Magdalena PLATIS

ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC

Introducere

Viaţa economică se află într-o continuă schimbare. Ea este marcată de

evenimente corelate sau independente şi influenţată de factori permanenţi sau ocazionali,

întâmplători, ciclici sau sezonieri. Toate acestea permit caracteizarea ei prin multiple stări

de dezechilibru şi uneori prin echilibru economic parţial sau general.

Frecvenţa stărilor de presiune sau absorbţie pe piaţă, adică existenţa

dezechilibrelor necesită intervenţii guvernamentale de diverse forme şi intensităţi.

Implicarea statului în economie nu este o problemă nouă în literatura de specialitate, dar

marja intervenţiei publice, oportunitatea acesteia, domeniile de implicare, efectele sale fac

obiectul multor analize economice.

Lucrarea de faţă reprezintă o abordare a sectorului public prin prisma importanţei

şi funcţiilor sale fără a fi ignorate mecanismele obiective de funcţionare a pieţei. În acest

sens, piaţa şi politica publică sunt tratate în contextul aspectelor de eficienţă economică şi

echitate socială. Astfel, apare utilă teoria bunurilor publice şi a externalităţilor pozitive şi

negative, ca de altfel şi abordarea alegerii publice din punctul de vedere al analizei cost-

beneficiu.

Fără a reprezenta o tratare perfectă a economiei sectorului public, lucrarea se

prezintă ca o încercare de aprofundare a unor aspecte ale vieţii noastre care ne afectează

existenţa şi care conştientizate ne permit să îmbunătăţim performanţele activităţii

individuale şi sociale.

Lucrarea este structurată în trei părţi:

Partea I: Probleme esenţiale ale economiei sectorului public.

Partea II: Verificarea cunoştinţelor prin întrebări, texte de comentat şi teste.

Partea III: Eseuri şi comentarii privind unele probleme ale economiei sectorului public.

2

PARTEA I

Probleme esenţiale ale economiei sectorului public

3

Capitolul I. Introducere în economia sectorului public

1. 1. Sectorul public şi necesitatea studierii lui

Sectorul public este prezent în viaţa economică în mai multe modalităţi. Nu

există economie de piaţă în care sectorul public, mai mult sau mai puţin să nu se

regăsească, direct sau indirect, între factorii care influenţează şi orientează agenţii

economici, respectiv activitatea acestora.

În general, sectorul public este legat de intervenţia statului în economie şi de

activitatea guvernului. Există multe aspecte ale vieţii noastre care capătă atributul de

public şi prin urmare, sunt corelate cu sectorul public: învăţământ public (de stat), bunuri

publice, cheltuieli publice, finanţe publice, întreprinderi publice (de stat), alegere publică,

opinie publică, relaţii publice, interes public, servicii publice etc. Multe alte activităţi

economice reflectă întrepătrunderile dintre sectorul public şi cel privat, cum este de

exemplu asigurarea calităţii produselor alimentare realizate de societăţi comerciale private

prin controlul realizat de inspectori publici.

Sectorul public reprezintă acea parte a economiei în care se manifestă

proprietatea publică. Ca subiecţi de proprietate publică se pot identifica toate agenţiile şi

departamentele guvernamentale, precum şi toate societăţile publice care produc sau

distribuie bunuri publice, private sau mixte. Astfel, ca obiect de proprietate publică se

identifică nu numai bunurile publice, ci şi unele bunuri private şi mixte, adică cele care

pierd cel puţin o trăsătură a bunurilor publice în anumite condiţii de piaţă.

Sectorul public, definit în funcţie de forma de proprietate se caracterizează prin

două elemente: dimensiune şi intensitate.

Dimensiunea sectorului public variază de la ţară la ţară, în funcţie de ideologia

politică a guvernului aflat la conducere şi exprimă domeniile în care se manifestă

intervenţia statului.

Intensitatea sectorului public diferă nu numai de la o economie la alta, dar şi de

la un domeniu de intervenţie la altul şi exprimă amploarea acţiunilor statului în domeniu.

Astfel, sănătatea este un domeniu în care se poate regăsi sectorul public sau nu;

învăţământul, transportul, la fel, ceea ce înseamnă că prin includerea acestor domenii de

intervenţie în activitatea sectorului public, dimensiunea acestuia creşte. În schimb, cât de

mult intervine într-un domeniu sau altul, sau, altfel spus cât de amplă este reglementarea

publică a unor aspecte ale vieţii economice înseamnă intensitatea sectorului public. De

4

exemplu, sectorul public este mai intens în învăţământ dacă predomină şcolile publice, faţă

de cele private, şi de asemenea este mai intens în agricultură atunci când activitatea

fermierilor, ţăranilor sau asociaţiilor agricole este reglementată prin preţurile produselor,

fiscalitate, subvenţii acordate etc.

Economia sectorului public este acea parte a Economiei care studiază sectorul

public prin prisma corelaţiei economice fundamentale nevoi-resurse. Nevoia de sector

public este o consecinţă a pieţei şi mecanismelor sale care nu generează în toate condiţiile

rezultatele propuse, apărând aşa-numitul eşec al pieţei. Resursele sectorului public

abordate complex, în procesul atragerii, utilizării, administrării lor se concretizează în

elemente materiale, financiare şi umane care pot fi folosite pentru satisfacerea unor nevoi

generale ale societăţii.

Pentru a înţelege economia sectorului public, este necesar să se depisteze

coordonatele sale, care nu sunt altele decât problemele care modelează acţiunile sectorului

public: problema economică fundamentală şi aspectele de micro şi macroeconomie a

sectorului public, de economie pozitivă şi normativă.

Problema economică fundamentală a sectorului public este găsirea răspunsului

la întrebările „CE să producă?”, “CÂT să producă?”, “CUM să producă?” şi „PENTRU

CINE să producă?”. Desigur, producţia inclusă în acest context este înţeleasă în sens larg,

adică acoperă întreaga activitate economică. Cu alte cuvinte, odată acceptată prezenţa

sectorului public în economie, se încearcă eficientizarea intervenţiei sale prin găsirea celor

mai bune răspunsuri privind domeniile de intervenţie, amploarea sau volumul activităţii şi

modalităţile de realizare a acţiunilor publice.

Microeconomia sectorului public se referă la totalitatea fenomenelor şi proceselor

economice care caracterizează activitatea sectorului public ca agent economic. Este vorba

despre ipostaza de producător de bunuri publice, ceea ce implică studierea externalităţilor,

poluării, a preţurilor administrate etc.

Macroeconomia sectorului public se referă la totalitatea fenomenelor şi

proceselor economice care caracterizează activitatea sectorului public ca reglator al vieţii

economice. Aici se includ intervenţiile statului menite să reglementeze piaţa, respectiv

toate politicile publice şi măsurile adoptate pentru atenuarea efectelor negative ale

dezechilibrelor, acţiuni legate de fiscalitate, datorie publică, distribuţia veniturilor etc.

Desigur, delimitarea aspectelor de micro şi macroeconomie reprezintă o încercare

dificilă, care nu poate reuşi întotdeauna datorită complexităţii activităţii economice în

general, a sectorului public în special. Multiplele corelaţii dintre sectorul public şi cel

privat, dintre stat şi agenţii privaţi, dintre bunurile publice şi cele private impun abordarea

5

intregii economii a sectorului public în contextul vieţii economice generale şi

recunoaşterea statului, prin acţiunile sale ca agent permanent cu acţiune directă sau

indirectă asupra activităţii umane.

Economia pozitivă a sectorului public este acea parte a economiei care studiază

fenomenele şi procesele economice în mod descriptiv, aşa cum se manifestă în economia

reală. De exemplu, aprecierea potrivit căreia utilităţile publice reprezintă o piaţă în care

producătorul principal este statul reprezintă un aspect de economie pozitivă.

Economia normativă a sectorului public este acea parte a economiei care

studiază fenomenele şi procesele economice aşa cum ar trebui să se manifeste în viaţa

economică potrivit pieţei, concurenţei şi economiei perfecte; este vorba despre o

„perfecţiune” din punct de vedee economic, în care concurenţa perfectă asigură

satisfacerea intereselor tuturor participanţilor la viaţa economică. De exemplu, aprecierea

potrivit căreia familiile cu venituri mici ar trebui scutite de impozit reprezintă un aspect de

economie normativă.

Prin urmare, economia sectorului public studiază fenomenele şi procesele

economice în care intervine sau este implicat sectorul public în strânsă legătură cu factorii

care determină acţiunile guvernamentale în care statul apare atât ca agent economic cât şi

în calitate de reglator al vieţii economice, în vederea administrării resurselor în mod

eficient şi satisfacerii cât mai bune a nevoilor generale ale societăţii.

La fel ca economia politică, economia sectorului public are caracter teoretic,

istoric, pragmatic şi educativ. Astfel, ea îşi găseşte locul în sistemul ştiinţelor economice

alături de ştiinţele economice speciale de tipul finanţelor şi creditului sau economiei

muncii şi explică viaţa economică şi mecanismele economice de piaţă în încercarea de

ameliorare a funcţionării generale a societăţii, se bazează pe corelaţii, argumente ştiinţifice

şi analiză economică comparativă, ceea ce îi conferă caracterul teoretic. De asemenea, în

evoluţia omenirii, sectorul public a cunoscut o pondere aflată într-o permanentă schimbare,

de la economie la economie, tendinţa actuală în economiile de piaţă fiind spre diminuarea

mărimii sectorului public, în favoarea sectorului privat şi mixt. Aceasta nu înseamnă însă

restrângerea rolului statului în viaţa economică, intensitatea măsurilor adoptate fiind

aceeaşi sau în creştere. Aceasta îi conferă economiei sectorului public caracter istoric.

Totodată, încercarea de ameliorare a bunăstării generale a societăţii demonstrată prin

crearea de instrumente de acţiune în care este implicat într-un fel sau altul şi sectorul

public conferă economiei sectorului public caracter pragmatic. În acelaşi timp,

preocuparea pentru administrarea resurselor limitate ale societăţii, pentru corelarea

intereselor şi posibilităţilor prezentului cu necesităţile şi resursele generaţiilor viitoare, în

6

spiritul dezvoltării economice durabile explică latura educativă a economiei sectorului

public.

În plus, nu toate principiile economice ale economiei politice se aplică economiei

sectorului public. De exemplu, analiza cost-beneficiu destinată sprijinirii deciziei

economice în condiţii de raţionalitate şi eficienţă, la nivelul sectorului public poate

conduce la o soluţie mai puţin eficientă, dar care în baza cerinţelor din acest domeniu este

cea mai bună. Cu alte cuvinte, corelaţia eficienţă – echitate conferă noi interpretări sau

manifestări ale acţiunii eficiente.

1. 2. Manifestarea sectorului public

Sectorul public, adică acea parte a economiei în care se regăseşte proprietatea

publică cuprinde societăţi publice sub forma regiilor autonome şi patrimoniul

administraţiei publice centrale, locale şi de securitate socială, precum şi o parte

considerabilă a fondului funciar.

a) Regiile autonome reprezintă unităţi economice aflate în proprietate publică

constituite în domeniile ramurilor economice de interes strategic naţional (industria

de armament, industria energetică, exploatarea minelor şi gazelor naturale, poştă şi

transporturi feroviare, precum şi în unele domenii aparţinând altor ramuri stabilite de

guvern).

Regiile autonome se înfiinţează prin hotărâre a guvernului dacă sunt întreprinderi

de interes naţional sau prin hotărârea organelor judeţene şi municipale ale administraţiei de

stat, dacă sunt întreprinderi de interes local.

Potrivit legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat în

regii autonome şi societăţi comerciale, regiile autonome sunt constituite ca persoane

juridice cu gestiune economică şi autonomie financiară.

Aceasta înseamnă că regiile autonome trebuie să îşi acopere din venituri toate

cheltuielile şi datoriile acumulate. Desigur, legea permite pentru motive temeinice şi cu

aprobarea ministerului de resort depăşirea volumului de cheltuieli, situaţie în care însă se

impune determinarea acestui cuantum şi posibilităţilor de compensare a pierderilor.

Veniturile regiei autonome sunt destinate în primul rând acoperirii cheltuielilor,

urmând ca restul să fie repartizat pentru constituirea fondului de rezervă şi de dezvoltare a

societăţii, precum şi pentru unele activităţi social-culturale, sportive, de perfecţionare şi

recalificare a salariaţilor, de cointeresare a acestora şi alte destinaţii stabilite de conducerea

întreprinderii. Potrivit legii, profitul net al regiei autonome este alocat fondului de

participare a salariaţilor la profituri (5%) şi bugetului de stat central sau local. Dacă însă,

7

regia autonomă înregistrează pierderi, se pot contracta credite sau primi subvenţii de la

bugetul de stat.

Conducerea regiei autonome este asigurată de Consiliul de Administraţie compus

din 7-15 persoane şi în mod curent de către un director sau director general, numit de

Consiliul de Administraţie, cu avizul ministerului de care aparţine sau al administraţiei

locale.

b) Administraţia publică reprezintă totalitatea autorităţilor care produc servicii pentru

colectivităţi şi redistribuie veniturile prin diverse modalităţi, adică îndeplinesc sarcini

administrative.

Administraţia publică poate fi centrală sau locală.

Administraţia publică centrală cuprinde ansamblul instituţiilor care realizează

în principal activitatea executivă a guvernului şi ministerelor. La acest nivel, autorităţile

sunt reprezentate prin:

Parlament;

Preşedinţie;

Guvern;

Ministere;

Instituţii juridice;

Instituţii şi servicii publice centrale.

Administraţia publică locală vizează totalitatea instituţiilor care au sarcini

administrative şi funcţionează la nivel local: comună, oraş/municipiu, judeţ. La acest

nivel, autorităţile sunt reprezentate prin:

Consiliile comunale, orăşeneşti şi judeţene;

Primăriile;

Autorităţile din subdiviziunile municipiilor;

Prefectura;

Serviciile publice ale instituţiilor centrale din unităţile administrative

teritoriale;

Serviciile publice locale.

c) Fondul funciar reprezintă a treia componentă a domeniilor sectorului public. Aici

se include pe de o parte suprafeţele pe care se află instituţiile aflate în proprietate

publică, fie regii autonome, fie administraţii publice, iar pe de altă parte terenurile

cultivate sau necultivate aflate în proprietatea publică. Desigur, unele regii autonome

pot funcţiona pe teritoriu privat, iar unele administraţii publice pot fi organizate în

imobile private şi/sau pe proprietăţi private. Dar aceasta reflectă o latură a

8

întrepătrunderii sectorului public cu cel privat, pe lângă aspectele complexe ale

bunurilor economice mixte.

În contextul economiei naţionale, sectorul public şi-a diminuat considerabil

dimensiunea, fapt demonstrat de următoarele aspecte:

privatizarea întreprinderilor de stat;

reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra pământului;

retrocedarea imobilelor naţionalizate;

vânzare de terenuri aflate în proprietate publică.

1. 3. Preocupări actuale în domeniul sectorului public

În prezent, sectorul public cunoaşte o dimensiune mai restrânsă sub forma

regăsirii proprietăţii publice, dar existenţa sa în viaţa economică este o permanenţă şi chiar

cunoaşte o extindere de manifestări prin reglementările care vizează piaţa în general,

agenţii economici şi bunurile private, în special.

Prin urmare, cu caracter public sunt nu numai întreprinderile constituite ca regii

autonome, dar şi cheltuielile, finanţele, bunurile, alegerile indivizilor, emisiunea, utilităţile,

reglementările, interesul, opinia, relaţiile, datoria, bugetul etc. Înţelegerea acestor

probleme conferă un plus de cunoaştere asupra sectorului public.

Cheltuielile publice desemnează în sens larg cheltuielile realizate de

administraţia publică locală sau centrală pentru funcţionarea administraţiei publice şi

susţinerea activităţii din diverse domenii: apărare, învăţământ, sănătate, asigurări şi

asistenţă socială, investiţii economice etc. Aceste cheltuieli sunt în primul rând realizate

de diverse instituţii guvernamentale şi capătă forma subvenţiilor şi a achiziţiilor de bunuri

şi servicii. În al doilea rând, există aşa numitele plăţi de transfer de tipul cheltuielilor

guvernamentale ocazionate de plata dobânzilor la datoriile publice sau obligaţiunile de stat.

În al treilea rând pot fi considerate cheltuieli publice, cheltuielile de investiţii în ramurile

de interes public.

Finanţele publice reprezintă totalitatea activităţilor ocazionate de administraţia

publică în procesul procurării veniturilor şi repartizării acestora pe categorii de cheltuieli.

În domeniul finanţelor publice se includ ca activităţi principale următoarele:

elaborarea şi execuţia bugetului public naţional;

determinarea şi perceperea taxelor, impozitelor şi altor venituri de stat;

folosirea mijloacelor financiare ale instituţiilor puterii legislative, judecătoreşti

şi executive;

9

controlul utilizării resurselor regiilor autonome, instituţiilor publice şi al

capitalului social al statului.

Bunurile publice reprezintă bunurile sau serviciile care se oferă gratuit oricărei

persoane dispuse să beneficieze de acestea, într-o cantitate care nu se diminuează pe

măsura consumului.

Alegerea publică poate fi considerată ca o analiză economică a politicii. Ea se

bazează pe aplicarea principiilor economice la deciziile care depăşesc sfera economică şi

se sprijină pe opţiunea colectivă, teoria economică a politicii şi regula deciziei sociale.

Emisiunea publică reprezintă procesul de creare şi lansare de obligaţiuni în care

instituţia emitentă – care poate fi o societate publică sau chiar privată, sau administraţia

publică centrală sau locală – oferă obligaţiuni în mod direct populaţiei la un preţ

determinat.

Utilităţile publice desemnează orice întreprindere cu poziţie de monopol care este

singurul furnizor de un bun sau serviciu indispensabil vieţii economice şi care astfel, se

supune controlului de stat. Furnizorii de apă, electricitate, gaz sunt exemplele cele mai

cunoscute de utilităţi publice.

Reglementările publice se concretizează în controlul exercitat de stat asupra

utilităţilor publice în scopul satisfacerii intereselor economice ale monopolului

concomitent cu interesul public. Reglementările pot viza nivelul şi structura preţului,

calitatea serviciilor prestate, intrarea şi ieşirea de pe piaţă etc.

Interesul public desemnează preocuparea administraţiei publice sau a agenţilor

economici de a obţine ceea ce este avantajos, necesar sau folositor societăţii. Este un

concept adeseori invocat în aprecierea practicilor societăţilor comerciale şi efectelor

pozitive sau negative ale activităţilor asupra consumatorilor şi societăţii în general. Mai

mult decât atât, interesul public este un cocept flexibil care se poate explica prin

considerarea tuturor factorilor antrenaţi în realizarea unui efect. Astfel, o firmă care

practică preţuri ridicate din dorinţa de a înregistra o marjă ridicată de profit nu poate fi

considerată împotriva interesului public dacă activitatea sa a fost inovativă şi eficientă.

Fuziunea între societăţi este de cele mai multe ori acceptată şi considerată benefică pentru

obţinerea unor economii de scară, în timp ce cartelul nu vine în slujba interesului public.

Opinia publică se referă la aprecierea generală cu privire la un fenomen sau

proces economic, la o acţiune sau un agent economic. Opinia publică se formează prin

crearea unei imagini de firmă şi dezvoltarea unor relaţii publice. Societăţile comerciale

sunt sau ar trebui să fie preocupate de inducerea unor principii pozitive asupra activităţilor

care se conturează cel mai bine atunci când desfăşoară activităţi permanent supuse

10

procesului de îmbunătăţire, sau care reflectă grija faţă de salariaţi, consumatori sau mediul

natural. În aceste condiţii opinia publică devine favorabilă societăţii comerciale care poate

înregistra o creştere a cifrei de afaceri. Dacă însă este vorba despre o instituţie publică,

care prestează servicii, opinia publică favorabilă se reflectă prin acceptarea şi sprijinirea

acţiunilor întreprinse de administraţie. Opinia publică nefavorabilă duce la îngreunarea

activităţii prin amânarea aplicării unor măsuri, tergiversarea unor decizii, renunţarea la

unele proiecte etc.

Relaţiile publice reprezintă modalitatea generală de promovare a imaginii unei

societăţi comerciale, regii autonome sau instituţii publice în vederea încurajării clienţilor să

cumpere produsele sau serviciile sale, a investitorilor să cumpere acţiunile sale, a măsurilor

guvernamentale care sprijină agentul economic. De cele mai multe ori, există în structura

organizatorică a firmelor un comportament funcţional de relaţii publice, sau biroul de

informaţii sau eventual cel de marketing preia problematica dezvoltării relaţiilor publice

existând referenţi care au ca atribuţii esenţiale aceste sarcini. În acest fel, se oferă

informaţii cu privire la activităţile societăţii şi preocupările sale în legătură cu protecţia

consumatorului şi a mediului înconjurător; de multe ori, acţiunile de sponsorizare în

domeniul sportiv sau al artei contribuie în mod indirect la stabilirea unor relaţii pozitive cu

clientul. Relaţiile publice reprezintă o latură a mixului promoţional care cuprinde

totalitatea mijloacelor pe care le poate utiliza un agent economic pentru informarea

potenţialilor clienţi cu privire la natura şi caracteristicile bunurilor cu scopul convingerii

lor de a cumpăra şi repeta procesul de cumpărare. În acest context, relaţiile publice apar

sub forma contactelor directe realizate în mod constant şi sistematic de către firme cu

diferite categorii de public, cu persoane influente din conducerea altor instituţii din ţară sau

străinătate, cu lideri de opinie, în scopul obţinerii sprijinului lor pentru comercializarea

produselor sale. Relaţiile publice se pot manifesta şi cu prilejul desfăşurării unor congrese,

simpozioane, reuniuni internaţionale în cadrul cărora pe lângă evocarea şi transmiterea

unor informaţii cu privire la întreprindere şi produsele sale se urmăresc şi contactele între

specialiştii din sectoarele de producţie şi comercializare, reprezentanţii presei etc.

Pe lângă toate aceste aspecte ale vieţii economice care au caracter public şi prin

urmare, o legătură directă sau indirectă, mai mare sau mai mică cu sectorul public, există

numeroase alte elemente care deşi nu prezintă atributul „public” se află într-o anumită

relaţie cu acest domeniu. Este vorba despre etică, externalităţi, fiscalitate, buget, impozit,

trezorerie etc.

Etica se referă la totalitatea normelor de conduită morală. În acest sens, etica în

afaceri şi în viaţa economică devine o preocupare din ce în ce mai amplă pentru toţi factorii

11

decizionali. În prezent, se pune accent pe alegerea unei acţiuni, a unei atitudini numai dacă

aceasta corespunde principiilor de etică şi eficienţă, iar în zona administraţiei publice, de la

etică la corupţie este o distanţă mică dacă nu sunt stabilite reguli susţinute legislativ pentru

funcţionarea acestui domeniu.

Externalităţile reprezintă efecte colaterale ale producţiei şi se răsfrâng sub forma

unor efecte pozitive sau negative asupra unor indivizi sau activităţi care pot să nu aibe nici

o legătură cu apariţia fenomenului care a generat acele efecte.

Fiscalitatea reprezintă sistemul de norme care vizează stabilirea impozitelor şi

taxelor şi intră în atribuţiile organelor publice să definească şi să pună în aplicare aceste

norme.

Bugetul este o balanţă de venituri şi cheltuieli pe o perioadă dată, de obicei un an.

Dacă este public, atunci el se împarte pe trepte ale administraţiei de stat, distingându-se

bugetul public central, de cel local. Dacă iniţial, bugetul de stat urmărea procurarea

resurselor statului în scopul asigurării unei bune funcţionări a administraţiei, după criza

economică din perioada 1929-1933, bugetul a devenit un instrument de politică economică.

Astfel, prin politica bugetară, bugetul de stat poate fi utilizat în scopul reglării vieţii

economice prin favorizarea activităţii economice sau reducerea cererii agenţilor economici.

Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie, nerambursabilă, destinată

conform legii bugetului de stat de persoanele fizice sau juridice şi se aplică atât pentru

veniturile realizate, cât şi pentru bunurile aflate în proprietate.

Trezoreria este un oficiu de stat care păstrează şi administrează tezaurul public.

12

Capitolul II. Rolul sectorului public şi funcţiile sale

2. 1. Importanţa sectorului public

Activitatea economică se desfăşoară prin acţiunile agenţilor economici pe diferite

pieţe. Permanent ei se regăsesc în ipostaze diferite, de vânzători sau cumpărători, furnizori

sau beneficiari, intermediari etc. Dacă se încearcă o simplificare a reprezentării activităţii

economice, se regăsesc două categorii esenţiale de agenţi: producători şi consumatori între

care fluxurile materiale (fizice) şi cele monetare (băneşti) exprimă legăturile dintre aceştia

şi piaţa factorilor de producţie şi piaţa mărfurilor şi serviciilor. Figura nr. 1 pune în

evidenţă fluxul resurselor şi al bunurilor economice pe de o parte şi cel al veniturilor şi

cheltuielilor, pe de altă parte.

Figura nr. 1: Circuitele economice: materiale şi monetare

Desigur, orice producător este atât ofertant cât şi solicitant; el cere materii prime,

materiale, muncă, elemente de capital şi oferă mărfuri sau servicii. La fel, orice

consumator îmbracă ipostaza atât de ofertant de diverse resurse, cât şi de primitor de

bunuri economice. Producătorul urmăreşte maximizarea profitului, iar consumatorul

maximizarea satisfacţiei.

Recunoaşterea sectorului public în viaţa economică complică si simplifică

totodată funcţionarea activităţii economice.

Implicarea sectorului public în activitatea economică ajută la derularea eficientă şi

echitabilă a fluxurilor economice şi se reflectă schematic prin apariţia altor şase circuite

economice. În figura nr. 2 acestea reflectă corelaţiile dintre producători-sector public,

consumatori-sector public.

13Piaţa factorilor de producţie

Piaţa resurselor (Factorilor de Producţie)

Activitatea Economică

Piaţa mărfurilor şi serviciilor

Producători Consumatori

veniturile consumatorilor

muncă, pământ, capital

cheltuielile consumatorilor

mărfuri şi servicii

cost de producţie

veniturile producătorului

mărfuri şi servicii

muncă, pământ, capital

Figura nr. 2: Relaţiile dintre sectorul public şi agenţii economici

În primul rând, (fluxul 1) guvernul obţine venituri din activitatea agenţilor

economici producători. Este vorba despre impozitele pe profit şi alte taxe percepute sub

forma unor plăţi publice de genul taxelor de parcare sau plăţilor pentru utilităţi.

În al doilea rând, (fluxul 2) sectorul public mai obţine venituri şi din activitatea

agenţilor economici consumatori. În acest caz, se includ impozitele pe venituri ale

menajelor. De asemenea, statul asigură unele bunuri şi servicii ca orice ofertant pe piaţa

privată si obţine venituri pentru această activitate.

În al treilea rând, (fluxul 3) există o legătură între stat şi agenţii economici, prin

intermediul sectorului financiar sau pieţei de capital. Desigur, statul obţine venituri în

urma tranzacţiilor pe piaţa capitalurilor, adică se împrumută şi intră în relaţii de concurenţă

cu ceilalţi participanţi la schimburi. Pentru aceste fonduri, statul plăteşte dobândă ca orice

debitor.

În al patrulea rând, (fluxul 4) sectorul public participă direct la schimburile de

pe piaţa factorilor de producţie, la fel ca un agent privat, atrăgând şi cumpărând resursele

necesare, atunci când este producător.

În al cincilea rând, (fluxul 5) statul se află şi în ipostaza de cumpărător de

bunuri, participând astfel la schimburile de pe piaţa mărfurilor şi serviciilor. Pentru plata

acestor bunuri, statul foloseşte fonduri acumulate prin taxe şi impozite sau împrumuturi.

Aceste bunuri cumpărate de stat sunt destinate fie direct unor consumatori menaje sau

firme fie indirect, activităţii de producţie publică.

În al şaselea rând, (fluxul 6) guvernul se implică în economie şi prin transferul

plăţilor, de exemplu, prin sistemul asigurărilor sociale.

Toate aceste fluxuri economice creează o conexiune evidentă între sectorul public

şi cel privat. Atunci când statul intervine pe piaţa factorilor de producţie sau a mărfurilor

14

Piaţa mărfurilor şi serviciilor

Guvernul (sectorul public)

Producători Consumatori

Sector financiar 4

321

6

5

6

şi serviciilor în calitate de cumpărător, acţiunea sa influenţează, prin deciziile de preţ şi

producţie, atât activitatea de producţie a agenţilor privaţi, cât si sistemul de preţuri pe piaţă.

Atunci când politica fiscală se manifestă prin practicarea unor impozite mici, activitatea

investiţională privată este încurajată şi creşte incitaţia la muncă. Impozitele mari,

descurajează activitatea privată.

În consecinţă:

a) statul intervine în viaţa economică fie printr-un comportament obişnuit unui agent

economic, fie prin exercitarea atributelor sale de reglator al pieţei. În prima

situaţie, statul poate fi producător, consumator, partener în operaţii de schimb. În cea

de-a doua situaţie, statul este titular unic de emisiune monetară, este principalul

realizator al protecţiei sociale, este responsabil al executării bugetului.

b) statul se implică în economie atât la nivelul microeconomic, cât şi macroeconomic.

Măsurile adoptate în vederea reglementării activităţii unor agenţi economici vizează

domeniul microeconomiei şi include: stabilirea unor preţuri, fixarea unor limite

minime sau maxime de preţ, determinarea salariului minim şi mediu, gestionarea şi

administrarea proprietăţii publice, acordarea unor subvenţii, medierea unor conflicte

de muncă, acordarea de ajutoare etc. La nivel macroeconomic, implicarea statului

vizează măsurile adoptate în vederea eliminării sau înlăturării unor dezechilibre cum

ar fi inflaţia şi şomajul şi capătă forma politicilor macroeconomice cum ar fi politica

fiscală, a cheltuielilor publice, monetară, bugetară etc. Desigur, implicarea statului la

aceste două nivele este forţat delimitată. În realitate, nivelul microeconomic se află

în strânsă corelaţie cu cel macroeconomic şi la fel, şi acţiunile publice se află în

interdependenţă. De exemplu, chiar dacă un conflict de muncă este aparent un aspect

microeconomic, implicarea statului în medierea acestuia nu se face decât în situaţia

în care menţinerea lui ar genera extinderea problemelor de muncă în economie şi ar

afecta un sector sau ramură economică; dacă conflictul de muncă nu reprezintă decât

o lipsă de comunicare între patronat şi sindicat care nu pare o ameninţare la

desfăşurarea întregii activităţi economice, implicarea statului nu se justifică. De

asemenea, în fixarea unor limite de preţ, implicarea publică şi apariţia de preţuri

administrate este o necesitate numai dacă piaţa produsului, respectiv legea cererii şi

ofertei nu asigură un nivel de preţ, considerat satisfăcător atât de producător cât şi de

consumator.

c) intervenţia statului are caracter limitat. Acesta este impus de următoarele aspecte:

autonomia organelor administrative de stat, care prezintă o limită în ceea ce

priveşte acţiunile acestor instituţii

15

libera iniţiativă a agenţilor economici care este o trăsătură generală într-o

economie de piaţă şi este aplicabilă tuturor în mod egal

raportul de interese dintre cei pro şi contra intervenţiei statului şi care se află în

poziţii de influenţare a deciziei publice.

Astfel, într-o economie de piaţă în care guvernarea revine unor forţe politice care

se pronunţă pentru o implicare mai mare a statului în economie, se constată că intervenţia

acestuia este mai puţin frânată, dar ea are totuşi o limită. Aceasta decurge din celelalte

două aspecte respectiv autonomia organelor statului şi libera iniţiativă care nu pot fi

depăşite respectiv încălcate, fiind reglementate prin legi juridice, ele însele o consecinţă a

intervenţiei statului în viaţa economică.

2. 2. Funcţiile sectorului public

Sectorul public îndeplineşte câteva funcţii1 majore:

a) funcţia de alocare

b) funcţia de distribuţie a veniturilor

c) funcţia de stabilizare

Funcţia de alocare se referă la implicarea statului în mecanismul pieţei în

vederea determinării tipului şi calităţii unui serviciu public şi la posibilităţile de creştere a

veniturilor pentru acoperirea cheltuielilor neccesare prestării acestuia. Desigur, atunci

când piaţa asigură o utilizare eficientă a resurselor, implicarea statului este minoră şi constă

în acţiuni menite să încurajeze concurenţa şi libera intrare pe piaţă. Dimpotrivă, atunci

când nu există o competiţie eficientă şi se manifestă o situaţie de monopol sau externalităţi,

implicarea publică este necesară pentru reglementarea activităţii economice. Aceasta se

face fie prin producţie publică directă, fie prin sprijinirea firmelor private în adoptarea

deciziilor privind tipul, cantitatea şi calitatea producţiei. În acest sens, se face distincţia

între producţia directă de stat în care întreaga activitate de realizare a unui bun este

asigurată de sectorul public şi producţia publică indirectă în care bunul se realizează de

firme private pe baza unor decizii publice. De exemplu, echipamentele militare sunt în

general asigurate de sectorul public, prin comenzi la firme private.

Distribuţia veniturilor se referă la implicarea statului pe piaţă prin procesul de

ajustare a veniturilor şi avuţiei acumulate din tranzacţii economice. Deşi analiza

economică nu oferă indicii în ceea ce priveşte corectitudinea acestei repartiţii, principiile

de echitate socială şi justă reglementare a avuţiei stau la baza politicilor fiscale şi a

cheltuielilor publice. Distribuţia veniturilor se asigură în practică în special prin sistemul

1 Apgar, W., Brown, H., Microeconomics and public Policy, Scott, Foresman and Company, Illinois, p. 292

16

impozitelor progresive care constă în perceperea unor impozite mai ridicate asupra

veniturilor mai mari. În acest fel, sectorul public încasează fonduri ce pot fi folosite pentru

acordarea de bonuri sau bilete de masă celor cu venituri mici sau pentru oferirea de

locuinţe de stat, mai ieftine.

Stabilizarea reprezintă o funcţie a sectorului public care vizează crearea cadrului

legal ce asigură şi protejează tranzacţiile economice publice şi private. Obiective precum

creşterea ocupării forţei de muncă, stabilitatea preţurilor, creşterea economică se află în

centrul politicilor macroeconomice.

Ocuparea forţei de muncă este un proces care poate fi privit în strânsă legătură cu

fenomenul şomajului şi politicile de diminuare a acestuia. Stabilizarea preţurilor este o

cerinţă a unei economii de piaţă solide şi prospere şi se asigură prin controlarea inflaţiei şi

adoptarea pachetelor de măsuri pentru diminuarea inflaţiei. Creşterea economică este un

proces complex care apare ca o consecinţă a consolidării economiei şi se reflectă sintetic,

prin creşterea producţiei totale şi pe locuitor, care se exprimă în creşterea produsului

naţional brut pe locuitor.

Implicarea statului în economie prin exercitarea funcţiilor de alocare, distribuţie şi

stabilizare trebuiau să vizeze corelarea permanentă a deciziilor şi acţiunilor publice.

Aceasta, deoarece uneori pot să apară contradicţii între obiectivele publice. Impozitarea

progresivă poate conduce la scăderea incitaţiei la muncă şi chiar ineficienţă, funcţia de

distribuţie fiind astfel în relaţie conflictuală cu cea de alocare. Stabilizarea ca funcţie

esenţială a sectorului public se poate concretiza ea însăşi în prevederi conflictuale de

legislaţie, ştiut fiind faptul că legile sunt interpretabile, mai ales dacă normele

metodologice de aplicare apar mai târziu decât momentul intrării sale în vigoare. Astfel,

stabilizarea poate avea ca efect descurajarea unor agenţi economici sau chiar o încălcare a

principiului distribuţiei, dacă sunt favorizate anumite categorii sociale. Cu alte cuvinte,

implicarea statului în economie nu asigură automat eficienţa economică şi echitatea

socială. Eliminarea unor dezechilibre prin decizia publică se realizează în contextul în care

alte imperfecţiuni se menţin. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie ignorat rolul sectorului

public în viata economică.

Rolul sectorului public şi caracteristicile implicării sale în economie pot fi

reprezentate schematic prin surprinderea elementelor principale în figura nr. 3.

17

Funcţii Micro-economic

De agent economic

Distribuţie a veniturilor

Stabilizare economică

Alocare a resurselor

stabilirea unor preţuri sau limite de preţ

determinarea salariului minim şi mediu pe economie

gestionarea proprietăţii publice

acordarea de subvenţii medierea unor conflicte

de muncă acordarea de ajutoare

producător consumator partener în

operaţii de schimb

Figura nr. 3: Implicarea sectorului public în economie

2. 3. Conducerea sectorului public

Activitatea administraţiei publice se desfăşoară prin intermediul funcţionarilor

publici care sunt numiţi de conducătorul instituţiei publice respective.

Există mai multe nivele ale conducerii sectorului public. Legea privind statutul

funcţionarului public nr. 188/1999 cuprinde funcţii publice de conducere şi funcţii publice

de execuţie în mai multe segmente ale sectorului public:

în aparatul Guvernului şi al Parlamentului

în aparatul propriu al ministerelor şi al celorlalte organe centrale

în serviciile descentralizate ale ministerelor şi ale altor organe centrale din

unităţile administrativ-teritoriale

în aparatul de lucru al prefecturii şi al autorităţilor administraţiei publice locale.

I) Aparatul Guvernului şi al Parlamentului

A. Funcţii publice de conducere

1. Secretar general al Guvernului

2. Secretar general al Senatului

3. Secretar general al Camerei Deputaţilor

4. Secretar general adjunct al Guvernului

5. Secretar general adjunct al Senatului

6. Secretar general adjunct al Camerei Deputaţilor

7. Şef departament

8. Director general

9. Director, director adjunct

10. Şef serviciu, şef sector, şef birou

B. Funcţii publice de execuţie

1. Consilier

2. Expert

18

SECTORUL PUBLIC

Limite ale implicării

Nivele de implicare

Compor-tament

Macro-economic

De reglator al pieţei

Libera iniţiativă a agenţilor economici

Raportul de interese în rândul

decidenţilor publici

Autonomia organelor

administraţiei de stat

măsuri antiinflaţioniste măsuri pentru

combaterea şomajului măsuri de politică fiscală măsuri de politică

monetară măsuri de politică a

cheltuielilor publice măsuri de politică

bugetară

titular unic de emisiune monetară

principalul realizator al protecţiei sociale

responsabil al executării bugetului

3. Consultant

II) Aparatul propriu al ministerelor şi al celorlalte organe centrale

A. Funcţii publice de conducere

1. Secretar general, secretar general adjunct

2. Director general, inspector de stat şef

3. Director general adjunct, inspector de stat adjunct

4. Director, inspector-şef

5. Director adjunct, inspector-şef adjunct

6. Şef serviciu, şef sector, şef birou

B. Funcţii publice de execuţie

1. Consilier, expert, consultant

2. Inspector de specialitate, referent de specialitate

3. Inspector

III) Servicii descentralizate ale ministerelor şi ale altro organe centrale din unităţile

administrativ-teritoriale

A. Funcţii publice de conducere

1. Director general, inspector-şef

2. Director general adjunct, inspector-şef adjunct

3. Director, director adjunct

B. Funcţii publice de execuţie

1. Consilier, expert, consultant

2. Inspector de specialitate, referent de specialitate

3. Inspector

4. Referent

NOTĂ: Funcţiile publice specifice unor autorităţi sau instituţii publice centrale ori unor

instituţii subordonate acestora se stabilesc de conducătorii autorităţilor sau instituţiilor

respective, cu acordul autorităţilor ierarhic superioare şi cu avizul Agenţiei Naţionale a

Funcţionarilor Publici.

IV) Aparatul de lucru al prefectului şi al autorităţilor administraţiei publice locale

A. Funcţii publice de conducere

1. Secretarul judeţului, secretarul municipiului Bucureşti, secretarul general

al prefecturii

2. Secretarul municipiului, oraşului, comunei

3. Şef departament

4. Arhitect-şef, arhitect-şef adjunct

19

5. Director general, director general adjunct

6. Director, director adjunct

7. Şef serviciu, şef birou, şef sector

B. Funcţii publice de execuţie

1. Consilier, expert, consultant

2. Inspector de specialitate, referent de specialitate: gradele II şi III

3. Inspector, referent

4. Inginer agronom

5. Medic veterinar

6. Perceptor

7. Agent agricol

NOTĂ:

1. Funcţiile specifice din aparatul de lucru al prefectului se stabilesc prin ordin al

acestuia, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

2. Funcţiile specifice din aparatul de lucru al autorităţilor administraţiei publice locale

se stabilesc, la propunerea preşedintelui consiliului judeţean sau, după caz, a

primarului, prin hotărâre a consiliului judeţean sau local şi cu avizul Agenţiei

Naţionale a Funcţionarilor Publici.

Funcţionarii publici ocupă un post sau altul în funcţie de pregătirea lor, existând

trei categorii profesionale cu mai multe grade şi clase de pregătire.

Aceste categorii profesionale şi activităţile corespunzătoare lor sunt cuprinse în

Figura nr. 4.

Desigur, pentru ocuparea unei funcţii publice de conducere sau execuţie,

candidatul trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:

să aibă un dosar profesional clar în care sunt incluse documentele obligatorii de

numire, depunere a jurământului şi evaluare anuală;

să cunoască drepturile şi obligaţiile sale.

20

Funcţionari publici

Categoria A Categoria B Categoria C

Studii superioare de lungă durată

Studii superioare de scurtă durată

Studii medii, liceale sau postliceale

Activităţi aplicare, executare a

legilor control consiliere coordonare elaborare de

reglementări conducere

Activităţi aplicare, executare a

legilor îndrumare elaborare de proiecte

de reglementări conducere elaborare de lucrări

pregătitoare pentru adoptarea deciziilor

Activităţi aplicare, executare a

legilor control

Figura nr. 4: Categoriile profesionale ale funcţionarilor publici

Evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici revine în sarcina Agenţiei

Naţionale a Funcţionarilor Publici, constituită în subordinea Guvernului şi având

personalitate juridică. Organigrama Agenţiei cuprinde Preşedintele său, numit de primul

ministru, doi vicepreşedinţi, un secretar general, patru direcţii generale şi servicii în

subordine. Rolul acestei agenţii este de a elabora şi aplica strategia şi politicile Guvernului

în domeniul managementului public.

Funcţii mai complexe revin Ministerului Funcţiei Publice, respectiv de aplicare a

strategiei şi politicilor Guvernului în domeniul administraţiei publice centrale şi locale şi

de coordonare a elaborării strategiei şi politicilor în domeniul funcţiei publice. Atribuţiile

sale în domeniul administraţiei publice centrale, locale şi al funcţiei publice sunt precizate

în Hotărârea privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Funcţiei Publice nr. 77 din 31

ianuarie 2000.

21

Capitolul III. Piaţa şi politica publică

3. 1. Eficienţa şi echitatea sistemelor economice

Viaţa economică cunoaşte o multitudine de procese şi fenomene, de

comportamente şi strategii ale agenţilor economici, de reacţii şi mecanisme ce se manifestă

ca răspuns la dinamica variabilelor pieţei. Mai mult decât atât, fiecare domeniu de

activitate şi astfel şi agenţii economici se află sub incidenţa mai mare sau mai mică a unor

instrumente de politică publică. Cu alte cuvinte, participanţii la viaţa economică pentru a

face faţă exigenţelor economice trebuie să respecte nu numai legile pieţei şi concurenţei,

dar şi cerinţele impuse prin intervenţia puterii publice în domeniul respectiv.

Evaluarea unui sistem economic se face pe baza a două criterii: eficienţă şi

echitate. Dacă primul este, în general, cunoscut de agenţii economici, care apelează la

calcule de eficienţă în procesul de luare a deciziilor, cel de-al doilea este ignorat în mare

măsură.

Eficienţa economică este considerată o reflectare a mărimii unui rezultat

economic care este în general, cantitatea totală de bunuri sau servicii obţinută de agentul

economic.

Eficienţa economică este legată de o activitate şi un comportament raţional. De

aceea, în contextul relaţiei efort-efect, eficienţa înseamnă obţinerea unui efect maxim pe

unitate de efort sau depunerea unui efort minim pe unitate de efect. Eficienţa economică

trebuie analizată prin prisma componentelor sale şi anume eficienţa în producţie,

eficienţa distribuţiei şi satisfacţia consumatorului.

Teoria economică consideră o producţie eficientă atunci când fiecare firmă

realizează o producţie dată pe seama combinării factorilor de producţie cu costuri minime.

În condiţiile în care resursele economice au caracter limitat, creşterea producţiei unui bun

se poate face pe seama scăderii producţiei altui bun.

De asemenea, resursele economice trebuie distribuite între producători astfel încât

transferul resurselor să nu permită creşterea producţiei unui bun decât prin sacrificarea

altuia. Grafic, eficienţa în producţie este reflectată de curba (frontiera) posibilităţilor de

producţie (Figura nr. 6).

Figura nr. 6: Frontiera posibilităţilor de producţie

Aceasta reprezintă un instrument grafic care exprimă totalitatea combinaţiilor de

bunuri (x şi y) care pot fi realiyate în condiţiile valorificării la maximum a resurselor

disponibile. Astfel, creşterea producţiei bunului x este posibilă pe seama reducerii

producţiei bunului y, şi invers. O combinaţie de bunuri situată pe frontiera posibilităţilor

de producţie (punctul A) este considerată eficientă prin prisma alocării şi utilizării

resurselor. În schimb, o combinaţie de bunuri de tipul B este posibilă, dar ineficientă,

rămânând resurse disponibile pentru acest scop neutilizate. O combinaţie de bunuri de

tipul C este imposibil de realizat în aceleaşi condiţii tehnice, dar printr-o dezvoltare

intensivă şi tehnologii superioare, care ar schimba frontiera posibilităţilor de producţie ar

permite şi realizarea acestei combinaţii.

Un aspect important al eficienţei în producţie este avantajul comparativ care ia

în considerare costul de oportunitate al unei acţiuni. Astfel, o decizie sau acţiune prezintă

o valoare nu numai monetară dar şi comparativă. Valoarea strict monetară reprezintă

suma cheltuielilor ocazionate de această acţiune. Valoarea comparativă reprezintă costul

celei mai bune alte acţiuni sacrificate. În acest sens, un teren aparent fără utilitate pentru

activitatea de construcţii poate reprezenta o valoare pentru societate dacă reprezintă o zonă

naturală de interes.

Eficienţa distribuţiei se manifestă atunci când bunului distribuit indivizilor i se

atribuie cea mai mare valoare economică, adică utilitate. Distribuţia bunurilor devine

eficientă atunci când rata marginală de substituţie* între două bunuri este aceeaşi pentru

toţi consumatorii.

În acest fel se explică preferinţele diferite în consumul indivizilor şi alegerile lor.

Desigur, la nivel individual, eficienţa distribuţiei se asigură prin deciziile privind

alocare venitului.

* rata marginală de substituţie este cantitatea dintr-un bun necesară pentru a compensa reducerea consumului cu o unitate dintr-un alt bun.

