Adeseori, Eminescu a utilizat tema filozofica in multe dintre scrierile sale, dar cel mai mult a utilizat-o in nuvela "Sarmanul Dionis".    Cu aceasta scriere, Eminescu deschide seria scrierilor fantasice din secolul XX, incepand cu Mircea Eliade si Vasile Voiculescu.    Nuvela este specia literara a genului epic, in proza, de intindere medie (mai mica decat romanul si mai mare decat schita si povestirea) cu un singur fir epic, cu personaje bine conturate si cu o actiune strucurata pe momente ale subiectului.    Intreaga nuvela are niste elemente care toate se regasesc in opera eminesciana si sunt de factura romantica.    Ceea ce face din aceasta opera o nuvela fantastica se datoreaza faptului ca autorul apeleaza la elemente fantastice, cele mai importante elemente fantastice intalnite in aceasta nuvela sunt: metamorfoza, reincarnarea, magia si calatoria in timp si spatiu.    Tema acestei nuvele o constituie conceptia despre lume si viata a personajului principal, prin impletirea epicului cu fantasticul si filozofia.    Titlul nuvelei face referire directa la personajul principal, iar adjectivul "sarman" se refera la faptul ca eroul este obligat sa traiasca intr-o lume in care nu se regaseste; dar se poate referi si conditia sociala a eroului.    In aceasta nuvela timpul si spatiul sunt vag precizate.    Subiectul nuvelei poate fi interpretate prin niste filozofii pe care le regasim fiecare dintre noi astazi.    Naratorul foloseste in aceasta nuvela toate modurile de expunere, imbinand naratiunea cu descrierea, dialogul cu monologul.    Subiectul nuvelei este structurat pe un singur plan narativ, naratorul apeland din plin la antiteza(procereu romantic) si poate fi povestit la cel mai simplu mod astfel: Actiunea nuvelei se petrece intr-o seara de toamna, umeda, in Bucurestiul secolului XX, cand un tanar pe nume Dionis se intoarce de la cafenea, punandu-si intrebari existentiale. Dionis era un tanar singur pe lume, insetat de cunoasterea absolutului. El considera ca lumea nu este decat un vis si ca nu exista timp si spatiu, ci ca ele exista doar in mintea fiecaruia din noi.    Acest lucru reiese din cuvintele personajului(monolog interior): "In fap, lumea-i visul sufletului nostru. Nu exista nici timp nici spatiu ele sunt numai in sufletul nostru. Trecut si viitor e in sufletul meu, ca padurea intr-un sambure de ghida...". Din acest monolog se naste intrebarea: daca trecutul si viitorul nu exista, nu s-ar putea transpune omul intr-o alta perioada de timp? Aceasta este de fapt intriga nuvelei.    Monologul interior al lui Dionis este un prim semn al romantismului pentru ca se refera la aspiratia eroulu spre cunoastere.    Dupa un scrut popas la cafenea, Dionis ajunge acasa, unde incearca sa descifreze o carte de astrologie pe care o cumparase de la anticarul Riven. Atras de sunetele de pian (care se auzeau din casa de alaturi), tanarul se indragosteste de chip fetei care canta si ii parea asemenea unui inger. Deci apare visul (motiv literar). Trezindu-se din aceasta stare, Dionis realizeaza un act de magie (motiv literar), punand degetul in centrul unei file a cartii si astfel se  transforma in calugarul Dan, fiind tras in timp pana in vremea lui

