea socoteală

autorităților și fără să aducă un folos real românilor.

Mânăstirile au acumulat aceste averi în timp , mai ales

în perioada domniilor fanariote, sec.VIII–lea și

începutul sec.XIX-lea. Se obișnuia ca domnii și boierii




mai înstăriți să facă donații mănăstirilor în bunuri sau

în moșii. Cu timpul, veniturile mănăstirilor s-au

transformat din resurse necesare desfășurării activității

de cult în simple surse de venit pentru patriarhiile și

mănăstirile cărora erau închinate. Obligațiile către

administrația Țărilor Române erau ignorate. Călugării

străini beneficiau de un statut care-i scotea de sub

incidența legilor românești. Ei acumulaseră, pe diverse

căi, averi impresionante. Cu toate că ”Regulamentul

Organic”(lege impusă de administrația rusă în

Principatele române, considerată prima lege cu rol de

Constituție) a introdus obligativitatea plății dărilor

către stat în proporție de un sfert din veniturile

realizate, măsura a rămas literă moartă din cauza

refuzului călugărilor greci de a se supune acestuia.

Chestiunea nu putea fi reglementată datorită

sprijinului pe care Imperiul Rus și Imperiul Otoman îl

acordau Patriarhiei de la Constantinopol, principala

beneficiară a transferurilor din veniturile realizate de

mănăstiri.

Încă de la începutul domniei sale Alexandru Ioan Cuza

avea în programul său de reforme secularizarea

averilor mănăstirești. În 1859, când Poarta a decis

printr-un decret să le scutească de la plata

contribuțiilor către stat, guvernul român și-a

manifestat autoritatea sechestrându-le veniturile. În

martie 1863, consiliul de miniștri a hotărât ca limba de

oficiere a slujbelor să fie limba română, în locul limbii

slavone, respectiv limbii grecești. Presimțind

inevitabilul, mulți călugări greci au încercat să

părăsească țara, luând cu ei obiecte de preț de prin

mănăstiri. Autoritățile au dispus atunci condiționarea

eliberării de pașapoarte de îndeplinirea unor anumite

condiții, printre care se afla și obligația de a nu scoate

din țară bunurile de patrimoniu. Astfel au fost salvate

de la înstrăinare obiecte importante din patrimoniul

național, multe dintre ele având să fie adunate, un an

mai târziu, în cadrul Muzeului național de antichități,

instituit de Cuza prin decret domnesc.

Înaintea deciziei de secularizare (naționalizare)

A.I.Cuza a poruncit să fie controlată gestiunea

mănăstirilor, ocazie cu care au fost scoase la iveală

numeroase nereguli în evidența și gestionarea

fondurilor.

În iulie 1863 guvernul a oferit o sumă importantă

călugărilor greci drept despăgubire (30 milioane

franci), dar aceasta a fost refuzată de Patriarhul

Constantinopolului, Sofronie al III-lea. Prin aceasta se

încerca o soluționare pe cale amiabilă a unei chestiuni

care avea implicații internaționale delicate, dar

Imperiul Otoman, Austro-Ungaria și Imperiul Rus s-au

opus cu putere soluției găsite de români. Cu toate

acestea, guvernul Koglniceanu a grăbit dezbaterea și

adoptarea legii. Un rol important l-a jucat pe plan

intern Dimitrie Bolintineanu, iar, pe plan extern, de

recunoașterea măsurii s-a ocupat în bună parte

Costache Negri.

„Legea secularizării averilor mânăstirești” a fost

votată la 17 (Stil Vechi) /29 decembrie (Stil Nou)

1863 și prevedea că:”Toate averile mănăstirești

închinate și neînchinate precum și alte legate publice

sau daruri făcute de diferiți testatori și donatori din

Principatele Unite la Sfântul Mormânt, Muntele

Athos, Sinai precum și la mitropolii, episcopii și la

metoacele lor de aici din țară și la alte mănăstiri și

biserici din orașe sau la așezăminte de binefacere și

de utilitate publică, se proclamă domeniuri ale

Statului Român, iar veniturile acestor așezăminte vor

fi cuprinse în bugetul general al statului”.