Bunul x

Bunul yCurba posibilităţilor de producţieB

A C

23

La nivelul societăţii, decizia publică pentru asigurarea eficienţei distribuţiei este

mult mai complexă. Astfel, premisa instaurării eficienţei distribuţiei este ca fiecare

membru al societăţii să beneficieze de un minim de cantitate dintr-un anumit bun, sau altfel

spus, ca anumite bunuri să fie distribuite în mod egal. În acest moment însă intervin

considerentele de echitate, fiind posibil de preferat uneori, o alocare ineficientă.

Satisfacţia consumatorului sau principiul suveranităţii consumatorului reprezintă

o combinaţie a eficienţei în producţie şi distribuţie. În acest sens, resursele societăţii

trebuie orientate spre valorificare în producţiile bunurilor cerute de consumatori, aceştia

fiind dispuşi să le cumpere. Există în acţiunile oamenilor fie un câştig fie o pierdere de

satisfacţie, ca şi în activitatea productivă. Deciziile individuale pot fi conflictuale cu cele

ale societăţii. De exemplu, un individ poate considera că cea mai bună alocare a timpului

său este pentru vizionarea filmelor. Principiul suveranităţii consumatorului îi permite o

asemenea decizie şi chiar poate fi eficientă dacă această acţiune îi generează cea mai mare

satisfacţie. Dar societatea consideră că o astfel de acţiune individuală este inechitabilă.

Esenţială pentru orice sistem economic este cunoaşterea formelor de exprimare a

eficienţei economice şi a modalităţilor sale de creştere. În Figura nr. 4 sunt prezentate cele

mai frecvente forme şi căi de creştere a eficienţei economice.

Figura nr. 4: Formele sale şi modalităţile de creştere.

În schimb, echitatea demonstrează modul în care rezultatul economic este

distribuit membrilor societăţii. Aceasta înseamnă că un sistem economic, în general, poate

atinge o performanţă ridicată în ceea ce priveşte volumul producţiei, dar aceasta poate fi

Eficienţa în economie

Mod de exprimare

Căi de creştere

efect / efort productivitatea rentabilitatea cursul de revenire

brut la import

efort / efect costul mediu consumul

specific cursul de revenire

brut la export

reducerea costurilor îmbunătăţirea

calităţii bunurilor economice

utilizarea de noi metode de gestiune

şi managementutilizarea de

noi tehnologii

pregătirea superioară a factorului uman

creşterea gradului de organizare a

activităţii

îmbunătăţirea condiţiilor de

muncă

creşterea gradului de cointeresare a

factorului muncă

Natura implicaţiilor domenii

producţie distribuţie

consum

tehnică

economică

24

scăzută în planul viziunii societăţii dacă firma nu reuşeşte să asigure o corectă alocare a

bunurilor şi serviciilor realizate.

Echitatea este un principiu adeseori esenţial în adoptarea deciziilor economice.

Aceasta exprimă corectitudinea sau justeţea unei măsuri sau intervenţii economice.

Echitatea nu trebuie confundată cu egalitatea sau echilibrul economic, ea fiind necesară şi

în condiţii sau, mai ales, în condiţii de inegalitae economică. În Figura nr. 5 sunt

prezentate caracteristicile echităţii ca principiu aplicat în economie.

Figura nr. 5: Echitatea ca principiu cu aplicabilitate economică

Echitatea orizontală se manifestă atunci când se aplică aceeaşi măsură

indivizilor care prezintă caracteristici economice neclare. De exemplu, se respectă

principiul echităţii orizontale atunci când indivizi cu aceleaşi venituri suportă aceeaşi

povară a impozitului sau dacă persoane cu nevoi şi venituri similare beneficiază de aceleaşi

avantaje.

Echitatea verticală se manifestă atunci când o anumită măsură este aplicată

diferenţiat unor indivizi care dispun de caracteristici economice distincte. De exemplu,

principiul echităţii verticale se respectă în domeniul fiscalităţii atunci când veniturile

individuale sunt impoziatate diferit, fiind un argument esenţial pentru sistemul de

impozitare progresivă sau proporţională. Astfel, dacă deţinătorii de venituri mai mari

suportă un impozit mai ridicat, venitul marginal adică sporul de venit potenţial de câştigat

capătă o importanţă mai redusă faţă de veniturile mai mici. De asemenea, echitatea

verticală se regăseşte şi în domeniul educaţiei, atunci când se acordă burse sau alte

avantaje materiale studenţilor cu venituri mai mici.

ECHITATEA ÎN ECONOMIE

Forme

Aspecte ale manifestării sale

Orizontale

Verticale

De Distribuţie

distribuţia rezultatelor activităţii economice

perceperea unor impozite diferenţiate

redistribuirea veniturilor

25

Echitatea de distribuţie exprimă corectitudinea în maniera în care rezultatele din

economie sunt distribuite între indivizi. Desigur, problemele economice prezintă în

general mai multe alternative şi chiar soluţii şi de aceea, proiectele sau politicile economice

generează efecte diferite de distribuţie. Aceasta impune ca analiza economică să cuprindă

studii de oportunitate în asigurarea distribuţiei şi evaluarea alternativelor economice,

pornindu-se de la premisa că orice decizie generează consecinţe care se distribuie diferit

asupra indivizilor. Uneori echitatea de distribuţie se concretizează prin distribuţia

venitului, a avuţiei sau chiar în cadrul economiei bunăstării prin utilitate.

Pentru o corectă evaluare economică, care să aibă în vedere atât criteriul eficienţei

cât şi al echităţii, un agent economic trebuie să cunoască:

- condiţiile în care o piaţă competitivă înregistrează rezultate eficiente;

- relaţia dintre mecanismele pieţii şi echitatea distribuită;

Un sistem economic, respectiv un agent economic transformă resursele în bunuri

şi servicii destinate consumului curent sau viitor. În orice moment, o economie dispune de

un volum limitat de resurse sau avuţie. Pe de o parte, o comensurare a succesului

economic are ca punct de plecare abilitatea sistemului economic de a utiliza volumul de

resurse pentru obţinerea nivelului agregat de bunuri şi servicii. Pe de altă parte, pentru

transformarea resurselor în bunuri şi servicii, sistemul economic distribuie produsele între

membrii societăţii. Ori, cum transformarea resurselor implică întotdeauna relaţii de

schimb prin care se vând şi se cumpără factori de producţie şi bunuri de consum, distribuţia

determină nivelul consumului curent al indivizilor dintr-o societate. De asemenea,

dinamismul pieţei contemporane face ca resursele existente sau bunurile de investiţii să fie

redistribuite în scopul distribuţiei de avuţie.

Prin urmare, relaţiile dintre piaţă şi eficienţă, dintre piaţă şi echitate pot fi înţelese

dacă se analizează mai multe aspecte, aşa cum s-a precizat deja pentru o corectă evaluare

economică şi anume: condiţiile în care o piaţă înregistrează eficienţă, relaţiile piaţă-

echitate, echitatea proceselor şi rezultatelor.

a) Condiţiile în care o piaţă competitivă înregistrează rezultate eficiente

Diversitatea economiilor ţărilor reflectată de diferite nivele de producţie şi de

satisfacere a trebuinţelor are la bază diferenţa de eficienţă dintre acestea. Înseamnă că o

economie de piaţă poate fi mai mult sau mai puţin eficientă faţă de alta.

Eficienţa se asociază cu cea mai bună utilizare a resurselor în scopul obţinerii

maximului de efect. Eficienţa poate fi de natură tehnică sau economică.

26

Eficienţa tehnică exprimă condiţiile existente în care un agent economic (sau

ramură sau economie) înregistrează un maxim de efect prin folosirea resurselor disponibile

în cea mai bună alternativă.

Eficienţa economică denumită şi eficienţa Pareto sau de distribuţie exprimă

condiţiile în care nu numai, un sistem înregistrează eficienţă tehnică, dar şi satisface

preferinţele consumatorilor producând acele bunuri şi servicii cerute de aceştia, adică

pentru care există o nevoie solvabilă.

În acest fel, o economie devine eficientă dacă îndeplineşte următoarele condiţii:

să existe pe piaţă mulţi cumpărători şi vânzători;

să genereze informaţie deplină;

să nu existe costuri tranzacţionale adică acele cheltuieli legate de realizare

schimbului, care de cele mai multe ori sunt ridicate şi ignorate; de exemplu, costul

obţinerii de informaţii este un cost tranzacţional;

să nu se manifeste efecte propagate, adică consumul sau producţia unui individ,

respectiv agent economic să nu afecteze direct bunăstarea celorlalţi.

În practica economică aceste condiţii nu se regăsesc simultan, ceea ce înseamnă că

pieţele reale sunt imperfecte şi chiar dacă se caracterizează prin atomicitate, adică există

mulţi vânzători şi cumpărători de puteri economice apropiate, informaţia nu poate fi totală,

iar costurile tranzacţionale nu pot fi zero. De aceea, sistemele economice au grade diferite

de eficienţă şi aspiră la nivele superioare, iar intervenţia statului urmăreşte creşterea

acesteia.

b) Relaţia piaţă - echitate

O piaţă eficientă nu este obligatoriu şi echitabilă. Chiar în condiţiile unei pieţe

perfecte pot exista grupuri de indivizi cu venituri foarte mici sau foarte mari pentru a putea

forma un întreg social.

Orice sistem economic funcţionează pe baza unor reguli care difinesc activităţile

acceptate de societate la un moment dat. În determinarea dimensiunii intervenţiei

guvernamentale sau a politicilor care să genereze echitate, există multiple controverse.

Aceasta, deoarece un efect economic echitabil este greu de definit, el depinzând de valorile

individuale şi de convingerile oamneilor. De aici, se ridică şi întrebarea dacă piaţa asigură

o distribuţie corectă, echitabilă a resurselor.

Pentru a răspunde, echitatea trebuie analizată pe trei planuri, respectiv în planul

înzestrării cu resurse, al proceselor desfăşurate într-o economie şi al rezultatelor obţinute.

c) Echitatea înzestrării cu resurse

27

Un criteriu esenţial al echităţii este legat de dimensiunea înzestrării, pornindu-se

de la aceea că orice individ este îndreptăţit să beneficieze de pe urma înzestrării sale, ca

urmare a unor mecanisme precum moştenire, descoperire, trăsături înnăscute, etc. De

aceea, de exemplu pentru un părinte este echitabil să decidă să amâne consumul său şi să

transfere avuţia acumulată, copiilor săi. Dar transferul de avuţie între generaţii este el

însuşi inechitabil construit. De aceea, unii susţin că dacă roadele muncii proprii revin

corect indivizilor care au prestat-o, moştenirile ar trebui redistribuite pentru binele comun.

Ori, aceasta nu se întâmplă într-o economie contemporană tocmai pentru că nu sunt obiect

de moştenire numai bunurile materiale ci şi trăsăturile de natură biologică, abilităţi,

îndemânări, ceea ce face ca moştenirea iniţială să fie diferită de la un individ la altul.

Chiar dacă aceasta face ca unii să dispună de un avantaj inechitabil asupra altora,

eliminarea deosebirilor de înzestrare este imposibilă.

La fel se întâmplă şi la nivelul înzestrării cu resurse ale unei ţări. Se ştie că

fiecare economie dispune de un potenţial propriu de resurse care poate fi sporit mai mult

sau mai puţin prin importuri. Este echitabil ca unele ţări să beneficieze de resurse naturale

mai bogate decât altele? Este echitabil ca unele economii să aibă o capacitate de import

mai mare decât altele? Probabil că nu, dar eliminarea deosebirilor de înzestrare este

imposibilă. Acesta este punctul de plecare în explicarea dezvoltării economice diferite a

ţărilor, a nivelelor de trai diferite, ale populaţiilor, etc.

d) Echitatea proceselor

Este vorba despre caracterul echitabil al proceselor generatoare de rezultate. Este

evident că orice individ sau agent economic este îndreptăţit să-şi însuşească ceea ce rezultă

din muncă, respectiv activitatea sa pe o piaţă competitivă. Altfel spus, fiecare dispune de o

şansă egală de a câştiga un venit corespunzător abilităţilor proprii. Dar, cum aceste

aptitudini diferă de la individ la individ şi de la un agent economic la altul, şi rezultatele lor

vor fi diferite. Aşa se explică de ce doi agenţi economici care au acelaşi profil de

activitate, se aprovizionează de pe aceeaşi piaţă şi comercializează produsele pe aceeaşi

piaţă de desfacere, obţin rezultate diferite: unul dispune de un manager mai abil decât

celălalt. Această abilitate a întreprinzătorului a devenit un nou factor de producţie şi

exprimă capacitatea acestuia de a combina raţional factorii tradiţionali, în vederea unei

activităţi eficiente.

e) Echitatea rezultatelor

Echitatea rezultatelor obţinute de agenţii economici este la fel de greu de asigurat

ca şi celelalte variante anterioare. Chiar în ipoteza a doi indivizi cu aceleaşi resurse şi

şanse de dezvoltare, rezultatele lor nu pot fi identice. Egalitatea rezultatelor lor nu se poate

28

asigura. Aceasta, deoarece pe lângă deosebirile de abilităţi înnăscute, există elementele

întâmplătoare diferite cu care se confruntă fiecare dintre ei în procesul pieţei. Dacă un

agent economic descoperă o nouă tehnologie sau procedură de producţie care îi permite să

câştige mai mult, el va înregistra rezultate superioare faţă de alţii. În aceste condiţii se

poate susţine că important este să se egalizeze nu veniturile ci satisfacţia, ştiindu-se că

utilitatea marginală pe unitate monetară cheltuită de o persoană săracă este mai mare decât

utilitatea marginală pe unitate monetară cheltuită de o persoană bogată. Ca urmare,

redistribuirea veniturilor de la cei cu venituri ridicate la categoriile sărace duce la creşterea

satisfacţiei generale a membrilor societăţii.

În general factorii de decizie optează pentru îmbunătăţirea substanţială a situaţiei

unui grup mic de indivizi şi nu pentru ameliorarea într-o mică măsură a situaţiei unui grup

mare de indivizi, ceea ce adânceşte inegalitatea de rezultate între aceştia.

3. 2. Piaţa şi eşecul pieţei

Afirmarea pieţei concurenţiale – pilon al economiei de piaţă – este un proces

dificil, în evoluţia căruia se înregistrează succese, dar şi eşecuri.

Astfel, piaţa concurenţială oferă multiple avantaje. Se ştie că numai concurenţa

este în măsură să genereze eficienţă eocnomică şi că pe termen scurt firmele cu activitate

mai eficientă reuşesc să-şi mărească cota de piaţă faţă de rivalii care produc cu costuri mai

ridicate. De asemenea, concurenţa este cea care face ca produsele cerute de cumpărători să

fie oferite pe piaţă, prin menţinerea unui număr de producători într-un domeniu care să

satisfacă cât mai bine cerinţele cumpărătorilor. În plus, firmele competitive reflectă

eficienţa utilizării factorilor de producţie. Aşa se explică de ce firmele care obţin cele mai

mari profituri sunt cele care satisfac cel mai bine ceriţele cumpărătorilor şi de ce salariile

cele mai mare corespund activităţilor cele mai productive.

Pe de altă parte, piaţa concurenţială prezintă imperfecţiuni, generează insuccese

nu numai pentru agenţii economici care nu se pot adapta la exigenţele sale, dar şi pentru

sistemul economic în cadrul căruia s-a manifestat. Insuccesul pieţei se dovedeşte prin

incapacitatea instituţiilor de piaţă ale unui sistem economic de a susţine activităţile

necesare din punct de vedere social sau de a le elimina pe cele nedorite.

În acest context, se recunosc două cauze ale eşecului unei pieţe:

insucces prin structura pieţei (failure by market structure).

Aceasta se manifestă atunci când condiţia concurenţială a multor producători într-

un domeniu nu este asigurată. Într-o asemenea ipostază, concurenţa nu se poate manifesta.

Este cazul pieţelor telecomunicaţiilor, distribuţiei energiei electrice, apei etc. în care preţul

29

şi profitul firmei cu poziţie de monopol se supun unor reglementări guvernamentale. În

plus, politica antitrust urmăreşte să limiteze puterea economică a marilor firme.

insucces prin mecanismul preţului (failure by incentive).

Aceasta se produce atunci când sistemul preţurilor se prăbuşeşte ca o reflectare a

costurilor şi avantajelor din producţie şi consum. Mai exact, fiecare activitate de producţie

şi consum de bunuri şi servicii generează pe de o parte nu numai costuri contabile de

producţie, dar şi costuri sociale, iar pe de altă parte, nu numai venituri firmelor

producătoare, dar şi avantaje sociale.

Dacă producătorii, consumatorii sau mărfurile care fac obiectul schimbului nu

îndeplinesc anumite condiţii (aşa cum s-a precizat deja), se înregistrează nivele eficiente

ale producţiei, distribuţiei sau satisfacţiei consumatorului. Piaţa devine imperfectă şi se

caracterizează prin apariţia monopolurilor sau externalităţilor negative, a bunurilor publice

şi a informaţiei imperfecte.

Monopolul este cunoscut ca acea situaţie de piaţă în care există un singur ofertant

al unui produs. În cele mai multe oraşe, domeniile de distribuţie a energiei electrice, a

gazelor naturale sunt pieţe de monopol.

Monopolul este considerat un insucces al pieţei competitive. Aceasta, deoarece o

ipoteză a pieţei competitive eficiente este ca producătorii să acţioneze drept acceptanţi de

preă. Ori, în situaţia unui singur producător, acesta este cel care stabileşte preţul, oferta

firmei de monopol fiind oferta agregată de pe piaţă. Preţul de monopol nu va fi concurat

de preţurile mai scăzute ale rivalilor, din moment ce aceştia nu există.

Externalităţile apar când acţiunile unui producător sau consumator generează

costuri sau avantaje de partea altor agenţi economici. Externalităţile negative desigur,

generează costuri (de exemplu, legate de poluare), iar cele pozitive, avantaje.

Externalităţile promovează ineficienţă deoarece producătorii nu iau în considerare

în determinarea producţiei sau consumului toate cheltuielile sau câştigurile. Ca urmare, un

producător care generează externalităţi negative, dar nu recunoaşte cheltuieli de producţie

decât pe cele proprii, va determina nivelul producţiei la o mărime superioară nivelului

optim de eficienţă tocmai datorită subevaluării costurilor totale. La fel se întâmplă şi în

cazul unor externalităţi pozitive.

Bunurile publice sunt adeseori considerate ca un efect al “şansei a doua”1, care

apare ca intervenţie a statului după ce piaţa competitivă s-a dovedit ineficientă.

Bunurile publice pot fi interpretate ca externalităţi pozitive, deoarece odată ce au

fost produse, nimeni nu va fi exclus de la beneficiile generate de acestea.

1 Apgar, W., Brown, J., Microeconomics and Public Policy, Scott, Foresman and Company, 1987, cap. 14.

30

Indivizii nu vor fi niciodată motivaţi să plătească pentru un bun public printr-o

decizie colectivă, dacă este posibil să beneficieze de pe urma bunului public când altcineva

suportă cheltuielile acestuia.

Informaţia imperfectă este o trăsătură a economiilor contemporane. Piaţa

eficientă cere ca informaţia disponibilă să fie în întregime accesibilă fără eforturi atât

producătorilor, cât şi consumatorilor. În vederea maximizării satisfacţiei, consumatorii

sunt interesaţi de preţ şi toate caracteristicile mărfurilor.

Informaţia imperfectă determină de multe ori disproporţii în alocarea resurselor.

Dacă pe o piaţă competitivă toţi factorii de producţie, inclusiv munca sunt folosiţi în cea

mai bună alternativă a lor şi ca urmare, obţin cele mai mari venituri posibile, într-o

economie imperfectă, mulţi indivizi nu ştiu ce loc de muncă le-ar aduce cel mai mare

câştig, iar informaţia imperfectă duce la subocupare în multe sectoare.

De asemenea, pentru a produce cu costurile cele mai scăzute şi a înregistra

maximum de eficienţă, agenţii economici trebuie să cunoască care sunt tehnologiile

existente, costurile factorilor de producţie şi contribuţia acestora la procesul de producţie,

etc. Într-o economie imperfectă însă, aceasta este greu de asigurat.

Eficienţa în planul distribuţiei implică între altele ca piaţa să funcţioneze având un

singur preţ, acceptat de vânzători şi cumpărători. În realitate costul obţinerii informaţiei

este de multe ori ridicat, iar producătorii renunţă la a mai căuta informaţia de preţ,

preferând să vândă la un nivel corespunzător propriei strategii.

3. 3. Formele intervenţiei publice pe piaţă

Piaţa funcţionează pe baza unor legi economice obiective, nescrise. Încălcarea lor

de către agenţii economici, respectiv ignorarea legii cererii şi ofertei, a concurenţei atrage

insuccese în activitatea economică. Existenţa monopolurilor, manifestarea externalităţilor,

valorificarea bunurilor publice în condiţiile unor informaţii imperfecte şi ale unor costuri

ridicate de tranzacţii impun implicarea statului pe piaţă.

Rolul intervenţiei publice este de creştere a eficienţei economice sau de

consolidare a principiilor de echitate astfel încât activitatea economică să genereze efecte

pozitive suplimentare.

Producţia publică reprezintă cea mai vizibilă formă de intervenţie publică pe

piaţă. Firmele particulare nu oferă bunuri publice pure şi de aceea, de multe ori intervin

organele administraţiei publice şi colectează fonduri pentru servicii de pe urma cărora

beneficiază toţi locuitorii unei zone. În aceste condiţii, trebuie respectate principiile de

nonexclusivitate şi nonrivalitate în consumul bunurilor asigurate prin producţia publică.

31

Situaţiile de monopol reprezintă un domeniu de interes public de cele mai multe

ori. Dacă ar exista un agent economic privat cu poziţie de monopol, preţul produsului sau

serviciului ar avea tendinţă de creştere. În schimb, dacă se crează entităţi publice

producătoare în aceste domenii de activitate, se recunoaşte efortul de creştere a producţiei

şi de diminuare a preţurilor. Este situaţia utilităţilor care sunt produse şi distribuite de

societăţi publice cum ar fi energia, gazul, apa. Chiar şi în aceste condiţii, producătorii

publici pot să limiteze producţia dacă se confruntă cu anumite situaţii de criză. De multe

ori, în oraşele mari, preţul pentru spaţiile de parcare aflate în proprietate publică creşte.

Explicaţia se află în necesitatea de a aduna fonduri pentru diverse servicii locale. Desigur,

creşterea tarifelor pentru parcare ar putea descuraja posesorii de autoturisme care evitând

centrul oraşului ar provoca o valorificare ineficientă a zonei. Aceasta face ca decizia

privind producţia publică să nu fie una simplă, ci o alegere adoptată într-un context

contradictoriu legat de corectitudine şi justificare economică, respectiv echitate şi eficienţă.

Producţia publică nu se realizează numai pentru bunuri publice sau în situaţii de

monopol. Multe bunuri publice pot fi oferite de sectorul privat. În multe zone colectarea

gunoiului, de exemplu, este asigurată de întreprinderi publice, dar privatizarea acestui

serviciu a dus la apariţia de firme private care au acest obiect de activitate. În plus, agenţii

economici privaţi pot oferi aceste servicii la preţuri mai scăzute, ceea ce înseamnă o

îmbunătăţire a eficienţei privind alocarea resurselor.

Cu toate acestea, producţia publică se justifică în situaţiile în care sectorul privat

este ineficient sau inechitabil. În acest sens, învăţământul public este cel mai bun exemplu.

Sub aspectul echităţii, existenţa sectorului public în asigurarea educaţiei este o

necesitate impusă de crearea unei reale concurenţe învăţământului privat. În general,

acesta din urmă este oferit în condiţiile unor taxe ridicate şi astfel, devine restrictiv prin

acceptarea numai a elevilor, respectiv studenţilor care dispun de venituri. Ori, rivalitatea

dintre învăţământul privat şi public face ca educaţia privată să fie asigurată la un nivel de

pregătire ridicat şi să caute câteva mijloace pentru oferirea acestor servicii şi celor mai

săraci (scutiri de taxe sau burse). Sub aspectul eficienţei, existenţa sectorului public în

domeniul educaţiei este justificată de efectele pe care instruirea tinerilor le generează pe

termen mediu sau lung. Este vorba de valorificarea talentelor depistate în care sistemul

educaţional a investit câţiva ani şi care pot avea influenţe pozitive nu numai asupra

individului ci şi asupra societăţii, în general. Astfel, intervenţia publică în educaţie se

justifică atât în calitate de producător public, cât şi de instrument de reglementare al

producătorilor privaţi. Este adevărat însă că în prezent asistăm la reducerea diferenţelor

dintre învăţământul privat şi cel public datorită apariţiei locurilor cu taxă, nesubvenţionate

32

de la buget în învăţământul public, de multe ori mai multe decât locurile fără taxă. În plus,

nivelul taxelor de şcolarizare este apropiat de cel din învăţământul privat unde în general,

condiţiile de studiu sunt mai bune.

Intervenţia publică nu poate fi limitată la activitatea de producţie.

Sistemul impozitelor şi subvenţiilor reprezintă o altă modalitate de intervenţie

publică.

Aplicarea unui impozit sau taxe asupra valorii unui bun modifică nivelul de

echilibru al corelaţiei cerere-ofertă, indiferent cine suportă această creştere de preţ.

Impactul sistemului fiscal asupra consumatorilor şi producătorilor este diferit în funcţie de

mărimea impozitului şi gradul de elasticitate a bunului în funcţie de preţ. Astfel, dacă

creşterea de preţ este suportată de producător, atunci oferta totală se diminuează, acesta

oferind o cantitate mai mică la preţul pieţei. Dacă creşterea de preţ este suportată de

consumator, atunci cererea totală se diminuează, el cerând o cantitate mai mică la preţul

pieţei având în vedere că preţul unitar a crescut. Efectul general este acelaşi ca în situaţia

în care impozitul este suportat de producător şi se va reduce şi cantitatea oferită.

Elasticitatea cererii în funcţie de preţ influenţează nivelul de echilibru deoarece

bunurile pot fi mai mult sau mai puţin sensibile la variaţia preţului. Astfel, un bun cu

cerere inelastică este cel la care atunci când preţul creşte cantitatea cerută scade mai puţin,

fiind în general produse de strictă necesitate care au puţini înlocuitori şi astfel, dependenţa

consumatorului este mare de produsul respectiv.

Subvenţiile sunt considerate un fel de “impozite inverse”. Oferirea unei subvenţii

are ca efect fie reducerea costurilor de producţie şi evident, creşterea cantitătii oferite, fie

scăderea preţului de consum, ceea ce duce la sporirea cantităţii cerute.

Guvernul apelează la aplicarea impozitelor şi taxelor pentru frânarea producţiei

unui anumit bun. Dacă ar interzice producţia respectivă, atunci această măsură ar echivala

cu aplicarea unor taxe atât de ridicate încât nici un producător nu ar fi capabil să accepte

continuarea activităţii. De aceea, prin impozite şi taxe, oferta este doar frânată, existând

producători dispuşi să plătească aceste sume dar să-şi continue activitatea.

Reglementările prin norme şi legi reprezintă o altă formă a intervenţiei publice.

Aici se includ limitele minime şi maxime de preţ, reglementările zonale, legile privind

munca minorilor ş.a.m.d.

Există două categorii de reglementări juridice: economice şi sociale.

Reglementările economice sunt destinate să amelioreze ineficienţa eventuală generată de

un eşec al pieţei sau o situaţie de monopol. Reglementările sociale urmăresc aspectele de

33

echitate şi rezolvarea unor probleme sociale cum ar fi poluarea aerului sau condiţiile de

lucru nesănătoase.

În cadrul reglementărilor economice se disting preţurile “plafon” şi preţurile

“suport”. Preţurile “plafon” reprezintă limitele maxime de preţ la care poate fi vândut un

produs, iar cele “suport”, preţurile minime. De multe ori, asemenea limite sunt justificate

de considerente de echitate, dacă preţul pieţei este prea înalt sau prea scăzut.

Reglementările zonale vizează limitarea anumitor activităţi în unele zone, fiind un

efort de protecţie a comunităţii: limitarea societăţilor de transport într-un oraş, a numărului

de restaurante, etc. Prin acordarea restrictivă a licenţelor în activitatea de transport, se

reduce numărul taxiurilor într-o zonă şi creşte tariful practicat.

3. 4. Contradicţii între eficienţă şi echitate

Dacă la baza unei corecte evaluări a unui sistem economic trebuie să se afle

criterii atât de echitate, cât şi de eficienţă, atunci trebuie să se admită posibilitatea apariţiei

unei stări conflictuale între aceste două cerinţe. Mai mult chiar, pot exista condiţii

contradictorii chiar între elementele de echitate, respectiv înzestrare, procese şi rezultate.

În acest sens, egalitatea de venituri poate constitui un element echitabil prioritar, dar

procesele implicate de asigurarea acesteia sunt apreciate ca incorecte. De exemplu,

egalitatea proprietăţilor funciare poate fi considerată un obiectiv echitabil, dar confiscarea

terenurilor de către guvern în scopul redistribuirii este privită ca un proces incorect; ca

urmare, guvernul este determinat să abandoneze sau să modifice programul de redistribuire

sau să schimbe judecăţile care exprimă un proces corect.

Între echitate şi eficienţă pot exista relaţii contradictorii. Se admite faptul că

indivizii acţionează pentru sporirea veniturilor lor în scopul propriei bunăstări, în timp ce

un sistem care redistribuie bunurile şi serviciile deriorează motivaţiile membrilor societăţii

faţă de muncă. Desigur, indivizii au motivaţii diferite în afara propriei satisfacţii, care

pleacă de la capacitatea sistemului economic de a influenţa dorinţa de muncă a indivizilor.

De exemplu, filozoful John Rowls explică dreptatea socială care caută să minimizeze

conflictul parţial dintre egalitatea de venituri şi stimulentele indivizilor de a-şi îmbunătăţi

situaţia prin “principiul diferenţierii”1. Ca urmare, inegalitatea de venituri se justifică atât

timp cât generează beneficii (sau cel puţin nu dăunează) celui mai dezavantajat membru al

societăţii. În acest sens, indivizii pot urmări creşterea propriului venit atât timp cât

acţiunile lor nu diminuează venitul altora.

1 John Rowls, A Theory of Justice, Cambridge, Mass, Harvard University Press, 1971.

34

Intervenţia publică este o realitate în orice economie de piaţă. Scopul său este

ameliorarea eficientei economice şi respectarea echităţii sociale. De multe ori însă

echitatea primează şi este neglijată cerinţa eficienţei economice. Dar indiferent de

modalităţile de intervenţie publică există o întrebare de avertizare pentru guvernele

democratice: este oare benefic să se corecteze un eşec al pieţei în timp ce alte neajunsuri

ale sale se menţin? Corectarea unei condiţii nesatisfăcute de eficienţă nu generează în

mod obligatoriu îmbunătăţirea eficienţei de ansamblu într-o societate atâta timp cât

alte situaţii rămân ineficiente. De aceea, unii consideră încercarea de corectare a

eşecurilor pieţei a fi o greseală.

Cu toate acestea intervenţia publică nu trebuie şi nu poate fi eliminată. Dar la

baza deciziilor de politică economică trebuie să se afle argumente solide şi analize

economico-sociale. Astfel, poate că resursele statului nu ar mai fi risipite de multe ori pe

acţiuni cu efecte pozitive scăzute sau inexistente sau chiar mai rău, cu efecte negative.

Astfel, o analiză de tipul cost-beneficiu şi la nivel guvernamental ar justifica economic

acţiunile şi deciziile publice. Iar o analiză concretă a condiţiilor de muncă şi de trai ar

justifica aceste acţiuni şi decizii publice şi din punctul de vedere al echităţii, într-o

societate în care mulţi trăiesc într-o lume a luxului material, iar alţii, foarte mulţi se vaită

de sărăcie.

Conflictul care poate să apară între eficienţă şi echitate poate fi analizat în situaţia

concretă a unor politici publice.

În multe economii de piaţă moderne există programe guvernamentale prin care se

subvenţionează costul pentru asistenţa medicală a persoanelor cu venituri mici vârstnicilor.

Această acţiune se justifică sub aspectul echităţii, cei care beneficiază de program nefiind

altfel în măsură să apeleze la serviciile medicale. În schimb, această acţiune reprezintă o

alocare ineficientă a resurselor care se explică prin tendinţa de încurajare a subiecţilor

vizaţi prin program de a apela şi beneficia de serviciile medicale mai mult decât ar fi făcut-

o în condiţiile suportării unor cheltuieli. Cererea crescătoare pentru aceste servicii se poate

interpreta ca un consum iraţional, beneficiatorii făcând o apreciere a ultimei unităţi de

asistenţă medicală inferioară celei realizate de un nou-beneficiar.

Un alt exemplu de conflict între eficienţă şi echitate îl oferă subvenţionarea

costurilor în construcţia de căi ferate. În multe situaţii, suportarea de către stat a unei părţi

considerabile din cheltuielile de construcţii pentru calea ferată a incitat decidenţii unor

oraşe la această acţiune. Astfel, resurele utilizate în acest scop au reprezentat o restrângere

a alocării lor în producţia altor bunuri de care ar fi beneficiat mai mult societatea şi prin

urmare, o ineficienţă economică. Sub aspectul echităţii, implicaţiile pot fi pozitive sau

35

negative, în funcţie de natura bunurilor la care s-a renunţat prin nealocarea resurselor. De

exemplu, dacă bunurile sacrificate au vizat produse de lux destinate prioritar persoanelor

cu venituri mari, implicaţiile echităţii sunt pozitive. Dar dacă construcţia de cale ferată a

însemnat mai puţine servicii sociale, atunci impactul echităţii este negativ.

De asemenea, intervenţia publică în domeniul preţurilor poate antrena un conflict

între eficienţă şi echitate. În situaţia preţurilor minime (suport) prin care sunt susţinute în

special produsele agricole, se stimulează activitatea economică a producătorilor agricoli ei

fiind încurajaţi şi de preluarea surplusului de ofertă de către stat. În acest fel, producătorii

sunt încurajaţi să mărească oferta peste necesităţile consumatorilor şi apare ineficienţa

utilizării resurselor. Sub aspectul echităţii, intervenţia publică este justificată deoarece

cheltuielile ridicate pe care le solicită acest domeniu nu ar permite venituri acoperitoare

pentru producători şi aceştia ar fi descurajaţi într-o producţie necesară pentru întreaga

societate.

36

Capitolul IV. Bunurile publice şi producţia în sectorul public

4. 1. Caracteristicile bunurilor publice

Bunurile publice reprezintă o marfă sau un serviciu care oferit unui individ

rămâne disponibil şi altor persoane, fără cheltuieli suplimentare.

Caracteristicile esenţiale ale bunurilor publice pure sunt:

* non-rivalitatea consumului. Aceasta înseamnă că în situaţia consumului unui

individ din acest bun, nu se diminuează disponibilitatea acestuia pentru alţi potenţiali

consumatori. Altfel spus, este posibil un consum simultan din acest bun.

* non-excludere. Aceasta se referă la imposibilitatea frânării consumului prin

excluderea unor consumatori de la utilizarea sau consumul său.

Dacă un bun este asigurat în condiţii de excludere sau consumul său nu este

complet non-rival, acesta se numeşte bun mixt sau bun public impur, adică imperfect.

Bunurile publice se regăsesc în orice economie de piaţă. Ele nu sunt oferite în

mod obligatoriu numai de sectorul public, fiind şi piaţa privată implicată în asigurarea lor.

Atunci când consumul unui bun este non-rival, dar permite excluderea în sensul că există

un preţ care permite accesul la el, consumul bunului public poate fi considerat ineficient.

Aceasta, deoarece consumul suplimentar gratuit generează satisfacţie consumatorului, dar

cel pentru care trebuie suportat un preţ este generator de insatisfacţie şi chiar reducere de

utilitate. În acest fel, bunul public asigurat de către o piaţă privată nu permite atingerea

nivelului optim al producţiei, respectiv consumului din acel bun.

Legăturile, respectiv întrepătrunderile şi concurenţa dintre sectorul public şi cel

privat în domeniul bunurilor publice sunt evidente:

un bun poate fi produs atât de sectorul public cât şi de cel privat, situaţie în care

acestea se află în concurenţă. Un exemplu în acest sens este învăţământul public şi

privat care oferă servicii similare, dar de calitate şi cu preţuri diferite.

un bun poate fi produs numai de sectorul privat şi atunci acesta nu prezintă

caracteristicile bunurilor publice de consum non-rival şi non-exclusiv. Este situaţia

bunurilor rivale şi cu excludere: hrană, îmbrăcăminte, locuinţe etc. În aceste

domenii, consumul dintr-un bun diminuează oferta, şi astfel consumul pentru alţi

indivizi. În plus, producătorul impune excluderea unor indivizi de la consumul de

bunuri prin preţul solicitat.

37

un bun poate fi produs numai de sectorul public şi acesta este un bun public pur, cum

ar fi apărarea naţională, străzile curate, legea etc. de care beneficiază toţi

consumatorii în acelaşi fel, fără discriminare şi restricţii de nici un fel.

O combinaţie a caracteristicilor bunurilor care pot face obiectul producţiei publice

sau private1 este prezentată în figura nr. 1.

excludere non-excludere

rivalitate Bunuri private: hrană,

îmbrăcăminte, locuinţe

Bunuri mixte: străzi

aglomerate, plaje publice

aglomerate

non-rivalitate Bunuri mixte: parcuri sau

poduri neaglomerate, locurile

vacante la meciurile de sport sau

concerte, circuitele închise de

televiziune

Bunuri publice pure:

apărarea naţională, străzile

curate, legea şi ordinea dintr-o

zonă

Figura nr. 1: Clasificarea bunurilor.

Bunurile mixte prezintă caracteristici atât ale bunurilor publice, cât şi private; ele

pot fi cu non-excludere dar rivale atunci când sunt oferite tuturor consumatorilor în

aceleaşi condiţii, fără costuri, dar excesul de cerere le supra solicită şi le face inaccesibile

pentru alţi consumatori. Mai există şi bunuri mixte cu excludere dar non-rivale, atunci

când accesul consumatorilor este frânat, prin practicarea unor restricţii, de preţ sau de

natură tehnică şi astfel, oferta nu este total satisfăcută de cerere şi bunurile mai pot fi

consumate de alţi indivizi.

În această clasificare, includerea bunurilor mixte nu este rigidă în timp. Aceasta

înseamnă că unele bunuri non-rivale pot deveni rivale sau pot exista transformări privind

caracteristica de excludere. De exemplu, un stadion cu locuri neocupate la un meci care

este un bun mixt care acceptă excluderea şi este non-rival poate deveni rival, adică bun

privat dacă tarifele se diminuează şi creşte cererea.

De asemenea, o stradă aglomerată care este un bun mixt cu non-excludere şi rival

poate deveni non-rival, adică bun public dacă se produce o descongestionare a traficului şi

1 Apgar, W., Brown, H.J., Op. cit., p. 281.

38

accesul consumatorilor nu mai este frânat, eventual prin intrarea în folosinţă a unui alt

traseu.

Un bun public pur poate deveni impur dacă se pierde una din cele două condiţii

specifice.

De exemplu, accesul gratuit la un traseu rutier îl face să fie un bun public. Dar

perceperea unui tarif pentru utilizarea lui reprezintă o restricţie prin care se pierde non-

excluderea, iar bunul devine mixt; la fel, în situaţia aglomerării sale, bunul pierzând

caracteristica de non-rivalitate.

Uneori, chiar şi un bun privat poate să devină bun mixt.

De exemplu, un produs privat oferit gratuit la început primilor consumatori printr-

o politică promoţională se caracterizează în această perioadă prin non-excludere (preţul

fiind zero) şi rivalitate (consumul unor indivizi reducând oferta disponibilă pentru ceilalţi

indivizi).

Exemplificările pot continua în sensul transformărilor caracteristicilor bunurilor,

în timp.

4. 2. Optimizarea producţiei de bunuri publice

Crearea de bunuri publice reprezintă o problemă de decizie colectivă. Accesul la

bunurile publice este gratuit şi nediscriminatoriu, dar aceasta nu înseamnă că producerea şi

eventual întreţinerea ofertei de bunuri publice se realizează cu costuri zero. Cineva trebuie

să plătească. Şi de cele mai multe ori nu beneficiarii de bunuri publice, sau nu aceştia în

totalitate sunt şi cei care suportă cheltuielile pentru realizarea bunurilor publice.

Există două modalităţi prin care se obţin fonduri pentru producţia de bunuri

publice:

A. acord voluntar

B. impozitare obligatorie

A. Acordul voluntar reprezintă o cale de susţinere materială a producţiei de bunuri

publice, nu foarte frecventă în practică. Dificultatea acestei soluţii constă în tendinţa

unor indivizi de a ascunde propria apreciere a bunului public în scopul de a fi

consideraţi nonbeneficiari şi de a scăpa de plată. Atunci când unii dintre aceştia

reuşesc să evite contribuţia de plată, ei se numesc beneficiari clandestini.

Acordul voluntar reflectă voinţa unanimă, fără coerciţie şi face obiectul

modelului de schimb voluntar.

39

Această abordare pe baze voluntare a schimbului a fost susţinută pentru prima

dată de Knut Wicksell care a arătat că*:

1. fiecare bun public ar trebui susţinut financiar printr-o fiscalitate distinctă, cunoscută

2. acordul unanim al tuturor membrilor societăţii trebuie folosit în decizia privind

producţia (ce şi cât) unui bun public

Analiza a fost continuată de E. Lindahl care a elaborat un model de schimb în care

s-a făcut o corelaţie între cota de impozit şi mărimea bunului public. Echilibrul acestui

model se atinge atunci când fiecare individ plăteşte o taxă (impozit) egală cu utilitatea

marginală pe care i-o oferă acel bun.

Modelul schimbului voluntar poate fi ilustrat grafic într-o formă simplificată a

unei societăţi compusă din două persoane A şi B (Figura nr. 2).

Figura nr. 2: Modelul de schimb voluntar

În diagrama din figura nr. 2, curba PA exprimă cantitatea pe care individul A este

dispus să o producă la diferite nivele de impozitare. Se observă că producţia pe care este

dispus să o asigure creşte pe măsură ce cota fiscală suportată scade. De asemenea, curba

PB reflectă preferinţele individului B în aceeaşi manieră. Cu cât este mai mare impozitul

suportat, cu atât oferta, respectiv dispoziţia de a produce a individului B este mai scăzută.

În condiţiile echilibrului (cota C şi cantitatea Q) fiecare individ câştigă din

producţia de bunuri publice. În teoria economică, acesta reprezintă o alocare paretiană

adică acea alocare a resurselor care permite câştigul cel puţin al unui individ fără a fi

afectat altcineva. Cu alte cuvinte, acest echilibru corespunde optimului Pareto în care

resursele şi producţia într-o economie sunt astfel alocate încât este posibil beneficiul unei

persoane fără a resimţi o pierdere un alt individ.

Din modelul de schimb voluntar reiese că fiecare individ consumă cel mai preferat

bun public sau cantitatea optimă de bun public la o cotă fiscală dată. În practică, realizarea

unui acord voluntar este îngreunată de posibilitatea ca indivizii să nu-şi exprime

preferinţele reale şi să devină beneficiari clandestini ai bunului public.

* The Dictionary of Modern Economics, MacMillan Reference Books, London, 1981, p. 450.

40

100%

100%

C

Q Cantitatea de bun public

PA

PB

B. Impozitarea obligatorie este o cale frecventă de susţinere materială a producţiei de

bunuri publice.

Cererea totală de bunuri publice se determină prin însumarea cererilor

individuale ale membrilor societăţii. Pentru un bun privat cererea totală se obţine prin

însumarea orizontală a cererilor individuale (la diferite nivele de preţ se adună cantităţile

cerute de fiecare persoană).

În schimb, pentru un bun public curba cererii totale se obţine prin agregare

verticală a curbelor cererilor individuale, ca în diagrama din figura nr. 3.

Figura nr. 3: Cererea totală pentru un bun public

Curbele individuale ale cererilor indivizilor A şi B, respectiv CA şi CB sunt

însumate vertical pentru obţinerea curbei cererii totale C, deoarece în condiţiile non-

rivalităţii, fiecare unitate de bun public este oferită tuturor membrilor societăţii. Problema

este de a determina preţul pe care este dispus să îl plătească societatea pentru fiecare

unitate de bun public. Acesta se calculează prin însumarea preţurilor pe care sunt dispuşi

indivizii să le suporte pentru producţia de bun public, adică în forma grafică simplificată

suma preţului pe care este dispus să-l suporte individul A şi preţul pe care este dispus să-l

suporte individul B.

Nivelul optim al producţiei de bun public se înregistrează atunci când cererea

agregată (C) coincide cu costul marginal (CM). La acest nivel al producţiei, costul

societăţii necesar pentru suplimentarea bunului public cu o unitate este egal cu suma pe

care societatea este dispusă să o plătească pentru aceasta. Desigur, echilibrul este o

tendinţă pe care realitatea o urmăreşte permanent. În general, atingerea acestui nivel este

dificilă, mai ales în acest domeniu în care cererea agregată nu poate să exprime cererile

reale ale indivizilor. De aceea, cererea totală este pseudocerere agregată. Cu toate acestea,

în privinţă unor bunuri publice pure, acordul indivizilor în legătură cu producţia lor este

total; este vorba despre bunuri publice cum ar fi apărarea naţională, iluminatul străzilor,

protecţia mediului.

41

Preţ

Cantitate de bun public

C.M.

CACB

C

Contradicţia dintre producerea unui nivel eficient de bunuri şi finanţarea,

respectiv suportarea costurilor de producţie poate fi rezolvată prin mai multe modalităţi.

a) în cazul bunurilor care sunt nonrivale şi permit excluderea consumatorilor:

într-o primă variantă, se poate accepta o implicare a producţiei private prin

care se permite excluderea nonplătitorilor. În această rezolvare intră

concertele, spectacolele şi evenimentele sportive lipsite de aglomeraţie. Costul

marginal al acceptării unui spectator suplimentar este zero, având în vedere că

preţul biletului exclude indivizii cu dorinţa scăzută de a plăti.

într-o a doua variantă, oferta de bunuri publice revine sectorului public, fără

nici o tentativă de excludere a consumatorilor. Aici se include parcurile

publice, bibliotecile publice. În aceste situaţii excluderea este posibilă, iar

veniturile necesare producţiei ar proveni din taxele de intrare. Producţia

publică fără costuri nu este eficientă. Utilizarea eficientă a resurselor se

asigură dacă producţia permite utilizarea bunurilor de către toţi consumatorii

care resimt avantaje suplimentare.

într-o a treia variantă, produsele sunt oferite tot de sectorul public în mod

gratuit doritorilor care plătesc pentru bunuri prin alte căi decât colectarea

impozitelor. Un exemplu îl reprezintă programele de televiziune comercială

care sunt oferite gratuit tuturor celor care le doresc şi nu există nici o încercare

de excludere a consumatorilor. Producţia este posibilă deoarece se obţin

venituri considerabile din reclamele produselor sau firmelor care apar pe post.

