UNIVERSITATEA DIN PITEŞTIFacultatea de Ştiinţe ale EducațieiSpecializarea: Cultură și Civilizație

Românească

Îndrumător:Conf. univ. dr. Mihai BRĂSLAȘU

Student: Maria-Mihaela

ALEXANDRU

PITEȘTI- 2011 –

UNIVERSITATEA DIN PITEŞTIFacultatea de Ştiinţe ale EducațieiSpecializarea: Cultură și Civilizație

Românească

DIMITRIE CANTEMIR –DIMITRIE CANTEMIR – PERSONALITATEPERSONALITATE

COMPLEXĂ A LITERATURIICOMPLEXĂ A LITERATURII ROMÂNEROMÂNE

2

PITEȘTI- 2011 –

CUPRINS

ARGUMENTAREA CULEGERII TEMEI.............................................................................................................4

CAPITOLUL 1. STRUCTURA PERSONALITĂŢII LUI DIMITRIE CANTEMIR.....................................6

1.1. PROFIL BIOGRAFIC........................................................................................................................................61.2. DINASTIA CANTEMIR..................................................................................................................................14

CAPITOLUL 2. DIMITRIE CANTEMIR – REPREZENTANT AL UMANISMULUI ROMÂNESC.....21

2.1. OMUL POLITIC DIMITRIE CANTEMIR...........................................................................................................212.2. ISTORICUL DIMITRIE CANTEMIR.................................................................................................................252.3. FILOSOFUL DIMITRIE CANTEMIR................................................................................................................30

CAPITOLUL 3. DIMITRIE CANTEMIR – PERSONALITATE COMPLEXĂ A CULTURII ȘI LITERATURII ROMÂNE..................................................................................................................................38

3.1. DIMITRIE CANTEMIR ÎN LITERATURA ROMÂNĂ..........................................................................................383.2. DIMITRIE CANTEMIR FILOLOGUL................................................................................................................423.3. DIMITRIE CANTEMIR MUZICIANUL..............................................................................................................463.4. DIMITRIE CANTEMIR – GEOGRAF ȘI CARTOGRAF........................................................................................493.5. DIMITRIE CANTEMIR – ETNOGRAF..............................................................................................................53

CAPITOLUL 4. OPERA LUI DIMITRIE CANTEMIR.................................................................................58

Bibliografie.............................................................................................................................................................70

3

Argumentarea culegerii temei

Personalitatea lui Dimitrie Cantemir a însemnat la început de secol XVIII

ceea ce am putea numi omul nou, omul modern, capabil să se adapteze cu

uşurinţă evenimentelor epocii, cu care vine în contact direct şi să le asimileze

pentru ca mai apoi să devină artizanul unor legături între Răsăritul şi Apusul

Europei.

Datorită preocupărilor sale, precum şi modului de a lăsa moştenire fiului

său priceperea de a accede şi a rămâne în elita europeană, Dimitrie Cantemir îşi

aduce contribuţia la menţinerea atenţiei asupra românilor în istoria Europei.

Cea mai complexă personalitate din istoria literaturii

române vechi, Dimitrie Cantemir, prin vasta şi remarcabila sa

operă ştiinţifică şi literară, se plasează cu mult deasupra

cărturarilor vremii.

Personalitate de factură enciclopedică, Dimitrie Cantemir

se manifestă în cele mai variate domenii – istorie, filozofie,

literatură, geografie, muzică, arhitectură, matematică –, fiind în

acelaşi timp un neobişnuit poliglot. Lucrările sale, cele mai

multe scrise în limba latină, atestă o bogată documentare în

domeniul ştiinţelor umaniste şi o mare pasiune pentru

cercetare.

Prin scrierile sale în limba română – Divanul sau gâlceava înţeleptului cu

lumea sau giudeţul sufletului cu trupul, Istoria ieroglifică şi Hronicul vechimei

4

a romano-moldo-vlahilor1 –, Dimitrie Cantemir contribuie substanţial la

dezvoltarea limbii noastre literare, în special în domeniul vocabularului

(introduce, în lexicul românesc, un număr foarte mare de cuvinte împrumutate

din diferite limbi) şi al sintaxei (încearcă să realizeze o modalitate de exprimare

în scris deosebită de tot ce se făcuse până la el). Intenţiile sale sunt explicate în

cea de-a doua prefaţă de la Istoria ieroglifică: „Vii şti, iubitule, că nu pentru cei

carii într-aceste pomenite limbi pedepsiţi sint, sacra acii am suppus; ce pentru ca

de împrumutarea cuvintelor streine cei mai nedeprinşi, lovind vreare-aş, ca aşea

a le înţălege şi în di[a]lectul strein să să deprindză. Că aşea unul după altul

nepărăsind urmând, spre cele mai adânci învăţături prin hirişă limba a noastră a

purcede, a să îndrăzni cu putinţă ar fi, precum toate alalte limbi de la cea

ellinească întâi îndemănându-să cu deprinderea îndelungă şi a limbii sale

supţiiare şi a cuvintelor însămănare, şi-au agonisit […]; într-acesta chip spre

alalte învăţături grele, trebuitoare numere şi cuvinte dându-te a le moldoveni sau

a le români sileşte, în moldovenie ellinizeşte, şi în ellinie moldoveniseşte. Însă

cu atâta îndestulit să nu fii, foarte bine cunoscând pre Dumnădzău, a toate

darurile deplin dăruitoriul, amândoi noi a-l ruga rămâne ca toată învăţătura

loghicăi pre limba noastră în curând să videm carea învoind puternicul, în

curând de la noi o nedejduiaşte”2.

În anul 2010, Dimitrie Cantemir a revenit în atenţia europenilor când s-au

împlinit 300 de ani de la înscăunarea sa, în 1710, ca domn al Moldovei. Cu

acest prilej a fost organizat un simpozion care s-a dorit a fi o manifestare de

promovare a valorilor româneşti şi de recunoaştere a participării la dezvoltarea

culturii europene.

1 Boatcă, Silvestru, Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1995, pag. 34.2 Callimachi, Scarlat, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera în imagini, Bucureşti, 1963, pag. 90-92.

5

Acest subiect a devenit o preocupare constantă a mea drept pentru care

m-am dedicat întru totul redactării unei lucrări care să aducă în lumina

prezentului personalitatea multiculturală a lui Dimitrie Cantemir.

Capitolul 1. Structura personalităţii lui Dimitrie Cantemir

1.1. Profil biografic

Dimitrie Cantemir s-a născut pe 26 octombrie 1673 la Iaşi în familia lui

Constantin Cantemir3.

Mama sa – Ana Bantaş, era descendenta unei familii de boiernaşi, la

origine negustori din Lăpuşna. Deşi analfabet, ştiind numai să se iscălească,

Constantin Cantemir  a dat o educaţie aleasă copiilor săi Antioh şi Dimitrie. El a

invitat în familie dascăli dintre cei mai instruiţi din ţară şi din străinătate, între

care şi pe călugărul grec Ieremia Cacavelas, teolog poliglot, filosof şi

predicator, care studiase la universităţile din Leipzig şi Viena. Încă în patrie,

până la plecarea sa în calitate de ostatic la Poarta Otomană, Dimitrie căpătase

cunoştinţe temeinice. În afară de instrucţia obişnuită, care era dată pe atunci

copiilor de boieri (citire, scriere şi socotit, unele cunoştinţe elementare de religie

creştin-ortodoxă), el mai studiase limbile slavă, greacă şi latină, teologia ş.a.

    În 1688 Dimitrie Cantemir este trimis la Istanbul pe lângă curtea

sultanului în calitate de ostatic. La alt nivel, superior, Dimitrie îşi continuă

studiile la Constantinopol, atât la Înalta şcoală a Patriarhiei din acest oraş, cât şi

3 Boatcă, Silvestru, Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1995, pag. 14.

6

la diverşi profesori particulari de formaţie culturală europeană şi orientală. În

timpul şederii sale îndelungate (circa 22 de ani cu mici intermitenţe) în capitala

Imperiului Otoman, Dimitrie a manifestat un mare interes faţă de istoria, cultura

şi civilizaţia orientală, mai cu seamă faţă de cea turco-otomană. În acest mediu

tânărul Dimitrie a studiat filosofia, logica, teologia, geografia, istoria, muzica,

medicina, folclorul, limbile occidentale şi orientale (turca, persana, araba),

desenul şi arhitectura. Aceste cunoştinţe temeinice i-au permis să elaboreze mai

multe lucrări dedicate istoriei, civilizaţiei şi culturii. Mai mult ca atât, unele din

concluziile sale pe care le-a tras de pe urma studierii religiei musulmane, istoriei

Imperiului Otoman, a încercat să le pună la temelia activităţii sale practice ca

domn al Ţării Moldovei în anii 1710-1711. Cu timpul, tânărul Cantemir deveni

cunoscut în cercurile cele mai înalte ale curţii şi aristocraţiei otomane, stabilind

totodată legături cu reprezentanţi diplomatici ai diferitor ţări europene – Franţei,

Rusiei, Olandei ş.a. Este apreciat în cercurile înaltului cler ortodox, precum şi în

cele ale oamenilor de ştiinţă de cea mai aleasă cultură din capitala imperiului.

Datorită cunoştinţelor căpătate în patrie, cât şi celor dobândite la Istanbul, în

mediul unor mari personalităţi ale culturii europene şi orientale, Dimitrie devine

un om de cea mai aleasă pregătire intelectuală.

    Între anii 1691-1693 a trăit la curtea domnească a tatălui său. După toate

probabilităţile, Dimitrie Cantemir a manifestat interes faţă de viaţa politică încă

din copilărie, de pe când tatăl său a urcat în scaunul Ţării Moldovei (1685). Ca

fiu de domn, se văzu în drept să-l urmeze pe tatăl său în tronul Ţării Moldovei,

după ce acesta se stinse din viaţă în 1693. Cronicile autohtone, alte documente

ale vremii îl atestă pe Dimitrie Cantemir în scaunul domnesc doar pe parcursul

lunilor martie-aprilie 1693. Deşi susţinut de unii mari boieri din ţară (Iordache

Ruset, Lupu Bogdan), care ar fi dorit să profite de tinereţea voievodului pentru

a-l subordona intereselor sale, sultanul nu l-a îmbrăcat cu caftan domnesc şi,

prin urmare, el fu nevoit să renunţe la tron. Evenimentul s-a consumat fără

7

oarecare urmări pentru Dimitrie Cantemir şi el a revenit la Istanbul,

continuându-şi cu şi mai multă râvnă activităţile cărturăreşti.

    În anii primei domnii a fratelui său, Antioh Cantemir (1695-1700),

Dimitrie îndeplineşte misiunea de capuchehaie4, adică de reprezentant al

domnului la Constantinopol, fapt care l-a plasat în cercurile politice şi

diplomatice ale curţii otomane, iar această împrejurare i-a permis să fie informat

din prima sursă despre tot ce se petrecea mai important în materie de relaţii

internaţionale şi politică în imperiu, în ţările europene şi în ţările române. În

1699 Dimitrie Cantemir se căsătoreşte cu Casandra, fiica domnului muntean

Şerban Cantacuzino. Evenimentul – ordinar la prima vedere – s-a răsfrânt în

modul cel mai direct asupra relaţiilor politice dintre Ţara Românească şi

Moldova. Căci văzându-se ginere al fostului domn muntean Dimitrie Cantemir

şi-a declarat pretenţiile de a ocupa scaunul domnesc al ţării vecine. Faptul viza

direct  interesele lui Constantin Brâncoveanu, pe atunci domn al Ţării

Româneşti (1688-1714), care, bineînţeles, se apăra cu hotărâre de toţi rivalii săi.

Rivalitatea şi suspiciunea reciprocă dintre Dimitrie Cantemir şi Constantin

Brâncoveanu s-a menţinut multă vreme, făcând să izbucnească, cu anumite

ocazii, cu o vigoare deosebită. Aceste evenimente s-au reflectat şi în unele opere

cantemiriene. De asemenea, aflarea lui Dimitrie Cantemir  în mediul elitei

otomane de la Constantinopol, l-a făcut să participe în diferite campanii militare

ale oştilor turceşti, acumulând o experienţă politică, dar şi militară. Astfel, în

1697 viitorul domn participă în tabăra otomană la luptele de la Petrovaradin şi

Zenta. Înfrângerea catastrofală suferită de oştile sultanului Mustafa al II-lea

(1695-1703) în faţa austriecilor, l-au condus încă de pe atunci pe tânărul

Cantemir la o importantă concluzie în plan politic: puternicul Imperiu Otoman

începe să decadă. Ulterior, teza a fost tratată şi argumentată pe larg de el   în

celebra-i operă Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman.

4 Harea, Vasile, Dimitrie Cantemir şi fiul său Antioh. Studii. Ed. de Sorina Bălănescu şi Mihail Harea, Iaşi,1999, pag. 78.

8

    Pe de altă parte, în aceşti ani viaţa îi oferă şi o altă experienţă, care îi

tensionează relaţiile cu fratele său Antioh. Este vorba despre unele proprietăţi,

de altfel destul de modeste, lăsate de Constantin Cantemir fiilor săi. Dimitrie s-a

văzut nedreptăţit de partajul acestor averi, pe care îl făcuse fratele său.

Încordarea, apărută între cei doi fraţi, trece însă pe planul al doilea, când în

1699, în anumite împrejurări, nu fără concursul Porţii Otomane şi probabil al

voievodului muntean, Antioh Cantemir pierde tronul Ţării Moldovei în folosul

lui Mihai Racoviţă. Pe de altă parte, domnul Ţării Româneşti Constantin

Brâncoveanu văzând în Dimitrie un rival puternic ca ginere de voievod

muntean, îşi intensifică intrigile sale contra lui, reuşind pentru un timp scurt,

prin intermediul oamenilor săi de la Constantinopol, să obţină surghiunirea lui

Dimitrie Cantemir. Deoarece Antioh Cantemir refuză să-şi răscumpere fratele,

Dimitrie reuşeşte să-şi recapete libertatea cu ajutorul ambasadorului Franţei la

Istanbul.

    Următorii ani s-au dovedit a fi mai liniştiţi pentru  Cantemireşti5. Pe de o

parte, Dimitrie reuşi să-şi îmbunătăţească întrucâtva relaţiile cu Constantin

Brâncoveanu, obţinând chiar în schimbul averilor confiscate ale  soţiei sale, o

pensie anuală din partea voievodului muntean. În acelaşi timp, în condiţiile

favorabile survenite prin faptul că mare vizir al Porţii Otomane deveni Tebendar

Mehmed-paşa, prietenul lui Dimitrie Cantemir, în 1705-1707 domn al Moldovei

devine din nou Antioh Cantemir. Frământările şi rivalităţile politice din centrul

şi estul Europei conduc la conflicte armate de proporţii, în primul rând dintre

Suedia şi Rusia, evenimente faţă de care nu rămâne indiferentă nici Poarta

Otomană. După ce Carol al XII-lea suferă o înfrângere zdrobitoare din partea

armatei ruse, care îl avea în frunte pe ţarul Petru cel Mare, situaţia se complică

brusc şi pentru Imperiul Otoman, deoarece evenimentele s-au deplasat din zona

Mării Baltice în cea situată în apropiere de stăpânirile otomane din nordul Mării

5 Maxim Mhai,  Brâncoveanu şi Cantemireştii. Documente noi din arhivele turceşti, în Arta istoriei. Istoria artei. Acad. R. Theodorescu la 65 de ani, Bucureşti, 2004, p. 125-138.  

9

Negre. În condiţiile când Carol al XII-lea s-a refugiat după înfrângerea de la

Poltava în hotarele Imperiului Otoman, lângă cetatea Bender pe Nistru (la

Varniţa), iar sultanul acordă tot sprijinul regelui suedez, pericolul unei

confruntări directe dintre Rusia şi Imperiul Otoman devine iminent. În

asemenea condiţii, Poarta caută să instaleze în tronul Ţării Moldovei un domn

în care să aibă toată încrederea. După mai multe căutări şi  ezitări turcii îl aduc

în scaunul domnesc de la Iaşi pe Dimitrie Cantemir, care, aflându-se de mai

mulţi ani la Constantinopol şi fiind bine cunoscut în sferele politice cele mai

înalte de la curtea  sultanului, se considera că merită toată încrederea. Astfel, în

împrejurări extrem de complicate, Dimitrie Cantemir deveni, la 14 noiembrie

1710, domn al Ţării Moldovei.

    Trecându-şi pe un plan secundar preocupările cărturăreşti, noul domn

moldovean a început să se ocupe cât se poate de temeinic de treburile ţării. În

scurtă vreme caută să-şi apropie boierimea căreia încearcă să-i împărtăşească

planurile sale de izbăvire a Ţării Moldovei de stăpânirea otomană cu sprijinul

lui Petru cel Mare, ţarul rus ce se impusese strălucit în faţa Europei de atunci.

Fie sub influenţa concluziilor proprii de mare declin al Imperiului Otoman, fie

sub influenţa unor personalităţi politice, cum ar fi, de exemplu ambasadorul

Rusiei la Constantinopol P. A. Tolstoi ş.a., Dimitrie Cantemir ajunge la

convingerea că s-au creat cele mai favorabile împrejurări de a scoate ţara de sub

stăpânirea turcilor, în alianţă cu cea mai mare putere creştină ortodoxă de atunci

– Rusia. În scurtă vreme, Dimitrie Cantemir stabileşte legături cu ţarul Petru în

vederea încheierii unei alianţe antiotomane. Ca urmare a tratativelor secrete

dintre cele două părţi la Luţk, la 13 aprilie 1711, este  întocmit  un tratat de

alianţă. Se admite (şi pe deplin întemeiat), că textul tratatului a fost elaborat de

Dimitrie Cantemir şi remis lui Petru I de către trimisul Moldovei Ştefan Luca.

