ROLUL ÎNŢELEGERII CONŞTIENTE ÎN PERCEPŢIE curs 5

Dacă persoana care percepe adaugă înţeles şi interpretare senzaţiilor, întrebarea pe care şi-au pus-o cercetătorii este dacă aceste adausuri sunt rezultatul unei deliberări conştiente.

• Problema de bază este: Înţelesurile şi interpretările pot fi aplicate pentru a percepe automat datele din mediu, fără ca observatorul să fie atenţionat verbal în legătură cu ele, sau este necesară înţelegerea verbală ca o parte a percepţiei?

Helmholtz spunea că inferenţele şi concluziile noastre sunt inconştiente• Se pare că percepţia este influenţată de experienţa pe care noi o avem în legătură

cu un eveniment. • Întrebarea este că, dacă percepţia include o experienţă legată de obiectul

respectiv, trebuie oare ca noi să şi înţelegem conştient această experienţă? Un număr important de cercetări s-au realizat cu scopul de a determina relaţia dintre înţelegerea conştientă şi percepţie.

• Pentru a debuta această discuţie vom pleca de la un remarcabil studiu de caz din neuropsihologie, pacientul D.B., care ilustrează un fenomen extrem de controversat în psihologia percepţiei: vederea oarbă (sau detecţia fără înţelegere conştientă).

STUDIU DE CAZ• Weiskrantz a publicat în 1986 un studiu de caz care a avut un impact foarte mare

asupra cercetărilor din psihologia percepţiei. Pacientul său D.B. era un englez de aproape 50 ani pe care l-a studiat timp de 13 ani. El avea o problemă neuropsihologică ieşită din comun. Dincolo de această problemă, D.B. era un om absolut normal atât pe plan medical, cât şi pe plan social şi psihologic.

• Când D.B. avea 14 ani a început să simtă dureri de cap violente regulat, la interval de 6 săptămâni, însoţite de o orbire temporară în jumătatea stângă a câmpului său vizual. După vârsta de 20 ani frecvenţa acestor crize a crescut, iar în urma unei astfel de dureri de cap pacientul a rămas cu o orbire parţială permanentă.

• În urma unei angiograme (care este o investigaţie ce permite fotografierea creierului cu raze X după injectarea unei substanţe opace) s-a constatat prezenţa unor vase de sânge mărite în vâtful cortexului vizual de pe partea dreaptă a creierului.

• Această zonă a fost extirpată chirurgical. Durerile de cap au încetat în urma operaţiei, dar pacientul a rămas orb în jumătatea stângă a câmpului său vizual.

• Acest lucru s-a întâmplat deoarece cortexul vizual drept conţine informaţiile din câmpul vizual stâng, iar cortexul vizual stâng conţine informaţiile din câmpul vizual drept. Din moment ce pacientului i s-a extirpat chirurgical o porţiune importantă din cortexul vizual drept cu scopul de a elimina durerile de cap, câmpul vizual stâng nu mai avea aceeaşi reprezentare la nivelul creierului cum avea câmpul vizual drept.

1

• Orbirea lui D.B. a fost determinată printr-o procedură numită perimetrie dinamică.

• Aceasta este o modalitate consacrată de a măsura defectele câmpului vizual apărute în urma unor intervenţii chirurgicale sau accidente.

• Această procedură este o variantă a metodei limitelor. • Cu capul pacientului fixat într-o poziţie care nu-i permite să se mişte, se mişcă

încet un punct luminos de-a lungul câmpului vizual al unui singur ochi, începând de la marginea acestuia.

• Când lumina este văzută de pacient, se revine cu punctul luminos la marginea câmpului vizual şi se reia traversarea acestuia dintr-un alt unghi.

2

• Această procedură se repetă de mai multe ori, alcătuindu-se în final o hartă a zonelor sensibile şi oarbe din câmpul vizual.

• Apoi metoda se repetă pentru celălalt ochi. • Zona oarbă a câmpului vizual poartă numele de scotoma. La D.B. s-a constatat o

scotoma în jumătatea stângă a câmpului vizual al fiecărui ochi. • Însă Weiskrantz a constatat pe baza unor observaţii informale că D.B. putea

localiza obiecte în câmpul său vizual orb. • Spre exemplu, el putea să întindă mâna şi să prindă cu exactitate mâna

altei persoane care se întindea spre el în zona câmpului vizual stâng, chiar dacă nu o vedea.

• De asemenea, putea să ghicească cu exactitate orientarea verticală sau orizontală a unui băţ, chiar dacă susţinea că nu-l vede.