Cu acest prilej a apărut şi s-a dezvoltat o nouă piaţă, a vânzării timpului

publicitar.

b) în cazul bunurilor rivale care nu permit excluderea de genul străzilor şi parcurilor

aglomerate, producţia revine sectorului public. Resursele necesare realizării acestei

producţii se obţin la fel ca în situaţia bunurilor publice pure.

c) în cazul bunurilor publice pure caracterizate prin nonexcludere şi nonrivalitate

oferta privată este imposibilă. Aici, există o producţie colectivă adică resursele

necesare provin din fondurile guvernamentale la nivel central sau local.

d) în cazul bunurilor private, existând rivalitate şi excludere în consum, firmele

private pot realiza o activitate eficientă prin limitele evidente ale acestui segment:

preţul care face posibil accesul consumatorilor şi cantitatea în care este bunul oferit.

Determinarea nivelului optim al producţiei de bunuri publice este o problemă

dificilă din mai multe puncte de vedere.

42

În primul rând, decizia colectivă de producere a bunurilor publice se adoptă în

condiţiile lipsei de informaţii privind disponibilitatea indivizilor de a utiliza şi plăti pentru

bunurile publice.

În al doilea rând, producţia de bunuri publice se desfăşoară cu riscul apariţiei

utilizatorilor sau beneficiarilor “clandestini”, adică a celor care pretind utilitate zero

pentru bunul public şi manifestă o falsă lipsă de interes pentru a fi nonplătitori pentru

această producţie.

În al treilea rând, decizia colectivă privind producţia publică este îngreunată de

modalitatea în care se face evaluarea bunurilor publice de către indivizi. Dacă în cazul

bunurilor private, se înregistrează un nivel eficient al producţiei atunci când costul

marginal corespunde cu evaluarea individuală, pentru toţi subiecţii, în cazul bunurilor

publice, indivizii pot avea diferite aprecieri pentru ultima unitate de bun public, iar costul

marginal egalează suma beneficiilor individuale. De aceea, fiecare individ supra estimează

costul ultimei unităţi de bun public faţă de cât exprimă propria apreciere a bunului public.

În al patrulea rând, decizia privind producţia publică se adoptă pe seama

corelaţiei dintre pachetele de servicii publice şi cererea indivizilor reflectată practic în

migraţia indivizilor dintr-o zonă în alta. Astfel, dacă este mai solicitat un oraş decât altul

se presupune că acesta oferă servicii publice mai atractive, iar celelalte regiuni care

înregistrează un declin al cererii, îşi vor modifica pachetele de servicii şi sistemul de

impozitare.

4. 3. Producţia de bunuri în domeniul sectorului public

Sectorul public asigură o multitudine de bunuri şi servicii pe care firmele private

nu le pot oferi sau nu le oferă din diverse motive. Este vorba despre:

d) bunuri publice pure (apărarea naţională, servicii de poliţie şi securitate)

e) bunuri non-rivale (parcuri şi servicii de transport)

f) utilităţi publice (servicii de apă şi canalizare)

g) bunuri private pure (băuturi produse în condiţii de monopol de stat)

Atunci când excluderea este posibilă, bunurile capătă un preţ, iar sectorul public

devine generator de venituri şi urmăreşte alocarea eficientă a resurselor.

Există trei categorii de bunuri oferite de sectorul public care fac obiectul

procesului de determinare a preţului:

a) utilităţile numite monopoluri naturale

b) bunurile publice suprasolicitate

43

c) alte bunuri şi servicii pe care sectorul privat le oferă în cantităţi insuficiente sau pe

care sectorul public le produce şi oferă, prin tradiţie.

a) Utilităţile publice

Este considerată o utilitate publică, o societate comercială cu statut de unic

ofertant de anumite bunuri sau servicii esenţiale şi face obiectul reglementărilor

guvernamentale.

Cele mai cunoscute utilităţi publice sunt societăţile care oferă servicii de apă,

electricitate, gaz şi telefon. Controlul public se exercită fie prin atributele proprietăţii

guvernamentale directe (sau naţionalizare) aşa cum se face Marea Britanie, fie prin

reglementări publice, ca în SUA.

Agenţii economici care reprezintă utilităţi publice se caracterizează prin cheltuieli

ridicate pentru bunurile de capital şi costuri medii joase. Cu alte cuvinte, nu sunt bunuri

publice pure existând, cel puţin teoretic restricţii de preţ (sunt bunuri ce permit excluderea)

şi de acces (sunt bunuri rivale). Cu toate acestea, ele nu reprezintă bunuri private, fiind

oferite în condiţii avantajoase şi existând reţele extinse de furnizare a serviciilor care să nu

restricţioneze accesul pentru cei mai mulţi consumatori. De aceea, pe termen lung, marii

producători îşi permit să promoveze tarife inferioare micilor producători. Piaţa devine mai

eficientă dacă funcţionează o societate comercială mare decât mai multe firme mici.

În aceste condiţii, piaţa prezintă caracteristicile monopolului. Costurile fixe

(generate de exemplu la un furnizor de apă, de echipamente de tipul rezervoarelor,

apeductelor şi sistemului de distribuţie) sunt foarte mari comparativ cu cele variabile ceea

ce face ca la creşterea producţiei, costul total mediu să fie descrescător. O nouă firmă care

ar dori să pătrundă în acest domeniu ar trebui să-şi construiască aceleaşi facilităţi ca şi

firma monopol, ceea ce i-ar provoca pierderi substanţiale în încercarea de a câştiga o cotă

de piaţă.

Serviciile care reprezintă utilităţi publice sunt în general asigurate de companii

publice sau firme private reglementale de stat. Apariţia unui al doilea producător ar

antrena creşterea costurilor medii şi deci preţuri mai mari solicitate consumatorilor. De

aceea, în domeniul utilităţilor publice este mai eficient să funcţioneze o firmă mare, cu

poziţie de monopol.

b) Bunurile publice suprasolicitate

Bunurile publice se caracterizează prin non-rivalitate în consum. Parcurile,

autostrăzile, plajele utilizate, fără a deveni aglomerate, nu limitează consumul celorlalţi

subiecţi. Atunci când se manifestă o cerere în exces, pentru a se evita suprasolicitarea

bunurilor publice, se practică eliminarea non-rivalităţii prin aplicarea unor tarife de acces.

44

Astfel, se previne suprautilizarea bunurilor şi se maximizează efectele oferite de facilităţile

publice.

c) Alte bunuri produse de sectorul public

Sectorul public oferă numeroase bunuri şi servicii pe care le furnizează pieţei şi

sectorul privat sau pe care acesta din urmă ar putea să le asigure dacă nu ar fi reglementări

contrare. Câteva exemple în acest sens vizează învăţământul superior, colectarea

deşeurilor sau producţia unor băuturi alcoolice. Explicaţia care stă la baza implicării

sectorului public în aceste activităţi se rezumă la externalităţi pozitive, la nivelul

veniturilor şi la tradiţii.

Apariţia bunurilor cu externalităţi pozitive (numite şi bunuri benefice) oferă

avantaje suplimentare societăţii faţă de cele de care beneficiază direct indivizii. Astfel,

consumatorii individuali sunt dispuşi să plătească mai puţin pentru aceste bunuri faţă de cât

apreciază societatea în ansamblu. Pentru creşterea consumului de aceste bunuri societatea

spijină fie producătorul privat, fie consumatorul şi oferă serviciile la preţuri inferioare

pieţei. În această categorie se includ locuinţele, îngrijirea medicală, educaţia, muzeele de

artă etc.

Alte bunuri produse de sectorul public au ca scop principal generarea de venituri.

De exemplu, operaţiile şi sistemul de loterie, sau producţia de băuturi monopol de stat sunt

generatoare de venituri. Dar, din cota de acest efect, scopul implicării sectorului public în

aceste domenii este limitarea criminalităţii şi violenţei. De asemenea, colectarea gunoiului

reprezintă o activitate cu efect asupra sănătăţii publice. Şi exemplele pot continua.

45

Capitolul V. Preţurile în sectorul public

5. 1. Coordonatele preţului în economia de piaţă contemporană

Preţul este un instrument al pieţei şi un indicator al realităţii, care în virtutea

funcţiei de corelare a cererii cu oferta capătă un caracter complex ce este amplificat în

contextul actualului dinamism economico-social, atât de caracteristicile pieţei pe care se

manifestă, cât şi de cadrul legislativ care reglementează formarea preţurilor, el însuşi

perfectibil.

Nu se poate vorbi despre o substanţă unică a preţului, aşa cum nu poate fi pusă în

discuţie absolutizarea vreuneia dintre teoriile cu privire la natura raportului de schimb şi a

preţului. În aceste condiţii, atât teoria obiectivă şi cea subiectivă, cât şi teoria sintetizatoare

se dovedesc parţial valabile, nu numai pentru că exagerează rolul muncii şi al utilităţii în

formarea preţurilor, dar îl analizează numai sub formă relativă, deplasându-se astfel pe un

teren mai puţin practic. Acelaşi lucru se poate spune şi despre abordarea preţului,în mod

strict, sub forma unei sume de bani care neglijează preţul relativ şi ajunge să confunde

substanţa preţului cu nivelul acestuia.

Există mai multe aprecieri cu privire la conţinutul preţului. Astfel:

a) preţul exprimă valoarea de schimb a lucrurilor utile dată de cantitatea de muncă

necesară pentru obţinerea lor, pe de o parte şi de performanţele tehnice şi calitative,

de importanţa şi raritatea lor, pe de altă parte (teoria obiectivă);

b) preţul este expresia valorii de schimb a mărfurilor obţinută prin transformarea valorii

estimative medii pe care cumpărătorii o atribuie bunurilor dorite în funcţie de

capacităţile lor de a satisface nevoile de consum, de utilitatea şi raritatea lor, de

dificultăţile de procurare de către consumator (teoria subiectivă);

c) preţul constituie rezultatul confruntării intereselor economice ale purtătorilor cererii

şi ofertei care depind în special de utilitatea bunului ce urmează a fi achiziţionat de

cumpărător, pe de o parte şi de costul de producţie, respectiv consumul de factori

necesari producerii bunului oferit, pe de altă parte (teoria sintetizatoare);

d) preţul este suma de bani care revine vânzătorului în schimbul cedării unui bun

economic şi a cărei dimensiune măsurând "ceva", exprimă o realitate la un moment

dat, oscilând între anumite limite posibile pe seama informaţiilor de care dispun

participanţii la schimb (teoria modernă a preţului).

46

Dar, preţul actual nu poate fi explicat într-o viziune monetaristă, iar esenţa lui nu

trebuie confundată cu determinarea mărimii valorii de schimb.

În plus, preţul real este un preţ posibil care se înscrie într-un interval de variaţie

ale cărui limite nu pot fi determinate riguros. Cu alte cuvinte, nu există un mecanism unic

de formare a preţurilor. În contextul diversităţii actuale a comportamentelor agenţilor

economici, limitele preţurilor posibile pot fi diverse, aşa cum se observă din schema

următoare.

Figura nr. 1: Dimensiuni ale intervalului preţurilor posibile

În economia de piaţă contemporană, preţul posibil prezintă următoarele

caracteristici:

este cel acceptat de participanţii la schimb: vânzători şi cumpărători, interesele

contradictorii generându-le reacţia în general, de acceptare a procesului de vânzare,

respectiv de cumpărare a unui bun. Aceasta înseamnă că se pot întâlni situaţii de

piaţă în care preţuri înscrise în marja posibilului nu generează automat achiziţionarea

produsului, ci numai posibilitatea de vânzare-cumpărare;

Preţ minim posibil Preţ maxim

posibil

Cost de producţie Nivelul

cererii

Preţ minim posibil Preţ maxim

posibil

Cost de producţie Nivelul

cererii

Preţ minim posibil

Preţ maxim posibil

Cost de producţie

Nivelul cererii

Preţ minim posibil

Preţ maxim posibil

Cost de producţie

Nivelul cererii

Preţ minim posibil

Preţ maxim posibil

Cost de producţie

Nivelul cererii

Preţ minim posibil

Preţ maxim posibil

Cost de producţie

Nivelul cererii

47

nu este unic, ci exprimă un interval de mărime ale cărui limite sunt impuse de forţa

economică a producătorului care urmăreşte un preţ posibil cât mai ridicat şi de cea a

cumpărătorului ale cărui interese sunt în favoarea unui preţ posibil cât mai scăzut;

oscilează în jurul preţului de echilibru al pieţei, la care nivel posibilitatea de achiziţie

a bunului se transformă în certitudine, cantitatea cerută fiind identică cu cea oferită;

are un conţinut bogat de informaţii. El arată producătorului care este bunul solicitat şi

cantitatea cerută, categoria de consumatori pentru marfa respectivă, veniturile

cumpărătorilor, acestora din urmă preţul posibil oferindu-le informaţii privind

condiţiile ofertei, numărul producătorilor, gradul de substituire a produsului,

cantitatea oferită pe piaţă, etc.;

are o dublă determinare - internă şi externă -, stabilirea zonei "posibilului" fiind un

rezultat al confruntării la nivel naţional şi internaţional al cererii cu oferta de bunuri

economice. Astfel, pe plan intern este concurenţa dintre agenţii economici

producători, pe de o parte, şi dintre consumatori, pe de altă parte care determină

intervalul de mişcare a preţului pieţei. În anumite situaţii, o mică variaţie a cererii sau

a ofertei pe plan internaţional poate determina importante mişcări ale preţului;

are caracter dinamic, divers şi reglementat. Dinamismul preţului posibil se referă la

capacitatea acestuia de încadrare între alte marje atunci când condiţiile pieţei se

modifică. Mai exact, preţul minim posibil se reduce atunci când puterea economică a

cumpărătorului este mai mare şi se majorează când forţa acestuia de negociere este

mică. De asemenea, preţul maxim posibil creşte dacă producătorul dispune de o

poziţie puternică pe piaţă şi scade atunci când forţa economică a acestuia se reduce.

Diversitatea preţului posibil se referă la existenţa mai multor intervale de mărime în

care oscilează preţurile bunurilor de consum, diversitate impusă de specificul

concurenţei de piaţă; astfel, zona posibilului pe o piaţă de monopol este alta decât cea

corespunzătoare preţului de oligopol, etc. Caracterul reglementat al preţului posibil

este impus de orientarea pe care diferite pieţe o capătă în contextul cadrului legislativ

corespunzător unei perioade date.

Aşadar, preţul posibil reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este

dispus şi poate să o ofere producătorului în schimbul bunului pe care acesta poate să îl

ofere pe piaţă şi exprimă confruntarea dintre raportul cerere-ofertă, pe de o parte şi

cadrul legislativ, pe de altă parte, sub forma complexităţii de informaţii furnizate reciproc

de către cumpărător şi vânzător, având un caracter dinamic, divers şi reglementat.

48

Importanţa preţului a crescut în ultimul timp, atât la nivel microeconomic, cât şi

macroeconomic, atât în plan naţional, cât şi internaţional, ajungând la un punct "critic"1. În

sprijinul acestei afirmaţii se pot enumera câteva argumente:

preţul apare în toate tranzacţiile de piaţă ("marketing transaction");

dereglementarea din unele industrii a condus la dezvoltarea concurenţei

prin preţ;

agenţii economici şi cumpărătorii au devenit mai conştienţi de existenţa şi

rolul preţului;

modificarea valorii monetare intensifică concurenţa prin produs.

Ca urmare, împortanţa concurenţei prin preţ a devenit mai ridicată, în cadrul

mixului de marketing, iar consecinţele manevrării preţului au putut fi identificate. Astfel,

dacă în contextul unei concurenţe non-preţ, (adică bazate pe orientarea pe piaţă prin alte

instrumente în afara preţului), rolul acestuia este minim, iar accentul cade pe crearea unui

bun/serviciu distinct, în cazul concurenţei prin preţ, vânzătorii pot influenţa cererea prin

variaţia aplicată nivelului de preţ. De asemenea, în condiţiile unei concurenţe non-preţ,

firmele acţionează în vederea accentuării caracterului de unicitate a produsului, iar imitatea

firmelor rivale este o dificultate, preţurile înalte pot fi menţinute, iar percepţia

cumpărătorului privind produsul devine critică în decizia de cumpărare. În schimb,

concurenţa prin preţ generează reacţii mult mai rapide şi mai flexibile din partea

consumatorilor şi permite cu uşurinţă o adoptare similară a acţiunii iniţiate de o firmă în

domeniul preţului.

Agentul economic urmăreşte ca prin politica de marketing în general, cea de preţ,

în special, pe care o promovează să beneficieze de cât mai multe avantaje pe piaţă în

vederea atingerii obiectivelor propuse, a extinderii şi dominării sale. Pentru aceasta,

elaborarea strategiei de preţ necesită adoptarea mai multor decizii de preţ privind aria lui

de manifestare, gradul de flexibilitate, dimensiunea sa, caracterul activ al preţului,

corelarea nivelului său cu alte preţuri, etc.

În asemenea condiţii, formarea preţurilor cade sub incidenţa unor facori endogeni,

impuşi de obiectivele firmei, dar şi a unor elemente exogene, cum ar fi cadrul legislativ din

domeniul preţurilor. Cu alte cuvinte, raportul specific de piaţă dintre cerere şi ofertă se

manifestă în contextul unor reglementări legale în domeniul preţurilor, ceea ce conferă

acestora din urmă un caracter concret, în timp şi spaţiu.

1 Note de curs "To accompany Marketing", 5/e by Joel R. Evans and Barry Berman, Macmillian Publishing Company, 1992.

49

5. 2 Reglementări în domeniul formării preţurilor

Supravegherea preţurilor într-o economie de piaţă este o cerinţă impusă de

necesitatea evitării practicilor numite "ilegale", cum ar fi cele care nu urmăresc

promovarea concurenţei între firme, în scopul celei mai bune satisfaceri a intereselor

cumpărătorilor, persoane fizice sau juridice. De cele mai multe ori, reglementările legale

vizează interzicerea practicării în anumite condiţii a preţurilor discriminatorii, sau a

acţiunii menite să oprească apariţia unui monopol, îngrădind sau eliminând concurenţa;

astfel, protecţia concurenţei şi a consumatorilor, concurenţa loială, practicile

anticoncurenţiale fac obiectul unor riguroase acte juridice.

În Statele Unite ale Americii există mai multe acte legislative care

reglementează formarea preţurilor:

Sherman Antitrust Act (1890);

Clayton Act (1914);

Federal Trade Commission Act (1914);

Robinson - Patman Act (1936);

Wheeler - Lea Act(1938);

Celler - Kefauver Act (1950).

Spre exemplu, în secţiunea 1 din actul Sherman se stipulează că: "Orice contract,

combinaţie sau conspiraţie, în scopul restrângerii comerţului ... este declarată a fi ilegală ...

Orice persoană care se va angaja ... în orice combinaţie sau conspiraţie ... va fi considerată

vinovată de crimă şi ... va fi pedepsită cu plata unei amenzi nu mai mare de un milion de

dolari, în cazul unei societăţi comerciale, sau, în cazul unei persoane fizice de o sută de mii

de dolari, sau prin privare de libertate până la trei ani, sau prin ambele pedepse, la discreţia

Curţii."*

De asemenea, importante prevederi cu privire la discriminarea prin preţ sunt

cuprinse în actul Robinson - Patman, în a cărui a doua secţiune se menţionează că: "Este

împotriva legii ... discriminarea de preţ între diferiţi cumpărători de bunuri similare

calitativ, ... atunci când efectul unei asemenea discriminări se manifestă prin scăderea

substanţială a concurenţei sau prin tendinţa de creare a unui monopol sau prin distrugerea

sau prevenirea concurenţei."1 De aceea, preţurile discriminatorii sunt acceptate în

următoare patru situaţii:

* vezi John Herling, The Great Price Conspiracy, Robert B. Luce, Inc., Washington, D. C., 1962; respectându-se această prevedere, societatea General Electric, Westing - house împreună cu alte companii de electricitate a plătit aproape 2 milioane de dolari în 1960 pentru vina de a fi parte la o înţelegere de fixare a preţului; cu acest prilej, 7 directori au fost privaţi de libertate, iar alţi 24 au fost suspendaţi.1 Evan J. Douglas, Managerial Economics, Third Edition, Prentice-Hall International Editions, 1987, p. 451.

50

când diferenţele dintre preţuri sunt justificate de diferenţele dintre costurile de

producţie ale bunurilor realizate de diferiţi producători;

când preţurile diferenţiate nu afectează în nici un fel condiţiile actuale sau

potenţiale ale concurenţei;

când diferenţele dintre preţuri sunt rezultatul unei reduceri de bună credinţă a unui

nivel, în scopul adaptării la preţurile rivalilor;

când reducerile de preţ sunt impuse de deteriorarea condiţiilor de desfacere a

produselor, cum ar fi în cazul mărfurilor perisabile, demodate, sau al bunurilor destinate

vânzării la sfârşitul sezonului.

În Franţa există de asemenea, reglementări stricte în domeniul preţurilor şi al

concurenţei. Ordonanţa din 30 iunie 1945 care acorda posibilitatea intervenţiei

guvernamentale în domeniul preţurilor în orice moment, a fost abrogată prin Hotarârea din

1 decembrie 1986 al cărui cadru de funcţionare a pieţei s-a bazat pe instaurarea principiului

libertăţii generale a preţurilor. Mai exact, de la sfârşitul anului 1986, preţurile se formează

în mod liber, prin jocul concurenţial al cererii şi ofertei. Totuşi, agenţii economici

funcţionează în condiţiile unui cod concurenţial a cărui respectare cade în sarcina

Ministerului Economiei, Finanţelor şi Privatizării şi a unui organism specializat: "Consiliul

de Concurenţă". Acesta din urmă beneficiază de un statut care îi conferă "independenţă,

reprezentativitate şi imparţialitate"2 . Este compus din 16 membri numiţi pe o durată de 6

ani, şapte dintre ei fiind aleşi dintre membrii Consiliului de Stat, Curţii de Conturi sau

Curţii de Casaţie, deciziile sale fiind suverane. De asemenea, cinci membri sunt aleşi ca

reprezentanţi ai activităţilor economice, respectiv producţie, distribuţie, artizanat, servicii

şi libere profesiuni, iar ceilalţi patru sunt numiţi drept consilieri în baza competenţei lor în

materie de concurenţă şi sfera consumului.

Consiliul de Concurenţă din Franţa este în măsură să aplice sancţiuni agenţilor

economici care prin acţiunile lor se opun mecanismelor unei concurenţe sănătoase sau unui

sistem de preţuri reale. Concret, sunt interzise înţelegerile dintre firme privind împărţirea

pieţei, sau care urmăresc împiedicarea unei firme rivale să practice nivelul de preţ dorit,

abuzul de poziţie dominantă sau abuzul faţă de situaţia de dependenţă a unei firme,

aplicându-se amenzi pentru asemenea practici până la un plafon de 500 000 franci şi chiar

sancţiuni penale, cu privare de libertate între 6 luni şi 4 ani.1 În acest context, sunt

considerate ilegale, între altele, refuzul de vânzare a unui bun sau serviciu către un

cumpărător potenţial sau impunerea acestuia de condiţii de vânzare discriminatorii,

2 Connaître, Appliquer, Respecter les Regle de la Concurrence, Un guide pratique, Direction Generale de la Concurrence, de la Consommation et de la Repression des Fraudes, 1987, p.2.1 Ibidem, pp. 11 - 14.

51

practicarea unor preţuri anormal de scăzute, în scopul unic de eliminare a unei concurenţe

potenţiale, vânzarea condiţionată a unui produs sau aplicarea unor condiţii tarifare

discriminatorii, etc. În plus, Ordonanţa din 1 decembrie 1986 se referă în Articolul 34 la

preţurile impuse dîn economia franceză, în sensul interzicerii "impunerii unui intermediar

sau revânzător a unui preţ minim la revânzarea unui produs sau serviciu. În schimb, nu este

interzisă recomandarea unui preţ cu condiţia caracterului său pur indicativ, la un anumit

nivel."2

În România, au fost adoptate numeroase hotărâri de către organismele autorizate

în vederea reglementării formării preţurilor interne în concordanţă cu mecanismele unei

economii de piaţă autentice.

Concret, un rol important în perioada tranziţiei în orientarea procesului de formare

a preţurilor a revenit Direcţiei de Reglementare şi Administrare a Monopolurilor, din

cadrul Ministerului Finanţelor.

Iată câteva acte normative cu caracter general în domeniul preţurilor şi tarifelor:

1. H.G. nr. 1109/18 X 1990, cu privire la liberalizarea preţurilor şi măsuri de protecţie

socială, abrogată parţial, din care rămân valabile următoarele articole:

Art. 20 (reglementarea preluată în esenţă în H.G. nr. 1154 art. 4 şi H.G. nr. 776/1991

art. 22);

Art. 22, 23, 24, 25;

Art. 26 (se regăseşte în H.G. nr. 211/1991 art 8 şi H.G. nr. 776/1991 art .25);

2. H.G. nr. 1355/28 XII 1990, pentru limitarea creşterii preţurilor, abrogată în totalitate

prin H.G. nr. 464/5 VII 1991;

3. H.G. nr. 239/29 III 1991, cu privire la etapa a doua de liberalizare a preţurilor şi

tarifelor, abrogată în totalitate prin H.G. nr. 464/5 VII 1991;

4. H.G. nr. 464/5 VII 1991,cu privire la reglementarea regimului preţurilor, abrogată

parţial, din care rămân valabile următoarele articole: 3, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 13, 14, 16,

21, 23;

5. H.G. nr. 776/13 XI 1991, cu privire la regimul de preţuri şi tarife, în condiţiile

unificării cursurilor de schimb ale leului;

6. H.G. nr. 412/ 30 VII 1992, cu privire la modul de negociere a preţurilor şi tarifelor în

condiţiile liberalizării cursului de schimb al leului;

7. H.G. nr. 206/ 7 V 1993, privind unele măsuri pentru continuarea liberalizării

preţurilor şi tarifelor;

2 Ibidem, p. 22.

52

8. H.G. nr. 45/ 12 II 1994, de modificare şi completare a Hotărârii Guvernului nr.

206/1993 privind unele măsuri pentru continuarea liberalizării preţurilor şi tarifelor.

Sursa: Direcţia Generală pentru Protecţia Concurenţei.

Multitudinea abrogărilor, completărilor şi apariţiei de noi acte normative care s-a

manifestat în domeniul preţurilor după Revoluţia din 1989 îşi găseşte justificarea în

imposibilitatea emiterii unei Hotărâri atotcuprinzătoare care să se dovedească valabilă în

condiţiile concrete schimbătoare ale economiei româneşti. Aceasta înseamnă, că fiecare

document a avut şi are un caracter perfectibi;, dinamismul economico-social contemporan

şi lipsa unei experienţe sau teorii în problematica tranziţiei la economia de piaţă generând

apariţia unor noi acte juridice, menite să îmbunătăţească cadrul legal anterior.

Astfel, autonomia decizională a agenţilor economici a fost recunoscută încă de la

început drept condiţia fundamentală a trecerii la economia de piaţă, iar liberalizarea

preţurilor ca o măsură absolut necesară pentru formarea acestora pe baza mecanismului

pieţei de mărfuri, respectiv a acţiunii conjugate a cererii şi ofertei. Aceasta, deoarece preţul

liber, indiferent de sfera de activitate la care se referă are un rol stimulativ asupra activităţii

economice, formarea sa fiind eliberată de formalism, birocraţie şi centralism, iar nivelul

sau poate fi în măsură să asigure realizarea unui profit corespunzător cerinţelor dezvoltării

şi stimulării agenţilor economici, reflectând cheltuieli comparabile cu cele înregistrate pe

plan mondial.

În economia românească, liberalizarea preţurilor a cunoscut mai multe etape.1

Într-o primă etapă, în baza Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor

economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale s-a elaborat H.G. 1109/1990 în

scopul eliminării abaterilor şi distorsiunilor din sistemul de preţuri existent la acea dată,

pentru sporirea preocupărilor agenţilor economici în folosirea cu maximă eficienţă a

resurselor materiale, financiare şi umane, pentru apropierea preţurilor interne de nivelul

preţurilor externe, în special pentru materii prime şi materiale la un curs de schimb cât mai

real şi pentru stimularea producţiei de bunuri în scopul apropierii ofertei de cerere.

A doua etapă de liberalizare a preţurilor şi tarifelor este marcată de H.G. nr.

239/1991 care stabileşte:

măsuri pentru prevenirea practicării preţurilor de speculă sau monopol;

indici maximi de modificare a preţurilor cu ridicata faţă de cele aprobate

prin H.G. nr. 1355/1990;

că preţurile cu ridicata şi tarifele pentru produsele şi serviciile din import

destinate producţiei şi investiţiei indiferent de forma de proprietate se formează pe baza

1 Raportul Guvernului la doi ani de guvernare, în perioada noiembrie 1992 - noiembrie 1994.

53

preţurilor externe în valută exprimate în lei la cursul oficial + taxe vamale + ICM +

comisionul societăţii import-export;

că pentru produsele alimentare de bază din ţară şi import se stabilesc limite

maxime de preţuri de negociere a preţurilor indiferent de forma de proprietate;

că pentru îngrăşăminte chimice, antidăunători, medicamente de uz uman se

acordă subvenţii;

că preţurile şi tarifele rămân nemodificate faţă de 31 oct. 1990 la energie

elecrică, termică, chirii pentru locuinţe, combustibil, abonamente pentru transport de

călători, produse ortopedice, diferenţele de preţ acoperindu-se temporar de la buget.

Procesul de liberalizare, aflat în continuare în desfăşurare, este sprijinit de alte

reglementări. Astfel, într-o etapă ulterioară, H.G. nr. 412/1992 stabileşte principii clare cu

privire la modul de negociere a preţurilor şi tarifelor, în condiţiile liberalizării cursului de

schimb al leului, stabilindu-se prin Art. 7 că "Preţurile cu amănuntul pentru mărfurile

destinate populaţiei se formează pe baza preţurilor cu ridicata negociate potrivit

prevederilor prezentei hotărâri şi a cotelor de adaos comercial sau de comision declarate şi

înregistrate de unitatea de desfacere. În cazul cotelor avizate de Ministerul Economiei şi

Finanţelor şi ministerul Comerţului şi Turismului sau de organele lor teritoriale, conform

prevederilor art. 6 din Hotarârea Guvernului nr. 776/1991, nu vor depăşi aceste nivele."

Procesul liberalizării preţurilor nu se încheie aici. Mai târziu, H.G. nr. 206/1993

stabileşte noi măsuri, între care (conform Art. 3) necesitatea de comunicare a intenţiei de

majorare a preţurilor şi tarifelor către beneficiari cu cel puţin 30 de zile înainte de aplicare

şi obligaţia agenţilor economici (Conform Art. 5), indiferent de forma de organizare şi

titularul dreptului de proprietate de a aduce la cunoştinţa beneficiarului şi a populaţiei:

preţurile şi tarifele practicate;

principalele caracteristici calitative şi de confort ale produselor şi serviciilor

respective.

Astfel, ceea ce se remarcă până în prezent, în procesul formării preţurilor în

economia românească este ampla succesiune a actelor normative care completate, abrogate

şi înlocuite guvernează pe diferite perioade mecanismul preţurilor în etapa tranziţiei la

economia de piaţă. Aceasta este explicabilă în primul rând prin inexistenţa unor principii

universal valabile de coordonare a tuturor preţurilor şi în al doilea rând, prin parţialitatea

sau limitele reglementărilor adoptate, respectiv lipsa de experienţă a factorilor de decizie în

domeniul economic.

Totuşi, dacă în perioada 1990-1992 preţurile au fost orientate pe suportul a

numeroase Hotărâri Generale, ulterior, respectiv în anii 1993-1994, se remarcă o stabilitate

54

mai mare a reglementărilor legale, în sensul menţinerii valabilităţii acestora o perioadă mai

mare, deci şi o frecvenţă mai scăzută de apariţie a noi acte legislative.

În anii următori (1994-2004) reglementările în domeniul concurenţei şi preţurilor

au continuat să preocupe legiuitorii şi agenţii economici. Dar, pe fondul unei structuri

legale constante, noile acte juridice au ambiţionat agenţii economici perseverenţi. Aceştia

s-au învăţat să se adapteze la schimbările de legislaţie, iar consumatorii individuali au

înţeles că este firesc să găsească acelaşi produs la preţuri diferite.

5. 3. Preţurile administrate prin intervenţie publică

În economia de piaţă contemporană preţurile totale libere reprezintă o tendinţă a

procesului de determinare a preţurilor, ca şi echilibrul economic pe piaţă. În genereal,

preţul este mixt adică se formează în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta bunului

respectiv, dar şi ca efect al măsurilor de politică economică, adică preţul este mai mult sau

mai puţin liber şi mai mult sau mai puţin administrat.

Preţurile administrate prin intervenţie publică pot fi limită maximă numită plafon

de preţ (price ceiling) sau preţ de control (price control) şi limită minimă, numită prag de

preţ (price floor) sau preţ suport (price support)1.

Preţurile plafon

Statul intervine în domeniul pieţei prin impunerea unor limite maxime de preţ

atunci când bunul tranzacţionat se află în cantitate insuficientă. Potrivit legii cererii şi

ofertei, dacă cererea este superioară ofertei, preţul se majorează, rezultat care este

influenţat legal, prin fixarea unui plafon peste care nivelul preţului nu trebuie să se ridice,

deoarece puterea de cumpărăre a banilor nu ar putea suporta depăşirea acestui preţ de

control.

Deficitul de ofertă care apare în urma stabilirii unui preţ sub nivelul de echilibru al

pieţei se poate observa grafic prin diferenţa dintre cantitatea cerută Qî şi cantitatea oferită

QM, astfel:

1 Wand, Roger N., Microeconomics, Fifth Edition, Harper Collins Publishers, New York, 1992, p. 143.

PO

Pe

55

Figura nr. 2: Relaţia cerere-ofertă şi preţul plafon

în care C = cererea, O = oferta, Pe = preţul de echilibru, Qe = cantitatea de echilibru, PM =

preţul maxim impus, QM = cantitatea corespuncătoare preţului maxim, Qî = cantitatea

necesară la nivelul preţului impus.

Deficienţa în planul ofertei nu înseamnă că produsul este rar. Deficienţa

presupune că nu pot fi satisfăcute toate cerinţele pieţei, în timp ce raritatea este o

permanenţă a pieţei contemporane. Diamantul de exemplu, este rar, dar oferta sa nu este

deficitară; orcine este dispus să plătească preţul diamantului, poate să-l cumpere. În

schimb, deficienţa unei oferte se manifestă atunci când bunurile nu sunt disponibile pentru

cei care doresc şi pot să plătească preţul practicat.

În aceste condiţii, producătorul este obligat să respecte preţul limită maximă şi nu

poate mări cantitatea oferită la nivelul celei cerute. De aceea, el va satisface consumatorii

pe baza unui sistem preferenţial propriu, fie pe principiul primului venit, primul servit.

În oricare variantă, rămân consumatori cu cerere nesatisfăcută. Dacă prima soluţie, atrage

o discriminare a consumatorilor, ce-a de-a doua este mai echilibrată.

Preţurile plafon încurajează concurenţa între cumpărători care încearcă să obţină

produsele dorite prin crearea „cozilor” de aşteptare. Astfel, se pierd resurse importante

deoarece participanţii la schimb nu obţin nici un avantaj, cu excepţia cumpărătorilor care

au intrat în posesia bunului. Aceasta se întâmplă deoarece ofertantul nu câştigă nimic în

plus, indiferent de timpul petrecut de cumpărător pentru achiziţionarea bunului.

În anumite condiţii economice, preţurile plafon sunt considerate o necesitate

pentru creşterea gradului de satisfacere a cererii. Uneori, ele sunt înlocuite de cupoane de

raţionalizare a cumpărărilor, care permit asigurarea unei cantităţi limitate tuturor

consumatorilor. Desigur, o asemenea soluţie atrage nemulţumiri ale consumatorilor

deoarece înregistrează un grad scăzut de satisfacere a cererii. În plus, aceste decalaje sunt

premise pentru apariţia pieţei paralele (negre) pe care produsele sunt oferite la preţuri

superioare celor plafon.

Dacă cupoanele sau mărfurile cumpărate pe baza lor ale unor consumatori sunt

vândute altora, atunci sistemul reglementării preţului nu este perturbat. Dimpotrivă, se

echilibrează în acest fel, nevoile tuturor celor îndreptăţiţi să cumpere, prin satisfacerea mai

bună a necesităţilor unora pe seama renunţării la consum a altor consumatori, care prin

această acţiune demonstrează lipsa de nevoie pentru bunul respectiv. În schimb, dacă

QQîQeQM

CPM

deficit de ofertă

56

producătorii oferă unor clienţi o cantitate superioară celei stabilite prin cotele de

raţionalizare, alţi cumpărători vor fi dezavantajaţi, chiar dacă se află în posesia propriilor

cupoane, ceea ce înseamnă încălcarea sistemului reglementării preţului.

Economiile ţărilor au apelat la preţurile plafon în diferite momente: după cel de-al

doilea război mondial Germania confruntată cu o inflaţie puternică a interzis creşterea

preţurilor; după crizele petroliere preţurile suportate de cumpărător au fost de tip plafon

prin intervenţie publică; în SUA, există controlul chiriilor care îşi propune asigurarea unui

standard minim de trai pentru toţi indivizii etc.

Preţurile prag

Pragul de preţ apare sub forma unei limite de preţ sub care acesta nu poate coborî.

Pe o piaţă liberă, preţul de echilibru ar fi prea mic şi atunci veniturile ofertanţilor sunt

susţinute prin intervenţia publică sub forma fixării unei limite minime de preţ superioare

preţului de echilibru. Situaţiile frecvente de preţuri suport se întâlnesc la produsele

agricole şi pe piaţa muncii, sub forma salariului minim.

Apariţia preţului suport caracterizează piaţa prin excesul cantităţii oferite faţă de

cea cerută, astfel:

Figura nr. 3: Relaţia cerere-ofertă şi preţul prag

Notaţiile anterioare se menţin. În plus, Pm = preţul minim, Qm = cantitatea

corespunzătoare lui Pm şi Qîî = cantitatea necesară la nivelul preţului prag, Pg = preţul

corespunzător cantităţii Qm pe o piaţă liberă.

În practică, se folosesc mai multe modalităţi pentru menţinerea preţurilor limită

minimă şi anume:

achiziţiile guvernamentale;

restricţionarea producţiei;

promovarea cererii;

sistemul de plăţi directe producătorilor;

interdicţia legală a tranzacţiilor sub preţul minim.

P

Q

O

C

QmQeQ”

Pm

Pe

Pg

ab

cd

exces de ofertă

57

Dintre acestea, mai frecvente sunt restricţionarea producţiei şi promovarea cererii.

Prima variantă îmbracă forma impozitării veniturilor producătorilor, iar cealaltă, a

subvenţionării produselor.

Astfel, impunerea unui impozit pe vânzări (cifră de afaceri) duce la creşterea

preţului unitar şi scăderea cantităţii oferite. În schimb, subvenţionarea unei producţii duce

la scăderea preţului şi creşterea cantităţii oferite. Dar, în ambele situaţii efectele acestor

măsuri asupra preţului şi cantităţii tranzacţionate, pot fi inverse, dacă se ia în considerare şi

gradul de elasticitate a cererii şi ofertei.

5. 4. Preţurile bunurilor publice

Sectorul public se implică în domeniul formării preţurilor nu numai prin crearea

cadrului legal de manifestare a raporturilor cerere-ofertă şi de mişcare a preţurilor, nu

numai prin stabilirea de preţuri minime sau maxime în unele domenii şi condiţii, dar şi prin

determinarea preţurilor bunurilor publice.

Se cunoaşte deja că bunurile publice pot fi oferite unele, gratuit iar altele, la

anumite preţuri. Preţurile bunurilor publice nu ignoră relaţia cerere-ofertă, dar nici nu o

consideră factor prioritar al determinării nivelului de preţ. Aceasta deoarece, în general,

bunurile publice sunt produse în condiţii de monopol sau ofertă limitată comparativ cu

cererea, ceea ce pe o piaţă concurenţială ar conduce la preţuri mari. Ori, bunurile publice

sunt oferite la preţuri avantajoase consumatorilor.

Se pot identifica mai multe modalităţi de determinare a preţurilor bunurilor

publice:

a) tarifarea la costul marginal;

b) tarifarea la costul mediu;

c) tarifarea din două părţi;

d) tarifarea discriminatorie;

e) tarifarea dublă pe perioade diferite;

f) tarifarea în funcţie de gradul de utilizare a bunurilor publice.

a) Tarifarea la costul marginal

Preţurile multor bunuri publice se determină pe baza costului marginal: poduri,

zone de agrement, reţele de apă şi canalizare etc. Preţurile acoperă costurile variabile care

în general sunt scăzute, în timp ce cheltuielile fixe care în general, sunt mari se suportă din

veniturile totale.

58

În condiţiile unor costuri medii descrescătoare producţia eficientă de bun public se

înregistrează la un nivel de preţ mult mai scăzut decât cel care corespunde egalităţii Venit

marginal = Cost marginal. În diagramă, aceasta se observă mai simplu:

Figura nr. 4: Producţia eficientă de bun public

Producţia considerată eficientă este OA şi se oferă la preţul PCM. La un nivel

inferior de producţie, costul producerii unei unităţi suplimentare (costul marginal) este mai

mic decât veniturile generate de aceasta (evidenţiate grafic prin curba cererii). La un nivel

superior de producţie, costul marginal depăşeşte venitul marginal. Ori, în prima situaţie

societatea nu valorifică resursele pe deplin, iar în cealaltă, acestea sunt risipite.

La nivelul producţiei eficiente de bun public, venitul mediu este mai mic decât

costul mediu ceea ce înseamnă un deficit ce poate fi acoperit din surse diferite. La nivel

local, acoperirea acestui deficit se face de obicei din impozitele asupra proprietăţii, iar la

nivel central, din impozitele pe venituri şi cifra de afaceri.

Uneori însă, sectorul public oferă bunuri publice la un preţ maimic decât costul

marginal pentru a-l face accesibil pentru toţi indivizii. Este de exemplu, cazul

transportului public.

b) Tarifarea la costul mediu

Formarea preţurilor la nivelul costurilor medii este o alternativă la preţurile pe

baza costurilor marginale şi vizează bunurile publice la care acoperirea tuturor costurilor

prin preţ este o necesitate: utilităţi aflate în proprietate privată şi publică. În graficul nr. 4

se observă că preţul dat de costul mediu (PCm) este mai mare decât cel determinat pe baza

costului marginal, iar producţia oferită de bun public este mai scăzută, OB. Astfel, deşi

cheltuielile totale necesare pentru echipamente şi lansarea producţiei sunt acoperite,

societatea înregistrează pierderi în ansamblu, deoarece preţul este mai mare decât venitul

suplimentar.

Producţia

Cm (cost mediu)CM (cost marginal)

Vm (venit mediu)C (cerere)

VM (venit marginal)

B AC

PM

PCM

PCm

Preţ, Cost

59

Preţul pe baza costului mediu este suportat nu de plătitorii de impozit, ci de

utilizatori. Desigur, nivelul său este o povară mai mare sau mai mică, în funcţie de natura

bunului şi nivelul veniturilor de care dispun utilizatorii.

În multe situaţii însă, bunurile publice sunt oferite de agenţii publice autonome,

care funcţionează cu monopoluri şi practică preţul maximizator de profit (PM în graficul nr.

4). Nivelul ridicat al acestui preţ conduce însă la descurajarea consumului şi subutilizarea

bunului.

c) Tarifarea din două părţi

Tarifarea din două părţi reprezintă o alternativă la formarea preţurilor bunurilor

publice în funcţie de costul marginal sau mediu. Procedeul de determinare a preţurilor prin

această metodă presupune însumarea unei părţi fixe numită taxă de membru care

exprimă disponibilitatea de utilizare a bunului public cu o parte variabilă numită taxă de

consum care se modifică în funcţie de nivelul consumului. Această metodă este frecvent

folosită în practică: la cluburi sportive se plăteşte o taxă anuală şi o taxă de utilizare, la

serviciile de distribuţie a gazului, energiei, la companiile telefonice etc.

Formarea preţurilor pe baza a două elemente: abonament şi consum porneşte de la

aprecierea potrivit căreia cererea pentru accesul la un bun public este mai inelastică decât

cererea pentru utilizarea bunului. De aceea şi suma exprimând taxa de membru poate fi

mai mică sau chiar zero pentru anumiţi consumatori, în sensul că această cheltuială nu este

plătită de utilizator ci de exemplu, de societatea comercială la care lucrează (aşa se

întâmplă angajaţilor companiilor telefonice sau ai unor bănci, etc.).

Dezavantajul esenţial al acestei metode este neglijarea consumatorilor a căror

disponibilitate de plată este mai mică decât taxa de membru, dar mai mare decât costul

marginal.

d) Tarifarea discriminatorie

Bunurile publice pot fi oferite la preţuri diferite consumatorilor. Preţul

discriminatoriu perfect corespunde unui impozit pe care consumatorul îl plăteşte la nivelul

cel mai mare al sumei la care este dispus să renunţe. Desigur, în practică, preţul fără rentă

a consumatorului este imposibil de realizat. Dar, discriminarea prin preţ este frecventă:

furnizarea energiei electrice se face la tarife diferite pentru consumatori individuali şi

industriali, vârstnicii beneficiază de reduceri la transportul public etc.

Aşadar, discriminarea prin preţ este posibilă ori de câte ori acelaşi bun sau

serviciu poate fi vândut la preţuri diferite din considerente neasociate cu costul său.

Desigur, o firmă cu poziţie de monopol se află întotdeauna într-o situaţie mai avantajoasă

atunci când intră într-o practică discriminatorie, în virtutea faptului că este singurul

60

ofertant al unui produs specific. Dar discriminarea prin preţ poate fi utilizată şi în alte

condiţii de piaţă, adică în care firmele nu reprezintă monopoluri şi chiar se întâlneşte destul

de frecvent în anumite sectoare.