Aprobat de ţar, documentul a fost promulgat sub forma unei diplome date de

Petru I domnului Ţării Moldovei. Tratatul de la Luţk cuprinde 17 articole. În

primul articol se stipula că ţarul ia “sub oblăduire” pe domn şi întreg poporul

10

ţării. După scuturarea stăpânirii otomane, Moldova va înceta să plătească tribut

şi alte dări Porţii, se restabileau hotarele vechi ale Ţării Moldovei de până la

instaurarea dominaţiei otomane. În continuare se arăta că Moldova urma să

treacă sub protectoratul Rusiei, care garanta integritatea teritorială a

principatului şi se obliga să nu se amestece în treburile lui interne. Scaunul

domnesc era rezervat dinastiei Cantemireştilor, acţiune prin care Moldova

trebuia să devină o monarhie absolută şi ereditară. După unele aprecieri,

Tratatul de la Luţk este un model de prudenţă şi abilitate diplomatică, prin care

Dimitrie Cantemir urmărea obţinerea independenţei şi integrităţii teritoriale a

Moldovei. Tratatul n-a fost tradus în viaţă, deoarece campania de la Prut, care a

urmat în vara anului 1711, nu s-a încununat de succes.

I.F.Zubov, G.P.Tepcegorski, "Teza teologicăa lui Laurenţiu de Transilvania", gravură, 1712 

În conformitate cu înţelegerile secrete dintre Petru I şi reprezentanţii lui

Dimitrie Cantemir, în scurtă vreme, la 30 mai 1711, armata rusă, în frunte cu

ţarul, trece Nistrul6. Se spune că alături de “polcurile” ruseşti, au intrat în ţară şi

patru regimente de voluntari moldoveni. Din partea sa, Dimitrie Cantemir a

adunat în 15 zile o oaste moldovenească în frunte cu 17 “polcovnici” şi 170 de

“rotmiştri”, cu steaguri a câte 100 de oameni fiecare. Însă din criză acută de

timp el n-a reuşit să adune numărul scontat de oşteni. Nu s-a soldat cu rezultate

concrete nici înţelegerile lui Petru cel Mare cu domnul Constantin Brâncoveanu,

6 Stroia, Marian, Prima confruntare ruso-turcă pentru supremaţie la Dunărea de Jos la începutul sec. XVIII; campania de la Prut, în Revista istorică. Bucureşti. Serie nouă. Tom XV, nr. 1-2, 2004, p. 41-62.

11

căci aproape concomitent cu intrarea armatei ruse în Moldova, Ţara

Românească este invadată de o numeroasă oaste otomană. Şi-a spus cuvântul în

sens negativ şi oboseala oştirilor ruse de pe urma marşurilor istovitoare, precum

şi lipsa acută de provizii. Pe deasupra, Ţara Moldovei era bântuită în vara aceea

şi de o secetă cumplită, care a redus cu mult posibilităţile completării rezervelor

alimentare şi furajere ale armatei. Toate acestea au făcut ca raportul de forţe în

ciocnirile directe dintre cele două părţi beligerante să fie defavorabil aliaţilor

creştini. O uriaşă oaste otomană a trecut Dunărea. Bătălia decisivă a avut loc la

8-9 iulie 1711, lângă satul Stănileşti de pe Prut. Aici oastea turco-tătară cu un

efectiv de 200 de mii de oameni încercui armata ruso-moldovenească, care

număra ceva mai mult de 40 mii şi care se pomeni în scurtă vreme într-o situaţie

critică. Fiind izolată de efectivele ei principale, de ţară în general, oastea moldo-

rusă, din cauza lipsei de muniţii, de alimente, apă şi a imposibilităţii de a primi

întăriri, a început să cedeze. În condiţiile create ale unei inevitabile înfrângeri

militare, cei doi aliaţi creştini încearcă să obţină încheierea unei păci cât mai

onorabile. La 12 iulie 1711 este încheiat un tratat (armistiţiu) de pace, conform

căruia armata rusă este impusă să părăsească Moldova.

    Această înfrângere a avut urmări dintre cele mai grele pentru Ţara

Moldovei, pe care, în urma “hainirii” lui Dimitrie Cantemir, turcii erau gata s-o

transforme în paşalâc. Împreună cu circa 4 mii de consângeni (mulţi boieri cu

familiile lor, precum şi reprezentanţi ai diferitor categorii de slujbaşi), Dimitrie

Cantemir părăseşte Moldova luând drumul pribegiei spre Rusia. În urma lor

turcii şi tătarii au supus ţara unui jaf aproape fără precedent – cetatea Hotinului

este transformată în raia (1714-1715), iar tronul ţării este dat pe mâna grecilor

fanarioţi. Dimitrie Cantemir şi familia sa, mai mulţi boieri, slujitori, militari ş.a.,

în număr de circa o mie (dintre cei plecaţi iniţial), au rămas pentru  totdeauna în

Rusia. Atât Dimitrie Cantemir, cât şi alţi refugiaţi au primit moşii şi unele

drepturi nobiliare ruseşti. În iarna anului 1711-1712, În drum spre locul de

destinaţie, Dimitrie Cantemir  suferă o pierdere grea. I se stinge din viaţă soţia

12

Casandra – o femeie deosebit de cultă şi înţeleaptă, precum şi unul din fii. În

cele din urmă, Dimitrie Cantemir primeşte moşii în apropiere de Moscova unde

întemeiază un sat – Dimitrievka, precum şi unele averi imobile în Moscova şi

Petersburg. Aici se ocupă mai multă vreme de treburile sale cărturăreşti, de

educaţia şi instruirea copiilor, mai ales a lui Antioh (născut în 1709 la Istanbul),

precum şi de treburi gospodăreşti, construind chiar şi o biserică după un proiect

propriu.

    În lunile de iarnă se afla mai mult în casele de la Moscova, unde lucra

intens la mai multe din operele începute cu ani în urmă, fie  în Moldova, fie la

Istanbul, coresponda cu ţarul, cu alţi demnitari ruşi, cu oameni de ştiinţă, mai cu

seamă de origine germană, care se stabiliseră într-un număr destul de mare la

Petersburg. Prin intermediul acestora, Dimitrie Cantemir începe să fie cunoscut

în mediile ştiinţifice şi academice din Germania, în special la Academia de

Ştiinţe din Berlin. Drept urmare, aici încep să fie cunoscute unele din operele

sale, atât cele ce ţineau de istoria, cultura şi civilizaţia poporului român, cât şi

cele consacrate valorificării civilizaţiei orientale turco-arabo-persane, Cantemir

bucurându-se de faima de savant orientalist de vastă cultură intelectuală şi de

autor al unor lucrări  ce prezentau un mare interes pentru oamenii de ştiinţă din

Germania de atunci. Iată de ce, la propunerea unor oameni de ştiinţă germani

aflaţi în serviciul ţarului, în 1714 Dimitrie Cantemir este ales membru titular al

Academiei din Berlin pentru Secţiunea ştiinţelor orientale7.

    În corespondenţa sa purtată cu ţarul, cu alţi demnitari ruşi, Dimitrie

Cantemir cerea să i se dea un serviciu pentru “a nu mânca pâinea degeaba”8.

Mai cerea permisiunea trimiterii fiilor săi la studii în străinătate, precum şi

organizarea unei noi campanii împotriva Porţii Otomane, care să-i permită

redobândirea scaunului domnesc. Însă aceste rugăminţi nu i-au fost îndeplinite

7 Truţer, T., Aspecte inedite privind relaţiile lui Dimitrie Cantemir cu Academia din Berlin ,în Forum. Revista învăţământului superior, Bucureşti, 1971, nr. 10, p. 75-81.8 David, P., I., Dimitrie Cantemir şi urmaşii săi în Rusia, exemplu de demnitate şi patriotism, în Biserica Ortodoxă Română, 1974, 92, nr. 7-8, p. 928-955.

13

niciodată. Cât priveşte rugămintea de a fi încadrat în aparatul de stat al lui Petru,

ea i-a fost îndeplinită cu destulă întârziere – doar în 1719, dar nu înainte ca el să

facă mai multe drumuri în noua capitală a Rusiei, unde să-l cunoască mai

îndeaproape pe Petru şi pe demnitarii din anturajul său. Drept urmare, fostul

domn moldovean este apreciat destul de înalt la curtea ţarului, cu atât mai mult

că între timp se căsătorise cu una din cneaghinele ruse – Anastasia Trubeţkaia.

În asemenea împrejurări, când ţarul pregătea o nouă campanie militară în sud,

Dimitrie Cantemir se potrivea de minune ca sfetnic în probleme orientale şi de

aceea a fost pus în slujba ţarului în cele mai înalte sfere ale puterii imperiale

ruse. În 1719 Dimitrie Cantemir devine senator şi unul dintre cei mai apropiaţi

consilieri ai lui Petru I în probleme de politică orientală a Imperiului Rus.

    În timpul campaniei “persane” din 1722-1723, Dimitrie Cantemir a fost

şeful cancelariei imperiale de campanie şi unul dintre sfetnicii intimi ai ţarului.

Dintre acţiunile din această perioadă a vieţii  şi activităţii lui Dimitrie Cantemir

sunt remarcate apariţia de sub tipar la Petersburg, în 1722, a cărţii sale despre

sistemul religiei mahomedane, a unei lucrări cu caracter istorico-geografic

Despre Zidul Caucazian, precum şi a altor lucrări. Anumiţi istorici admit că în

Rusia a fost elaborată şi  varianta în limba latină a Hronicului a vechimei

romano-moldo-vlahilor, lucrare pe care, după unii cercetători, Dimitrie

Cantemir ar fi pierdut-o într-un naufragiu pe Marea Caspică, pe când făcea cale

întoarsă din campania persană. Efortul şi activitatea destul de intensă pe

multiple planuri din aceşti ani au agravat mult starea sănătăţii lui Dimitrie

Cantemir, care suferea de diabet zaharat. La scurt timp după întoarcerea dintr-

un drum greu şi plin de primejdii, Dimitrie Cantemir se stinge din viaţă la 21

august 1723 la moşia sa Dimitrievka şi este înmormântat în biserica construită

de el  la Moscova. Astfel s-a încheiat viaţa uneia dintre cele mai mari

personalităţi ale culturii şi spiritualităţii româneşti de la hotarul sec. XVII-

XVIII.

14

    În 1935, în condiţiile când între România şi fosta Uniune Sovietică s-au

stabilit relaţii diplomatice, osemintele distinsului om politic şi cărturar Dimitrie

Cantemir au fost aduse  în ţară şi înhumate la biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

1.2. Dinastia Cantemir

De-a lungul istoriei sale multiseculare în tronul Ţării Moldovei s-au

perindat mai multe dinastii voievodale care s-au impus fiecare prin personalităţi

remarcabile şi au lăsat o urmă adâncă în destinele acestui pământ. Sub sceptrul

lor ţara şi-a extins hotarele până la Nistru şi Mare. Dintre aceştia au făcut parte

voievozii Dragoş şi Bogdan I, Petru I Muşat şi Alexandru cel Bun, Ştefan cel

Mare şi Petru Rareş, care au înălţat mănăstiri şi cetăţi, oraşe şi sate, au apărat cu

spada şi cu înţelepciunea lor meleagul de atâtea primejdii şi invazii străine,

înscriind prin faptele lor Ţara Moldovei în orbita istoriei şi valorilor culturale şi

spirituale europene. 

    Un capitol aparte a înscris în analele Ţării Moldovei, a altor ţări şi

popoare o altă dinastie, de astă dat de obârşie cu totul modestă, fiind vorba de

neamul Cantemireştilor9, care s-a impus printr-un şir de personalităţi

remarcabile în secolele XVII-XVIII, pe tărâm politic, militar, diplomatic şi

cultural-ştiinţific.

Stema Moldovei din 1716

9 Bogdan, Emanuel, R., Originea şi înrudirile primilor Cantemireşti, în Arhiva Genealogică. Iaşi, 1997, 4, nr. 1-2, p. 201-205.

15

O primă figură din şirul generaţiilor acestei dinastii, care a lăsat urme

adânci în istorie pe parcurs de circa un secol şi jumătate a fost Constantin

Cantemir, domn al Moldovei (1685-1693), care îşi trăgea obârşia dintr-o familie

de ţărani din satul Silişteni (de unde i s-a mai zic şi „Silişteanu”), din ţinutul

Fălciului, Ţara de Jos. Acesta din tinereţe s-a făcut remarcat ca mercenar în

oastea leşească. După mai mulţi  ani s-a întors pe meleagurile natale unde a

deţinut mai multe dregătorii, la început mai mici, apoi tot mai înalte în Ţara

Românească şi mai ales în Moldova, ca spre sfârşitul vieţii să urce în scaunul

voievodal din Iaşi. Ca domn al ţării a încercat să reziste la toate provocările

timpului, de altfel, pline de primejdii, războaie şi dări deosebit de grele către

Poarta Otomană.   Multe dintre peripeţiile şi activităţile sale din tinereţe, dar şi

de aflare în scaunul ţării au fost descrise mai târziu într-una din operele fiului

său Dimitrie Cantemir, fiind vorba de „Viaţa lui Constantin Cantemir”10, fiind

printre puţinii domni, care şi-au dat obştescul sfârşit pe când era în tronul ţării.

Dacă activitatea sa militară şi politică nu rareori este apreciată critic, apoi faptul

că, deşi era un om fără ştiinţă de carte, a ştiut să dea copiilor săi o educaţie

aleasă, a fost apreciat după merit. 

10 Panaitescu, P., P., Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1958, p. 102.

16

Domnii Moldovei Constantin şi fiul său Antioh, frescă la mănăstirea Mera, jud. Vrancea

La o treaptă mult mai înaltă de afirmare au urcat fiii lui Constantin

Cantemir – Antioh (1670-1726) şi mai ales Dimitrie (1673-1723). Cel dintâi fiu,

Antioh,  s-a impus prin activitatea sa politică şi diplomatică, la început ca

reprezentant al tatălui său la curtea otomană, apoi în rang de domn al Ţării

Moldovei în două rânduri (1695-1700; 1705-1707), fiind apreciat în cronicile

vremii ca un bun diriguitor de ţară.   

17

 Domnul Moldovei Antioh Cantemir, portret după N. Iorga, Sibiu, 1930

Antioh Cantemir a jucat un anumit rol în viaţa şi activitatea lui Dimitrie

Cantemir, sprijinindu-l în mai multe situaţii legate de afirmarea acestuia în plan

cărturăresc, editându-i prima sa operă la 1698, ajutându-l să-şi înfiripeze

familia, iar mai târziu cei doi fraţi să se sprijine reciproc în mediul intrigilor

ţesute împotriva lor la Constantinopol.  La rândul său Antioh a lăsat mai mulţi

urmaşi dintre care fiii (Constantin şi Dimitrie), nepoţii şi strănepoţii săi au făcut

o remarcabilă carieră militară în armata rusă.

    Una din figurile cheie ale acestei dinastii a fost cel de-al doilea fiu al

bătrânului voievod Constantin – Dimitrie, care şi-a înscris numele pe

firmamentul patriei sale, dar şi a marilor imperii de atunci – cel otoman şi cel

ţarist, ca personalitate politică de prim rang. În istoria Ţării Moldovei el face

arte din pleiada marilor voievozi şi domni, care, jertfind totul a încercat prin

sabie şi alianţă cu una din marele puteri creştine de atunci să scuture nesuferita

stăpânire otomană. În  Imperiului Otoman, în mediul capitalei de pe ţărmul

Bosforului, Dimitrie Cantemir s-a manifestat ca influentă personalitate politică

şi culturală, ca muzician şi compozitor de muzică turcească; iar în capitala

Imperiului Rus - ca aliat de nădejde şi ca consilier de taină şi senator al lui Petru

cel Mare. Toate aceste activităţi sunt eclipsate în mare parte de strălucitele sale

opere cărturăreşti, pe care le-a lăsat posterităţii. Mai ales prin tratatele sale

ştiinţifice fundamentale el şi-a înscris numele printre marile personalităţi ale

culturii naţionale şi europene, ca istoric, filosof, geograf, cartograf, orientalist,

etnolog, ş.a.  

18

Portretul unui nobil european din Constantinopol de la sfîrşitul secolului al XVII-lea, (Dimitrie Cantemir?), de un pictor necunoscut (Muzeul de artă şi ceramică din Rouen)

Celui dintâi născut în familia lui Dimitrie şi Casandra  – Maria Cantemir

(1700-1757) i s-a dus vestea la curtea imperială de la Sankt-Petersburg11 şi în

înalta societate aristocratică rusă de femeie deosebit de cultă, cu vaste interese

cărturăreşti şi ştiinţifice, de bun gospodar, care a ştiut să-şi administreze cu

multă pricepere moşiile şi averile şi să poarte de grijă celorlalţi fraţi ai săi.

Cultura ei s-a făcut cunoscută mai ales prin corespondenţa cu fratele său mai

mic Antioh.  Alţi trei copii ai voievodului moldovean, Matei, Constantin,

Şerban, încă de minori, după stabilirea tatălui lor în Rusia în 1711, au fost

înscrişi în vestitul polc de gardă „Preobrajenski” a lui Petru I. Ajunşi la

maturitate, fiecare dintre ei au făcut timp de mai mulţi ani serviciul militar,

învrednicindu-se de diferite ranguri ofiţereşti. Dacă Matei şi Constantin şi-au

întemeiat familie, căsătorindu-se cu reprezentante ale nobilimii ruse, neavând

urmaşi, apoi cel din urmă, Şerban-Serghei, participând la o campanie militară,

s-a ales cu o frumoasă prizonieră turcoaică, care l-a înzestrat cu două fiice. Cei

trei fraţi Cantemireşti, încheindu-şi cariera militară s-au ocupat de activităţi

edilitar–gospodăreşti, construindu-şi curţi frumoase şi înjghebându-

şi economii profitabile.

11 Kidel, Al.,  Urmaşii lui Dimitrie Cantemir în Rusia, în Octombrie, Chişinău, 1945, nr. 1, p. 127-133. – Cu alfabet rusesc.

19

    Cel mai de seamă dintre urmaşii lui Dimitrie Cantemir a fost Antioh

Cantemir (1708-1744), care din fragedă copilărie s-a remarcat prin capacităţile

sale mintale şi intelectuale deosebite. După ce a acumulat bogate cunoştinţe în

cele mai diverse domenii, întregindu-şi studiile atât sub îndrumarea personală a

tatălui său, cât şi a unor cărturari ruşi şi străini atât în casa părintească, cât şi la

instituţiile de învăţământ din Rusia de atunci, deja la o vârstă abia trecută de

adolescenţă, a început să joace un rol deosebit de important în viaţa politică a

Imperiului la hotarul anilor 20-30 ai sec al XVIII-lea. Drept urmare, la vârsta de

23 de ani, este numit ambasador şi plenipotenţiar la Londra (1732-1738), apoi la

Paris (1738-1744), remarcându-se ca diplomat iscusit. În paralel în aceşti ani, a

desfăşurat o vastă activitate în vederea editării scrierilor tatălui său în occident,

apoi ca poet şi scriitor satiric. A stabilit şi a întreţinut o interesantă

corespondenţă cu mari personalităţi ale culturii şi ştiinţei ruse, germane,

engleze, franceze ş.a., a acumulat o bogată bibliotecă de tip iluminist. S-a

distins prin vederile sale filozofice moderne, prin interesante opere literare şi

epistolare. 

