Rolul cronicarilor moldoveni și al lui Dimitrie Cantemir în dezvoltarea limbii române literare

Activitatea cronicarilor ajunge la cote maxime între secolele XVII și XVIII, activitatea

lor dând naștere primei istorii a poporului român. Aceștia au considerat necesară o astfel de

cercetare, deoarece istoria este cea care poartă o serie de valori educative, iar creațiile lor se

îmbină într-un întreg patriotic, aceștia dorind să recupereze trecutul nostru.

a) Concepția lor despre originea limbii române și despre necesitatea înregistrării

faptelor.

Limba română este înrudită cu celelalte limbi care își au rădăcinile în latina vorbită pe

întinderea Imperiului Roman. Dintre „surorile” limbii române, amintim de limba franceză,

spaniolă, portugheză, italiană, catalană, dialectele retoromane, provensale și dalmata. Toate

aceste limbi s-au format din latina vulgară. Răspândirea acesteia în toate aceste țări, este

foarte ușor de explicat. Imperiul Roman cucerind spațiile, și-a trimis militari și persoane din

administrația imperială. Provincialii au preluat această limbă adaptând-o la graiul local. Astfel

s-au alcătuit noi limbi romanice. Același mecanism a funcționat și în cazul limbii române.

Substratul, reprezentat de limba geto-dacă, a furnizat câteva dintre particularitățile ce vor

defini individualitatea noului idiom romanic.

Apariția popoarelor migratoare a obligat limba română să-și conserve lexicul latinesc

și structura gramaticală primordială, cea latină, dar să dea dovadă de capacitatea de a primi

influențe datorate contactelor cu persoane de alte origini: slavi, maghiari, turci, greci. Acestea

au fost introduse în fondul lexical român mai întâi ca niște împrumuturi, devenind mai apoi

parte din corpul limbii române.

Originea romană a poporului şi latinitatea limbii române au fost susţinute cu

argumente istorice şi lingvistice, referindu-se la structura vocabularului, care cuprinde

elemente ale vecinilor, afirmând că “de la Ram ne tragem, şi cu ale lor cuvinte ni-s

amestecate”. Ureche exemplifică afirmatia cu câteva elemente concrete: “…de la ramleni, ce

le zicem latini, pâine, ei zic panis, găină, ei zic galena, şi alte multe din limba latinească”.

Referindu-se la originea latinească a poporului, cronicarul remarcă faptul că pe aceste

meleaguri “au lăcuit oştile Ramului şi au iernatu de multe ori”, că s-au bătut cu sciţii şi tătarii,

pentru că această ţară se afla în calea “raotăţilor”.

Miron Costin este mai cult decât Grigore Ureche, păstrând totuşi anumite elemente de

zestrea populară. Acesta a avut o reală problemă în ceea ce priveşte demonstraţia latinităţii

poporului nostru, şi a înlăturat “calomniile” lui Simion Dascălul, în De neamul moldovenilor,

cronicarul caută încă de la început demnitatea intelectuală. Ceea ce zguduie este stăpânirea

emoţiei, datorată patriotismului, însă acoperită de o expunere ce caută să convingă prin

corectitudine şi obiectivitate. Împrumutând din latină punerea verbului în principală la sfârşit,

Costin îşi atinge obiectivul în proporţie de 100%. “Unde trebuia să fie Deus, avem Dumnezeu

sau Dumnedzeu, al mieu în loc de meus, aşa s-a stricat limba. Unde era coelum, avem cerul;

homo – omul; angelus – îndzerul. Unele cuvinte au rămas chiar întregi: barba – barba, aşa şi

luna, iar altele foarte mici deosebiri. În plus, s-au mai adăugat mai târziu şi puţine cuvinte

ungureşti. În sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au adăugat şi puţine cuvinte

slavoneşti.” El găseşte o modalitate de expresie literară a limbii. Prezenţa împrumuturilor

neologice din alte limbi se explică, în cazul lui Miron Costin, prin influenţa modelelor latine.

Letopiseţul lui Ion Neculce ilustrează, în cele douăzeci şi cinci de capitole, tot atâtea

domnii, însă numai paisprezece domnitori, întrucât unii au cârmuit ţara de câte două sau trei

ori, ceea ce demonstrează încă o dată instabilitatea politică a epocii. Stilul Letopiseţului este

presărat cu proverbe, asemănându-se totodată cu stilul lui Creangă, pe care Neculce îl precede

în ceea ce priveşte stilul umoristic şi oralitatea. Diferiţi critici literari au considerat cronica lui

Neculce excelentă. Oralitatea stilului lui Ion Neculce este dat şi de termenii populari extrem

de expresivi, de particularităţile de vorbire care conferă veridicitate textului. Ion Neculce este

considerat adevăratul continuator al lui Miron Costin.