În total au fost trecute în proprietatea statului 75 de

mănăstiri închinate bisericii grecești, dintre care 44 din

Țara Românească și 31 din Moldova, care dețineau la

rândul lor mai multe metocuri(Mănăstiri mici,

subordonate unor mănăstiri mai mari) și moșii.

Numărul moșiilor închinate era de 560 (366 în Țara

Românească și 194 din Moldova). Ele totalizau circa

un sfert din teritoriul arabil al țării, plus numeroase

păduri.

Legea secularizării prevedea o compensație de 82

milioane lei (din care aveau să se scadă 31 milioane

datorate statului de așezămintele religioase), o sumă

mare pentru bugetul țării, bani pe care călugării greci

i-au refuzat nemulțumiți. Conducerea Bisericii

Ortodoxe Elene a hotărât să refuze oferta făcută de

statul român, în speranța că Puterile garante vor

interveni. În final călugărilor nu li s-a mai plătit nimic.

Pentru a nu avea aparența unei legi xenofobe, au fost

secularizate deopotrivă și averile mănăstirilor

românești, care nu țineau de greci. Măsura a suscitat

protestele vehemente ale Turciei, dar, în ciuda

acestora, Cuza a mers înainte cu aplicarea ei. Moșiile

recuperate au format „Domeniile Statului”. O bună

parte dintre ele au fost divizate în loturi și atribuite

țăranilor împroprietăriți în reforma agrară care a

urmat.




10. Romanii saracii Europei

Petre I.

Romanii vor ramane cei mai saraci europeni pana in

2025

Prognozele facute de Fondul Monetar International si

alte institutii straine arata ca Romania va ramane cea

mai saraca tara din Uniunea Europeana cel putin in

acest deceniu, daca nu pana in 2025. Potrivit acestora,

in 2017, nivelul mediu de trai al Romaniei va fi de

44% din media Uniunii Europene,

In 2011, Romania avea un PIB pe locuitor, ajustat la

puterea de cumparare, de 39,4% din media Uniunii

Europene, fiind cel mai scazut.

In 2015, Romania va avea un PIB pe cap de locuitor

de 15.396 dolari, fata de 12.644 in 2008. Comparativ,

Bulgaria va inregistra in acelasi an un PIB pe cap de

locuitor mai mare, de 16.204 dolari, iar Serbia de

14.592 dolari.

Cehia, Slovacia si Polonia sunt primele tari est-

europene care vor atinge nivelul mediu de trai din

Uniunea Europeana pana in 2025.

Romania este in topul riscului foametei, apreciaza

analistii japonezii de la Nomura intr-un amplu studiu

pe care il publica pe:

http://www.nomura.com/europe/resources/pdf/080910.

pdf.

Ei afirma ca suntem tara europeana cu cel mai mare

risc de foamete.

Analistii ne clasau pe locul 12 din 180 de state in topul

vulnerabilitatii la cresterea pretului alimentelor. Pe

primul loc se afla Bangladesh, urmat de Maroc,

Algeria, Nigeria si Liban. Vecinii nostri de la Sud de

Dunare, bulgarii, se afla pe locul 19. Studiul Nomura

ia in calcul procentul cheltuielilor populatiei cu

alimentele (49,4% - in cazul Romaniei), PIB-ul pe cap

de locuitor (9300 de dolari) si importul net de alimente

(1,1% din PIB).

Romania are cea mai mare rata a riscului de

saracie. Potrivit datelor UE, in prezent rata riscului de

saracie in randul persoanelor care lucreaza este de

17,3% in Romania, cea mai mare din Uniunea

Europeana, in timp ce in Republica Ceha si Finlanda,

acelasi indicator este de doar 3,7.