Tarifarea discriminatorie se realizează atunci când se manifestă câteva condiţii:

imposibilitatea revânzării, care presupune fie capacitatea firmei de a preveni

vânzarea produsului achiziţionat de cumpărător către altul, fie ca produsul, prin

natura sa, să fie inaccesibil unei noi comercializări. De exemplu, este aproape

imposibilă vânzarea pâinii la diferite preţuri unor clienţi diferiţi, având în vedere că

cel care beneficiază de produs la un preţ mai mic poate cumpăra şi cantitatea

necesară altui consumator, care, direct, ar plăti mai mult. În schimb, un medic poate

solicita în cazul unei operaţii identice, taxe diferite pe care pacienţii trebuie să le

accepte. Deci, este evident că vânzarea unui bun de la un cumpărător la altul depinde

de natura acestuia, în general serviciile fiind cele care nu se pot supune unei

revânzări (coafură, transport, asistenţă medicală etc.);

segmentarea pieţei permite firmei împărţirea cumpărătorilor în grupuri

identificabile. Astfel, devine relativ simplă practicarea unui preţ pentru un grup şi a

altuia pentru un alt grup de consumatori (de exemplu, adulţi şi copii). Pe acest

criteriu se formează şi preţurile discriminatorii ale energiei electrice care este

furnizată consumatorilor individuali la niveluri mai joase faţă de cele ale energiei

destinate utilizatorilor industriali. Totodată, mai este posibilă solicitarea unor preţuri

diferite în funcţie de cantitate, la una mai mare sau la un al doilea lot de produse

producătorul putând să ceară un preţ mai mic;

existenţa a diferite elasticităţi ale cererii se referă la faptul că diferiţi consumatori

ai unui bun nu prezintă aceeaşi dorinţă de a-l cumpăra, ceea ce se poate explica pe

baza gusturilor şi preferinţelor subiective ale oamenilor. Astfel, dacă o cerere

individuală (A) este inelastică, adică purtătorul ei nu modifică cantitatea cerută la

variaţia preţului, iar o alta (B) este elastică, atunci câştigurile firmei vor fi mai

ridicate prin vânzarea produsului la un nivel de preţ mare către cumpărătorul cu

cerere inelastică şi la un nivel scăzut către cel care manifestă o cerere elastică pentru

marfa respectivă, adică cel pentru care cantitatea achiziţionată suferă modificări dacă

preţul se schimbă. Rezultă că, în condiţiile respectării primei cerinţe a practicii

discriminatorii, a imposibilităţii revânzării mărfii, agentul economic poate solicita

preţuri discriminatorii şi este în avantajul său să o facă. Mai mult chiar, ori de câte

ori piaţa este segmentată în funcţie de elasticitatea diferită a cererii, practica folosirii

61

de preţuri diferite determină venituri superioare din vânzări, faţă de cazul

comercializării bunurilor la acelaşi preţ către toţi clienţii.

Există trei nivele de discriminare:

discriminarea de gradul I care se referă la determinarea consumatorului să plătească

maximul pe care este dispus;

discriminarea de gradul II care vizează diferenţierea preţurilor între consumatorii

nerăbdători şi cei dispuşi să aştepte ieftinirea produsului;

discriminarea de gradul III care se manifestă prin practicarea de tarife diferite pe

pieţe diferite.

e) Tarifarea dublă pe perioade diferite

Cererea pentru numeroase bunuri publice este fluctuantă în timp. Aceasta

înseamnă că există perioade în care bunul public este mai solicitat şi devine mai aglomerat

şi perioade cu cerere mai mică. Identificarea perioadelor de vârf şi a celor mai lejere este o

necesitate pentru tarifarea distinctă în timp. În acest fel se urmăreşte utilizarea eficientă a

bunului public.

Schema de tarifare pe două perioade (de vârf şi mai puţin aglomerate) este

eficientă atunci când preţul se determină la nivelul costului social marginal corespunzător

fiecărei perioade. În orele sau perioadele de vârf, costul marginal este mai ridicat decât în

perioadele cu cerere mai scăzută, iar preţul astfel stabilit devine superior celui din

perioadele lejere (vezi graficul din figura nr. 5).

Figura nr. 5: Curba şi costul bunului public cu cerere variabilă în timp

Se observă că se înregistrează o utilizare eficientă a bunului public atunci când se

practică preţul Pv în perioadele de vârf şi preţul Pl în perioadele lejere; la aceste nivele de

preţ, cantităţile solicitate sunt Qv şi respectiv Ql.

Dacă tarifarea s-ar produce la un nivel mediu corespunzător unei cereri medii

(Cm) pentru ambele perioade de solicitare, bunul public devine subutilizat în perioadele

cost

cantitate

CM

Pv

PmPl

Cv

CmCl

Ql* Ql Qv Qv*

62

lejere (s-ar cere numai cantitatea Ql* inferioară Ql) şi suprasolicitat în perioadele de vârf

(s-ar cere un volum de Qv* superior Qv).

De multe ori stabilirea perioadelor de vârf este dificilă. În plus, impactul

preţurilor pe două perioade asupra echităţii este negativ, deoarece tarifele din perioadele

aglomerate sunt mari şi devin suportate numai de cei care acordă valoare mare timpului.

f) Tarifarea în funcţie de gradul de utilizare a bunurilor publice

În cazul unui bun public existent, tarifarea se poate face diferenţiat în funcţie de

gradul de utilizare a acestuia. Dacă bunul public se caracterizează printr-o utilizare slabă,

şi nu apar perioade de suprasolicitare tariful poate fi zero sau scăzut. Cu alte cuvinte,

bunul public se oferă fie gratuit, fie la un preţ mic necesar pentru acoperirea cheltuielilor

de amortizare şi întreţinere. Dacă însă bunul public se caracterizează printr-un grad

ridicat de utilizare, intervine aglomerarea şi insuficienţa ofertei, ceea ce impune

practicarea unui preţ suficient de ridicat pentru a acoperi costul de aglomerare.

În cazul unui bun public nou, tariful practicat este mai ridicat în momentul

lansării bunului cu scopul de a se acoperi cheltuielile de amortizare şi eventual de

aglomerare. Ulterior, preţul se diminuează dacă bunul public îşi pierde din solicitanţi sau

rămâne la un nivel ridicat dacă există o cerere considerabilă.

63

Capitolul VI. Externalităţile

6. 1. Conceptul de externalitate; formele sale

Externalităţile sunt cunoscute ca fiind efecte externe, economii sau pierderi

externe, efecte locale sau generale. De multe ori se utilizează termenul de efecte externe

tehnologice în scopul diferenţierii conţinutului externalităţilor de economiile sau pierderile

economice băneşti.

Apariţia externalităţilor este o consecinţă a interdependenţelor care se manifestă

între funcţia utilităţii şi funcţia de producţie, respectiv între consumator şi producător. Cu

alte cuvinte, acţiunile unui producător au efecte care se pot răsfrânge asupra

consumatorilor, influenţându-le activitatea pozitiv sau negativ. De exemplu, un apicultor

generează efecte pozitive asupra vecinilor prin oferirea serviciilor de polenizare. Poluarea

reprezintă în schimb un efect negativ. În timp ce externalitatea pozitivă măreşte utilitatea

sau producţia agenţilor afectaţi, cea negativă le diminuează.

Teoria economică identifică externalităţile pozitive şi negative ca fiind marginale

sau inframarginale. Externalităţile marginale se manifestă atunci când o schimbare a

activităţii generatoare de externalitate influenţează producţia sau utilitatea resimţită de

agenţii afectaţi. În schimb, externalităţile inframarginale sunt cele la care o modificare

în activitatea generatoare de externalitate nu influenţează în nici un fel producţia sau

utilitatea resimţită de agenţii afectaţi.

În situaţia în care activitatea generatoare de externalitate se modifică în aşa fel

încăt activitatea afectată de externalitate se îmbunătăşe fără ca cea generatoare de efect să

se înrăutăţeasă, se spune că este o externalitate tip Pareto.

Externalităţile apar datorită insucceselor pieţei. Acestea la rândul lor se explică

prin incapacitatea pieţei de a respecta drepturile de proprietate.

Dreptul de proprietate asupra resurelor se referă la capacitatea de utilizare a

resurselor, bunurilor şi serviciilor. Proprietatea unui activ conduce la manifestarea

următoarelor drepturi:

de folosire a activului;

de modificare a formei şi substanţei bunului;

de transfer al tuturor drepturilor prin vânzare.

Externalităţile nu se explică printr-o alocare iraţională a resurselor. Potrivit

teoremei lui Coase, această alocare se bazează pe inexistenţa costurilor de tranzacţie şi pe

64

exercitarea drepturilor de proprietate. Producătorul şi consumatorul de externalitate

urmăreşte un schimb reciproc avantajos, adică internalizarea externalităţilor, indiferent

cine deţine dreptul de proprietate asupra utilizării resurselor.

Externalităţile exprimă diferenţa ditre costurile sau avantajele economice

înregistrate la nivel de agent economic şi costurile sau avantajele sociale manifestate în

societate. Ele apar astfel, ca urmare a inexistenţei pe piaţa concurenţială a unor bunuri sau

servicii dorite de consumatori. Altfel spus, externalităţile se produc ori de câte ori acţiunile

unui agent economic influenţează mediul în care acţionează alt agent economic, fără a

afecta sistemul de preţuri.

Pentru a înţelege cum se manifestă externalităţile pozitive şi negative şi de ce ele

se consideră surse ale insuccesului pieţei concurenţiale, se impune o analiză comparativă

între ele:

Nr. crt.

Element de comparaţie

Externalitate pozitivă Externalitate negativă

1 Definiţie Acţiunea unui agent economic ale cărui efecte se extind sub forma generării de avantaje asupra altor agenţi economici sau societăţi

Acţiunea unui agent economic ale cărui efecte se extind sub forma generării de cheltuieli suplimentare altor agenţi economici sau societăţi

2 Forma sub care se regăsesc externa-lităţile

Piaţa concurenţială furnizează o cantitate prea mică dintr-un bun care generează avantaje pentru alţi agenţi economici

Piaţa concurenţială furnizează o cantitate prea mare dintr-un bun care generează pierderi pentru alţi agenţi economici

3 Echilibrul pieţei pe care se întâlnesc externalităţile

Legendă: Q = cantitatea dintr-un bun; u.m. = unităţi monetare; C = cererea; OP = oferta corespunzătoare costului marginal al producţiei; OS = oferta corspunzătoare costului marginal global (al producţiei inclusiv costurile potenţiale ale efectelor negative în societate);QP, QS = cantităţile oferite la diferite niveluri ale cererii

Se observă că dacă se ignoră costurile posibilelor daune aduse societăţii, firma poate produce în funcţie de nivelul cererii, o cantitate de echilibru (QP). Dar dacă producătorul este obligat să ia în considerare şi aceste cheltuieli, costul său marginal se majorează, iar capacitatea sa de a oferi o cantitate pe piaţă se diminuează

În această situaţie, piaţa concurenţială furnizează prea puţine bunuri generatoare de externalităţi pozitive. Cererea iniţială (C) exprimă dorinţa indivizilor de a susţine activitatea respectivă (de pildă restaurarea clădirilor istorice). Dacă şi alţi indivizi devin dispuşi să suporte cheltuielile ocazionate de o asemenea

65

u.m.

QQPQS

C’C

OP

OS

u.m.

QQPQS

OP = OS

C

C’

(la Q).Mai mult decât atât, dacă

producătorii sunt forţaţi să suporte cheltuielile privind pagubele sociale, cererea pentru asemenea bunuri sau servicii (C’) scade.

activitate, cererea se majorează la C’ ceea ce aduce o creştere a cantităţii potrivit unui nou echilibru (QS)

4 Interpretare Externalitatea pozitivă exprimă acţiunea care: generează efecte pozitive în

exterior; cantitatea de bunuri sau

servicii din această acţiune este asigurată în proporţie redusă de către piaţa concurenţială;

se concretizează în scăderea cererii atunci când costurile societale se iau în considerare

Externalitatea negativă exprimă acţiunea care: generează efecte negative în

exterior; cantitatea de bunuri sau

servicii din această acţiune este asigurată în proporţie mare de către piaţa concurenţială;

se concretizează în creşterea cererii atunci când costurile se împart asupra mai multor indivizi

Apariţia externalităţilor corespunde de cele mai multe ori cu o alocare ineficientă

a resurselor. Pentru corectarea acestei deficienţe a pieţei, se pot utiliza trei modalităţi:

a) sistemul impozitelor şi subvenţiilor

Prin acest mecanism se impune ajustarea preţurilor determinate pe considerente

economice ale produselor care provin din activităţi ce induc externalităţi, cu costul

corespunzător efectului produs. Ceea ce rezultă este un preţ social mai mic sau mai mare

decât preţul calculat economic, în funcţie de costurile, respectiv beneficiile sociale care s-

au generat.

b) sistemul pieţelor inexistente

Problema activităţilor care produc externalităţi este că rezultatul dublu al acestora

– bunul economic şi externalitatea – nu îşi găseşte spaţiu de comercializare, decât parţial,

adică pentru bunul economic. Cu alte cuvinte, pentru externalităţi nu există pieţe.

Imaginarea unei pieţe a externalităţii ar fi posibilă prin asimilarea acesteia cu un bun

economic şi determinarea cantităţii optime de externalitate s-ar face similar cu

determinarea producţiei optime.

c) sistemul drepturilor de proprietate

Evitarea externalităţilor în acest caz porneşte de la premisa că dacă o firmă

generează externalităţi şi afectează activitatea alteia, atunci acestea două ar trebui să devină

un singur agent economic care să urmărească deţinerea profitului global maxim.

Rezultă că piaţa concurenţială are limite în ceea ce priveşte alocarea resurselor,

impuse de structura pieţei sau de mecanismul preţurilor. Atunci când insuccesul pieţei se

66

explică prin această a doua cauză, apar externalităţi pozitive sau negative. Evitarea

manifestării lor este un procedeu complex şi costisitor, dar necesar. Corectarea

deficienţelor pieţei se poate face astfel, prin evitarea externalităţilor care corespund unei

mai bune alocări a resurselor.

6. 2. Analiza externalităţilor

Externalităţile pot fi analizate dincolo de explicaţia lor prin ineficienta utilizare a

resurselor. În acest sens, fenomenul externalităţilor se poate rezolva prin soluţii de

compromis între partea generatoare şi partea influenţată de externalitate. Iată câteva

exemple:

1. fumatul colegului de cameră reprezintă o externalitate negativă pentru celălalt coleg

nefumător. Soluţiile extreme: fie fumătorul renunţă la fumat, fie nefumătorul îşi

schimbă locuinţa, nu sunt dorite de nici o parte. Prin discuţii şi explicaţii ale

necesităţilor fiecăruia, se ajunge la soluţia de compromis prin care se abţine de la

fumat anumite intervale de timp într-o zi. În acest fel, efectul negativ al externalităţii

este împărţit între generatorul de externalitate care este nevoit să-şi restricţioneze

consumul de ţigări, şi partea afectată de externalitate care suportă parţial efectul

fumatului prin restrângerea orelor de consum de ţigări.

2. poluarea unui loc de către o firmă industrială reprezintă o altă externalitate negativă

care afectează pescarii din acea zonă. Producţia industrială este direct proporţională

cu nivelul poluării şi cu profitul firmei. Cu cât producţia este mai mare, cu atât

profitul său creşte dar se amplifică şi poluarea în zonă. Şi atunci, se pune problema

stabilirii optimului de producţie care corespunde unui nivel acceptat de poluare.

Aceasta, deoarece soluţia extremă de încetare a activităţii industriale nu este

acceptată din moment ce investiţia în echipamente este ridicată. În figura nr. 1 se

observă corelaţia inversă dintre profitul industrial şi profitul din pescuit.

67

A’

A

Cheltuieli

B’

B

H

D

F

E

C

GPierderea marginală îregistrată în activitatea de pescuit

Profitul marginal al producătorului industrial

Producţia industrială

Figura nr. 1: Profitul în activităţile industriale şi de pescuit

Se observă că atunci când producţia creşte în activitatea industrială, nivelul

poluării se măreşte iar profitul marginal se diminuează; relaţia inversă producţie-profit

marginal este pusă în evidenţă de curba AA’. În activitatea de pescuit se înregistrează o

creştere a pierderii marginale de venituri pe măsură ce producţia industrială se măreşte;

relaţia directă producţie industrială-pierdere marginală în prezent este pusă în evidenţă de

curba BB’.

Soluţia de compromis adoptată de cei doi agenţi economici se referă la

restrângerea producţiei industriale astfel încât activitatea de pescuit să fie mai puţin

afectată. Dacă restrângerea producţiei în industrie coincide cu volumul A’C, producându-

se nivelul OC faţă de OA’ profitul în activitatea de pescuit creşte corespunzător ariei

A’CFG, în timp ce profitul industrial se diminuează numai cu un nivel corespunzător ariei

A’CE. Pentru ca producătorul de poluare să fie determinat să-şi reducă producţia, firma de

pescuit este dispusă să-i plătească pierderea de profit pe care o înregistrează prin

diminuarea producţiei. În acest fel producătorul industrial nu pierde nimic, iar pescarul

câştigă din activitatea proprie un spor echivalent cu aria A’EFG.

Desigur, negocierile dintre cele două părţi determină nivelul producţiei

industriale. Optimul acestuia din punctul de vedere al suportabilităţii externalităţii

corespunde cu nivelul de producţie la care profitul marginal industrial coincide cu

pierderea marginală în activitatea de pescuit (nivelul D).

Analiza externalităţilor se bazează pe înţelegerea comportamentului agenţilor

economici care provoacă şi sunt afectaţi de acteste activităţi.

Pentru simplificare, se presupune că un agent economic A este influenţat de

activitatea unui singur agent economic B. În realitate, fiecare individ sau participant la

viaţa economică este afectat de acţiunile mai multor agenţi pe piaţă.

Externalitatea apare în momentul în care o modificare în activitatea agentului B

afectează utilitatea sau producţia agentului A. Influenţa poate fi pozitivă şi se numeşte

externalitate pozitivă sau economie externă, sau negativă şi reprezintă o externalitate

negativă sau pierdere externă. Externalitatea pozitivă apare atunci când o sporire a

activităţii firmei B conduce la creşterea satisfacţiei sau producţiei firmei A. Externalitatea

negativă se manifestă atunci când o sporire a activităţii firmei B conduce la scăderea

satisfacţiei sau producţiei firmei A.

Desigur că firma A încearcă să influenţeze comportamentul firmei B indiferent de

tipul externalităţii:

68

A va încerca să-l influenţeze pe B să mărească volumul resurselor alocate activităţii

sale dacă aceasta generează externalităţi pozitive;

A va încerca să-l determine pe B să-şi restrângă activitatea, dacă aceasta provoacă

externalităţi negative.

Influenţarea unui agent de către altul se poate face prin mai multe instrumente:

schimb, convingere, compromis, acord, convenţie sau acţiune colectivă.

Existenţa externalităţii negative nu înseamnă în mod obligatoriu şi ineficienţă în

activitatea economică. Dacă agentul B generator de externalitate nu înregistrează nici o

diminuare a producţiei, în timp ce agentul economic A influenţat de exterrnalitate este

afectat mai puţin, se spune că externalitatea este însoţită de ineficienţă. Dar dacă agentul

A suportă mai puţin efectul externalităţii pe seama diminuării producţiei agentului B,

atunci externalitatea este însoţită de eficienţă.

La fel, în cazul externalităţii pozitive, manifestarea acesteia nu este însoţită în

mod obligatoriu de eficienţă. Dacă resursele alocate de agentul B se majorează, iar agentul

A resimte o satisfacţie suplimentară, atunci există eficienţă economică în procesul

transferării efectului externalităţii. Dar dacă creşterea resurselor utilizate de agentul B nu

conduce la un surplus de utilitate sau producţie de partea agentului A, externalitatea este

însoţită de ineficienţă.

6. 3. Echilibrul în condiţii de externalitate

O problemă aparent simplă necesită o analiză a externalităţilor dacă percepţia

părţilor care influenţează şi respectiv, care este afectată este diferită. Soluţia se găseşte

printr-o analiză de echilibru în condiţiile date.

Fie de exemplu doi proprietari cu terenuri învecinate. Construcţia unei case de

către unul dintre ei devine o problemă de externalitate dacă individul A este adeptul unei

case mai puţin înalete, pentru a nu renunţa la priveliştea de care dispune, iar individul B

este adeptul unei case înalte, pe mai multe nivele pentru a păstra din teren şi a se putea

deplasa în voie în spaţiul propriu.

Şi atunci? Decizia optimă privind construirea casei devine o problemă de stabilire

a înălţimii acesteia care să satisfacă pe ambii proprietari.

În figura nr. 2 se observă aprecierea marginală a indivizilor A şi B în funcţie de

înălţimea casei.

69

Costul marginal pentru A

Costul marginal pentru B

Figura nr. 2: Aprecierea marginală a activităţii de construire a casei

Se remarcă faptul că individul A este pe deplin satisfăcut cu o casă de înălţime 0

(I0), adică terenul învecinat să rămână fără casă, deoarece înregistrează costuri nule.

Începând cu dimensiunea I1, casa devine o problemă şi o sursă generatoare de costuri

suplimentare. În schimb, individul B resimte cea mai mică satisfacţie la o casă de

dimensiune zero (I0); aceasta creşte, odată cu dimensiunea casei şi devine maximă la

înălţimea I4. Cu alte cuvinte beneficiul marginal este cel mai mare la I4 când costurile

marginale sunt zero.

Determinarea înălţimii optime a casei, adică a soluţiei de compromis între cei doi

indivizi se face prin confruntarea costurilor marginale resimţite la diferite dimensiuni ale

casei, ca în figura nr. 3.

Figura nr. 3: Echilibrul marginal în condiţii de externalitate

(cheltuielile de construcţie sunt suportate de individul B)

În figura nr. 3, CMA reprezintă costul marginal perceput de individul A, CMB

costul marginal suportat de individul B iar CMEB costul marginal suportat de individul B

în condiţiile externalităţii, adică ale construirii casei. CMEB este mai mic decât CMB

deoarece nu include şi cheltuielile suplimentare de construcţie propriu-zisă, ci numai

sacrificiul pe care îl resimte individul B care este nevoit să accepte o protecţie mai scăzută

prin reducerea înălţimii casei.

Astfel, echilibrul dintre confruntările de opinie între A şi B este marcat de

intersecţia dintre CMA şi CMEB. Prin urmare, o casă cu înălţimea I2 satisface cel mai bine

indivizii A şi B care suportă amândoi o pierdere de satisfacţie. A nu este pe deplin

satisfăcut, deoarece I0 corespunde utilităţii sale maxime, iar B nu este pe deplin satisfăcut

deoarece IB corespunde utilităţii sale maxime. Cu o casă de înălţime I2 individul A acceptă

o creştere cu I2, iar individul B acceptă o diminuare a înălţimii casei cu IB – I2.

70

Înălţimea casei

Înălţimea casei

I0 I0I1 I1I2 I3 I4 I5 I2 I3 I4 I5

Costul marginal

Înălţimea casei

CMEB

CMB

CMA

I0 I1 I2 I3 I4 I5IB

Dacă însă cheltuielile de construcţie propriu-zisă sunt suportate de individul A,

atunci există un nivel al costului marginal suportat de A în condiţiile externalităţii CMEA şi

este mai mare decât CMA (vezi graficul nr. 4).

Figura nr. 4: Echilibrul marginal în condiţii de externalitate

(cheltuielile de construcţie sunt suportate de individul A)

CMEA este superior CMA deoarece individul A nu numai că resimte un sacrificiu

din ce în ce mai mare pe măsură ce creşte înălţimea casei, dar suportă în plus şi cheltuielile

de construcţie. Se poate presupune că acesta este dispus să plătească construcţia dacă

astfel i se garantează un câştig superior prin decizia asupra înălţimii.

Se observă că înălţimea casei considerată optimă este aceeaşi I2, indiferent cine

plăteşte pentru construcţia efectivă a acesteia. De această dată, individul A este dispus să

suporte o pierdere marginală compensată de economia marginală de care se bucură

individul B. Astfel, nivelul optim de externalitate nu se modifică odată cu schimbarea

dreptului de construire a casei, dar aceasta din urmă afectează distribuţia de avuţie. Atunci

când B deţine dreptul de construire a casei, A trebuie să compenseze efortul lui B de a

reduce înălţimea la I2. Când individul A deţine dreptul de construcţie, B trebuie să

compenseze efortul lui A de reducere a înălţimii casei la dimensiunea I2.

Prin urmare, este necesar să se facă distrincţia între costul social marginal şi

costul privat marginal deoarece, ori de câte ori apare o externalitate se manifestă şi

anumite costuri sociale. Altfel spus, costul privat exprimă cheltuielile propriu-zise

ocazionate de o anumită acţiune, iar costul social, cheltuielile generate de sacrificiile făcute

prntru ca acţiunile să fie acceptate de ceilalţi participanţi la viaţa economică.

Existenţa unui decalaj între costul social marginal şi costul privat marginal arată

că există o externalitate în economie. Desigur, o soluţie eficientă se înregistrează atunci

când ambii parteneri într-o relaţie de schimb câştigă. Câştigul însă, nu este cel maxim,

decât rareori, pentru că luarea în considerare a interesului partenerului înseamnă renunţarea

lao parte din câştigul propriu care ar putea fi înregistrat numai ipotetic dacă partenerul de

afacere este dispus să accepte toate condiţiile celuilalt. Astfel, atunci când negocierea este

posibilă, se înregistrează cea mai bună soluţie. În mod normal, orice individ are dreptul la

71

Costul marginal

Înălţimea casei

CMEA

CMA

CMB

I0 I1 I2 I3 I4 I5

recompensă ceea ce înseamnă că acţiunile oricărei persoane care dăunează alteia sunt

considerate ilegale dacă cel vătămat nu este compensat.

Echilibrul în condiţiile recompensării părţii vătămate este prezentat în figura nr. 5.

Figura nr. 5: Echilibrul în condiţiile recompensării părţii vătămate

Dialogul, comunicarea şi abilitatea partenerilor de a negocia conduc la cea mai

bună soluţie practică influenţând distribuţia avuţiei. Iniţial, un agent economic identifică

numai costul privat şi apoi şi cel extern. Soluţia optimă (în exemplul dat I2) este o soluţie

de compromis care conduce la nivelul costului marginal în condiţii de externalitate când

este recompensată partea vătămată. Acest cost apare sub forma unei curbe frânte deoarece

până la nivelul înălţimii I1 nu se justifică nici o recompensă iar după nivelul I1, cheltuielile

de recompensare cresc pe măsură ce creşte şi înălţimea casei.

Acelaşi raţionament se poate urmări în situaţia construirii unui gard între două

proprietăţi deţinute de proprietari cu interese contradictorii privind mărimea gardului. La

fel, dacă un agent poluant dăunează activităţii altuia, acţiunile sale sunt considerate ilegale,

dacă nu se recompensează partea afectată. Creşterea unui animal (sau unor păsări) devine

o problemă de externalitate dacă indivizii care locuiesc alături şi în împrejurimi sunt

afectaţi de această situaţie. Deschiderea unei cafenele la parterul unui bloc, sau a unui bar

cu desfacere de băuturi răcoritoare şi alcoolice în curtea vecinului afectează mai mulţi

indivizi care au dreptul la negociere şi eventual recompensare. Şi exemplele pot continua.

6. 4. Nivelul optim de externalitate

În situaţia unei externalităţi pozitive, nuse pune problema unei soluţii deoarece nu

există contradicţii între generatorul de externalitate şi beneficiarul non-producător de

externalitate. Nici dacă producătorul acesteia consideră că poate cere o plată din partea

beneficiarilor de efectele acţiunilor sale. Aceasta deoarece beneficiarii de externalitate nu

au interesul să plătească din moment ce nu au solicitat nici o activitate.

72

Cost marginal

Înălţimea caseiI0

I1 I2 I3 IB I4

CMEB

CMB

CMA

O soluţie a externalităţii se impune numai în cazul externalităţii negative. De

această dată, acţiunea unui individ dăunează sau afectează negativ acţiunile altor indivizi şi

prin urmare, interesele lor sunt contradictorii.

Externalitatea apare ca un efect colateral al unei activităţi de producţie sau

consum. Şi atunci, se poate întâmpla situaţia în care costul diminuării externalităţii, adică

a efectelor negative ale activităţii devine mai mare decât câştigul înregistrat din această

reducere. Înseamnă, că potrivit analizei cost-beneficiu nu este eficient să se acţioneze în

acest sens de diminuare a efectelor negative. Cu alte cuvinte, soluţia eficientă în condiţii

de externalitate este dificil de determinat. Costul marginal al diminuării externalităţii

trebuie să egaleze beneficiul marginal al acestei acţiuni. În situaţia poluării, costul

diminuării poluării trebuie să egaleze câştigul înregistrat dintr-un mediu natural mai curat.

Altfel costul obţinerii unei poluări mai scăzute poate fi superior câştigului pe care îl

resimte societatea în condiţiile mai puţin poluante. Ca în orice analiză marginală, graficul

sugerează echilibrul, ca în figura nr. 6.

Figura nr. 6: Soluţia eficientă prin analiza marginală

CM este costul marginal care tinde să crească dacă se intensifică eforturile de

diminuare a efectelor negative de externalitate. VM este câştigul marginal care scade dacă

externalitatea se diminuează. Nivelul Ee exprimă soluţia eficientă respectiv externalitatea

eficientă care justifică cheltuielile prin câştigul suplimentar pe care îl primeşte societatea.

La un nivel inferior Ee, costul marginal este inferior venitului marginal şi acţiunile de

reducere a externalităţii pot continua. Dar, peste nivelul Ee asemenea acţiuni nu se mai

justifică din punct de vedere economic.

Soluţia eficientă se poate determina şi dacă se corelează costul social marginal cu

venitul sau avantajul marginal al producătorilor de externalitate. În figura 7 soluţia optimă

este dată de nivelul Ee’ la care externalitatea se manifestă în condiţiile egalităţii dintre

costul social marginal (CMS) şi venitul marginal (VM) al producătorului de externalitate.

73

cost, venit CM

VM

Ee Nivelul diminuării externalităţii

cost, venit CMS

VM

Figura nr. 7: Soluţia optimă la problema externalităţii negative

Producătorii generează o externalitate cu atât mai mare cu cât nivelul producţiei

sau activităţii sale este mai ridicat. Astfel se poate spune că ei câştigă din producerea

externalităţii deoarece profilul este mai ridicat când producţia este mai mare şi nu se

cheltuieşte nimic pentru controlul, respectiv diminuarea externalităţii.

În economia reală este dificilă determinarea nivelului optim de externalitate

datorită problemelor de exprimare a costurilor marginale sociale şi câştigurilor

suplimentare. Totuşi, se poate apela la o determinare directă a avantajelor acţiunilor de

diminuare a externalităţilor şi la o determinare indirectă a acestora.

În mod direct, se pot determina efectele adverse ale externalităţii negative pe de o

parte şi înclinaţia spre cheltuieli în scopul atenuării acestor efecte. În acest sens se

calculează costurile care nuse suportă de către părţile afectate de externalitate, atunci când

producătorul acesteia acceptă o diminuare a efectelor negative. În cazul unui râu poluat,

beneficiul reducerii poluării este dat de costul care nu se mai plăteşte atunci când apa nu

mai necesită tratament de depoluare. În general, este dificilă exprimarea acestor cheltuieli,

mai ales dacă avantajele diminuării externalităţii se reflectă într-un mediu deconectant sau

şanse mai mari de recreere. De aceea, din punct de vedere economic, este necesar să se

aprecieze înclinaţia spre cheltuieli de diminuare a efectelor externalităţii a indivizilor

afectaţi. Această dispoziţie sau înclinaţie spre cheltuieli este de asemenea, greu de estimat

deoarece indivizii, chiar dacă sunt chestionaţi pot adopta un comportament declarativ

diferit de cel real, mai ales pentru că declaraţia în sine nu îi obligă automat la plata

efectivă.

În mod indirect, avantajele acţiunilor de diminuare a externalităţilor se pot estima

pe baza variaţiilor valorilor bunurilor care includ costuri impuse de externalitate. Un teren

situat în apropierea unui râu poluat este mai ieftin decât unul similar aflat în apropierea

unui râu nepoluat. O casă amplasată în apropierea unei fabrici este mai ieftină decât una

similară amplasată într-un teritoriu mai puţin poluant. Un apartament situat într-un bloc cu

vecinătate zgomotoasă şi mediu turbulent (eventual o cafenea la parter, sau vecini

gălăgioşi) este mai puţin valoros decât altul situat într-un mediu liniştit, sigur şi atractiv.

Asemenea diferenţe de valoare exprimă tocmai preocuparea indivizilor de a beneficia de

externalităţi negative cât mai mici. Dar, de multe ori, nici această estimare nu poate fi

74

ProducţiaExternalitate

Ee’

realizată cu precizie, existând situaţii în care beneficiile nu pot fi cuantificabile, cum ar fi

aspectele legate de supravieţuire sau salvarea de vieţi omeneşti, sau privind etica şi

distribuţia avuţiei în societate. În aceste situaţii, soluţia optimă la problema externalităţii

se alege nu pe considerente economice, ci politice.

Decidenţii politici adoptă soluţii privind diminuarea externalităţilor negative

acordând prioritate metodei minimizării costurilor, adică luând în considerare argumentele

economice ale analizei cost-beneficiu. Dar deciziile nu se bazează întotdeauna pe

argumente economice, ci şi etice. Dacă poluarea este axternalitatea asupra căreia trebuie

să se decidă, există mai multe soluţii1:

reducerea nivelului producţiei. Costul diminuării poluării este dat de valoarea

producţiei la care s-a renunţat plus cheltuielile de restrîngere ale activităţii;

schimbarea procesului de producţie. Costul diminuării poluării este dat de

cheltuielile suplimentare impuse de o nouă tehnologie mai puţin poluantă;

folosirea de echipamente de remediere a efectelor poluării. Costul diminuării

poluării este dat de cheltuielile pe care le implică noua formă de poluanţi, ceva mai

puţin nocivi generaţi de activitatea economică;

schimbarea apmlasării generatorului de poluare într-o zonă cu impact mai redus.

Costul diminuării poluării este dat de cheltuielile ocazionate de transport şi

reamplasare, plus noile cheltuieli de poluare.

Prin urmare, costurile şi beneficiile generate de acţiunile de diminuare a

externalităţilor sunt dificil de estimat cu exactitate. De aceea deciziile politice se bazează

pe aproximări ale acestor costuri şi beneficii. Identificarea nivelului optim sau eficient de

externalitate impune costuri, de multe ori ridicate de informare, reglementare şi chiar

constrângere. Informarea se manifestă ca necesitate pentru agenţii economici de a reuşi să

adopte acea acţiune care generează cele mai mici costuri şi cele mai mari avantaje.

Reglementarea se manifestă ca necesitate a funcţionării pieţelor în condiţii de concurenţă

imperfectă şi cu interese contradictorii ale agenţilor economici. Constrângerea este o

necesitate a reglării nivelului de externalitate când generatorul său nu este preocupat de

interesele semenilor afectaţi de efectele acţiunilor propri.

6. 5. Controlul externalităţilor

Externalităţile trebuie şi pot fi controlate. Acţiunile de control al externalităţilor

capătă forma interdicţiilor, izolărilor şi reglementărilor guvernamentale. Aceste acţiuni

diferă de la economie la economie, şi, în cadrul aceleiaşi ţări, de la o externalitate la alta

1 Apgar, W, & Brown, James, op. Cit. p. 267

75

deoarece legislaţia este diferită şi în plus, diferă şi localizarea şi tipul producătorilor de

externalitate, ca şi grupurile afectate de aceasta.

La baza controlului externalităţilor se află câteva criterii care permit intervenţia

micro sau macroeconomică în manifestarea externalităţilor:

eficienţa;

cheltuielile agenţiilor publice;

flexibilitatea;

etica.

Eficienţa economică este criteriul esenţial al activităţii economice în funcţie de

care se urmăreşte maximizarea efectelor sociale.

Cheltuielile agenţiilor publici reprezintă un criteriu esenţial în declanşarea unei

forme de control al externalităţilor deoarece include costurile de funcţionare a agenţiilor

publice care administrează acţiunile de control, ca şi costurile implicate de constrângere,

respectiv poliţie şi justiţie.

Flexibilitatea se referă la capacitatea agenţilor economici de a se adapta la

condiţiile schimbătoare de piaţă şi de mediu tehnologic.

Etica este strâns legată de acţiunile distributive ale veniturilor sau avuţiei în

societate şi se referă la preocuparea decidenţilor de a identifica efectele externalităţilor

asupra celor care o generează, celor care sunt afectaţi fără a o produce şi asupra plătitorilor

de impozite.

Interdicţia

Interdicţia unei activităţi care generează externalitate nu este o soluţie eficientă.

Dar, combinată cu constrângerea, atunci când există bază legislativă, interdicţia capătă

forma obligativităţii producătorului de externalitate de a diminua efectele negative ale

acesteia. În acest sens, se determină costul marginal şi beneficiul marginal la diverse

niveluri ale externalităţii şi se găseşte soluţia optimă în condiţiile posibilului de piaţă.

În practică, obligativitatea producătorului de externalitate de a-şi restrânge

acţiunile pentru a diminua externalitatea se concretizează în soluţia optimă în trei variante:

externalitatea la nivel economic, care apare atunci când decizia de

diminuare a externalităţii se bazează strict pe analiza cost-beneficiu, fiind o soluţie de

echilibru în care se înregistrează un compromis acceptat atât de producător şi de cel

afectat de externalitate;

externalitatea de nivel negociat, care se înregistrează atunci când

producătorul externalităţii compensează sacrificiul grupului afectat de externalitate

76

iar costul compensării este inferior costului de diminuare a externalitţii la nivel

economic;

externalitatea de nivel zero care este o excepţie de la problematica

externalităţilor şi apare atunci când costurile diminuării şi chiar eliminării

externalităţii sunt atât de mici, încât soluţia optimă este chiar eliminarea activităţii

generatoare de externalitate de către producătorul ei. Un exemplu în acest sens este

poluarea sub forma gunoaielor. Eliminarea totală a gunoaielor, adică înregistrarea

externalităţii zero poate fi pentru agentul producător mai avantajos decât colectarea şi

transportul la centre speciale, ceea ce presupune tehnologii de eliminare a deşeurilor

sau limitare la maxim a acestora, fără a fi în mod obligatoriu costisitoare.

Izolarea

Izolarea unui agent economic de ceilalţi sau a unui grup de agenţi faţă de altele

atunci când activitatea acestuia influenţează negativ existenţa sau funcţionarea altor

societăţi este o necesitate şi o practică frecventă în economia de piaţă. Izolarea capătă

forma separaţiei grupurilor cu interese contradictorii şi se manifestă în general în două

variante:

delimitara vecinătăţii ariei de manifestare a grupurilor cu interese

contradictorii. De exemplu în numeroase instituţii publice sau private, în avioane sau

restaurante, fumătorii sunt ocupanţii unei părţi distincte faţă de nefumători. Este o

practică necesară, care generează tolerare a externalităţii de cei afectaţi care se simt

protejaţi şi este puţin costisitoare şi uşor de administrat;

schimbarea sau transferul grupului care produce externalitate sau a celui

afectat de aceasta. Este vorba de mutarea sediului unei firme care poluează într-o

zonă mai puţin populată, ceea ce înseamnă reducerea numărului celor influenţaţi de

externalitate. Este o practică care conduce uneori la o soluţie eficientă, ca în situaţia

unei poluări fonice în care distanţa mare micşorează efectul negativ asupra

indivizilor. Dar, uneori prezintă dezavantaje pentru că presupune costuri sociale

mari şi inegalităţi de avuţie; de exemplu, exploatarea unui teren la periferia unui oraş

în condiţiile producerii de externalitate generează profit pentru întreprinzător, dar

scăderea valorii proprietăţilor învecinate.

Reglementările guvernamentale

77

Statul se implică în activitatea economică şi mai ales atunci când este implicată

problema bunăstării indivizilor. Externalităţile fac obiectul intervenţiei guvernamentale

care se concretizează în două variante strategice:

intervenţia prin directive;

intervenţia prin supraveghere şi controlul producţiei.

Intervenţia prin directive este o politică guvernamentală care impune tuturor

generatorilor de externalităţi negative, adică tuturor factorilor poluanţi să acţioneze pentru

reducerea poluării într-un anumit procent care necesită acelaşi effort pentru toţi. Nu este o

metodă care atinge optimul de externalitate deoarece practicarea acesteia se confruntă cu

câteva dificultăţi:

costul monitorizării şi al constrângerii factorilor poluanţi este ridicat;

informaţia care ajunge la nivelul administraţiei publice nu este completă pentru a

determina modificarea standardelor în conformitate cu schimbările de tehnologie;

perceperea aceluiaşi procent de diminuare a poluării de la toţi agenţii nu este

întotdeauna cea mai ieftină metodă de reducere a externalităţii.

În aceste condiţii, în multe economii, guvernele renunţă la solicitarea aceluiaşi

procent de diminuare a externalităţii din partea agenţilor poluanţi în favoarea unor cote

diferenţiate care se concretizează în sume absolute de cheltuieli apropiate, scopul fiind

acelaşi. Diferenţierea se face însă pe baza unei analize de optim al externalităţii, respectiv

cost-beneficiu marginale ale diminuării externalităţii.

Intervenţia prin supraveghere şi controlul producţiei ca modalitate de control

al externalităţilor este o metodă ce prezintă la rândul său, avantaje şi dezavantaje. Ca şi în

cazul intervenţiei prin directive, costul reglementării prin supraveghere şi controlul

producţiei este ridicat din cauza necesităţii de informaţii concrete privind activitatea

agenţilor economici, ceea ce presupune programe de inspecţie, adeseori costisitoare. În

plus, această metodă se aplică atunci când transferul amplasării firmei poluante nu este

posibil sau eficient. Această intervenţie se manifestă în special sub forma obligativităţii

producătorilor de autoturisme de a le echipa cu catalizatori nepoluanţi şi a folosirii

anumitor combustibili în generarea electricităţii. Este de reţinut că agenţii economici nu au

motivaţia găsirii de metode mai avantajoase pentru reducerea poluării şi, intervenţia

guvernamentală este o soluţie pentru acţiunea colectivă şi chiar, reglementarea unor

obligaţii pentru agenţii economici.

Inducerea unor motivaţii pentru diminuarea externalităţilor este o cale de

stimulare a agenţilor economici de a fi preocupaţi de reducerea poluării. Aceasta se

78

realizează prin motivaţii pozitive sub forma subvenţiilor sau negative sub forma taxării sau

penalizării.

Subvenţiile capătă rolul de reducere a nivelului de externalitate prin avantajele

financiare pe care le primesc agenţii economici. Avantajul subvenţiilor este că statul

poate obţine o distribuţie eficientă a externalităţii, adică o diminuare a acesteia fără a căuta

informaţii cu privire la modalităţile practice de diminuare a poluării, care rămân în sarcina

agentului economic beneficiar de subvenţie. În plus, în cazul schimbării tehnologiei de

fabricaţie şi reducerii costurilor, firmele sunt tentate să adapteze nivelul externalităţii către

optim fără o intervenţie suplimentară din partea guvernului.

Taxarea sau penalizarea se manifestă prin realizarea de plăţi de către indivizii

sau firmele care emit poluanţi. Prin aceste taxe, factorii poluanţi capătă motivaţia reducerii

emiterii de poluanţi deoarece costurile proprii se majorează prin includerea acestor costuri

sociale ale poluării.

Grafic, optimul externalităţii apare la nivelul E0 (figura nr. 8).

Figura nr. 8: Efectul taxelor asupra externalităţii

În mod normal costul social marginal (CSM) egalizează venitul marginal (VM) la

un nivel al producţiei şi externalităţii E0. În funcţie de acesta, se determină venitul

marginal în condiţii de externalitate (VME) prin reducerea profitului sau venitului

marginal cu taxele pentru poluare. Aceasta face ca agenţii economici să fie preocupaţi de

minimizarea costurilor de diminuare a externalităţii generate, ceea ce înseamnă chiar

reducerea poluării.

Problema esenţială în practicarea acestei forme de control al externalităţilor este

că nivelul taxelor trebuie să fie riguros determinat. Dacă este prea scăzut, firmele nu dau

importanţă şi acceptă penalizarea cu uşurinţă pentru că produc o cantitate suficient de mare

care le compensează această taxă dar se poate ajunge la niveluri periculoase de

externalitate. Dacă este prea mare, există riscul diminuării forţate a producţiei, până la

reprofilarea agenţilor economici.

79

Cost, venit

Producţia (Poluarea)

CSM

VM

VME

P0

E0

Taxa practicată pentrupoluarea indusă trebuie să reflecte costul social real care

depinde de producţia realizată şi caracteristicile sale, amplasarea firmei, anotimpul şi chiar

perioada de timp în care se realizează un ciclu de producţie.

Prin urmare, controlul externalităţilor este o preocupare complexă a puterii

publice într-o economie de piaţă. Controlul eficient nu există pentru toate tipurile de

externalitate. Dar, de la caz la caz, se poate apela la o formă de control care prezintă cele

mai multe avantaje. În acest sens, o analiză comparativă sprijină decizia publică pentru că

ia în considerare mai multe criterii de evaluare, după cum se observă în tabelul următor*.

Controlul externalităţii

Eficienţa Costurile instituţiilor

publice

Flexibilitate Etica

acord mare mici sau zero ridicată - interdicţia scăzută mici scăzută inechitabil pentru

agenţii care poluează dispuşi să acorde

compensaţii izolarea mare sau mică mici scăzută inechitabil pentru cei

din zone mai puţin populate

directive mică medii scăzută diferenţieri între agenţii poluanţi

supraveghere şi control

mică sau mare medii medie -

subvenţii mare, când există informaţii

pertinente

mari mare -

taxare mare, în condiţii de informaţii

mari medie acceptabilă

* prelucrare după W. Apgar, J. Brown, Op. cit., p. 276

80

Capitolul VII. Alegerea publică

7. 1. Opţiunea publică şi elementele sale

Viaţa economică se desfăşoară după anumite reguli care trebuie intuite de agenţii

economici. Acestea sunt în principal legile şi mecanismele pieţei şi componentelor sale:

cerere, ofertă, preţ, concurenţă.

De multe ori însă, simpla manifestare a variabilelor menţionate nu generează

satisfacţie participanţilor la procesul economic. De aceea, intervenţia statului este un

element permanent în activitatea economică. În acest fel, societatea beneficiază de bunuri

publice, eşecul pieţei este evitat, sistemul preţurilor este influenţat şi interesele agenţilor

economici se satisfac mai bine.

Alegerea în general, fie că se manifestă în sectorul privat sau public, apare ca o

necesitate a limitării resurselor, oricare ar fi natura acestora. Economia urmăreşte

administrarea cât mai bună a resurselor economice în vederea satisfacerii cât mai multor

nevoi. Utilizarea resurselor în activitatea economică este supusă procesului decizional care

se concretizează într-o alegere.

Decizia economică izvorăşte din însăşi contradicţia nevoi-resurse, şi înseamnă

alegerea unei variante de valorificare a resurselor considerată a fi cea mai bună potrivit

obiectivelor propuse şi criteriilor folosite. Cum resursele au întotdeauna caracter limitat,

utilizarea mai multor resurse pentru o activitate generează automat diminuarea volumului

de resurse pentru alte direcţii. Totalitatea combinaţiilor posibile de producţii sau activităţi

ce se pot realiza cu un volum dat de resurse este pusă în evidenţă de frontiera posibilităţilor

de producţie.

Prin urmare caracteristicile unei alegeri sunt:

contradicţia dintre necesităţi şi posibilităţi;

procesul decizional care presupune un decident, un executant şi un mediu ambiant.

Contradicţia dintre necesităţi şi posibilităţi este valabilă pentru orice domeniu şi

sector de activitate. În condiţiile considerării nevoilor ca fiind nelimitate, resursele devin

insuficiente chiar dacă sunt atrase din alte surse decât cele proprii. Numai subiecţii

iraţionali consideră că pot regăsi domenii în care raportul nevoi-resurse să fie subunitar.