Antioh (1708-1744), fiul lui D.Cantemir gravură după E.G.Vinogradov, 1761 

  Smaragda-Ecaterina12, mezina lui Dimitrie Cantemir, din căsătoria cu

Anastasia Trubeţkaia, s-a făcut remarcată în înalta societate rusă şi europeană,

ca o persoană de o rară inteligenţă şi cultură, care a pus temeliile unei prime

12 Pascu, Giorge, Viaţa şi opera lui Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1924, pag. 90.

20

instituţii spitaliceşti pentru femei din Rusia. Prin efortul ei financiar au fost

trimişi la studii în străinătate numeroşi tineri ruşi.

Capitolul 2. Dimitrie Cantemir – reprezentant al umanismului românesc

21

Cel mai mare reprezentant al umanismului românesc. A avut o formaţie

enciclopedică cu preocupări în diferite domenii: istoria, filozofia, literatura,

matematica, limbi orientale, muzica. Ca om al renaşterii, Dimitrie Cantemir şi-a

desfășurat activitatea într-o epocă a înfloririi a culturii române. A fost o

personalitate multilaterală, care a realizat prima sinteză a culturii naţionale,

pregătind apariţia iluminismului. Marea majoritate a operelor sale se bazează pe

o vastă documentaţie, folosind izvoare străine în limbile germană, franceză,

rusă, polonă, turcă. Multe lucrări au fost elaborate iniţial în limba latină.

Referindu-se la locul şi importanta lui Dimitrie Cantemir în cultura

românească, George Călinescu afirma: Cantemir este un Lorenzo Medici al

nostru, Zoe D. Buşulenga: Cantemir a fixat un tip de intelectual plurivalent.

Nota originală pe care o aduce Cantemir în epoca sa este cutezenta

intelectuală.

Ca domnitor, în scurta sa domnie Cantemir a dovedit vederi progresiste.

A înlăturat vechile funcţii boiereşti; i-a scutit pe ţărani de o parte a din dări; a

obligat mănăstirile să plătească dări; a urmărit formarea unui stat

centralizat ,care să limiteze puterea marilor boieri; a realizat a alianţă

antiotomană cu Petru I., ţarul Rusiei. Pentru meritele sale ştiinţifice şi literare,

Dimitrie Cantemir a fost ales membru al Academiei din Berlin13.

2.1. Omul politic Dimitrie Cantemir

Activitatea politică a lui Dimitrie Cantemir în calitate de domnitor al

Moldovei a fost de scurtă durată, incluzând anul 1693 şi mai apoi, după o

perioadă de aşteptare de circa 17 ani, intervalul de timp 1710-1711. Prima

domnie poate fi calificată mai degrabă ca fiind una neformală, deoarece fiind

ales în ţară, n-a primit confirmare din partea Porţii, act care a demonstrat

statutul de suzeranitate a statului Moldova faţă de Imperiul Osman.

13 Truţer, T., Aspecte inedite privind relaţiile lui Dimitrie Cantemir cu Academia din Berlin,în Forum. Revista învăţământului superior, Bucureşti, 1971, nr. 10, p. 75-81.

22

Domnia din anii 1710-1711, confirmată de autorităţile imperiale, Dimitrie

Cantemir fiind considerat o persoană politică de încredere a sultanului, se

distinge cu precădere în istoria statului Moldova prin tentativa susţinută de

abandonare a statutului de suzeranitate şi dobândirea calităţii de actor suveran şi

independent, în sensul că suveranitatea aparţine monarhului. Evident, Dimitrie

Cantemir a fost conştient de consecinţele şi riscurile acestui demers, atât pentru

ţară, cât şi pentru sine şi familia sa, dar a exprimat convingerea fermă că

proiectul său politic de modernizare şi ambiţiile sale pot fi realizate numai în

condiţiile funcţionării unui stat suveran şi independent. De fapt, miza a fost

foarte mare: sau instaurarea monarhiei creditare şi instituirea unei dinastii noi,

sau drumurile pribegiei, în cazul fericit, păstrând speranţa reîntoarcerii, iar în

cazul cel mai rău, prizonieratul şi decapitarea publică. Dimitrie  Cantemir a

riscat, încercând să profite de conjunctura internaţională, pe care a considerat-o

a fi favorabilă şi mizând totodată pe numeroasele relaţii stabilite cu

reprezentanţii diplomatici în timpul aflării la Istanbul, dar n-a reuşit decât să se

înscrie în lista tentativelor, de altfel puţine la număr, de a elibera ţara de sub

suzeranitate. În aspect strategic această tentativă a fost fondată pe înţelegerea

corectă a structurii şi funcţionării sistemului european al relaţiilor

internaţionale: alierea cu o putere mare, chiar şi prin încălcarea echilibrului în

formare, dat fiind că acest principiu nu se aplica în Europa de Sud Est în

relaţiile cu Imperiul Otoman, iar Rusia era antrenată în câteva războaie14.

    Însă în cazul obţinerii succesului scontat, Dimitrie Cantemir preconiza să

implementeze prevederile proiectului său politic, al cărui obiectiv strategic a

fost modernizarea. În primul rând ţara să fie guvernată în spiritul legilor raţiunii

şi naturii lucrurilor de un domnitor luminat, care ar da dovadă de

responsabilitate înaltă faţă de soarta ţării, ar ţine cont de aspiraţiile supuşilor, ar

promova în funcţii înalte de conducere oameni oneşti şi devotaţi Patriei, ar

14 Gheorghiu, Mihnea, Orizontul cultural-politic al lui Dimitrie Cantemir, în 300 de ani de la naşterea lui Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1974, p. 133-140.

23

cârmui cu dreptate, deoarece „când stăpânii miluiesc şi ceartă cu dreptate,

supuşii ascultă şi slujesc din dragoste”. Prin urmare, Dimitrie Cantemir se

pronunţă pentru schimbarea sistemului de guvernământ prin reinstaurarea

monarhiei ereditare contra celei elective, considerând că stabilitatea şi

dezvoltarea pot fi asigurate în condiţiile unei dinastii luminate. De fapt, el este

un precursor al „absolutismului luminat”, destul de răspândit în secolul al

XVIII-lea, subliniind că un monarh luminat trebuie să aibă grijă de binele

societăţii şi de dezvoltarea economiei, ştiinţei şi culturii. Monarhia, în opinia lui

Dimitrie Cantemir, este fondată pe dreptul ereditar, iar încetarea ei în Moldova a

fost cauza principală a dezastrelor ce au cuprins ţara, ea devenind neomogenă,

cuprinsă de conflicte de interese şi în rezultat s-a ruinat.

    În al doilea rând, domnitorul trebuie să acorde întregul sprijin bisericii

creştine, datoria şi totodată drepturile lui fiind de a controla şi supraveghea ca

predica şi comportamentul feţelor bisericeşti să corespundă normelor şi

canoanelor ortodoxiei, să numească mitropolitul, episcopii şi egumenii

mănăstirilor, precum şi să judece slujitorii cultului în baza legii şi dreptăţii, în

spiritul credinţei şi adevărului. La rândul său, domnitorul este judecat de

Dumnezeu şi de conştiinţa sa. Prin urmare, această prevedere se înscrie în

spiritul tradiţionalismului ortodox, care presupune aservirea, în cazul dat totală,

a bisericii de către stat, obiectivul major urmărit fiind consolidarea puterii

supreme prin asigurarea susţinerii din partea autorităţii ecleziastice şi implicit, a

poporului.  Aşadar, Dimitrie Cantemir pledează pentru autoritatea absolută în

stat a monarhului ereditar asupra tuturor supuşilor şi acordarea dreptului

suveran de a judeca şi pedepsi. Domnia absolută este firească pentru Moldova,

datorită autorităţii supreme a suveranului, înzestrat cu prerogativele de a declara

război şi a încheia pace, datorită ei a fost posibilă asigurarea neatârnării ţării, iar

slăbirea acestei calităţi a constituit cu precădere un rezultat al cauzelor externe.

    În ordinea de idei relevată, Dimitrie Cantemir prezintă o interpretare

semnificativă a teoriei ciclurilor, subliniind că societatea cunoaşte un proces

24

intern de creştere şi descreştere, iar oamenii nu pot stopa decăderea, acest

fenomen fiind o axiomă infailibilă, dar sunt în măsură să-l cunoască şi să-l

înţeleagă.

 "Cercetarea fizică a monarhiilor", foaie de titlu a paginii de manuscris 

În evoluţia relaţiilor internaţionale Dimitrie Cantemir de asemenea aplică

mişcarea circulară, identificând patru monarhii mondiale care se succed şi

menţin o structură imperială a sistemului internaţional. De fapt, conceptul de

ordine, de conţinut aristotelico-scolastic şi de nuanţă finalistă, bazat pe

principiile deiste, presupune necesitatea dispariţiei fenomenelor care contravin

legilor fireşti şi naturii lucrurilor, în cazul dat Imperiul Otoman, pentru a cărui

înlăturare este justificat un război drept15.

    Cuvintele lui Platon „a sluji nu numai sie, dar şi Patriei” sunt deseori

repetate de Dimitrie  Cantemir, care s-a consacrat cauzei eliberării de aservirea

suzerană a statului şi modernizării, considerându-se demn şi îndreptăţit pentru

instaurarea unei monarhii edificate pe principiile absolutismului luminat, adică a

unui regim autoritar.

15 Guboglu, M., Dimitrie Cantemir şi istoria Imperiului otoman, în Studii şi articole de istorie. Bucureşti, 1957, 2, p. 179-208.

25

2.2. Istoricul Dimitrie Cantemir

  Geniul lui Dimitrie Cantemir (1673-1723) s-a manifestat cu cea mai mare

putere în domeniul ştiinţei istorice, domeniu în care ne-a lăsat un şir de lucrări

fundamentale nemuritoare16.

 Portretul lui D.Cantemir din 1720-1723 

O parte din ele ţin de istoria naţională, iar altele, de istoria universală. Din

prima categorie de scrieri fac parte Hronicul a vechimei romano-moldo-

vlahilor, Istoria Moldo-Vlahica, Istoria ieroglifica, Descrierea Moldovei, Viaţa

lui Constantin Cantemir, Întâmplările Cantacuzinilor ş.a. Din ce-a dea doua

categorie de lucrări face parte în primul rând Istoria Imperiului Otoman, Cartea

sistemei religiei mahomedane, Despre natura monarhiilor, ş.a17. Majoritatea

acestor opere Dimitrie Cantemir le-a scris în limba latină - una din limbile de

larga circulaţie şi utilizare în ştiinţa europeană din acele timpuri. Deşi lucrul

asupra acestor monumentale opere a fost început până la 1711, acumulările fiind

făcute atât în Moldova cât şi în capitala Imperiului Otoman (Istanbul), toate au

fost finisate în timpul activităţii sale în Rusia, între 1711-1723. Un stimulent

puternic in elaborarea operei sale istorice a fost pentru Dimitrie Cantemir

interesul mare pentru trecutul poporului său, a Imperiului turcesc şi a multor 16 Laudat, Ion, D., Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Iaşi, 1973, p. 110.17 Ghilaş, Victor,   Opera lui Dimitrie Cantemir – sursă de cercetare organologică, în Arta, Chişinău, 2004, p.57-60.

26

popoare învecinate din antichitate până în epoca contemporană a autorului.

Cunoaşterea profundă a izvoarelor istorice documentare, cronicăreşti, literare,

arheologice, numismatice, epigrafice, folclorice, ş.a., precum şi

cunoaşterea profundă a limbilor clasice (greacă, latină şi slavonă), orientale

(turca, persană şi arabă) şi a celor moderne europene, i-au deschis calea spre

largi orizonturi de cunoaştere în domeniul istoriei naţionale şi universale. La

toate acestea s-a adăugat atât memoria, cât şi capacitatea excepţională de analiză

şi sinteză a unu vast material istoric cuprinzând imense arii istorico-geografice

şi numeroase popoare. În elaborările sale istorice Dimitrie Cantemir s-a sprijinit

pe experienţa predecesorilor săi în materie de istorie naţională (Grigore Ureche,

Miron Costin, Constantin Cantacuzino ş.a.) şi de istorie universală, între care

marii istorici greci şi romani de la Herodot şi Plutarh până la numeroşi istorici ai

Bizanţului şi ai Europei medievale şi moderne din Italia, Germania, Olanda,

Polonia, Rusia ş.a.

În centru atenţiei hronicului se află istoria românilor de la cucerirea

Daciei de către romani în frunte cu Traian, până la sfârşitul sec. al XIII-lea,

când începe procesul intensiv de coagulare a ţărilor medievale româneşti între

care şi Ţara Moldovei.

 "Hronicul a vechimei romano-moldo-vlahilor", manuscris, foaie de titlu

  Cantemir consideră că în acest spaţiu cucerit de Traian au fost nimiciţi

dacii, in locul lor au fost aduşi colonişti romani, astfel încât prin neîntrerupta lor

27

trăire milenară populaţia din spaţiul carpato-danubiano-nord pontic („românii”

din Moldova, Valahia şi Transilvania) din timpul său constituie urmaşul direct

al coloniştilor romani aduşi de Traian de unde li se trage şi numele de români.

Istoria milenară a „romano-moldo-vlahilor” este strâns legată la Dimitrie

Cantemir, de istoria celor mai vestite neamuri antice a elinilor şi romanilor, iar

pe parcursul evului mediu - de cea a Bizanţului. Evenimentele sunt descrise în

strânsă legătură cu istoria popoarelor învecinate. Prin Hronic Dimitrie Cantemir

a căutat nu numai să cuprindă într-o lucrare de sinteză istoria poporului său în

integritatea sa, dar şi să trezească simţul demnităţii de neam nobil la cei de

aceeaşi obârşie cu el şi să-i cheme la lupta contra nesuferitului jug otoman.

Interesante pagini din Hronic şi Descrierea Moldovei 18 dedică Dimitrie

Cantemir proceselor de apariţie a Ţării Moldovei la est de Carpaţi, consolidării

acesteia ca stat independent. În această din urmă lucrare sunt prezentate

valoroase informaţii privind evoluţia istorica a Moldovei atât până, cât şi după

instalarea stăpânirii otomane (după Dimitrie Cantemir la începutul sec. XVI).

Ediţia germană a "Descrierii Moldovei", Frankfurt şi Leipzig, 1771

  Bogate informaţii mai ales privind domnia lui Constantin Cantemir

(1685-1693) autorul aduce în studiul său Viaţa lui Constantin Cantemir.

18 Borşci, A., Dimitrie Cantemir şi opera sa “Descrierea Moldovei”, în volumul Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Chişinău, 1957, p. 67-69.

28

    Deşi este o operă literară, romanul Istoria Ieroglifică 19 (finisat prin 1705)

constituie în acelaşi timp un autentic tratat de istorie recentă în care sunt

prezentate cu lux de amănunte rivalităţile dintre domnii Ţării Moldovei şi ai

Valahiei, precum şi cele dintre grupările boiereşti care prin lipsa lor de cultură şi

de simţul datoriei au făcut ca cele două ţări să cadă sub stăpânirea otomană, şi

să crească din an în an dările grele către Înalta Poarta. Istoria universală

Dimitrie Cantemir o vede ca o succesiune a patru monarhii – orientală, sudică,

de vest şi cea de nord, prin care se subînţelege, în cele din urmă, Rusia şi căreia

îi aparţine viitorul. În această concepţie Imperiul Otoman nu se înscrie, fiind

considerat o abatere de la calea firească istorică, trasată de Dumnezeu.  Dintre

operele care i-au adus faima cu adevărat europeană lui Dimitrie Cantemir a

fost Istoria Imperiului Otoman care în varianta originală manuscrisă numără

1086 pag. În baza unor numeroase cronici turceşti, persane, bizantine, şi post

bizantine, precum şi a mai multor autori vest europeni Dimitrie Cantemir

încearcă să reconstituie istoria unuia dintre cele mai mari puteri de atunci care s-

a întins pe trei continente, stăpânind numeroase popoare,  şi exercita o mare

presiune asupra ţărilor din centrul şi estul Europei.

 Foaie de titlu a primei ediţii în limba română a "Descrierii Moldovei", Iaşi, 1825 

  În linii mari, Istoria Imperiului Otoman cuprinde evenimentele de la

constituirea acestuia în jurul anului 1300 sub sultanului Osman I până la primele

19 Istrate, Ion, Despre barocul "Istoriei ieroglifice", în Steaua, 27, 7 (1976), p. 10-11.

29

decenii ale sec. al XVIII-lea. Ea este divizată în două părţi,  prima – până în

1672, a doua - după acesta din urmă dată, până către 1716. Materia este expusa

conform domniile sultanilor. Mai valoroasă este considerată a doua parte

a Istoriei, pe care Dimitrie Cantemir o cunoştea ca participant şi martor ocular

la evenimentele descrise. Deosebit de valoroase sunt considerate aşa numitele

„notationes”, adnotări sau comentarii pe care autorul le face cu ocazia descrierii

numeroaselor evenimente şi personalităţi din Imperiu implicate în procesul

istoric, în care sunt expuse sau caracterizate numeroase personalităţi ale istoriei

otomane. În aceleaşi „adnotări” autorul înserează numeroase informaţii ce ţin de

istoria Moldovei, de procesul de subjugare a acesteia şi de luptele duse de ţările

române, inclusiv Moldova, contra otomanilor. Istoria otomană prin ediţiile

engleze (1734-1735, 1756), franceză (1743) şi germană (1745), a cunoscut o

larga circulaţie în mediul politic şi ştiinţific al întregii Europe fiind apreciată

drept cel mai bun tratat de istorie a turcilor până la sfârşitul sec. al XVIII-lea20.