Riscul ridicat de saracie in randul celor care lucreaza

creste in mod continuu datorita nivelului foarte mic al

salariilor si a dificultatii de a obtine venituri din alte

surse.

Sinteză realizată după surse din mediul online

11. Karl Marx şi alienarea la locul de munca

4 surse ale alienării – Karl Marx

1. Muncitorul nu produce conform ideilor şi

intereselor sale, el nu face altceva decât să îşi vândă

forţa de muncă deţinătorului de capital pentru a obţine

mijloacele de supravieţuire pentru el şi familia sa.

Marx spunea că şi păianjenul sau albina construiesc,

însă doar muncitorul îşi închipuie sau îşi construieşte

anterior în mod ideal ceea ce vrea să facă conform

scopurilor sale. Însă, prin vânzarea forţei de muncă

deţinătorului de capital, muncitorul rămâne liber doar

în activităţile sale animalice – să mănânce, să bea şi să

procreeze.

2. A doua sursã a alienării este aceea că muncitorul nu

deţine controlul produselor muncii sale. Munca sa este

materializată în produse care sunt vândute pe piaţă

conform voinţei capitalistului, singurul proprietar al

obiectivării muncitorului. Omul adevărat, „ca rezultat

al propriei sale munci”, este alienat, pentru că

rezultatele muncii sale nu-i aparţin.

3. Muncitorii trebuie să concureze între ei pentru a

obţine un loc de muncă. Acest fapt, pe de o parte, îi

permite capitalistului să ceară mai multă muncă pentru

un preţ mai mic, iar, pe de altă parte, produce o

alienare a muncitorului faţă de ceilalţi muncitori.

Competiţia pentru obţinerea unui loc de muncă

necesară supravieţuirii duce la izolare şi ostilitate între

muncitori.

4. O formă de alienare mai generalã, care le cuprinde

pe toate celelalte, este faţă de potenţialul uman. În

timpul muncii (în capitalism) nu mai suntem noi

înşine, nu mai suntem fiinţe umane, suntem asemenea

unor maşini a căror funcţie este să multiplice capitalul.

Munca nu mai este o formă de manifestare liberă a

„forţelor esenţiale umane”, ci o formă de alienare faţă

de potenţialul uman.

http://www.nomura.com/europe/resources/pdf/080910.pdf

http://www.nomura.com/europe/resources/pdf/080910.pdf




Pentru a împiedica această alienare, modul de

producţie tradiţional (folosit atât în “socialismul de

stat” cât şi în capitalism) trebuie eliminat. Alternativa

rămâne autogestiunea industriei direct de către

muncitori, prin democraţie la locul de muncă şi

organizarea federalistă de jos în sus.

Scurtă descriere a autogestiunii

Autogestiunea reprezintă un mod de organizare a

locului de muncă. Prin autogestiune, muncitorii înşişi

sunt cei care iau deciziile manageriale, altfel spus,

autogestiunea implică lipsa patronilor sau a şefilor.

Locul de muncă poate fi condus în absenţa patronilor

sau a şefilor într-un mod colectiv bazat pe democraţie

directă, prin adunările muncitorilor. În acest fel,

întrega afacere devine proprietatea colectivă a

muncitorilor. Munca este organizată în grupuri, dupa

sarcinile fiecăruia. Deciziile sunt luate în mod

democratic de către cei care fac munca. Astfel, fiecare

grup trimite un reprezentant la adunarea generală a

locului de muncă, sau, dacă locul de muncă este mai

mic, fiecare grup se prezintă la adunarea generală fără

reprezentanţi. Trebuie reţinut că reprezentanţii nu au

putere executivă şi pot fi rechemaţi din funcţie în orice

moment. Conflictele sunt rezolvate prin mediere şi

arbitraj de o persoană neutră şi imparţială.

Aşadar, grupurile planifică munca şi împart sarcinile.