Alexandru cel Bun. Acesta o iubeste pe Maria, fiica lui Tudor Mesteacan (dragostea il ajuta in aventura initiatica de mai tarziu si este tot un motiv literar).    Daca prima "treapta" a fost coborarea in timp isotric, Dan se pregateste sa se intoarca in spatiul originar. Acum apare profesul Ruben, cu care Dan poarta discutii filozofice invatandu-l cum sa foloseasca vechea lui carte, pentru a ajunge acolo unde isi doreste. Astfel, Dan isi pune intrebari despre existenta lui Dumnezeu, savarsind un pacat, iar Ruben (care se dovedeste a fi Satana) il atrage de partea sa. Apare acum mitul lui Lucifer (procedeu romantic si motiv literar).    Mai departe, savarsind un act de magie, Dan isi va readuce pe pamant umbra (motiv literar) iar apoi, impreuna cu Maria se indreapta spre Luna.    In intreaga nuvela, cel mai des utilizate dintre elementele fantastie sunt magina si metamorfoza.    Vazand ca tot ceea ce gandeste i se indeplineste, Dan face greseala de a se crede el insusi Dumnezeu si este aruncat pe pamanat si redevine Dionis (care visase ca este Dan). Bolnav fiind, este vegheat de o alta Marie (fata din casa vecina) de care se indagostise in vis.    In incheiere, pot spune ca viziunea despre lume si viata din aceasta nuvele este abordata prin motive literare romantice, impletite cu elemente fantastice (de aceea este si nuvela fantastica). In finalul nuvelei, autorul sugereaza ca Dionis nu este decat un avatar, unul dintre oamenii in care s-a reincarnat acelasi suflet, in perioade succesive.

Nuvela Sărmanul Dionis este romantică, fiindcă ne aduce eroi excepţionali în împrejurări excepţionale. Călugărul Dan, din timpul lui Alexandru cel Bun, devine, prin reîncarnare, deci metempsihoză, funcţionarul Dionis. împrejurarea excepţională este determinată de greşeala, pe care o face Dan, când răsfoieşte o carte magică, la îndemnul rabinului Ruben, devenit prin metamorfoză demon. Metamorfoza şi metempsihoză sunt deci împrejurările excepţionale, romantice, pe care le trăiesc Dan şi Ruben.

Tema, eroii, conflictul şi subiectul sunt structurate pe conceptul de lume ca vis, concept preluat de Eminescu din filosofia lui Schopenhauer şi de aceea avem o continuă alternare de planuri între realitate şi vis.

Fantasticul este o trăsătură a romantismului. II găsim la Eminescu în nuvelele Cezara, Ava tarii faraonului TJa, Arliaeus, Moartea lui Ion Vesti mie, Făt-Frumos din lacrimă. Avem, în acelaşi timp, o evaziune în trecutul istoric, fiindcă acelaşi personaj Dionis – Dan trăieşte în două lumi paralele, sunt puse faţă în faţă două lumi, folosindu-se contrastul.

Fantasticul este o coordonată a gândirii eminesciene: „In faptă lumea-i visul sufletului nostru”,  idee preluată din filosofia lui Fichte. Din acelaşi filosof, el mai preia idei ca: „Orice credinţă este minunată şi creatoare de minuni. Dumnezeu există în clipa când cred în El”.Este o idee paradoxală, care are o

ambiguitate vicleană, ca să-i ascundă esenţa satanico-ateistă. Eminescu, sub masca lui Dionis, se găseşte într-o etapă de căutare.

Arhaeul lui Dionis se sublimează într-o imagine romantică. El duce un dialog cu tatăl său, al cărui chip iese din tablou, ceea ce îi aduce o alunecare extatică în vis. Călugărul Dan trăieşte, în vis, o prefigurare a vieţii sale viitoare, ca Dionis.

Textul are înserată o poezie, Cugetările sărmanului Dionis, care conţine, de fapt, mesajul sub forma unei meditaţii pe tema fortuna labilis. El are o nuanţă de umor, pe motan ar vrea să-1 facă vornic peste un sat de mâţe, pe purice nu vrea să-1 strivească, fiindcă alături de şoareci îi alungă singurătatea şi melancolia.

Nuvela are, ca nucleu epic, o carteArhitecturae cosmicae sivegeometricae compendium, un tratat de astrologie, la care sunt anexate un zodiac, sentinţe greceşti, tâlcuiri de vise, o schemă mistică cu calcule geometrice, având la urmă o imagine a Sfântului Gheorghe, nimicind balaurul, ceea ce ar simboliza adevărul, nimicind neştiinţa. Din centrul de jăratic al acestei cărţi, Dionis aude un glas, care-1 întreabă: „Unde să stăm?” El se vede pe o câmpie cu iarba cosită, cu cerul limpede şi adânc, cu nouri de jăratic.