Desigur la nivel individual, o nevoie anume sau chiar mai multe pot fi satisfăcute total

atunci când se atinge pragul de saturaţie şi utilitatea marginală este zero. Dar, chiar şi la

nivel individual, pentru ca toate nevoile să fie satisfăcute, dacă este vorba despre un individ

81

tipic cu o infinitate de nevoi şi nu de unul atipic care consideră că nu mai are nevoie de

nimic, ar trebui să existe o infinitate de resurse. Cum aceasta este o imposibilitate, raportul

nevoi-resurse este supraunitar, oricare ar fi sectorul de activitate sau subiectul pe care îl

vizează. Procesul decizional este o succesiune de etape prin care se urmăreşte adoptarea

unei decizii, sau altfel spus folosirea unor criterii pe baza cărora se compară alternativele

de valorificare a resurselor în vederea realizării obiectivelor prin transpunerea deciziei

adică a alegerii alternativei celei mai bune, în practică.

Acest raţionament al alegerii este valabil şi pentru sectorul public. Şi aici,

resursele destinate au caracter limitat. Se poate spune că investiţia în asistenţă socială sau

învăţământ intră în competiţie cu investiţia în transport sau parcuri publice, deoarece

dezvoltarea primelor domenii se poate face numai pe seama diminuării investiţiei în

celelalte segmente de interes public, volumul de resurse fiind dat.

În schimb, alegerea publică prezintă câteva caracteristici în plus faţă de cea

privată:

a) are caracter colectiv, ceea ce înseamnă că decizia publică este adoptată de guverne

sau grupuri cu autoritate decizională în sectorul public;

b) se caracterizează prin ceea ce se numeşte optimul Pareto. Acesta se manifestă atunci

când alocarea resurselor se face în aşa fel încât schimbarea alocării resurselor în

sensul creşterii efectelor valorificării lor asupra unui individ se face fără diminuarea

satisfacţiei altuia.

a) În aceste condiţii, alegerea publică devine o alegere socială, prin caracterul său

colectiv. În teoria economică, s-a pus adeseori problema măsurii în care alegerea

publică reflectă preferinţele indivizilor. Astfel, avuţia naţională sau bunăstarea apare

ca o funcţie a modului de alocare a resurselor, respectiv a nivelelor de utilitate pe

care le resimt indivizii. Avuţia naţională stă la baza regulii decizionale pentru

alegerea publică. Se spune că alegerea publică este rezonabilă1 atunci când sunt

îndeplinite următoarele criterii:

raţionalitate colectivă – în funcţie de care are loc alegerea între alternative, fără a

se neglija preferinţele individuale;

principiul Pareto – care arată că dacă fiecare individ preferă situaţia A faţă de B,

atunci varianta A este evaluată superior faţă de B şi la scară socială;

independenţa alternativelor nesemnificative – prin care alegerea socială din mai

multe alternative depinde numai de preferinţele indivizilor cu privire la acele

1 Arrow, K., J., Social Choice and individual values, 2nd edition, Willy, New York, 1963

82

alternative. Astfel, dacă alternativele supuse analizei sunt A, B şi C, contează

preferinţele indivizilor faţă de acestea, reacţiile lor privind alte situaţii fiind

nesemnificative;

non-dominaţia – care arată că nu există nici un individ ale cărui preferinţe să

domine şi să dicteze automat preferinţele altuia.

Practic, aceste condiţii nu pot fi îndeplinite simultan de nici o regulă sau decizie.

Este, ceea ce se cheamă teorema imposibilităţii. Cu alte cuvinte o alegere publică nu

poate satisface toţi indivizii, nu poate fi perfectă. În economia de piaţă, alegerea publică se

înscrie într-o zonă a “posibilului”, în care cel puţin un criteriu din cele precizate este mai

puţin satisfăcut.

b) În condiţiile optimului Pareto, poate fi ameliorată alocarea resurselor şi poate creşte

satisfacţia unui individ fără ca altul să resimtă o descreştere a acesteia. În acest fel,

curba posibilităţilor de producţie nu mai funcţionează în varianta tradiţională. Se

poate interpreta criteriul Paretian şi în sensul că o persoană cunoaşte o satisfacţie

suplimentară pe baza efortului alteia, din moment ce volumul resurselor nu se

schimbă. Şi atunci, intervin principiul echităţii distribuite şi testul de compensare.

Echitatea distribuită urmăreşte repartiţia justă a producţiei între indivizi, inclusiv a

avuţiei. Testul de compensare pune în discuţie dispoziţia celui care pierde într-o

tranzacţie faţă de compensarea pierderii resimţite dacă printr-o asemenea

compensare, câştigătorul îşi măreşte avantajul. În practică, compensarea nu se

întâlneşte, dar distribuţia echităţii se manifestă prin intervenţia puterii publice.

Optimul Pareto este generat de regula triplelor rate marginale:

rata marginală a substituţiei în consum, ce exprimă raportul în care un consumator

poate schimba un bun cu altul fără a înregistra o modificare a satisfacţiei, respectiv a

utilităţii; aceste bunuri substituibile în consum se situează pe aceeaşi curbă de

indiferenţă. Această rată trebuie să fie aceeaşi pentru toţi consumatorii oricare ar fi

cele două bunuri;

rata marginală de substituţie tehnică, ce exprimă raportul în care se poate înlocui

un factor de producţie cu altul, fără a se modifica nivelul producţiei; se aplică mai

ales din cerinţa minimizării costurilor, când un factor mai scump este înlocuit cu altul

mai ieftin. Această rată trebuie să fie aceeaşi oriunde ar fi factorii de producţie

folosiţi;

rata marginală de transformare, ce exprimă raportul în care se renunţă într-o

economie la producţia unui bun în schimbul creşterii producţiei altuia. Această rată

trebuie să fie egală cu rata marginală de substituţie în consum a celor două bunuri.

83

În concluzie, alegerea publică este o opţiune socială pe baza unei decizii colective

şi constă într-o alegere a mai multor indivizi cu privire la bunurile publice sau alte aspecte

ale vieţii sociale care influenţează comportamentul mai multor grupuri de indivizi. Are ca

trăsături generale contradicţia nevoi-resurse şi elementele procesului decizional - decident,

executant, mediu ambiant -, iar ca trăsături specifice optimul Pareto şi caracterul colectiv.

7. 2. Analiza cost-beneficiu şi alegerea publică

Decizia publică, în forma frecventă de decizie politică este factorul decisiv în ceea

ce priveşte formele şi direcţiile de implicare guvernamentală.

Într-o societate democratică, alegerea publică se face în interesul majorităţii şi

afectează eficienţa economică a activităţii umane. Aceasta înseamnă că acţiunea publică

este necesară pentru ameliorarea rezultatelor economice dar nu este exclusă nici

posibilitatea unei intervenţii publice care să înrăutăţească o situaţie economică. Prin

urmare procesul decizional trebuie să se supună şi la acest nivel unei analize de tip cost /

beneficiu.

Dacă în sectorul privat, deciziile privind maximizarea profitului şi creşterea

producţiei au la bază relaţia dintre costul marginal şi venitul marginal, aceeaşi legătură

trebuie să fie suportul deciziilor publice. Astfel, beneficiul marginal trebuie să depăşească

sau cel puţin să egaleze costul marginal pe care îl presupune o anumită acţiune publică .

Dacă un proiect guvernamental aduce un câştig societăţii de 10 mil $ şi costă 6 mil $,

atunci punerea lui în aplicare se justifică din punct de vedere economic. Dacă în schimb, o

acţiune publică ar avea ca efect un câştig de 5 mil $ în condiţiile unor cheltuieli de 8 mil $,

aplicarea acestuia nu ar fi justificată din punct de vedere economic.

În practică însă, cheltuielile publice nu se realizează întotdeauna pe baza analizei

cost-beneficiu, evaluarea eforturilor şi efectelor fiind dificilă. De exemplu, decizia privind

construirea unui dig este un proces complex, în care avantajul legat de regularizarea

viiturilor şi eventual ieftinirea curentului electric revine comunităţilor din josul râului.

Dar, pe de altă parte localnicii pot fi nevoiţi să apeleze la trasee mai lungi pentru a avea

acces la localităţile apropiate; totodată, unele specii de peşti pot fi ameninţaţi de dispariţie,

ceea ce măreşte costul acţiunii întreprinse. Evident, există avantaje şi dezavantaje ale

oricărei intervenţii publice, dar uneori, în acest sector costurile sunt suportate de anumite

persoane fizice sau juridice, în timp ce beneficiile se răsfrâng asupra altora.

Prin urmare, analiza cost-beneficiu în domeniul alegerii publice ignoră două

aspecte esenţiale ale societăţii: distribuţia veniturilor şi echitatea.

84

În sectorul privat, piaţa este cea care reglează funcţionarea agenţilor economici;

dacă o firmă produce un bun necesar societăţii şi îl vinde la un preţ al pieţei inferior

costului său, aceasta înregistrează pierderi. Pe termen lung supravieţuirea firmei se va

putea asigura numai printr-o schimbare de profil sau completare cu alte activităţi

generatoare de câştig suficient de mare pentru a compensa pierderea din activitatea iniţială.

În sectorul public, piaţa nu mai poate avea un rol reglator în funcţionarea

economiei. Dimpotrivă, intervenţia publică este cea care îşi propune evitarea sau

ameliorarea unor dezechilibre ale raportului cerere-ofertă. În această situaţie, nu există nici

o garanţie că beneficiile vor depăşi cheltuielile.

Deciziile publice au la bază un alt raţionament decât cele private bazate pe

corelaţia cost-câştig. Alegerea publică în societăţile democratice se face după regula

majorităţii. Aceasta are la rândul ei anumite neajunsuri izvorâte din lipsa de implicare a

unei părţi a populaţiei sau colectivităţii pe care o vizează decizia respectivă şi care se

manifestă în evitarea exprimării opiniei individuale.

În sistemul de votare prin regula majorităţii deciziile au la bază alegerea făcută de

peste 50% dintre votanţi. Se întâmplă adeseori situaţia în care aceştia nu reprezintă acelaşi

procent din persoanele cu drept de vot, care oricum nu coincid cu întreaga colectivitate

asupra căreia se răsfrânge decizia. Aşa se explică de ce ulterior adoptării deciziei publice,

nemulţumirile nu întârzie să apară. Şi atunci, se ridică întrebarea de ce nu există o

motivare suficientă pentru fiecare individ pentru a-şi exprima opinia privind o anumită

intervenţie publică?

Pe lângă factori întâmplători şi subiectivi care pot genera lipsa de interes în

exprimarea preferinţei prin vot şi evident absenteismul există şi cauza numită ignoranţă

raţională. Aceasta reprezintă decizia de a nu căuta informaţii necesare exprimării unei

opţiuni deoarece costul marginal depăşeşte avantajul marginal al căutării şi obţinerii de

informaţii. Această ignoranţă raţională are un suport economic individual, având la bază

analiza cost-câştig, dar nu poate fi invocată de factorii politici în determinarea creşterii

interesului de exprimare a alegerii publice. De aceea, ei apelează la argumente de tipul

datoriei cetăţeneşti şi conştiinţei publice.

În concluzie, alegerea publică are sprijin în analiza economică, dar implicaţiile

sale depăşesc această sferă şi are la bază reguli specifice, respectiv principiul unanimităţii

şi regula majorităţii.

În sectorul public, analiza cost-beneficiu urmăreşte impactul activităţii

guvernamentale asupra bunăstării societăţii în general şi a indivizilor şi grupurilor, în

85

special, cu luarea în considerare a aspectelor de etică şi eficienţă în evaluarea oricărui

proiect.

Elementele de bază ale analizei cost-beneficiu la nivelul sectorului public se

concretizează în următoarele aspecte:

a) resursele economice. Orice proiect public presupune costuri în afara cheltuielilor

publice, şi dinpartea societăţii. Desigur, beneficiile se răsfrâng asupra comunităţii.

Şi atunci, este necesară compararea resurselor unei zone, ale comunităţii care sunt

consumate pentru punerea în practică a unei acţiuni publice prin cheltuieli

guvernamentale, cu resursele câştigate de comunitate, respectiv beneficiile acestei

acţiuni. În plus, poate fi vorba şi despre un proces de redistribuire a resurselor între

indivizi;

b) caracteristicile programului public: durată, importanţă şi natură politică. Cu

cât o intervenţie publică este mai importantă, cu atât se compară mai multe

alternative practice şi se încearcă obţinerea de economii prin valorificarea variantei

mai puţin costisitoare. Dacă proiectul este de amploare, estimarea costurilor şi

condiţiilor economice viitoare este o necesitate. În plus, apariţia unor controverse

politice, atunci când există interese pro şi contra unei anumite acţiuni din partea unui

grup politic, o sistematică analiză, cu argumente solide este singura şansă pentru

succesul proiectului;

c) dublă analiză cost-beneficiu anti şi post factum. Orice proiect public generează

costuri şi beneficii. Dar decizia de amânare sau renunţare la un proiect public

presupune de asemenea costuri şi beneficii. Ori, trebuie evaluate nu numai costurile

cu beneficii în situaţia în care nu se intervine public şi în situaţia aplicării proiectului,

dar şi costurile pe care le înregistrează societatea dacă nu se acţionează, cu costurile

proiectului, şi beneficiile societăţii, cu cele potenţiale care ar apărea generate de

proiect. Desigur, costurile nu sunt numai monetare, ele sunt costuri de oportunitate.

De exemplu un proiect care atrage mai mulţi turişti într-o zonă poate să genereze un

dezavantaj comunităţii prin apariţia unei aglomerări a traficului. De multe ori,

comunitatea afectată pozitiv sau negativ se extinde şi asupra locuitorilor din zonele

învecinate localităţii vizate. La fel, beneficiile, nu sunt numai monetare. Acestea

trebuie bine depistate pentru a putea obţine o corectă evaluare a unei acţiuni sau

proiect public. În plus, resursele nu sunt întotdeauna create sau consumate, ci

distribuite de la un individ la altul. În acest fel, nu apare un cost efectiv al

consumării resurselor, şi nici un câştig al creării de resurse, cu un cost de transfer.

Costul de trasfer al resurselor nu este un cost real, din moment ce cantitatea totală de

86

resurse nu se modifică. Implementarea unui program guvernamental prin care se

reduc impozitele pe proprietate plătite de pensionari duce la creşterea impozitelor pe

proprietate ale populaţiei active. Beneficiile, la rândul lor nu sunt numai monetare şi

nu sunt întotdeauna reale, existând ca şi costurile, beneficii de transfer. De exemplu,

un teren de fotbal al unui liceu în care sectorul public investeşte generează beneficii

societăţii. Dacă spectatorilor li s-ar impune o taxă de intrare, care ar fi destinată

acoperirii cheltuielilor de amenajare, beneficiile acestei acţiuni sunt transferate de al

spectatori la plătitorii de impozite care au contribuit la crearea fondului public;

d) analiza în contextul factorului timp. Costurile şi beneficiile trebuie identificate

atât pe termen scurt cât şi lung. De exemplu, construcţia unei parcări într-o localitate

poate părea mai avantajoasă dacă este realizată de un investitor privat şi nu de

sectorul public care ar investi din fondurile publice. Dar, pe termen lung, taxele de

parcare ar fi evident superioare dacă proprietarul ar fi un agent particular, decât în

situaţia în care parcarea s-ar afla în proprietate publică;

e) analiza comparată a mai multor acţiuni similare. Orice analiză cost-beneficiu se

realizează mai eficient dacă se compară proiectele similare, adică proiectul vizat cu

unul similar care a fost deja aplicat;

f) consideraţiile etice. Nu există programe publice care să afecteze pozitiv sau negativ

toţi membrii unei comunităţi în mod egal. Costurile şi beneficiile transferate şi

procesul deistribuţiei demonstrează acest lucru. De aceea, multe proiecte sunt

respinse din considerente etice, chiar dacă beneficiile totale depăşesc costurile

agregate. Indiferent dacă o intervenţie publică modifică procesul distribuţiei în

societate sau nu, implicaţii etice există. În vederea identificării implicaţiilor unui

proiect public asupra eticii se impune:

identificarea grupurilor de populaţie care recepţionează fiecare avantaj şi care

suportă fiecare categorie de cost;

cuantificarea, în măsura în care este posibilă a impactului acţiunii publice

asupra fiecărui grup;

depistarea influenţei distribuţiei costurilor şi beneficiilor asupra şanselor de

aplicare a programului public.

În concluzie, analiza cost-beneficiu aplicată la problematica sectorului public nu

conduce la o soluţie unică, clară, ca în deciziile pe aspecte private. Dar ea este utilă pentru

că sprijină procesul decizional şi este un punct de pornire în alegerea publică.

87

7. 3. Alegerea colectivă prin votul majorităţii

Decizia colectivă este o necesitate în numeroase aspecte ale vieţii economico-

sociale. Ce bunuri publice trebuie să producă sectorul public pentru societate şi în ce

cantităţi? În ce condiţii şi prin ce modalităţi se poate interveni prin acţiuni guvernamentale

pentru corectarea externalităţilor? Cum se poate reglementa sistemul distribuţiei

veniturilor prin impozite şi taxe? Acestea sunt numai câteva întrebări la care o soluţie

clară, unică este greu de găsit şi în legătură cu care se impune o decizie colectivă.

Într-un sistem democratic al economiei de piaţă, decizia publică se bazează pe

votul majorităţii.

În zona politicului, votul majorităţii funcţionează cel mai bine. În acest caz,

candidaţii politici oferă pachete de politică alternative populaţiei care la rândul său, alege

pe cei care par să adopte cele mai bune decizii în interesul colectivităţii. De asemenea,

votanţii îi elimină de pe scena politică pe cei care nu reprezintă în mod corespunzător

dorinţele şi interesele lor. Aceasta se realizează periodic prin votul direct exercitat de

cetăţeni la nivel local sau central.

Există două teorii principale cuprivire la comportamentul politic şi intersele

urmărite în mod colectiv:

teoria economică a politicii;

teoria maximizării avuţiei sociale.

În teoria economică a politicii1 se explică comportamentul politic pe baza căruia

cei ce votează sunt maximizatori de utilitate, iar partidele politice maximizatori de

voturi. Indivizii care votează optează pentru un partid politic despre care crede că este

capabil să îi asigure prin activittea guvernamentală cea mai mare utilitate. La rândul lor,

partidele urmăresc să ofere politici care să le atragă cât mai multe voturi. Se poate spune

astfel, că politicienii sunt motivaţi de propriul interes ce vizează ocuparea unui loc în sfera

politică şi acţionează în acest sens.

În teoria maximizării avuţiei sociale, politicienii urmăresc ocuparea unui loc în

sfera politică cu scopul de a urgenta politicile destinate îmbunătăţirii vieţii sociale. În plus,

politicile promovate reflectă preferinţele mediei voturilor. Interesele votanţilor care

primează sunt cele care vizează câştigul şi activitatea de producţie fiind premergătoare

satisfacerii intereselor de consum. Înseamnă că recunoaşterea distincţiei dintre interesele

de producţie şi cele de consum stă la baza orientării politicii guvernamentale în direcţia

asigurării locurilor de muncă şi remunerării echitabile.1 *** The Dictionary of Modern Economics, MacMillan Reference Books, 1981, p. 124

88

Alegerea colectivă prin votul majorităţii are la bază regula unanimităţii prin care

se adoptă o decizie numai dacă este aprobată de toţi membrii comunităţii asupra căreia se

răsfrânge aplicarea în practică a deciziei. În general, această regulă este costisitoare atât

din punct de vedere material cât şi în ceea ce priveşte timpul consumat pentru aplicarea sa

şi atrage după sine îmbunătăţirea echilibrului Pareto.

Sistemul bazat pe majoritatea simplă nu este întotdeauna eficient. El poate

conduce la un conflict de consecinţe care nu mai permite adoptarea unei decizii. Aceasta

se întâmplă atunci când votanţii se pronunţă ambiguu în ceea ce priveşte alternativele

posibile, sau când există diversitate mare de opinii astfel încât nici unul dintre participanţii

la vot nu are o viziune comună cu altul. Acest conflict de consecinţe în sistemul majorităţii

simple se numeşte paradoxul votării şi poate fi demonstrat, precum în teoria deciziilor.

Fie, la un moment dat, 3 decidenţi care îşi exprimă ordinea preferinţelor a 3

situaţii astfel încât nici unul nu are o părere comună cu altul. Astfel decidentul D1 preferă

alternativele în ordinea A, B, C, decidentul D2 preferă situaţiile în ordinea B, C, A, iar

decidentul D3 îşi exprimă ordinea preferinţelor ca fiind C, A, B. Se observă că A este

preferată lui B de două ori (de către D1 şi D3), B este preferată lui C de două ori (de

decidentul D1 şi D2) iar C este preferată lui A tot de două ori (de către D2 şi D3). Dar din

preferinţele colective pentru A faţă de B şi B faţă de C, rezultă prin tranzitivitate că A este

preferată lui C, ceea ce intră în contradicţie cu preferinţa colectivă a lui C faţă de A. Este

un cerc vicios, care se poate rezolva prin mai multe metode, considerate alternative ale

votului majoritar şi anume1:

votul de aprobare. Acesta este o formă a procesului decizional în care fiecare

individ votează pentru fiecare set de alternative pentru care şi exprimă acordul.

Varianta care acumulează cele mai multe voturi de aprobare este cea aleasă; în acest

fel, se evită paradoxul votării;

votul total. Acesta este o formă de decizie colectivă în care fiecare individ indică

varianta cel mai puţin preferată. În consecinţă, se va elimina alternativa evaluată cel

mai slab de cei mai mulţi votanţi. Procesul se repetă până când rămâne o singură

alternativă, considerată cea mai bună;

votul prin puncte. Acesta este o formă de decizie colectivă în care fiecare individ

participă la alegere cu acelaşi număr de puncte pe care este liber să le repartizeze în

orice fel consideră că reprezintă mai bine evaluarea alegerilor alternative. Astfel,

1 *** The Dictionary of Modern Economics, MacMillan Reference Books, 1981

89

poate aloca toate punctele unei variante importante sau poate atribui un punctaj egal

tuturor alternativelor;

evaluarea Borda. Aceasta reprezintă o formă a alegerii colective în care fiecare

votant acordă un număr de puncte mai multor alternative, astfel că cea mai bună

primeşte maximul de puncte, iar cea mai puţin preferată este apreciată cu nota 1.

Apoi, se însumează punctele acordate de fiecare participant la vot fiecărei alternative,

fiind aleasă cea care însumează cel mai ridicat punctaj;

criteriul Condosrcet. Acesta este o altă metodă de alegere colectivă în care varianta

aleasă este cea care în sistemul comparaţiilor perechi (una cu alta) este cea preferată

de fiecare dată;

regula pluralismului. Aceasta este o metodă de alegere colectivă în care se optează

pentru varianta apreciată ca prima preferinţă de cei mai mulţi dintre votanţi. Se

ignoră astfel preferinţele indivizilor pentru celelalte variante;

votul schimbat. În practică, paradoxul votării se elimină cel mai adesea prin

schimbarea voturilor prin care un individ acceptă decizia sau preferinţa altui individ

cu condiţia ca şi acesta să sprijine propria alegere într-o situaţie similară ulterioară,

concomitentă, vizând altă problemă. Este posibil ca în urma schimbării voturilor

costul suportat de individul care a cedat în schimbul satisfacerii unui alt interes, să fie

mai mare decât beneficiul resimţit din satisfacerea interesului primită la schimbarea

voturilor, şi atunci, se spune să se înregistrează o pierdere socială.

7. 4. Analiza comparativă între alegerea privată şi alegerea publică

În alegerea privată, se acordă atenţie comportamentului consumatorului. Scopul

urmărit de acesta este identificat sub mai multe forme: maximizarea utilităţii, a

consumului, a satisfacţiei, alegerii sau calităţii vieţii. Mai mult decât atât, comportamentul

consumatorului se manifestă diferit în procesul cumpărării faţă de procesul consumului.

Există mai multe modele comportamentale care au la bază motivaţiile

consumatorilor:

comportamentul marshallian consideră propriul interes drept premisa care

declanşează acţiunea individului;

comportamentul pavlovian consideră acţiunile indivizilor un răspuns la stimulii

interni şi externi recepţionaţi care se concretizează în corelaţia acelaşi stimul (aceeaşi

nevoie) – acelaşi răspuns (aceleaşi produse), cu posibilitatea “învăţării”, adică a

experimentării de noi produse;

90

comportamentul freudian explică acţiunile consumatorului din punct de vedere

psihanalitic, prin aspectele simbolice şi funcţionale conferite de indivizi unor bunuri;

este vorba despre mobiluri nedeclarate, poate chiar neconştientizate;

comportamentul veblenian explică acţiunile umane ca efect al influenţelor exercitate

de mediul cultural şi social în care individul trăieşte.

În practică, se poate recunoaşte un model complex de comportament care se

sprijină pe mai multe motivaţii şi are caracter logic pentru că nu ignoră deciziile anterioare

şi experienţa de consum, fenomenologic, pentru că este determinat de capacitatea

individului de a rezolva o problemă de consum şi mixt în sensul că este influenţat de o

multitudine de factori psihologici, sociologici şi de altă natură.

Într-o analiză comparativă amplă, consumatorul urmăreşte, aşa cum afirmă Leo V.

Aspinwall1, cinci caracteristici pentru o marfă:

rata de înlocuire care exprimă proporţia în care un bun cumpărat este consumat în

vederea obţinerii satisfacţiei aşteptate;

marja brută care exprimă diferenţa dintre costul produsului şi preţul de vânzare

încasat;

capacitatea de ajustare care exprimă posibilităţile de îmbunătăţire a mărfii prin

amploarea serviciilor ce se pot adăuga produsului, pentru mai buna anticipare a

nevoilor consumatorilor;

timpul de consum care se referă la durata în care prin folosirea bunului, consumatorul

primeşte satisfacţia aşteptată;

timpul de căutare care vizează durata medie (şi distanţa, eventual) de la locul

cumpărării până la cel al consumării produsului.

Pe baza acestor caracteristici, bunurile capătă culori simbolice:

bunurile "roşii" reprezintă mărfurile cu o rată înaltă de înlocuire şi o marjă brută

scăzută, cu o capacitate redusă de ajustare şi timp de consum şi de căutare mic; în

această categorie se înscriu produsele alimentare;

bunurile "portocalii" reprezintă mărfurile care înregistrează nivele medii la toate

caracteristicile analizate, aici încadrându-se produsele de îmbrăcăminte drept un bun

exemplu;

bunurile "galbene" reprezintă mărfurile cu o rată scăzută de înlocuire şi o marjă brută

ridicată, cu o capacitate mare de ajustare şi timp de consum şi căutare mare; în

această categorie se înscriu bunurile de folosinţă îndelungată.

1 Leo V. Aspinwall, The Characteristics of Goods Theory, în Managerial Marketing: Perspectives and Viewpoints, Homewood Ill., Richard D. Irwin, Inc., 1962, pp. 633-643.

91

Rezultă că, într-un sistem de evaluare pe bază de scală de la 0 la

100 de puncte, fiecare caracteristică poate fi apreciată pentru orice bun

economic, un scor minim înregistrându-se la mărfurile “roşii” şi unul

maxim la cele “galbene”. Ca urmare, între periodicitatea de manifestare

a unei nevoi şi categoria de bun economic se stabileşte o corelaţie

evidentă:

Nevoi economice Bunuri economice curente roşii periodice portocalii rare galbene

de unde rezultă că în condiţii restrictive mari de satisfacere a nevoilor, consumatorul

stabileşte o ordine de priorităţi în procesul cumpărării, începând de la bunurile “roşii”, care

prezintă utilitatea cea mai ridicată datorită caracteristicilor lor, respectiv destinaţiei

acestora de a satisface nevoi curente.

Dar, indiferent de mobilul de cumpărare, sau de comportamentul adoptat,

consumatorul raţional urmăreşte satisfacerea nevoilor prin consumul sau utilizarea

bunurilor care îi conferă cea mai mare satisfacţie sau utilitate. Altfel spus, consumatorul

preferă combinaţiile de bunuri care îi conferă cea mai mare satisfacţie, adică în legătură cu

care se înregistrează cea mai mare utilitate. Desigur, se definesc combinaţiile de produse

care generează aceeaşi satisfacţie, şi pentru care există indiferenţă a consumatorului. Este

vorba despre recunoaşterea mai multor funcţii de utilitate, adică a mai multor niveluri de

satisfacţie, care înseamnă un volum de utilitate pentru fiecare consumator:

Grafic, alegerea individului (figura nr. 1) este limitată la bunurile X1 şi X2 care

combinate diferit generează mai multe niveluri de satisfacţie (U1, U2, U3, . . .). De la aceste

niveluri de satisfacţie, se determină curbele de izoutilitate (prin proiecţia orizontală a

nivelurilor de utiitate), ce apar ca nişte cercuri concentrice, cel din mijloc semnificând cea

mai mare utilitate. Pe baza acestora, se obţin curbele de indiferenţă, corespunzătoare

nivelurilor de utilitate care evidenţiază combinaţiile de bunuri care generează satisfacţii

diferite consumatorului (figura nr. 2).

U

X1

X2

U1

U2

U3

92

Figura nr. 1: Volumul utilităţii în consumul raţional

Figura nr. 2: Curbele de indiferenţă în alegerea privată

Consumatorul acţionează în adoptarea deciziei de consum în funcţie de preţurile

produselor şi bugetul de consum de care dispune. Este deci, o restricţie bugetară dată de

funcţia bugetului care limitează nivelul satisfacţiei, ce devine o utilitate posibilă (figura nr.

3).

Figura nr. 3: Funcţia bugetului

(QA şi QB sunt cantităţile de bunuri A şi B, V venitul destinat consumului,

iar PA şi PB preţurile celor două produse)

În consecinţă, alegerea privată se adoptă în favoarea combinaţiei de bunuri care

conferă cea mai mare utilitate posibilă consumatorului, adică utilitatea corespunzătoare

restricţiei bugetare. Grafic, curba bugetului intersectează un nivel de utilitate, ca în figura

nr. 4.

Figura nr. 4: Alegerea privată

X2

X1

U1

U2

U3

QB

QA

QB

QA

U1

U2

U3

93

În alegerea publică, decizia se adoptă printr-un proces mai complicat deoarece

fiind o decizie colectivă, în general, decidenţii judecă alternativele unei situaţii prin prisma

propriilor comportamente. Ca în orice situaţie, resursele, sau fondurile nu sunt suficiente,

adică există o restricţie bugetară. Dacă se alege o dezvoltare în construcţia de locuinţe, se

vor diminua cheltuielile pentru servicii sociale sau facilităţi publice, sau dezvoltare

economică. Cu un volum dat de cheltuieli publice, se poate alege între două proiecte

publice A şi B. Dar restricţia bugetară, nu are o formă liniară simplă, ca în alegerea privată

ci concavă. Aceasta, deoarece proiectele publice nu pot fi corelate direct unele cu altele,

din moment ce există preferinţe în societate ale unor grupuri de indivizi diferite, pentru un

proiect sau altul. Cu alte cuvinte, nu se poate spune că proiectul A este mai preferat decât

B decât pentru o parte a societăţii, alţi membrii ai comunităţii apreciind mai mult proiectul

B.

În aceste condiţii, cu un volum dat de resurse financiare, fie se poate investi

pentru proiectul A, fie pentru B. dar, societatea are nevoie de ambele investiţii. Şi atunci,

a investi mai mult în proiectul A, înseamnă a investi mai puţin în proiectul B, şi invers.

Ceea ce este esenţial este că rata de creştere a rezultatelor obţinute dintr-un proiect public

nu coincide cu rata de diminuare a efectelor celuilalt proiect pentru care se reduc fondurile

alocate. Aceasta deoarece legea randamentelor descrescătoare se aplică şi în contextul

alegerii publice. Astfel, pe măsură ce creşte investiţia în proiectul A rezultatele sporesc

într-un ritm din ce în ce mai mic, ceea ce înseamnă că pe măsură ce se diminuează

investiţia în proiectul B, rezultatele se reduc, într-un ritm crescător. Înseamnă că există un

nivel optim al investiţiei în cele două direcţii. Grafic, în figura nr. 5 alocarea resurselor pe

cele două proiecte pune în evidenţă ritmul modificării rezultatelor.

Dacă toate resursele se folosesc pentru proiectul A, se obţin 7 unităţi de efect.

Dacă toate resursele se investesc în proiectul B, se înregistrează 6 unităţi de efect. Dar,

renunţarea la un efect din proiectul B, adică obţinerea a doar 5 unităţi permite investirea şi

în proiectul A din care se înregistrează 3 unităţi de rezultat (punctul y). Sau, pentru a se

obţine o unitate de efect din proiectul A, trebuie să se renunţe la mai puţin de o unitate de

efect din proiectul B (punctul x), de exemplu 0,2 unităţi.

Bx

y

z

5

2

94

Figura nr. 5: Curba posibilităţilor în alegerea publică

La fel renunţarea la încă 3 unităţi efect proiect B, adică obţinerea de 2 unităţi permite

înregistrarea a 6 unităţi efect rezultate din proiectul A (punctul z). Dacă rata de susţinere

este iniţial , devine ulterior , şi apoi devine adică creşte.

Rezultă că rata de substituţie a efectelor a două alternative diferă în funcţie de

nivelul efectelor dorite a se înregistra din alternativa nouă care impune restrângerea

celeilalte. Ritmul restrângerii este mai mic la început, dar creşte, pe măsură ce se extinde

alternativa nouă.

Decizia de investire în două sau mai multe proiecte publice aparţine factorului

politic, dar nevoia este resimţită de populaţie. Prin urmare, ca şi în alegerea privată, se

înregistrează curbe ale satisfacţiei egale, numite curbe de indiferenţă, care conferă

comunităţii nivele diferite de utilitate. Grafic, în figura nr. 6, utilitatea U3 este superioară

celorlalte nivele de satisfacţie U1, U2, pe aceeaşi curbă, populaţia resimţind indiferenţă în

combinaţia de alternative A şi B.

Figura nr. 6: Curbele de indiferenţă în alegerea publică

Alegerea soluţiei optime de orientări publice se face prin confruntarea curbelor de

indiferenţă cu frontiera posibilităţilor de producţie (figura nr. 7).

Figura nr. 7: Alegerea optimă la nivel public

A1 3 6 7

B

A

U1

U2

U3

B

A

C D

EU1

U2

U3

95

Evident, decizia optimă este în favoarea combinaţiei care corespunde nivelului D

(curba de indiferenţă intersectează cel mai înalt punct al frontierei posibilităţilor de

producţie).

Nivelele C şi E semnifică alte efecte ale proiectelor A şi B în condiţiile cheltuirii

întregului fond de investiţii, inferioare lui D. Înseamnă că satisfacţia generală a societăţii

este superioară la nivelul combinaţiei D, când se consumă toate fondurile destinate

investirii în proiectele A şi B, dar la un nivel superior de utilitate. La acest nivel, rata

marginală a renunţării la o unitate de efect B coincide cu rata marginală a sporirii efectelor

proiectului A.

Dacă decidentul ar alege combinaţia corespunzătoare nivelului C, sau E satisfacţia

este mai mică dar resursele consumate sunt aceleaşi.

7. 5. Factori de influenţă asupra alegerii publice

Politica publică influenţează alegerea publică. Alternativele însele se modifică fie

pentru că se schimbă frontiera posibilităţilor de producţie fie pentru că se modifică

preferinţele decidenţilor.

În primul rând, prin politica publică, coordonatele alegerii publice se modifică

dacă se transferă decizia unui decident privat. Acesta poate avea libertate deplină în

cheltuirea resurselor financiare alocate de la buget, sau poate fi monitorizat şi controlat. În

practică, se recunosc trei modalităţi de sprijin financiar al unei organizaţii din fonduri

publice: subvenţii, finanţare sau alocare parţială.

Prin subvenţii, se poate acoperi o anumită cotă din cheltuielile pentru un proiect,

ceea ce are acelaşi efect asupra alegerii publice ca o reducere a preţului activităţii

subvenţionate, deci, modificarea restricţiei bugetare.

Prin finanţare, nu se impun restricţii în ceea ce priveşte cheltuirea fondurilor, ci

se modifică numai restricţia bugetară, care este astfel, mai generoasă.

Prin alocare parţială, bugetul acordă o sumă cu destinaţie precisă pe care

investitorul trebuie să o folosească în scopul specific. După folosirea acestei sume, restul

investiţiei, dacă rămâne după îndeplinirea scopului, capătă aceleaşi implicaţii ca o finanţare

simplă, banii putând fi destinaţi oricărei activităţi.

Echilibrul în alegerea publică se atinge la nivelul alegerii optime, ca in figura nr.

8.

B B B

U1

U1

U1

U0U0

U2

96

Figura nr. 8: Alegerea optimă în condiţiile deciziei publice prin

a) subvenţii b) finanţare c) alocare parţială

În condiţiile acordării subvenţiei, pentru activitatea A, restricţia bugetară s-a

modificat de la B0 la B1 pentru că resursele existente permit acum obţinerea mai multor

efecte din proiectul A pentru care s-a primit subvenţia, care astfel, se ieftineşte. În

condiţiile finanţării, preţurile, respectiv cheltuielile pentru cele două alternative A şi B nu

se modifică, dar se măreşte dimensiunea ambelor activităţi, şi restricţia bugetară devine B1.

În condiţiile alocării parţiale, se înregistrează o restricţie bugetară B0 prin acordarea sumei

în mod condiţionat, iar după realizarea obiectivului specific, respectiv o anumită mărime a

alternativei A, resursele financiare cunosc o altă restricţie bugetară B1. În toate situaţiile,

echilibrul alegerii se transferă de la nivelul x la y.

În al doilea rând, alegerea publică este influenţată de factorul timp, ea devenind o

alegere intertemporală. În toate aspectele vieţii economice resursele prezentului se

corelează cu nevoile viitorului şi se stabilesc multiple direcţii de acţiune posibilă. În

contextul alegerii publice, amânarea lansării unui proiect, transferă costurile acestuia în

viitor. Orice aspect al vieţii sociale, cum ar fi repararea unui pod, construcţia de şosele sau

baraje, etc implică decizii ale căror consecinţe se extind în viitor. Şi atunci, se ridică din

nou necesitatea corelării costurilor şi beneficiilor prezente cu cele viitoare.

Fie de exemplu, o situaţie de alegere publică în care se pune problema investirii

într-o reparaţie a unui pod fie în anul curent, fie în anul următor, într-o diferenţă de

fonduri, să spunem 10000 u.m. anul curent şi 18000 u.m. anul viitor. Dacă cheltuielile nu

ar fi acoperite de disponibilităţile curente, decidenţii trebuie să găsească şi alte surse de

finanţare. Un împrumut ar rezolva problema curentă, dar ar mări cheltuielile viitoare prin

dobânda implicată de rambursarea creditului. Acelaşi raţionament îngreunează alegerea

variantei optime în domeniul sectorului public.

Prin urmare, alegerea publică este influenţată de politica publică şi caracteristicile

sale pe de o parte şi perioada de timp, respectiv costurile şi beneficiile curente şi viitoare şi

corelaţiile dintre acestea.

A A AB0 B0 B0

B1 B1 B1

xx xy y y

a) b) c)

97

Capitolul VIII. Economia problemelor sociale

8. 1. Aspecte ale securităţii şi insecurităţii sociale

Securitatea sau insecuritatea sunt considerate probleme sociale fundamentale.

Securitatea exprimă starea sau sentimentul de siguranţă, de linişte izvorât din

absenţa oricărui pericol. Ea este o problemă socială, pentru că omul este o fiinţă socială,

care trăieşte într-un mediu economico-social mai mult sau mai puţin sigur. Înseamnă că şi

securitatea are o latură economică şi alta socială. Din punct de vedere economic,

securitatea indivizilor este resimţită de independenţa financiară a acestora; cu alte cuvinte,

lipsa unor venituri, starea de sărăcie atrage automat şi sentimentul de nesiguranţă. Din

punct de vedere social, securitatea indivizilor este asigurată de comportamentul societăţii

în mediul natural, de reacţia societăţii la tentaţiile mediului social, altfel spus, atitudinea

generală la probleme cum sunt infracţiunile, drogurile şi poluarea conferă o stare de

securitate, respectiv insecuritate.

Sub aspectul economic, securitatea indivizilor este abordată în contextul

inegalităţii veniturilor în societate şi sărăciei.

Dar, sub aspect social, analiza securităţii implică cunoaşterea celor trei factori ai

săi şi anume infracţiunile, drogurile şi poluarea.

Infracţiunea în societatea contemporană este recunoscută în orice economie de

piaţă. De la forme mai simple – jaful, hoţia, înşelăciunea, etc., la forme mai severe –

incendierea, crima, etc. infracţiunea este sancţionată şi supusă normelor de drept penal.

Drogurile reprezintă în prezent cel mai mare pericol social manifestându-se o extindere şi

tentaţie a drogurilor, în aşa fel încât se poate vorbi despre o piaţă a drogurilor, cu toate

elementele sale: cerere, ofertă, preţ şi chiar concurenţă.

În acest context al dezvoltării pieţei drogurilor, sectorul public recunoaşte două

probleme esenţiale şi anume legalizarea pieţei şi sancţionarea distribuitorilor de droguri.

Societăţile, deşi condamnă în general, această piaţă, se confruntă cu formele sale ascunse,

mai puţin vizibile tocmai prin caracterul său ilegal şi consideră pedeapsa comercianţilor

insuficientă.

Specialiştii1 separă piaţa drogurilor în două părţi distincte în funcţie de natura

acestora pentru că se diferenţiază mecanismele de piaţă. Astfel, există piaţa drogurilor

slabe („soft”) cum este marijuana şi piaţa drogurilor tari („hard”), cum este heroina.

1 Spencer, Milton, Contemporary Economics, Sixth Edition, Warth Publishers, Inc., 1986, p. 606

98

Pe piaţa drogurilor „soft”, echilibrul se manifestă, ca pe orice piaţă de mărfuri şi

servicii. La creşterea preţului, cantitatea cerută scade, iar cantitatea oferită creşte, adică

legile cererii şi ofertei se respectă. Legalizarea acestei pieţe ar modifica echilibrul cerere-

ofertă pentru că indivizii tentaţi care în condiţiile ilegale de piaţă s-au abţinut, acum îşi

exprimă cererea, iar noi ofertanţi sunt tentaţi să pătrundă pe noua piaţă legală. Ca urmare,

atât cererea, cât şi oferta cresc. Preţul de echilibru va înregistra un nivel inferior celui de

pe piaţa ilegală, iar cantitatea va creşte. Grafic (figura nr. 1) echilibrul pieţei se modifică

de la nivelul iniţial de preţ (P0) la P1 iar cantitatea, de la Q0 la Q1. cererea şi oferta iniţiale

sunt C0, O0 iar cele din condiţiile legalizării pieţei C1 şi O1.

Figura nr. 1: Echilibrul pe piaţa drogurilor „soft”

înainte şi după legalizarea tranzacţiilor

Desigur, preţul poate fi şi superior, dacă cererea creşte mai mult decât oferta, dar

cantitatea sporeşte în orice situaţie, ceea ce înseamnă că în ansamblul său, societatea este

mai nesigură. De aceea, factorii politici măresc pedepsele distribuitorilor de droguri.

Pe piaţa drogurilor „hard”, echilibrul cunoaşte alte sensuri deoarece însăşi

cererea prezintă altă elasticitate. Aceste produse, creează o dependenţă puternică a

consumatorilor de droguri de o anumită cantitate, ceea ce înseamnă că cererea (C) este

inelastică şi rigidă, fără a putea fi modificată prin mecanismele pieţei. În plus, oferta

înregistrează o elasticitate aproximativ unitară, ceea ce înseamnă că la creşterea preţului cu

1% cantitatea oferită creşte tot cu 1%. Legalizarea acestei pieţe conduce la apariţia unei

noi oferte iar cantitatea de echilibru cunoaşte o uşoară creştere, în timp ce preţul scade

(figura nr. 2).

Figura nr. 2: Echilibrul pe piaţa drogurilor „hard”

99

P

Q

P0

P1

Q1Q0

O0 O1

C1C0

P

Q

P0

C

P1

O0

O1

Q0 Q1

Prin legalizarea tranzacţiilor pe această piaţă se poate înregistra şi o uşoară

creştere a cererii, mult mai mică decât a ofertei, ceea ce se va reflecta în reducerea mai

mare a preţului de echilibru faţă de creşterea cantităţii de echilibru (figura nr. 3).

Figura nr. 3: Echilibrul pe piaţa drogurilor „hard” după legalizarea tranzacţiilor

De aceea, factorii politici înnăspresc controlul pieţei drogurilor „hard” şi impun

politici publice şi sancţiuni mai severe. Prin aceste acţiuni, se reuşeşte o perioadă de timp

să se menţină oferta pentru că noi distribuitori sunt frânaţi în acţiunile lor, şi, dacă se

impun restricţii mai drasctice şi asupra consumatorilor, cererea se diminuează puţin, doar

pe seama consumatorilor ocazionali. Prin urmare, preţul de echilibru şi cantitatea de

echilibru se diminuează uşor (figura nr. 4).

Figura nr. 4: Echilibrul pieţei drogurilor „hard” în condiţiile unor sancţiuni

mai severe asupra ofertanţilor şi consumatorilor

Prin urmare, un program de restricţionare a cererii, prin înăsprirea sancţiunilor şi

acţiunilor de control este în măsură să reducă într-o anumită măsură consumul total (şi

preţul) dar pe seama consumatorilor accidentali şi nu limitează consumul subiecţilor

dependenţi de produs. În schimb, legalizarea pieţei generează o oarecare creştere a

consumului şi o reducere a preţului, iar sumele băneşti economisite prin limitarea

acţiunilor de control sunt realocate pentru programe educaţionale cu posibil impact asupra

cererii curente şi viitoare.

Poluarea reprezintă în societatea contemporană un alt factor de insecuritate.

Indivizii devin subiecţi ai migraţiei către zone mai puţin poluate, îşi construiesc case în

zone de munte, se deplasează mai des în puncte atractive din punct de vedere natural. Deşi

100

P

Q

P0P1

Q0 Q1

C0

C1O0

O1

P

Q

O

P0P1

Q0Q1

C0C1

mulţi dintre noi consideră poluarea un element obişnuit al vieţii şi o ignoră total, la scară

socială, aceasta a devenit o preocupare a multor grupuri de indivizi.

În practică, reducerea poluării face obiectul politicilor de mediu prin care se

încearcă nu eliminarea ei, oricum imposibilă, ci determinarea nivelului optim din punct de

vedere social al poluării, care este un nivel al suportabilităţii societăţii şi depinde de

corelaţia cost-beneficiu înregistrate la diminuarea ei.