În lipsa unui şef nu trebuie să aşteptaţi ordine, trebuie

doar să consimţiti cu colegii de muncă ce trebuie

făcut. Adunarea generală coordonează programul de

lucru şi alocarea resurselor pentru proiectele de grup.

De asemenea, acesta reprezintă modul în care care

grupurile de lucru schimbă informaţii şi află ce

se întâmplă la locul de muncă, în ansamblu. Adunarea

generală coordonează bugetul,

contabilitatea, achiziţiile şi vânzarea. Angajarea se

face atunci când adunarea generală a muncitorilor cade

de comun acord că mai este nevoie de forţă de muncă.

Salariile sunt decise în adunările generale, muncitorii

pot alege să ia fiecare o parte egală sau să fie plătiţi cu

ora. Fără acţionari şi şefi, majoritatea profiturilor sunt

descentralizate şi se duc în afacere sau la muncitori.

Prin împuternicirea angajaţilor, eficienţa şi

responsabiliatea la locul de muncă creşte, deoarece

angajaţii sunt responsabili faţă de colegii lor şi faţă de

ei înşişi. Fără şefi sau manageri, angajaţii dezvoltă un

sentiment de solidaritate şi autonomie, cooperarea

devenind mecanismul afacerii. Un alt aspect pozitiv al

autogestiunii, pe lângă eficientizarea muncii, este şi

faptul că profitul muncii ajunge direct la cei care l-au

produs, astfel fiind eliminată şi alienarea muncii

cauzată de modul de producţie tradiţional. Obiectul

produs de muncă nu mai apare ca o entitate straină, ca

o putere independentă. Realizarea muncii nu mai

apare ca o privare a muncitorului, ca o pierdere sau

sclavaj faţă de obiect, corespunzătoare unei “alienări”,

ca o expropiere. Omul nu mai este degradat, redus la

rangul de instrument, de animal prin supunere,

deoarece în autogestiune omul şi produsul muncii sunt

unul şi acelaşi.

În acest articol am prezentat pe scurt ce este

autogestiunea şi am indicat cum funcţionează aceasta

în general, însă formele prin care aceasta se poate

implementa sunt diverse şi depind de fiecare loc de

muncă şi de fiecare colectiv în parte. Autogestiunea

(sau “workers self management”) are o istorie şi o

practică larg răspândită şi nu reprezintă doar o viziune

micro-utopică. Majoritatea cooperativelor moderne ce

nu aparţin de stat sau patronat sunt autogestionate şi

autonome. Statisticile arata că in lume exista peste 800

de milioane de oameni care sunt membri ai unei

cooperative autogestionate.

- Cooperativele autogestionate oferă 100 de milioane

de locuri de muncă la nivel mondial, cu 20% mai mult

decât întreprinderile multinaţionale.

Sursa statisticilor: International Cooperative Alliance

(www.ica.coop)

Text preluat luat de pe Durruti din 2 aprilie 2012

12. Venezuela o țară de cunoscut

Republica

Bolivariană a

Venezuelei este o

țară mai puțin

cunoscută pentru

români. Ea apare

din când în când in

știrile din mass-media românească prin replicile date

de președintele său Hugo Chavez la agresiunile de tot

felul a nordamericanilor asupra țării sale, prin femeile

frumoase care câștigă concursurile de Miss World sau

unele decizii ale OPEC (Organizația țărilor

exportatoare de petrol) din care face parte. Explicația

este simplă: odată că este departe, geografic, de

România, iar a doua este că nu se află în grațiile SUA.

Pentru a îmbunătăți volumul de cunoștințe al

românilor despre această țară reprezentanții oficiali ai

acesteia în România, membrii ambasadei în frunte cu

http://www.ica.coop/al-ica/

http://www.ica.coop/al-ica/

http://iasromania.wordpress.com/author/durruti3434/




excelența sa d-na Zulay Coromoto Prieto de Rodriguez

însărcinat a.i., organizează diferite manifestări în

diferite localități din țara noastră dar și în București.