Autorul caută să găsească planurile narative, prin care să-şi exprime ideea: „Lumea-i visul sufletului nostru”. Este un mod platonic de a concepe lumea sub forma a trei dimensiuni. Lumea ideilor eterne (eidos), a modelelor, lumea creată, materială, pe care o percepem cu simţurile noastre şi nu-i decât o copie a modelelor eterne. Apoi avem lumea artei, care este o copie a lumii simţurilor.

Conceptul de corespondenţă este văzut într-o perspectivă kantiană: „reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă”. La Kant avem „Cerul înstelat deasupra mea, legea morală în mine”.

Prezent în text, conceptul de lume, ca univers al afectului, structurează tema, eroii, subiectul, dându-le o dezvoltare romantică. Măria, mama lui Dionis, este fiică de preot şi are faţă de Dionis o iubire maternă. Măria, iubita lui Dan, este fiica spătarului Tudor Mustaţă şi-1 iubeşte pe Dan ca o logodnică.

Conceptul de lume ca număr este preluat din filosofia lui Pitagora şi este prezent în cartea lui Zoroastru. Omul este un număr într-un şir, Dumnezeu este definit de rabinul Ruben-diavol, ca fiind toate timpurile şi toate neamurile. Este o concepţie panteistă, care confundă creaţia cu Creatorul. Omul este unitatea, Unul, iar Dumnezeu — Totul, ca în filosofía lui Platón, în dialogul Parmenides.

Nuvela este o meditaţie pe teme, motive filosofice din Platón, Fichte, Schopenhauer, Kant, redate într-o haină romantico-fantastică, cu metamorfoze, metempsihoze, ca în Ava tarii faraonului Tla.

Genul acesta de nuvelă fantastică, în care un eu etern – eidos – arhaeus ia diferite întrupări, este romantic. Mihail Eminescu deschide în proza românească seria prozatorilor, care vor cultiva nuvela fantastică: I. L. Caragiale, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu. Mihail Eminescu rămâne poet chiar şi când se exprimă în proză, aşa cum I. L. Caragiale rămâne dramaturg, chiar când scrie proză, aşa cum Arghezi rămâne prozator, atunci când face versuri. De aceea limbajul eroilor din Luceafărul rămâne unic, cum este cel eminescian. Nu avem plurilingvism, fiindcă în proza lui Eminescu nu avem trăsăturile textului în proză.

 "Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cat se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana va incepe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui si forma limbii nationale, care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vestmantului cugetarii romanesti.", afirma Titu Maiorescu in studiul "Eminescu si poeziile lui" (1889). Tot marele critic aprecia personalitatea psiho-intelectuala a lui Eminescu, vasta sa culture de nivel european, precum si amplele cunostinte dobandite despre mitologia indiana si romaneasca, studiind sanscrita, religia budista si textele indice "Rig-Veda", "Mahabharata";    Mihai Eminescu (1850-1889) este cel care inaugureaza la noi proza filozofica si proza fantastiea prin "Sarmanul Dionis", "Umbra mea", "Avatarii faraonului Tla".    "Sarmanul Dionis" este prima nuvela fantastica din literatura romana, Eminescu initiind un fantastic realizat prin Imbinarea planului real cu planul abstract-filozofic al gandirii.    Tema nuvelei "Sarmanul Dionis" este reflectarea subiectiva asupra lumii si reuneste o serie de teme tipic romantice existente si in literatura universala: natura, iubirea si conditia nefericita a omului de geniu in raport cu timpul si cu societatea. Tema transmigratiei sufletelor, a metempsihozei valorifica ideea schopenhaueriana conform careia timpul si spatiul sunt manifestari ale substantei care se regenereaza vesnic, compusa dintr-un numar de arhei - de modele eterne -, "umbre" ale individului fizic.    Semnificatia titlului. Epitetul "sarman" din titlul nuvelei simbolizeaza nefericirea lui Dionis, cauzata de esecul suferit in urma incercarii de a atinge absolutul in cunoastere, asadar nu se refera la conditia materiaia a personajului. Dionis are numele zeului Dyonisos din mitologia greaca, fire vesela, petrecareata si, pus in antiteza cu definirea de "sarman", da titlului o sugestiva interpretare, cu valoare stilistica de oximoron.        Constructia subiectului.