• Pacientul nega vehement că vede ceva chiar şi într-o porţiune mică din câmpul său vizual drept, şi atribuia succesul la aceste mici sarcini informale exclusiv norocului.

• Weiskrantz însă s-a ambiţionat să continue cercetarea acestui fenomen ciudat. Luând ca fiind corect raportul verbal al subiectului, care spunea că nu poate detecta stimuli în jumătatea stângă a câmpului său vizual, el a condus o serie de experimente controlate cu scopul de a determina capacitatea vizuală a scotomei lui D.B.:

• De vreme ce D.B. nu putea să vadă obiecte în câmpul său vizual stâng, i s-a cerut să facă alegeri forţate cu scopul de a ghici locaţia şi prezenţa sau absenţa unor mici spoturi luminoase.

• La alt tip de teste i s-a cerut să ghicească orientarea unor linii foarte mici.• Toate aceste teste au fost făcute în condiţii de iluminare controlate, cu capul

subiectului şi direcţia privirii acestuia fixate. Stimulii vizuali au fost prezentaţi un timp atât de scurt, încât subiectul nu avea timp să-şi mişte ochii în direcţia lor. Liniile şi punctele luminoase aveau dimensiuni mici şi intensitate scăzută.

• Detecţia acestor stimuli în câmpul vizual orb a fost comparată cu detecţia lor în câmpul vizual sănătos şi în punctul orb. Orice om obişnuit are un punct orb în fiecare ochi. Este vorba de acea parte a retinei unde fibrele nervoase ies din globul ocular şi care nu este sensibilă la lumină. Dacă D.B. ar fi fost capabil să detecteze un stimul în punctul său orb, acest lucru ar fi însemnat că stimulul respectiv a fost atât de puternic, încât a depăşit acest punct orb şi a atins zonele sensibile din jurul lui.

• De vreme ce punctul orb era mult mai mic decât câmpul vizual orb al lui D.B., şi cum el nu putea să detecteze stimulii respectivi în punctul orb, Weiskrantz a ales acelaşi tip de stimuli pentru a testa câmpul vizual orb al subiectului.

• Weiskrantz i-a prezentat subiectului puncte şi linii orizontale şi verticale în câmpul vizual stâng. Rezultatele acestor teste au fost extrem de interesante. Localizarea şi detectarea orientării stimulilor prezentaţi în câmpul vizual orb a fost incomparabil mai bună decât o serie de încercări la întâmplare. În majoritatea cazurilor, performanţa vizuală a câmpului orb a fost la fel de bună cu cea a câmpului sănătos. Pacientul însă susţinea în continuare că el nu a văzut nimic în jumătatea stângă a câmpului vizual şi că pur şi simplu a ghicit răspunsurile.

3

• Weiskrantz a denumit acest fenomen vedere oarbă. El foloseşte acest termen pentru a descrie capacităţile vizuale ale unei scotoma, atunci când nu există o înţelegere conştientă a percepţiei. Ulterior au fost raportate şi alte cazuri de vedere oarbă.

• Se pare că nu este vorba de o disociaţie între înţelegerea verbală şi capacitatea perceptuală, deoarece o serie întreagă de studii neurologice au arătat că diferite tipuri de leziuni cerebrale pot duce la tulburări similare vederii oarbe.

• Spre exemplu, Paillard a publicat în 1983 cazul unei femei cu leziune cerebrală care era insensibilă la atingere pe partea dreaptă a corpului său. Totuşi, atunci când i s-a cerut să localizeze unde a fost atinsă pe această parte a corpului, ea a putut să facă acest lucru cu o acurateţe destul de mare. De asemenea, ea a putut să ghicească corect şi direcţia mişcării făcute pe pielea sa, chiar dacă rămânea totuşi la convingerea fermă că nu simte stimulul.

• Mai mult decât atât, s-a constatat că şi la persoanele normale, fără leziuni cerebrale, se poate induce în condiţii de laborator o disociere similară între înţelegere şi comportamentul perceptual.

Din aceste motive, studiul fenomenului vederii oarbe are la bază înţelegerea relaţiei dintre percepţie şi raportul verbal al subiectului privind înţelegerea.

• Fenomenul vederii oarbe pune un mare semn de întrebare punctului de vedere care susţine faptul că percepţia este interpretarea senzaţiilor.

• D.B. practic avea senzaţii fără să perceapă. • Se pare că unele senzaţii foarte complicate, care implică înţelegere (care au

înţeles) se pot produce fără o interpretare conştientăÎn această situaţie există două posibilităţi, care sunt totodată şi două întrebări pe care şi le-au pus cercetătorii acestui fenomen:

• Acest lucru înseamnă că nu există nici o diferenţă între senzaţii şi percepţie?• Sau trebuie determinată o nouă linie de graniţă între senzaţii şi percepţie?