Una dintre acestea a avut loc, nu cu mult timp în urmă,

la Muzeul Țăranului Român, sub titlul ”Zilele culturii

venezuelene”.

În discursul său d-

na Zulay Coromoto

Prieto de Rodriguez

a prezentat, în

cuvântul său, într-un

mod sugestiv,

exponatele și

semnificația

manifestării:

”Permiteţi-mi, înainte de toate, să vă adresez un

călduros salut de bun-venit în această minunată „casă

a ţăranului român”, care are amabilitatea de a

găzdui, începând de astăzi, pe un frate al său – chir

dacă atât de îndepărtat -: venezueleanul, ale cărui

obiceiuri şi tradiţii religioase am dorit să vi le

prezentăm prin intermediul acestei expoziţii, cu

prilejul LUNII CULTURII VENEZUELENE IN

ROMÂNIA”...... ”Obiectele de artizanat expuse sunt

specifice populaţiei indigene; încă mai dăinuie, în

Venezuela zilelor noastre, câteva din vechile triburi

indiene; los guajiros, los wayuu, los pemones, care

îşi duc viaţa la fel ca în timpurile străvechi: se dedică

în principal vânătorii, pescuitului şi cultivării

pământului, pentru a-şi asigura hrana, dar şi

fabricării uneltelor, îmbrăcăminţii şi obiectelor de

artizanat. Ceea ce impresionează pe omul educat din

zilele noastre este modul în care comunităţile acestea

reuşesc să-şi păstreze lumea propie de valori –

sociale, morale, culturale – bazată pe transmiterea, de

la o generaţie la alta, a celor mai frumoase tradiţii,

obiceiuri şi principii de viaţă: comuniunea cu natura,

folosirea roadelor pământului doar în scopul strict al

hranei, fără excese, căci ei respectă creaţia divină,

considerându-se o mică parte a ei, cu misiunea de a

veghea la menţinerea echilibrului primordial. Şeful de

trib – el cacique – are rolul de a face ca toate aceste

valori să fie răspândite între membrii tribului, prin

intermediul ritualurilor. În majoritatea lor, aceste

ritualuri au caracter religios; ele determină relaţia

indigenilor cu mediul înconjurător şi conţin,

esenţialmente, o diversitate de semne şi reguli de

conduită, transmise pe cale orală, şi acompaniate de

gesturi şi mişcări corporale, pe ritmuri dictate de

instrumente specifice. În felul acesta, membrii tribului

rămân uniţi şi reuşesc să-şi păstreze intacte tradiţiile.

În fiecare trib există, de asemenea, povestitori,

persoane dotate cu talentul de a transmite pe cale

orală mituri imemoriale, istorii şi legende ale

străbunilor, povăţuindu-i pe oameni despre

binefacerile şi pedepsele datorate faptelor proprii şi,

mai presus de orice, despre raţiunea tuturor

lucrurilor. În aceasta constă bogăţia inestimabilă a

culturii indigene.

Seria de fotografii expuse reprezintă cele mai

importante obiceiuri, cu ocazia sărbătorilor

religioase. După cum veţi observa, obiceiuri

ancestrale, de origine indigenă, se înlănţuie cu altele,

mai recente, dobândite prin intermediul religiei

catolice, într-un bogat creuzet folcloric, definit prin

respectarea valorilor sfinte, pofta de viaţă, spiritul de

frăţie şi bucuria de a împărţi cu semenii momentele

festive din an.

Veţi vedea în aceste fotografii costume specifice

fiecărei sărbători, măşti, sceptre, coarne, pene, cruci,

amulete, toate foarte viu colorate, indiciu pentru

caracterul tonic al acestor sărbători, cu atât mai mult

cu cât procesiunile sunt acompaniate de muzica

ritmată a inseparabilelor tobe de toate mărimile.