 "Istoria Imperiului Otoman", ediţie germană, Hamburg, 1745 

  Lucrările lui Dimitrie Cantemir conţin un şir de principii metodologice ce

ţin de cercetarea ştiinţifică şi de filosofie a istoriei care îl ajută să discearnă

adevărul, punând la temelie un număr cât mai mare de izvoare istorice, dar şi

ţinând cont de opiniile exprimate de alţi istorici în problemele luate în

dezbatere. Prin opera sa istorică Dimitrie Cantemir a făcut un salt enorm în

20 Maxim Mhai,  Brâncoveanu şi Cantemireştii. Documente noi din arhivele turceşti, în Arta istoriei. Istoria artei. Acad. R. Theodorescu la 65 de ani, Bucureşti, 2004, p. 125-138.  

30

ştiinţa istorică naţională punând temeliile istoriografiei noastre moderne şi

contemporane.  

2.3. Filosoful Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir (1673-1723) este cel mai  de seamă gânditor umanist

român şi totodată autor al primelor scrieri filosofice originale româneşti.

Studiază acasă greaca, latina şi filosofia cu fostul dascăl de limbă greacă la

şcoala domnească din  Iaşi, eruditul Ieremia Cacavela. La Academia Patriarhiei

Ortodoxe din Constantinopol îşi aprofundează studiile  în limbile antice şi

orientale, filosofie, literatură şi în noile curente din gândirea ştiinţifică21.

Concepţia despre lume a lui D. Cantemir a cunoscut de-a lungul vieţii

cărturarului o evoluţie în direcţia accentuării tendinţelor laice şi raţionaliste.

Lucrările sale de tinereţe, deşi plătesc tribut teologiei şi scolasticii, mărturisesc

despre contactul autorului lor cu ştiinţa şi filosofia Renaşterii şi cu raţionalismul

aristotelic.

 "Lumea şi Înteleptul", desene dintr-o copie manuscrisăa "Divanului" de la începutul secolului al XIX-lea

Prima sa operă “Divanul sau gâlceava înţeleptului  cu lumea” (1689)

afirmă o concepţie optimistă despre om, desigur că în limitele moralei creştine.

21 Pascu, Giorge, Viaţa şi opera lui Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1924.

31

“Divanul” constituie o expresie a tendinţelor laice şi raţionaliste, umaniste, care

se afirmă în cultura română în sec. al XVII-lea22.

 "Divanul", Iaşi, 1698."Herbul ţării" (foaia de titlu, verso)

  Scrierea “Imaginea de nedescris a ştiinţei sacre” (1700) încearcă să

integreze fizica, întemeiată pe recunoaşterea determinismului natural, într-un 

sistem teist.

  “Imaginea de nedescris a ştiinţei sacre” (1700)foaie de manuscris

Totodată această scriere atestă un interes pentru astrologie, pentru

ştiinţele oculte, “sacre”, interes specific multor reprezentanţi ai Renaşterii

europene. “Micul compendiu de logică” (1700) este o apoteoză a raţiunii.

22 Ghilaş, Victor,   Opera lui Dimitrie Cantemir – sursă de cercetare organologică, în Arta, Chişinău, 2004, p.57-60.

“Micul compendiu de logică” (1700)foaie de titlu, manuscris

Ştiinţa omenească nu mai e un “viciu”, şi mai ales, logica nu mai este o

“născocire a diavolului”, ca în  “Imaginea de nedescris a ştiinţei sacre”, ci o

“comoară a disciplinelor minţii”, “cheia porţilor celor mai bine ferecate ale

filozofiei”, “lumina naturală”, prin care  omul ajunge la adevărata înţelepciune.

Opera de maturitate a lui D. Cantemir se caracterizează prin tendinţa de

separare a ştiinţei, domeniului raţiunii, al argumentării logice, de teologie,

domeniu al credinţei. Aceste lucrări sunt “Istoria ieroglifică” (1705),

“Interpretarea naturală a monarhiilor” (1714), “Descrierea Moldovei” (1715),

“Creştea şi descreştea Porţii Otomane” (1714-1716), “Hronicul vechimii

româno-moldo-vlahilor” (1717-1723), “Sistema religiei mahomedane” (1722)

ş.a.

"Sistema religiei mahomedane", Sankt-Petersburg, 1722

  Fenomenele naturale şi istorice se supun, potrivit concepţiei lui Cantemir,

determinismului cauzal. Există o “ordine a naturii” şi tocmai aceasta este

obiectul ştiinţei, al cunoaşterii raţionale. Gânditorul separă în spirit raţionalist,

cunoştinţele dobândite pe calea cercetării faptelor de convingerile izvorâte din

credinţă, delimitează planul teologic de cel  filosofic. El defineşte, în “Istoria

ieroglifică”, “filosofia  fizică” care se ocupă de studiul “corpurilor naturale” de

credinţă a cărei lucrări “nici dovadă au, nici a să dovedi să pot”. D. Cantemir

subliniază importanţa simţurilor şi a experienţei în cunoaştere: “Toată ştiinţa în

povaţă simţurilor să află”, “toată cunoştinţa şi toată ştiinţa din înainte

mergătoarea simţire purcede”. De asemenea, pentru stabilirea adevărului,

important este experimentul: “experienţa şi ispita lucrului mai adevărată poate fi

decât toată socoteala minţii”.

    Ştiinţa şi filosofia au misiunea de a cerceta cauzele lucrurilor, ele nu

trebuie să se limiteze la înregistrarea faptelor, ci să afle cauzele fenomenelor, să

arate “nu numai cum şi ce s-au făcut”, ci şi “pentru ce aşe s-au făcut”.  Cantemir

afirmă existenţa unei ordini neîntrerupte a naturii şi chiar a unei evoluţii a

lucrurilor după o lege a mişcării ciclice, care presupune parcurgerea unor

momente de creştere şi descreştere. În spiritul deismului Cantemir nu admite

intervenţia divinităţii în desfăşurarea lucrurilor. Creatorul, - afirmă el, - “zidirea

săvârşind, de lucru să odihneşte”, iar mai departe “din veci şi până în veci

zidirea ca o slujnică după poruncă nepărăsit aleargă”. În opera sa este subliniată

totodată  ideea că ordinea  naturală niciodată nu poate fi încălcată, nici chiar de 

natura însăşi, care nu-şi poate modifica regulile.Ca umanist, Cantemir a afirmat

demnitatea omului, îndepărtându-se de doctrina bisericească despre coruperea

naturii umane. Binele public, interesele  obşteşti, apărarea moşiei sunt norme

supreme ale conduitei sociale preconizate de cărturar şi traduse în faptă în

primul  rând de el însuşi, prin opera şi activitatea sa.  Cantemir cere ca omul să

fie apreciat după învăţătura şi faptele sale şi nu după origine. După Cantemir,

34

omul este cea mai nobilă dintre toate făpturile. Nobleţea omului rezidă în

raţiune, care îi conferă titlul de fiinţă conştientă de libertatea sa şi de

participarea prin aceasta la moralitate.  În vreme ce toate creaturile naturii

urmează inconştiente ordinea naturii aşa cum a fost creată iniţial de  divinitate,

omul are de la început “socoteala sfârşitului” (conştiinţa scopului).

    Pentru D. Cantemir omul nu mai este “rob, ci stăpân lumii”, el e “cea mai

de-a firea şi cea mai evghenichă”23, cea mai nobilă dintre toate fiinţele. În

concepţia sa omul este o fiinţă raţională şi liberă, care poate şi trebuie să se 

călăuzească în viaţă după “socoteala cea dreaptă”,  care îi permite “pe

greşitoarea poftă să o stăpânească”. Scrierile istorice ale lui Cantemir sunt

pătrunse de patriotism şi umanism civic. Ele sunt menite, pe de o parte, să

dovedească romanitatea şi continuitatea poporului român, pe de altă parte,

iminenta decădere a Imperiului otoman. Demonstrând originea “nobilă”, latină a

poporului român, unitatea şi continuitatea sa, cărturarul patriot lupta pentru

apărarea fiinţei poporului său.  Mândria pentru originea romană a poporului

român se  asociază la Cantemir  cu elogiul adus civilizaţia antice, culturii greco-

romane. El îi  laudă pe elini pentru că sunt întemeietorii civilizaţiei şi în aceasta

vede  titlul de  nobleţe al vechilor greci; tot astfel consideră că nobleţea

poporului său constă în faptul că este moştenitorul  şi continuatorul acestei

civilizaţii.  El a elogiat civilizaţia umană, “orânduiala şi cinsteşia omenească”,

considerând ca întemeietori ai acesteia pe “elinii” din antichitate şi a afirmat

ideea unicităţii civilizaţiei omeneşti.  În spirit umanist şi chiar iluminist D.

Cantemir afirmă despre epoca în care trăieşte că se caracterizează prin  trezirea

la lumină după “întunericul” de până atunci.

    O contribuţie deosebită are Cantemir în domeniul filosofiei istoriei.

Concepţia sa asupra istoriei afirmă existenţa unei ordini naturale, a unei legi

istorice a evoluţiei ciclice, căreia i se supune orice existenţă particulară, orice

formă statală, orice “monarhie”. Scurta scriere “Interpretarea naturală a

23 Laudat, Ion, D., Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Iaşi, 1973, p. 56.

35

monarhiilor” este consacrată demonstrării pe plan teoretic a ideii succesiunii

naturale a monarhiilor într-o ordine anumită şi poate fi considerată ca una dintre

primele încercări de filosofie a istoriei din Europa modernă.

 "Interpretarea naturală a monarhiilor", foaie de titlu a manuscrisului în limba rusă, Sankt-Petersburg, 1714

Cantemir este unul dintre primii învăţaţi europeni care au susţinut  ideea

creşterii şi descreşterii imperiilor. În “Interpretarea naturală a monarhiilor”

(1714) schema medievală a celor patru monarhii este supusă unei interpretări

raţionaliste. Cantemir îşi propune să arate “modul natural al naşterii, creşterii,

decăderii şi în sfârşit al pieirii acestor monarhii”24.

    Formularea “creşterii şi descreşterii” ca lege istorică universală îl apropie

pe cărturarul român de iluminism, scrierea lui precedând cu aproape două

decenii lucrarea lui Montesquieu “Considerations sur les causes de la grandeur

des Romains et de leur decadence” Cantemir a aplicat concepţia sa despre

evoluţia imperiilor în cartea consacrată istoriei Imperiului Otoman şi în

“Hrnicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”. Dimitrie Cantemir consideră

istoria o ştiinţă cu anumite “canoane” – cum ar fi apelarea la documente,

aprecierea critică şi interpretarea izvoarelor, probarea faptelor, evidenţierea

cauzelor fenomenelor etc. El formulează un principiu metodologic modern când

precizează că istoria “nu pofteşte credinţă”, ci “ştiinţă”.  Astfel, opera lui D.

24 Haupt, Gheorghe, "Studiu asupra naturii monarhiilor." Un document inedit al lui Dimitrie Cantemir, în Studii, 4, 1 (1951), p. 210-222.

36

Cantemir se înscrie în coordonatele umanismului renascentist de nivel european

şi reprezintă o deschidere spre ideile filosofiei moderne.

    Prin multilateralitatea preocupărilor, prin îmbinarea creaţiei ştiinţifice cu

cea artistică, prin unitatea dintre creatorul de cultură şi omul de acţiune Dimitrie

Cantemir (1673-1723) aminteşte de titanii Renaşterii. Gândirea şi opera sa,

străbătând distanţa de la scolastică la umanism şi ştiinţa europeană modernă,

reprezintă, prin excelenţă, o întruchipare a sintezei dintre cultura Orientului şi

cea a Occidentului. Încercarea de a construi un sistem teologico-filosofic

propriu, întreprinsă în tinereţe, în cartea „Imaginea de nedescris a ştiinţei sacre”

(1700), a fost abandonată de Dimitrie Cantemir în anii de maturitate. Această

încercare merită totuşi să fie apreciată, deoarece în lumea ortodoxă timp de

secole nimeni nu întreprinsese ceva similar. Lucrările fondatorilor

neoaristotelismului grec reprezentau doar comentarii la opera aristotelică şi nu

sisteme proprii. Deşi construit în jurul unor extrase din opera fizicianului şi

filosofului flamand din perioada Renaşterii Van Helmont (1577-1644), sintezele

filosofice ale căruia ieşise din atenţia publicului cultivat occidental de mai bine

de o jumătate de secol, sistemul teologico-filosofic al lui Dimitrie Cantemir

dezvoltă unele puncte de vedere originale pentru sud-estul Europei în probleme

ale cunoaşterii, ale universaliilor, ale raportului dintre liberul arbitru şi

predestinaţie, insistând în ultima instanţă asupra ideii de „ordine naturală” ca

necesară şi imuabilă.

    Marele merit al lui Dimitrie Cantemir în istoria culturii româneşti este de

a fi cel dintâi autor de scrieri filosofice şi creator al terminologiei

filosofice. „Divanul, sau gâlceava Înţeleptului cu Lumea, sau giudeţul sufletului

cu trupul”, tipărit, în 1698, la Iaşi, în limbile română şi greacă, reprezintă primul

tratat de filosofie morală în cultura română şi tot odată prima afirmare a crezului

umanist al lui Dimitrie Cantemir. Talentul de mare scriitor al principelui

moldovean s-a manifestat în capodopera sa literară - „Istoria ieroglifică”(1705),

în care sunt exprimate ideile sale politice fundamentale: necesitatea eliberării

37

Moldovei de sub dominaţia otomană şi instaurării unui stat domnesc autoritar de

tipul monarhiei absolute, domnia ereditară a familiei Cantemir etc. În Rusia

Dimitrie Cantemir devine sfetnicul intim al ţarului în problemele de politică

orientală, membru al Senatului, cea ce echivalează cu postul de ministru. Aici

îşi scrie el principalele opere ştiinţifice, care i-au adus consacrarea ca savant cu

renume european şi alegerea ca membru al Academiei din Berlin, fiind totodată

şi unul dintre primii candidaţi la postul de preşedinte al Academiei de Ştiinţe

din Petersburg. Dacă operele filosofice ale lui Dimitrie Cantemir, majoritatea

scrise la Constantinopol, privite din perspectiva culturii europene occidentale,

poartă pecetea unei anumite izolări provinciale, sud-estul european menţinându-

se încă departe de marile curente ale filosofiei moderne, opera ştiinţifică a

cărturarului moldovean se situează întru totul la nivelul ştiinţei europene a

vremii. Metoda şi spiritul scrierilor cale de istorie, geografie, orientalistică

marchează o deschidere spre modernitate.

Capitolul 3. Dimitrie Cantemir – personalitate complexă a culturii și literaturii române

3.1. Dimitrie Cantemir în literatura română

 

În evoluţia literaturii române opera principelui Dimitrie Cantemir

reprezintă un moment de cotitură prin care se schimbă modelul narativ nonfictiv

al cronicarilor cu proza artistică, act de percepţie a lumii prin intermediul

plăsmuirii, creaţiei.

    La vârsta de numai 25 de ani, Dimitrie Cantemir îşi publică la Iaşi prima

sa lucrare,  Divanul sau Gâlceava Înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul Sufletului

38

cu Trupul  (1698, Iaşi; în limba română şi greacă), carte ce încearcă să rezolve

eterna dispută dintre trup şi suflet, patimă şi raţiune, sfânt şi profan25.

"Divanul", ediţia princeps, Iaşi, 1698, foaia de titlu

Concepută în manieră clasică, lucrarea se prezintă ca un amplu dialog-

dispută a două personaje alegorice: Înţeleptul şi Lumea - orientarea epicureică,

vizavi de formula austeră de ascet. Deşi inegală ca valoare, scrierea nu este

lipsită de pitorescul cuvântului şi străluciri stilistice: „Vădz  frumséţele şi

podoaba ta /lume/, ca iarba şi ca floarea ierbii; bunurile tale în mânule tălharilor

şi îş dintele moliilor; desfătările tale: pulbere şi fum, carele cu mare grosime în

aer să înalţă şi, îndată răşchirându-să, ca cănd n-ar hi fost să fac”.

Însă virtuţile literare se vor consolida în cea mai importantă operă literară

a lui Dimitrie Cantemir Istoria ieroglifică (terminată în 1705), „adevărat  Roman

de Renard” românesc, cum o numeşte G. Călinescu. Din păcate, acest prim

roman  al literaturii noastre (nu vom intra în discuţii de ordin genuistic) nu şi-a

lăsat amprenta asupra istoriei literare româneşti, căci până pe la sfârşitul

secolului al XIX-lea a fost departe de ochii cititorului (1883)26.

25 Panaitescu, P., P., Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1958.26 Pascu, Giorge, Viaţa şi opera lui Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1924.

39

 "Istoria ieroglifică", manuscrisul original, foaia de titlu

Ca operă literară,  Istoria ieroglifică a căpătat pondere, abia când exegeţii

au dat crezare ,,explicaţiilor” scriitorului (deceniul al şaptelea al secolului XX),

din prima adresare către cititor, „Izvoditoriul cititorului, sănătate”, prin care

Dimitrie Cantemir mărturisea că printre cele trei „nu iuşoare pricini” care l-au

făcut să scrie lucrarea ,,cea mai cu deadins pricină ieste că nu atâta cursul istoriii

în minte mi-au fost, pre cât spre deprinderea ritoricească nevoindu-mă”. O

veritabilă declaraţie de scriitor, care nu se arată îndemnat atât de evenimentele

reale, cît de asiduitatea artistică.

    Deşi opera porneşte de la realitatea istorică, graţie transfigurării artistice,

ea se deplasează pe plan secund. Alegorismul devenind modalitatea prin

intermediul căreia se edifică extravagante caractere caleidoscopice, iar

simbolurile, tipajele tradiţionale primesc o coloratură, o esenţă nouă. Spre

exemplu Leul şi Vulturul  din Istoria ieroglifică, nume ,,traduse” în Scara lui D.