    Din perspective narativa, naratorul este omniscient, iar naratiunea la persoana a III-a imbina realul cu metafizicul. Actiuneapune in prim plan protagonistul, care traieste in momente temporale si spatiale diferite, reale si imaginare. Autorul isi exprima propria conceptie despre lume si viata prin intermediul personajului cu dubla identitate, Dan-Dionis    Incipitul este inedit, fiind reprezentat de punctele de suspensie si de textul cu litera mica, ce exprima succint ideea filozofica a viziunii asupra lumii.    Dionis, un tanar de aproape 18 ani, visitor incurabil, modest copist "avizat a se cultiva pe apucate, singur", cu o existenta materiala precara, neavand "pe nimeni in lume, iubitor de

singuratate", care sunt trasaturi romantice, este descendentul obscur al unor aristocrati scapatati, rataciti nu se stie cum "in clasele poporului de jos". Tatal sau o iubise pe Maria, fiica unui preot si din aceasta iubire se nascuse Dionis. El isi aminteste cum "vaduvita sa muma il crescu cum putu din lucrul mainilor ei", singura mostenire ce-i ramasese de la tatal sau fiind un portret din tinerete al acestuia, in care copilul se regaseste adeseori pe sine: "era el intreg, el, copilul din portret".    Itntr-o seara ploioasa de toamna, Dionis se intoarce acasa cu capul plin de ganduri, reflectand in spirit kantian asupra conceptelor de timp si de spatiu: "nu exista nici timp, nici spatiu, isi spuse el, ele sunt numai in sufletul nostru". El cugeta ca daca lumea este rodul eului propriu, in care se petrec, in fapt, toate fenomenele in aparenta, inseamna ca omul, purtator de scanteie demiurgica, este atotputernic si poate sa caute in sine implinirea visului sau. Este, prin urmare, posibil ca, folosind anumite "lucruri mistice" cu ajutorul magiei si astrologiei, si el sa se poata misca in voie in timp, fie in trecut, fie in viitor - adica pe verticalele timpului; este posibil, de asemenea, sa se deplaseze pe orizontalele spatiului, "sa traiesc in vremea lui Mircea-cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun - oare este absolut imposibil? Visam calatorii in Univers, dar Universul nu este oare in noi?".    Pasionat de lectura cartilor de astrologie, Dionis le imprumuta de la anticarul Riven. In vis, cuprins de beatitudine, conditie necesara in ritualul initiatic, Dionis deschide cartea de astrologie, face un semn magic si se trezeste intr-un alt veac, in vremea lui Alexandru cel Bun, sub infatisarea calugarului Dan, discipol al dascalului Ruben, profesor la seminarul din Socola. Calugarul Dan are revelatia de a fi trait in viitor, sub numele de Dionis si ii marturiseste maestrului sau, Ruben, straniul sentiment. Acesta il indeamna sa-si continue experienta, prilej cu care autorul exprima aici teoria metempsihozei, prin intermediui lui Ruben: "in sir, poti sa te pui in viata tuturor insilor care au pricinuit fiinta ta si a tuturor a caror fiinta ai pricinuit-o tu. [...] Omul are-n el numai sir, fiinta altor oameni viitori si trecuti [...] numai ca moartea il face sa uite ca a mai trait". Importantele idei fllozofice ale timpului si spatiului sunt revelate tot prin intermediui mesterului Ruben, care-i explica lui Dan "deosebirea intre D-zeu si om", ca numai "D-zeu e vremea insasi", pe cand omul ocupa numai un loc in vreme. Si sufietul omului este vesnic, "dar numai bucata cu bucata". Nemarginirea (spatiul)este "tot ca vremea, bucata cu bucata, poti fi in orice loc dorit". Daca omul, care este un sir nesfarsit de oameni, lasa pe unul dintre ei sa-i tina locul in timpul in care insul va lipsi din el, acesta este umbra lui. Omul si umbra sa isi pot schimba firile pentru o vreme, "tu poti sa dai umbrei tale toata firea ta trecatoare de azi, ea-ti da firea ei cea vecinica". Ruben il impinge pe Dionis in pacat, incurajandu-l sa afle taina creatiei si, implicit, "cuvintele lui Dumnezeu pe care el le-a rostit la facerea lumei."    Ruben, sub infatisarea lui linistita si blanda, este un Mefisto care nu-si dezvaluie intentiile demonice, dar se bucura nespus de initierea eroului si, recapatandu-si fizionomia satanica, exclama cu satisfactie: "inca un suflet nimicit cu totul!".    Urmeaza treceri bruste de la realitate la vis si invers cu atata repeziciune, incat calugarul Dan isi pierde simtul obiectivitatii si se lasa prins de imaginatie.    Utilizand virtutile magice ale cartii, careti permit aprofundarea in aventura cunoasterii, Dan se desparte de propria umbra si descopera ca sufietul sau a mai trait candva "in pieptul lui Zoroastru" (personaj legendar, reformatorul religiei iraniene antice).    Dan intoarce sapte foi din cartea lui Zoroastru si umbra prinde contur, apoi inca sapte si "umbra se desprinse incet" si "sari jos de pe parete". Dan se dedubleaza si ii restituie acesteia constiinta limitarii sale in spatiu si timp, primind in schimb nu eternitatea, ci constiinta eternitafii: "Dan era