Consider, aşadar, că identitatea noastră culturală se

defineşte, mai presus de orice, printr-o imensă căldură

umană şi prin aspiraţia către noi etape de viaţă, pline

de speranţe şi vise de îndeplinit.

Vă invit să pătrundeţi în universul nostru




13. Exista vreo deosebire intre ceea ce doresc grecii si ce ar dori romanii?

Alexandrinna Aianis

INVITATIE LA DEZBATERE

• Exista vreo deosebire intre ceea ce doresc grecii si ce

ar dori romanii?

• Avem solutii ca aceste deziderate sa se

indeplineasca?

• Mai crede careva ca „alesii” care se rotesc de 22 de

ani ar dori sa aplice un astfel de program? Daca da, de

ce nu au facut-o pana acum? De ce au continuat cu

dezinformari, manipulari, disponibilizari, falimentari,

distrugeri, indatorari, oprimari…

• Mai crede careva ca „alesii” care se rotesc de 22 de

ani, ar vrea sa schimbe ceva daca lor le merge bine?

Iata ce cer grecii din coalitia politica Syriza prin

programul electoral prezentat la ultimele alegeri:

• Renegocierea datoriei externe si suspendarea platilor

pana la stabilizarea si cresterea economiei si

diminuarea somajului.

• Cer U.E. sa schimbe rolul B.C.E. pentru ca aceasta

sa finanteze direct statele membre si programele de

investitie publica.

• Impozitarea cu 75% a celor care castiga mai mult de

jumatate de milion de euro pe an.

• Schimbarea legii electorale pentru ca reprezentarea

parlamentara sa fie proportionala.

• Impozitarea societatilor sa urce pana la media

europeana.

• Impozitarea tranzactiilor financiare si fixarea unui

impozit special pentru articole de lux.

• Interzicerea speculatiilor financiare SWAP si CDS .

• Anularea privilegiilor fiscale de care se bucura

biserica si armatorii de vapoare.

• Combaterea secretului bancar si evaziunii de capital

in strainatate.

• Reducerea cheltuielilor militare.

• Restabilirea salariului minim la nivelul pe care il

avea inainte de criza (715 euro)

• Folosirea cladirilor care apartin guvernului,bisericii

sau bancilor pentru a adaposti persoanele fara casa.

• Mic dejun si gustare gratuite in scoli.

• Sistem sanitar gratuit pentru someri si persoane cu

venituri mici.

• Ajutor de pana la 30% din veniturile sale persoanelor

care nu pot plati ipoteca.

• Elevarea sumelor pe care le incaseaza somerii.

Protectie sociala pentru familiile monoparentale,

batrani si familii fara venituri.

• Reducerea fiscalitati pentru produsele de prima

necesitate.

• Nationalizarea bancilor.

• Nationalizarea vechilor firme publice din sectoare

strategice pentru cresterea economiei tari.(caile ferate,

aeroport, posta, apa.....)

• Promovarea unui program de protectie

medioambientala si energie regenerabila.

• Egalitatea salariilor intre femei si barbati.

• Sprijinirea contractelor de lunga durata si

combaterea contractelor temporare.

• Mai multa protectie sociala si salariala pentru

lucratorii cu contract temporar.

• Revenirea la contractele colective de munca.

• Mai mult control firmelor care fac contracte cu

statul.

• Corectarea constitutiei pentru a garanta separarea

intre biserica si stat ,protejarea dreptului la educatie,

sanatate si protectia mediului.

• Referendum national in cazul tratatelor europene si

alte subiecte importante.

• Eliminarea privilegiilor parlamentarilor. Eliminarea

imunitatii ministrilor pentru ca acestia sa poata fi

judecati de un tribunal ordinar.