Aceşti cronicari moldoveni trasează o linie de dezvoltare în istoria limbii române

literare. Ei iau în discuţie originile romanice ale poporului şi ale limbii române, valorificând

elementele limbii vorbite. Au îmbogățit posibilităţile exprimării cu ajutorul împrumuturilor

savante din alte limbi și au realizat progrese absolut remarcabile în arta compoziţiei literare.

În ceea ce priveşte originea limbii moldovenilor, Cantemir demonstrează că limba

latină stă la baza graiului moldovenesc, având în vedere faptul că aceasta din urmă are mai

multe cuvinte de sorgintă latină decât limba italiană. Cronicarul dă exemple de cuvinte

concrete rămase, dar se referă şi la elementele gramaticale ilustrative, articolele substantivelor

sau verbele auxiliare. Este de asemenea conştient de faptul că diferenţialitatea interpetării

poate fi de natură subiectivă din cauza. De asemenea, un aspect foarte important pe care îl

subliniază Cantemir este acela cu privire la afirmaţia conform căreia în graiul moldovenesc se

întâlnesc şi alte cuvinte împrumutate de la greci sau turci, argumentul fiind că acest fenomen

lingvistic a avut loc în urma comerţului dintre Moldova şi ţările respective. Mai mult decât

atât, s-au păstrat în limbă şi cuvinte dacice, deoarece nu se cunosc nici în graiul latinesc şi nici

în graiurile celorlate popoare.

b) Opera cronicarilor

Letopisețul lui Grigore Ureche descrie faptele din istoria Moldovei ce s-au petrecut

între anii 1359-1594. O perioadă foarte efervescentă care-l face pe cronicar să vorbească

despre Moldova ca despre o țară “mișcatoare și neașezată”. În aceste condiții, principala

atitudine a oamenilor era lupta, cronicarul urmărind să trezească în contemporanii săi

sentimentul patriotic și ideea că jugul turcesc poate fi înlăturat.

În centrul cronicii lui Grigore Ureche stă figura lui Ștefan cel Mare căruia cronicarul îi

realizează un portret de tip medalion după rigorile clasicismului, ilustrând mai întâi o trăsătură

fizică pentru ca accentul să cadă pe portretul moral.

Grigore Ureche a pribegit de mic împreună cu tatăl său în Polonia și a studiat la

Lwow, întrând mai devreme în contact cu ideile umaniste care se manifestau deja în acea țară.

Întors în țară, începe să scrie Letopisețul motivat de prețul pe care îl pun umaniștii pe cultura

și pe scrierile vechi. Deasemenea, efortul lui de a recupera istoria “ca să nu se piardă în

negura uitării” este un act de patriotism justificat de condițiile social-istorice și politice în care

trăia cronicarul. Cronica sa nu este o simplă înșiruire de date reci, istorice, ci o opera în care

se regăsesc și elemente de literatură întrucât cronicarul narează evenimente, comentează și

realizează portrete de domnitori sau boieri după modelul clasic. Prin urmare, Grigore Ureche

pune bazele limbii literare românești prin accent pe portretul literar. Din punct de vedere

istoric, apar în cronica sa elemente de etnogeneză, acesta fiind printre primii care semnalează

unitatea românilor. Apar și elemente de continuitate și latinitate a poporului și a limbii

române.

Cronica lui Grigore Ureche nu s-a păstrat în original, ci într-o copie realizată de trei

călugări care au și intervenit în text (Misail Călugărul, Simion Dascălul, Eustatie Logofătul).

Este cel mai erudit dintre cronicarii moldoveni, cunoscător al culturii greco-latine și a

limbilor greacă și latină. La fel ca Grigore Ureche, locuiește împreună cu familia în Polonia și

va studia la colegiul din Bàr. Își construiește o cultură solidă și, când va reveni în Moldova, va

scrie Letopisețul de unde l-a lăsat Grigore Ureche. Dacă acesta excela în arta portretului,

Miron Costin excelează în arta descrierii. O astfel de descriere apare în cronică atunci când

cronicarul prezintă o invazie de lăcuste în timp ce mergea spre colegiu. Sustine si el ideile

despre etnogeneza si nareaza implicat comentand, intrebandu-se, argumentand. Jumatate de

cronica prezinta elemente traite de cronicar. A avut o viata grea, zbuciumata pentru ca in cei

65 de ani de viata s-au perindat 22 de domnii. Moare decapitat de Constantin Cantemir fiind

acuzat de unelitiri impotriva domniei.