o umbra luminoasa".    La indemnurile umbrei ("tu intreprinzi o calatorie, cu iubita ta cu tot, in orice spatiu al lumei ti-ar place...in luna, de pilda"), Dan intreprinde, in vis, impreuna cu Maria, o calatorie cosmica, in care dispar cu desavarsire legile fizicii, timpul si spatiul avand alte dimensiuni: ora devine veac, clipele vor fi decenii, iar Pamantul un pandantiv pe care el il prinde in salba iubitei.    Iubirea este singura cale spre cunoastere, "calatoria lor nu fuse decat o sarutare lunga" si se manifests in vis, cuplul implinindu-se, caci "visau amandoi acelasi vis". Aceasta calatorie in Univers este un drum al cunoasterii, ideal spre care accede Eminescu insusi.    Naratorul insereaza aici o pauza descriptiva, intrerupand naratiunea: peisajul cosmic este feeric, fantastic si poetic, un adevarat paradis al lumii, situat la limita dintre creat si increat. In vis cei doi ajung la "o poarta inchisa", pe care "n-au putut-o trece niciodata", pe care se afla un triunghi sacru, avand in centru "un ochi de foc", deasupra caruia sta scris "un proverb cu literele strambe ale intunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu. Proverbul, o enigma chiar pentru ingeri". Dan cauta cu febrilitate in cartea lui Zoroastru magia care sa-i permita descifrarea proverbului, care semnifica atingerea absolutului in cunoastere: "as voi sa vad pe Dumnezeu". In zadar ingerii ii soptesc si-l avertizeaza: "De ce cauti ceea ce nu-ti poate veni in minte? [...] De ce vrei sa scoti din arama sunetului aurului? Nu-i cu putinta", sugerand ca nici o faptura nu stie sau nu poate face acele lucruri pe care numai Dumnezeu le poate infaptui. Lui i se pare ca ingerii fac ceea ce el gandeste, dar Maria ii explica, soptit, ca, daca Dumnezeu vrea, atunci "tu gandesti ceea ce gandesc ingerii". El continua sa-si impuna vointa de a vedea fata lui Dumnezeu.         Replica ingerilor vine taios: "Daca nu-l ai in tine, nu exista pentru tine si in zadar il cauti".Atingerea absolutului nu se implineste, intrucat, in entuziasmul si extazul momentului, tanarul considera ca poate controla Universul si gandeste intr-un mod nefericit: "Oare fara s-o stiu nu sunt en insumi Dumne.... ". Acest gand profunator, ca el ar putea fi Dumnezeu, simbol al puterii absolute, il prabuseste cu brutalitate in abis, el fiind aspru pedepsit prin revenirea la conditia de muritor, sugerand ca limitele obiective ale gandirii umane nu pot fi depasite, deoarece nici omul si nici ingerii nu au acces la tainele Creatiei: "Nefericite, ce ai indraznit a cugeta?"    Dionis realizeaza ca a visat si revine la conditia initials de muritor, chiar daca, bolnav fiind, in delirul sau continua sa creada ca este Dan si ca Maria, pe care o vede la fereastra casei invecinate, este aceeasi din visurile sale si ca anticarul Riven ar fi maestrul Ruben.    Implinirea cuplului in finalul nuvelei, singura opera eminesciana in care iubirea se realizeaza, simbolizeaza faptul ca iubirea este singura cale de a accede in cunoastere, in aspiratia spre absolut. Atingerea absolutului este fericirea suprema, iar iubirea implinita este numai o treapta spre fericire: "El simtea ca o oara langa ea ar plati mai mult decat toata viata. Cata intensiva, dureroasa, fara de nume fericire intr-o oara de amor!", sugerand sacrificiul suprem de care este capabil numai omul superior pentru atligerea iubirii ideate, concept filozofic intalnit si in lirica eminesciana ("Reia-mi al nemuririi nimb/ Si focul din privire/ Si pentru toate da-mi in schimb/ O ora de iubire" - "Luceafarul").    In finalul nuvelei, autorul, prin intermediul naratorului, intreaba cititorul, cu o ezitare stimulativa: "Cine este omul adevarat al acestor intamplari: Dan, ori Dionis?". Calatoria avusese loc in vis, el redevine copistul visator Dionis, Maria, fiica spatarului Mesteacan, este vecina de peste drum care canta la pian, Ruben este arhivarul evreu Riven, iar umbra se dovedeste a fi indragitul portret al tatalui sau. In final, revine ideea filozofica exprimata de Eminescu si in "Glossa", anume lumea vazuta ca teatru, in care oamenii interpreteaza roluri predestinate: "Nu