• Demilitarizarea politiei de frontiera si dizolvarea

fortelor politienesti care combat manifestatiile

(mascati). Interzicerea prezentei politiei civile sau cu

arme de foc la mitinguri si manifestatii. Schimbarea

programei educationale in scolile de politie pentru a

pune accent pe teme sociale, imigratie, droguri sau

excludere sociala.

• Garantarea drepturilor omului in centrele pentru

emigranti.

• Facilitarea regruparii familiare pentru emigranti.

Accesul emigrantilor inclusiv ai celor fara rezidenta si

drept de munca la sanatate si educatie.

• Dezincriminarea consumului de droguri combatand

in special traficul. Marirea fondurilor alocate centrelor

de dezintoxicare.

• Reglementarea dreptului de nesupunere in serviciul

militar.

• Marirea fondurilor pentru sanatatea publica pana la

nivelul mediu U.E. (Media europeana este de 6% si

cea greceasca de 3% din PIB)

• Eliminarea coplatii in sistemul sanitar public.

• Nationalizarea spitalelor privatizate. Eliminarea

participarii private in sistemul public de sanatate.

• Retragerea fortelor armate grecesti din Afganistan si

Balcani. Nici un soldat grec in afara frontierelor tarii.

• Intreruperea acordurilor militare cu Israelul. Sprijin

pentru crearea statului palestinian in limita frontierelor

din 1967.

• Negocierea unui acord stabil cu Turcia.

http://www.facebook.com/n/?profile.php&id=100003378123339&mid=6c950a7G5af34a750eaaG13be1acGe5&bcode=1NSRmQsz_1.1348424569.AaT1jEnkbh5V07Yh&n_m=cheguevara_ro68%40yahoo.com




• Inchiderea tuturor bazelor straine din Grecia si

iesirea din N.A.T.O.

• SURSA: SPANIOLA

http://www.escolar.net/MT/archives/2012/05/el-

programa-de-la-izquierda-radical-griega.html

GREACA

http://www.syriza.gr/index.php?option=com_k2&vie

w=item&layout=item&id=1853&Itemid=170

Am primit acest material prin reteaua Facebook.

Il consideram interesant si de aceea il republicam in

ziarul nostru ca subiect ce merita dezbatut.

Redactia

14. Ce mai spun internautii

Ionescu Mihai 16 noiembrie 01:36

POT SPUNE CA MULTI ROMANI SUNT

ANALFABETI POLITIC,CHIAR SUNT INDIVIZI

CU PRETENTII DE INTELECTUALI CARE NU

STIU CE INSEAMNA COMUNISM SI

NEOLIBRALISM.DATORITA FAPTULUI CA

ACTUALI POLITICIENI NEOLIBERALI SUNT

FOSTI MEMBRII AI PARTIDULUI COMUNIST

INAINTE DE 1989,MULTI INDIVIZI,BA CHIAR

CU PRETENTII DE INTELECTUALI,CONFUNDA

OMUL CU....IDEOLOGIA.SI ASTFEL EI CRED CA

ACTUALUL SI FATISUL REGIM NEOLIBERAL

CU MARI DIFERENTE INTRE SARACI SI

BOGATI ESTE UNUL COMUNIST.UN

ANALFABETISM POLITIC RUSINOS DE CARE

RAD SI CURCILE. DIFERENTA DINTRE

COMUNISM SI NEOLIBERALISM ESTE UNA

PUR ECONOMICA,NEAVAND LEGATURA

DIRECTA CU ABUZUL ASA CUM SE

INOCULEAZA IN OPINIA PUBLICA,ABUZ CARE

POATE EXISTA IN ORICE REGIM.DIFERENTA E

CA IN COMUNISM NU EXISTA SECTOR

ECONOMIC PRIVAT,IN NEOLIBERALISM DA.