În vederea diminuării poluării, există mai multe acţiuni la dispoziţia sectorului

public şi anume1:

redefinirea drepturilor de proprietate. În general, poluarea se manifestă în aer, lacuri,

râuri şi terenuri de stat, respectiv păduri, parcuri, străzi, adică asupra unor resurse

care reprezintă bunuri publice. Ori, drepturile de folosire a acestor resurse aparţine

tuturor, adică societăţii. Ca urmare, indivizii nu au nici un imbold să ridice sau cel

puţin să păstreze calitatea resurselor din moment ce nu recepţionează din această

intervenţie nici un avantaj. Prin privatizarea acestor resurse, proprietarii ar fi

preocupaţi de calitatea lor deoarece piaţa le-ar furniza spre a fi folosite în direcţia cea

mai valoroasă din punct de vedere social. Desigur, nu toate bunurile publice pot fi

privatizate, dar unele, da.

impunerea de taxe agenţilor poluanţi. Societăţile comerciale poluante pot fi frânate

în activitatea lor prin impunerea de taxe, ceea ce înseamnă un control al poluării până

la limitarea ei la nivelul siguranţei sociale. Taxele practicate ar putea fi diferenţiate

în funcţie de ziua din săptămână, ora, amplasarea geografică etc. În acest fel s-ar

institui un control diferenţiat în funcţie de amploarea poluării generate. De

asemenea, diferenţierea s-ar putea face şi în funcţie de densitatea populaţiei din

zonele poluate, în sensul practicării unor taxe mai ridicate în zonele mai populate şi

mai scăzute în zonele mai puţin populate. În acest fel, agenţii economici ar fi

motivaţi să calculeze costurile şi beneficiile activităţii în condiţiile eforturilor de

diminuare a poluării şi în absenţa lor.

Desigur, există şi dificultăţi în aplicarea taxelor asupra agenţilor poluanţi generate

de faptul că nu toate tipurile de poluare pot fi măsurate în ceea ce priveşte impactul lor

social pe de o parte, iar pentru anumiţi agenţi economici amplasarea activităţii este impusă

de găsirea factorilor de producţie şi nu pot decide schimbarea zonei de desfăşurare a

activităţii. În plus, beneficiile şi costurile, după cum s-a arătat anterior, nu pot fi estimate

cu exactitate.

1 Spencer, Milton, Op. cit., p. 611

101

comercializarea drepturilor asupra poluării. Dacă societăţile funcţionează în condiţii

legale, pe bază de licenţe de producţie, există automat şi un aşa numit drept al

acestora să polueze până la un anumit nivel, într-un anumit loc şi pe o perioadă dată

de timp. Aceste licenţe fac obiectul vânzării-cumpărării, deci şi dreptul de a polua

poate fi comercializat. Prin mecanismele pieţei, adică raportul cerere-ofertă şi

nivelul preţului, guvernele determină limita suportabilităţii poluării din punctul de

vedere al securităţii sociale. Oferta acestor drepturi asupra poluării este perfect

rigidă, dar prin comercializarea lor, preţul poate creşte dacă există agenţi economici

care consideră mai avantajos să cumpere dreptul asupra poluării decât să investească

în acţiuni de diminuare a ei (figura nr. 5), ceea ce înseamnă o creştere a cererii pentru

aceste licenţe.

Figura nr. 5: Raportul cerere-ofertă pe piaţa drepturilor asupra poluării

subvenţionarea eforturilor de reducere a poluării. Această metodă de diminuare a

poluării capătă forme diverse cum ar fi scutirea de impozit asupra proprietăţii

echipamentelor destinate reducerii poluării, subvenţionarea anumitor dispozitive de

control, etc. Desigur, apare o încălcare a normelor etice deoarece subvenţionarea se

face pe baza impozitelor pe venituri practicate de stat, ceea ce înseamnă că toţi

consumatorii de bunuri devin plătitori ai costurilor antipoluare. Pentru ca aceste

norme să nu fie ignorate, ar trebui să suporte cheltuielile de depoluare numai

consumatorii care cumpără produsele realizate prin activităţi care provoacă poluarea,

chiar dacă efectele eforturilor antipoluare se răsfrâng asupra întregii societăţi.

reglementările directe. Este metoda legislativă de control al poluării şi constă în

reglementări juridice precise cu privire la utilizarea licenţelor, reglementarea

localizării activităţii, volumul poluării admise pe categorii de poluanţi etc.

102

P

P1

O

Q (numărul „drepturilor” asupra poluării)

P0

C1

C0

8. 2. Inegalitatea veniturilor în societate

Salariul este principalul venit al indivizilor. Diferenţierea şi apropierea egalizarea

salariilor explică asemănările, respectiv diferenţierile de venituri în societate. La baza

acestora se află factori obiectivi şi subiectivi. Între cei obiectivi se pot menţiona calificarea

şi eficienţa muncii salariatului, locul de muncă, respectiv instituţia şi comportamentul de

muncă, nivelul instruirii şi educaţiei reflectate în diplome şi atestate. Iar factorii subiectivi,

din păcate intervin adeseori în procesul determinării mărimii salariului, mai ales atunci

când rezultatele muncii colective nu pot fi cuantificate proporţional cu munca individuală,

iar aprecierea subiectivă a managerilor cu privire la contribuţia personală a salariaţilor nu

reflectă realitatea. În acest fel apare inegalitatea veniturilor în societate.

Factorii1 care determină inegalitatea veniturilor sunt:

a) diferenţele de abilitate. Este recunoscut individul ca un sistem de abilităţi,

respectiv de aptitudini fizice şi intelectuale pe care le pune în valoare în activitatea

economică. Aptitudinile pot fi înnăscute sau dobândite pe parcursul acumulării de

experienţă de viaţă şi de muncă;

b) educaţia şi instruirea. Aceste elemente sunt o problemă a alegerii individuale, în

sensul că nu este obligatoriu ca un individ cu o instruire mai bogată decât altul să

primească un venit mai ridicat. Dacă da, atunci motivaţia învăţării este susţinută de

considerente solide, logice şi obiective. Dar, din păcate nu se întâmplă întotdeauna

acest lucru;

c) discriminarea. Pe piaţa muncii există o serie de restricţii în ceea ce priveşte

ocuparea unor locuri de muncă după diferite criterii: sex, vârstă, tradiţie. Aşa se

explică de ce predomină femeile în posturi de secretare sau asistente medicale şi

bărbaţii în meseriile de pilot, dulgher, tâmplar, etc.;

d) înclinaţia faţă de risc. Există profesiuni în medii mai nocive sau periculoase, cum

ar fi lucrul în mine, la metrou, în sistemul căilor ferate, etc. care sunt mai bine plătite.

Indivizii mai temători faţă de riscul meseriei, ocupă adeseori două locuri de muncă,

pentru a compensa nivelul redus al salariului;

e) distribuţia avuţiei. Relaţia dintre salariu şi avuţie este aceeaşi ca între fux şi stoc.

Salariul este un venit, ca şi renta, profitul şi dobânda care revine posesorului muncii

prin fluxul monetar al activităţii economice, în timp ce avuţia reflectă bogăţia

acumulată la un moment dat. Prin urmare, un pensionar poate avea un venit mic, dar

o avuţie considerată acumulată anterior, aşa cum un tânăr absolvent de facultate

1 McConnell, Campbell, Brue, Stanley, Microeconomics, Principles, Problems and policies, Thirteenth Edition, McGraw-Hill, Inc, 1996, p. 403

103

poate avea şansa unui loc de muncă foarte bine plătit, în condiţiile unei avuţii

restrânse;

f) structura pieţei. Piaţa muncii, ca şi piaţa bunurilor de consum este puternic

structurată. Există doi factori esenţiali ai structurii pieţei care generează inegalitatea

veniturilor: forma de concurenţă şi crearea organizaţiilor profesionale. Astfel, în

funcţie de forma de concurenţă, piaţa poate fi perfectă, monopolistică, de oligopol,

de monopol. Ori, pe o piaţă de oligopol sau monopol, nu se întâlneşte egalitatea

distribuţiei veniturilor; în schimb, pe piaţa monopolistă sau perfectă, atomicitatea

cererii şi ofertei permite o tendinţă spre egalizare a veniturilor, tocmai datorită

interdependeţelor dintre cerere şi ofertă. De asemenea, meseriile în domeniul cărora

s-au constituit organizaţii profesionale (cum sunt şoferii de taxiuri etc.), impunerea

de licenţe de practicare a meseriei creează noi discrepanţe în ceea ce priveşte nivelul

salariilor celor din organizaţie faţă de cei care nu fac parte dintr-o asemenea grupare;

g) productivitatea marginală. Productivitatea marginală este o consecinţă a

abilităţilor şi educaţiei individului şi îi permite la nivele ridicate, obţinerea unui venit

corespunzător. Desigur, productivitatea marginală mai este influenţată şi de

motivaţia salariatului de a muncii, în sensul că un individ abil şi instruit nu

înregistrează o productivitate marginală ridicată decât dacă este motivat. Ori,

motivaţia muncii, este de cele mai multe ori, chiar mărimea salariului. Ştiind că va fi

recompensat pe măsura muncii, individul este dispus să-şi mărească productivitatea;

h) cererea pentru factorul muncă. Ca pe orice piaţă, la creşterea cererii de muncă,

reflectată prin oferta de locuri de muncă, preţul, respectiv salariul se majorează.

Invers, scăderea cererii de muncă atrage diminuarea salariului. Desigur, pe termen

scurt, cererea de muncă este relativ rigidă, dar în timp, se pot înregistra fluctuaţii ale

acesteia. În plus, oferta însăşi de muncă se formează în timp îndelungat, iar salariul

este o consecinţă a interacţiunii cerere-ofertă;

i) sistemul fiscal. În general, la venituri mai mari, impozitele practicate sunt mai

ridicate. Se ajunge astfel la nivel optim al veniturilor, adică peste care efortul muncii

nu se mai justifică pentru că venitul suplimentar este prea puternic impozitat, iar

munca salariatului nu mai este recompensată financiar. Sistemul fiscal este însă o

preocupare permanentă a politicienilor care modifică permanent grila de impozitare;

j) norocul, şansa, relaţiile. Numeroşi economişti1 arată că deşi sunt elemente mai

puţin obiective sau economice, norocul, şansa şi relaţiile influenţează sistemul

distribuţiei veniturilor. Norocul unei persoane poate fi o informaţie suplimentară 1 McConnell, Campbell, Brue, Stanley, Op. cit., p. 404; Wand, Roger, Microeconomics, Fifth Edition, Harper Collins Publishers, 1991, p. 432

104

într-un moment cheie, descoperind o ofertă de muncă, sau şansa de a se afla la locul

potrivit, la momentul potrivit etc. Ghinionul poate fi necazul unui accident sau al

unei îmbolnăviri într-un moment vital al existenţei, sau lipsa unei informaţii utile etc.

Şansa sau neşansa sunt la fel, elemente imprevizibile pe care la o analiză

comparativă unii par a fi altfel decât ceilalţi, unii cu şanse mai mari decât alţii.

Relaţiile sunt o consecinţă a mediului de familie din care provine individul, precum

şi a capacităţii sale de a menţine o relaţie de interes mai mult sau mai puţin vizibil.

Distribuţia veniturilor este diferită de la ţară la ţară. Inegalitatea veniturilor este

mai pronunţată în ţările sărace faţă de cele bogate. Statisticile arată că discrepanţa cea mai

mare a veniturilor adică inegalitatea cea mai puternică este în ţări precum Brazilia,

Guatemala, Tanzania, etc.2

Cauzele adâncirii inegalităţii veniturilor, mai ales în ultimele decenii sunt:

a) factorii demografici. În anii `70, `80 specialiştii consideră că pe piaţa muncii au

pătruns numeroşi tineri mai puţin pregătiţi, ceea ce a făcut ca noii salariaţi să câştige

mai puţin decât cei în vârstă, experimentaţi şi instruiţi. Aceasta a mărit gradul de

inegalitate a veniturilor în societate. În plus, în familiile în care bărbaţii erau singurii

aducători de venituri s-au produs schimbări esenţiale, in sensul că mai multe soţii au

pătruns pe piaţa muncii din familiile cu venituri mari, mărind şi mai mult câştigul,

decât din familiile cu venituri mici;

b) concurenţa externă. Muncitorii din industriile de automobile şi oţel, puţin instruiţi

s-au confruntat cu scăderea cererii de muncă din partea angajatorilor, iar salariul

mediu al lor s-a diminuat, chiar dacă iniţial veniturile înregistrate de aceştia au fost

mai mari decât în alte domenii de activitate;

c) cererea de muncă de înaltă calificare. Schimbările din activitatea de producţie în

sensul restructurărilor în direcţia dezvoltării computerizate a activităţii, consultanţei

în afaceri, biotehnologiei, asistenţei medicale, sistemelor avansate de comunicare etc.

au impus creşterea cererii de muncă de înaltă calificare şi evident diminuarea cererii

de muncă necalificată. Aceasta a dus la majorarea salariilor celor mai bine pregătiţi;

d) sistemul fiscal. Prin legislaţia anilor `80 impozitele percepute asupra veniturilor

ridicate au fost mai mici decât cele practicate în anii `60 şi `70. Aceasta a adâncit

inegalitatea veniturilor, mai ales în condiţiile inflaţioniste în care cei cu venituri mici

au resimţit înrăutăţirea condiţiilor de viaţă.

2 McConnell, Campbell, Brue, Stanley, Op. cit., p. 400

105

Inegalitatea distribuţiei veniturilor înregistrează diferite nivele, sau grade. La o

inegalitate a distribuţiei zero, adică o distribuţie egală a veniturilor în societate, un anumit

procent de populaţie înregistrează acelaşi procent de venituri; prin urmare dacă 10% din

populaţie obţine 10% din veniturile totale, 30% din populaţie 30% din venituri etc. se

spune că este o distribuţie egală de venituri în societate.

La o anumită inegalitate a distribuţiei veniturilor, un anumit procent de populaţie

înregistrează un procent mai mic din venituri; prin urmare, dacă 20% din populaţie

înregistrează 4% din venituri, 40% din populaţie 15%, 60% din populaţie 30% din venituri,

se spune că este o distribuţie inegală a veniturilor în societate. Desigur, în acest caz, 100%

din populaţie va înregistra 100% din venituri pentru că ultimele procente de populaţie

majorează într-un ritm mai puternic cota de venituri deţinută fiind familiile (relativ puţine

la număr) care obţin venituri substanţiale.

Mai există şi situaţia inegalităţii totale a distribuţiei, din punct de vedere teoretic,

la care 1% din populaţie înregistrează 100% din venituri, iar restul, nici un venit.

Aceste grade de distribuţie sunt puse în evidenţă de curba Lorentz care corelează

procentul de populaţie cu procentul de venituri care revin acesteia (figura nr. 6).

Figura nr. 6: Curba Lorentz

Distribuţia egală este reflectată de diagonala graficului (curba 1), distribuţia

inegală de curba Lorentz (curba 2) iar distribuţia complet inegală de liniile verticală şi

orizontală ale graficului care reprezentate în sistem opus (curba 3) evidenţiază cea maimare

discrepanţă faţă de egalitatea distribuţiei. Cu cât decalajul între curbele 1 şi 2 este mai

mare, cu atât este mai inegală distribuţia veniturilor.

Aprecierea distribuţiei veniturilor ridică ea însăşi o serie de probleme, cel puţin

din două motive:

1. conceptul de venit este controversat. Se poate considera venitul unui individ suma

veniturilor fundamentale – salariu, profit, dobândă, rentă. Sau se mai includ în

mărimea venitului personal sumele neîncasate direct de posesorul factorului muncă,

fiind reţinute în mod obligatoriu înainte de plata efectivă, cum ar fi contribuţiile la

106

% Venituri

% Populaţie

1

2 3

20

20 60 100

60

100

40 80

asigurările sociale, impozitul pe venituri, etc. Alţi participanţi la viaţa economică

atribuie venitului un sens mai larg, de avuţie;

2. venitul este variabil în timp. Se ridică problema aprecierii venitului acumulat într-un

an sau pe un interval mai mare de timp. Astfel, dacă un individ câştigă 15 mil. lei

într-un an şi 150 mil. în anul următor iar altul invers, adică în primul an 150 mil. şi în

anul următor 15 mil. lei, există o distribuţie inegală a veniturilor în societate?

Răspunsul este în funcţie de intervalul de timp pentru care se analizează fenomenul

distribuţiei. Prin urmare, distribuţia anuală este foarte inegală, dar pe un interval de

timp de doi ani, veniturile sunt distribuite în mod egal.

8. 3. Societatea şi problema sărăciei

Distribuţia inegală a veniturilor şi mai ales diminuarea veniturilor unor grupuri de

indivizi creează sau amplifică starea de sărăcie. Aceasta, este un fenomen social, şi, deşi

afectează o parte a societăţii, are influenţe asupra întregii populaţii.

Nu există o definiţie unanim apreciată a fenomenului sărăciei. În general, se

spune că o familie înregistrează starea de sărăcie1 dacă nevoile sale de bază depăşesc

posibilităţile de satisfacere a acestora.

Sărăcia poate fi apreciată în sens absolut sau relativ. Sărăcia absolută reprezintă

starea unui individ sau familie care obţine un nivel minim al venitului necesar vieţii,

luându-se în considerare numai nevoile de hrană la cele mai mici estimări de costuri.

Sărăcia relativă apreciază starea de sărăcie a unui individ sau familie prin comparare cu

un alt individ sau grup; rezultă că societatea se poate caracteriza ca fiind afectată de sărăcie

o familie care deşi are venituri de subzistenţă, acestea sunt foarte scăzute în comparaţie cu

ceilalţi membri ai societăţii. Aceasta înseamnă că nivelul sau pragul sărăciei diferă de la

ţară la ţară. Cu cât o societate este mai dezvoltată şi mai bogată, cu atât limita sărăciei este

mai mare.

Apreciată în contextul posibilităţilor unei familii de a-şi satisface nevoile

economice de bază, sărăcia este influenţată de mai multe elemente: mărimea familiei,

starea de sănătate, vârsta membrilor etc., ceea ce face să intereseze mai mult veniturile

medii, pe membru de familie. În plus, factorii politici mai sunt interesaţi de subiecţii

sărăciei, adică de categoriile de populaţie supuse acestui fenomen. Astfel, se remarcă

eterogenitatea categoriilor sărace de populaţie. Acestea provin, atât din mediul rural cât şi

1 McCormell, Campbell, Brue, Stanley, Op. cit., p. 407

107

urban, sunt şi tineri şi bătrâni, mai mult sau mai puţin instruiţi. Desigur, există anumite

tendinţe spre sărăcie, care în general sunt aceleaşi în toate economiile; este vorba despre

înclinaţia spre sărăcie a persoanelor fără instruire, a copiilor provenind din familii

dezorganizate, a părinţilor divorţaţi etc.

De multe ori, fenomenul sărăciei nu este vizibil. Rata de sărăcie se schimbă de la

an la an prin intrarea în sărăcie a noi persoane şi ieşirea din sărăcie a celor care au reuşit

să-şi mărească veniturile. În plus, mulţi indivizi resimt o apropiere sau îndepărtare de

nivelul sărăciei pentru că înregistrează venituri fluctuante.

Fenomenul sărăciei se află sau ar trebui să se afle în atenţia politicienilor prin

programe adecvate. În schimb, izolarea sărăciei în anumite zone ale ţării sau ale unui oraş,

diminuează necesitatea acestor măsuri pentru că sărăcia devine invizibilă pentru factorii

politici. Prin programe de asistenţă socială aceştia se pot implica mai mult.

108

Capitolul IX. Alte aspecte ale economiei sectorului public

9. 1. Politicile macroeconomice

Sectorul public, intervine în viaţa economică şi în domeniul politicilor

macroeconomice. Guvernul influenţează diverse variabile economice şi sociale prin

acţiunile pe care le întreprinde în patru direcţii principale:

a) politica fiscală;

b) politica monetară;

c) politica retelor de schimb;

d) politica de preţuri şi venituri.

a) Politica fiscală este o politică de ajustare a sistemului economic prin intermediul

impozitelor, respectiv a cheltuielilor guvernamentale. Se mai numeşte politică

bugetară1 şi foloseşte ca instrument principal bugetului public în reglarea activităţii

economice. De exemplu, dacă şomajul înregistrează o creştere impozitele excesive

se vor diminua, efectul acestei reduceri, alături de multiplicatorul investiţiilor, având

rolul să dezvolte activitatea economică.

Prin politica fiscală se stabilesc:

tipurile de impozite care vor fi percepute;

nivelul impozitelor;

diferenţierea impozitelor pe categorii de agenţi economici;

rolul impozitelor.

b) Politica monetară este o politică macroeconomică de ajustare a echilibrului

economic prin rata dobânzii. În condiţii de avânt economic, se practică o rată a

dobânzii mică, pentru a se stimula investiţiile, iar în condiţiile de boom economic, o

rată a dobânzii mare. Desigur, politica monetară capătă o complexitate sporită în

condiţiile lipsei de lichiditate, când rata dobânzii este din punct de vedere teoretic

zero şi populaţia preferă banii lichizi. Sub aspect practic, rata dobânzii nu poate

înregistra nivelul zero, dar o lipsă de lichiditate este posibilă şi îngreunează derularea

tranzacţiilor prin posibile blocaje financiare în lanţ.

c) Politica ratelor de schimb urmăreşte menţinerea competitivităţii prin folosirea

controlată a cursului de schimb şi consolidarea schimburilor externe prin practicarea

unor cursuri alternative de schimb atunci când există fluxuri de capital.

1 Băcescu, Marius, Strategii şi politici macroeconomice, Editura Global Lux, Colecţia Economică, Bucureşti, p. 49

109

d) Politica de preţuri şi venituri se referă la stabilirea pe cale administrativă a unor

limite minime sau maxime de preţ la anumite bunuri, servicii sau resurse economice

şi controlul veniturilor prin sistemul taxelor negative (acestea reprezintă un fel de

impozite inverse plătite de guvern agenţilor economici inclusiv populaţiei pentru a

completa nivelul de consum până la nivelul consimţit de societate) şi pozitive

(acestea sunt impozitele percepute de stat).

9. 2. Alte politici economice

Statul intervine în promovarea politicilor economice în scopul macrostabilizării

sociale şi economice. Este vorba despre un ansamblu de politici de intervenţii, cum sunt:

politica de echilibrare a bugetului de stat;

politica economică de echilibrare a balanţei de plăţi;

politica economisirii, consumului şi veniturilor;

politica investiţională;

politica de reglare a cererii şi ofertei de bani;

politica antiinflaţionistă;

politica antişomaj.

Unele dintre acestea folosesc instrumentele politicilor macroeconomice descrise

anterior, iar altele insistă pe utilizarea unor instrumente specifice considerate esenţiale

pentru înloturarea dezechilibrelor economice. Dar toate trebuie corelate unele cu altele, în

scopul evitării unor scopuri contradictorii şi apariţiei de conflicte între variabilele

economice.

9. 3. Economia asistenţei medicale

Sectorul public se implică în domeniul sănătăţii prin mecanismele obişnuite, ale

alocării de cheltuieli cu această destinaţie. În plus, elaborarea de programe de asistenţă

medicală reprezintă o altă preocupare a sectorului public prin care se urmăreşte starea de

sănătate a populaţiei din punct de vedere statistic, ameliorarea acesteia, şi îmbunătăţirea

sistemului de asistenţă publică medicală. Există o adevărată industrie a asistenţei

medicale, în care se includ toate serviciile oferite populaţiei din punct de vedere medical în

spitale, laboratoare, cabinete medicale şi stomatologice, policlinici etc.

În prezent, economia asistenţei medicale se confruntă cu două aspecte esenţiale:

costurile şi accesul.

110

Costurile asistenţei medicale sunt în creştere atât din punct de vedere absolut, cât

şi relativ, ca pondere în produsul naţional brut. Creşterea cheltuielilor cu asistenţa

medicală nu înseamnă automat îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei. De altfel,

calitatea asistenţei medicale este greu de apreciat. De cele mai multe ori, creşterea duratei

medii de viaţă a populaţiei poate indica o ameliorare a sistemului de îngrijire medicală,

respectiv a tratamentelor, a serviciilor medicale, a dotării cu aparatura necesară a

instituţiilor sanitare etc.

Accesul la asistenţa medicală divide populaţia în două categorii: asiguraţii şi

neasiguraţii. Asiguraţii, au acces la serviciile de asistenţă medicală, în mod gratuit sau

compensat în timp ce neasiguraţii au acces în condiţiile suportării cheltuielilor de îngrijire

medicală, care fiind foarte mari, îi îndepărtează pe subiecţii care amână pe cât posibil

contactul cu acest sector. Ca urmare, cei asiguraţi devin mai puţin preocupaţi de măsurile

de prevenire a îmbolnăvirilor şi tind să supraconsume serviciile de asistenţă medicală în

sensul că solicită teste şi control medical mult mai des decât dacă ar fi fost neasiguraţi.

9. 4. Integrarea economică şi copiii instituţionalizaţi

Adeseori integrarea economică este corelată sau mai bine spus condiţionată de

situaţia copiilor instituţionalizaţi. Desigur, nici corupţia , birocraţia, sărăcia, îngrijirea

medicală, securitatea graniţelor, inflaţia, şomajul nu sunt evitate în abordarea procesului de

integrare a României în structurile europene. Autorităţile fac eforturi permanente pentru

ameliorarea condiţiilor economice şi astfel îndeplinirea condiţiilor de integrare mai

parcurge câte un pas. Acest aspect este valabil şi pentru situaţia copiilor instituţionalizaţi.

Este adevărat că în contextul dezvoltării economice durabile, în care prezentul

este corelat cu viitorul, respectiv resursele prezentului cu posibilităţile de dezvoltare ale

generaţiilor viitoare, situaţia copiilor instituţionalizaţi atrage cel mai uşor atenţia

organismelor internaţionale. Din acest punct de vedere, dacă optimiştii văd partea plină a

paharului, adică schimbările care au avut loc în casele de copii, în privinţa copiilor străzii,

a celor din şcoli de corecţie şi din diverse centre. Aceste schimbări, dincolo de ajutoarele

şi donaţiile primite, care nu au fost întotdeauna de bună calitate – vizează şi investiţiile

pentru modernizare şi schimbare a calităţii vieţii instituţionale suportate de societăţi private

şi mai ales de bugetul statului. Pesimiştii văd partea goală a paharului, adică tristeţea din

ochii copiilor care trăiesc o viaţă lipsită de sentimente, copii care înfruntă o situaţie pe care

nu şi-o doresc. Din puţinul pe care îl au aceşti indivizi mai oferă câte ceva copiilor singuri,

întâlniţi pe stradă, sau pur şi simplu evită să îl vadă.

111

Realiştii adoptă o poziţie de mijloc. Ei nu îi ignoră pe copiii instituţionalizaţi, aşa

cum nu ignoră inflaţia, şomajul şi greutăţile zilnice. Dar sunt critici. Ei înţeleg multe, şi

acceptă o serie de neajunsuri, însă caută explicaţii şi cauzele necazurilor. În acelaşi timp, îi

condamnă pe cei care se lansează în acţiuni nechibzuite şi pe cei care se complac într-o

stare dată din care nu încearcă să iasă.

Şi atunci, percepţia noastră cu privire la integrare şi la instituţionalizarea copiilor

depinde de structura internă individuală, de gradul de optimism, sau pesimism care ne

caracterizează.

Dincolo de această percepţie subiectivă, firească, se poate contura o apreciere

obiectivă cu privire la corelaţia integrare şi situaţia copiilor instituţionalizaţi. Nimeni nu

contestă că aceşti copii sunt victime ale unor condiţii precare de viaţă, ale unor părinţi

denaturaţi, ale unor conjuncturi triste şi toţi acceptă necesitatea sprijinirii lor de către

societate. Diverse fundaţii însă care ocrotesc copilul dintr-o încercare de bună credinţă îşi

extind implicarea în integrarea copiilor scăpând-o uneori de sub control. Este vorba despre

situaţia în care copii instituţionalizaţi se alătură copiilor cu familii la grădiniţă, şcoli sau în

parc. Greşeala nu este a părinţilor cu copii care îşi feresc odraslele de contactul cu copiii

instituţionalizaţi şi refuză de exemplu să inveţe la aceeaşi grădiniţă. Şi nu neapărat de

teama unor boli, cât mai ales a comportamentului lor imprevizibil. Ieşirile din instituţii, îl

determină pe copil să aibă izbucniri şi reacţii spontane violente chiar, care în condiţiile

unui supraveghetor la 6 copii sau a pasivităţii acestuia devin periculoase pentru copiii

ceilalţi. De aici, nu trebuie să se înţeleagă acum că toţi copiii cu părinţi sunt cuminţi,

ascultători, educaţi, cu atitudini paşnice şi uşor de intuit. Nici că toţi copiii

instituţionalizaţi ar fi un pericol public. Atâtea cazuri au dovedit că aceştia din urmă, căliţi

de viaţă şi cu mult bun simţ au avut o puternică motivaţie să-şi depăşească condiţia şi mai

mult decât atât, au reuşit. Dar, partea care rămâne din copii instituţionalizaţi care nu poate

fi educată prin efortul societăţii, nu înseamnă că este o consecinţă a sistemului economic.

Nu înseamnă că societatea este răspunzătoare de această parte care nu poate fi integrată

social. Este oare greu să se accepte că o structură prost creată nu poate fi îndreptată?

Adeseori explicăm comportamentul cuiva atât prin elemente înnăscute cât şi dobândite,

respectiv atât prin caracter, temperament, voinţă cât şi prin educaţie şi apartenenţă la grup.

Dobândirea apare ca o construcţie realizată pe o fundaţie care poate fi asimilată cu

caracteristicile înnăscute. Dar dacă fundaţia lipseşte, construcţia nu îşi are rostul. Cu alte

cuvinte nu se pot dobândi elementele necesare în condiţiile unor trăsături intrinseci,

înnăscute contrare depăşirii condiţiei şi atunci efortul nostru devine fără efect sau cu efect

zero.

112

Societatea, statul, instituţiile publice au desigur datoria permanentă să se preocupe

şi să sprijine categoriile de populaţie defavorizate. Dar de aici şi până la a continua o

direcţie fără finalitate în detrimentul altor investiţii în capitalul uman, respectiv în

stimularea şi încurajarea copiilor înzestraţi, care promit realizări, este o insistenţă inutilă.

Se spune adeseori că pentru a trece puntea trebuie să te faci frate cu . . . cineva.

Dacă pentru a avea succes integrarea României înseamnă rezolvarea situaţiei copiilor

instituţionalizaţi este foarte bine. Dar succesele în acest domeniu nu depind numai de

efortul societăţii, respectiv ale guvernului, ci şi de structura şi motivaţia acestora. De aceea

rezultate pot întârzia sau pot fi mai mici decât cele scontate.

Organismele internaţionale sunt instituţii extraordinare, dar care, prin raportorii

desemnaţi să analizeze o situaţie beneficiază de o prezentare mai mult subiectivă, decât

obiectivă. Un străin care vine în România pe post de controlor nu poate fi în stare să

înţeleagă situaţia reală a oamenilor care trăiesc aici. El este aşteptat, condus, cazat,

ospătat, plimbat în spiritul tradiţiei româneşti şi nu reuşeşte decât descriptiv să observe o

situaţie de fapt. Aparenţele nu mai sunt însă suficiente pentru a înţelege realitatea.

De aceea, opinia pesimistă care caracterizează reprezentanţii organismelor

internaţionale privind integrarea României nu poate fi cea reală. La fel, nici optimismul

care caracterizează factorii de decizie din România nu este bun. Dar realiştii care văd şi

lucrurile bune şi lucrurile rele pot constata că distanţa României faţă de încheierea

procesului de integrare europeană nu este nici atât de mare cum o văd instituţiile externe,

nici atât de redusă, cât prezintă decidenţii politici autohtoni. Condiţia însă este să fie

aplicate criterii de judecată care pe o bază unitară să ia în considerare particularităţile

româneşti din punct de vedere demografic, social, cultural, economic, politic, juridic,

natural.

113

Capitolul X. Concluzii privind funcţionarea sectorului public

9. 5. Comentarii generale privind funcţionarea sectorului public

Sectorul public este o necesitate pentru orice economie. Funcţionarea sa este

impusă de imperfecţiunile pieţei, dar aceasta nu înseamnă că implicarea sa este întotdeauna

optimă. Interesele agenţilor economici diferă, ceea ce înseamnă că niciodată nu vor fi

satisfăcuţi deplin toţi participanţii la viaţa economică. În plus, sentimentul discriminării

este o caracteristică umană care face ca de cele mai multe ori individul să se considere

dezavantajat sau defavorizat de o situaţie pe care este obligat să o accepte.

Prin urmare, se pot desprinde câteva concluzii generale din funcţionarea

sectorului public:

implicarea statului în economie este o necesitate pentru orice economie dar şi o

posibilitate;

formele implicării statului diferă de la ţară la ţară;

sectorul public coexistă cu sectorul privat;

se manifestă relaţii de complementaritate şi/sau concurenţă între sectorul public şi cel

privat;

funcţiile majore ale sectorului public sunt de alocare, distribuţie a veniturilor şi

stabilizare economică;

alegerea publică nu se face întotdeauna pe baza analizei cost-beneficiu acordându-se

prioritate principiilor etice şi nu în mod automat celor de eficienţă;

forma cea mai vizibilă de manifestare a sectorului public este producţia de bunuri

publice;

fondurile necesare producerii de bunuri publice se pot obţine prin acord voluntar sau

impozitare obligatorie;

preţurile administrate pot fi limită minimă sau maximă şi nu reprezintă preţurile

bunurilor publice;

problematica externalităţilor impune intervenţia publică;

problemele sociale ale securităţii, inegalităţii veniturilor, sărăciei, asistenţei

medicale, impun măsuri şi politici macroeconomice cu caracter public;

coordonatele sectorului public se schimbă în contextul globalizării şi integrării

economice;

114

funcţionarea sectorului public nu este perfectă, ea însăşi înregistrând eşecuri, pe care

societatea le poate ameliora fie printr-o schimbare de intervenţie publică, fie printr-o

intervenţie privată, sau mixtă.

9. 6. Sectorul public în România

România parcurge o etapă dificilă. Tranziţia la economia de piaţă este un proces

mai îndelungat decât şi-a imaginat orice persoană supusă astăzi costurilor sociale.

Dificultăţile economice se reflectă în plan social şi afectează comportamentul indivizilor.

Perceperea acestui proces este diferită în rândul oamenilor, nu atât din pricina bunăstării

individuale, cât mai ales a gradului de optimism de care se bucură fiecare. În general, se

pot recunoaşte trei categorii de populaţii:

a) optimiştii care trăiesc o viaţă agitată, dar recompensată material. Ei sunt cei care

muncesc la mai multe societăţi fie ca întreprinzători, fie ca salariaţi, aleargă toată

ziua, dar îşi permit luxurile unui concediu sau al cumpărării de bunuri de folosinţă

îndelungată. Ei sunt convinşii care cred într-o redresare a economiei şi speră într-o

viaţă mai uşoară.

b) pesimiştii, care trăiesc o viaţă simplă, chiar foarte modestă şi uneori sub limita

sărăciei. Ei sunt cei cărora le-a pierit zâmbetul şi motivaţia muncii. Ei sunt şomerii

fără speranţa unei noi angajări sau salariaţii cu venituri mici care nu mai cred în

ameliorarea economiei. Ei se complac în această stare şi trăiesc de pe o zi pe alta.

c) realiştii, care par să conştientizeze cel mai bine ceea ce se întâmplă în jurul lor. Ei îi

recunosc pe bogaţi şi pe săraci, aspiră la o viaţă mai bună, dar o consideră un ideal

îndepărtat. Ei acceptă că viaţa este plină de suişuri şi coborâşuri, şi nu renunţă la a o

lua de la capăt, dacă sunt loviţi de soartă. Ei sunt acceptanţii tranziţiei.

În aceste condiţii, fiecare grup de indivizi îşi formează o părere cu privire la

fenomenele şi procesele economice, politice, sau de altă natură care orientează sau

modifică comportamentele şi acţiunile lor. Integrarea economică, un proces extrem de

complex, este percepută diferit de indivizi. Deşi nici unii nu neagă necesitatea acestui

proces, preocupările pentru înţelegerea sau dezbaterea lui cad în sarcina autorităţilor şi

instituţiilor publice. Optimiştii speră însă într-o redresare a economiei mai rapidă decât

sumbrele statistici naţionale sau internaţionale, pentru că privind propria existenţă, caută

lucrurile frumoase şi pozitive. În schimb, pesimiştii sunt total respingători de informaţii

care nu influenţează pe termen scurt existenţa lor. De aceea ignoră şi manifestă indiferenţă

la aspectele macroeconomice care tratează şansele României de integrare, fiind

sensibilizaţi numai de cei cu existenţă mai grea decât cea proprie. Realiştii sunt adepţii

115

integrării îndepărtate şi comentatorii pasionaţi ai stării economiei. Ei caută informaţie şi o

interpretează.

Restructurarea economiei naţionale presupune identificarea sectoarelor de

activitate care s-au dovedit viabile, competitive şi sustenabile. Ori, aceasta nu se poate

face fără implicarea sectorului public.

Existenţa sectorului public în economia românească nu este nouă. În timp,

aceasta a cunoscut modificări substanţiale în ceea ce priveşte dimensiunea şi intensitatea

acţiunilor căpătând noi forme de intervenţie. Ca în orice economie, sectorul public în

România nu este perfect.

Anumite intervenţii ale sale rezolvă dezechilibre importante de piaţă, altele

respectă condiţiile de eficienţă în decizia economică, altele se orientează mai mult după

principiile de etică socială. În plus, dacă eficenţa este înţeleasă în aceeaşi manieră în orice

sistem economic, etica sau echitatea capătă interpretări sau orientări specifice, în funcţie de

interesele generale ale societăţii, de modul de comportament social, de tradiţiile în

societate. Specificitatea eticii se înţelege mai bine dacă se analizează reacţiile societăţii

româneşti cu privire la gratuitatea sau compensarea sub formă de bacşiş. Bacşişul este

apreciat diferit de la o societate la alta.

Bacşişul este ceva obişnuit în economia americană şi în multe economii de piaţă

moderne din Europa. În SUA, un turist primeşte de la bun început un ghid de

comportament. Din cuprinsul său, turistul află lucruri utile şi interesante cum ar fi unităţile

de măsură pentru confecţii, îmbrăcăminte, distanţă, viteză, temperatură etc. Dar mai află şi

că bacşişul este considerat oficial o practică uzuală. Mai precis, se obişnuieşte să se

plătească 15% gratuitate peste nota de plată la restaurante şi şoferi de taxiuri. Pentru un

şofer de autobuz, gratuitatea se ridică uzual la 1$ de persoană, iar pentru un ghid turistic la

2$ de persoană pe zi. Acest bacşiş, numit elegant gratuitate este considerat un preţ plătit de

consumator pentru manifestarea unei relaţii prieteneşti în timpul călătoriei. Par sume mici,

dar o familie din Europa care nu este obişnuită cu acest sistem, dacă are 3 membri şi se

angajează într-o excursie de 10 zile, trebuie să plătească 3*2*10 = 60 $ ghidului. Dacă

autocarul transportă 30 de persoane atunci suma însuşită de ghid sub formă de bacşiş se

ridică la 600$. Totuşi, dacă cineva consideră că relaţia cu şoferul sau ghidul a fost

încordată sau că aceştia nu merită gratuitatea, poate să renunţe la a plăti. Cu toate acestea,

sunt persoane insistente care îşi cer dreptul la bacşiş sub simpla argumentare că serviciile

au fost aceleaşi.

116

Şi atunci? Este oare echitabil pentru indivizi ca acest sistem în care bacşişul este

cerut direct, la un anumit nivel; în condiţiile în care este un venit neimpozabil şi clientul nu

este întrebat în legătură cu disponibilitatea de a-l achita?

Adepţii acestui sistem îl consideră o necesitate din punct de vedere echitabil. Ei

admit că salariile şoferilor şi ghizilor sunt reduse şi însuşirea gratuităţii are un rol dublu: pe

de o parte de creştere a veniturilor celor care o primesc, fără a exista o majorare oficială a

salariilor, iar pe de altă parte de stimulare a acestora în vederea prestării unor servicii de

calitate menite să sporească satisfacţia turiştilor.

Păreri opuse consideră gratuitatea o jignire la adresa clientului care nu este dispus

să o plătească şi este forţat să explice că serviciile nu au corespuns aşteptărilor sale.

În plus, dacă salariile acestor categorii de persoane sunt considerate mici de

autorităţile însele de ce nu se majorează acestea şi se acceptă sistemul bacşişului? Şi dacă

se acceptă oficial gratuitatea, lăsându-i pe potenţialii primitori să o ceară direct, chiar

afişând afirmaţii de tipul „Bacşişul va fi apreciat”, de ce nu au dreptul la gratuitate şi alţi

prestatori de servicii, sau diverşi funcţionari care au relaţii cu publicul? De ce nu au

dreptul la gratuitate funcţionarii de la ghişeele băncilor, bărbierii şi frizeriţele,

cosmeticianele, medicii, profesorii, avocaţii? Toţi pot zâmbi şi avea o relaţie plăcută,

agreabilă cu clientul, pacientul sau elevul, generându-i acestuia satisfacţie şi încredere?

Argumentul potrivit căruia aceste categorii de profesiuni generează salarii mari este total

neadevărat cel puţin în unele economii.

Şi atunci, dacă sistemul gratuităţii este acceptat nu numai de primitor şi plătitori,

dar şi recunoscut de autorităţi prin non-intervenţia în acest aspect, în SUA, Belgia şi alte

ţări occidentale, în economia românească, gratuitatea se manifestă în alte forme. Aici, deşi

există, bacşişul nu este stabilit la un anumit nivel. El se practică frecvent, dar este o

expresie clară a voinţei clientului satisfăcut de serviciile primite şi are un nivel variabil

stabilit de plătitor în funcţie de disponibilitatea sa financiară şi satisfacţia resimţită. În

schimb, există alte profesiuni în afara celor de ghid şi şofer care sunt un domeniu al

gratuităţii, consumatorii admiţând că dacă nu plătesc în plus, nu sunt trataţi cum ar trebui.

Dar acesta reprezintă un teren periculos, în care se reduce distanţa de la gratuitate, ca

recompensă pentru serviciu, la mită, ca o necesitate pentru primirea serviciului.

În concluzie, integrarea României în structurile europene care înseamnă adaptarea

ţării la economiile deja membre presupune numeroase schimbări. Dar acestea nu trebuie

preluate de dragul de a se renunţa la anumite practici ci, trebuie selectate şi utilizate numai

acele măsuri care corespund tradiţiilor şi modului de gândire românesc.

117

Este adevărat că receptivitatea la schimbare este diferită de la individ la individ, în

funcţie de gradul său de educaţie şi mediul său de existenţă (familie, prieteni, colegi de

muncă).

În privinţa preţurilor, consumatorul român, a acceptat, în cele din urmă că într-o

economie de piaţă un produs poate fi oferit la preţuri diferite, fără ca aceasta să fie o

discriminare sau înşelătorie. El a învăţat să decidă între a cumpăra un produs la un preţ nu

prea convenabil şi a pierde mai mult timp deplasându-se la locul în care găseşte acelaşi

produs la un preţ mai atractiv.

Dar niciodată nu va admite bacşişul ca o problemă impusă voinţei sale şi la un

nivel general practicat de care trebuie să ia cunoştinţă şi căruia trebuie să se conformeze.

Echitatea în economia românească, rămâne cea de altfel, în toate economiile, un

proces nerezolvat în totalitate. Dar sectorul public este în măsură să intervină în

funcţionarea sistemelor economice şi să le influenţeze, orientându-le spre o acţiune mai

eficientă şi mai echitabilă.

Rolul sectorului public, departe de a se fi diminuat, este în perioada tranziţiei

economiei româneşti, mai divers şi profund. Deşi ameliorarea unui eşec al pieţei nu

conduce automat la eliminarea tuturor dezechilibrelor din economie, decidenţii din sectorul

public nu încetează să analizeze situaţiile pieţei prin prisma corelaţiilor cost-beneficiu şi

principiilor de echitate socială.

În anul 2000, o comisie complexă de fundamentare cuprinzând reprezentanţi ai

Executivului, experţi ai partidelor politice, sindicatelor patronatelor, organizaţiilor

neguvernamentale şi asociaţii profesionale a elaborat Strategia naţională de dezvoltare

economică a României pe termen mediu (2000-2004)1.

Obiectivul fundamental al strategiei este crearea unei economii de piaţă

funcţionale, compatibilă cu principiile, normele, mecanismele, instituţiile şi politicile

Uniunii Europene. Ca obiective concrete se remarcă:

asigurarea după anul 2001 a unui ritm mediu annual de creştere = PIB de 4-6%;

realizarea stabilizării macroeconomice;

promovarea unor politici coerente, compatibile cu mecanismele Uniunii Europene;

crearea unui mediu de afaceri prielnic;

apropierea de standardele Uniunii Europene prin modernizarea şi dezvoltarea

serviciilor de utilitate publică;

eliminarea riscurilor de accidente ecologice şi reducerea continuă a poluării.

1 Economistul, nr. 566 (24-25 martie 2000)

118

Desigur, scenariul de restructurare economică se aplică prin implicarea sectorului

public în viaţa economică. Aceasta se face în contextul alegerii publice, al participării

cetăţeneşti la îmbunătăţirea procesului decizional în administraţia publică, ceea ce

înseamnă implicarea societăţii în activitatea de guvernare, accesul larg la informaţie şi

dezvoltarea modalităţilor de culegere de informaţii. Altfel spus, complexul de informaţii,

comunicare, implicare exprimă esenţa noilor direcţii de implicare a sectorului public în

viaţa economică în general, a societăţii în special.

119

PARTEA II

Verificarea cunoştinţelor prin întrebări, texte de comentat şi teste

120

Capitolul I. Introducere în ESP

I. Probleme esenţiale ale capitolului

Sectorul public şi trăsăturile lui.

Microeconomia şi macroeconomia sectorului public.

Economia pozitivă şi normativă.

Principalele elemente ale sectorului public.

II. Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor

1. Care sunt autorităţile administraţiei publice centrale?

2. Ce înseamnă economia normativă a sectorului public?

3. Ce sunt bunurile publice?

4. De ce sectorul public şi-a diminuat dimensiunea în contextul economiei

româneşti?

5. Ce sunt utilităţile publice?

6. Ce cuprinde administraţia publică locală?

7. Ce sunt relaţiile publice?

8. Definiţi interesul public.

9. Ce diferenţă este între regia autonomă şi administraţia publică?

10. Explicaţi latura educativă a economiei sectorului public.

III. Comentaţi următoarele texte:

A. “Ce înseamnă a gândi problemele “pe dos” sau inversat? Pusă în termeni

simpli şi clari, o problemă economică poate fi abordată pe două căi: 1) metoda

clasică regenerată, făcându-se analiza de la cauză la efect – ex ante – iar

soluţia practică fiind căutată în înlăturarea cauzelor care au produs fenomenul

neplăcut (inflaţie, şomaj etc.) şi 2) metoda zisă modernă (moştenită de la

Keynes şi Marx) care, pornind de la datele empirice ale fenomenelor neplăcute

– ex post -, caută soluţiile pentru contracararea efectelor negative în alte

efecte, tot de dezechilibru, adică politica de efect-contra efect, inversând

datele problemei sau, de fapt, aşezând problema „pe dos”.”