cumva indaratui culiselor vietei e un regizor, a carui existenta n-o putem explica? [...] Nu sunt aceeasi actorii, desi piesele sunt altele?". Ideea este preluata de la Schopenhauer si este exprimata cu aproape aceleasi cuvinte ca cele ale filozofului german: "Vointa universala e regizorul care misca in spatele culiselor vietii pe toti muritorii, ca pe scena unui teatru".   Noutatea incontestabila a nuvelei "Sarmanul Dionis" consta in modul original in care Eminescu imbina filozofla cu naratiunea fantastica si descrierea, transpunand in imagini artistice un orizont ce nu exista decat in puterea imaginatiei, inexplicabil si necontrolabil rational.    Dionis (Dan) semnifica omul superior, geniul dotat cu inteligenta si sensibilitate deosebite, capabil sa se inalte spre cunoasterea absoluta, dar devenit constient ca absolutul este de neatins. Procedeele caracterizarii indirecte sunt variate si inedite, conturand un personaj metafizic si visator. Dan-Dionis este tipul eroului romantic, fiind orfan, visator, singuratic, insetat de cunoasterea absoluta, meditativ si melancolic. Boala din finalul nuvelei, deposedarea de tablou si de carte sunt semnificative in a-i exclude eroului orice tentativa de repetare a experientei trecute, a gestului sau de a depasi ultima treapta a cunoasterii, de a se substitui Creatorului insusi.    Dionis traieste o experienta onirica ce-i ofera trista predestinare de a nu-si putea depasi conditia umana, singura salvare fiind dragostea Mariei, deci aceasta nu constituie suprema fericire, ci numai o treapta spre ea.    Tanar intelectual, nefericit si inadaptat social, Dionis se retrage in starea de visare, explicabila si prin datele sale biografice: copil nelegitim al unui barbat misterios, mort de tanar, iubirea bolnavicioasa, totala a mamei, solitudinea in care ii place sa traiasca, lipsa oricarei perspective de realizare, "Lipsit de iubire, iubitor de singuratate";    Prin caracterizare directa este conturat portretul fizic de factura romantics, sugerand si trasaturi morale: Dionis e un tanar de o frumusete demonica, chipul sau fiind construit in maniera specific eminesciana: "fata era de acea dulceata vanata alba ca si marmura in umbra [...], ochii tristi in forma migdalei erau de acea intensiva voluptate pe care o are catifeaua neagra, [...] parul cam prea lung curgea in vite pana pe spate [...], surasul sau era foarte inocent [...], de o profunda melancolie".    Dionis face o incursiune onirica spre cunoasterea absoluta, posibiia datorita fondului sau sufletesc, al retragerii in sine si "viseaza posibilitatea de a recupera lumile anterioare ale timpului". Calatoria cunoasterii spre absolut este posibiia datorita implinirii in iubire, dar cunoasterea absolutului este imposibila.    Prabusit la conditia de muritor, din cauza cutezantei de a se crede insusi Creatorul, el intra in posesia unei mosteniri importante si, casatorit cu Maria, traiesc retrasi de restul lumii, la tara, uniformizanduse cu destinele umane. Dionis constientizeaza ca e imposibil sa atinga cunoasterea absoluta si ca nu-si poate depasi limitele umane, asadar el trebuie sa se multumeasca numai cu iubirea, etapa a cunoasterii, dar nu ultima. Dionis reprezinta o proiectie literara a autorului insusi, a aspiratiei acestuia de a nazui catre absolut, catre cunoasterea universaia.