Marcel Banu 15 noiembrie 20:28

Comunismul s-a luptat pentru înlăturarea exploatării

omului de către om. În decembrie 1989 am înlăturat

comunismul. Acum sîntem în faza de exploatarea

omului de către om. Cel ce muncește la patron o știe, o

simte. Lucrează pe bani puțini, sub o limită decentă de

trai, dacă ridică capul să-și ceară drepturile, este

amenințat cu concedierea, în timp ce patronul, din

profitul firmei, în loc să dea salarii corecte, își face

concediul pe alte plaiuri, rîzînd în fața angajaților de

nenorocul lor... Unde ești tu Țepeș Doamne ?

Maria-Cristina Şerban 15 noiembrie 20:19

România, vândută la hectar - Agricultură

Sursa http://www.capital.ro/detalii-

articole/stiri/174131.html

Potrivit tratatului de aderare la UE, începând cu anul

2014, străinii vor putea cumpăra terenuri agricole.

Tovarasi, cand se traia mai bine: in comunism sau

acum? Vezi cat costau painea, laptele, zaharul,

untul, tigarile, intretinerea, benzina si Dacia in

comunism si cat costa acum

Cateodata, fiorul nostalgiilor dupa vremurile din

comunism pare sa fie indreptatit.

Daca privim din anumite perspective, eliminand

imaginea de ansamblu, sunt lucruri care s-au inrautatit

din anii dinainte Revolutiei si pana in prezent.

Preturile: Multe din produsele sau serviciile din anii

’80 sunt acum cu mult mai scumpe. Astfel, multe din

produsele de baza s-au scumpit de cateva ori de atunci

si pana in prezent.

Intr-adevar, si salariile au urcat, dar si necesitatile

romanilor au crescut. Am putea spune, chiar, ca

necesitatile romanilor au ajuns acum la un nivel

normal fata de perioada comunista

In general, alimentele s-au scumpit de doua ori de la

finele anilor ’80 si pana acum.

De exemplu, o paine costa 4 lei (0,27 dolari) in

comunism, iar acum costa 1,5 lei (0,4 dolari). Tot

preturi duble avem si la zahar sau ulei.

In schimb, laptele s-a scumpit de patru ori! De la 4,5

lei (0,28 dolari), pana la 4 lei (1,1 dolari). Alte

scumpiri uriase: benzina, ziarele, intretinerea la bloc,

etc.

http://www.facebook.com/l/XAQGzZWix/www.escolar.net/MT/archives/2012/05/el-programa-de-la-izquierda-radical-griega.html

http://www.facebook.com/l/XAQGzZWix/www.escolar.net/MT/archives/2012/05/el-programa-de-la-izquierda-radical-griega.html

http://www.facebook.com/l/UAQFOUKSM/www.syriza.gr/index.php?option=com_k2&view=item&layout=item&id=1853&Itemid=170

http://www.facebook.com/l/UAQFOUKSM/www.syriza.gr/index.php?option=com_k2&view=item&layout=item&id=1853&Itemid=170

http://www.facebook.com/n/?profile.php&id=100000586089634&mid=70f79c3G5af34a750eaaG1550d01G96&bcode=1.1353022613.AbkqV7EaoeI_p0Vs&n_m=cheguevara_ro68%40yahoo.com

http://www.facebook.com/n/?profile.php&id=100000888692687&mid=70f318cG5af34a750eaaG1550d01G96&bcode=1.1353004126.AblCbJsafwiRTpoC&n_m=cheguevara_ro68%40yahoo.com

http://www.facebook.com/n/?profile.php&id=1168973189&mid=70f2f49G5af34a750eaaG155a5feG96&bcode=1.1353003547.Abn3a8GNQJrDfK33&n_m=cheguevara_ro68%40yahoo.com

http://www.facebook.com/l/dAQH0IILdAQHjws0a_ivKIHnsmS4KAX85WR-YklnHZo6Djg/www.capital.ro/detalii-articole/stiri/174131.html

scânteia as - scanteia.npcr.ro · boierimea feudala si asta din două motive: unu- se simţea prea...

Documents