Cantemir drept ,,partea moldovenească” şi ,,partea muntenească”. Tradiţional

ambii sînt simboluri ale autorităţii, cu multiple semnificaţii pozitive: forţă,

regenerare, ţinută regală, privire ageră, scrutătoare, însă, în special, în cazul

vulturului vom întâlni şi o semnificaţie negativă - trufia. Semnificaţie pe care

Dimitrie Cantemir o extinde şi asupra Leului, reprezentându-i pe ambii drept

nişte îngâmfaţi: ,,Leul dară de pre pământ [...] şi Vulturul din văzduh [...] în sine

şi cu sine socotindu-să şi pre amănuntul în samă luându-să, după a firii sale

40

simţire aşe să cunoscură, precum mai tari, mai iuţi şi mai putincioasă dihanie

decât dânşii alta a fi să nu poată”. Ambii suferă în opera principelui şi

de ,,boala” lăcomiei: ,,pofta lăcomii şi jelea mărimei numelui şi a lăţimei

împărăţii ca cu o nepotolită şi nestânsă de foc pară îi pîrjoliia”  (prin

reprezentarea acestor doi ,,monarhi” Cantemir îi anticipă pe regii din Călătoriile

lui Gulliver de Jonathan Swift). Sau simbolul „apei”la D. Cantemir nu îl vom

găsi cu semnificaţia pozitivă de elemnt ce însufleţeşte şi fertilizează, ci sugerând

scufundarea şi decăderea, scurgerea şi dizolvarea materiei.

    Istoria ieroglifică27 este opera despre care se poate afirma că descoperirea

esenţelor, a mesajului deghizat în manieră barocă, devine pentru cititor o

adevărată aventură, căci atât autorul cât şi personajele au permanenta manie a

refugiului în persuasiuni „de ochiul zavistiii supt scutul umilinţii aciuându-mă”,

şiretlicuri de acţiune sau de text. Şi doar o cercetare meticuloasă a textului

descoperă că aproape toate personajele operei oscilează între două sau mai

multe euri. De exemplu oniromantul Hamelionul (Dimitrie Cantemir poate fi

considerat primul scriitor care introduce în literatura română atmosfera onirică)

s-ar părea  Salamandră demonică, dar permanenta modulaţie în gândire „pre

cale mărgând, pre cum paşii aşe chitele îşi muta şi precum piielea, aşe gândurile

şi minte îşi vârsta şi-şi schimba” şi limbuţia nemăsurată îl coboară la statutul de

şopârlă bicisnică, marca existenţei căreia sunt o împletire de sinozităţi şi

incidente. Prinţul Inorog, deşi prezentat ca model al desăvârşirii spirituale,

suferă şi el de un dualism antagonic, parvenit din existenţa a două porniri, una

de suprafaţă, explicabilă şi absolut firească, de apărare a drepturilor de

moştenitor, poziţie de jertfă şi o alta esoterică, îngropată în cochilia ieroglifică,

de „vânător„ „Inorogul monarhiia pasirilor, iară Filul epitropiia Strutocamilii a

răzsipi să nevoia”. Găsim în Istoria ieroglifică şi structuri alegorice mai

complexe, unele dintre ele demne de Divina Comedie a lui Dante Alighieri. Aşa

ar fi imaginea apocaliptică a cetăţii Epithimiei, adevărată Gomoră infernală.

27 Mihăilescu, Gabriel, Universul baroc al "Istoriei ieroglifice": între retorică şi imaginar, Bucureşti, 2002.

41

Aflată în centrul unui peisaj feeric, dar paranormal-agresiv, Epithimia este locul

scurgerii „lutului galben”, un tărâm al ororii ce trebuie parcurs de cei dornici de

relevaţia superioară. Grădina ei pare a fi o aluzie la străvechiul motiv biblic al

mediului paradisiac, doar că feeria forţată, dimensiunile bizare, idolatrizarea

unui satrap (Pleonexia),  solaritatea calpă şi atmosfera venită parcă din paginile

Infernului, trădează o creaţie pseudosacrală, opusă celei demiurgice28.

    La nivelul alegoriei morale, opera poate fi considerată povestea

înfruntarii a două abstracţiuni morale diametral opuse: Binele şi Răul, Virtutea

şi Viciul, charismaticul Inorog şi tiranicul Corb „un Făt-Frumos şi un Căpcăun

de basme care se duelează pe plan ideal”. O luptă desfăşurată într-o lume

întoarsă pe dos – ca viziune a unui univers tulburat în chiar esenţa alcătuirii lui,

univers care generează haosul. Haosul, răsturnarea nu afectează doar

personajele, ci şi întreg mediul: „unde ne sint rădăcinile, acolo vârvurile, şi unde

ne sint vârvurile, acolo rădăcinile să le mutăm. Că într-acela chip toată stânca

groasă şi pietroasă şi tot copaciul crăngos şi frundzos supt noi va rămânea” , ca

mai apoi să se ajungă la proporţii cosmice, sugerându-se chiar dezmembrarea

stihială a existenţei, ca în prezicerile apocaliptice, de sfârşit al lumii: „Din ceriu

fulgere, din nuări smidă şi piatră, din pământ aburi, fumuri şi holburi, unele

suindu-să, iar altele coborându-să, în aer focul cu apa să amesteca şi stihiile

între sine cu nespus chip să lupta. Carile atâta de straşnică şi groznică

metamorfosin în toată fapta făcură, cât ceriul cu pământ şi apa cu focul războiu

cumplit să fie râdicat să părea, cu a cărora clătire toată zidirea să scutură şi să

cutremura şi spre cea desăvârşit a tot duhul peire să pleca” .

    Alte procedee narative aplicate de către autor spre a conferi un plus de

modernitate textului se numără: povestirile cu scop explicativ sau moralizator,

documentul fictiv, visul cu funcţie premonitorie etc. de asemenea e de remarcat

importanţa strategiei epistolare, din ultimele părţi ale romanului şi participarea

28 Mârza, Radu, Rusia, slavii şi slavonismul în viaţa şi opera lui Dimitrie Cantemir, în Apulum. Acta Musei Apulensis. Muzeul Naţional al Unirii, Alba Iulia, 2004, 41, p. 419-438.

42

ei la structura labirintică, de factură barocă, a operei. Posibilităţile artistice ale

lui D. Cantemir sunt imense şi variate , autorul poate trece cu îndemnare de la

şarjă, atac violent, blestem - la scriitura fină, duioasă, de la caricatural şi grotesc

- la vibraţia lirică, patetică.

3.2. Dimitrie Cantemir filologul

În introducerea la Istoria ieroglifică Dimitrie Cantemir, adresându-se

cititorilor săi, caracterizează limba română din acea perioadă drept „brudie”

(adică „tânără”, „necoaptă”): „de vreme ce brudiii noastre limbi cunoscătoriu

eşti”, de aici eruditului principe venindu-i convingerea că „la simcea groasă ca

aceasta, <pre> prea aspră piatră, multă şi îndelungată învăţătură să fie trebuit am

socotit ”. Este o afirmaţie care caracterizează interesele filologice cantemirene

în complexitatea lor şi explică eforturile de îmbogăţire a lexicului şi de

perfecţionare a mijloacelor expresive pe care le întreprinde marele cărturar29. 

 "Istoria ieroglifică", manuscrisul original, foaia de titlu

Printre strădaniile sale susţinute de nuanţare a expresiei se numără, întâi

de toate, formarea unei terminologii ştiinţifice româneşti. Resimţind necesitatea

utilizării unui limbaj ştiinţific abstract – la acel moment nu existau nici în limba

poporului, nici în cea a scrierilor bisericeşti cuvinte apte să redea pe deplin un

conţinut filosofic, literar sau politic – Cantemir recurge la îmbogăţirea

29 Minea, Ilie, Despre Dimitrie Cantemir. Omul, scriitorul, domnitorul, Iaşi, 1926.

43

vocabularului românesc din resurse externe şi apelează în acest sens la cuvinte

de sorginte latină, greacă sau latino-romanică (argument, avocat, experienţie,

lavirint, sferă, axiomă, materie, austru, sistimă, orizon etc.), pe care încearcă

să le adapteze sistemului fonetic al limbii române, adică „a le moldoveni şi a le

români sileşte” (continuaţie, oraţie, energhie, a explicui, a informui etc.). El

manifestă în domeniu serioase abilităţi lexicografice prin alcătuirea unui prim

glosar de neologisme alcătuit din 260 de lexeme noi şi explicaţia acestora

(„Scara numerelor şi cuvintelor streine tâlcuitoare” din Istoria ieroglifică),

pentru că înţelege că inovaţiile pe care le face ar putea produce anumite

dificultăţi în timpul lecturii: „în une hotare loghiceşti sau filosofeşti a limbi

streine, elineşti dzic, şi lătineşti cuvinte şi numere, cii şi colea, după asupreala

voroavii, aruncate vii afla, carile înţelegerii discursului nostru nu puţină

întunecare pot să aducă”. În unele situaţii, prin analogie, creează singur noi

cuvinte (lucrăreţ, câtinţă, a suppleca etc.), dar o face mai ales pentru a-şi

înviora stilul, a conferi muzicalitate expunerii sau a da un echilibru textului

(porc peştitşi peşte porcit; Leul vultureşte şi vulturul leuieşte, prepeliţa ce

va iepuri şi iepurele ce va prepeliţi etc.)30.

    Preocupările sale constante pentru perfecţionarea exprimării literare sunt

şi mai îndrăzneţe în sintaxă, unde, din dorinţa de a da noi forme limbii române,

el încearcă să creeze o variantă literară care s-ar opune prin structurile sale

sintactice construcţiilor caracteristice limbii populare. Postpunerea verbului-

predicat (Mai dinainte decât temeliile Vavilonului a să zidi şi Semiramis într-

însul raiul spândzurat …a sădi), variate tipuri de dislocări sintactice şi

morfosintactice (căci în Sfintele găseşti Scripturi; până nu de tare străjuirea

Crocodilului s-au înştiinţat; iată trei spre a sufletului dulce gustare ţi se

întind meşcioare), inversiuni (otrăvite ca acestea de la Şoim cuvinte audzind)

sunt doar câteva fenomene gramaticale specifice stilului cantemirean. Raţiunile

adoptării unei sintaxe latinizante trebuie puse în strânsă legătură cu intenţiile

30 Măciucă, Constantin, Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1972, p. 45-50.

44

stilistice al principelui moldovean, care însă nu pot fi rupte din contextul mai

general al umanismului european. Cultura umanistă, străduinţa de a da

conţinutului scrierilor sale o formă cât mai potrivită, intenţia artistică îl fac pe

Dimitrie Cantemir să nu ignore nici organizarea discursului artistic: comparaţia

retorică, proza rimată şi ritmată, limbajul figurativ, perioadele care conferă

textului un echilibru intern etc., constituie dominanta stilistică a operelor

cantemirene scrise în română. Concluzia care se impune de aici este că

preocupările cărturarului moldovean pentru perfecţionarea exprimării literare

aveau menirea de a duce la integrarea literaturii române în cultura umanistă a

Europei, creaţia lui reprezentând în general „un act de violentă sincronizare cu

marile curente europene al timpului”.

    De aceleaşi viziuni umaniste ţin şi observaţiile teoretice ale lui Cantemir

referitoare la originea şi dezvoltarea limbii române. Pornind de la o idee a lui

Miron Costin despre latinitatea limbii române, Cantemir revine în Hronicul

vechimii a romano-moldo-vlahilor, şi îndeosebi în Descrierea Moldovei la

confruntarea cuvintelor latineşti cu cele româneşti (incipio-încep; albus-alb;

civitas-cetate; dominus-domn etc.) şi la problema originii limbii române, despre

care, la acel moment, se credea că vine fie direct din latină, fie din italiană:

„Mulţi dintre aceştia socotesc că el ar fi graiul latinesc stâlcit, fără amestecul

altor graiuri. Alţii socotesc că el s-ar trage din graiul italienesc”. Expunând

diferite argumente şi contraargumente (în graiul românesc până astăzi se găsesc

cuvinte care în cel italienesc „nu se află deloc”, în limba italiană articolul stă

înaintea numelui, iar în cea română înaintea lui…), Dimitrie Cantemir pledează

pentru puritatea latină a limbii noastre. 

45

 Prefaţă la prima ediţie a "Hronicului vechimii romano-moldo-vlahilor"

Eruditul principe pune într-un cadru teoretic şi problema limbii literare

unice şi a dialectelor limbii române. Bazându-se pe observaţii directe asupra

vocabularului şi a pronunţiei românilor din diferite regiuni, Dimitrie Cantemir

remarcă: „Cea mai bună rostire este la Iaşi, în mijlocul Moldovei, fiindcă

oamenii din părţile acestea sunt mult mai învăţaţi, din pricina că acolo se află

curtea domnească”. În definitiv, autorul Descrierii Moldovei constată că unele

particularităţi fonetice, cum ar fi palatalizarea labialelor (ghine, chizma,

chiatra), nu sunt acceptabile în limba literară unică. Varianta din Moldova este

cea care, crede Cantemir, se impune şi în jurul căreia se poate unifica româna

literară, căci locuitorii Valahiei şi Transilvaniei „Se ţin pas cu pas de graiul şi

scrierea moldovenească şi recunosc, în chipul acesta, de fapt că graiul

moldovenesc este mai curat decât al lor”. 

46

 "Descrierea Moldovei", prima ediţie în limba română, Iaşi, 1825

Prin contribuţia sa teoretică în problema originii limbii române şi în

problema formării unei limbi literare unice, prin eforturile sale susţinute de

cultivare a limbii române şi de formare a unei variante literare după modelul

limbilor apusene Dimitrie Cantemir anticipă preocupările cărturarilor de mai

târziu şi reprezintă punctul culminant al tradiţiei umaniste româneşti.

3.3. Dimitrie Cantemir muzicianul

  Domnitorul Ţării Moldovei Dimitrie Cantemir (1693, 1710 – 1711) a fost

o personalitate marcantă a culturii autohtone şi universale de la finele secolului

al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea. Preocupările lui serioase în

domeniul artei muzicale i-au permis să obţină succese la fel de remarcabile, ca

şi în alte ramuri. Ar fi dificil să supraestimăm aportul lui în teoria şi practica

muzicală a Orientului.

    Muzician de profil larg (compozitor de vază, teoretician muzical erudit,

interpret-virtuos la tanbur şi nei, pedagog talentat)31, Dimitrie Cantemir este mai

bine cunoscut în această ipostază în ţările Orientului: Turcia, Iran, Azerbaidjan

etc. şi ale Occidentului: Franţa, Germania, Italia etc., decât  în Moldova, ţara lui

de origine. Aportul fundamental al lui Dimitrie Cantemir în cultura şi ştiinţa

muzicală islamică rezidă, întâi de toate, în elaborarea unui vast tratat ştiinţific.

El include 450 de piese instrumentale – peşrev şi semâ-î (partea 1) şi 345

peşrevuri şi 36 sâz semâ-îsi-uri (partea a 2-a). Cărturarul moldovean a elaborat

un sistem special de notaţie muzicală.

31 Ghilaş, Victor, Dimitrie Cantemir – instrumentist şi pedagog muzical, în Arta, Chişinău, 2003, p. 124-129.

47

Semne muzicale inventate de D.Cantemir pentru exprimarea muzicii turceşti

La baza ei se află literele şi cifrele arabe. Utilizând acest sistem, Cantemir

introduce în circuitul artistic melodii orientale din secolul al XVII-lea şi al

XVIII-lea. Acest sistem a funcţionat în cultura muzicală turcească până la

mijlocul secolului al XIX-lea, deşi nu a fost unul perfect, ba chiar  destul de

dificil. Acest sistem permitea  notarea doar celor doi  parametri muzicali: durata

şi înălţimea. Intensitatea, lungimea, timbrul sunetelor se nota pe câmpuri. Prin

intermedriul  muzicii notate de Cantemir,  europenii au luat cunoștință de

specificul artei  sonore turceşti. Fragmente din culegerile şi compoziţiile lui

Cantemir au fost utilizate de către compozitori europeni în opere «turceşti »

pentru a le atribui un colorit specific oriental: Christof Willibald Gluck  a

folosit o melodie din culegerea lui Cantemir în opera lui   Peregrinii din Mecca,

iar Wolfgang Amadeus Mozart în renumita sa operă   Răpirea din serai a aplicat

o variantă modificată a Ariei Dervişilor.       

      Moştenirea muzicală a lui Dimitrie Cantemir  include creaţii în genuri

practicate în cadrul societăţii turce: 28 peşrevuri (piesă instrumentală care

deschide compoziţia muzicală de anvergură, un fel de uvertură), 10 semâ-îsi-uri

(variantă instrumentală, provenită din forma vocală omonimă), 2 beste (o piesă

vocală de concert), 2 adjem tarab-uri (piesă de divertisment) şi trei arii dintre

care cele mai cunoscute rămân a fi Air de Cantemir şi Aria Dervişilor.  Dimitrie

Cantemir manifestă un ataşament aparte pentru muzica instrumentală, deoarece

48

o asemenea simpatie este în genere specifică spiritualiţăţii civilizaţiei islamice.

După cum remarcă cărturarul însuşi,  « neamul persan şi turc ... în chip obişnuit

se desfată cu muzică peste măsură ». Aflarea lui Cantemir la Constantinopol

(1688 – 1710) a coincis cu perioada când muzica de cameră a salonului era

genul proxim ce determina majoritatea manifestărilor de artă din Imperiul

Otoman.

     Încă din secolul al XVII-lea eruditul şi talentatul moldovean obţine faima

de virtuoz al instrumentelor orientale, tanbur şi nei, posedând un vast repertoriu

de muzică instrumentală. Datorită talentului său nativ şi prin contribuţia

decisivă a profesorilor săi, el atinge perfecţiunea tehnică în posedarea acestor

două instrumente dificile din cultura muzicală turcească.   Perioada aflării

savantului principe la Constantinopol l-a consacrat şi în domeniul pedagogiei

muzicale, care vine să întregească panorama activităţii muzicale multilaterale a

principelui cărturar. El se implică în activitatea de educaţie muzicală, respectând

canoanele didactice statornicite în Orient.