Rugină, Anghel, “Teoria şi practica economică

în epoca de tranziţie şi după”, Editura

Fundaţiei de Mâine, Buc. 1994, p. 192.

121

B. “Analiza pozitivă caută să prevadă impactul schimbărilor de politică

economică asupra elementelor identificabile, precum producţia şi venitul, şi

încearcă să determine cine câştigă şi cine pierde ca rezultat al acestor

schimbări.”

David, H., Economics, Homewood, Il,

1989, p. 8.

IV. Grile:

1. Sunt autorităţi ale administraţiei publice centrale:

a) prefecturile;

b) ministerele;

c) serviciile publice ale instituţiilor centrale din unităţile administrative

teritoriale;

d) primăriile.

2. În economia românească, sectorul public:

a) nu se suprapune nici măcar parţial cu sectorul privat;

b) şi-a diminuat dimensiunea în ultimele decenii;

c) s-a dezvoltat ca dimensiune şi domenii de implicare;

d) nu influenţează activitatea agenţilor privaţi.

3. Sunt subiecţi de proprietate publică:

a) agenţiile guvernamentale;

b) toate fundaţiile şi asociaţiile;

c) societăţile comerciale care prestează servicii publice;

d) unele persoane fizice şi juridice.

4. Nu pot fi obiect de proprietate publică toate:

a) drumurile naţionale;

b) parcurile;

c) stadioanele publice sportive;

d) bunurile mixte.

5. Microeconomia sectorului public caracterizează rolul acestuia ca:

a) agent economic;

b) reglator al vieţii economice;

c) unic controlor al masei monetare;

d) element de echilibru general.

6. Aprecierea generală în legătură cu un fenomen sau proces economic reprezintă:

a) interesul public;

122

b) relaţiile publice;

c) opinia publică;

d) alegerea publică.

7. O întreprindere cu poziţie de monopol care este unic furnizor de bun sau

serviciu supus controlului statului este:

a) o regie autonomă sau fundaţie privată;

b) întreprindere asociată;

c) firmă monopolistică;

d) o utilitate publică.

8. Fondul funciar, într-o ţară:

a) este în întregime un element al sectorului public;

b) nu poate aparţine în nici o proporţie unor proprietari particulari;

c) la nivelul sectorului public include doar terenurile aflate în proprietate

publică fie cultivate, fie necultivate;

d) include şi suprafeţele pe care sunt situate administraţiile publice.

9. Interesul public:

a) este un concept strict definit sub forma unor anume efecte benefice

societăţii;

b) are caracter flexibil, fiind interpretat într-o multitudine de forme;

c) este o sumă a intereselor individuale şi de grup;

d) odată identificat, satisface nevoile tuturor cetăţenilor.

10. Economia sectorului public nu are caracter;

a) teoretic, ştiinţific;

b) pragmatic, aplicativ;

c) educativ, instructiv;

d) fizic, geografic.

V. DA / NU

1. Sectorul public se suprapune cu cel privat în proporţii diferite de la ţară la ţară.

2. Toate regulile economice privind echilibrul şi eficienţa se aplică şi la nivelul

economiei sectorului public.

3. Statul poate fi considerat unicul administrator al resurselor economice.

4. Finanţele publice urmăresc controlul utilizării resurselor instituţiilor publice.

5. În analiza economică a sectorului public poate să fie prioritar criteriul echităţii

şi nu al eficienţei economice.

6. Externalităţile se referă la totalitatea normelor de conduită morală.

123

7. Bugetul poate fi privat.

8. În prezent, bugetul public nu mai este un instrument de politică economică.

9. Dimensiunea sectorului public este în scădere în toate economiile de piaţă.

10. Administraţia publică centrală nu poate fi bine delimitată de cea locală sub

aspectul instituţiilor publice care le reprezintă.

124

Capitolul II. Rolul sectorului public

I. Probleme esenţiale ale capitalului

Fluxurile economice în care intervine sectorul public

Nivelele de implicare a statului în economie

Funcţiile sectorului public

Limitele intervenţiei statului în economie

II. Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor

1. Care sunt circuitele economice care permit funcţionarea economiei şi asigură

legăturile între producţie şi consum?

2. Care sunt fluxurile economice în care intervine sectorul public pentru

desfăşurarea activităţii economice?

3. Care sunt ipostazele statului de agent economic?

4. Cum se implică statul la nivel microeconomic?

5. Explicaţi limitele intervenţiei statului în economie.

6. Cum se implică statul la nivel macroeconomic?

7. În ce constă rolul statului de reglator al pieţei?

8. Care sunt cerinţele care justifică implicarea sectorului public în viaţa

economică?

9. Care sunt funcţiile sectorului public?

10. Arătaţi în ce situaţii pot fi contradictorii funcţiile sectorului public.

III. Comentaţi următoarele texte:

A. “Reglementarea poate fi justificată de imperfecţiunea concurenţei: de exemplu,

existenţa randamentelor crescătoare în producţie şi dimensiunea pieţei nu

permit să fie menţinută decât o singură întreprindere sau un număr foarte mic

de întreprinderi. De unde denumirea de “monopol natural” sau de “oligopol

natural”.

Caracteristicile ofertei şi ale cererii sunt de asemenea natură încât producţia are

loc la uncost redus dacă este realizată de o singură întreprindere, în loc să fie

repartizată între mai multe. În consecinţă, dacă dorim ca întreaga colectivitate

să beneficieze de condiţii de producţie la cost minim, este normal ca intrarea în

activitate să fie reglementată şi statutul de monopol legal să fie conferit unei

întreprinderi unice.”

125

Abraham-Frois, G., Economia politică, Ed. Humanitas,

Bucureşti, 1994, p. 301

B. “Multe guverne, de asemenea îşi reexaminează clar deciziile de “a fabrica sau a

cumpăra” şi se întreabă dacă ar trebui într-adevăr să coordoneze laboratoare şi

spălătorii şi să îndeplinească mii de alte sarcini care li s-ar putea transfera

contractorilor externi. Guvernele se îndreaptă spre principiul că datoria lor este

de a asigura livrarea serviciilor, nu de a le înfăptui.”

Toffler, Alvin, Puterea în mişcare, Editura Antet, 1995, p.

263

IV. Grile

1. Funcţiile sectorului public sunt:

a) de stabilizare, creştere economică şi măsură a avuţiei;

b) de distribuţie a veniturilor de alocare şi de schimb economic;

c) de alocare, stabilizare şi distribuţie a veniturilor;

d) de alocare, de rezervă şi de cultivare a spiritului de economie.

2. O limită a intervenţiei statului în economie o reprezintă:

a) sistemul nevoilor economice;

b) ponderea proprietăţii publice în totalul formelor de proprietate;

c) diviziunea socială a muncii;

d) libera iniţiativă a agenţilor economici.

3. În cadrul producţiei publice indirecte:

a) bunul este realizat de firme private;

b) realizarea produsului revine în totalitate sectorului public;

c) se produc numai bunuri publice;

d) statul nu intervine în procesul decizional privind ce şi cât să se producă.

4. Stabilizarea economică presupune:

a) asigurarea cadrului legal pentru desfăşurarea vieţii economice;

b) elaborarea sistemului de impozitare pregresivă;

c) completarea producţiei directe de stat cu cea publică indirectă;

d) implicarea statului în economie în calitate de producător.

5. Ca agent economic, statul este:

a) partener în operaţii de schimb;

b) titular unic de emisiune monetară;

c) principalul realizator de protecţie socială;

d) responsabil de execuţia bugetului.

126

6. În calitate de reglator al pieţei, sectorul public se manifestă sub formă de:

a) consumator;

b) partener în operaţii de schimb;

c) responsabil al executării bugetului;

d) producător.

7. Ca principal realizator al protecţiei sociale, statul acţionează în ipostaza de:

a) agent economic;

b) reglator al vieţii economice;

c) producător de utilităţi publice;

d) consumator de resurse economice rare.

8. Atunci când în economie se practică impozite scăzute:

a) creşte incitaţia la muncă;

b) scade interesul pentru investiţii;

c) activitatea privată este descurajată;

d) se dezvoltă producţia publică în domenii ale producţiei private.

9. Sunt măsuri adoptate la nivelul microeconomic:

a) stabilirea unor preţuri;

b) controlul inflaţiei;

c) diminuarea şomajului;

d) înlăturarea dezechilibrelor monetare.

10. Nu reprezintă legături bilaterale relaţiile dintre:

a) sectorul public şi consumatori;

b) sectorul public şi producători;

c) plătitori de impozit şi stat;

d) debitori şi creditori.

V. DA / NU

1. Statul poate interveni pe piaţă în calitate de cumpărător.

2. Sectorul public obţine venituri numai din activitatea agenţilor economici

producători.

3. Într-o economie de piaţă, implicarea statului poate fi nelimitată.

4. Autonomia organelor administraţiei de stat reprezintă o limită în manifestarea

intervenţiei publice.

5. Implicarea statului are loc numai la nivel macroeconomic.

6. Statul nu poate fi titular unic de emisiune monetară.

127

7. Sectorul public reprezintă singurul realizator de protecţie socială într-o

economie de piaţă.

8. Producţia publică este o formă directă de implicare a statului în economie.

9. Funcţia de stabilizare se asigură în practică mai ales prin sistemul impozitelor

progresive.

10. În decizii publice se pot elimina unele dezechilibre în economie.

128

Capitolul III. Piaţa şi politica publică

I. Probleme esenţiale ale capitolului

Conceptul şi modalităţile de exprimare a eficienţei economice

Domeniile de manifestare a eficienţei economice: producţie, distribuţie,

consum

Principiul echităţii: concept şi forme

Insuccesele pieţei

Variante ale intervenţiei publice pe piaţă

Contradicţii între eficienţă-echitate

II. Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor

1. Analizaţi comparativ eficienţa producţiei şi satisfacţia consumatorului.

2. Ce este curba posibilităţilor de producţie?

3. Ce reprezintă echitatea orizontală?

4. Ce este eficienţa tehnică comparativ cu cea economică?

5. Enumeraţi trei stări conflictuale între eficienţă şi echitate.

6. Caracterizaţi intervenţia publică prin sistemul impozitelor şi subvenţiilor

7. Care sunt modalităţile principale de creştere a eficienţei economice?

8. Care este scopul reglementărilor economice ale puterii publice?

9. Care sunt condiţiile necesare pentru o economie pentru a fi eficientă?

10. De ce bunurile publice sunt considerate o consecinţă de tip “şansa a doua”?

III. Comentaţi următoarele texte:

A. “Problema intervenţiei publice poate fi pusă într-o manieră asemănătoare: sursă

de acumulare, statul poate fi un factor al distrugerii sale. În funcţie de ce

factori poate el contribui la maximizarea aportului său net la crearea bogăţiilor?

Pe de o parte, capacitatea sa de a fundamenta legile în raport cu schimbările de

mediu, pe de altă parte, prin rezistenţa în faţa grupurilor de presiune care au

acumulat bogăţii datorită anumitor legi şi reglementări şi care vor deci să se

opună modificării acestora, modificări dorite din punctul de vedere al

interesului general.”

Matei, Ani, “Economie publică. Analiza

economică a deciziilor publice”, Editura

Economică, 2003, p. 41.

129

B. “Înainte de enunţarea acestora trebuie să facem menţiunea că în întreaga

susţinere teoretică a eficienţei şi optimalităţii Pareto s-au subînţeles sau

presupus următoarele:

nu există o societate situată peste sau sub interesul indivizilor săi. În

consecinţă, ceea ce trebuie luat în considerare este bunăstarea actorilor

acesteia;

indivizii sunt cei mai buni judecători ai propriilor bunăstări;

bunăstarea socială creşte dacă cel puţin bunăstarea unei persoane a

înregistrat o creştere şi, în acest interval, nu a existat nici o scădere a

bunăstării unui alt actor.”

Matei, Ani, “Economie publică. Analiza

economică a deciziilor publice”, Editura

Economică, 2003, p. 115.

IV. Grile:

1. Între condiţiile necesare unei economii pentru a fi eficientă se regăseşte:

a) existenţa pe piaţă a câtorva producători;

b) obţinerea de informaţii cu costuri ridicate;

c) lipsa de efecte propagate între acţiunile agenţilor economici;

d) numărul mic ce cumpărători.

2. Identificaţi eficienţa economică sub forma relaţiei efort/efect:

a) costul mediu;

b) productivitatea;

c) rentabilitatea;

d) cursul de revenire brut la import.

3. O combinaţie de bunuri care depăşeşte frontiera posibilităţilor de producţie

poate fi realizată atunci când:

a) rămân resurse neutilizate;

b) se utilizează o tehnologie superioară;

c) resursele disponibile sunt valorificate deplin;

d) se produce o cantitate egală de bunuri.

4. Reprezintă o formă de echitate orizontală perceperea de impozite:

a) diferenţiate la venituri distincte;

b) diferenţiate la aceleaşi venituri;

c) identice la venituri diferite;

d) identice la aceleaşi venituri.

130

5. Eficienţa economică:

a) poate fi verticală;

b) poate fi de natură tehnică;

c) nu există în sfera consumului;

d) se exprimă întotdeauna prin rentabilitate.

6. Eficienţa în economie se poate exprima ca relaţie efort/efect prin:

a) costul total;

b) productivitatea factorilor de producţie;

c) cursul de revenire la import;

d) consumul specific.

7. Eficienţa în economie:

a) poate creşte pe seama reducerii costurilor;

b) nu se manifestă în sfera distribuţiei;

c) nu poate fi tehnică;

d) are o formă unică de exprimare.

8. Echitatea rezultatelor:

a) este o consecinţă directă a echităţii resurselor;

b) nu este garantată de existenţa echităţii proceselor;

c) nu poate să apară în absenţa echităţii resurselor;

d) nu se poate manifesta la nivel individual.

9. Alegeţi varianta falsă:

a) reglementările economice urmăresc ameliorarea ineficienţei generate de

un eşec al pieţei;

b) preţurile plafon sunt un exemplu de reglementare socială a statului;

c) bunurile publice pot fi interpretate ca externalităţi negative;

d) informaţia imperfectă determină egalitatea proceselor de alocare a

resurselor de către agenţii economici.

10. Intervenţia publică în domeniul preţurilor:

a) antrenează un conflict între eficienţă şi echitate;

b) se poate concretiza în practicarea de preţuri plafon în special la produsele

agricole;

c) constă în promovarea preţurilor suport în domeniile de monopol;

d) nu există într-o economie de piaţă dezvoltată.

V. DA / NU

1. Principiul echităţii poate fi de natură tehnică şi economică

131

2. Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă este o modalitate de creştere a eficienţei

economice

3. Eficienţa în planul distribuţiei poate fi reflectată de frontiera posibilităţilor de

producţie

4. Valoarea strict monetară este dată de costul celei mai bune şanse sacrificate

5. Echitatea în economie poate fi orizontală şi verticală în acelaşi timp

6. Între eficienţă şi echitate nu pot exista relaţii contradictorii

7. Corectarea unei stări de ineficienţă generează automat îmbunătăţirea eficienţei

de ansamblu în economie

8. Structura pieţei poate fi o cauză a eşecului acesteia

9. Egalitatea rezultatelor sistemelor economice în activitatea economică nu poate

fi asigurată prin intervenţia publică

10. O piaţă eficientă poate fi echitabilă

132

Capitolul IV. Bunurile publice şi formarea preţurilor

I. Probleme esenţiale ale capitolului

Bunurile publice şi caracteristicile lor.

Corelaţiile dintre bunurile private, publice şi mixte.

Sursele financiare ale producţiei de bunuri publice.

Corelaţiile dintre optimizarea producţiei de bunuri private, pe de o parte şi de

bunuri publice, pe de altă parte.

Utilităţile publice.

II. Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor

1. Definiţi bunurile publice pure şi bunurile publice impure.

2. Care sunt dezavantajele acordului voluntar în producţia de bunuri publice?

3. Ce sunt beneficiarii clandestini?

4. Explicaţi echilibrul modelului de schimb voluntar.

5. Analizaţi comparativ determinarea cererii la un bun public şi altul privat.

6. Enumeraţi dificultăţile atingerii optimului în producţia de bunuri publice.

7. Cum se poate exercita controlul public în domeniul producţiei de bunuri

publice?

8. Explicaţi de ce este avantajos ca utilităţile publice să fie produse în condiţii de

monopol.

9. Explicaţi non-rivalitatea consumului.

10. Enumeraţi trei bunuri mixte bazate pe non-excludere.

III. Comentaţi următoarele texte:

A. “Totuşi, în concepţia multor economişti, statul îndeplineşte şi rolul de a corecta

imperfecţiunile (insuficienţele) macroeconomice ale economiei de piaţă, astfel,

sunt relevate în teoria economică şase mari tipuri de imperfecţiuni ale pieţei,

care reprezintă tot atâtea raţiuni ce justifică intervenţia statului: ciclul de

afaceri, bunurile publice, externalităţile, insuficienţa informaţiilor, monopolul

şi puterea pieţei, redistribuirea veniturilor şi bunurile de merit (benefice).”

Bucur, Ion, Bazele macroeconomiei

Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 174

B. “Sistemul de piaţă liberă este ineficient în a oferi bunuri publice (iluminatul

străzilor), deoarece producătorii nu pot oferi cantităţi de lumină trecătorilor

individuali, care ar dori s-o cumpere. Decizia privind alocarea de resurse

133

pentru producerea acestor bunuri de consum colectiv se ia, de regulă, în afara

mecanismelor pieţei. În ţările dezvoltate economic, producerea de bunuri

publice este lăsată în seama unor întreprinderi private, care le produc în baza

unor contracte cu guvernul, care plăteşte (susţine financiar) contravaloarea

contractelor.”

Dobrotă, Niţă, Economie politică, Editura

Economică, Bucureşti, 1997, p. 222

IV. Grile:

1. Non-rivalitatea este o caracteristică valabilă:

a) numai pentru bunurile publice;

b) numai pentru bunurile private;

c) pentru unele bunuri mixte;

d) pentru toate bunurile mixte.

2. Acordul voluntar:

a) este modalitatea cea mai frecventă de obţinere a fondurilor pentru

producţia de bunuri publice;

b) se bazează pe anticiparea exactă a utilizatorilor de bunuri publice

indiferent de tipul acestuia;

c) reflectă voinţa, unanimă, fără coerciţie asupra contribuţiei de plată pentru

bunurile publice;

d) se concretizează într-un echilibru la care utilitatea marginală oferită de

bunul public este superioară plăţii suportate de individ.

3. În condiţii de excludere:

a) consumul unor indivizi poate fi frânat;

b) cantitatea unui individ nu diminuează oferta pentru ceilalţi consumatori;

c) bunurile se oferă gratuit;

d) consumul este obligatoriu non-rival.

4. Centurile de siguranţă pentru şoferi reprezintă un bun:

a) public;

b) non-rival;

c) benefic;

d) mixt.

5. Alegeţi varianta falsă:

a) un bun privat poate deveni un bun mixt;

b) un bun public poate deveni un bun mixt;

134

c) un bun mixt poate deveni un bun public sau privat;

d) un bun privat poate deveni un bun public pur.

6. Beneficiarii clandestini:

a) consumă bunul public fără să contribuie la plata pentru producerea lor;

b) nu există într-o economie dezvoltată;

c) pot fi identificaţi cu uşurinţă;

d) contribuie la plată pentru producţia de bunuri publice numai prin acord

voluntar.

7. În situaţia utilităţilor publice:

a) bunurile publice sunt suprasolicitate;

b) oferta are un preţ;

c) controlul public poate fi eliminat;

d) costurile totale medii sunt crescătoare, în timp.

8. Bunurile publice pure:

a) nu există într-o economie de piaţă pură;

b) există în orice economie de piaţă;

c) sunt produse cu costuri mici;

d) capătă preţuri suportate de consumatorii individuali.

9. Apărarea naţională:

a) este un bun mixt;

b) se bazează pe acordul general al indivizilor;

c) se bazează pe excludere;

d) este un bun rival.

10. Între cantitatea de bun public pe care este dispus un consumator să o susţină şi

cota fiscală pe care o plăteşte:

a) există o relaţie invers proporţională;

b) există o relaţie direct proporţională;

c) nu există nici o relaţie;

d) nu există o relaţie valabilă pentru toţi consumatorii.

V. DA / NU

1. Un bun economic nu poate fi produs în acelaşi timp atât de sectorul public cât

şi de cel privat.

2. În economia modernă nu există bunuri publice impure.

3. Acordul voluntar este o cale de susţinere financiară a producţiei de bunuri

publice.

135

4. Cererea totală pentru un bun public se obţine prin agregare verticală a cererilor

individuale.

5. Optimul producţiei de bunuri publice se atinge când cererea agregată depăşeşte

costul marginal.

6. Nu există bunuri non-rivale bazate pe excludere.

7. Bunurile cu externalităţi negative sunt bunurile benefice (de merit).

8. Utilităţile publice se mai numesc monopoluri naturale.

9. Preferinţele indivizilor privind oferta de bunuri publice pot fi uşor estimate.

10. Un bun public pur poate să devină un bun mixt.

136

Capitolul V. Preţurile în sectorul public

I. Probleme esenţiale ale capitolului

Preţul posibil de piaţă.

Liberalizarea preţului.

Preţul plafon.

Preţul suport.

Preţurile bunurilor publice.

II. Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor

1. Ce reprezintă preţul posibil de piaţă?

2. Cum se explică dinamismul preţului posibil de piaţă?

3. Care sunt limitele între care oscilează preţul pieţei?

4. Ce sunt preţurile plafon?

5. Cum se explică tarifarea din două părţi practicată bunurilor publice?

6. Care sunt modalităţile practice prin care se menţin preţurile suport?

7. Care sunt soluţiile pieţei în situaţia preţurilor limită maximă?

8. Ce sunt cupoanele de raţionalizare a cumpărărilor?

9. Enumeraţi 5 reglementări în domeniul formării preţurilor.

10. Care sunt principiile determinării preţurilor bunurilor publice?

III. Comentaţi următoarele texte:

A. “Soluţia descompunerii tarifului în abonament şi consum propriu-zis este cea

mai comodă şi se aplică la multe bunuri publice. Abonamentul este un preţ cu

caracter forfetar. Deşi îi lipseşte supleţea, el se justifică perfect: fie că el este

dorit a se utiliza şi atunci va fi plătit, fie că nu. Cea de-a doua parte a tarifului

se bazează pe cantitatea de serviciu consumată, fiind egală cu costul marginal,

prezentând cele două trăsături esenţiale: echitatea şi supleţea. Nivelul

abonamentului este funcţie de mărimea deficitului. Dacă acesta este redus şi

numărul de utilizatori este mare, se poate renunţa la vigoarea stabilirii lui.”

Moşteanu, Tatiana, Preţuri şi tarife, Editura

didactică şi pedagogică, Bucureşti 1993, p.

198

B. “Intervenţia statului în domeniul preţurilor se transpune în politicile de preţuri

adoptate. Acestea au în vedere următoarele aspecte:

- asigurarea unor preţuri avantajoase la materiile prime […];

137

- achiziţionarea de către stat, la preţuri convenabile, a unor cantităţi

apreciabile de bunuri […];

- acordarea de subvenţii sau credite directe pentru anumite produse […];

- limitarea mărimii profitului […];

- influenţarea preţurilor, la limita maximă sau minimă […].”

Cornescu, V., Creţoiu, Ghe., Economie,

Editura Actami, Bucureşti 2001, p. 278.

IV. Grile:

1. Preţul plafon este:

a) mai mic decât preţul de echilibru;

b) mai mare decât preţul de echilibru;

c) egal cu preţul de echilibru;

d) preţul care se formează numai în condiţiile concurenţei monopolistice.

2. Tarifarea la costul marginal se face la un preţ:

a) egal cu preţul corespunzător costului marginal;

b) mai mic decât preţul corespunzător costului marginal;

c) mai mare decât preţul corespunzător costului marginal;

d) compus din două părţi: abonament şi consum.

3. Cantitatea consumată dintr-un bun public în perioadele de vârf este mai mică

decât cantitatea:

a) consumată în perioadele lejere;

b) care ar putea fi consumată în perioadele lejere dacă preţul s-ar stabili în

funcţie de nivelul mediu al cererii;

c) care ar putea fi consumată în perioadele de vârf dacă preţul s-ar stabili în

funcţie de nivelul mediu al cererii;

d) cerută în perioadele de vârf.

4. Discriminarea prin preţ:

a) se poate face atunci când produsul poate fi revândut;

b) se bazează pe diferenţierea tarifelor practicate consumatorilor diferiţi;

c) se practică atunci când cererea înregistrează acelaşi grad de elasticitate

pentru toţi consumatorii;

d) este obligatoriu pe piaţa de monopol.

5. Preţurile bunurilor publice pot fi determinate numai:

a) la nivelul costului marginal;

b) la nivelul costului mediu;

138

c) în funcţie de modul de utilizare a bunurilor publice;

d) prin calcularea componentelor sale sau a nivelului său global.

6. Practicarea preţurilor plafon:

a) presupune excedentul ofertei peste cerere;

b) se manifestă atunci când există un surplus de cerere;

c) nu poate fi înlocuită de cupoane de raţionalizare a cumpărăturilor;

d) admite echilibrul pieţei şi promovarea preţului de echilibru.

7. Tarifarea discriminatorie:

a) admite posibilitatea revânzării mărfurilor;

b) diferenţiază consumatorii în funcţie de nerăbdarea de a aştepta ieftinirea

produsului;

c) presupune elasticitatea unitară a cererii;

d) nu se aplică în sfera serviciilor de nici un fel.

8. Tarifarea din două părţi:

a) se mai numeşte tarifare la cost mediu;

b) conduce la practicarea celui mai mic nivel de preţ;

c) nu se întâlneşte în practică;

d) neglijează unii consumatori cu disponibilitate mică de plată.

9. Atunci când cererea de bunuri publice este fluctuantă şi se practică un preţ în

perioada de vârf şi altul în perioada mai puţin aglomerată, schema de tarifare se

numeşte tarifare:

a) în funcţie de gradul de utilizare a bunurilor publice;

b) discriminatorie;

c) dublă pe perioade diferite;

d) din două părţi.

10. În condiţiile producţiei eficiente de bun public:

a) costul mediu este inferior costului marginal;

b) venitul marginal coincide cu costul marginal;

c) venitul mediu este inferior costului mediu;

d) cererea este superioară venitului mediu.

V. DA / NU

1. Preţurile discriminatorii sunt interzise, prin lege, într-o economie de piaţă.

2. Costurile de aglomerare, atunci când există, diminuează preţul bunului public.

3. Preţurile suport sunt superioare preţului de echilibru al pieţei.

4. Nu există preţuri administrate în economiile de piaţă moderne.

139

5. Preţul posibil de piaţă nu poate depăşi nivelul de preţ impus de cerere.

6. Promovarea cererii în vederea susţinerii preţurilor minime se face prin

acordarea de subvenţii.

7. Dacă preţul pieţei este superior nivelului de echilibru, există un surplus de

ofertă pe piaţă.

8. Preţul bunurilor publice cu grad ridicat de utilizare sunt în general mici.

9. Preţul bunului public care corespunde costului marginal este superior celui

dictat de costul mediu.

10. Preţul posibil de piaţă este unic pe pieţele dezvoltate şi cu ofertă abundentă.

140

Capitolul VI. Externalităţile

I. Probleme esenţiale ale capitolului

Conceptul şi formele externalităţilor.

Compromisul în condiţiile externalităţilor.

Echilibrul în condiţii de externalitate.

Optimul externalităţilor.

Controlul externalităţilor.

II. Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor

1. Ce sunt externalităţile marginale?

2. Ce presupune dreptul de proprietate asupra unui activ?

3. Care sunt modalităţile de corectare a alocării ineficiente a resurselor şi apariţiei

externalităţilor?

4. Cum se manifestă soluţia de compromis în cazul externalităţilor negative?

5. Ce este costul social marginal faţă de costul privat marginal?

6. Care sunt criteriile care stau la baza controlului externalităţilor?

7. Care sunt variantele izolării agenţilor economici?

8. Care sunt dificultăţile intervenţiei prin directive?

9. Cum asigură subvenţiile reducerea nivelului de externalitate?

10. Care este efectul taxelor asupra exernalităţilor?

III. Comentaţi următoarele texte:

A. “Creşterea economică în general, implică ameliorarea mediului deoarece

indivizii cu venituri mai mari sunt dispuşi să plătească mai mult pentru

calitatea mediului. […]

Schimbarea tehnologică este alt factor care în general conduce la îmbunătăţirea

mediului. De obicei creşterea economică şi schimbarea tehnologică se manifestă

împreună. Aceleaşi procese de piaţă care încurajează creşterea, stimulează de

asemenea progresul tehnologic.”

Gwartney, James, Stroup, Richard, “Economics.

Private and public choice”, Eighth Edition, The

Dryden Press, 1997, p. 741

B. “Dimensiunea optimă a prevenirii poluării este mai mică decât nivelul său

maxim posibil atunci când prevenirea pluării presupune cheltuieli. […]

141

Nivelul optim al controlului poluării se manifestă atunci când costul marginal

al prevenirii egalează beneficiul marginal.”

Lipsey, Richard, An Introduction to

Positive Economics, Seventh Edition,

Weidenfeld and Nicolson London, 1989, p.

416-417.

IV. Grile:

1. Externalităţile inframarginale:

a) se manifestă atunci când o schimbare a activităţii generatoare de

externalitate influenţează producţia agenţilor afectaţi;

b) caracterizează situaţia în care o modificare a activităţii generatoare de

externalitate nu influenţează producţia agenţilor afectaţi;

c) nu poate fi pozitivă;

d) nu poate fi negativă.

2. Alegeţi varianta adevărată:

a) externalităţile, oricare ar fi ele, înseamnă o alocare ineficientă a

resurselor;

b) nu există o piaţă a externalităţilor;

c) externalităţile se explică printr-o alocare raţională a resurselor;

d) externalităţile nu pot fi evitate.

3. Costul social marginal ce se înregistrează în procesul apariţiei externalităţilor:

a) reprezintă cheltuielile private suplimentare;

b) este zero, de cele mai multe ori;

c) exprimă cheltuielile generate de sacrificiile făcute de indivizi în scopul

acceptării unei activităţi de alţi participanţi la viaţa economică;

d) desemnează cheltuielile ocazionate de o anumită activitate.

4. Nivelul optim de externalitate:

a) se calculează numai pentru externalitatea pozitivă;

b) presupune egalitatea dintre costul marginal al diminuării externalităţii cu

beneficiul marginal al acestei acţiuni;

c) se determină cu uşurinţă în producţia de bunuri de consum;

d) se înregistrează atunci când profitul firmei producătoare de externalitate

este maxim.

5. Nu reprezintă o soluţie pentru diminuarea poluării:

a) reducerea nivelului producţiei care generează poluarea;

142

b) orice modificare a tehnologiei de fabricaţie;

c) schimbarea aplasării firmei într-o zonă cu impact scăzut;

d) folosirea unor echipamente speciale.

6. Alegeţi varianta falsă:

a) beneficiarii unei externalităţi pozitive au interesul să plătească pentru

efectele acumulate;

b) nu toate externalităţile generează o contradicţie între producătorul şi

receptorul acesteia;

c) indivizii urmăresc să diminueze eectele tuturor externalităţilor negative

care se răsfrâng asupra lor;

d) constrângerea producătorului de externalitate poate fi o necesitate a

reglării nivelului său.

7. Interdicţia unei activităţi ce produce externalitate negativă:

a) este întotdeauna o soluţie eficientă;

b) nu poate fi combinată cu constrângerea;

c) este sinonimă cu izolarea producătorului de ceilalţi agenţi economici;

d) pentru a fi eficientă, trebuie susţinută de reglementări juridice.

8. Subvenţiile:

a) pot reduce nivelul externalităţii:

b) se caracterizează prin aceea că statul nu poate obţine o distribuţie

eficientă a externalităţii;

c) se manifestă prin suportarea unor plăţi de către indivizii sau agenţii care

emit poluanţi;

d) transferă statului modalităţile concrete de diminuare a poluării.

9. Alegeţi varianta falsă:

a) interdicţia este o măsură de control al externalităţii;

b) măsurile de control al externalităţii nu pot genera diferenţieri între agenţii

poluanţi;

c) supravegherea este diferită de taxarea agenţilor sub aspectul flexibilităţii

şi eticii pe care o manifestă;

d) nivelul taxelor în controlul externalităţilor trebuie determinat cu

exactitate.

10. Optimul externalităţii:

a) se impune atât pentru externalitatea pozitivă, cât şi pentru cea negativă;

143

b) se manifestă la nivelul producţiei la care costul social marginal egalează

venitul marginal al producătorului;

c) presupune egalitatea dintre venitul marginal, costul marginal şi preţul

produselor;

d) corespunde întotdeauna cu nivelul producţiei determinate la nivelul

pragului minim de rentabilitate.

V. DA / NU

1. Cheltuielile impuse de o anumită activitate sunt costuri private şi pot avea

caracter marginal.

2. Dacă se egalizează costul social marginal şi costul privat marginal, atunci,

există externalităţi în economie.

3. Soluţia de compromis între doi agenţi economici se face prin alegerea variantei

propuse de agentul cu cel mai mic cost marginal.

4. Soluţia cea mai bună în condiţii de externalitate se înregistrează atunci când

este posibilă negocierea între parea care provoacă şi partea care este afectată de

externalitate.

5. Beneficiile generate de acţiunile de diminuare a externalităţii sunt uşor de

estimat.

6. O grădină cu trandafiri presupune o activitate generatoare de externalitate.

7. Nu orice externalitate se cere a fi diminuată.

8. Convingerea şi acordul sunt instrumente de influenţare a unui agent de către

altul.

9. Reducerea nivelului producţiei este soluţia cea mai frecventă pentru

diminuarea poluării.

10. În economia de piaţă contemporană toate externalităţile sunt măsurate şi

controlate.

144

Capitolul VII. Alegerea publică

I. Probleme esenţiale ale capitolului

Caracteristicile alegerii publice şi private.

Criteriile alegerii publice.

Optimul Pareto.

Distribuţia veniturilor şi echitatea în societate.

Alegerea colectivă.

Modele de comportament în alegerea publică şi privată.

II. Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor

1. De ce alegerea publică devine o alegere socială?

2. Ce este teorema imposibilităţii?

3. Cum se manifestă în practică regula majorităţii?

4. Care sunt elementele de bază ale analizei cost-beneficiu la nivelul sectorului

public?

5. Ceste votul de aprobare?

6. Ce sunt bunurile economice galbene?

7. Cum se atinge maximul de satisfacţie în consumul privat raţional?

8. Ce semnificaţie au curbele de indiferenţă în alegerea publică?

9. Care sunt factorii care ifluenţează alegerea publică?

10. Ce este costul de transfer al resurselor?

III. Comentaţi următoarele texte:

A. “Să presupunem că există doar doi indivizi, R (cae este bogat) şi P (care este

sărac). Şi să presupunem că R optează pentru un proiect public pentru care P

se opune. În sens pur psihologic, intensitatea aprecierilor lor este aceeaşi. Dar

pentru că R are mult mai mulţi bani, el ar fi dispus să plătească 100 să

beneficieze de proiect, în timp ce P ar fi dispus să plătească doar 10 pentru a-l

evita. Dacă fiecare ar putea alege, ce metodă să se folosească în deciziile

privind proiectele publice, pe care le doresc, analiza cost-beneficiu sau regula

majorităţii?”

Frank, Robert H., Microeconomics and

Behavior, Third Edition, The McGraw-Hill

Companies, Inc, NY, 1997, p. 633.

145

B. “În general, alegătorii vor vota pentru un nivel al cheltuielilor publice sau al

alocării de bunuri publice pentru care utilitatea este maximizată. […]

Rezultatele preferate de alegători vor reflecta faptul că unor indivizi pot să le

placă sau să utilizeze bunuri publice mai mult decât altora, iar aceste rezultate vor

diferi. De exemplu, pentru cei cu un venit redus, utilitatea marginală a cheltuielilor

publice poate fi ridicată, dar posibilitatea sau dispoziţia de a plăti este scăzută.

Alternativ, pentru cei cu un venit ridicat, utilitatea marginală a cheltuielilor publice

poate fi scăzută, dar dispoziţia de a plăti este ridicată.”

Matei, Ani, “Economie publică”, Editura

Economică, Bucureşti, 2003, p. 137-138.

IV. Grile:

1. Alegerea:

a) apare ca o necesitate impusă de limitarea resurselor;

b) nu poate fi şi privată şi publică;

c) este o opţiune unică, aceeaşi pentru toţi indivizii;

d) se manifestă ulterior acţinii decizionale.

2. Alegeţi varianta adevărată:

a) raţionalitatea colectivă ignoră preferinţele individuale;

b) satisfacţia unui individ poate creşte fără ca altul să cunoască o diminuare

a acesteia;

c) decizia privind cheltuielile publice se bazează întotdeauna pe analiza cost

beneficiu;

d) piaţa este principalul reglator al activităţii în sectorul public.

3. În legătură cu analiza cost-beneficiu se poate afirma că:

a) se poate realiza post-factum;

b) beneficiile acţiunilor desfăşurate în sectorul public au numai caracter

monetar;

c) un program public afectează toţi membrii societăţii în mod egal;

d) un proiect public nu poate fi respins din motive etice dacă beneficiile

totale devansează costurile totale.

4. Costul de transfer apare deoarece:

a) cantitatea totală de resurse nu se modifică atunci când într-o acţiune sunt

implicaţi mai mulţi indivizi;

b) nevoile sunt mai mari decât resursele;

c) resursele pot fi distribuite;

146

d) resursele folosite sunt întotdeauna consumate.

5. Dacă o alegere colectivă se manifestă prin acordarea unui punctaj mai multor

alternative astfel încât cea mai bună primeşte maximul de puncte, iar cea mai

slabă nota unu, evaluarea se face prin metoda:

a) votului total;

b) criteriului Condorcil;

c) votului schimbat;

d) evaluării Borda.

6. Atunci când premisa în acţiunile individuale este propriul interes,

comportamentul indivizilor este de tip:

a) veblenian;

b) pavlovian;

c) freudian;

d) marshallian.

7. Indiferent de mobilul cumpărării, consumatorul raţional urmăreşte:

a) cheltuirea întregului venit;

b) un consum proporţional de bunuri diferite;

c) cea mai mare utilitate;

d) achiziţionarea produselor pe baza criteriului prioritar al preţurilor

minime.

8. Alocarea parţială a resurselor arată că:

a) un proiect se ieftineşte faţă de altul prin obţinerea mai multor efecte din

acel proiect pentru care s-au suplimentat fondurile;

b) se poate subvenţiona un proiect deficitar;

c) preţurile proiectului mai scump sunt finanţate;

d) după atingerea unui obiectiv specific resursele financiare înregistrează o

nouă distribuţie.

9. La nivelul sectorului public, analiza cost-beneficiu nu ia în considerare:

a) analiza post factum a proiectului public;

b) durata programului public;

c) cauzele congenerează externalităţile pozitive şi negative;

d) resursele economice totale antrenate în programul public.

10. Alegerea publică în sistemul bazat pe majoritatea simpliă:

a) poae conduce la paradoxul votării;

b) este întotdeauna eficient;

147

c) se mai numeşte votul prin puncte;

d) reprezintă o excepţie de la regula pluralismului.

V. DA / NU

1. Votul de aprobare este o formă de alegere publică după criteriul Condorcet.

2. Alegerea publică nu este influenţată de politica publică.

3. Analiza cost-beneficiu în domeniul sectorului public conduce la o soluţie

unică.

4. Decizia publică se bazează adeseori pe votul majorităţii.

5. Rata marginală de substituţie în consum nu implică obligatoriu substituţia

tehnică în procesul producţiei.

6. Alegerea publică nu poate fi o alegere socială.

7. Optimul Pareto implică creşterea satisfacţiei tuturor indivizilor.

8. Comportamentul marshallian explică acţiunile consumatorului din punct de

vedere psihanalitic.

9. Bunurile „roşii” prezintă cea mai ridicată utilitate.

10. Alegerea publică nu este influenţată de nivelul subvenţiilor.

148

Capitolul VIII. Economia problemelor sociale

I. Probleme esenţiale ale capitolului

Securitatea şi insecuritatea socială.

Piaţa drogurilor şi mecanismul preţurilor.

Inegalitatea veniturilor în societate.

Sărăcia ca fenomen social.

II. Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor

1. Definiţi sărăcia absolută şi relativă.

2. Ce exprimă curba Lorenţ?

3. Care sunt cauzele inegalităţilor veniturilor în societate?

4. Enumeraţi factorii care influenţează inegalitatea veniturilor în societate.

5. Explicaţi echilibrul pieţei drogurilor “hard” atunci când se aplică sancţiuni

asupra purtătorilor cererii şi ofertei.

6. Comentaţi efectul legalizării tranzacţiilor pe piaţa drogurilor.

7. Ce înseamnă securitatea socială?

8. Enumeraţi câteva forme de infracţiuni.

9. Explicaţi de ce poluarea este considerată factor de insecuritate socială.

10. Ce relaţie există între procesul educaţional şi inegalitatea veniturilor în

societate.

III. Comentaţi următoarele texte:

A. “Definiţia oficială a sărăciei în Statele Unite se bazează pe venitul minim

necesar pentru satisfacerea nevoilor economice de bază ale unei familii: hrană,

îmbrăcăminte, locuinţă. Acest nivel de venit al pragului de sărăcie variază în

funcţie de mărimea şi structura familiei şi se ajustează annual odată cu

schimbările în nivelul preţurilor. În vederea depistării relaţiei dintre venit şi

pragul sărăciei, rata oficială de sărăcie ia în considerare doar veniturile sub

formă bănească.”

Gwartney, Jannes, Stroup, Richard,

Economics, Private and public choice, Eighth

Edition, The Dryden Press, 1996, p. 719

B. “Diferenţele de venit familial reflectă totodată şi caracteristicile familiilor.

Faţă de familiile cu venituri mici, cele cu venituri superioare sunt în medie şi

mai mari, ca număr de membri, şi mai educate. În grupurile cu venituri ridicate

149

este mai mult probabil ca: a) ambii părinţi să existe, b) adulţii să aibe vârsta

corespunzătoare duratei de viaţă activă şi c) mai mult de un singur membru să

lucreze.”

Gwartney, Jannes, Stroup, Richard,

Economics, Private and public choice, Eighth

Edition, The Dryden Press, 1996, p. 818

IV. Grile:

1. Din punct de vedere economic, securitatea socială presupune:

a) independenţă financiară;

b) lipsa infracţiunilor;

c) egalitatea veniturilor şi absenţa poluării;

d) egalitatea dintre externalităţile pozitive şi negative.

2. Pe piaţa drogurilor “soft”:

a) creşterea preţurilor generează creşterea cantităţii cerute;

b) cererea este atipică, adică nu respectă legea cererii;

c) legalizarea tranzacţiilor duce la creşterea cererii şi scăderea ofertei;

d) legalizarea schimburilor conduce la creşterea cererii şi ofertei.

3. Pe piaţa drogurilor “hard”:

a) cererea creşte mai puţin decât oferta, dacă se legalizează tranzacţiile;

b) preţul de echilibru scade mai puţin decât creşte cantitatea de echilibru;

c) cererea creşte puternic iar oferta este inelastică;

d) echilibrul cunoaşte aceeaşi dinamică ca şi pe piaţa drogurilor “soft”

atunci când schimbul se legalizează.

4. Insecuritatea socială:

a) creşte dacă poluarea se agravează;

b) creşte când infracţiunile sunt diminuate;

c) presupune egalitatea veniturilor membrilor societăţii;

d) exprimă independenţa financiară a indivizilor.

5. Nu reprezintă factor care determină inegalitatea veniturilor în societate:

a) înclinaţia faţă de risc;

b) procesul de apropiere-egalizare a salariilor;

c) structura şi concurenţa pieţei;

d) productivitatea marginală.

6. Sunt cauze ale adâncirii inegalităţii veniturilor indivizilor:

a) factorii culturali;

150

b) climatul organizaţional;

c) structura organizatorică şi organizarea procesuală;

d) concurenţa externă.

7. Curba Lorentz:

a) nu poate reflecta distribuţia egală a veniturilor populaţiei;

b) corelează mărimea populaţiei în expresie absolută cu nivelul veniturilor;

c) evidenţiază procentul veniturilor căruia îi corespunde un anumit procent

de populaţie;

d) nivelul mediu al preţului cu venitul în societate.

8. Distribuţia egală a veniturilor înseamnă:

a) un anumit procent de populaţie înregistrează acelaşi procent de venituri;

b) indivizii înregistrează acelaşi venit, în mărime absolută;

c) veniturile indivizilor se modifică lent, în jurul unui nivel considerat de

echilibru;

d) venitul pe membru de familie este acelaşi pentru întreaga populaţie.

9. Sărăcia, ca fenomen social presupune:

a) asigurarea minimului de subzistenţă pentru toţi indivizii;

b) acordarea salariului social tuturor persoanelor active;

c) satisfacerea doar a nevoilor de hrană a unor grupuri de indivizi;

d) situaţia persoanelor cu venituri inferioare salariului mediu pe economie.

10. Fenomenul sărăciei:

a) este vizibil în orice economie;

b) constă în menţinerea ratei de sărăcie pe o perioadă de mai mulţi ani;

c) poate fi absolută sau relativă;

d) nu poate fi izolată, pe zone geografice ale ţării.

V. DA / NU

1. Distribuţia inegală a veniturilor amplifică starea de sărăcie.

2. Cu cât o societate este mai dezvoltată, cu atât este mai mică limita sărăciei.

3. Curba Lorentz arată procentul de populaţie care trăieşte la nivelul pragului de

subzistenţă.

4. Pregătirea profesională influenţează inegalitatea veniturilor în societate.

5. Drepturile de proprietate nu pot fi modificate în vederea controlării poluării.

6. Poluarea nu este un factor de insecuritate socială.

7. Cererea creşte pe piaţa drogurilor ca urmare a legalizării tranzacţiilor.

8. Venitul din activitatea economică are caracter variabil, în timp.

151

9. Conceptul de venit are un conţinut precis pentru toţi subiecţii, adică exprimă

costul muncii.

10. Concurenţa externă poate fi un factor care adânceşte inegalitatea veniturilor.

152

Capitolul IX. Alte aspecte ale economiei sectorului public

I. Probleme esenţiale ale capitolului

Tipuri de politici macroeconomice.

Caracteristicile asistenţei medicale.

Problema copiilor instituţionalizaţi.

II. Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor

1. Enumeraţi principalele politici macroeconomice.

2. Ce presupune politica fiscală?

3. Care este instrumentul principal al politicii monetare?

4. Comentaţi politica ratelor de schimb.

5. Enumeraţi alte politici economice care vizează macrostabilizarea socială şi

cererea mică.

6. În ce constă politica preţurilor şi veniturilor?