Cercetările curente legate de vedere sugerează faptul că există două sisteme vizuale la nivelul creierului:

• unul are rolul de a identifica obiectele• celălalt are legătură cu detecţia şi mişcarea.

Din acest punct de vedere, problema de care suferea D.B. se poate explica prin faptul că sistemul vizual ce se ocupă cu identificarea obiectelor a fost distrus în timpul intervenţiei chirurgicale.Percepţia fără înţelegere conştientă. Raportul verbal.

• Un aspect important al cercetărilor din psihologia percepţiei este acela că variabilele independente tind să ducă la înţelegerea experienţei fenomenologice a observatorului, ceea ce reprezintă conştiinţa internă pe care acesta o are faţă de lumea externă.

• Această înţelegere este mult mai puternică atunci când se solicită un raport verbal din partea observatorului. Se pare că raportul verbal, adică ceea ce observatorul spune că percepe, trebuie să fie corelat cu cât de conştient este el de experienţa prin care trece.

• Atunci când solicită un raport verbal, experimentatorul trebuie să determine dacă acest raport este o variabilă dependentă utilă şi un indicator valid cu privire la experienţa subiectivă a subiectului.

4

Uneori este foarte dificil pentru experimentator să decidă dacă un raport verbal este corect sau nu.

• Să presupunem (după Kantowitz, 1994) că subiectul nostru raportează că vede omuleţi verzi care vin de pe Marte. Întrebarea este: Vede el cu adevărat aceşti omuleţi? De vreme ce nici experimentatorul, nici alte persoane nu văd aceşti omuleţi, şi este puţin probabil să existe o formă de viaţă humanoidă, de orice culoare, pe Marte, tendinţa este să presupunem că subiectul nostru este bolnav psihic şi halucinează.

• Halucinaţia este raportarea unei experienţe în absenţa oricărei stimulări corespunzătoare.

• Să presupunem că subiectul nostru nu minte, problema este ce putem face cu raportul său verbal cum că ar vedea omuleţi verzi care vin de pe Marte. Spre deosebire de o situaţie experimentală normală, aici lucrurile sunt mult mai neobişnuite, deoarece există o discrepanţă uriaşă între stimul (inexistent sau irelevant) şi raportul verbal al subiectului (omuleţi verzi).

• Un psiholog interesat de percepţie poate să nu creadă că raportul verbal este un indicator adecvat al experienţei perceptuale. Dar asta nu înseamnă că putem nega faptul că subiectul într-adevăr experimentează vederea omuleţilor verzi. Experienţa lui însă este puţin probabil să fie produsul percepţiei. Ea este mai degrabă rezultatul unei patologii mintale sau al influenţei drogurilor.

• Să ne întoarcem la cazul lui D.B. Ce concluzie putem trage din raportul său verbal care spune: “Nu pot să văd aceşti stimuli”? Raportul său verbal nu coincide cu comportamentul său în prezenţa stimulilor respectivi.

• Ne putem pune întrebarea: “Avea D.B. vreun fel de halucinaţie negativă (adică să nu vadă ceva ce de fapt există şi este detectabil)?” sau raportul său verbal reflecta cu acurateţe experienţa sa perceptuală?

• Problema este cum îşi dă psihologul seama dacă raportul verbal al subiectului este o variabilă dependentă validă.

• Răspunsul este extrem de simplu: raportul verbal al subiectului este o variabilă dependentă validă numai atunci când se poate stabili în mod direct o relaţie verificabilă între răspuns şi un eveniment perceptual precedent

Acum putem privi într-o altă lumină cazul lui D.B.• Subiectul nostru prezenta două tipuri de raport perceptual care se aflau în conflict

unul cu celălalt: – raportul verbal – raportul de detectare / localizare.

Dificultatea de a înţelege acest conflict vine din două motive:1. Oamenii au tendinţa să dea un foarte mare credit raporturilor verbale ca indicatori

ai experienţei fenomenologice. Din acest motiv, raportul verbal trebuie să fie unul corect. Această idee este contrazisă de cazuri cum sunt cel al subiectului care vedea omuleţi verzi.

2. Oamenii fac presupunerea incorectă că toate raporturile perceptuale sunt precedate de acelaşi eveniment corespondent. Este logic posibil ca evenimentul corespondent unui raport verbal să fie diferit de evenimentul asociat cu alţi indicatori ai experienţei perceptuale. Din acest motiv, este foarte posibil ca un raport să indice o experienţă perceptuală iar alt raport să nu indice acest lucru.

5

6