       Multe dintre operele lui Cantemir reprezintă o veritabilă enciclopedie

pedagogică, în care savantul meditează şi ndezvăluie sensul educaţiei morale,

intelectuale, civice şi estetice a omului. El oferă, totodată, numeroase cugetări,

idei, sugestii, inclusiv unele cu caracter axiomatic. În concordanţă cu educaţia

sa umanistă şi cu ideile iluminismului european, Cantemir susţine conceptul de 

civilizație, în care se pune în legătură directă progresul social de prosperarea,

dezvoltarea bunelor moravuri, a artelor şi a sistemului de educaţie. În lumea

turcească, primele « şcoli muzicale » apar în secolul al XVI-lea. Muzica era una

din principalele componente ale procesului de educaţie. La otomani muzicii i se

atribuia o importanţă deosebită în formarea moral-civică a individului, a culturii

spirituale, în procesul de edificare a unei stări de spirit armonioase, menite să

promoveze idealurile sociale ale epocii.  Prin tot ce a realizat în domeniul

componisticii, artei interpretative şi al didacticii muzicale, Cantemir a lăsat o

impresie de neuitat în conştiinţa contemporanilor, impunându-şi, totodată,

49

personalitatea în cultura orientală. Dacă ţinem seama de aportul real al

muzicianului în domeniul teoretic şi practic al artei sonore, putem afirma cu

mândrie şi respect: numele ce şi l-a clădit în timpul vieţii îl situează pe merit în

panteonul muzicii clasice turceşti32. 

3.4. Dimitrie Cantemir – geograf și cartograf

  Renumitul savantul Dimitrie Cantemir a deschis o pagină nouă în

geografia ştiinţifică. Cartea sa Descrierea Moldovei  reprezintă o lucrare

fundamentală de sorginte enciclopedică, care generalizează cunoştinţele în

domeniul geografiei fizice, social-economice, istoriei, etnografiei ş.a33. 

"Descrierea Moldovei", Bucureşti, 1909

  Putem menţiona, că primele informaţii despre hidrografia, relieful,

zăcămintele utile, clima, flora şi fauna ţinutului se regăsesc în lucrarea

dată. Cunoaşterea multor limbi i-au permis lui Dimitrie Cantemir să studieze un

număr mare de publicaţii, să colecteze informaţii de unicat despre natură,

gospodărie, populaţia ţinutului, să facă cunoştinţă cu bazele metodologice de

cercetare în domeniul geografic. Fiind o persoană de cultură europeană Dimitrie

Cantemir cunoştea bine bibliografia ştiinţifică, era cunoscut cu lucrările multor

32 Ghilaş, Victor, Dimitrie Cantemir şi muzica religioasă, în Arta, Chişinău, 2005, II, p. 63-67.33 Sficlea, Victor, Dimitrie Cantemir. 300 de ani de la naştere, în Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al.I.Cuza» . Geografie (Iaşi), 1973, 19, p.I-VI.

50

geografi de vază ai timpului, poziţiile ştiinţifice ale cărora le-a reflectat

în Descrierea Moldovei.

    Geografia era tratată de în acea epocă ca o ştiinţă vie care permite de a

evidenţia bogăţiile ţării şi posibilităţile ei de dezvoltare economică. Dimitrie

Cantemir conştientiza importanţa şi necesitatea utilizării raţionale a resurselor

naturale. Produsele  (hergheliile de cai, turmele de vite cornute mari şi mici,

lemnul de calitate înaltă, grâul, mierea ş. a. ) exportate peste hotare facilitau

îmbogăţirea comercianţilor străini, pe când, conform autorului, ţăranii

moldoveni rămâneau cei mai săraci din lume. În acest context un deosebit

interes îl prezintă concluziile lui Dimitrie Cantemir referitor la utilizarea

potenţialului de resurse naturale şi evaluarea productivităţii solurilor. Drept

confirmare a celor spuse sunt rezultatele analizei datelor privind productivitatea

gramineelor, suprafeţelor  ocupate de pomii fructiferi, viţă de vie, păduri,

precum şi a indicilor de calitate a producţiei (lemn, vin, miere, fructe ş.a.)

obţinute din diferite regiuni ale ţării.

    Merită atenţie analiza efectuată de Dimitrie Cantemir a stării

componentelor de mediu şi a rolului lor în viaţa oamenilor. Este indicată corect

legătura dintre varietatea condiţiilor climaterice ale ţării şi influenţa lor asupra

cantităţii şi calităţii producţiei agricole, precum şi asupra stării de sănătate a

omului. Astfel, savantul moldovean scria: „Clima Moldovei este diferită: în

partea muntoasă suflă vânturi reci, însă clima este mai sănătoasă, în câmpie este

mai cald, însă clima este mai puţin favorabilă pentru sănătate”. În munţi sunt

păduri întregi de pomi fructiferi cu roade bogate, pe când în câmpie, după

părerea autorului, este necesar de depus muncă şi dibăcie, însă fructele sunt

mult mai gustoase. Această concluzie a lui Dimitrie Cantemir are

la bază prezenţa particularităţilor regimului climatic al munţilor şi

câmpiilor. Reţeaua hidrografică a regiunii este caracterizată de autor din punctul

de vedere al lungimii şi lăţimii râurilor, regimului lor hidrologic, faunei.

51

Prezintă interes astăzi şi acel fapt, că savantul a atras atenţie asupra prezenţei

izvoarelor minerale cu proprietăţi curative, utile pentru tratarea tuturor bolilor.

    Dimitrie Cantemir a remarcat cu bună cunoştinţă  de cauză solurile înalt

productive ale Moldovei, care depăşesc cu mult bogăţia munţilor şi că fiind

prelucrate îi hrănesc pe toţi. Din punctul nostru de vedere este interesantă şi

ideea savantului moldovean privind influenţa condiţiilor geografice asupra

caracterului oamenilor.  Rezultatele cercetărilor geografice deseori îşi găsesc

reflectarea în formă de hărţi de diferită scară, care pot fi concepute ca modele

ale unor teritorii transpuse pe hârtie.

Harta întocmită de D. Cantemir pentru "Descrierea Moldovei"

Harta geografică este o bază informaţională preţioasă pentru optimizarea

organizării teritoriale a gospodăriei, pentru efectuarea monitoringului stării

mediului ambiant, pentru argumentarea ştiinţifică a diferitor proiecte privind

utilizarea resurselor naturale ş. a.

    Cartea Descrierea Moldovei a fost înalt apreciată de specialişti ca o primă

experienţă de descriere geografică regională complexă a ţării şi a fost marcată

ca un eveniment în istoria culturii. La lucrarea sa fundamentală Descrierea

Moldovei Dimitrie Cantemir anexează o hartă geografică cu coordonate precise,

cu contururile relativ sigure ale pădurilor (masivul Codrilor centrali, în

apropiere de Lăpuşna, pe podişul Tigheciului, în apropierea Sorocii, la vest de

Bender). Există părerea că pentru elaborarea acestei hărţi savantul a efectuat

52

măsurări de câmp, fapt ce i-a permis să evidenţieze unele erori pe hărţile

anterior editate. Harta elaborată de Dimitrie Cantemir reflectă multe

particularităţi naturale ale ţării: în afară de trupurile de pădure ea conţine o

informaţie foarte bogată despre reţeaua hidrografică a regiunii, inclusiv sunt

evidenţiate şi râuleţele mici.

    Geomorfologic teritoriul este reprezentat prin relief colinar în centrul

Moldovei, în apropiere de Soroca, Cernăuţi, pe podişul Bârladului. Pe hartă sunt

marcate şi localităţile, la fel este reflectată şi divizarea administrativ-teritorială

în ţinuturi. De menţionat, că savantul a pus fundamentul creării bazei

informaţionale cartografice a Moldovei. Nu va fi o exagerare dacă vom spune

că Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir este un exemplu de cercetare

geografică regională. În această lucrare la un nivel ştiinţific înalt este

generalizată o enormă informaţie geografică şi cartografică privind relieful,

zăcămintele utile, resursele acvatice, clima, fauna, flora, oraşele, localităţile şi

activitatea economică a Moldovei de la începutul secolului al XVIII-lea.

    Această lucrare a avut un impact enorm asupra dezvoltării cercetărilor

geografice. Metodele de cercetare ale lui Dimitrie Cantemir (ca exemplu

metoda comparativ-geografică) nu şi-au pierdut din actualitate nici astăzi. De

menţionat, că monografia lui Dimitrie Cantemir Descrierea Moldovei a servit ca

punct de pornire pentru efectuarea cercetărilor geografice ulterioare. În acelaşi

timp această monografie este de nepreţuit şi până în prezent din punct de vedere

al monitorizării schimbărilor din mediul natural şi stabilirii rolului factorului

antropogen în procesul dat, relevarea tendinţelor de schimbare individuală a

componentelor mediului ambiant.

3.5. Dimitrie Cantemir – etnograf

E necesar de menţionat, că totuşi nu toate direcţiile cercetărilor ştiinţifice

ale lui Dimitrie Cantemir au fost pe deplin studiate. În rândul lor se pot

53

înscrie problemele referitoare la contribuţia omului de ştiinţă Cantemir în

dezvoltarea etnografiei34.

    Chiar şi o familiarizare superficială cu operele sale ne permite să

observăm interesul pentru cultura tradiţională cotidiană a moldovenilor. Pe de o

parte, acest interes a lui Cantemir a fost condiţionat de perioada secolului al

XVIII-lea, marcată de preocuparea pentru condiţiile de viaţă ale maselor

populare şi cultura lor, iar pe de altă parte, de  posibilitatea de a studia şi cultura

alte popoare. Moştenirea cronicarilor, care, de asemenea, au abordat aceste

probleme, i-au facilitat, într-o anumită măsură, lui Dimitrie Cantemir cercetarea

în acest domeniu. 

Ediţia germană a "Descrierii Moldovei", Frankfurt şi Leipzig, 1771

 Ediţia în limba rusă a "Descrierii Moldovei", Moscova, 1789

34 Boatcă, Silvestru, Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1995.

54

Tinzând spre o descriere mai amplă a culturii tradiţionale moldoveneşti,

el s-a oprit asupra caracterizării obiceiurilor nunţii şi înmormântării, a etichetei,

în acelaşi rând şi a petrecerilor, a jocurilor tradiţionale, a mitologiei. Un loc

aparte în lucrările lui Dimitrie Cantemir  îl ocupă descrierea poziţiei femeii şi

tradiţiile din societate privitor la normele ei de conduită. N-a rămas ne abordată

de către Dimitrie Cantemir şi problema care a suscitat şi interesul cercetătorilor

contemporani – “străin printre ai săi”- locul cărturarului în societatea

tradiţională. Subiectele menţionate au fost analizate în opera cantemiriană destul

de amplu. În lucrările lui Dimitrie Cantemir se conţin informaţii şi date

fragmentare despre unele realii etnografice, spre exemplu, organizarea

tradiţională a curţii domneşti, descrierea populaţiei regiunii etc. Fiecare dintre

temele enumerate merită o examinare aparte.

    Descriind imaginea moldoveanului, Dimitrie Cantemir nu a putut trece cu

vederea factorii, care au condiţionat un şir de trăsături cu caracterul naţional.

Printre ele autorul a evidenţiat şi mediul geografic. Pornind de la premisa că

condiţiile climaterice şi ale naturii sunt determinante şi comparând modul de

viaţă al locuitorilor câmpiilor şi munţilor, Dimitrie Cantemir a ajuns la

concluzia că existau anumite diferenţe de caracter între ei. Conform

observaţiilor sale, locuitorii din regiunile muntoase erau mai iubitori de

libertate, nesupuşi, fapt ştiut şi de către domnitori. Cunoscând acest lucru,

ultimii nu se grăbeau să mărească impozitele. Dimitrie Cantemir a atras atenţia

şi asupra altor factori, care au influenţat caracterul naţional, subliniind, mai cu

seamă, rolul condiţiilor istorice. la fel ca şi cercetătorii contemporani, el

considera că caracterul naţional este o categorie schimbătoare, dar nu constantă.

Descriind caracterul moldovenilor el scoate în evidenţă trăsăturile, căpătate în

rezultatul influenţei asupra lor şi a altor culturi, reprezentaţii cărora nu erau

întotdeauna în relaţii de prietenie cu moldovenii. În opinia sa, influenţa tătarilor

asupra locuitorilor Ţării de Jos s-a resimţit mai puternic. Moldovenii de aici,

care luptau frecvent cu tătarii, erau cei mai buni ostaşi ai ţării.

55

    Considerând pe bună dreptate, că în cultura poporului tradiţiile,

obiceiurile şi moravurile lui reflectă esenţa caracterului naţional, Dimitrie

Cantemir a acordat în opera sa mai mult spaţiu acelor trăsături, care după

părerea lui, scot în evidenţă specificul naţional. Printre acestea el enumera

ospitalitatea moldovenilor, simţul umorului etc. Deşi locuitorii Moldovei de Jos

erau foarte săraci din cauza incursiunilor frecvente ale tătarilor, - scrie

Cantemir, - ei ofereau pâine şi adăpost străinilor şi călătorilor. El a accentuat, în

special, faptul că călătorii erau trataţi cu aceeaşi grijă şi căldură la fel ca şi fraţii

sau alte rude. 

Foaie de titlu a primei ediţii în limba română a "Descrierii Moldovei", Iaşi, 1825 

Nu toate argumentele prezentate de Dimitrie Cantemir sunt

convingătoare. Caracterizând ocupaţiile populaţiei şi subliniind predilecţia ei

pentru agricultură şi antipatia faţă de comerţ, el explica acest fapt prin lenea

ţăranilor. Cercetătorii care au studiat într-o oarecare măsură ocupaţiile

populaţiei, susţin că termenul „gospodar” este perceput de către moldoveni ca

ceva sacru. Comerţul era considerat o ocupaţie nedemnă, deoarece nu le

permitea să fie gospodari. Doar prelucrarea pământului era în concepţia

ţăranilor un lucru de cinste.

    Dimitrie Cantemir a acordat o atenţie deosebită unor trăsături de caracter

al femeilor moldovence, evidenţiind astfel de calităţi, conform observaţiilor

sale, ca sfiala şi cumpătarea. Autorul a studiat nu doar caracterul naţional al

56

moldovenilor, dar şi tradiţiile şi obiceiurile lor. Un loc important în descrierile

sale îl ocupă ritualurile din perioada pregătirilor de nuntă şi obiceiurilor de

nuntă, accentuând diferenţele respectării lor în mediul boieresc. Etapele de bază

ale nunţii tradiţionale sunt prezentate de Dimitrie Cantemir destul de amplu. În

descrierea ritualurilor funerare ale moldovenilor, Dimitrie Cantemir de

asemenea a scos în evidenţă cele mai arhaice elemente, care constituiau

rămăşiţe păgâne. Deplângerea celor decedaţi, observată de autor, purta o

amprentă clară a reprezentărilor precreştine. În percepţia populară, după cum se

ştie, una şi aceeaşi acţiune poate juca atât un rol ocrotitor, cât şi să aducă cu sine

ameninţarea, pericolul.

    În rândul mijloacelor arhaice de deplângere a decedatului se înscriu şi

bocetele. Dimitrie Cantemir delimitează bocetele ca fiind o parte componentă a

ritualului tradiţional de înmormântare. “Dacă decedatul, - scrie Cantemir, - era

militar, înmormântarea lui se deosebea de cea a ţăranilor”. În descrierea

înmormântării domnitorilor lipsesc reprezentările precreştine şi ritualurile.

Reprezentanţii păturilor superioare au însuşit mai repede bazele civilizaţiei

creştine decât poporul simplu35.

    Un loc aparte în Descrierea Moldovei îl ocupă prezentarea dansurilor

moldovenilor, indicându-se hora şi alt dans, cu denumirea împrumutată, după

cum autorul menţionează, din poloneză, - „dant”. Dimitrie Cantemir a descris şi

dansul ritual, numit căluşarii. Caracterizând populaţia Moldovei şi evidenţiind

caracterul ei polietnic, Dimitrie Cantemir a caracterizat, de rând cu moldovenii,

şi reprezentanţii altor popoare: greci, albanezi, sârbi, bulgari, polonezi, cazaci,

ruşi, maghiari, germani, evrei, ţigani. El informează şi despre situaţia fiecărei

etnii şi a ocupaţiilor ei, acordând o atenţie deosebită relaţiilor

interetnice. Dimitrie Cantemir a stabilit şi concretizat cele mai arhaice elemente

în ritualurile de nuntă şi înmormântare, ceea ce ridică descrierea lui la nivel de

35 Cândea, Virgil,  Locul lui Dimitrie Cantemir în cultura românească, în 300 de ani de la naşterea lui Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1974, p.61-75.

57

document istoric, deşi uneori lipsesc multe detalii importante. E necesar de

menţionat, că în lucrările predecesorilor lui Dimitrie Cantemir nu se conţin un

număr atât de impunător de materiale etnografice, ceea ce ne permite de a-l

numi, pe bună dreptate, primul etnograf moldovean. Erudiţia lui Dimitrie

Cantemir, dragostea sa pentru patrie şi poporul său i-au permis să fie, prin

lucrărilor sale, în vizorul cercetătorilor şi politicienilor pe parcursul a câtorva

secole.

Capitolul 4. Opera lui Dimitrie Cantemir

”Acest domnitor este un om foarte învăţat şi capabil de a da sfaturi"(Petru cel Mare)

“Om de ştiinţă sau spirit ştiinţific?”(Emil Alexandrescu)

1. Opera filozofică: Logica, Metafizica, Imaginea ştiinţei sacre, Despre

conştiinţă, Diavolul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului

cu trupul. Ultima este prima lucrare filozofică românească. În această lucrare

întâlnim disputele medievale despre timp, suflet, natură, conştiinţă. Dimitrie

58

Cantemir sugerează superioritatea omului asupra celorlalte vieţuitoare; face din

om un stăpân al lumii; susţine superioritatea a vieţii spirituale asupra condiţiei

biologice a omului; încearcă să definească concepte filozofice şi să alcătuiască o

terminologie filozofică36.

“Divanul sau gîlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu

trupul”, tipărită la Iaşi în greceşte şi în româneşte, în anul 1698. Subiectul

acestei cărţi porneşte de la epistola apostolului Pavel către Galateen. În scrierea

lui Cantemir, în afară de aceste texte cu conţinut religios, autorul face trimiteri

la câteva personalităţi de marcă ale culturii: Cicero, Epictet, Seneca, etc. apoi la

marele umanist olandez Erasmus din Rotterdam .

După cum spune însuşi autorul, opera lui este “întîia a ostenităţii mele

răsădire şi odrăslire”…”a tinereţilor mele întîia născută roadă”.37 Acest “de

floricele cules şi legat mănunchiaş” este dedicat fratelui său, Antioh, care pe

atunci ocupa scaunul domnesc. Este prima lucrare filosofică românească. În

această lucrare întâlnim disputele medievale despre timp, suflet, natură,

conştiinţă.