7. Care sunt costurile asistenţei medicale?

8. Care sunt categoriile de populaţie din punctul de vedere al accesului la

asistenţă medicală?

9. Care este starea copiilor instituţionalizaţi din România?

10. Care sunt problemele principale ale economiei asistenţei medicale?

III. Comentaţi următoarele texte:

A. “Dacă balanţa de plăţi este dificietară se impun măsuri de acoperire a

deficitului. Măsurile obişnuite, în cazul balanţei de plăţi deficitare, sunt două:

recurgerea la un împrumut extern şi (sau) atragerea de depozite din străinătate.

Ambele, însă, sunt împovărătoare, căci presupun plata unor dobânzi ridicate.”

Prahoveanu, Eugen, Economie politică,

Editura Eficient, Bucureşti, p. 319.

B. “Politica macroeconomică a guvernului poate fi bună, îndoielnică sau eronată,

în funcţie de măsura în care influenţează riscul de ţară.

Pentru analist, dificultatea constă în faptul că, în timp ce strategia de ansamblu

tinde să se modifice relativ lent, conducerea macroeconomică se poate schimba

foarte rapid. Observaţiile empirice sugerează că modificările de politică economică

în ţările în curs de dezvoltare au un impact mai rapid şi mai puternic asupra

economiei decât în ţările dezvoltate.”

153

Băcescu, Marius, Hanc, Elena-Silvia,

Macroeconomia riscului de ţără, Editura

Economică, p. 91

IV. Grile:

1. În scopul macrostabilizării, statul nu poate urmări:

a) echilibrarea bugetului de stat;

b) adoptarea de măsuri antiinflaţioniste;

c) echilibrarea balanţei comerciale;

d) asigurarea excedentului balanţei de plăţi.

2. Costurile asistenţei medicale cresc:

a) numai ca nivel;

b) doar în mărime absolută;

c) ca mărime procentuală şi nivel;

d) doar relativ.

3. Rata dobânzii este instrumentul principal al politicii:

a) monetare;

b) fiscale;

c) ratelor de schimb;

d) monetare şi fiscale.

4. Prin politica de preţuri şi venituri se:

a) fixează preţul de echilibru la principalele bunuri economice;

b) determină doar limitele maxime de preţ;

c) controlează cursul de schimb;

d) determină preţurile plafon şi suport.

5. Se mai numeşte politică bugetară politica:

a) fiscală;

b) monetară;

c) a cheltuielilor publice;

d) ratelor de schimb.

6. Nu poate fi o intervenţie a statului în scopul stabilizării economico-sociale:

a) creşterea investiţiilor;

b) adoptarea de măsuri antiinflaţioniste;

c) menţinerea decalajului între cererea şi oferta de bani;

d) reducerea şomajului.

7. Accesul populaţiei la asistenţă medicală împarte indivizii în:

154

a) sănătoşi şi bolnavi;

b) asiguraţi şi neasiguraţi;

c) persoane cu şi fără medic de familie;

d) plătitoare şi nonplătitoare de CAS.

8. Costurile aistenţei medicale:

a) înregistrează o tendinţă generală de scădere;

b) se modifică automat în funcţie de starea de sănătate a populaţiei;

c) se exprimă prin durata medie de viaţă a populaţiei;

d) se pot exprima ca pondere în PNB.

9. Politica economisirii, consumului şi veniturilor:

a) este o politică bugetară;

b) foloseşte ca pârghie esenţială rata dobânzii;

c) urmăreşte macrostabilizarea economico-socială;

d) nu se poate folosi paralel cu politica fiscală.

10. Controlul veniturilor prin sistemul taxelor negative şi pozitive se asigură prin

politica:

a) fiscală;

b) monetară;

c) a ratelor de schimb;

d) de preţuri şi venituri.

V. DA / NU

1. Politica de echilibrare a bugetului de stat se referă la egalitatea dintre încasări

şi plăţi la nivel macroeconomic.

2. Taxele negative reprezintă impozitele percepute de stat.

3. În contextul dezvoltării durabile resursele prezentului sunt corelate cu

posibilităţile de dezvoltare ale generaţiilor viitoare.

4. Costurile asistenţei medicale sporesc în general.

5. Politica antiinflaţionistă presupune măsuri ce nu se pot suprapune cu cele

antişomaj.

6. Politica ratelor de schimb urmăreşte folosirea unor cursuri constante de

schimb.

7. Politica fiscală nu presupune şi definirea rolului impozitelor.

8. Preţurile plafon se determină în cadrul politicii monetare.

9. Rata dobânzii nu poate înregistra un nivel zero, în practică.

10. Pe piaţa monetară poate exista o lipsă de lichiditate la un moment dat.

155

Capitolul X. Concluzii privind funcţionarea sectorului public

I. Probleme esenţiale ale capitolului

Rolul sectorului public în economie.

Complexitatea manifestării statului în economie.

Caracteristicile sectorului public în economia românească.

II. Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor

1. Ce funcţii îndeplineşte statul?

2. Cum se manifestă intervenţia statului?

3. Stabiliţi relaţiile dintre sectorul public şi privat.

4. Cum se pot controla externalităţile negative?

5. Care sunt formele algerii publice?

6. Ce caracteristici îndeplinesc bunurile publice?

7. Cum se poate defini securitatea socială?

8. Analizaţi comparativ modalităţile de determinare a preţurilor bunurilor publice.

9. Explicaţi tarifarea la costul marginal.

10. Ce înseamnă echitatea sistemelor sociale?

III. Comentaţi următoarele texte:

A. “Procesele de piaţă liberă pur şi simplu nu pot controla efectele extinse –

fenomenele care se manifestă în afara pieţei – aspecte precum poluarea aerului

sau apei care nu influenţează costurile şi preţurile generale de activitate.

Procesele de piaţă vor impune producătorului să folosească combustibil ieftin,

să polueze aerul şi să vândă produsul la un preţ scăzut. Dar obiectivele sociale

reale reclamă combustibil mai scump, aer mai curat şi produse cu preţuri mai

mari.”

Bowden, Elbert V., Economic Evolution,

South-Western Publishing Co Cincinnati,

Ohio, 1981, p. 195.

B. “Aceasta ne explică de ce guvernele trebuie să intervină în economie, şi anume

pentru că dacă beneficiile şi costurile interne şi externe pot fi estimate, atunci

bunăstarea economică poate spori dacă un produs social net negativ (PSN) este

impozitat, iar altul pozitiv este subenţionat. Aceste acţiuni “internalizează”

externalităţile, şi astfel producătorul sau consumatorul este forţat să considere

întregul cost social (sau beneficiu) al acţiunii sale.”

156

Smith, Charles, Economic development,

Growth and Welfare, The MacMillan Press

Ltd, 1994, p. 151.

IV. Grile:

1. Externalităţile nu pot fi considerate:

a) marginale;

b) externe;

c) tehnologice;

d) eforturi locale sau generale ale activităţii economice.

2. Externalităţile:

a) apar pe o piaţă care funcţionează liber şi perfect;

b) se explică printr-o alocare iraţională a resurselor;

c) reflectă influenţa activităţii unui agent economic asupra altora;

d) nu pot fi pozitive.

3. Externalitatea pozitivă apare atunci când o dezvoltare a activităţii unui agent

economic conduce la:

a) creşterea satisfacţiei sau producţiei altui agent economic;

b) minimizarea costurilor de producţie;

c) atragerea cât mai multor cumpărători de la alţi producători;

d) eliminarea interdependenţelor dintre activităţile complementare cu ale

altor producători.

4. Activitatea generatoare de externalitate negativă a unui agent economic nu

poate fi influenţată de către alt producător afectat prin:

a) adoptarea unei soluţii de compromis între producători;

b) retragerea licenţei sau autorizaţiei de producţie;

c) alegerea unei acţiuni colective a agenţilor economici;

d) convingerea pentru renunţarea la o fracţiune a activităţii.

5. Externalitatea negativă:

a) se manifestă atunci când activitatea economică este ineficientă;

b) poate fi însoţită de ineficienţă sau nu;

c) se răsfrânge asupra tuturor agenţilor economici;

d) dispare numai odată cu încetarea definitivă a producţiei care o generează.

6. Intervenţia prin directive în controlul poluării:

a) asigură optimul de externalitate;

157

b) conduce la acelaşi efort de diminuare a poluării pentru toţi agenţii

economici care o generează;

c) presupune supravegherea şi controlul producţiei;

d) presupune costuri scăzute.

7. Preţurile plafon:

a) încurajează concurenţa între cumpărători;

b) sunt o limită minimă;

c) se situează peste nivelul preţului de echilibru;

d) admit un excedent de ofertă.

8. Alegeţi varianta adevărată:

a) între alegerea publică şi cea privată nu pot exista asemănări;

b) decizia publică este impusă unui mecanism mai complex comparativ cu

cea privată;

c) analiza cost-beneficiu este unicul instrument al alegerii programelor

publice;

d) raţionalitatea colectivă neglijează preferinţele individuale.

9. Alegeţi varianta falsă:

a) alocarea resurselor nu poate fi ameliorată în condiţii optimului Pareto;

b) alegerea publică devine uneori o alegere socială;

c) costurile diminuării externalităţii sunt dificil de estimat;

d) apărarea naţională este un bun public pur.

10. Bunurile publice suprasolicitate:

a) se caracterizează prin rivalitate în consum;

b) sunt de tipul utilităţilor publice;

c) sunt nonrivale;

d) sunt întotdeauna bunuri “benefice”, adică generează externalităţi

pozitive.

V. DA / NU

1. Cererea pentru numeroase bunuri publice este fluctuantă în timp.

2. Tarifarea dublă pe perioade diferite se mai numeşte tarifare în funcţie de gradul

de utilizare a bunurilor publice.

3. Utilităţile publice funcţionează pe o piaţă monopolistică.

4. Parcurile reprezintă bunuri non-rivale.

5. Eficienţa economică nu poate creşte pe seama creşterii gradului de organizare a

activităţii.

158

6. Echitatea în economie poate fi tehnică şi economică.

7. Un sistem economic eficient este întotdeauna şi echitabil.

8. Un sistem economic echitabil poate fi şi eficient.

9. Non excluderea presupune capacitatea unui bun de a fi disponibil în aceeaşi

cantitate pentru toţi consumatorii.

10. Tarifarea discriminatorie presupune imposibilitatea revânzării bunului.

159

PARTEA III

Eseuri şi comentarii privind unele probleme ale economiei sectorului public

160

Alegerea publică

Viaţa economică se desfăşoară după anumite reguli care trebuie intuite de agenţii

economici. Acestea sunt în principal legile şi mecanismele pieţei şi componentelor sale:

cerere, ofertă, preţ, concurenţă.

De multe ori însă, simpla manifestare a variabilelor menţionate nu generează

satisfacţie participanţilor la procesul economic. De aceea, intervenţia statului este un

element permanent în activitatea economică. În acest fel, societatea beneficiază de bunuri

publice, eşecul pieţei este evitat, sistemul preţurilor este influenţat şi interesele agenţilor

economici se satisfac mai bine.

În acest context, decizia politică este factorul decisiv în ceea ce priveşte formele şi

direcţiile de implicare guvernamentală.

Într-o societate democratică, alegerea publică se face în interesul majorităţii şi

afectează eficienţa economică a activităţii umane. Aceasta înseamnă că acţiunea publică

este necesară pentru ameliorarea rezultatelor economice dar nu este exclusă nici

posibilitatea unei intervenţii publice care să înrăutăţească o situaţie economică. Prin

urmare procesul decizional trebuie să se supună şi la acest nivel unei analize de tip cost /

beneficiu.

Dacă în sectorul privat, deciziile privind maximizarea profitului şi creşterea

producţiei au la bază relaţia dintre costul marginal şi venitul marginal, aceeaşi legătură

trebuie să fie suportul deciziilor publice. Astfel, beneficiul marginal trebuie să depăşească

sau cel puţin să egaleze costul marginal pe care îl presupune o anumită acţiune publică .

Dacă un proiect guvernamental aduce un câştig societăţii de 10 mil $ şi costă 6 mil $,

atunci punerea lui în aplicare se justifică din punct de vedere economic. Dacă în schimb, o

acţiune publică ar avea ca efect un câştig de 5 mil $ în condiţiile unor cheltuieli de 8 mil $,

aplicarea acestuia nu ar fi justificată din punct de vedere economic.

În practică însă, cheltuielile publice nu se realizează întotdeauna pe baza analizei

cost-beneficiu, evaluarea eforturilor şi efectelor fiind dificilă. De exemplu, decizia privind

construirea unui dig este un proces complex, în care avantajul legat de regularizarea

viiturilor şi eventual ieftinirea curentului electric revine comunităţilor din josul râului.

Dar, pe de altă parte localnicii pot fi nevoiţi să apeleze la trasee mai lungi pentru a avea

acces la localităţile apropiate; totodată, unele specii de peşti pot fi ameninţaţi de dispariţie,

ceea ce măreşte costul acţiunii întreprinse. Evident, există avantaje şi dezavantaje ale

161

oricărei intervenţii publice, dar uneori, în acest sector costurile sunt suportate de anumite

persoane fizice sau juridice, în timp ce beneficiile se răsfrâng asupra altora.

Prin urmare, analiza cost-beneficiu în domeniul alegerii publice ignoră două

aspecte esenţiale ale societăţii: distribuţia veniturilor şi echitatea.

În sectorul privat, piaţa este cea care reglează funcţionarea agenţilor economici;

dacă o firmă produce un bun necesar societăţii şi îl vinde la un preţ al pieţei inferior

costului său, aceasta înregistrează pierderi. Pe termen lung supravieţuirea firmei se va

putea asigura numai printr-o schimbare de profil sau completare cu alte activităţi

generatoare de câştig suficient de mare pentru a compensa pierderea din activitatea iniţială.

În sectorul public, piaţa nu mai poate avea un rol reglator în funcţionarea

economiei. Dimpotrivă, intervenţia publică este cea care îşi propune evitarea sau

ameliorarea unor dezechilibre ale raportului cerere-ofertă. În această situaţie, nu există nici

o garanţie că beneficiile vor depăşi cheltuielile.

Deciziile publice au la bază un alt raţionament decât cele private bazate pe

corelaţia cost-câştig. Alegerea publică în societăţile democratice se face după regula

majorităţii. Aceasta are la rândul ei anumite neajunsuri izvorâte din lipsa de implicare a

unei părţi a populaţiei sau colectivităţii pe care o vizează decizia respectivă şi care se

manifestă în evitarea exprimării opiniei individuale.

În sistemul de votare prin regula majorităţii deciziile au la bază alegerea făcută de

pe 50% dintre votanţi. Se întâmplă adeseori situaţia în care aceştia nu reprezintă acelaşi

procent din persoanele cu drept de vot, care oricum nu coincid cu întreaga colectivitate

asupra căreia se răsfrânge decizia. Aşa se explică de ce ulterior adoptării deciziei publice,

nemulţumirile nu întârzie să apară. Şi atunci, se ridică întrebarea de ce nu există o

motivare suficientă pentru fiecare individ pentru a-şi exprima opinia privind o anumită

intervenţie publică?

Pe lângă factori întâmplători şi subiectivi care pot genera lipsa de interes în

exprimarea preferinţei prin vot şi evident absenteismul există şi cauza numită ignoranţă

raţională. Aceasta reprezintă decizia de a nu căuta informaţii necesare exprimării unei

opţiuni deoarece costul marginal depăşeşte avantajul marginal al căutării şi obţinerii de

informaţii. Această ignoranţă raţională are un suport economic individual, având la bază

analiza cost-câştig, dar nu poate fi invocată de factorii politici în determinarea creşterii

interesului de exprimare a alegerii publice. De aceea, ei apelează la argumente de tipul

datoriei cetăţeneşti şi conştiinţei publice.

162

În concluzie, alegerea publică are sprijin în analiza economică, dar implicaţiile

sale depăşesc această sferă şi are la bază reguli specifice, respectiv principiul unanimităţii

şi regula majorităţii.

ADMINISTRATIA FINANCIARĂ

între haos şi disciplină

Rolul administraţiei publice şi private este esenţial într-o economie de piaţă în

care agenţii economici desfăşoară multiple operaţii economice. Nimeni nu pune la

îndoială necesitatea instituţiilor din acest sector.

Administraţia financiară vizează activitatea economică care prestează servicii

marfă pentru participanţii la viaţa economică. Ea ar trebui să funcţioneze după anumite

reguli care să fie unitare, aplicabile tuturor în acelaşi fel şi să permită o integrare corectă şi

periodică a persoanelor fizice şi juridice în universul economic.

În prezent, ca reprezentant al unei firme, individul ajunge să se resemneze şi să

considere raportul societate comercială - administraţie financiară, un rău necesar. Dacă

legislaţia se schimbă repede, documentele se modifică de cele mai multe ori prin

multiplicare, normele metodologice de aplicare a unei legi apar mult mai târziu faţă de

momentul intrării reglementării respective în vigoare, acestea sunt probleme ale unei

economii în tranziţie în care se învaţă din greşeli. Şi astfel, chiar dacă nimic nu pare sigur,

întreprinzătorul este un luptător care se zbate pentru propria afacere. Pentru omul de rând

însă, contactul cu administraţia financiară este un coşmar; acesta se numeşte declaraţie de

venit global.

Având în vedere că “unde-i lege nu-i tocmeală”, oamenii de bună credinţă vor să

intre în legalitate şi normalitate. Şi atunci începe dezastrul.

Odată ajunşi la administraţia financiară a sectorului în care se află sediul firmei

sau domiciliul, indivizii sunt izbiţi de o aglomeraţie zgomotoasă. Numeroase rânduri de

oameni deşi încearcă să păstreze ordinea sosirii, ajung în cele din urmă să se

întrepătrundă. Fiecare stă cu mai multe hârtii în mână şi caută să afle de la vecinii săi dacă

s-a aşezat unde trebuie. Dacă da, fericirea este de scurtă durată, dacă nu, trebuie să mergi

la singurul birou de informaţii, unde te aşteaptă altă coadă.

Odată ce ai primit formularul în dublu exemplar de la Informaţii şi ai aflat cum

se numeşte inspectorul la care te prezinţi cu dovezile de venit şi impozit şi la ce ghişeu se

163

află, simţi că ai parcurs o etapă. În acest moment însă câţiva factori îţi influenţează

şederea în clădirea Administraţiei financiare:

1. conştiinciozitatea şi rigurozitatea inspectorului;

2. condiţiile de mediu (lumină, spaţiu, etc.);

3. propria capacitate de concentrare, informarea şi instruirea proprie;

4. condiţiile de xeroxare;

5. natura veniturilor înregistrate în fişele fiscale.

1. Astfel, dacă ai “norocul” să comunici cu un inspector meticulos, care doreşte

documentele completate “ca la carte”, atunci poţi să te înarmezi cu calm şi răbdare,

căci nu vei primi toate recomandările odată, ci pe rând, de fiecare dată fiind nevoit să

reiei rândul de la ghişeu cu alte două formulare în speranţa că acum sunt corect

completate. Dar, odată ai trecut venitul brut şi nu cel net, odată ai întărit o cifră din

codul numeric personal şi se vede modificarea, odată sumele de venit sau impozit nu se

încadrează exact în căsuţele uşor trasate pe formulare, etc.

În schimb, dacă iei contact cu un inspector mai puţin riguros, atunci acesta

verifică numărul documentelor de depus şi nicidecum modul de completare. Nu înseamnă

că este incorect, ci că recunoaşte că este o Declaraţie individuală pentru care individul

semnează, iar el este acoperit prin copiile anexate la Declaraţie ale fişelor fiscale.

2. Dacă eşti la a doua, a treia refacere de formulare şansele de completare greşită cresc,

deoarece deşi ai înţeles ce modificare este necesară, poţi foarte uşor să notezi altceva

greşit, ai devenit un om stresat. La aceasta contribuie şi atmosfera din clădire:

zgomotoasă, aglomerată, slab luminată.

3. Fiecare dintre noi dispune de o capacitate de concentrare, respectiv înţelegere mai

mare sau mai mică. Instrucţiunile afişate sau communicate sunt percepute de fiecare

cetăţean în funcţie de cunoştinţele şi educaţia sa. Dacă viaţa nu i-a oferit şansa unei

minime pregătiri economice şi dacă vârsta mai înaintată îngreunează asimilarea

recomandărilor primite, atunci, omul de bună credinţă şi conştiincios devine un

constant căutător zilnic de informţie şi nelipsit din cozile de aşteptare de la

Administraţia Financiară. Este situaţia – de exemplu – a unei pensionare pe care

sănătatea o defavorizează şi care având chiriaşi în proprietatea sa încearcă să respecte

legea şi declară venitul ce depăşeşte pensia. Dar bătrânii capătă figuri resemnate şi nu

se exteriorizează în faţa nemulţumirilor manifestate din partea unor funcţionari.

4. Xeroxul din clădire dacă există şi funcţionează pare o binecuvântare chiar şi pentru cei

care au adus copii ale documentelor, căci întotdeauna se mai găseşte ceva suplimentar

164

să fie necesar; desigur, aici întâlneşti altă coadă şi figura neprietenoasă a persoanei de

la xerox.

5. Veniturile înregistrate în fişele fiscale sunt evident de provenienţă diferită. De fiecare

dată însă, succesiunea ghişeelor este alta iar traseul documentelor este cel cunoscut de

inspectorii financiari. De pildă dacă salariul unui individ este completat de venituri

reprezentând drepturi de proprietate intelectuală (cum ar fi cele generate de colaborări

cu univerisităţi sau edituri), atunci chiar pentru o sumă relativ mică de ordinul a

câtorva sute de mii primite într-un an de zile, lanţul operaţiunilor devine parcă

interminabil: documente xeroxate, formulare cu pagini multe ( pe care le plăteşti de

altfel), contractul încheiat cu firma la care ai colaborat (şi pe care probabil că nici nu îl

mai găseşti, ceea ce înseamnă o reluare a legăturii cu firma sau scotocirea sertarelor de

acasă), copie după buletin ş.a.m.d. Un ghinion în plus te poate aştepta la Biroul de

Informaţii: nu mai există fişe tip pe care le soliciţi printr-un cod dat de inspector;

atunci disperarea este maximă. Încerci să te umileşti şi rogi mai frumos ca niciodată

să-ţi găsească măcar un exemplar, pe al doilea fiind dispus să îl copiezi singur la xerox.

În cele din urmă, cu mici bileţele primite de la Registratură ca dovadă a depunerii

documentelor, omul de rând radios şi dezgustat, face bilanţul orelor şi zilelor pierdute:

Oare câţi bani mai trebuie să plătesc?

Oare când şi cum mi se va aduce la cunoştinţă suma?

Oare câţi indivizi au evitat să declare sume importante?

Şi atunci, se ridică o ultimă întrebare atât din punctul de vedere al declarantului

corect cât şi din cel al Administraţiei: Ce câştigă cetăţeanul conştiincios? Ce câştigă

Administraţia! La nivel de individ din punct de vedere monetar, nu există nici un câştig;

cel mult un somn liniştit şi o viaţă simplă căci ai intrat în legalitate. La nivel de

Administraţie Financiară analiza cost-beneficiu, deşi încă nerealizată ridică de pe acum

suspiciuni. Cheltuielile suportate de stat cu prilejul organizării acestei operaţiuni pot să nu

fie acoperite de veniturile pe care le-ar încasa după calcularea impozitelor suplimentare. În

plus, mulţi indivizi au trimis prin poştă copiile fişelor fiscale şi declaraţiile probabil că nu

sunt corect completate, iar mulţi nu au ajuns să aibe timp sau energie pentru a se ocupa de

această problemă. Şi atunci? Multă muncă, timp pierdut şi numai o speranţă: că în timp,

se va învăţa din greşeli, se vor ameliora relaţiile cu publicul, se va îmbunătăţi evidenţa şi se

va simplifica documentaţia şi birocraţia.

165

Guvernul şi intervenţia sa pe piaţă

Piaţa funcţionează pe baza unor legi economice obiective, nescrise. Încălcarea lor

de către agenţii economici, respectiv ignorarea legii cererii şi ofertei, a concurenţei atrage

insuccese în activitatea economică. Existenţa monopolurilor, manifestarea externalităţilor,

valorificarea bunurilor publice în condiţiile unor informaţii imperfecte şi ale unor costuri

ridicate de tranzacţii impun implicarea statului pe piaţă.

Rolul intervenţiei publice este de creştere a eficienţei economice sau de

consolidare a principiilor de echitate astfel încât activitatea economică să genereze efecte

pozitive suplimentare.

Producţia publică reprezintă cea mai vizibilă formă de intervenţie publică pe

piaţă. Firmele particulare nu oferă bunuri publice pure şi de aceea, de multe ori intervin

organele administraţiei publice şi colectează fonduri pentru servicii de pe urma cărora

beneficiază toţi locuitorii unei zone. În aceste condiţii, trebuie respectate principiile de

nonexclusivitate şi nonrivalitate în consumul bunurilor asigurate prin producţia publică.

Situaţiile de monopol reprezintă un domeniu de interes public de cele mai multe

ori. Dacă ar exista un agent economic privat cu poziţie de monopol, preţul produsului sau

serviciului ar avea tendinţă de creştere. În schimb, dacă se crează entităţi publice

producătoare în aceste domenii de activitate, se recunoaşte efortul de creştere a producţiei

şi de diminuare a preţurilor. Este situaţia utilităţilor care sunt produse şi distribuite de

societăţi publice cum ar fi energia, gazul, apa. Chiar şi în aceste condiţii, producătorii

publici pot să limiteze producţia dacă se confruntă cu anumite situaţii de criză. De multe

ori, în oraşele mari, preţul pentru spaţiile de parcare aflate în proprietate publică creşte.

Explicaţia se află în necesitatea de a aduna fonduri pentru diverse servicii locale. Desigur,

creşterea tarifelor pentru parcare ar putea descuraja posesorii de autoturisme care evitând

centrul oraşului ar provoca o valorificare ineficientă a zonei. Aceasta face ca decizia

privind producţia publică să nu fie una simplă, ci o alegere adoptată într-un context

contradictoriu legat de corectitudine şi justificare economică, respectiv echitate şi eficienţă.

Producţia publică nu se realizează numai pentru bunuri publice sau în situaţii de

monopol. Multe bunuri publice pot fi oferite de sectorul privat. În multe zone colectarea

gunoiului, de exemplu, este asigurată de întreprinderi publice, dar privatizarea acestui

serviciu a dus la apariţia de firme private care au acest obiect de activitate. În plus, agenţii

economici privaţi pot oferi aceste servicii la preţuri mai scăzute, ceea ce înseamnă o

îmbunătăţire a eficienţei privind alocarea resurselor.

166

Cu toate acestea, producţia publică se justifică în situaţiile în care sectorul privat

este ineficient sau inechitabil. În acest sens, învăţământul public este cel mai bun exemplu.

Sub aspectul echităţii, existenţa sectorului public în asigurarea educaţiei este o

necesitate impusă de crearea unei reale concurenţe învăţământului privat. În general,

acesta din urmă este oferit în condiţiile unor taxe ridicate şi astfel, devine restrictiv prin

acceptarea numai a elevilor, respectiv studenţilor care dispun de venituri. Ori, rivalitatea

dintre învăţământul privat şi public face ca educaţia privată să fie asigurată la un nivel de

pregătire ridicat şi să caute câteva mijloace pentru oferirea acestor servicii şi celor mai

săraci (scutiri de taxe sau burse). Sub aspectul eficienţei, existenţa sectorului public în

domeniul educaţiei este justificată de efectele pe care instruirea tinerilor le generează pe

termen mediu sau lung. Este vorba de valorificarea talentelor depistate în care sistemul

educaţional a investit câţiva ani şi care pot avea influenţe pozitive nu numai asupra

individului ci şi asupra societăţii, în general. Astfel, intervenţia publică în educaţie se

justifică atât în calitate de producător public, cât şi de instrument de reglementare al

producătorilor privaţi. Este adevărat însă că în prezent asistăm la reducerea diferenţelor

dintre învăţământul privat şi cel public datorită apariţiei locurilor cu taxă, nesubvenţionate

de la buget în învăţământul public, de multe ori mai multe decât locurile fără taxă. În plus,

nivelul taxelor de şcolarizare este apropiat de cel din învăţământul privat unde în general,

condiţiile de studiu sunt mai bune.

Intervenţia publică nu poate fi limitată la activitatea de producţie.

Sistemul impozitelor şi subvenţiilor reprezintă o altă modalitate de intervenţie

publică.

Aplicarea unui impozit sau taxe asupra valorii unui bun modifică nivelul de

echilibru al corelaţiei cerere-ofertă, indiferent cine suportă această creştere de preţ.

Impactul sistemului fiscal asupra consumatorilor şi producătorilor este diferit în funcţie de

mărimea impozitului şi gradul de elasticitate a bunului în funcţie de preţ. Astfel, dacă

creşterea de preţ este suportată de producător, atunci oferta totală se diminuează, acesta

oferind o cantitate mai mică la preţul pieţei. Dacă creşterea de preţ este suportată de

consumator, atunci cererea totală se diminuează, el cerând o cantitate mai mică la preţul

pieţei având în vedere că preţul unitar a crescut. Efectul general este acelaşi ca în situaţia

în care impozitul este suportat de producător şi se va reduce şi cantitatea oferită.

Elasticitatea cererii în funcţie de preţ influenţează nivelul de echilibru deoarece

bunurile pot fi mai mult sau mai puţin sensibile la variaţia preţului. Astfel, un bun cu

cerere inelastică este cel la care atunci când preţul creşte cantitatea cerută scade mai puţin,

167

fiind în general produse de strictă necesitate care au puţini înlocuitori şi astfel, dependenţa

consumatorului este mare de produsul respectiv.

Subvenţiile sunt considerate un fel de “impozite inverse”. Oferirea unei subvenţii

are ca efect fie reducerea costurilor de producţie şi evident, creşterea cantitătii oferite, fie

scăderea preţului de consum, ceea ce duce la sporirea cantităţii cerute.

Guvernul apelează la aplicarea impozitelor şi taxelor pentru frânarea producţiei

unui anumit bun. Dacă ar interzice producţia respectivă, atunci această măsură ar echivala

cu aplicarea unor taxe atât de ridicate încât nici un producător nu ar fi capabil să accepte

continuarea activităţii. De aceea, prin impozite şi taxe, oferta este doar frânată, existând

producători dispuşi să plătească aceste sume dar să-şi continue activitatea.

Reglementările prin norme şi legi reprezintă o altă formă a intervenţiei publice.

Aici se includ limitele minime şi maxime de preţ, reglementările zonale, legile privind

munca minorilor ş.a.m.d.

Există două categorii de reglementări juridice: economice şi sociale.

Reglementările economice sunt destinate să amelioreze ineficienţa eventuală generată de

un eşec al pieţei sau o situaţie de monopol. Reglementările sociale urmăresc aspectele de

echitate şi rezolvarea unor probleme sociale cum ar fi poluarea aerului sau condiţiile de

lucru nesănătoase.

În cadrul reglementărilor economice se disting preţurile “plafon” şi preţurile

“suport”. Preţurile “plafon” reprezintă limitele maxime de preţ la care poate fi vândut un

produs, iar cele “suport”, preţurile minime. De multe ori, asemenea limite sunt justificate

de considerente de echitate, dacă preţul pieţei este prea înalt sau prea scăzut.

Reglementările zonale vizează limitarea anumitor activităţi în unele zone, fiind un

efort de protecţie a comunităţii: limitarea societăţilor de transport într-un oraş, a numărului

de restaurante, etc. Prin acordarea restrictivă a licenţelor în activitatea de transport, se

reduce numărul taxiurilor într-o zonă şi creşte tariful practicat.

Intervenţia publică este o realitate în orice economie de piaţă. Scopul său este

ameliorarea eficientei economice şi respectarea echităţii sociale. De multe ori însă

echitatea primează şi este neglijată cerinţa eficienţei economice. Dar indiferent de

modalităţile de intervenţie publică există o întrebare de avertizare pentru guvernele

democratice: este oare benefic să se corecteze un eşec al pieţei în timp ce alte neajunsuri

ale sale se menţin? Corectarea unei condiţii nesatisfăcute de eficienţă nu generează în

mod obligatoriu îmbunătăţirea eficienţei de ansamblu într-o societate atâta timp cât

alte situaţii rămân ineficiente. De aceea, unii consideră încercarea de corectare a

eşecurilor pieţei a fi o greseală.

168

Cu toate acestea intervenţia publică nu trebuie şi nu poate fi eliminată. Dar la

baza deciziilor de politică economică trebuie să se afle argumente solide şi analize

economico-sociale. Astfel, poate că resursele statului nu ar mai fi risipite de multe ori pe

acţiuni cu efecte pozitive scăzute sau inexistente sau chiar mai rău, cu efecte negative.

Astfel, o analiză de tipul cost-beneficiu şi la nivel guvernamental ar justifica economic

acţiunile şi deciziile publice. Iar o analiză concretă a condiţiilor de muncă şi de trai ar

justifica aceste acţiuni şi decizii publice şi din punctul de vedere al echităţii, într-o

societate în care mulţi trăiesc într-o lume a luxului material, iar alţii, foarte mulţi se vaită

de sărăcie.

Preţurile, bacşişul şi echitatea

în economia modernă

România parcurge o etapă în care toţi factorii de decizie încearcă să

îmbunătăţească evoluţia sistemelor economice. Mai simplu spus, toţi managerii şi

executanţii se preocupă de creşterea nivelului de trai, de stabilizarea economiei şi

restrângerea dezechilibrelor. Dar acest proces de restructurare economică este îndelungat.

Teoria economică a oferit şi oferă suport pentru lansarea unor politici economice. Practica

însă – în ţările cu economie de piaţă dezvoltată susţine mai mult sau mai puţin literatura

economică.

În acest fel, dezorientarea în care se află viaţa economico-socială se explică

simplu: adoptarea unor măsuri de politică economică în spiritul teoriei care susţine

orientarea economică spre echilibru, eficienţă şi echitate poate să intre în contradicţie cu

măsurile aplicate într-o economie, adică cu practica economică din unele ţări.

De exemplu, în România preţul afişat este cel pe care îl plăteşte consumatorul,

adică o sumă care include şi taxa pe valoarea adăugată (TVA); desigur sunt situaţii în care

se afişează şi preţurile fără TVA, dar atunci se precizează clar acest lucru. În schimb, în

SUA, preţul afişat este fără TVA, în timp ce cumpărătorul achită mai mult în momentul

cumpărării unui bun. Ar fi simplu pentru un individ să calculeze singur procentul care

reprezintă TVA şi să-l adauge la preţul fără TVA cu condiţia ca această cotă să fie

cunoscută. Ori, în economia americană se practică mai multe nivele ale taxei pe valoarea

adăugată, iar consumatorul neavizat are o surpriză în momentul plăţii.

169

De asemenea, bacşişul este ceva obişnuit în economia americană şi în multe

economii de piaţă moderne din Europa. În SUA, un turist primeşte de la bun început un

ghid de comportament. Din cuprinsul său, turistul află lucruri utile şi interesante cum ar fi

unităţile de măsură pentru confecţii, îmbrăcăminte, distanţă, viteză, temperatură etc. Dar

mai află şi că bacşişul este considerat oficial o practică uzuală. Mai precis, se obişnuieşte

să se plătească 15% gratuitate peste nota de plată la restaurante şi şoferi de taxiuri. Pentru

un şofer de autobuz, gratuitatea se ridică uzual la 1$ de persoană, iar pentru un ghid turistic

la 2$ de persoană pe zi. Acest bacşiş, numit elegant gratuitate este considerat un preţ plătit

de consumator pentru manifestarea unei relaţii prieteneşti în timpul călătoriei. Par sume

mici, dar o familie din Europa care nu este obişnuită cu acest sistem, dacă are 3 membri şi

se angajează într-o excursie de 10 zile, trebuie să plătească 3*2*10 = 60 $ ghidului. Dacă

autocarul transportă 30 de persoane atunci suma însuşită de ghid sub formă de bacşiş se

ridică la 600$. Totuşi, dacă cineva consideră că relaţia cu şoferul sau ghidul a fost

încordată sau că aceştia nu merită gratuitatea, poate să renunţe la a plăti. Cu toate acestea,

sunt persoane insistente care îşi cer dreptul la bacşiş sub simpla argumentare că serviciile

au fost aceleaşi.

Şi atunci? Este oare echitabil pentru indivizi ca acest sistem în care bacşişul este

cerut direct, la un anumit nivel; în condiţiile în care este un venit neimpozabil şi clientul nu

este întrebat în legătură cu disponibilitatea de a-l achita?

Adepţii acestui sistem îl consideră o necesitate din punct de vedere echitabil. Ei

admit că salariile şoferilor şi ghizilor sunt reduse şi însuşirea gratuităţii are un rol dublu: pe

de o parte de creştere a veniturilor celor care o primesc, fără a exista o majorare oficială a

salariilor, iar pe de altă parte de stimulare a acestora în vederea prestării unor servicii de

calitate menite să sporească satisfacţia turiştilor.

Păreri opuse consideră gratuitatea o jignire la adresa clientului care nu este dispus

să o plătească şi este forţat să explice că serviciile nu au corespuns aşteptărilor sale.

În plus, dacă salariile acestor categorii de persoane sunt considerate mici de

autorităţile însele de ce nu se majorează acestea şi se acceptă sistemul bacşişului? Şi dacă

se acceptă oficial gratuitatea, lăsându-i pe potenţialii primitori să o ceară direct, chiar

afişând afirmaţii de tipul „Bacşişul va fi apreciat”, de ce nu au dreptul la gratuitate şi alţi

prestatori de servicii, sau diverşi funcţionari care au relaţii cu publicul? De ce nu au

dreptul la gratuitate funcţionarii de la ghişeele băncilor, bărbierii şi frizeriţele,

cosmeticianele, medicii, profesorii, avocaţii? Toţi pot zâmbi şi avea o relaţie plăcută,

agreabilă cu clientul, pacientul sau elevul, generându-i acestuia satisfacţie şi încredere?

170

Argumentul potrivit căruia aceste categorii de profesiuni generează salarii mari este total

neadevărat cel puţin în unele economii.

Şi atunci, dacă sistemul gratuităţii este acceptat nu numai de primitor şi plătitori,

dar şi recunoscut de autorităţi prin non-intervenţia în acest aspect, în SUA, Belgia şi alte

ţări occidentale, în economia românească, gratuitatea se manifestă în alte forme. Aici, deşi

există, bacşişul nu este stabilit la un anumit nivel. El se practică frecvent, dar este o

expresie clară a voinţei clientului satisfăcut de serviciile primite şi are un nivel variabil

stabilit de plătitor în funcţie de disponibilitatea sa financiară şi satisfacţia resimţită. În

schimb, există alte profesiuni în afara celor de ghid şi şofer care sunt un domeniu al

gratuităţii, consumatorii admiţând că dacă nu plătesc în plus, nu sunt trataţi cum ar trebui.

Dar acesta reprezintă un teren periculos, în care se reduce distanţa de la gratuitate, ca

recompensă pentru serviciu, la mită, ca o necesitate pentru primirea serviciului.

În concluzie, integrarea României în structurile europene care înseamnă adaptarea

ţării la economiile deja membre presupune numeroase schimbări. Dar acestea nu trebuie

preluate de dragul de a se renunţa la anumite practici ci, trebuie selectate şi utilizate numai

acele măsuri care corespund tradiţiilor şi modului de gândire românesc.

Este adevărat că receptivitatea la schimbare este diferită de la individ la individ, în

funcţie de gradul său de educaţie şi mediul său de existenţă (familie, prieteni, colegi de

muncă).

În privinţa preţurilor, consumatorul român, a acceptat, în cele din urmă că într-o

economie de piaţă un produs poate fi oferit la preţuri diferite, fără ca aceasta să fie o

discriminare sau înşelătorie. El a învăţat să decidă între a cumpăra un produs la un preţ nu

prea convenabil şi a pierde mai mult timp deplasându-se la locul în care găseşte acelaşi

produs la un preţ mai atractiv.

Dar niciodată nu va admite bacşişul ca o problemă impusă voinţei sale şi la un

nivel general practicat de care trebuie să ia cunoştinţă şi căruia trebuie să se conformeze.

Echitatea în economia românească, rămâne cea de altfel, în toate economiile, un

proces nerezolvat în totalitate. Dar sectorul public este în măsură să intervină în

funcţionarea sistemelor economice şi să le influenţeze, orientându-le spre o acţiune mai

eficientă şi mai echitabilă.

Rolul sectorului public, departe de a se fi diminuat, este în perioada tranziţiei

economiei româneşti, mai divers şi profund. Deşi ameliorarea unui eşec al pieţei nu

conduce automat la eliminarea tuturor dezechilibrelor din economie, decidenţii din sectorul

public nu încetează să analizeze situaţiile pieţei prin prisma corelaţiilor cost-beneficiu şi

principiilor de echitate socială.

171

172

Răspunsuri

Capitol Nr. I II III IV V VI VII VIII IX XG

rile

1 b c c c a b a a d d2 b d a c a b b d c c3 a d b b c c a a a a4 d a a c b b c a d b5 a a b d d b d b a b6 c c d a b a d d c b7 d a a b b d c c b a8 a b b b d a d a d b9 a d d b c b c c c a10 a b b d b b a c d c

DA

/ N

U

1 DA NU NU NU NU DA NU DA NU DA

2 NU DA NU NU NU NU NU NU NU NU

3 NU NU DA DA DA NU NU NU DA NU

4 DA NU DA NU NU DA DA DA DA DA

5 NU DA NU DA DA NU DA NU NU NU

6 NU NU NU DA DA DA NU NU NU NU

7 NU NU NU DA DA DA NU DA NU NU

8 DA DA DA NU DA DA NU DA NU DA

9 NU DA NU NU NU NU DA NU DA NU

10 DA DA DA NU NU NU NU DA DA DA

174

Bibliografie

Apgar, W., Brown, James - Microeconomics and Public Policy, Scott, Foreman and

Company, 1987

Wand, Roger - Microeconomics, Fifth Edition, Harper Collins, Publishers, 1992

McConnell, Campbell, Brue, Stanley - Microeconomics, Ediţia 13, McGraw-Hill,

Inc., 1996

Atkinson, Loyd - Economics, Richard D. Irving Inc., Homeweood, Illinois, 1982

Ciucur, D., Gărilă, Ilie, Popescu, C-tin, Economie – Manual Universitar, Editura

Economica, 1999

Angelescu, Coralia, Stănescu, Ileana, Economie politică – elemente fundamentale,

Editura Oscar Print, 1999

Profiroiu, Alina – Economia sectorului public, Editura Economică, Bucureşti, 2001.

Blaug, Mark - Teoria economică în retrospectivă, Editura didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1992

Constantinescu, N. N. - Reforma economică. În folosul cui?, Editura Economică,

Bucureşti, 1996

Flauzat, Denise - Economie contemporaine, P:U:F:, Paris, 1992

Hayne, Paul - Modelul economic de gândire – Mersul economiei de piaţă libere - ,

Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1991

Lipsey, Richard G., Christal, Alec - Economie pozitivă, Editura Economică,

Bucureşti, 1999

Manoilescu, Mihail - Încercări în filosofia ştiinţelor economice, Imprimeria

Naţională, Bucureşti, 1938

Mattei, Dogan, Pelasay, Dominique - Economia mixtă, jumătate capitalistă, jumătate

socialistă, Editura Alternative, Bucureşti, 1992

Tofler, Alvin - Al treilea val, Editura politică, Bucureşti, 1983

Woannacott, Paul, Wonnacott, Ronald – Economics, McGraw-Hill Book Company,

New – Zork, 1986

Matei, Ani, - Economie publică, Editura Economică, Bucureşti, 2003.

174

CUPRINS

ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC...........................................................................................................1

PARTEA I .........................................................................................................................................................3

Probleme esenţiale ale economiei sectorului public.......................................................................................3

Capitolul I. Introducere în economia sectorului public.............................................................................41. 1. Sectorul public şi necesitatea studierii lui......................................................................................41. 2. Manifestarea sectorului public.......................................................................................................71. 3. Preocupări actuale în domeniul sectorului public........................................................................9

Capitolul II. Rolul sectorului public şi funcţiile sale............................................................................132. 1. Importanţa sectorului public........................................................................................................132. 2. Funcţiile sectorului public.............................................................................................................162. 3. Conducerea sectorului public.......................................................................................................18

Capitolul III. Piaţa şi politica publică...................................................................................................223. 1. Eficienţa şi echitatea sistemelor economice.................................................................................223. 2. Piaţa şi eşecul pieţei.......................................................................................................................293. 3. Formele intervenţiei publice pe piaţă...........................................................................................313. 4. Contradicţii între eficienţă şi echitate..........................................................................................34

Capitolul IV. Bunurile publice şi producţia în sectorul public.............................................................374. 1. Caracteristicile bunurilor publice................................................................................................374. 2. Optimizarea producţiei de bunuri publice..................................................................................394. 3. Producţia de bunuri în domeniul sectorului public....................................................................43

Capitolul V. Preţurile în sectorul public..............................................................................................465. 1. Coordonatele preţului în economia de piaţă contemporană......................................................465. 2 Reglementări în domeniul formării preţurilor............................................................................505. 3. Preţurile administrate prin intervenţie publică..........................................................................555. 4. Preţurile bunurilor publice...........................................................................................................58

Capitolul VI. Externalităţile..................................................................................................................646. 1. Conceptul de externalitate; formele sale.....................................................................................646. 2. Analiza externalităţilor..................................................................................................................676. 3. Echilibrul în condiţii de externalitate..........................................................................................696. 4. Nivelul optim de externalitate.......................................................................................................736. 5. Controlul externalităţilor..............................................................................................................76

Capitolul VII. Alegerea publică..............................................................................................................817. 1. Opţiunea publică şi elementele sale..............................................................................................817. 2. Analiza cost-beneficiu şi alegerea publică...................................................................................847. 3. Alegerea colectivă prin votul majorităţii.....................................................................................887. 4. Analiza comparativă între alegerea privată şi alegerea publică...............................................907. 5. Factori de influenţă asupra alegerii publice................................................................................96

Capitolul VIII. Economia problemelor sociale............................................................................................988. 1. Aspecte ale securităţii şi insecurităţii sociale...............................................................................988. 2. Inegalitatea veniturilor în societate............................................................................................1038. 3. Societatea şi problema sărăciei...................................................................................................107

Capitolul IX. Alte aspecte ale economiei sectorului public.................................................................1099. 1. Politicile macroeconomice...........................................................................................................1099. 2. Alte politici economice.................................................................................................................110

175

9. 3. Economia asistenţei medicale.....................................................................................................1109. 4. Integrarea economică şi copiii instituţionalizaţi.......................................................................1119. 5. Comentarii generale privind funcţionarea sectorului public..................................................1149. 6. Sectorul public în România.........................................................................................................115

PARTEA II....................................................................................................................................................120

Verificarea cunoştinţelor prin întrebări, texte de comentat şi teste.........................................................120

PARTEA III..................................................................................................................................................160

Eseuri şi comentarii privind unele probleme ale economiei sectorului public................................................160

176