    Mituri si semnificatii

    Mitul oniric este calea prin care Dionis se metamorfozeaza in calugarul Dan: "ciudat... el visase".    Ideea metempsihozei (conceptie religioasa conform careia sufletul omului ar trai mai multe vieti prin reincarnare): "Sufletul calatoreste din veac in veac, acelasi suflet, numai ca moartea il

face sa uite ca a mai trait"; "In sufletul nostru este timpul si spatiul nemarginit si nu ne lipseste decat varga magica de a ne transpune in oricare punct al lor am voi."    Ideea timpului si a vesniciei : "Omul are in el numai sir, fiinta altor oameni viitori si trecuti, Dumnezeu le are deodata toate neamurile ce-or veni si au trecut; omul cuprinde un loc in vreme. Dumnezeu e vremea insasi; si sufletul nostru are vesinicie, dar numai bucata cu bucata".Ideea spatiului nemarginit : numai Dumnezeu stapaneste nemarginirea, pentru om spatiul este "tot ca vremea, bucata cu bucata, poti fi in orice loc dorit".    Mitul faustian: Ruben este Satana, iar Dan face un pact cu acesta, semnificand sacrificiul omului superior in dorinta de a atinge absolutul, din iubire, prin iubire: "Ruben insusi se zbarci, barba ii deveni latoasa in furculite, ochii ii luceau ca jaratic, nasul i se stramba si i se usca ca un ciotur de copac si scarpinandu-se in capul latos si cornut, incepu a rade had si strambandu-se: Inca un suflet nimicit cu totul. [...] Satana  intinse picioarele sale de cal, rasufland din greu".    Cifra 7 este cifra mistica, ce are puteri magice: "pe fila a saptea a cartii stau toate formulele ce-si trebuiesc pentru asta. si tot la a saptea fila vei afla ce trebuie sa faci mai departe".    Deoarece este o specie epica de intindere medie, cu un singur plan narativ, un conflict concentrat si personaje puternic conturate, opera literara "Sarmanul Dionis" de Mihai Eminescu este o nuvela. Ca in orice nuvela fantastica, in aceasta creatie literara se manifests arta echivocului, a ambiguitatii, realizata din imbinarea realului cu gandirea metafizica, adica transferarea in real a unor teorii filozofice prin intermediul visului.    Noutatea incontestabila a nuvelei "Sarmanul Dionis" consta in modul original in care Eminescu imbina filozofia cu naratiunea fantastica si descrierea, transpunand in imagini artistice un orizont ce nu exista decat in puterea imaginatiei, inexplicabil si necontrolabil rational.