Dimitrie Cantemir sugerează superioritatea omului asupra celorlalte

vieţuitoare. Face din om un stăpân al lumii, susţine superioritatea vieţii

spirituale asupra condiţiei biologice a omului. Încearcă să definească concepte

filozofice şi să alcătuiască o terminologie filozofică.

”Imaginea ştiinţei sacre care se poate zugrăvi” sau “Ştiinţa sacrosantă”

este cea de–a doua lucrare filozofică, a apărut în 170038. Ştiinţa sacră este

teologia, ea nu se poate zugrăvi, fiind abstractă. Cantemir are certitudinea sa

personală că ar exista o ştiinţă scară şi că această ştiinţă sacră nu poate fi decât

acea pe care creatorul o are despre sine şi despre creaturile sale. ”Imaginea

ştiinţei sacre care se poate zugrăvi” sau “Ştiinţa sacrosantă” a fost dedicată de

36 Dumitrescu, Petre, Europeanul Dimitrie Cantemir, în Academica, 1999, 9, nr. 6, p. 6.37 Moraru, Mihai, Precizări privind una dintre sursele "Divanului" lui Cantemir, în Revista de istorie şi teorie literară, 32, 4 (1984), p. 117-120.38 Laudat, Ion, D., Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Iaşi, 1973, p. 56-58.

59

către autor, dascălului, adus de tatăl său în familie pentru a instrui copiii –

Ieremia Cacavelas.

Legăturile lui Cantemir cu Academia de la Constantinopol se confirmă

prin două cărţi de gândire raţională şi extraraţională: “Logica” şi “Metafizica”.

“Ioannis Baptistae Van Helmont physices universalis doctrina”

Cantemir îşi propune să aducă celebrului savant alchimist şi medic belgian din

secolul XVI – XVII laudă erudiţiei lui. Dar “lectura textului românesc de jos

sau a textului latin de sus nu lasă alte impresii decât a unei îngrămădiri

dezordonate de cuvinte abstracte”. Ca să avem o idee despre stilul confuz al lui

Dimitrie Cantemir din această epocă, cităm sfârșitul acestei laude: ”Precum

păgîneasca învăţătură în sfitoce şi numai şi table de aramă ce în fiecare curat şi

creştinesc piept zugrăvită şi pecetluită, nici iaste în stare de prepus, de vreme ce

în chipul fulgerului de la apus până la răsărit a tuturor atinşilor sau loviţilor

vintre şi aşa – şi pre singura metuha le –au pătruns; căci denaintea feţii

adevărului] cele iscusit vorovitoare saumai vîrtos blojeritoare limbi amuţesc”.

În acelaşi stil şi în cuvinte răsunătoare este scria şi tratatul lui de logică,

intitulat “Compendiolum universae logices institutionis”. În fraze scurte şi

obscure autorul încearcă să expună principiile fundamentale ale logicii, pe care

intenţiona s–o traducă în limba românească. Aceste lucrări au numai un interes

biografic pentru noi, căci ele denotă preocupările filozofice ale autorului şi

directivele studiilor lui.

Lui Dimitrie Cantemir îi aparţine şi o lucrare păstrată în două manuscrise,

unul în latineşte şi altul în ruseşte şi numită “Locuri obscure în catehismul de

către un autor necunoscut în limba slavă şi numit “Cea dintîi învăţătură a

copiilor”.

Aici Cantemir face o critică aspră unei lucrări a lui Teofan Prokopovici,

care nu – şi dă numele şi care tipăreşte în anul 1720 o carte, “Cea dintîi

învăţătură a copiilor”, în spiritul reformelor lui Petru cel Mare. Cantemir

analizează amănunţit cartea şi dovedeşte “că ea nu este scrisă în spiritul bisericii

60

ortodoxe”. El emite şi unele păreri pedagogice. Orice învăţătură este bună

“numai să fie propusă tineretului creştin cu bune intenţiuni şi cu cugetul curat.

Şi purtătoarea de grijă biserică – mamă sobornicească… a stabilit şi a arătat

regulile şi exemplele pentru copii creştini care doresc a învăţa carte. Adică: ce

să înveţe la început şi ce mai pe urmă; de asemenea, ce hrană după înţelegerea

lor să li se dea şi cu ce citaţii, care ar arăta exemple de evlavie, trebuieşte să

înceapă; după aceea a stabilit şi a învăţat cu precizie, ce este mai folositor şi mai

plăcut pentru mintea lor necoaptă şi mai potrivit pentru faptele lor viitoare”.

Dimitrie Cantemir combate punct cu punct părerile lui Teofan

Prokopovici, dovedind multe cunoştinţe în materie de teologie şi de pedagogie

şi multă judecată sănătoasă şi bun simţ.

Lucrarea lui Cantemir, pe care el n-a semnat-o, n-a fost tipărită şi a

rămas în manuscris în arhivele ruseşti, unde a fost folosită de către unii

cercetători ruşi.

2. Opera istorică: Creşterea şi descreşterea curţii otomane, Hronicul

vechimii romano-moldo-latine, Viaţa lui Constantin Cantemir, Evenimentele

Cantacuzinilor şi ale Brâncovenilor, Descrierea Moldovei39.

În Creşterea şi descreşterea curţii otomane Dimitrie Cantemir face istoria

imperiului otoman şi analizează cauzele care aduc la destrămarea sa; insistă

asupra posibilităţilor poporului asuprite de aşi cuceri libertatea. Lucrarea a fost

tradusă şi publicată în engleză, franceză, germană şi prin ea cultura română intră

în circuitul culturii universale.

“Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman”, lucrare care a stat la

dispoziţia cercetărilor mai mult de un secol, fiind aproape înlocuită cu un tratat

de istorie turcească, scris de austriacul Iosef von Hammer.

Cunoştinţele acumulate pe timpul şederii în Turcia, le sistematizează în

opera “Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman”. Când Sinodul rusesc,

39 Panaitescu, P., P., Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1958.

61

nemulţumit de această carte îl întreabă de unde a luat el date pentru lucrarea sa,

Cantemir răspunde: ”În cele din urmă vă spun că eu din ordinul Ţarului, am

scris ceea ce ştiu cu certitudine prin cei 22 de ani de experienţă, pe care nu

m-am lenevit s-o capăt”. Dimitrie Cantemir include aici o lucrare teoretică

asupra muzicii turceşti, cântecelor ce s-au cântat multă vreme la turci.

Aici el analizează cauzele care aduc la destrămarea sa, insistă asupra

posibilităţilor poporului asuprit de a-şi cuceri libertatea. Lucrarea a fost tradusă

şi publicată în engleză, franceză, germană şi prin ea cultura română intra în

circuitul culturii universale.

Hronicul vechimii romano-moldo-latine40 a fost scrisă în 1714-1715 la

cererea Academiei din Berlin. Hronicul este opera unui istoric modern. Pentru

scrierea acestei lucrări Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de izvoare

române şi străine în limbile latină, greacă, polonă şi rusă.

Dimitrie Cantemir greşeşte când absolutează contribuţia romanilor la

formarea poporului român. Dimitrie Cantemir susţine originea romanică a

tuturor românilor, folosind ca argumente numele ţării şi limba română: Romanii

sunt moşii şi strămoşii noştri, a moldovenilor şi a tuturor oriunde se află a

românilor, precum şi singur numele de moşie ne arată şi limba cea părintească

un nebiruit martor ne este.

Ca operă istorică ”Hronicul vechimii romano – moldo – latine” are unele

defecte: în mai multe cazuri autorul se repetă, el face multe greşeli cronologice.

Cantemir arată că suntem urmaşii unui popor, care a creat o civilizaţie şi

o cultură clasică. Cantemir nu izolează istoria românilor de istoria altor popoare,

ci o integrare în istoria universală. Spre deosebire de cronicarii, care au scris

numai despre moldoveni, Cantemir scrie despre toți românii macedoneni în

40 Sluşanschi, Dan, Dimitrie Cantemir: O altă predoslovie la "Hronicul Vechimii Romano-Moldo-Vlahilor", în Manuscriptum, 7 (1976), 12-16.

62

Descrierea Moldovei. A fost scrisă din cererea Academiei din Berlin; a fost

scrisă iniţial în latină, apoi tradusă în română; este prima lucrare ştiinţifică

românească în care autorul încearcă să definească individualitatea poporului

român printre celelalte popoare, individualitatea istorică materială şi spirituală;

este o monografie care prezintă complex şi complet Moldova de la începutul

secolului al XVII-lea. Lucrarea are în primul rând un înţeles ştiinţific, pentru că

ne dă informaţii preţioase despre organizarea socială, politică, culturală a

Moldovei, istoria, geografia, etnografia şi economia ei. Lucrarea are un înţeles

literar pentru că ea cuprinde elemente de exprimare artistică: epitete, comparaţii,

descrieri, portrete.

Descrierea Moldovei are trei părţi: partea geografică, partea politică şi

partea culturală41.

41 Borşci, A., Dimitrie Cantemir şi opera sa “Descrierea Moldovei”, în volumul Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Chişinău, 1957.

63

1. Partea geografică

Cuprinde informaţii despre numele Moldovei, hotarele vecini, legenda

despre al doilea descălecat a lui Dragoş vodă; aşezarea geografică; formele de

relief, munţii, dealurile, câmpiile roditoare, livezile apele, viile de la

Cotnari ,bogăţiile subsolului: aur, fier şi sare, petrol; fauna bogată şi variată;

ținuturile şi târgurile; culturile de grâu, ovăz; pădurile întinse.

Cantemir se oprește mai mult asupra Ceahlăului, oferindu-ne o descriere

ştiinţifică a acestuia, dar care cuprinde şi câteva imagini artistice. Astfel vârful

Ceahlăului se înalţă ca un turn şi este acoperit de zăpezi veșnice. De pe culmea

muntelui un pârâu alb se rostogoleşte peste stâncile abrupte.

2. Partea politică

Cuprinde organizarea politică şi administrativă a ţării. Aflăm informații

despre: forma de stat; înscăunarea şi mazilirea domnilor; ranguri boiereşti; oastea

moldovenească şi conducătorii ei; legile Moldovei; divanul domnesc; tributul plătit

turcilor; obiceiuri de la curtea domnească.

3. Partea culturală

Cuprinde următoarele capitole:

1. Despre religia moldovenilor.

2. Despre ierarhia bisericească.

3. Despre mănăstirile Moldovei.

4. Despre limba moldovenilor.

5. Despre literele moldovenilor.

Aflăm informaţii despre biserici şi ale învăţăturii în Moldova, unde găsim

bogate informaţii despre graiul moldovenesc, despre slovele folosite, la început

latineşti, apoi înlocuite cu cele slavoneşti, tot aici sunt enumerate întruchipări

mitologice, precum: ”Doina”, “Frumoasele”, “Ursitele”, “Sânzienele”,

“Zburătorul” etc. Vorbeşte despre folclorul românesc, despre jocurile populare,

înmormântări, bocetul.

Concluzii:

Planul lucrării lui Dimitrie Cantemir tinde a da o descriere a Moldovei sub

toatele aspectele vieţii ei: geografice, fizice, politice, economice, sociale, culturale,

religioase. Şi acest plan a fost îndeplinit strălucit. După expresia nimerită a

profesorului I. Minea, Dimitrie Cantemir ne-a dat o enciclopedie moldovenească,

care şi astăzi se citeşte cu mare interes şi care prezintă cel mai de seamă izvor

pentru cunoaşterea situaţiei din Moldova din secolul al XVIII-lea. Ceea ce dă un

interes deosebit acestei lucrări este faptul că toate fenomenele, fie geografice, fie

politice sau culturale, sunt văzute în perspectiva lor istorică. Pe de altă parte

Dimitrie Cantemir manifestă cea mai perfectă obiectivitate ştiinţifică, se arată ca

un savant în toată puterea cuvântului, care urmăreşte numai adevărul ştiinţific.

Vorbind despre moravurile moldovenilor, Cantemir spune: ” Iubirea de patrie

insistă şi porunceşte să încărcăm cu laude acel popor, în care ne – am născut şi să

recomandăm pe locuitorii unei ţări care ne-a dat viaţă. Se opune însă spiritul de

adevăr şi ne opreşte să afirmăm cele ce dreapta judecată ne stăruieşte că sunt de

reprobat. În adevăr va fi mai folositor pentru patrie, ca să se puie sincer sub ochii

locuitorilor ei acele defecte de care sunt plini, decât să fie înşelaţi cu o linguşire

măgulitoare şi cu o scuză dibace, încât să creadă că sunt împlinite de dânșii corect

cele ce toată lumea de pe glob, crescută în moravuri mai fine condamnă”.

Lucrarea cuprinde idei progresiste, democratice vorbind de exemplu despre

transformarea răzeşilor în ţărani, prin contopirea pământurilor de către marii boieri.

La sfârșitul lucrării Cantemir anexează prima hartă a Moldovei.

Descrierea Moldovei este cea mai complexă lucrare despre stadiul de

dezvoltare al Moldovei la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

65

“Viaţa lui Constantin Cantemir”42 este o carte cu caracter memorialistic.

După ce tratează originea familiei, subliniază apoi calităţile tatălui său, în final se

opreşte asupra unei greşeli, pe care nu i-o poate ierta şi anume faptul că s-a supus

turcilor şi boierilor şi la uneltirile celor din urmă, l-a sacrificat pe cel mai mare

învăţat al timpurilor – Miron Costin.

Dacă lucrarea “Viaţa lui Constantin Cantemir” a fost, în concepţia autorului,

un capitol anticipat din ”Hronicul vechimii romano-moldo- latine”, cum s-a crezut

o vreme, o continuare a “Letopiseţului” lui Miron Costin, cum se poate deduce din

cronologia anilor 1661-1693 descrişi aici, sau o biografie de sine stătătoare despre

domnia tatălui său, aşa cum s-a demonstrat de istoricii contemporani, nu se poate

spune cu exactitate.

3. Oprea literară a lui Dimitrie Cantemir. Istoria ieroglifică (secretă):

Este o operă barocă, greu de introdus într-o specie literară. Astfel ea a fost

considerată roman politic de aventuri, carte de memorii, jurnal, pamflet. Este

primul roman românesc. Modalitatea esențială folosită de autor este alegoria43.

De ce foloseşte Cantemir alegoria?

Cantemir foloseşte cu un scop defensiv, pentru a putea vorbi liber, în

voie despre evenimente şi personalităţi contemporane

atribuind figuri animaliere groteşti duşmanilor săi, Cantemir încearcă o

revanșă măcar pe plan spiritual, prin scris

un cărturar deosebit era firesc să aleagă o modalitate originală de

exprimare

Valoarea literară:

a) are o valoare documentară, istorică pentru că ne oferă informaţii

valoroase despre Moldova, Ţara Românească, Curtea Otomană,

42 Callimachi, Scarlat, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera în imagini, Bucureşti, 1963.43 Istrate, Ion, Despre barocul "Istoriei ieroglifice", în Steaua, 27, 7 (1976), p. 10-11.

66

răscoalele ţărăneşti pentru obţinerea tronului (rivalitatea dintre familiile

domnitoare Brâncoveanu şi Cantemir)

b) lucrarea are şi o valoare autobiografică, pentru că Dimitrie Cantemir,

povestind despre alţii, el povesteşte despre sine; asistăm astfel la drama

unui om, care a cunoscut puterea, avea dreptul la ea şi i s-a luat pe

nedrept; din acest punct de vedere, opera este modernă, exprimând

sentimentul de înstrăinare, de însingurare şi de imposibilitate de a

comunica cu ceilalţi

c) are şi o valoare literară artistică

Dimitrie Cantemir cultiva un epic enciclopedic de natură digresivă; întâlnim

astfel digresiuni epistolare, oratorice; întâlnim frumoase descrieri de natură, de

exemplu descrierea Nilului, sau descrieri alegorice, descrierea Curţii Otomane.

Portretele sunt realizate prin exagerare în sens pozitiv şi negativ. Personajele

sunt definite complex, prin portret fizic, prin fapte, prin dialog şi monolog, prin

discursuri.

O foarte frumoasă pagină este lamentaţia inorogului.

Subiectul romanului:

Începe cu adunarea electorală pentru desemnarea domnitorului din Moldova.

Corbul îl sprijină pe tron pe Mihail Racoviţă; prin intrigele Cameleonului, Corbul

urmăreşte să obţină confirmarea pe tron a lui Mihail Racoviţă.

Romanul cuprinde evenimentele dintre 1705-1707, dar prin rememorarea

inorogului evenimentele coboară până în 1608, Cantemir insistă asupra cauzelor

îndepărtate ale urii dintre Brâncoveni şi Cantemiri.

Corbul, cu ajutorul Cameleonului, pune la cale prinderea şi închiderea

inorogului. Inorogul reuşeşte să scape la Constantinopol; are loc o răscoală în urma

căreia ajunge la conducere o partidă favorabilă Cantemirilor. Pe tronul Moldovei

ajunge Antiop Cantemir.

Romanul se termină cu o împăcare relativă între cele două familii

domnitoare.

67

Există o potrivire perfectă între masca animalieră şi personaj. Prin

imobilizări repetate, autorul a creat masca inorogului, simbol al omului superior,

neînţeles de cei din jurul său. Subiectiv, el creează din Constantin Brâncoveanu o

mască animalieră dezagreabilă: el este Corbul, care sugerează lăcomie nemăsurată.

La sfârşitul romanului Dimitrie Cantemir explică evenimentele, personajele

care se scund sub învelișul alegoriei.

Această operă complexă şi complicată se situează la interferenţa mai multor

curente şi orientări literare: Istoria ieroglifică aparţine evului vechi prin simbol, vis

şi alegorie; aparţine de iluminism prin elogiul libertăţii, dreptăţii şi a egalităţii şi

prin figura despotului luminat; de romantism ţine prin pasiuni puternice, prin

revolta inorogului împotriva nedreptății şi prin frumoasele descrieri de natură; de

realism ţine prin interesul pentru social, prin imaginea autentică a epocii.

În concluzie:

Operă literară greu de încadrat într-o singură specie, Istoria ieroglifică

reprezintă un moment important în apariţia romanului românesc. Autorul

eliberează de modele religioase şi cronicărești şi prin subiectivitatea şi imaginația

sa realizează prima operă literară propriu-zisă.

În ceea ce privește limbajul lui, Dimitrie Cantemir contribuie substanțial la

îmbogăţirea limbii române. El foloseşte fondul vechi românesc, dar împrumută –

când este necesar limbile latină şi greacă.