Pentru ca nu a avut timp in cronica sa sa voarbeasca despre primul descalecat, va scrie

o opera aparte intitulata “De neamul moldovenilor din ce tara au iesit stramosii lor”. Este o

opera in care cronicarul, dintr-un adanc sentiment de patriotism se va ridica cu argumente

puternice impotriva celor trei copisti ai cronicii lui Grigore Ureche care negau originea nobila

a neamului nostru, afrimand ca romanii s-ar trage din “tanharii adusi de Traian de la Roma”.

De o deosebita importanta este “Predoslovia” asezata in fruntea acestei lucrari. Aceasta

prefata este defapt o marturie dramatica a unui carturar patriot care n-a putut suporta ocarile

aduse acestui neam. Texul capata caracter polemic si pe alocuri accente pamfletare. Aceasta

scriere pornita din sentimente nobile reprezinta defapt zbuciumul unei constiinte care

cunoaste indoiala, teama, mahnirea si durerea, admiratia, indignare si dispretul. Si el isi asuma

responsabilitatea celor scrise stiind ca va fi judecat de posteritate.

Pe langa cele doua opere, a mai scris si un numar insemnat de lucrari istorice si poeme

in limba romana si polona.

Nu a avut sansa ca ceilalti doi cronicari sa se formeze in Polonia. Ramane orfan la 9

ani si pleaca la rude in Muntenia. Astfel, are posibilitatea sa constate ca si in Muntenia se

vorbea limba romana. Se inrudeste cu familia Cantemir si, mai tarziu, va fi sfetnicul de taina,

prietenul si indrumatorul lui Dimitrie Cantemir.

Peregrineaza impreuna cu Cantemir in Rusia timp de 7 ani, dupa ce domnitorul a fost

invins de turci la Stanilesti (1771) si a trebuit sa se autoexileze in aceasta tara. Deasemenea

mai pribegeste inca 2 ani prin lume, dupa care revine in Moldova; ii sunt inapoiate titlurile si

averile, iar la batranete incepe sa scrie Letopisetul de acolo de unde l-a lasat Miron Constin.

Exceland in arta naratiunii, cronicarul prezinta povesti din amintire, intamplari traite

de el si, de aceea, naratiunea este subiectivizata, exprimand o profunda implicare a naratorului

in text. Tonul, pe alocuri cald - cand vorbeste despre tara, pe alocuri barfitor – cand vorbeste

despre domnitori si boieri, confera textului fluenta si accesibilitate. Ca si Creanga, cronicarul

foloseste limba vie a poporului, dand impresia de oralitate prin cateva elemente precum:

formule de adresare, interjectii care exprima sentimente profunde, expresii si proverbe

populare.

A sasea parte din opera este ocupata de figura lui Dimitrie Cantemir. Portretele lui se

remarca prin evidentierea unei singure trasaturi dominante, fie fizica, fie morala, fie pozitiva

sau negativa.

In fruntea Letopisetului, Neculce asaza o culegere de 42 de legende (“O sama de

cunvinte”). Cronciarul acorda valoare documentara acestor legende, dar lasa pe cititor sa le

aprecieze cum doreste (“Cine va citi si le va crede, bine va fi, iara cine nu la va crede, iara

cine nu la va crede, iara bine va fi, cine precum ii va fi voia asa va face”.

Contributia cronicarilor la dezvoltarea limbii romane

1. Istorie

Au pus bazele istoriografiei romanesti

Au transmis idei frundamentale in legatura cu etnogeneza

Reprezinta contributia documentara cea mai bogata pentru istoria noastra

medievala

2. Limba romana

Cronica reprezint aun nivel superior de folosire a limbii romane a limbii romane

fata de textele religioase

Reprezinta efortul de transformare a limbii din mijloc de comunicare in mijloc de

transmitere si de creatie a culturii

3. Literatura

Cronicile contine primele exemple de compunere in limba poporului (primele

forme de literatura orginala)

Implicarea autorilor in text si participarea la judecarea oamenilor si a

evenimentelor (caracterul subiect al relatarilor)

Caracter memorialistic

Prezenta unor procedee ale prozei artistice (naratiunea, descrierea, portretul,

caracterizarea, dialogul)

Sitlul elaborat