Fraza sa este amplă, arborescentă, cu verbul la sfârșit, după tipar latin. Când

scapă sub influenţa acestui model, povestirea sa este simplă, vioaie, antrenantă.

Prin contribuția lui Cantemir se pun bazele unor specii literare ca fabula,

elegia, romanul alegoric, pamfletul politic. Cantemir este primul scriitor satiric în

literatura română. În opera sa întâlnim ironia, satira, invectiva şi pamfletul. Este

autorul primei lucrări româneşti.

68

Cantemir este şi primul orientalist român prin două lucrări: Sistema religiei

mahomedane şi Manual de muzică turcească. Ilustrează cel mai bine perioada

veche de homo universalis.

Ar merita şi o atenţie oarecare şi notiţele zilnice ale lui, scrise de la anul

1721 şi până aproape de moarte şi publicate de către academicianul rus Bezer.

De remarcat este şi memoriul său cu privire la situaţia politică din

Principatele Româneşti şi din Ardeal. Este un memoriu cu caracter politic,

prezentat ţarului, în care el analizează situaţia în Ţările Româneşti şi la vecinii lor

şi ajunge la concluzia că a sosit momentul ca ruşii să “elibereze” Ţările Româneşti

de sub jugul turcesc.

Izvoarele ruseşti mai amintesc despre o lucrare a lui intitulată

”Monachiarum physuca examinatio” şi despre o Istorie a zidirii lumii scrisă în

latineşte. Dar cu privire la aceste lucrări nu avem nici un fel de date.

Dimitrie Cantemir poate fi considerat ca spiritul iluminist al Moldovei:

Caracterul enciclopedic al formaţiei şi activităţii sale: poliglot, istoric,

scriitor, etnograf, om politic, muzicolog, filosof, teolog

”Istoria ieroglifică sau lupta dintre noroc şi corb” critica instituţiilor şi

moravurilor feudale, este tratată soarta omului superior într-o lume

coruptă, ca parte a problemei drepturilor omului.

Deschide drumul spre realism , creează specii ca romanul, pamfletul,

eseul.

Reprezintă tipul domnului iluminat.

La fel poate fi considerat ca fiind reprezentant al umanismului:

”Istoria ieroglifică sau lupta dintre noroc şi corb”

militează pentru înflorirea artei şi culturii, aduce caracterul

specificului naţional(”Descrierea Moldovei”).

69

Creează limba specific ştiinţifică şi literară.

Optează pentru caracterul educativ al literaturii

Realizează caracterul patriotic şi militant

Aduce caracterul ştiinţific în cultură şi literatură.

Într-adevăr, popularitatea în lumea cultă a acestui om extraordinar, în secolul

al XVIII – lea şi până la jumătatea secolului al XIX – lea, era excepţional de mare.

Personalitatea culturală a lui Dimitrie Cantemir depăşeşte tot ce a dat până acum

geniul românismului. Secolele al XVII- lea şi, în parte, al XVIII- lea, a dat câteva

figuri impozante de oameni erudiţi. Vremurile noi au avut, de asemenea, oameni

cu mare prestigiu ştiinţific, ieşiţi dintre români. Dar, poate, numai regretatul N.

Iorga se apropie oarecum de figura uriaşă a lui Dimitrie Cantemir.

”El a fost cel mai desăvârșit orientalist, punând bazele acestei ştiinţe. După

mărturisirile aceloraşi izvoare ruseşti, el cunoştea la perfecţie limbile străine, îşi

scrie majoritatea operelor în limba ştiinţei de atunci, în limba latină. Iar “filozofia

şi matematicile erau podoaba principală a minţii lui”44.

În afară de aceasta el avea cunoştinţe mari în materie de teologie, arhitectură,

mai ales în muzică. Era un excelent pictor. Universalitatea preocupărilor lui

ştiinţifice ne aminteşte diversitatea cunoştinţelor oamenilor mari din epoca

Renaşterii, cum a fost Leonardo da Vinci. Voltaire, cunoştea opera lui Cantemir

din traducerea franceză îl caracterizează astfel pe fostul domnitor al Moldovei: “El

unea talentele grecilor antici, ştiinţa literelor şi acea a armelor”.

44 Iorga, Nicolae, Originalitatea lui Dimitrie Cantemir, Vălenii-de-Munte, 1935.

70

Bibliografie

Andea, Susana, Constantin Cantemir şi Transilvania, în Din relaţiile Transilvaniei cu Moldova şi Ţara Românească în sec. al XVII-lea, Cluj-Napoca, 1997, p. 167-204.

Anton, Manuela, "Divanul" lui Dimitrie Cantemir: Catehism sau dispută poetică, în Revista de istorie şi teorie literară, 45, 1-2 (1997), p.13-20.

Bîrsan, Cristina, Teologia islamică în scrierile cantemiriene, în Revista de istorie şi teorie literară,45, 1-2 (1997), p. 21-30.

Boatcă, Silvestru, Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1995.

Bogdan, Emanuel, R., Originea şi înrudirile primilor Cantemireşti, în Arhiva Genealogică. Iaşi, 1997, 4, nr. 1-2, p. 201-205.

Borşci, A., Dimitrie Cantemir şi opera sa “Descrierea Moldovei”, în volumul Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Chişinău, 1957.

Botez, Liliana, Dimitrie Cantemir, precursor al orientalisticii, în Revista de istorie şi teorie literară, 23, 1974, p. 51-58.

Callimachi, Scarlat, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera în imagini, Bucureşti, 1963.

Cândea, Virgil,  Locul lui Dimitrie Cantemir în cultura românească, în 300 de ani de la naşterea lui Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1974, p.61-75.

Cernovodeanu, Paul, Dimitrie Cantemir la Constantinopol (1700-1710). Activitatea politică şi culturală, în Omagiu Virgil Cândea la 75 de ani, Coord. Paul H. Stahl, Bucureşti, 2002, p. 143-152.

Chirtoagă, Ion, Sudul Ţării Moldovei în opera lui Dimitrie Cantemir. Unele reflecţii istoriografice,în Revista de istorie a Moldovei, Chişinău, 2003, nr. 1-2, p.72-78.

Chiţimia, Ion, C., Dimitrie Cantemir, reprezentant al epocii sale în plan european, în Revista de istorie şi teorie literară, 22 (1973), 177-186.

David, P., I., Dimitrie Cantemir şi urmaşii săi în Rusia, exemplu de demnitate şi patriotism, în Biserica Ortodoxă Română, 1974, 92, nr. 7-8, p. 928-955.

Dumitrescu, Petre, Europeanul Dimitrie Cantemir, în Academica, 1999, 9, nr. 6, p. 6.

Eşanu, Andrei, Dimitrie Cantemir, în Domnitorii Ţării Moldovei. Studii, Chişinău, 2005, p. 220-227.

Eşanu, Andrei, Dimitrie Cantemir. “Descrierea Moldovei”. Manuscrise şi ediţii, Chişinău, 1987.

Eşanu, Andrei, Eşanu, Valentina,  Descrierea Moldovei de Dimitrie Cantemir în cultura europeană. Studiu monografic şi anexă facsimilată a manuscrisului în limba latină Historicae

71

Moldaviae. Partes Tres. [Descrierea Moldovei] de Dimitrie Cantemir din Biblioteca regională „A.M.Gorki” din Odessa, Chişinău, Ed. Pontos, 2004.

Eşanu, Andrei, Dimitrie Cantemir (1673-1723) domn al Ţării Moldovei (martie- aprilie 1693, noiembrie 1710- iulie 1711), în Limba Română, (Chişinău), nr. 4, 1998, p. 126-133.

Eşanu, Valentina, Eşanu, Andrei, Studiul introductiv, în Dimitrie Cantemir Princepele Moldovei. Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei,Bucureşti, 2007, p. 5-121.

Eşanu, Andrei, Dimitrie Cantemir – savant, istoric şi om politic, în Dimitrie Cantemir - umanist, gânditor şi om de ştiinţă. Conferinţa internaţională (4-5 aprilie 2003). Vol. I, Cahul, 2003, p. 10-22.

Gheorghiu, Mihnea, Orizontul cultural-politic al lui Dimitrie Cantemir, în 300 de ani de la naşterea lui Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1974, p. 133-140.

Ghilaş, Victor,   Opera lui Dimitrie Cantemir – sursă de cercetare organologică, în Arta, Chişinău, 2004, p.57-60.

Ghilaş, Victor, Dimitrie Cantemir – instrumentist şi pedagog muzical, în Arta, Chişinău, 2003, p. 124-129.

Ghilaş, Victor, Dimitrie Cantemir şi muzica religioasă, în Arta, Chişinău, 2005, II, p. 63-67.

Gorovei, Ştefan, S., Descriptio Moldaviae, оn Moldova, 1990, 1, nr. 1, p. 8-9.

Gorovei, Ştefan, S., Dimitrie Cantemir – o scriere pierdută, în Cronica, 1983, 18, nr. 44, p. 7.

Grama, Dumitru, Reflectarea unor aspecte ale suveranităţii statale a Moldovei în tratatul dintre Dimitrie Cantemir şi Petru I din 1711, în Pergament. Anuarul Arhivelor Republicii Moldova, V-VI, 2002-2003, p. 134-149.

Guboglu, M., Dimitrie Cantemir şi istoria Imperiului otoman, în Studii şi articole de istorie. Bucureşti, 1957, 2, p. 179-208.

Hâjdău, A.,  Notiţă asupra duor opere ale lui Cantemir voievod, în Foiţă de istorie şi literatură, Iaşi, III, 1860.

Harea, Vasile, Dimitrie Cantemir şi fiul său Antioh. Studii. Ed. de Sorina Bălănescu şi Mihail Harea, Iaşi,1999.

Harea, Vasile, Influenţa lui Dimitrie Cantemir asupra lui Antioh Cantemir (Influenţe tematice, de conţinut şi stilistice), în volumul Un veac de aur în Moldova (1643-1743), Chişinău, 1996, p. 152-172.

Harea, Vasile, Primele trei biografii ale lui D. Cantemir, în Harea Vasile, Dimitrie Cantemir şi fiul său Antioh. Iaşi,1999, p. 23-55.

Haupt, Gheorghe, "Studiu asupra naturii monarhiilor." Un document inedit al lui Dimitrie Cantemir, în Studii, 4, 1 (1951), p. 210-222.

72

Ionescu, Elena, Documente inedite privitoare la Dimitrie Cantemir în arhivele din U.R.S.S., în Muzeul Naţional (Bucureşti), 1974, 1, p. 237-245.

Iorga, Nicolae, O suferinţă de cărturar român între străini. Dimitrie Cantemir în Rusia, in Revista istorică, 11 (1925), p. 7-9.

Iorga, Nicolae, Dimitrie Cantemir, Cluj, 1929.

Iorga, Nicolae, Originalitatea lui Dimitrie Cantemir, Vălenii-de-Munte, 1935.

Istrate, Ion, Despre barocul "Istoriei ieroglifice", în Steaua, 27, 7 (1976), p. 10-11.

Karadja, C., I., Operele lui D. Cantemir în Biblioteca Academiei din Petrograd, după însemnările unui suedez din anul 1735, în Revista istorică, XV, nr. 1-3, ianuarie-martie 1929, p. 2.

Kidel,Al.,  Urmaşii lui Dimitrie Cantemir în Rusia, în Octombrie, Chişinău, 1945, nr. 1, p. 127-133. – Cu alfabet rusesc.

Laudat, Ion, D., Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Iaşi, 1973.

Măciucă, Constantin, Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1972.

Mârza, Radu, Rusia, slavii şi slavonismul în viaţa şi opera lui Dimitrie Cantemir, în Apulum. Acta Musei Apulensis. Muzeul Naţional al Unirii, Alba Iulia, 2004, 41, p. 419-438.

Maxim Mhai,  Brâncoveanu şi Cantemireştii. Documente noi din arhivele turceşti, în Arta istoriei. Istoria artei. Acad. R. Theodorescu la 65 de ani, Bucureşti, 2004, p. 125-138.  

Mazilu, Dan, Horia, Voievodul dincolo de sala tronului, Iaşi, 2003.

Mihăilă, G., O izbândă ştiinţifică şi editorială: Dimitrie Cantemir, Creşterile şi Descreşterile Imperiului Otoman, în Mihăilă G. Între Orient şi Occident. Studii de cultură şi literatură română în secolele al XV-lea – al XVIII-lea, Bucureşti, 1999, p. 349.

Mihăilescu, Gabriel, Universul baroc al "Istoriei ieroglifice": între retorică şi imaginar, Bucureşti, 2002.

Minea, Ilie, Despre Dimitrie Cantemir. Omul, scriitorul, domnitorul, Iaşi, 1926.

Minea, Ilie, Din corespondenţa lui Constantin Vodă Cantemir cu Mihai Apafi (I), principele Ardealului. Şi răspuns D-lui Veress, în Cercetări istorice, 1929-1931, V-VII, p. 297-303.

Mitu, Mihai, Dimitrie Cantemir în context cultural româno-polon (date şi interpretări noi), în Omagiu Virgil Cândea la 75 de ani, Coord. Paul H. Stahl, Bucureşti, 2002, p. 17-30.

Moldovanu, Dragoş, Dimitrie Cantemir între Orient şi Occident, Bucureşti, 1997.

Moraru, Mihai, Precizări privind una dintre sursele "Divanului" lui Cantemir, în Revista de istorie şi teorie literară, 32, 4 (1984), p. 117-120.

73

Murgescu, Bogdan, O domnie la cumpăna veacurilor (Constantin Cantemir) 1685-1693, în Magazin istoric, 1994, 28, nr. 10, p. 21-26.

Nicola, Ion, D. Cantemir în Oltenia, în Mitropolia Olteniei, 23, 1971, nr. 3-4.

Nicola, Ion, Un manuscris românesc al "Descrierii Moldovei" de Dimitrie Cantemir, în Limbă şi literatură, 25 (1970), p. 159-161.

Panaitescu, P., P., Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1958.

Pascu, George, Note despre Cantemir (Descrierea Moldovei), în Revista critică, Bucureşti, 1928, nr. 4, p. 231-232.

Pascu, Giorge, Viaţa şi opera lui Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1924.

Pătraşcu, Ion, Un document inedit de la Constantin Cantemir, în Revista arhivelor, Bucureşti, An. L, 1973, vol 35, nr. 2, p. 5-8.

Platon, Ioan, Unele idei înaintate din gândirea politico-juridică a lui Dimitrie Cantemir, în Justiţia nouă, 11 (1966), p. 69-81.

Ploeşteanu, Gr., Noi mărturii privind ecoul operei lui Dimitrie Cantemir, în Vatra, Târgu Mureş, Seria nouă, XIV, 1984, nr. 165.

Ploeşteanu, Grigorie, Dimitrie Cantemir – ecoul operei şi personalităţii sale la maghiari, în Vatra,1983, 13, nr. 3, p. 14.

Rădulescu, Maria, Antonimele în "Divanul" lui Dimitrie Cantemir, în Studii şi cercetări lingvistice, 31, 4 (1980), p. 461-464.

Şerban,George, La o nouă ediţie din "Descrierea Moldovei", în Steaua, 27, 6 (1976), p. 32-34.

Şerban, Constantin, O scrisoare din exil a lui Dimitrie Cantemir (1718), în Revista istorică. Bucureşti, 1994, 5, nr. 5-6, p. 557-561.

Sesan, M., Dimitrie Cantemir academician, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 1962, nr. 5-6, p. 507-510.

Sficlea, Victor, Dimitrie Cantemir. 300 de ani de la naştere, în Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al.I.Cuza» . Geografie (Iaşi), 1973, 19, p.I-VI.

Sluşanschi, Dan, Dimitrie Cantemir: O altă predoslovie la "Hronicul Vechimii Romano-Moldo-Vlahilor", în Manuscriptum, 7 (1976), 12-16.

Spinei, Victor, Un izvor otoman asupra campaniei de la Prut din 1711, în Memoria antiquitatis. Muzeul judeţean Patra Neamţ, 1994, 19, p. 453-472.

Stroia, Marian, Prima confruntare ruso-turcă pentru supremaţie la Dunărea de Jos la începutul sec. XVIII; campania de la Prut, în Revista istorică. Bucureşti. Serie nouă. Tom XV, nr. 1-2, 2004, p. 41-62.

74

Ţarălungă, Ecaterina, Marginalii la "Divanul..." lui Dimitrie Cantemir, în Revista de istorie şi teorie literară, 33, 4 (1985), p. 16-19.

Teodor, Pompiliu, Dimitrie Cantemir şi preiluminismul sud-est european, în Anuarul Institutului de istorie şi arheologie (Cluj-Napoca), 1976, 19, p.299-314.

Tocilescu, Gr., Fragmente din conferinţa „Principele Dimitrie Cantemir”, în Manuscriptum, Bucureşti, An. XVIII, 1987, nr. 2(67), p. 104-105.

Tocilescu, Gr., Introducere, în Cantemir D., Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Bucureşti, 1901. p. V.

Truţer, T., Aspecte inedite privind relaţiile lui Dimitrie Cantemir cu Academia din Berlin,în Forum. Revista învăţământului superior, Bucureşti, 1971, nr. 10, p. 75-81.

Ursu, G.,G., Dimitrie Cantemir în amintirile din cronici, în Ursu G.G. Memorialistica în opera cronicarilor, Bucureşti, 1972, p. 149-163.

Velciu, Dumitru,  Gheorghiţă, marele spătar din 1711: ipoteze privind familia şi opera sa literară,în Arhiva Genealogică, 1994, nr. 4-3, p. 61-65.

Virginia, Isac, Informaţii bibliofile în documente de arhivă, în Anuarul Institutului de Istorie «A.D.Xenopol», XXXIX-XL, 2002-2003, p. 311-318.

Zub, Alexandru, Dimitrie Cantemir (1673-1723), principe român şi cărturar european, Iaşi, 2003.

Zub, Alexandru, Cantemir şi Kogălniceanu, în Anuarul Institutului de istorie şi arheologie "A. D. Xenopol", Iaşi, 11 (1974), p. 261-266.

Zugrav, Ioan,  Divanul lui D. Cantemir de la Mănăstirea Sf. Ilie de lângă Suceava, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 36, 1960, nr. 5-6, p. 389-392.

75